Zile cu filme și pepene: Festivalul „Ceau, Cinema!

“
dilemaveche.ro/sectiune/film/articol/zile-cu-filme-si-pepene-festivalul-ceau-cinema

Dilematograf

Victor MOROZOV

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 807, 8-14 august 2019

Nici măcar o ediție aflată sub semnul filmului noir, cu ochii actriței Mălina Manovici
privindu-ne – neașteptat de fioroși – de pe afiș și cu „domnul Bebe“ prezent, în carne și
oase, printre jurați, n-a putut schimba impresia generală: „Ceau, Cinema!“ e un festival
prietenos și dichisit, care aduce – preț de cîteva zile – o altă briză în Timișoara încinsă. La
„Ceau“ se ia micul dejun – compus din pepene și suc natural de pepene – alături de
membrii juriului, iar seara, în prezența cîtorva sute de spectatori, se văd filme în grădina

1/3
de vară, culmea, servind tot lubeniță la pahar! „Festival de buzunar? Adică mic?“, ridic,
deloc convins, din sprîncene. „Mai degrabă intim“, îmi răspunde o prietenă venită, ca și
mine, pentru prima oară la „Ceau“.

La capitolul filme, putem deplora alegerea juriului – format, deci, din actorii Vlad Ivanov,
Mălina Manovici și Maria Drăguș – de a desemna Versuri pocite, al maghiarului Gábor
Reisz, drept cîștigător. Mai potrivit pentru un premiu al publicului – pe care, fără surprize,
l-a și luat –, filmul se folosește de clișeul ratatului pe toate planurile, dar mai ales în
dragoste, care își rememorează viața amoroasă penibilă, plină de episoade hazlii.
(Auto)ironia regizorală atinge uneori notele juste, insuficient însă pentru a salva filmul – și
nici măcar rupturile narative în care, să zicem, o fanfară imaginară intră în cadru pentru
a-l înveseli pe protagonist, nu sînt vreo inovație. Într-o Ungarie naționalistă, mai
interesante rămîn aluziile politice ale plot-ului, dar și ele sînt repede abandonate în
favoarea unei puerile eschive amoroase.

Alte filme din competiția concepută de criticul Ionuț Mareș erau mult mai ofertante:
Nebuloasa calului mort, de pildă, al turcului Tarik Aktaș, cel mai dificil clasabil film al
selecției. Deja premiat pentru regie la Locarno, Aktaș e fără îndoială un cineast înzestrat,
capabil să treacă de la o atmosferă ceylaniană – o adunătură de oameni în mai multe
mașini se chinuie să scoată un cal mort dintr-o viroagă – la compoziții originale puternice
– ca secvența în care un tînăr cară în spate o oaie pe o uliță sătească. Astfel de găselnițe
vizuale fascinante justifică tot interesul filmului care – în ciuda unui anume manierism –
construiește un joc captivant și absurd între cîrligele acțiunii vaporoase: mașini și utilaje
se tot împotmolesc și răsună bizar în liniștea Turciei rurale, provocînd destabilizarea
datelor realiste de la care a pornit filmul.

One Day, al Zsófiei Szilágyi, selectat și la Cannes într-o secțiune paralelă, a fost cel mai
echilibrat film al selecției. O mamă traversează o zi crîncenă de-a lungul căreia, pe lîngă
că trebuie să aibă grijă de patru copii aflați la vîrste „problematice“, mai are și necazuri cu
un soț nepăsător. Filmului i se poate reproșa povestea cam cusută cu ață albă, dar
prezența – precis coregrafiată, dar mereu indisciplinată – a copiilor care fug în toate
direcțiile e de ajuns pentru a-l menține greu previzibil.

Chiar și filmul moldovenesc Beautiful corruption al lui Eugen Damaschin are momentele
lui sclipitoare, care-l scot din letargia filmului-cu-personaj-tracasat-de-corupția-endemică
și îl aruncă pe alte coordonate: un cadru lung surprinde un foc de artificii neanunțat, iar
un altul – pe protagonist „înotînd“ în propriul apartament inundat. Astfel de scene
apărute de niciunde, apte să rupă tempo-ul lălăit al unui film altminteri destul de timorat,
mă fac să cred că Damaschin poate mult mai mult – și să vreau să-i urmăresc proiectele
viitoare.

În afara competiției am putut viziona în premieră documentarul Superhombre, regizat de

Lucian Mircu și Mircea Gherase, despre alpinistul român Horia Colibășanu. În ciuda unor
stîngăcii de înțeles – regizorii au pornit în acest proiect mai degrabă ca amatori –, filmul
devine repede atașant, căci strategia sa, foarte eficace, e să-l arate pe Colibășanu mai
ales în sînul familiei, departe de glorie și de munte, unde are probleme cît se poate de
2/3
triviale de rezolvat. Empatia e cuvîntul-cheie și în cazul filmului Serbistan_Jurnal de bord, al
cineastului sîrb Zelimir Zilnik, invitat special al festivalului. Documentarul său din 2014
urmărește, cît se poate de umil, o seamă de imigranți africani; e imposibil să nu evoci
scenele în care străinii dansează hora cu niște săteni, gustă din specialitățile locului, apoi
își evocă timid visul de a ajunge în vestul Europei. În astfel de clipe, Serbistan se
transformă – vorba filosofului Jean-Luc Nancy – într un film-refugiu.

Dar cea mai frapantă descoperire a fost ocazionată de mini-retrospectiva dedicată

cineastului cvasi-necunoscut Dobrivoie Kerpenișan, născut în România și plecat înainte
de 1989. Două documentare – Legea lui Ioan (1993) și Călătorul în timp (1995) – au fost
suficiente pentru a da măsura talentului nebănuit al lui Kerpenișan: primul, o frescă
frisonantă a unui sat din apropierea Timișoarei, filmată în timpul de după, lucrează cu
același imaginar al damnării – barul comunal, dezolarea citadină – specific lui Béla Tarr;
al doilea, chiar limitat de o voce din off prea explicativă, e aproape la fel de straniu,
prezentînd periplul unui surdo-mut neajutorat – deja reperat în primul film – prin
America, pe urmele surorii sale care a emigrat pe vremuri. Împreună formează un diptic
foarte valoros, care luminează chestiuni rar dezbătute în cinema-ul românesc: în atracția
sa pentru frumusețea monstruoasă a figurilor anonime, în compozițiile sale enigmatice –
un tramvai trecînd pe sub fereastra unei case părăsite – se poate desluși o manieră
singulară de a înregistra deprimarea tranziției post-comuniste.

Festivalul de film „Ceau, Cinema!“ a avut loc la Timișoara și Gottlob, între 18 și 21 iulie.

Distribuie cu:

Aparut in Dilema veche, nr. 807, 8-14 august 2019

3/3