România şi concertul european de la „criza orientală” la marile alianţe ale sec XX

În 1815, marile puteri Austria, Prusia, Imperiul Rus și Marea Britanie au creat Concertul European, o
înțelegere conform căreia hotărârile cu privire la problemele importante din Europa să fie luate în comun
de către marile puteri în cadrul unor congrese sau conferințe internaționale. A funcționat până la primul
război mondial.

Aşadar, sistemul concertelor a luat naştere din deliberările Congresului de la Viena din 1814-15. El se
referă la un sistem ad-hoc de conferinţe ţinute de Marile Puteri pentru a rezolva crizele diplomatice din
Europa dintre 1815-54. Deşi nu a avut o structură oficială instituţională, scopul lui a fost în mod clar
managerial – să controleze, prin consultări reciproce, echilibrul puterii din Europa de după războaiele
napoleoniene

Sintagma de Mari Puteri se referă la statele care se află pe primele locuri în ceea ce priveşte capacităţile lor militare
şi economice. Îşi are originea în politica italiană a secolului al XV-lea, dar a fost adoptat pentru prima dată ca
termen şi concept diplomatic în Tratatul de la Chaumont din 1814. Ca urmare a Congresului de la Viena din 1815,
cinci state – Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia şi Rusia – şi-au conferit statutul de Mari Puteri. Intenţia era ca
aceste state să acţioneze în comun pentru a-şi asuma un rol conducător în menţinerea ordinii în sistemul statal
european. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, a existat un efort conştient din partea acestor state (cărora li s-a
alăturat după 1860 şi Italia) să aplice în propriul lor interes pacea şi securitatea în Europa. În afara continentului
european, alte două state au pretins şi au obţinut statutul de Mare Putere: Statele Unite, după înfrângerea Spaniei
în 1898, şi Japonia după victoria împotriva Rusiei din anii 1904-1905. O «Mare Putere» era, conform teoreticienilor
secolului XIX, Statul care, spre deosebire de altele, chemate în cauză doar de interesele lor directe, se «găsea, prin
forţa lucrurilor, amestecat în toate marile afaceri» şi «era în măsură să exercite o influenţă în toate deliberările
comune». Echilibrul puterii- înţelesul cel mai larg acceptat al termenului este acela care se referă la un proces în
care nici un stat şi nici un grup de state nu devin predominante.

La sfârşitul sec XVII au loc importante modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Pacea
de la Karlowitz din 1699 a marcat începutul „crizei orientale”. Politica hegemonică a Imperiului Ţarist şi a
Imperiului Habsburgic care viza moştenirea teritorială a IO şi intenţia Franţei şi Angliei de a menţine
integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientală într-o problemă politică şi strategică
fundamentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.
Slăbirea puterii otomane a determinat pe domnii acestora să promoveze o politică de emancipare de
sub suzeranitatea Porţii.

În prima jum a sec. XIX s-au produs modificări ale statutului politico-juridic al Principatelor
Române: se păstra suzeranitatea otomană şi, prin tratatul de la Adrianopol(1829), intrau sub protectorat
ţarist.

Generaţia de la 1848 a militat pentru înlăturarea regimului instituit de Marile Puteri şi dobândirea
independenţei. Deşi înfrântă, revoluţia de la 1848 a grăbit afirmarea naţiunii române moderne, a
contribuit afirmarea aspiraţiei românilor spre unitate şi independenţă.

