Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
) În unele cazuri, pentru executarea şarpantelor s-a folosit în locul materialului original, lemnos, metalul
(oţelul): la biserica Sf.Ştefan din Viena şi catedralele din Gdansk şi Wroclaw. Câteodată, metalul a înlocuit
şi piatra: fleşa catedralei din Rouen, executată din fontă (1823), reproduce forma originală.
acesta unitatea dintre structură şi plastică, atunci când aceasta caracteriza
monumentul original.
Datele de care dispunem nu ne permit de a face o statistică din care să
rezulte cu exactitate prevalenţa tehnicii care se utilizează pe plan mondial la
reconstituiri de monumente, lucru care poate nu ar fi esenţial, ţinând seama de
cauzele variate care pot fi sursa unor distrugeri, cât şi de specificitatea fiecărui
caz în parte.
Substituirea structurii tradiţionale printr-o structură modernă, caz
excepţional. Cercetarea a numeroase exemple de restaurare a unor
clădiri, integral sau parţial dărâmate, ca urmare a unor operaţii militare, fie că
este vorba de biserici gotice din Franţa, de monumente romanice sau ale
Renaşterii din Italia, sau de monumente ale Rusiei feudale, arată că s-a
manifestat tendinţa de a reedita structurile constructive originale, de a recupera
materialele şi de a se recurge la tehnica modernă doar ca auxiliar, pus în slujba
salvării elementelor autentice ale monumentelor.
Totodată, în alte cazuri, fie atunci când monumentul a căzut pradă
operaţiilor de război sau când a fost demolat din iniţiativa restauratorului, s-a
recurs la utilizarea unei structuri de beton armat.
Turnul primăriei din Arras, greu lovit de bombardamente, a fost reconstruit,
recurgându-se la un radier general de beton, de adâncime mare, şi la un schelet
ascuns de beton armat, zidăria originală devenind un simplu placaj, executat în
tehnica medievală. Turnul medieval din Valpanteria (provincia Verona), ameninţat
cu ruina a fost demontat după relevare, fotografiere şi numerotare a pieselor şi
reconstituit cu schelet de beton armat şi pereţi interiori din blocuri goale din
acelaşi material, de care s-au prins cu agrafe de oţel vechile pietre.
Procedeul înlocuirii sistemului constructiv original cu un schelet de beton
armat conţine importante elemente arbitrare şi, în consecinţă, merită a fi discutat.
Valoarea de monument istoric a structurii originale. Sistemul
constructiv are o valoare de monument istoric întocmai ca şi aspectul plastic.
Renunţarea deliberată de către restaurator, atunci când nu este silit de
împrejurări speciale, le reeditarea sistemului constructiv, constituie o daună
adusă valorii de monument a unui edificiu Ea îşi are sursa în înţelegerea
unilaterală a arhitecturii, exclusiv ca plastică, în ruperea forţată, prin modul de
refacere a monumentului, a componentelor arhitecturii care sunt legate într-o
unitate dialectică, disociere care a caracterizat teoria şi practica arhitecturală
promovată de unele curente formaliste.
La cele spuse mai sus se pot face următoarele amendamente: Păstrarea
unităţii structural-plastice este absolut necesară în cazul stilurilor şi
monumentelor în care această unitate constituie o caracteristică fundamentală,
cum sunt monumentele antichităţii clasice, cele de stil romanic sau gotic. Istoria
arhitecturii furnizează însă şi exemple de stiluri în care există o anumită
independenţă între structura constructivă, care rămâne ascunsă şi între învelişul
ei decorativ, care are o structură proprie: barocul, rococo-ul empire-ul etc. În
cazul monumentelor care aparţin acestor stiluri, în lumina practicilor enunţate
mai sus, apare posibilitatea înlocuirii, cu prilejul restaurării, a structurii
constructive ascunse, care nu participă direct la elaborarea imaginii, printr-o
structură constructivă modernă. Trebuie făcută de asemenea distincţia între
cazurile în care monumentul a dispărut din motive independente de voinţa
restauratorului, ceea ce i-ar da acestuia o anumită libertate în alegerea
procedeelor constructive – libertate care ar putea, de alfel, merge până la a
renunţa la reconstrucţia monumentului sau la a selecta elementele pe care le-ar
considera susceptibile unei reconstituiri – şi cazul în care restauratorul este cel
care demontează monumentul. În acest din urmă caz, restauratorul este obligat
la o absolută fidelitate în ceea ce priveşte reeditarea monumentului.
