Sistemul de sănătate din ROMÂNIA

1. PREZENTARE GENERALĂ
Sistemul românesc de sănătate este unul dintre domeniile rămase în urma dezvoltării
generale a economiei. O simţim fiecare dintre noi, în calitate de pacienţi, dar şi medicii şi
asistentele, care aleg să plece în masa în vestul Europei.Sănătatea este un serviciu
public, ceea ce implica un grad mare de responsabilitate din partea personalului.
Modele de bună practică în sănătate din regiune sunt Grecia sau Turcia, care au
sisteme private dezvoltate şi de o calitate care a atras înapoi medicii emigranţi.
Rezultatele sistemului de sănătate actual sunt cele mai evidente în statistici, unde, cu
80 de euro pe cap de locuitor, figurăm pe ultimele locuri la consumul de medicamente,
dar pe primele la mortalitate, precum şi la incidenţa unor boli grave precum hepatita sau
tuberculoza. Cu toate că plătesc asigurările sociale, românii aleg să se opereze în
străinătate sau să plătescă din buzunar o consultaţie la privat, ceea ce dovedeşte
încrederea redusă pe care o au în sistemul de stat.
Accesul la serviciile de educaţie şi de sănătate este considerat un drept fundamental al
individului, în toate ţările civilizate. Sănătatea pare a fi un nou “segment” în care
problemele tind să se globalizeze. Nu doar românii se confruntă cu greutăti în finanţarea
domeniului, ci mai toate ţările lumii. Un primat realizat de Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică arată că, la nivelul multor state, cheltuielile cu sănătatea cresc
într-un ritm mai ridicat decât ritmul de creştere economică.
Sistemul românesc de asistenţă medicală este deţinut aproape în totalitate de către stat
şi este format dintr-o serie de reţele de spitale, policlinici şi alte instituţii medicale de
catre Ministerul Sănătăţii şi Familiei prin 42 de Direcţii Judeţene de Sănătate Publică.
Modificarea sistemului după 1989 a însemnat costuri suplimentare, o stare de confuzie
în rândul personalului medical, întârzieri în reglementarea legislativă a atribuţiilor
părţilor componente ale sistemului, o circulare disfuncţională a fondurilor, luarea unor
decizii punctuale, pe parcurs, fără a se cunoaşte repercusiunile sociale pe termen lung
ale acestora – toate acestea afectând, în cele din urmă, calitatea şi accesibilitatea
serviciilor medicale oferite beneficiarului.
Deşi procentul de neasiguraţi nu este foarte mare (între 5 şi 10%), noul model a dus la o
reducere a accesului populaţiei la serviciile medicale, prin existenţa acestui segment care
nu poate beneficia de asistenţa medicală, în afara celei de urgenţă. În al doilea rând,
există încă elemente moştenite din vechiul primat care nu şi-au găsit rezolvarea şi care
favorizează reducerea accesului la serviciile medicale sau reducerea calităţii acestora:
absenţa asistenţei medicale primare, în unele localităţi din rural, existenţa unităţilor
medicale deteriorate şi lipsite de dotarea necesară, salariile reduse ale personalului
medical şi practica încetăţenită a plăţii informale din partea bolnavului, pentru serviciile
primate.
Sanatatea din domeniul public, desi nu i-a fost contestata niciodata importanta in mod
oficial , s-a confruntat intotdeauna cu deficiente serioase la nivelul Romaniei. Anul
acesta, bugetul sanatatii abia daca atinge 3% din PIB. Bolnavii cronici sunt din ce in ce
mai amenintati cu sistarea finantarii tratamentelor si procedurilor medicale, medicii se
orienteaza in numar foarte mare spre alte tari, mai decente in remunerarea serviciilor
lor, pacientii cu ceva resurse financiare la dispozitie prefera sa se adreseze clinicilor din
Ungaria, Austria, Germania, Franta, Spania. Comparativ cu situatia altor state din
Uniunea Europeana, situatia Romaniei este de-a dreptul ingrijoratoare. Ungaria dedica
ingrijirii sanatatii cetatenilor sai 7% din PIB, Austria 8%, Germania peste 9%, Franta 10%,
Spania 7%. Finantarea sistemului de sana¬tate este o problema majora a oricarui guvern
responsabil. Cheltuielile pentru sanatate pe cap de locuitor, de doar 397 de dolari în anul
2008, aduc Romania în vecinatatea Cubei, Venezuelei si statului Panama. Ungaria
cheltuieste de trei ori mai mult pentru sanatatea fiecarui cetatean. Reducerea continua a
contributiilor sociale platite la fondul unic de asigurari de sanatate a determinat
subfinantarea cronica, aproape ucigasa, a sistemului. In aceste conditii, dezbaterea
initiativei cetateneşti de fixare a bugetului sanatatii la 6% din PIB nu este numai
prioritara, ci chiar vitala.
Un studiu recent al Centrului francez pentru cercetarea economica si aplicatiile sale
demonstreaza ca valoarea adaugata in fiecare an la PIB-ul national prin ameliorarea starii
de sanatate a cetatenilor si prin cresterea sperantei de viata sanatoasa este
impresionanta, ridicandu-se la 50% din cresterea PIB-ului. Cercetatorii Hall si Jones au
propus chiar un model matematic de optimizare a cheltuielilor pentru sanatate. Conform
acestui model, nivelul optim al cheltuielilor de sanatate este atins atunci cand beneficiul
marginal al unei vieti salvate este egal cu costul marginal al unei vieti salvate.
Analiza si perspectivele serviciilor de sanatate si asistenta sociala
In vederea realizarii analizei evolutiei serviciilor de sanatate si asistenta sociala se vor
alege ca indicatori si numarul de paturi din unitatile sanitare si PIB-ul.