Existenţa în rândul românilor a unui puternic curent unionist şi interferarea intereselor Marilor Puteri în
sud-estul Europei au făcut ca problema unirii Principatelor să devină o problemă europeană
I. Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Criza orientală declanşată spre sfârşitul secolului al XVII-lea a afectat Principatele Române, prin
consecinţele negative ale războaielor ruso-austro-otomane, inclusiv prin pierderile teritoriale din
secolului al XVIII-lea (Banatul 1718 şi Bucovina 1775, ocupate de Imperiul Habsburgic), cărora li s-a
adăugat Basarabia, ocupată de Imperiul Rus în 1812.
Actelor juridice interne otomane prin care se consfinţea statutul Ţărilor Române faţă de Poartă, li se
adaugă un act internaţional, tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10 iulie 1774. Acesta prevedea dreptul
reprezentanţilor Rusiei de a putea interveni în favoarea Moldovei şi Ţării Româneşti. În articolul XVI al
acestui tratat se precizează că Rusia restituie principatele Molodovei şi Ţării Româneşti, Porţii Otomane
cu anumite condiţii, pe care Poarta se obligă să le respecte. Una dintre aceste condiţii prevedea că
ambasadorul Rusiei poate să vorbească în favoarea Principatelor, Poarta obligandu-se să asculte pledoaria
acestuia. Prin urmare Rusia şi-a deschis consulate la Iaşi şi la Bucureşti, hatişeriful de la Gulhane din 1802
recunoscând dreptul titularilor acestor consulate de a supraveghea modul în care Poarta îşi îndeplinea
angajamentele asumate în raport cu Ţările Române
Astfel, după 1774, protectoratului otoman unilateral începe să i se subsituie un dublu protectorat, prin
legalizarea dreptului Rusiei de a interveni în favoarea Principatelor Dunărene, prin tratatul de la Kuciuk-
Kainargi, fapt ce echivalează cu debutul internaţionalizării statutului juridic al acestor ţări, proces
finalizat în 1856 prin instituirea statutului de protecţie colectivă.
Dincolo de scopurile reale ale Rusiei –expansiunea spre Dunărea de Jos şi Strâmtori-, acţiunile ei au
favorizat restabilirea autonomiei româneşti depline faţă de Poartă.
Astfel în intervalul 1774-1821 au fost reconfirmate vechile prevederi de garantare a acestei
autonomii: s-a interzis din nou supuşilor otomani de a mai pătrunde în Principate fără un firman special şi
fără a respecta locurile de trecere fixate în acest sens; a fost limitat numărul negustorilor otomani, dar şi
al comisarilor trimişi pentru reglementarea unor probleme deosebite
Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat,
marcat de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama.
Marile puteri suzerană (Imperiul Otoman) și protectoare(Rusia) erau cele care decideau în privința
acestora.

După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat tot mai mult în
problemele acestora.

1. În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman (Cetatea Albă),
act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi posibilitatea sultanului de
a se amesteca în Principate.
Convenția prevedea:
- alegerea domnilor pământeni, pe o durată de 7ani, de către Divanurile din Principate, sub rezerva
aprobării țarului și sultanului
- scutirea de tribut pe doi ani
- libertatea comerțului cu rezerva aprovizionării cu grâne a Porții
- întoarcerea în țară a boierilor refugiați din cauza mișcării in 1821, garantându-li-se toate drepturile și
bunurile
- instituirea unor comisii care să propună măsurile necesare pentru îmbunătățirea stării principatelor
Consecințe: Prin reconfirmarea clauzelor Tratatului din 1812, Rusia reintra in drepturile sale de putere
protectoare asupra Principatelor Române. (Boierii, care timp de 5 ani, ii solicitasera insistent protecția, o
vor avea, precum se așteptau, reintegrându-se în privilegiile din trecut). Convenția era un compromis
între interesele celor două mari puteri. Influența rusă era tot mai puternică substituind influența otomană
tot mai slabă.
Încălcarea Convenţiei de la Akkerman de către otomani a dus la un nou conflict ruso-otoman
(1828 – 1829). Acesta a început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a încheiat cu victoria
Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La
încheierea războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub
suzeranitatea Porţii, dar intrau, oficial, sub protectoratul Rusiei.

2. Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) conţinea şi un Act separat cu privire la Prinţipaturile

Moldova şi Valahia.
Prevederi:
- Imperiul Otoman dădeau Rusiei acces la gurile Dunării
- Poarta permitea Rusiei să ocupe Principatele până când reușea să plătească o uriașă despăgubire de
război
- Se recunoștea domnia pe viață a domnitorilor aleși ai Moldovei și Țării Românești
- Hotarul dintre Imperiul Otoman și Țara Românească se fixa pe talvegul Dunării
- Erau desființate raialele Brăila, Giurgiu și Turnu, care reveneau la Țara Românească
- libertatea comerțului
- scutirea de obligația de a asigura aprovizionarea Porții
- limitarea dreptului de intervenție a Imperiului Otoman în Principate
- interdicţia pentru musulmani de a stăpâni pământuri în Principate.
Consecințe: Tratatul de la Adrianopol a marcat creșterea influenței Rusiei, ca putere protectoare în
Principate și scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei
țariste. Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi
Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.

