Furtuna

William Shakespeare

Scrisă în ultimii ani de viaţă ai dramaturgului, Furtuna este incontestabil testamentul lui
William Shakespeare, este opera prin care dramaturgul a intenţionat să-şi ia adio de la lumea teatrului.
Shakespeare evadează în Furtuna într-o lume a esenţelor pure, în care coordonatele spaţio-
temporale şi teleologico-cauzale nu îşi mai găsesc valabilitatea din vechea societate feudală. Este o
lume nouă care se pregăteşte într-un spaţiu utopic, o insulă necunoscută, în care somnul şi vrăjile sunt
atotstăpânitoare.
Magicianul Prospero, duce de Milano, şi fiica sa, Miranda, au fost izolaţi timp de 12 ani pe o
insulă, din cauza invidiosului frate al lui Prospero, Antonio. Dotat cu puteri magice, Prospero este
ajutat de un duh, un spirit, Ariel, care instituie la nivelul firului dramatic o lume a miturilor originare.
Legătura dintre duh şi fostul duce al Milanului, se explică printr-un soi de datorie, deoarece duhul a
fost salvat de răzbunarea unei vrăjitoare.
Piesa debutează pe bordul unei corăbii în larg, cu un naufragiu, instrumentat de Prospero prin
magie. Infinitului mării, ca spaţiu neatins de privirea umană, i se asociază imagini auditive ale
“furtunii cu tunete şi fulgere”. Corabia pe care se află uzurpatorul Antonio, regele Alonso, fratele său,
Sebastian, şi fiul lui Alonso, Ferdinand, împreună cu un grup de curteni, eşuează pe ţărmul insulei.
Marinarii captivi în natura dezlănţuită nu mai speră decât în salvarea prin rugăciune. Din acest
moment acţiunea piesei se divide în trei părţi. Prin vrăji, Prospero îi separă pe naufragiaţi,
concentrându-se mai ales pe Alonso şi Ferdinand, făcându-l pe fiecare să creadă că celălalt este mort.
Scena 3 (actul I) ne duce în faţa unei grote în care trăiesc de mai mulţi ani Prospero, uzurpatul,
şi fiica sa, Miranda. Tatăl i-a mărturisit fiicei cum a pierdut ducatul şi cum au ajuns pe această insulă
pustie. Unchiul uzurpator, Antonio (Cain), a ştiut cum să “-ncolăcească domnescul trunchi” al fratelui
şi să sugă ”verdeaţa lui şi vlaga”, surghiunindu-i pe acestă insulă. Acum a venit momentul ca
“întâmplător, destinul milostiv” să îndrume spre acest tărâm duşmanii pentru o nouă confruntare. Dacă
odinioară Prospero era stăpânul unui ţinut, azi el stăpâneşte materia şi legile ei.
Somnul, halucinaţiile, magia joacă un rol fundamental în această parte a piesei, în care forţe
dezlănţuite, Ariel, Caliban, pun stăpânire pe întreaga atmosferă. Aşadar, somnul hipnotic este puntea
de comunicare între tată şi fică, starea favorabilă de transmitere prin reiterare a păcatului biblic
săvârşit de Cain împotriva lui Abel. Prospero orchestrează sau controlează o bună parte din acţiuni cu
ajutorul lui Ariel. Acesta împiedică omorul regelui Alonso, apărând sub forma unei harpii.
Piesa dobândeşte aspectul unui labirint semnificant, al cărui traseu dramatic este departe de a fi
rectiliniu, tocmai datorită pendulării subiectului între realitate şi mit, între benefic şi malefic. Este o
scriitură cu valenţe multiple, în care se regăsesc mituri şi aspecte sociale împletite într-o savantă
iniţiere spirituală.
Formulele şi procedeele stilistice, aspectele complexe de text dramatic, converg spre tentaţia
anulării coordonatelor spaţiale şi temporale ale fiinţei în Univers. Insula devine un spaţiu mandalic,
configurat diferit, în sensul că în actul II se profilează o altă parte a insulei, aducând în scenă pe
Sebastian, Antonio, Gonzalo şi pe Alonso, care îşi plânge fiul presupus mort (Ferdinand).
Pe un alt palier acţiunea dramatică dobândeşte o semnificaţie superioară, prin apariţia duhului
Ariel la urechea lui Gonzalo, căruia îi cântă un cântec hipnotizator, ca “un zumzet”, cu toate că ceilalţi