2. SANATATE PUBLICA IN ROMANIA

România avea în anul 1990 un sistem medical exclusiv public, puternic centralizat,
sustinut financiar de catre bugetul de stat si coordonat de catre Ministerul Sanatatii si
inspectoratele sale sanitare judetene. Serviciile erau oferite populatiei, oficial în mod
gratuit, însa subfinantarea grava a sistemului o lunga perioada de timp a dus la scaderea
calitatii serviciilor oferite si transferul unei parti a costului acestora catre populatie.
Multe dintre policlinici si spitale functionau în cladiri deteriorate, fara dotare tehnica
corespunzatoare, medicamentele românesti si materialele sanitare nu acopereau
cererea din unitatile sanitare, iar medicamentele din import, noi si eficiente, erau
inaccesibile pentru majoritatea populatiei. Astfel, o parte din costurile tratamentelor
erau transferate, direct sau indirect, catre beneficiar, inclusiv prin platile informale catre
personalul medical, limitând astfel accesul unor segmente din populatie la serviciile
medicale.
Calitatea redusa a serviciilor si lipsurile din sistem, datorate bugetului redus, impuneau
luarea unor decizii, în sensul îmbunatatirii asistentei medicale publice în România.
Trecerea la un model bazat pe asigurari de sanatate a fost evaluata de catre decidenti, la
momentul respectiv, drept solutia optima pentru multe dintre problemele sistemului.
Drept urmare, principiile de organizare, finantare si oferire
catre populatie a serviciilor sistemului sanitar public au fost modificate, începând cu anul
1996, din punct de vedere legislativ, iar din punctul de vedere al transformarilor efective,
începând cu anul 1999.
Serviciile medicale sunt, astfel, în prezent, acordate în baza contributiei la fondul de
asigurari de sanatate (6,5 % din salariul brut al angajatului si 7% din partea
angajatorului).

Asiguratul beneficiaza, pe baza acestei contributii, în mod gratuit de un pachet de

servicii definite drept vitale si reglementate legislativ. Asistenta medicala primara este, în
prezent, oferita de catre medicul de familie, dorindu-se o accentuare a rolului serviciilor
primare, ca prim filtru de rezolvare a problemelor. Accesul la asistenta ambulatorie si cea
spitaliceasca (în afara urgentelor) si accesul la medicamentele compensate si gratuite se
face prin medical de familie. Medicii nu mai au statutul de salariati ai statului, ci devin
furnizorii de servicii medicale care încheie un contract cu Casa de asigurari de sanatate,
noua coordonatoare a sistemului. Personalul medical mediu este angajat de catre acesti
furnizori de servicii (medici si spitale). Ministerul sanatatii îsi mentine doar rolul de
finantare si coordonare a programelor nationale de sanatate publica.
De asemenea, noul model a dus la o reducere a accesului populatiei la serviciile
medicale, prin aparitia unor persoane care nu pot beneficia de asistenta medicala (în
afara celei de urgenta, minimale) neavând asigurare de sanatate. Dupa 1990, au fost
realizate si modificari în sens pozitiv, în oferirea asistentei medicale. Unele dintre
policlinicile si spitalele din sectorul public ofera astazi servicii îmbunatatite si diversificate
fata de acum 13 ani, iar pe piata exista medicamente noi si eficiente, inclusiv din import.
Exista, de asemenea, un sistem privat de acordare a serviciilor medicale, adiacent celui
public si o retea extinsa de farmacii private. În acelasi timp, în contextul saracirii
populatiei, un segment larg al acesteia, desi asigurat, nu îsi permite costul tratamentelor,
accesarea serviciilor spitalicesti performante aflate în afara localitatii de resedinta sau
apelarea la serviciile sistemului privat, ca alternativa la sistemul public.