II. Transformarea problemei româneşti în problemă europeană.

Generaţia care a pregătit Revoluţia de la 1848 a urmărit înlăturarea regimului impus Principatelor de
marile puteri, realizarea unirii şi obţinerea independenţei.
Marile puteri conservatoare vecine, Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au implicat
în înfrângerea revoluţiei din Ţările Române
1. În aprilie 1849, Rusia şi Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la Balta-Liman, prin care se
restrângea autonomia Principatelor.
Prevederi:
- erau reconfirmate suzeranitatea otomană și protectoratul țarist
- domnitorii nu mai erau numiți pe viață de Divan, ci ei urmau să fie numiți de Înalta Poartă pentru 7 ani
- se reintroduceau Regulamentele organice
- erau suspendate Adunările ordinare și extraordinare, funcțiile lor deliberative erau încredințate, în mod
provizoriu, unor sfaturi sau divanuri ad-hoc care aveau ca atribuții stabilirea impozitelor și examinarea
bugetului anual în cele două provincii.
Prezența militară comună ruso-otomană a fost menținută până în 1851.
Consecințe: Semnarea documentului a dus la numirea lui Barbu Dimitrie Știrbei ca domnitor al Munteniei
și a lui Grigore Alexandru Ghica ca domnitor al Moldovei.
Convenția a fost lovită de nulitate odată cu izbucnirea războiului Crimeii.
După anul 1848, foştii participanţi la evenimentele revoluţionare au popularizat cauza
românească în Occident.
Declanşarea Războiului Crimeei, în anul 1853, şi ocuparea militară a Principatelor de către trupele ruse,
apoi de cele otomane şi austriece, a determinat abordarea problemei româneşti la Congresul de pace de
la Paris (1856).
Războiul Crimeii a constituit contextul favorabil realizării unirii Principatelor.
Obiectivele românilor:
- doreau înlăturarea protectoratului țarist și evitarea pericolului anexării rusești
-realizarea unirii Principatelor
2. Tratatul de pace de la Paris (1856) avea și prevederi în ceea ce privește „problema românească”:
- revizuirea statutului internațional al Principatelor: autonomie sub suzeranitatea Porții, dar intrau sub
garanția colectivă a puterilor europene(Anglia, Franța, Rusia, Imperiul Otoman, Sardinia, Imperiul
Habsburgic și Prusia)
- s-a prevăzut constituirea Adunărilor Ad-hoc la Iași, respectiv la București, prin care românii urmau să fie
consultați în problema unirii
- Rusia retroceda Moldovei sudul Basarabiei (județele Cahul, Ismail și Bolgrad)
Consecințe: Organizarea Adunărilor Ad-hoc ale căror rezoluții evidențiau dorința de unire a românilor.
Punând Europa în fața faptului împlinit, prin voința populară, s-a înfăptuit Unirea Principatelor, prin
alegerea lui Al.I.Cuza ca domn al Moldovei (5 ian.1859) și al Țării Românești(24 ian.1859).

