6.

Pedagogia și alte științe

Dată fiind complexitatea ei, educația face obiectul nu numai al
științei pedagogice, ci al mai multor discipline, fără contribuția cărora
înțelegerea fenomenului educațional ar fi inevitabil limitată. În vremea
noastră a devenit necesar ca orice fenomen cu un anumit grad de
complexitate să fie abordat prin utilizarea unui studiu multidisciplinar.
Asemenea abordări s-au dovedit a fi cele mai productive, permifind
explicarea mult mai completă a fenomenelor la care se referă.
în ceea ce privește educația, abordarea ei din perspectiva mai
multor științe constituie o necesitate, cunoscând că ea nu este singura
componentă a vieții sociale, ci numai una dintre numeroasele forme ale

24 PEDAGOGIE - FUNDAMENTE TEORETICE

Aceste procese, ca elemente componente ale sistemului social, sunt
interdependente, se influențează reciproc, iar • cunoașterea fiecăreia
dintre ele face necesară o abordare complexă din mai multe perspective,
și presupune cercetări multidisciplinare.
De altfel ființa umană este o realitate bio-psiho-socială, omul
aparținând atât naturii, cât si societății. În consecință, personalitatea
umană și devenirea omului trebuie abordate dintr-o dublă perspectivă:
ca fenomen al naturii și ca fenomen social.
Faptul că acțiunea de formare a omului are o bază naturală, bio-
psihică, dar și una socială, explică relațiile pedagogiei cu științele naturii
și cu cele socio-umane. Cunoașterea cât mai deplină a fenomenului
educațional face necesar ca pedagogia să se folosească de datele altor
științe despre societate și despre om. Astfel, în conexiunile sale
interdisciplinare, pedagogia se servește de studiile altor discipline
(socio-umane, științe ale naturii) și al științelor de sinteză.
a) Legătura pedagogiei cu științele socio-umane
Demersurile care au ca obiect omul implică, în mod direct sau
indirect, o anumită viziune filosofică. De aceea, pedagogia s-a dezvoltat
împreună cu filosofia.
Crearea unei zone de interes comun pentru cele două domenii s-a
produs încă din antichitate.
Marii filosofi ai ântichității (Socrate, Platon, Aristotel) au fost între
cei dintâi care au meditat asupra rolului pe care educația îl joacă în
societate și în privința modelării naturii umane. Preocupările constante
ale filosofilor pentru problemele educative au condus treptat la
constituirea unei așa-numite filosofii pedagogice. Există, de altfel, un
întreg ansamblu de aspecte și fenomene care interesează deopotrivă pe
filosof și pe pedagog. Iată câteva dintre ele, cuprinse în întrebări de
genul: Este oare omul diferit de animal în natura sa profundă?
Moralitatea este de origine socială sau individuală? Care este relația
dintre om și mediu? Care este relația dintre om și comunitate? Este
statul atotputernic? Libertatea este un drept sau o favoare? Care sunt
valorile supreme care fundamentează și orientează procesul edu-
cațional?
Șirul întrebărilor ar putea desigur continua, căci contem-
poraneitatea a lărgit câmpul interdependențelor. În acest spirit, Renć
Hubert spunea: ťMarele merit al filosofiilor educației este de a
demonstra temeinic, pe orice plan s-au situat, că pedagogia nu se poate
limita la a fi o tehnică a educației și că această tehnică cere mai întâi
baze științifice, psihologice și chiar o concepție ultra-științifică asupra
omului și a societății, a raportului dintre ele și a destinului lor comun"6
Ceea ce apare ca deosebit de semnificativ este faptul că filosofia nu
face simple speculații, devenind singură în măsură să formuleze idealul
educației și să justifice nevoia criteriilor axiologice care dau sens și
semnificație existenței umane. Filosofia este cea care realizează
finalmente fundamentarea proiectelor educaționale și care dimen-
sionează valoric condiția umană.
Sesizarea unei legături între pedagogie și psihologia subiectului
uman (care face obiectul intervenției educatorului) s-a produs de
asemenea din vechime, încă de pe vremea când psihologia nu se
constituise ca știință. Trebuie să se fi sesizat de atunci că omul nu
primește automat influența celuilalt, că el poate să opună rezistență sau
să fie puțin receptiv la acea influență și - mai ales - că subiecții umani
reacționează diferit la o aceeași intervenție.
După nașterea științei psihologiei, ca domeniu distinct de
preocupări privind cunoașterea manifestărilor comportamentale ale
individului uman, privind mobilurile interne care pot declanșa anumite
reacții comportamentale și, de asemenea, privind modul în care aceste
mobiluri sunt în corelație cu structura personalității fiecăruia, legătura
dintre psihologie și pedagogie s-a amplificat.
Astăzi psihologia oferă pedagogiei o serie de date importante pentru
desfășurarea procesului educațional:
informații din domeniul psihologiei generale despre legile ce
explică comportamentul uman, despre specificul activității
umane și despre variabilitatea comportamentelor umane;
date furnizate de psihologia copilului privind învățarea ca proces
individual de achiziționare de cunoștințe și experiențe, privind
procesele de creștere și modul în care cunoașterea contribuie la
stimularea dezvoltării personale. (J. J. Rousseau, de exemplu,
spunea: 'înainte de a educa copiii, începeți prin a-i cunoaște, căci
desigur nu-i cunoașteți", iar John Dewey sublinia că 'teducația