tovarăşi sunt zguduiţi de “mugete fioroase”. Caliban şi Ariel reprezintă cele două jumătăţi care
definesc personalitatea lui Prospero. Cel din urmă provoacă imagini auditive memorabile exprimate
prin “răcnete” şi “tunete” menite să amplifice un zbucium interior nesfârşit.
Actul III îl are în centru pe Ferdinand (fiul regelui Alonso), frământat de greul existenţei,
sugestie oferită de buşteanul pe care îl cară în spinare. Fire nobilă, Ferdinand defineşte viaţa ca pe “un
joc greu”, a cărui plângere este sporită prin truda ei. El apare în ipostaza sclavului în dragoste, care în
numele iubirii este capabil “să mute mii de buşteni”.
Pedeapsa i “se va răsplăti” în actul I, când Ferdinand primeşte “lumina ochilor” lui Prospero,
pe Miranda, de soţie. Este momentul intrării în scenă a personajelor mitologice Iris, Ceres “pestriţă
vrăjitoare” şi Junona, care “blagoslovesc” pe cei doi miri.
Ultimul act prezintă faţă în faţă pe Prospero şi Alonso prin intervenţia lui Ariel care îi aduce de
pe vasul surpris de furtună. Buimăciţi de somn, eroii nu cred în ceea ce văd, paradoxul răzbunării
constând în sosirea prin “întunericul furtunii” în acest “palat-peşteră” stăpânit de Prospero.
Replica lui Ferdinand “mările ameninţă şi iartă”, îngenunchiat înaintea lui Alonso, punctează
superioritatea fiului care îşi însuşeşte greşelile tatălui incapabil să pătrundă tainele existenţei, uneori
stăpânită de vrajă, de magie, care pot dizolva răul în oameni.
Prologul aparţine lui Prospero care anunţă destrămarea vrăjilor, renunţă la duhuri şi magie,
cerând să fie “dezlegat”.
W. Shakespeare este cel mai reprezentativ dintre toţi cei care au ilustrat ideile renascentiste, în
făpturile personajelor sale se strâng marile întrebări ale omului, chinul înfrigurat al incertitudinii,
supunerea la durerile iubirii, coborârea din lumina celestă în existenţa pământească întunecată. Profilul
eroului din Furtuna, Prospero, este profilul omului renascentist care poate supravieţui prin cultură şi
repliere în sine, încrezător în viitor.
Toposul vieţii ca o mare bântuită de furtună, ca o existenţă supusă permanent greşelilor,
stăpâneşte întreaga diegeză dramatică a operei lui Shakespeare, în care deseori pot fi identificate
aspecte ale tragediei antice, cu ecouri aristotelice: hamartia.
Această greşeală, hamartia, este săvârşită de Antonio împotriva fratelui său, dar soarta vrea ca
adevărul să iasă la iveală, şi atunci finalul poate fi interpretat în sens pozitiv drept calea pe care o
urmăm, reprezentând eşecul de la capătul drumului. Nu dorinţa lui Prospero de a se răzbuna pe
nedreptatea comisă cu doisprezece ani în urmă de Alonso şi Antonio constituie tema fundamental a
operei, ci creaţia artistică, rolul creatorului în Univers. Prospero poate fi interpretat ca un alter-ego al
lui Shakespeare, un simbol al artistului, în general. Naufragiul poate reprezenta creaţia sa, asupra
căreia deţine un control total. Insula este de fapt o scenă unde Prospero, dramaturg şi regizor,
construieşte un spectacol elaborat, ultimul şi cel mai desăvârşit al carierei sale.
Benedetto Croce admira în Furtuna excepţionala şi poetica uşurinţă prin care realitatea ia
forma aparenţei, iar aparenţa se schimbă pe neaşteptate în realitate.

BIBLIOGRAFIE:

1. Croce, Benedetto, Estetica, Bucureşti, Editura Univers, 1971.

2. Grigore, Dan, Shakespeare în cultura română modernă, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
3. Kott, Jan, Shakespeare, contemporanul nostru, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală,
1969.
4. Liiceanu, Gabriel, Tragicul, O fenomenologie a limitei şi depăşirii, Bucureşti, Humanitas,
1993.
5. Răulescu, Mihai, Shakespeare-un psiholog modern, Bucureşti, Editura Albatros, 1979.