III. Unirea Principatelor a deschis ulterior procesul constituirii şi consolidării statului român modern.
După unire, prima etapă a formării statului român modern, principalele obiective au fost:
- recunoașterea și consolidarea unirii
- obținerea independenței de stat
1. Inițiative externe în timpul domniei lui Cuza(1859-1866):
- recunoașterea dublei alegeri în cadrul Conferinței puterilor garante de la Paris(1859)
- acceptarea unificării depline în cadrul Conferinței ambasadorilor de la Constantinopol(1861)
- suspendarea jurisdicției consulare(supușii Puterilor Europene beneficiau în Principate de statutul de
extrateritorialitate-protecție consulară în procesele civile și penale)
- înființarea agențiilor diplomatice (1860 în Franța) și a Ministerului de externe(1863)
- modernizarea armatei naționale
- emiterea de distincții și decorații
-stabilirea de relații diplomatice: în 1863, România a semnat cu Serbia o convenție de extrădare, iar în
1865, cu Austro-Ungaria, o convenție privind sistemul poștal
- sprijinirea luptei de eliberare națională
Consecințe: Dominația otomană asupra spațiului românesc devine din ce în ce mai mult una simbolică; se
deschide calea dobândirii independenței
2. Aducerea prințului străin, Carol I a asigurat consolidarea unirii. El a continuat linia de politică externă
inițiată de Cuza, beneficiind de sprijinul Franței și Prusiei.
În 1875 s-a semnat o convenție comercială și de navigație pe 10 ani cu Austro-Ungaria, iar în 1876, o
convenție cu Rusia.
Obiectivele majore de politică externă a României în a doua jumătate a sec. XIX și prima jumătate a
sec.XX au fost:
- obținerea independenței
- consolidarea indepenenței de stat
- realizarea statului național unitar român
1. Necesitatea obţinerii independenţei României a fost discutată, în anul 1873, de principele Carol I
(1866-1914), în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri.
Contextul favorabil: Declanșarea unei noi etape a crizei orientale(1875). În Bosnia și Herțegovina,
stăpânite de Imperiul Otoman, au izbucnit răscoale antiotomane, iar în 1876, Serbia și Muntenegru
declară război Porții. Rusia dorea să controleze strâmtorile și să scoată IO din Europa. Ea va sprijini
răscoalele antiotomane din Balcani care îi puteau oferi pretextul unei intervenții militare de sprijin al
acestora.
Declanşarea unui nou război ruso-otoman, în 1877-1878, a creat cadrul favorabil proclamării
independenței de stat a României.
Rusia nu a acceptat, la început, ca România să participe la războiul antiotoman, fapt menţionat în
întâlnirea dintre ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov cu o delegaţie română din care au făcut
parte prim-ministrul Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. Totuşi, Rusia a fost
interesată să semneze o convenţie militară de reglementare a trecerii trupelor pe teritoriul românesc, în
drumul lor spre Balcani (4 aprilie 1877).
Prevederi:
- România acorda „liberă trecere” trupelor țariste pe teritoriul său
- Imperiul Rus se obliga să garanteze apărarea și menținerea integrității teritoriale a României
- Traseul trupelor rusești a fost stabilit în detaliu, ocolind Bucureștiul
- cheltuielile de transport urmau să fie suportate de guvernul rus
- au fost stabiliți comisari care realizau legăturile cu autoritățile române
Consecințe:
- 6 aprilie 1877 guvernul român a decretat mobilizarea armatei, care a fost dispusă pe malul stâng al
Dunării, pentru a preveni o eventuală invazie otomană
- 12 aprilie Rusia declară război Turciei, trupele rusești trec Prutul spre Balcani. Turcia reacționează și
bombardează garnizoanele românești din stânga Dunării(Calafat, Bechet, Izlaz, Corabia, Giurgiu)
- 9 mai 1877 în Adunarea Deputaților și pe 10 mai 1877 în Senat, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu
a proclamat independența de stat. Pe plan european proclamarea independenței a fost privită diferit de
Marile Puteri. Rusia a acceptat-o, Italia a manifestat simpatie, Anglia, Germania, Austro-Ungaria au avut o
atitudine rezervată, menționând că se vor pronunța la sfârșitul războiului.
- participarea la războiul din Balcani în absența unui tratat cu Rusia; (prințul Nicolae, comandantul armatei
rusești adresează o telegramă principelui Român Carol) la 25 august armata română a trecut Dunărea
- românii au participat la cucerirea Plevnei, Rahovei(7 noiembrie 1877) și apoi Vidin(12 februarie 1878)
După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a respectat angajamentul cu privire la
integritatea teritorială a României, asumat prin convenţia din aprilie 1877.
3. Astfel, prin tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), Rusia şi-a rezervat dreptul
de prelua sudul Basarabiei de la România, în schimbul Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor, primite
de la Imperiul Otoman.
- A fost recunoscută independența României, Serbiei și Muntenegrului
Neînțelegerile dintre marile puteri au dus la o nouă reuniune de pace, Congresul de pace de la Berlin
unde s-a semnat un nou tratat de pace.Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevederi:
- se recunoștea independenţa de stat a României, cu condiția acordării drepturilor de cetățenie și
locuitorilor de altă religie decât cea creștină și de răscumpărare de către România a acțiunilor concernului
Stroussberg
- pierderea sudul Basarabiei şi primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor
- se recunoștea independența Serbiei și Muntenegrului
- principatul autonom Bulgaria era redus și se constituia Provincia autonomă Rumelia
- Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina
- Anglia primește insula Cipru
Consecințe:
- România devine un stat independent. Independența de stat a fost recunoscută de Austro-Ungaria,
Rusia și Imperiul Otoman în 1878, de Italia în 1879 și de Germania și Anglia în 1880.
- 1879 i-a fost recunoscut lui Carol I titlul de „Alteță Regală”, acordat de Parlament din toamna anului
1878
- la 14/26 martie 1881 Parlamentul a votat transformarea României în Regat, iar la 10 mai 1881 Carol I și
Elisabeta au fost încoronați. Aceste acte politice au contribuit la creșterea prestigiului internațional al
țării.
- România duce o politică externă activă: a stabilit relații diplomatice cu alte state și a deschis
reprezentanțe diplomatice sau legații la Constantinopol(1878), Viena(1878), Paris(1880)