26 PEDAGOGIE - FUNDAMENTE TEORETICE

trebuie să înceapă cu cunoașterea psihologică a capacităților,
intereselor și deprinderilor copilului");
informații oferite de psihologia socială, care pune în evidență
specificul relației pedagogice ca relație intersubiectivă ce se
stabilește între educator și educabil și care angajează stări
psihologice diverse: simpatie, empatie, comuniune și rezonanță
afectivă, atractivitate, suport sau, dimpotrivă, respingere, re-
pulsie, conflict;
date din domeniul psihologiei educaționale, care sintetizează
informațiile oferite de celelalte domenii ale psihologiei pe care
le utilizează în scopul eficientizării interacțiunii didactice
profesor-elev.
În esență, psihologia furnizează pedagogiei date și mijloace
necesare acțiunii de educație, având în vedere că orice proiect
educațional devine cu adevărat viabil atunci când este conceput în
funcție de particularitățile psihocomportamentale ale celui/ celor asupra
cărora se exercită acțiunea educativă.
Educația este de asemenea indisolubil legată de condiția socială a
omului. Subiectul care face la un moment dat obiectul intervenției
educative beneficiază, prin educație, de faptul că el se dezvoltă în
mijlocul unei comunități umane. Cum sociologia pune în centrul
preocupărilor ei comunitatea și studiul relațiilor interumane, este firesc
ca între pedagogie sociologie să se stabilească o colaborare pe baza
căreia dimensiunea educației să fie extinsă de la un parteneriat
intersubiectiv până la nivelul grupal, intergrupal, macrosocial.
De altfel, omul este integrat în grup și este influențat de către
acesta. După unii autori (E. Durkheim, J. Dewey), individul nu are
valoare decât dacă este integrat în societate. În afara societății copilul
este o ființă biologică, nu ar putea evolua ca om. Educația este cea care
împlinește acest destin și pentru acest motiv se apreciază că educația
îndeplinește importante funcții sociale. În esență, prin educație se
realizează transmiterea experienței de la predecesori la urmași.
Pe de altă parte, sociologia - ca știință despre societate - furnizează
pedagogiei importante criterii valorice pentru organizarea procesului
educațional și informații despre particularitățile grupurilor
educaționale. Totodată, ea stabilește repere concrete în funcție de care
poate fi apreciat rolul educației în societate și oferă date despre

Pedagogia - Știință a educației 27

abordarea relațiilor interpersonale prin intermediul cărora se realizează
acțiunea educativă relevând, de asemenea, funcțiile sociale pe care
acestea pot să le îndeplinească. Sociologia realizează și o necesară
clasificare a tipurilor de interacțiuni educaționale în funcție de care se
disting relații: comunitare-societale; primare-secundare7; manifeste-
latente; normale-deviante; competitive-cooperative; de înțelegere
intuitivă-de explicare rațională.
Determinările aparținând sociologiei atrag atenția asupra unor
procese și fenomene sociale care pot influența modalitățile de abordare
a procesului educațional. Între ele, mai semnificative sunt: problema
diviziunii muncii, a mobilității sociale, a dinamicii raportului dintre
cererea și oferta socială de servicii educaționale. Ea emite, de asemenea,
criterii semnificative pentru elaborarea strategiilor ce orientează
politicile educaționale la un moment dat.
Creând o perspectivă macro-socială asupra educației, sociologia se
întâlnește în intențiile ei cu filosofia, împreună cu care definește
domeniul educațional drept un compartiment esențial și definitoriu al
culturii. Cultura reprezintă - într-o astfel de viziune - 'torice act de
cunoaștere, de creație, modalitate de acțiune sau relație, stare de
conștiință, care nu au ca obiectiv esențial satisfacerea anumitor
necesități umane fundamentale", căci "cultura impregnează întreaga
viață socială din punctul de la care necesitățile de bază sunt
satisfăcute"8.
În esență, pot fi identificate mai multe discipline sau abordări cu
caracter sociopedagogic reprezentând discipline de graniță. În această
situație se află "sociologia educației", care se ocupă de analiza sistemelor
educative în relație cu alte fenomene sociale, sau "pedagogia socială",
care își propune să explice educația prin factorul social. Cea din urmă
consideră că educația este ea însăși un fenomen social, care determină
și este determinat de evoluția societății.
Pedagogia se dezvoltă de asemenea și în strânsă legătură cu
antropologia9, care concepe educația ca pe un proces de socializare, de
enculturare și aculturare10. În consecință, educația realizată în instituțiile
specializate este pusă în legătură cu realitatea culturală și socială din
afara acestor instituții, cele două medii educaționale (instituționalizat
și neinstituționalizat) influențându-se reciproc.
Perspectiva antropologică realizează o amplă deschidere socială.