Din practica restaurărilor se conturează totuşi anumite situaţii când este nu
numai acceptabil, dar chiar recomandabil, să nu i se impună restauratorului o
asemenea obligaţie. Astfel, s-a recurs, în mod justificat, la o structură de beton
armat, înlocuitoare a sistemului constructiv original, atunci când monumentul s-a
prăbuşit, ori a ajuns la un stadiu avansat de degradare din cauza unor defecte de
construcţie iniţiale, sau atunci când structura originală nu a putut rezista
solicitărilor seismice, iar refacerea ei ar fi însemnat expunerea monumentului la
aceleaşi riscuri.
Domeniul restaurărilor beneficiază astăzi de aportul unor tehnici
perfecţionate care au lipsit restauratorului din trecut. Dar tehnica contemporană
nu trebuie să se transforme într-un fetiş. Exagerările ce pot apare, în acest sens,
în domeniul restaurărilor sunt explicabile în condiţiile avântului general al tehnicii
construcţiilor; formaţia inginerului de rezistenţă, la care se face apel, îşi poate
pune amprenta asupra unor soluţii de restaurare. De aici derivă necesitatea de a
pregăti, alături de arhitecţi restauratori, şi ingineri specializaţi în acest domeniu.
Desigur, fiecare problemă de restaurare, care implică utilizarea tehnicii
contemporane, pretinde o analiză concretă. În principiu însă alegerea soluţiei
trebuie să se călăuzească după următoarele considerente:
O consolidare care recurge la tehnica contemporană ca auxiliar, în scopul
păstrării monumentului şi a structurii sale constructive originale, este de preferat
unei demolări şi refaceri integrale. Dacă totuşi situaţia de fapt a monumentului
impune o refacere integrală, este de preferat o reeditare a unităţii structură-
plastică unei refaceri care păstrează numai aspectul.
Înlocuirea, ca regulă, a sistemelor constructive tradiţionale cu sisteme
contemporane ar face ca fiecare restaurare să constituie, într-o măsură mai mare
sau mai mică, un prejudiciu adus păstrării documentului preţios pe care îl
reprezintă tehnica utilizată în trecut, un prejudiciu adus păstrării documentului
arhitectural, deoarece unitatea dintre structură şi plastică este factorul care
generează însăşi arhitectura, ca fenomen distinct printre celelalte arte. În felul
acesta s-ar deschide în restaurări drumul unei orientări scenografice, care
transformă monumentele într-un décor, înlocuind substanţa lor originală cu o
umplutură oarecare.
În consecinţă, dacă am enunţa cerinţele fundamentale ale restaurării unor
structuri constructive, le-am eşalona în următoarea ordine:
-Să se consolideze structura constructivă tradiţională, cu mijloace
tradiţionale, fără intervenţia unor sisteme constructive contemporane.
-În cazul în care structura constructivă tradiţională nu-şi mai poate îndeplini
misiunea ei sau nu mai satisface cerinţele de natură statică şi este pus în pericol
echilibrul monumentului, iar tehnicile tradiţionale la care s-ar recurge pentru
consolidarea ei s-ar dovedi inadecvate, să se recurgă la un sistem constructiv
auxiliar modern, care să permită păstrarea in situ a elementelor constructive
originale, preluând parţial sau total solicitările acestora.
-În cazul în care nu există posibilitatea păstrării edificiului şi apare necesară
demantelarea sa, să se recurgă la o tehnică tradiţională de construcţie pentru a
transmite posterităţii documentul, chiar în copie, pe care îl reprezintă
monumentul ca unitate structural-plastică.
-Înlocuirea sistemului constructiv tradiţional, printr-un sistem constructiv
modern, chiar în condiţiile păstrării nemodificate a aspectului plastic exterior, să
se accepte numai în cazuri excepţionale.