Următorul obiectiv: consolidarea independenței și obținerea unor garanții de securitate care să-i
asigure evoluția viitoare.
La sfârșitul războiului, fostul aliat, Rusia, amenițase cu anexarea teritoriului românesc, iar țarul ceruse
dezarmarea armatei române. Refuzul principelui Carol si posibilele complicații diplomatice salvaseră
situația, dar amenințarea rusă rămânea. În aceste condiții, guvernul român și-a îndreptat atenția spre
Occident, în vederea stabilirii unor alianțe. Depășirea stării de izolare diplomatică în care se afla România
se putea realiza, în acel moment, printr-o alianță cu Germania.
1. În 1883 România aderă la Tripla Alianță. La 30 oct.1883 a semnat Tratatul cu Austro-Ungaria,
Germania aderând în aceeiași zi, iar Italia, ulterior(1888). Alianța a avut un caracter defensiv și
secret(cunoscut inițial doar de Carol și premier, I.C.Brătianu). A fost reînnoită în 1891, 1896, 1903, 1913.
Actul nu a fost adus în discuția Parlamentului de teama respingerii lui.
Consecințe:
Efecte favorabile
- a scos România din izolarea politică, consolidându-i poziția în Europa de S-E
- a adus garanţii de securitate României faţă de o posibilă agresiune din partea adversarilor din Răsărit
- i-a asigurat unele avantaje pe piața Europei Centrale
Efecte negative:
- a stânjenit ajutorul acordat românilor din Transilvania, cu toate că regele CarolI a reușit să obțină
eliberarea memorandiștilor în 1895
- relațiile cu Austro-Ungaria au continuat să se înrăutățească tot mai mult.

