Studiu de caz realizat de Balau David-Iustinian

Clasa a XI-a C
Liceul Teoretic "Mihail Kogalniceanu"

Secretele geniului

Mihai Eminescu

Tulburător de frumos, cuceritor, cântăreţ cu o voce de aur, fumător înrăit, mare amator de cafea şi
petrecăreţ fără margine, dar şi un patriot pentru care „Trăiască naţia!” era singurul salut.Aşa l-au
redescoperit cercetătorii pe Mihai Eminescu - omul. Puţini sunt cei care ştiu că geniul creativ al
Luceafărului era în strânsă legătură cu o tulburare afectivă cumplită: sindrom bipolar. „Luceafărul poeziei
româneşti“ sau „poetul nepereche“. Aşa a fost numit, de-a lungul vremii, Mihai Eminescu (1850 - 1889),
cel care a stârnit o adevărată revoluţie în literatura română. Acum, la 130 de ani de la moartea sa, există
centre de studii eminesciene, dar şi profesia de eminescolog. Amorurile sale, ca şi picanteriile vieţii
boeme au fost, de asemenea, subiectul unor ample polemici în mediul public, încă din timpul vieţii
poetului.Dincolo de efervescenţa creată de opera şi de viaţa lui, în spatele geniului s-a ascuns omul,
adevăratul Mihai Eminescu, cel care s-a lăsat cunoscut cu adevărat doar de apropiaţi. Istoricii, dar şi
pasionaţii de literatură au făcut o incursiune în spatele imaginii Luceafărului, pe care istoria literaturii a
scos-o la vedere de-a lungul vremurilor.

Si, totuSi, cum era cu adevArat Mihai Eminescu?

„Era izbitor dE frumos. Chipul lui nE minuna“

„Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi carismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret.
Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în
versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om
cu defectele, calităţile şi patimile lui”, îşi începe discursul,un istoric botoşănean care a cercetat, ani la
rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet.

În opinia istoricului, Mihai Eminescu impresiona la prima vedere, avea o carismă extraordinară şi un fizic
foarte plăcut. Gheorghe Median a găsit, în cercetările sale, mărturia unui văr al lui Eminescu, Mihai
Mavrodin, care, printr-un articol din presa vremii, vine să susţină această părere. „Şi astăzi, chipul lui
minunat îmi stă în minte. L-am văzut şi eu.... era izbitor de frumos. Era imposibil să apară într-o sală, fără
ca fiinţa sa să atragă privirile chiar ale celor ce nu-l cunoşteau. Chipul lui ne minuna şi pe noi, copiii”,
scria Mihai Mavrodin într-un articol din anul 1929, din ziarul botoşănean „Ştirea“. Despre imaginea
Studiu de caz realizat de Balau David-Iustinian
Clasa a XI-a C
Liceul Teoretic "Mihail Kogalniceanu"

Luceafărului, dincolo de singurele fotografii cunoscute, apare şi o descriere a unui bun prieten a lui
Eminescu, fost coleg de clasă la şcoala din Cernăuţi, şi, mai apoi, la Universitatea din Viena, Teodor
Ştefanelli. „Avea statură mijlocie, era cam lat în spate, dar totul era proporţionat. Avea ochii negri şi
adânci. Purta mustaţă, rar o rădea”, spune Ştefanelli în cartea sa „Amintiri despre Eminescu”.

„avEa o voCE dE aur, îi aCompania pE lAutari”

Istoricul botoşănean, Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era
vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă si un zâmbet liniştitor, molipsitor. Asta o spun toţi cei care l-au
cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în
jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Ar fi
putut fi oricând un bun solist vocal. De multe ori îi acompania pe lăutari la câte un chef, dar şi rudele îl
rugau să le cânte”, spune Median. Despre vocea lui Eminescu a rămas de pomină o întâmplare
povestită chiar de lăutari. Este vorba despre celebrul bard botoşănean din secolul al XIX-lea, Toma
Micheru (n.r. – Toma Micheri, aşa cum se prezenta public lăutarul). Acesta spune că a fost dat gata de
vocea poetului, la o petrecere. Eminescu ar fi cântat întreaga noapte cu lăutarii, fără să răguşească,
Toma Micheri exprimându-şi regretul că este poet şi nu cântăreţ. Mavrodin, vărul său, îşi aducea aminte
că Eminescu cânta uşor şi pe stradă. „Era extrem de vesel şi îi plăcea la nebunie muzica. Fredona când
venea din plimbările sale în parc. Avea o voce cristalină, spune Mavrodin (n.r. - mărturie preluată din
acelaşi articol publicat în ziarul „Ştirea”, în 1929), "de întorcea toată lumea capul”, susţine scriitoarea
Lucia Olaru Nenati, din Botoşani, expertă în opera şi viaţa lui Eminescu. „Sunt cercetări pe care le-am
făcut personal şi care reprezintă obiectul unor lucrări cu adevărat ştiinţifice privind muzicalitate poeziei lui
Eminescu şi mai ales modul special în care poetul înţelegea muzica. Era un meloman, iubea muzica şi
ştia să o asculte. Avea şi o voce de aur. Contemporanii lui spun că îţi dădeai cămaşa de pe tine numai să
îl auzi cântând.Piesa lui favorită era Barbu Lăutarul şi o doină."