2
) Intervenţiile tehnice înfăţişate au fost executate, în majoritatea lor, după proiectele inginerilor C.
Pavelescu şi Th. Barbu.
ciment. Întrucât şapele trebuie să urmărească suprafeţe adesea foarte
neregulate, a fost adoptată o armătură flexibilă (plasa de rabiţ) care se poate
mula pe parament. Este evident că, în cazul acestui procedeu, protecţia propriu-
zisă este reprezentată de şapa armată, urmând ca ştraifurile de zidărie care au
numai un rol estetic, de mascare, să fie refăcute periodic.
În cazul în care a fost necesar de a asigura stabilitatea ameninţată a unor
ziduri, s-a recurs, în funcţie de gravitatea situaţiei, la consolidări cu caracter local
sau de ansamblu.
Dintre consolidările cu caracter local s-au folosit:
-Injectarea fisurilor cu mortar de ciment fluid sub presiune (după o rostuire
prealabilă a zonei înconjurătoare): la zidurile de incintă ale mănăstirii Galata şi
ale ansamblului de la Cricău.
-Ancorări cu agrafe de beton prefabricate sau turnate pe loc: la timpanul
unei arcade a edificiului roman cu mozaic de la Constanţa şi la zidul de incintă al
cetăţii din Prejmer.
-Ţeseri şi plombări de parament prin înlocuirea locală a materialului
degradat şi înglobarea lui într-o masă de beton, procedeu generalizat.
Consolidările, pe care le-am numit de ansamblu, au urmărit să realizeze o
rigidizare generală prin grinzi, centuri, sau stâlpi din beton armat înglobaţi în
zidăria originală, fie folosindu-se goluri existente (mănăstirea Galata, cetatea
Tg.Mureş), fie creându-se goluri pentru aceste elemente, ulterior placate cu
material similar celui original (turnul Siegfrid de la Câlnic, edificiul cu mozaic de la
Constanţa, cetatea Prejmer).
Desigur că, în funcţie de necesităţi, au fost folosite convcomitent măsuri de
consolidare locală şi de ansamblu, precum şi procedee speciale, cerute de
situaţia existentă.
Avariat de cutremurul din 1940, zidul de incintă al cetăţii Prejmer prezenta
pe o lungime de circa 40m, în dreptul drumului de strajă, fenomenul de forfecare
şi de alunecare a părţii superioare după o secţiune în scară. Proiectul de
consolidare a prevăzut console, agrafe în formă de U care, pornind de la centură
longitudinală amplasată către interiorul incintei, străbăteau zidăria sub
pardoseala drumului de straje, apoi, prin şanţuri săpate în pereţii gurilor de
păcură, înconjurau fiecare pilă de zidărie. Sub nivelul gurilor de păcură, către
exterior, s-a prevăzut o altă centură de beton armat (placată cu zidărie de pocă),
legată de sistemul de centuri şi grinzi, folosit pentru consolidarea zidurilor
longitudinale şi transversale ale clădirilor adosate incintei. La partea superioară a
zidului de incintă au fost prevăzute alte două centuri (către interior şi exterior),
legate între ele cu tiranţi de beton armat pe care se reazemă şarpanta. Întregul
sistem de consolidare este vizibil numai din interiorul incintei. (64c)
Zidul de incintă al cetăţii din Tg. Mureş, executat din cărămidă, era sensibil
ieşit din verticală, ca urmare a instabilităţii fundaţiei, subdimensionate. Pentru a fi
adus în poziţia sa iniţială, fără să fie demontat, zidul a fost tăiat în felii verticale
de circa 2m, sprijinite pe toată suprafaţa şi readuse cu ajutorul vinciurilor la
verticală, fiind ancorate de stâlpi de beton armat, solid fundaţi, dispuşi între ele.
Stâlpii de beton, ulterior placaţi cu zidărie, au fost legaţi între ei printr-o grindă
longitudinală, turnată în locul fostelor centuri de lemn ale incintei.
