Da, natura umană se poate adapta la orice condiții, poate accepta orice și se poate obișnui cu

orice. În condiții extraordinare, acest lucru oferă măreție omului.

Însă în condițiile vieții de zi cu zi, același lucru ne limitează, ne rupe de la cine suntem și ne
deconectează de la potențialul pe care îl putem exprima aici, în plan uman.

Și e trist atunci când ne obișnuim:

Să stăm departe de ceea ce iubim cel mai mult

Să fim nefericiți în fiecare zi
Să facem mereu același lucru, deși nu ajungem nicăieri
Să ne plângem și să nu schimbăm nimic
Să ne agățăm la infinit de aceleași răni
Să nu ne permitem să trăim cu adevărat
Să ne închidem inima în fața iubirii, pentru ca apoi să ne întrebăm de ce suntem nefericiți
Să tăiem părți din noi ca să încăpem în locuri mult prea strâmte
Să credem că nu merităm să fim fericiți
Să găsim mereu scuze pentru că nu suntem fericiți

Da, ne putem obișnui cu orice. Uneori asta ne ajută să ne adaptăm la tot felul de situații și ne dă
flexibilitate. Însă de multe ori ne ia din putere.

A ne obișnui cu orice – pentru că doar așa se poate, altfel nu e posibil, cum să îndrăznesc să sper
la altceva – ne duce în zone mohorâte ale sufletului și pune lacăt pe ceea ce avem de preț:
bucuria, speranța, încrederea că putem trăi așa cum simțim în inimă.

Să ne dezobișnuim de la a ne obișnui cu orice. Să fim mai selectivi cu lucrurile cu care ne

obișnuim. Pentru că da, mare parte din lucrurile cu care ne obișnuim pe parcursul vieții nu
contează. Însă unele din lucrurile cu care ne obișnuim ne definesc viața.

Ce dez-obișnuiri avem de făcut acum în viețile noastre?