O mare parte a populatiei din România are, în prezent, un deficit de educatie

sanitara si planning familial, incluzând lipsa constientizarii rolului preventiei si al
obisnuintei de consult medical, în cazul aparitiei unei probleme, elemente care
demonstreaza rolul redus pe care sistemul de sanatate l-a acordat programelor de
educatie sanitara si preventie în rândul populatiei.
Ca urmare, în România se întâlnesc cele mai înalte valori (în context european) ale
incidentei bolilor aparatului circulator, TBC-ului si ale altor boli infectioase sau parazitare.
Mortalitatea infantila si materna sunt indicatori relevanti ai problemelor de acces ale
unor mame si copii nou-nascuti la asistenta medicala, ai calitatii reduse a serviciilor
oferite acestora, cât si ai gradului de informare insuficient în privinta metodelor de
prevenire a bolilor si de mentinere a igienei sanitare. În ciuda tendintei descrescatoare
de dupa 1990, rata mortalitatii infantile în România este de trei ori mai mare decât
media tarilor Uniunii Europene si de doua ori mai mare decât în tarile est-europene.
Rata mortalitatii materne, desi de aproximativ cinci ori mai mica în anul 2001 fata de
1989, ramâne totusi ridicata, în comparatie cu celelalte tari europene. Înscrierea la
medicul de familie, ca prima forma de acces la serviciile medicale.
În prezent, în România accesul la serviciile publice de sanatate se realizeaza pe
principii contributive, prin plata cotizatiei lunare. Copiii, persoanele cu handicap si
veteranii de razboi cu venituri scazute, persoanele dependente de o alta persoana
asigurata si fara venit propriu au acces gratuit la serviciile de sanatate. Acoperirea prin
asigurari de sanatate ridica probleme într-o economie în tranzitie, în care structurile
salariale si-au restrâns dimensiunile. Conditionarea accesului la servicii, prin
introducerea asigurarii de sanatate, a dus la aparitia de segmente ale populatiei care,
prin neasigurare, nu mai pot beneficia decât de serviciul de urgenta.

Dupa o analiza amanuntita a sistemului de sanatate, s-au descoperit atat aspecte

pozitive cat si aspecte negative.
Puncte tari:
• Pregătirea medicilor români care pot face faţa oricărei situaţii, oricărui sistem medical
din lume;
• Universităţile din România înca mai reuşesc să inspire generaţii întregi de tineri;
• Personalul specializat din cadrul instituţiilor cu atribuţii în domeniul sănătăţii (Casa de
Asigurări de Sănătate şi Direcţia de Sănătate Publică);
• Numărul mare de ONG-uri active în domeniul sănătăţii şi în domeniul medico-social
care pot fi utilizate ca resursă, în programe de parteneriat.
Puncte slabe:
• Acoperirea cu servicii la nivelul României, atât din punct de vedere al calităţii, cât şi din
punct de vedere al acoperirii geografice.
• Lipsa unui sistem unic informatic integrat care să interconecteze toţi furnizorii de
servicii medicale, precum şi instituţiile cu atribuţii în asigurarea sănătăţii, care să permită
o mai bună gestionare a fondurilor disponibile şi, în acelaşi timp, să ofere o modalitate
„inteligentă” de stocare a datelor care să conducă la o bază care să permită analize
sincronice şi diacronice, pe termen lung, şi prognoze care să crească adaptabilitatea
sistemului la nevoile reale ale populaţiei.
• Slaba motivare a personalului medical care au salarii mici şi nu sunt apreciaţi la
adevarata lor valoare.
• România are cu aproape o treime mai puţin personal medical la 1000 de locuitori faţă
de media UE, având cel mai mic număr de doctori, raportat la numarul de locuitori, din
UE.
• Corupţia în rândul personalului medical;
• Lipsa, la nivel local, a autonomiei reale, financiare şi manageriale, lipsă care afectează
toate aspectele majore ale activităţii instituţiilor abilitate în domeniul sănătăţii, de la
organizarea funcţională, la colectare, finanţare, contractare, decontare, informare etc.
• Fondurile reduse pentru medicamente şi prescrierea unor medicamente scumpe au
dus la limitarea accesului unei mari părţi a populaţiei la medicamente compensate şi
gratuite asigurate de sistemul de asigurări de sănătate.
• Finanţarea sistemului sanitar continuă să fie neadecvată şi utilizată într-un mod
ineficient. În ciuda unei creşteri a ponderii cheltuielilor totale pentru sănătate din PIB,
nivelul de finanţare a sistemului de sănătate din România rămâne scăzut în context
european, mai ales având în vedere lunga perioadă de subfinanţare cronică şi lipsă de
investiţii din sănătate.