Câteodată, elementele auxiliare de beton armat, destinate să restabilească
echilibrul unor ziduri, au fost exprimate în mod sincer ca o realitate plastică de
sine stătătoare. La cetatea ţărănească din Câlnic, tendinţa de răsturnare a unei
părţi din zidul incintei, provocată de cedarea terenului, a fost anulată prin
sprijinirea către exterior cu contraforţi din beton armat aparenţi având o fundaţie
comună, contraforţi care, din punct de vedere al aspectului, nu aveau
corespondent cu vreo formă (61b) intervenită în evoluţia istorică a monumentului.
În schimb, o porţiune dispărută din incinta bisericii din cricău, dar cu traseul
perfect determinat prin cercetări, a fost reconstituită din beton simplu, placat cu
zidărie de piatră, pentru a reîntregi imaginea vizuală a ansamblului.
Pentru zidurile înglobate în construcţii, şi deci legate între ele şi protejate
prin învelitori, problemele sunt în linii mari aceleaşi, cu observaţia că degradarea
lor atrage după sine prejudicierea echilibrului întregului sistem constructiv al
edificiului. Astfel, în cazul chiliilor mănăstirii Cozia, degradarea zidurilor
transversale periclita integritatea zidului de incintă mai vechi cu care conlucra. În
urma restaurării, zidurile transversale, sprijinite din două direcţii cu stâlpi de
beton armat, îngropaţi şi legaţi de sistemul general de centuri dispuse în partea
inferioară şi superioară a tuturor zidurilor au devenit un element de ancorare a
incintei. În spaţiile dintre zidurile transversale, ancorarea s-a realizat fie prin
tiranţi metalici (la chiliile boltite), fie prin planşee continue de beton armat.
La biserica din Cricău s-a recurs, de asemenea, la tiranţi metalici ancoraţi
în pahare de beton armat pentru a contrabalansa tendinţa de răsturnare spre
exterior a zidurilor navei, urmare a împingerilor laterale ale bolţilor.
Consolidarea şi reconstituirea sistemelor de boltire. Sistemele de
acoperire, şi în special boltirile, sunt componente de structură deosebit de
expuse degradării, fiind sensibile la orice deteriorare a zidăriilor şi a fundaţiilor.
În scopul de a păstra boltirile originale, atunci când starea acestora o
permitea, s-a apelat, în special, la măsuri de consolidare pe loc. În funcţie de
problemele pe care le ridica restaurarea, consolidările au constat din simple
suprabetonări (turnarea unui strat de beton peste extradosul bolţii, după o
prealabilă curăţire a rosturilor), ori s-au asociat măsurilor de consolidare ale altor
componente structurale ale edificiilor.
La paraclisul lui Mihnea din cadrul ansamblului mănăstirii Cozia,
consolidarea boltirii naosului a trebuit să fie rezolvată în acelaşi timp cu problema
consolidării bazei turlei care prezenta o tendinţă de deviere. În acest scop
suprabetonarea bolţii, de circa 8 cm grosime a fost amplificată prin grinzi întoarse
din beton armat, de circa 25 cm înălţime, care cuprindeau baza turlei, având rol
de centură de rigidizare. La rândul ei, suprabetonarea bolţii turlei a fost legată cu
centurile de beton armat încastrate la partea superioară a tamburului.
O suprabetonare a unor bolţi de cărămidă, asociată cu o ancorare prin
agrafe, introduse în rosturi, s-a realizat la biserica din Brădet cu scopul de a se
evita demontarea ei, pentru a salva pictura, de mare valoare, ce acoperă
intradosul bolţii.
În cazul bisericii Evanghelice din Cricău, bolţile târzii ale navei acopereau
parţial pictura din secolul al XIV-lea de pe ziduri. Consolidarea bolţilor s-a făcut
printr-un rebord (o grindă întoarsă), detaşat de pereţii navei, care permite
urmărirea frescei până în podul amenajat pentru a fi vizitabil în acest scop.
Descărcarea bolţii pe zidurile navei se face numai prin console, unde secţiunea
betonului devine considerabilă.
Atunci când echilibrul bolţii era compromis, s-a recurs la demontarea
parţială sau totală şi refacerea ei, după care întreaga structură s-a consolidat prin
suprabetonare.