Renașterea politică și militară și constituirea nou sistem de alianțe, Tripla Înțelegere, oferea posibilitatea
României să se detașeze de Austro-Ungaria și să-și urmărească propriile deziderate naționale.
Astfel, la începutul sec.XX, în condițiile luptei pentru realizarea idealului național, România s-a
desprins lent de Puterile Centrale.
2. În contextul declanșării războaielor balcanice, România s-a afirmat ca principala putere între statele din
zonă. Ea devine un factor de stabilitate și echilibru politic, acționând pentru menținerea stau-quo-ului în
Balcani.
În timpul primului război balcanic(1912) purtat de Serbia, Muntenegru, Bulgaria și Grecia împotriva
Turciei, România și-a proclamat neutralitatea.
Se va implica în cel de-al doilea război balcanic
Cauză: Întărirea puterii Bulgariei care a fost percepută la București ca o amenințare pentru securitatea
frontierei dobrogene.
Implicare: A intrat de partea Serbiei, Greciei, Muntenegrului și Turciei, împotriva Bulgariei, care
capitulează. A fost un război rapid și cu pierderi reduse
Consecințe:
- România găzduiește tratativele de pace la București, la care, pentru prima dată țările din sud-estul
Europei își rezolvau problemele în absența Marilor Puteri. Acesta era un indiciu privind creșterea
prestigiului internațional al României.
- obținea Cadrilaterul(două județe din sudul Dobrogei, Caliacra și Durostorum)
- intervenția în acest război a avut și o semnificație națională, deoarece acțiunea românilor era în
contradicție cu cea austro-ungară(care susținuse Bulgaria)
3. Participarea la Primul Război Mondial(1916-1918)
Context: declanșarea războiului între Antanta și Puterile Centrale(1914)
Obiectivul major al politicii externe a statului român, după obținerea și consolidarea independeței, era
crearea statului național unitar român prin unirea tuturor provinciilor românești aflate sub stăpânire
străină cu România
Neutralitatea:
- Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914 a hotărât neutralitatea(1914-1916)
- statele angajate în război, din ambele tabere, făceau presiuni asupra guvernului român pentru a-și
asigura concursul României
- 4/17 august 1916 România semna un Tratat politic și o Convenție militară cu Antata
Prevederile tratatului:
- România se obliga să declare război Austro-Ungariei și să deshidă conflict cu aceasta până la data de 15
august 1916
- puterile Antantei asigurau egalitatea de tratament a României la viitoarea conferință de pace
- nicio putere semnatară nu va încheia pace separată cu Puterile Centrale
- Antanta recunoștea drepturile României asupra Transilvaniei, Banatului și Bucovinei
Convenția militară. Prevederi:
- Antanta se angaja, în condițiile intrării României în război să o sprijine militar:
- armata anglo-franceză inițiază o ofensivă la Salonic pentru a reține forțele bulgare în sud
- Rusia se angajează la o ofensivă în Bucovina, la trimiterea a două divizii militare în Dobrogea pentru
susținerea armatei române, furnizarea de echipament militar necesar armatei române
Participare:
- La 14/27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei și armata română începe ofensiva în
Transilvania. La rândul lor, Germania și Imperiul Otoman decalră război României la 28 și 30 august. Pe 31
august, Bulgaria atacă România fără declarație de război, aceasta urmând a fi făcută abia pe 1 septembrie
1916.
- 19aug/1sept -24 aug/6sept. 1916 armata română suferă o grea înfrângere în fața trupelor germano-
bulgaro-turce la Turtucaia
Forțată să lupte pe două fronturi, în fața atacurilor susținute ale inamicilor, în ciuda eroismului de care au
dat dovadă soldații români, armata română este nevoită să se retragă.
- 16/29 nov.-20nov./3dec 1916 a avut loc „bătălia pentru București”, cea mai mare operațiune militară de
pe frontul românesc în 1916, ultima încercare a armatei române, comandată de generalul Prezan, de a
apăra capitala.După un succes inițial, armata română, copleșită numeric și tehnic, estenevoită să se
retragă, lăsând Bucureștiul în mâna armatelor inamice. La 23 nov/6 dec. 1916 armatele germano-austro-
ungare ocupă orașul. Casa regală, guvernul, autoritățile, armata și o parte a polulației civile se retrag în
Moldova, în timp ce tezaurul românesc este transportat în Rusia pentru siguranță. Orașul Iași devine
capitala României. Frontul se stabilizează pe aliniamentul Nămoloasa-Focșani-Galați-Gurile Dunării.
Urmează o perioadă în care armata română se reface cu ajutorul misiunii militare franceze conduse de
gen. Henry Berthelot. De asemenea, regele Ferdinand promite soldaților punerea în aplicare, după război,
a două mari reforme: electorală și agrară. Regina Maria organizează sub patronajul ei serviciul sanitar de
Crucea Roșie.
În iulie-august 1917, armata română obține victorii importante la Mărăști(11/24iulie-19iul/1aug),
Mărășești(24iul/6aug-6/19aug), Oituz(26iul/8aug-9/22aug), ceea ce a dus la oprirea ofensivei Puterilor
Centrale spre Moldova și, astfel la supraviețuirea statului român.
Deoarece Rusia încheie pace separată cu Puterile Centrale(Brest-Litovsk-febr. 1918), România este
nevoită să, la rândul ei, să încheie pace separată cu Puterile Centrale.
24apr/7 mai. Tratatul de pace de la Buftea București cu Puterile Centrale
Prevederi:
- Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale; România avea acces la Marea Neagră de-a lungul unui drum
până la Constanța
- România accepta rectificări de frontieră în Carpați(5600Km2) în favoarea Austro-Ungariei
- România se obliga să sprijine trecerea trupelor Puterilor Centrale prin Moldova și Basarabia spre Odessa;
- Germania instituia un monopol asupra prelucrarii lemnului;
- Surplusurile de petrol și cereale intrau în posesia Germaniei
- armata română era demobilizată
- Muntenia și Dobrogea(100 000km2)rămâneau sub ocupație
Tratatul a fost ratificat de Parlament dar nu a fost promulgat de rege.
Pe fondul victoriilor obținute de Antanta , la 10 nov.1918, România reintră în război de partea Antantei. La
11 nov. Germania capitula. Se încheia rastfel războiul.
Consecințe participării la război:
- provinciile românești aflate sub stăpânire străină s-au unit cu Vechiul Regat, formând România Mare
- Puterile Centrale au fost nevoite să recunoască, prin tratatele de pace încheiate în cadrul Conferinței de
Pace de la Paris dreptul României asupra acestor teritorii precum și granițele statului național unitar
român

România și Conferința de Pace de la Paris (1919-1920)