„îi plAcea sA piardA nopTile Si sA fumEzE”

„Eminescu nu era răzvrătit, aşa cum le place multora să creadă. Era un individ plăcut în societate. Avea
duşmani şi stârnea antipatii pentru ceea ce scria, nu pentru modul cum se comporta în societate. Nu era
un revoluţionar, în fapt. El se răzvrătea în poezie şi publicistică. Rareori ridica tonul, prefera să asculte
pentru a înţelege cât mai bine discuţia decât să îşi dea cu părerea. Într-un fel, era retras, dar când era
cazul era un interlocutor foarte plăcut. Multor contemporani le-a lăsat impresia că este tăcut şi gânditor.
Nu se putea, însă, abţine când era vorba de politicieni. Îi ura, mai ales pe parveniţi”. Totodată, Eminescu,
din ceea ce spun contemporanii săi, avea doar un singur viciu major, fumatul. „. Totodată contemporanii
îşi aduc aminte de Eminescu ca de un personaj glumeţ cu cei apropiaţi. „Mi-a vândut pantalonii şi m-a
lăsat doar în lenjerie când m-am trezit dimineaţa”, spune Ştefanelli. Tot fostul coleg al poetului
mărturiseşte că Eminescu era glumeţ şi cu femeile, pe care le atrăgea ca un magnet. „Le vorbea dulce, le
făcea complimente şi, lucrul principal, conversa cu ele totdeauna potrivit cu individualitatea lor. Câştiga
uşor simpatia damelor”, spunea acelaşi Ştefanelli.

Un patriot adevArat: „trAiascA naTia!”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi
modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”.
„Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său strârnea, de obicei, simpatia.
Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei «Trăiască naţia!». El răspundea atunci
răspicat: «Sus cu dânsa!». De altfel era un personaj şi cu un umor fin”, spune istoricul Gheorghe Median.
Studiu de caz realizat de Balau David-Iustinian
Clasa a XI-a C
Liceul Teoretic "Mihail Kogalniceanu"

Totodată, apropiaţii poetului povesteau că Eminescu avea şi un tic verbal. Ştefanelli spune că, de când l-
a cunoscut, de elev, obişnuia să folosească mereu expresia „pur şi simplu”, aproape în orice context.
Totodată se spune că Eminescu nu obişnuia să înjure. Nici măcar când se ameţea de la băutură. Singura
lui înjurătură ar fi fost „Tu-i neamul nevoii!"

Sindromul bipolar îl ajuta la creaTie

Dincolo de amabilitate şi de glasul său de aur, se pare că, după vârsta de 25 de ani, poetul a început să
se confrunte cu proprii demoni. Focul creaţiei, viaţa de multe ori precară pe care o ducea, tulburările
sufleteşti au făcut ca poetul să capete o tulburare psihică gravă: sindrom maniaco-depresiv. Diagnosticul
este susţinut de un medic psihiatru din Botoşani, doctor în medicină, care s-a aplecat, din pasiune pentru
poezia lui Eminescu, şi asupra problemelor sale de sănătate. Medicul psihiatru Nicolae Vlad face
dezvăluiri privind afecţiunea lui Mihai Eminescu „Din păcate, din simptomele pe care am reuşit să le văd
în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară. Ea se manifesta în
reprize. Bineînţeles, geniul lui Eminescu nu a provocat această afecţiune şi nici boala nu a condiţionat
geniul său. Erau total independente. Probabil a ajuns în această situaţie din cauza condiţiilor de trai dintr-
o anumită perioadă, a zbuciumului interior. În orice caz, creaţia îl transforma”, a explicat doctorul Nicolae
Vlad, fost director al Spitalului de Psihiatrie Botoşani. Medicul botoşănean spune că Eminescu se
comporta ciudat în diferitele stadii ale bolii. „Propriu-zis, creaţia lui poetică se desfăşura în episoadele lui
depresive. Era trist, era adâncit în tristeţe. Atunci reuşea să se descarce cel mai bine în literatură. Sufletul
lui era deosebit de încărcat de tristeţe în acele episoade. Este ca şi cum ar fi ajuns pe marginea
prăpastiei. În acele perioade se pare că se şi însingura, nu comunica. În contrast, în momentele de
manie, Eminescu se comporta exuberant. Se îmbrăca multicolor, dorea să şocheze, îşi atârna medalii de
haine. Totodată, din punctul de vedere al psihiatrului Nicolae Vlad, poetul nu a primit nici tratamentul
adecvat. „Nu erau tratamente eficiente în acea perioadă. Şi medicii vienezi la care a fost dus au confirmat
acest diagnostic. În România era băgat în butoaie cu apă rece, atunci când stările se agravau”, mai
spune Nicolae Vlad. De altfel, şi medicul neuropatolog Ovidiu Vuia de la Bucureşti, într-un studiu dedicat
bolii şi morţii lui Eminescu, confirmă diagnosticul de sindrom maniaco-depresiv şi condamnă tratamentul
cu mercur pe care medicii i l-au aplicat poetului, pentru sifilis. Din păcate, din simptomele pe care am
reuşit să le văd în nişte documente medicale, Eminescu suferea de tulburare afectivă bipolară.

Mihai Eminescu este in literatura romana poetul nepereche a carui

opera invinge timpul, dupa cum afirma George Calinescu. El este cel
mai mare poet national, care exprima cel mai bine si cel mai complet
spiritualitatea romaneasca.