La casa din Hereşti, bolţile de piatră făţuită, demontate şi refăcute cu piese
originale, au fost consolidate prin suprabetonare, utilizându-se ciment alb, pentru
a nu contrasta cu culoarea pietrei. Din armătura suprabetonării s-au lăsat mustăţi
cu ajutorul cărora fiecare bolţar de piatră a fost ancorat în lăcaşe ascunse,
practicate între pietre adiacente, bolta devenind, în felul acesta, în parte, o
structură decorativă suspendată.
La biserica din Prejmer, unde bolţile navelor prezentau o tendinţă de
aplatizare, s-au sprijinit nervurile de piatră (care aici aveau un rol predominant
decorativ) pe cintre fixe şi, după demontarea bolţii propriu-zise, s-a ancorat
fiecare bolţar al nervurilor, cu arici, în armătura suprabetonării.
În vederea reconstituirii unor bolţi dispărute, betonul armat a fost utilizat fie
pentru executarea unor sisteme auxiliare, în vederea reeditării unor structuri
tradiţionale, fie însăşi bolţile au fost realizate din beton armat monolit, ascuns,
mimând o soluţie tradiţională, sau utilizat aparent.
Bolţile de cărămidă din corul bisericii Sf. Mihail din Cluj, care în secolul al
XVIII-lea au înlocuit pe cele gotice originale, primejduind echilibrul monumentului
din cauza unui mod diferit de transmitere a sarcinilor, au fost demontate. În
vederea reconstituirii soluţiei spaţiale iniţiale s-au confecţionat nervuri de beton
armat în care au fost încastraţi bolţarii originali şi alţii noi, de aceeaşi formă, în
completarea celor lipsă, nervurile fiind sprijinite pe consolele păstrate prinse în
zidurile corului. Panourile de umplutură au fost executate în cărămidă după
procedee tradiţionale. Pentru a anula împingerile laterale, întreaga această
structură a fost suspendată de un grătar de beton armat, aşezat peste faţa
superioară a zidurilor, care, totodată, le leagă şi le sporeşte, (58c,58d) prin
greutatea sa, stabilitatea.
În galeria alipită faţadei sudice a bisericii Reformate din Cluj, bolţile gotice
au fost înlocuite prin bolţi cilindrice, dispuse la un nivel mai înalt, păstrându-se
însă consolele şi urmele timpanelor celor dintâi, precum şi numeroşi bolţari.
Urmărindu-se o reeditare muzeistică a bolţilor, s-au refăcut câteva travei, unele
numai cu nervuri, fără panourile de umplutură, altele complet. Pentru a asigura
stabilitatea nervurilor reconstituite, bolţarii au fost perforaţi executându-se o
măduvă ade fier. (57d)
În sala Dietei a castelului de la Hunedoara pentru refacerea bolţilor, bazată
pe date certe (urmele bolţilor pe ziduri, fragmente de bolţari), s-a făcut apel la
beton armat. Nervurile reconstituite, sprijinite pe cofraje, au fost ancorate în
armătura generală a bolţii monolite de beton armat, turnată pe traseul bolţii
iniţiale. (62f,62g)
Reconstituirea unor spaţii boltite, pe bază de date certe, în beton armat
aparent, păstrându-se traseul şi forma sistemelor originale de boltire, s-a aplicat
cu scopuri utilitare, în vederea folosirii în continuare a spaţiilor respective, pentru
asigurarea durabilităţii în timp, cât şi din motive estetice, urmărindu-se o
reeditare corectă a imaginii spaţiale de ansamblu. Exemple ale unor asemenea
restaurări, executate la mănăstirile Dragomirna şi Suceviţa, au fost înfăţişate în
cadrul lucrărilor de eliberare şi reîntregire a unor soluţii spaţiale. (44i,44j)
Refacerea unor bolţi în beton armat poate avea şi un rol de a lega zidurile a
căror stabilitate este periclitată. Acest lucru se urmăreşte în cadrul restaurării
turnului – clopotniţă al bisericii Sf. Dumitru din Suceava, unde reconstituirea unei
bolţi în beton armat urmează să solidarizeze întreaga construcţie, bolta fiind
legată de centuri adânc ancorate în ziduri.