Obiectiv:
- recunoașterea internațională a Marii Uniri din 1918 și a noilor granițe naționale
Acțiuni:
- Semnarea tratatelor de pace cu statele învinse
Prevederi:
- 10 septembrie 1919- Tratatul de la Saint Germain, cu Austria- se recunoștea unirea Bucovinei cu
România
- 27 nov.1919- Tratatul de la Neuilly sur Seine, cu Bulgaria- se recunoștea hotarul dintre Bulgaria și
România ca fiind cel stabilit în 1913
- 4 iunie 1920 Tratatul de la Trianon, cu Ungaria- se recunoștea unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și
Maramureșului cu România
- 20 oct.1920 Tratatul de la Paris – prin care Marea Britanie, Franța, Italia și Japonia se recunoștea unirea
Basarabiei cu România. URSS (care nu a participat la Conferință) a refuzat să semenze acest document
internațional
Relații internaționale în perioada interbelică(1919-1939)
Context:
- Relațiile internaționale se caracterizează prin atitudini precum: revizionistă, adoptată de statele
nemulțumite de prevederile tratatelor de pace (Ungaria, Bulgaria, Germania, Italia, URSS), conciliatoristă,
pacifistă, promovată de Franța și Anglia și izolaționistă SUA
Obiective:
- menținerea statu-quo-ului(situației existente) și a păcii
- apărarea independeței și a integrității teritoriale, în condițiile în care revizionismul era în ascensiune
- afirmarea internațională a României
Mijloace:
- încheierea unor alianțe politico-diplomatice
- încheierea unor alianțe regionale și internaționale de securitate colectivă
- reluarea relațiilor diplomatice cu foștii adversari
- activizarea diplomației românești la scară europeană
Acțiuni:
Aderarea la organizații internaționale care urmăreau menținerea păcii și securității în lume
Securitate colectivă- componentă a relaţiilor internaţionale, concretizată prin măsuri comune luate de
către toate statele şi care vizează menţinerea păcii şi respectarea angajamentelor
- În 1919 România devine membru în Societatea Națiunilor, organizație internațională care avea ca
obiective promovarea păcii şi a securităţii, rezolvarea diferendelor dintre state pe cale paşnică şi
eliminarea războiului, dezvoltarea relaţiilor interstatale pe baza respectării normelor de drept
internaţional şi a reglementărilor statuate de tratate. Avea sediul la Geneva şi era considerată un for al
securităţii colective, un garant al păcii pentru statele mici şi mijlocii. Diplomația românească a acționat în
direcția creșterii rolului Societății în viața internațională. S-a militat pentru adoptarea unor măsuri
concrete de dezarmare și de descurajare a forțelor revizioniste. În semn de recunoaștere a eforturilor
diplomatice ale României, ministrul de externe român Nicolae Titulescu a fost ales președinte a Adunării
Generale a Societății în 1930 și 1931.
- Statul român a participat la pregătirea Conferinței de dezarmare(1926-1932)și la lucrările acesteia la
Geneva în anii 1932-1935. În 1933, N.Titulescu a elaborat textul documentelor cu privire la definiția
agresiunii în relațiile internaționale
Semnarea unor documente internaționale care au servit păcii internaționale
-1928 Pactul Briand-Kellogg- prin care se interzicea recurgerea la război în rezolvarea diferendelor dintre
state
- 1929 Protocolul de la Moscova- același scop, pentru statele vecine cu URSS
Constituirea alianțelor regionale
Pentru a se apăra în fața tendințelor revizioniste ale statelor vecine(Ungaria, Bulgaria), diplomația
românească a urmărit să realizeze un bloc antirevizionist format din statele mici din regiune. Astfel
-în 1921 lua ființă Mica Înțelegere (România, Cehoslovacia și Iugoslavia)grație eforturilor ministrului de
externe român Take Ionescu, o alianță regională, sprijinită de Franța, care își propunea să apere
integritatea teritorială a părților contractante în fața unui atac neprovocat din partea Ungariei sau
Bulgariei
- 9 februarie 1934 s-a constituit Înțelegerea Balcanică (România, Iugoslavia, Turcia și Grecia)ca urmare a
eforturilor ministrului de externe Nicolae Titulescu. A urmărit menținerea echilibrului în zonă și
respingerea revizionismului bulgar și italian
Încheierea unor alianțe bilaterale
- 1921 s-au semnat, din inițiativa diplomatului român Take Ionescu, s-au semnat o convenție politică și
una militară cu Polonia. Avea un caracter defensiv
-1926 România și Polonia au semnat un tratat de alianță care acorda garanții generale împotriva oricărei
agresiuni, nu dor la granițele răsăritene
- 1926 a semnat un Tratat de alianță și amiciție cu Franța prin care se confirma sprijinul Franței în cazul
unui conflict împotriva României. Ambele state declarau că erau interesate în menținerea principiilor
Societății Națiunilor
- 16 sept.1926 s-a semnat la Roma Tratatul de amiciție și colaborare cordială dintre România și Italia.
Statele semnatare promiteau să-și acorde sprijin pentru îndeplinirea obligațiilor asumante
Relațiile cu statele vecine- Ungaria, Bulgaria și URSS au fost destul de încordate în perioada interbelică.
Relațiile diplomatice cu URSS n-au fost reluate după război.
Probleme în relațiile româno-ruse:
- tezaurul României, depozitat în Rusia și nerestituit
- problema Basarabiei
România a purtat negocieri cu URSS la Copenhaga și Varșovia(1920-1921), la Viena(1924), Riga(1932), dar
Moscova nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. În 1934, miniștri de externe ai României,
N.Titulescu și URSS, Maxim Litvinov, au decis reluarea relațiilor diplomatice între cele două țări. În 1936
s-a discutat despre un acord de asistență mutuală, dar acțiunea nu a fost finalizată, ca urmare a
neîncrederii sovieticilor și a demiterii lui N.Titulescu de la Ministerul de Externe de la București
Concluzii
Premisele pe care s-a constituit politica externă românească în vederea apărării integrității teritoriale și a
independenței țării au fost false. Franța și Marea Britanie, pe care se conta ca apărătoare a statu-quo-ului,
au făcut compromisuri cu statele revizioniste iar Societatea Națiunilor a fost incapabilă să mențină pacea.
Alianțele regionale, Mica Înțelegerea și Înțelegerea Balcanică, au fost utile României însă ele nu erau
suficiente pentru a opri revizionismul german sau sovietic.