Consolidarea şi reconstituirea elementelor vertcale ale clădirilor (turle
şi
turnuri). Componentele verticale, mai puţin stabile din punct de vedere
static, în special la solicitările seismice, au necesitat cele mai frecvente şi mai
dificile intervenţii, având ca scop consolidarea sau întregirea acestora.
Elementele de beton armat sau metal, incluse cu scop de consolidare, au
fost disimulate, ascunse parţial sau total, sau, în unele cazuri, au fost păstrate
aparent.
Consolidările cu elemente de beton armat şi metal ascunse s-au aplicat în
cazurile în care se punea problema menţinerii unei construcţii, fie chiar parţial,
evitându-se în felul acesta demolarea şi refacerea. Soluţia, general adoptată, a
fost aceea a înglobării unor centuri de beton armat şa diferite niveluri şi,
câteodată, a unor sâmburi de beton armat verticali, în funcţie de starea
elementelor verticale care preiau, parţial sau total, sarcinile seismice.
Turla paraclisului lui Muhnea de la Cozia a fost consolidată prin centuri, una
inclusă la baza ei şi alta, la nivelul cornişei făcând corp comun cu
suprabetonarea bolţii. Turnul bisericii Evanghelice din Rodbav, prezentând fisuri
oblice şi o degradare accentuată a materialului de construcţie, a fost consolidat
cu patru rânduri de centuri la interior şi exterior (zidul având o grosime medie de
circa 2m), legate între ele la colţuri şi placate, apoi, cu zidărie de piatră,
asemănătoare celei originale.
În cazul terlei pronaosului bisericii Domneşti din Târgovişte, forfecată pe un
plan înclinat, răsucită şi ieşită din verticală, soluţia de consolidare a prevăzut o
centură-platformă de beton armat, la partea inferioară a bazei, din care pornesc
sâmburi verticali, turnaţi în şanţuri săpate în zidăria pilaştrilor. Aceşti sâmburi
sunt solidarizaţi în plan orizontal printr-o centură mediană, îngropată, şi printr-o
centură la nivelul cornişei, făcând la rândul ei corp comun cu suprabetonarea
bolţii. Scheletul de beton armat, astfel compus, preia toate solicitările, zidăria
originală păstrându-şi doar rolul de umplutură. Aceiaşi soluţie de principiu s-a
aplicat la turlele bisericii mănăstirii Galata unde ancadramentele ferestrelor au
fost ancorate de sâmburii verticali din beton armat, legaţi la partea superioară de
o centură care urmăreşte forma curbă a arcelor ferestrelor.
Turnul bisericii din Prejmer a pus probleme deosebit de dificile.
Supraînălţarea sa, probabil la două secole după construcţie, a pus în pericol
echilibrul sistemului de susţinere alcătuit din patru stâlpi legaţi prin arce frânte. În
consecinţă s-a ajuns la adoptarea soluţiei demolării părţii superioare a
construcţiei şi consolidării sistemului de susţinere, socotit ca o componentă
originală, de valoare. În urma demolării turnului, până la nivelul arcelor dublouri,
trompele ce făceau legătura între planul pătrat al părţii sale inferioare şi cel
octogonal al registrului superior au fost puternic sprijinite din interior şi exterior,
iar în stâlpii de bază au fost săpate şanţuri verticale în care s-au turnat sâmburi
de beton armat, construite pe conturul celor originale, bolţarii acestora fiind
ancoraţi, piesă cu piesă, de elementul auxiliar intervenit. Sistemul de stâlpi şi
centuri de beton armat, legat cu sistemul general de consolidare al bisericii, va
constitui baza pentru ridicarea unui schelet de beton armat, ulterior ascunşi prin
placaje de piatră. Aceşti sâmburi au fost legaţi prin arce de beton armat,
construite pe conturul celor originale, bolţarii acestora fiind ancoraţi, piesă cu
piesă, de elementul auxiliar intervenit. Sistemul de stâlpi şi centuri de beton
armat, legat cu sistemul general de consolidare al bisericii, va constitui baza
pentru ridicarea unui schelet de beton armat care va reedita volumul turnului,
urmând ca materialul original, parţial recuperat, să aibă un rol de umplutură.