Politica externă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

Context:
Acțiunile Germaniei din perioada 1935-1939 a anulat multe dintre prevederile „sistemului de la
Versailles”
În perioada 1938-1939, relațiile internaționale au cunoscut noi momente de tensiune, după instaurarea
nazismului în Gemrnania(1933). Cehoslovacia a fost dezmembrată după Dictatul de la Munchen
(sept.1938), când Franța și Marea Britanie au fost de acord cu alipirea regiunii Sudete. La 15 martie 1939,
restul Cehoslovaciei a fost cotropit de trupele naziste. Astfel,pericolul nazist a ajuns la frontierele
României. Situația s-a înrăutățit după semnarea , la 23 aug.1939 a Pactului Ribbentrop- Molotov, prin care
Hitler și Stalin și-au împărțit zonele de influență în Europa de est. În aceste condiții, sistemul de alianțe al
României s-a prăbușit.
Declanșarea celui de-al doilea război mondial la 1 sept.1939 a determinat România să-și declarea
neutralitatea
Obiectiv
Ieșirea din izolarea politică
Asigurarea supraviețuirii
Acțiuni
- În martie 1939 a semnat un tratat economic cu Germania prin care urma să livreze acesteia petrol
- 1940 an tragic pentru România. Doar în câteva luni (iunie-septembrie) România a pierdut 33,8% din
suprafața țării și 33,3% din populație. România Mare a încetat să mai existe.
Pierderi teritoriale: Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței în urma a două note ultimative din 26 și
28 iunie 1940 (50 762km2 și o populație de 3 776 309 loc), N-V Transilvaniei, prin Dictatul de la Viena de la
30 aug1940 (42 243km2 și o pop. de 2 628 238), Cadrilaterul la 7 sept.1940, în urma tratativelor de la
Craiova(6 921km2 și o pop. de 425 000)
- 23 nov.1940 România a adera la Pactul Tripartit(Axa Berlin-Roma-Tokio). Deși nu a fost reglementată de
un tratat de alianță bilateral propriu-zis, s-a menținut în perioada 1941-1944
Participarea la război
- 22 iunie 1941 România participă alături de Germania la atacarea URSS cu scopul de a elibera teritoriile
pierdute în 1940. Armata română a participat la marile bătălii de pe teritoriul Rusiei.
După înfrângerea de la Stalingrad, când devenea evident că Germania va pierde războiul , au fost căutate
soluții atât de guvernul antonescian cât și de opoziție, pentru a se evita ocuparea țării de Armata Roșie
- Lovitura de stat de la 23 aug.1944 a reprezentat o cotitură în politica externă a României. România a
intrat în sfera de influență sovietică.
Convenția de armistițiu s-a semnat la 12 sept 1944. Prevederile acesteia erau cuprinzătoare, referindu-se
la teritoriu, despăgubiri, participarea în continuare la războiul împotriva Germaniei
Tratatul de Pace (10 febr.1947)
Negocierile au început în aug.1946. Delegația României la Conferința de Pace a fost condusă de ministrul
de externe Ghe. Tătărescu
Prevederi:
- anularea Dictatului de la Viena din 30 aug 1940 și reintegrarea părții de n-e a Transilvaniei în granițele
naționale
- granița cu URSS rămânea cea stabilită în iunie 1940, Basarabia și N.Bucovinei rămâneau în componența
URSS
-trupe ale Armatei Roșii rămâneau în țară sub pretextul asigurării liniilor de comunicație cu zona sovietică
de ocupație din Austria.
- România trebuia să plătească o despăgubire de război de 300 mil $ la valoarea anului 1938 achitați în
produse: alimente, materii prime, echipament industrial, nave, etc.
României nu i s-a recunoscut cobeligeranța
Consecințe:
Intrată în orbita sovietică, România a fost obligată să desfășoare o politică externă aliniată sistemului
politic comunist