În toate cazurile înfăţişate, pentru a nu denatura aspectul monumentului,
elementele de rezistenţă din beton armat, centurile şi stâlpii, au fost mascate prin
placaje, cu parament de tipul celui original, atât în interior, cât şi la exterior.
Starea de degradare a zidăriei turnului Siegfried din cadrul cetăţii de la
câlnic şi deviaţia sa de la verticală, făcea insuficientă rigidizarea numai prin
centuri îngropate. În consecinţă, eceste centuri au fost legate, la trei niveluri
diferite, printr-un grătar, alcătuit din grinzi de beton armat, care rămâne aparent
în interiorul construcţiei. (61c)
Un caz în care structura de beton armat a fost lăsată în întregime vizibilă,
este cel al reconstituirii turlei schitului Balamuci, prăbuşită cu prilejul cutremurului
din 1940. Pentru a menaja sistemul de susţinere care, el însuşi, suferise
oarecare degradări în urma cutremurelor, s-a urmărit ca turla să aibă o greutate
proprie cât mai mică şi, în acelaşi timp, să fie rezistentă faţă de solicitările
seismice. În consecinţă, turla a fost executată din beton armat, având însă forma
şi dimensiunile celei originale. Ea a fost concepută cu un schelet de beton armat,
turnat în cofraje culisante, care dau pilaştrilor o secţiune în formă de V. În interior,
turla este placată cu zidărie, ancorată de mustăţile betonului, pentru a servi ca
suport unei eventuale picturi.
Refacerea şarpantelor. Şarpantele şi învelitorile vechi, executate în
general din lemn, au fost expuse frecvent degradărilor sau distrugerii totale.
Deşi de cele mai multe ori, s-a manifestat tendinţa de a reconstitui
structurile originale, făcându-se apel la materialele şi procedeele constructive
tradiţionale, în unele cazuri s-a recurs la beton armat. Cu prilejul restaurării
bisericii mănăstirii Snagov, au fost înlocuite fermele de lemn cu o placă din beton
armat care respectă înălţimea şi pantele iniţiale ale învelitorii. În această placă
au fost îngropate dibluri de lemn de care sunt prinse şipcile care ţin olanele
învelitorii.
La biserica din Densuş, acoperită cu plăci de piatră, montate pe o
umplutură (aglomerat de piatră cu mortar) s-a recurs, de asemenea, la o placă
continuă de beton armat, solidarizată cu centurile introduse în dreptul cornişei
trunchiului bisericii şi la baza turlei.
În cazurile arătate, structura de beton armat rămâne complet ascunsă
(Densuş) sau vizibilă numai din pod (Snagov). În schimb, la casa Hirscher din
Braşov, pe aripile lungi ale clădirii, fermele de lemn, mistuite de incendiu, au fost
înlocuite cu fermele de beton armat precomprimat, cu secţiune redusă (63e)
(căpriori legaţi cu un cleşte, de unde rezultă o formă de A), care rămân aparenţi
în interior.
Refacerea scărilor. Refacerea sau consolidarea unor scări s-a făcut, în
multe cazuri, cu materiale şi procedee de construcţie tradiţionale, respectându-se
formele originale; alteori, în lipsa unei documentaţii suficiente, li s-a dat o
interpretare plastică mai liberă, urmărindu-se însă respectarea gabaritelor iniţiale.
Atunci când cerinţele funcţionale au pretins proiectarea de scări noi, s-a recurs la
materiale şi tehnici noi.
Astfel, în cazul turnului-clopotniţă al mănăstirii Humor, rămas izolat în urma
dispariţiei incintei, s-a construit o scară de beton armat aparent, cu o plastică net
diferenţiată de cea a monumentului şi o structură de rezistenţă independentă,
pentru a se asigura accesul la etaj (37b), altă dată accesibil prin intermediul
drumului de strajă. De asemenea, pentru accesul la etajul turnului din colţul de
sud-vest al incintei mănăstirii Suceviţa, iniţial în legătură cu un drum de strajă, s-
a amenajat o scară exterioară de beton aparent.
Arhitectura neutră a acestor scări , deşi prin material şi factură marchează
intervenţia epocii noastre, se subordonează totuşi notei dominante pe care o dă
caracterul vechiului monument.