28 PEDAGOGIE - FUNDAMENTE TEORETICE

Educația nu mai este privită secvențial ci, dimpotrivă, sub aspectul
continuității care leagă între ele generațiile și care dau forța tradițiilor
culturale (în speță, educaționale).
Antropologia analizează și compară modelele educaționale,
realizează studii comportamentale asupra colectivităților și stabilește
modul în care mediile de existență influențează procesele informării și
formării prin educație a indivizilor. Ea pune de qsemenea în evidență
modul în care particularitățile de dezvoltare locale se regăsesc într-un
anumit stil de viață, într-un anumit stil educațional.
Prin studiile realizate în ultimele decenii, antropologia
contemporană a îmbogățit registrul perspectivelor de cercetare a
fenomenului educațional prin marcarea rolului proceselor de
comunicare ca liant între culturi, între generații, între indivizi.
Asemenea viziuni globalizatoare permit stabilirea unor interdependențe
esențiale - care adesea scapă din vedere altor specialiști, tocmai datorită
limitării unghiurilor din care sunt investigate unele fenomene
caracterizate, în esență, printr-o complexitate extremă.
Contemporaneitatea are mult de câștigat din experiența generațiilor
trecute - pe care antropologia o valorifică și chiar o depășește,
contribuind în mod propriu la formarea conștiinței omului modern.
b) Pedagogia și științele naturii
Pentru explicarea și orientarea adecvată a acțiunii pedagogice, o
importanță deosebită o prezintă folosirea datelor științelor care vizează
cunoașterea omului din diverse perspective îndeosebi informațiile
furnizate de biologie.
Alături de factorul social-istoric, este necesar ca educația să țină
seamâ și de factorul "subiecttt, ca realitate biologică și psihologică.
Succesul acțiunii pedagogice este într-o bună măsură dependent de
cunoașterea omului ca realitate biologică aparținând naturii. Pedagogia
nu poate realiza explicarea mecanismelor pe care le implică formarea și
dezvoltarea personalității umane și nu poate dirija științific acest proces,
fără cunoașterea legităților naturale ale dezvoltării omului, dintre care
o importanță deosebită o prezintă cele referitoare la anatomia și la
fiziologia omului, fiziologia activității nervoase superioare, la stadiul de
creștere și de dezvoltare fizică a organismului.

Pedagogia - Știință a educației 29

După cum științele socio-umane abordează latura obiectivă a
devenirii omului, corectând un aspect sau altul al acesteia, științele
particulare despre om - în principal biologia - se ocupă de mecanismele
interne, anatomo-fiziologice ale individualității și activității umane, a
rolului acestora în viața omului. Datele de această factură constituie un
sprijin real - un suport !
pentru teoria pedagogică în conceperea
acțiunii de educație astfel încât să asigure folosirea rațională a
potențialului uman.
c) Pedagogia și științele de sinteză
Dezvoltări mai recente ale cunoașterii umane pun în evidență
multiple posibilități de utilizare în explicarea și dirijarea proceselor
educative, a modurilor de abordare și a principiilor aparținând
ciberneticii, teoriei informației, teoriei cunoașterii, teoriilor comunicării,
teoriei conducerii, teoriei sistemelor și a altora de același gen.
Progresele înregistrate de teoria pedagogică în direcția cunoașterii
a numeroase aspecte și procese proprii acțiunii pedagogice își au
suportul în determinări aparținând domeniilor amintite. Iată câteva,
fără a avea caracter limitativ: ameliorarea metodelor de cercetare în
pedagogie cu ajutorul logicii matematice; relevarea funcțiilor conexiunii
inverse (feed-back) ca mecanism de reglare/ autoreglare a proceselor
instructiv-educative; identificarea componentelor structurale ale
procesului didactic și a interacțiunii acestora; utilizarea mijloacelor
electronice în instruire (instruirea asistată de calculator - IAC);
abordarea și explicarea algoritmică a unor proceduri și operații proprii
acțiunii de educație; particularități ale comunicării în actul didactic și
relevarea condițiilor de reușită a acesteia ș. a.
În concluzie, analiza statutului științific al pedagogiei și a relațiilor
acesteia cu alte științe evidențiază:
* Legătura pedagogiei cu științele care se ocupă de om, ca realitate
bio-psihică, și relațiile sale cu societatea, îi conferă caracterul de știință
cu dublă orientare: spre științele socio-umane și spre științele naturii.
* Caracterul multidisciplinar al studierii fenomenului de educație

30 PEDAGOGIE - FUNDAMENTE TEORETICE

și, corelat cu aceasta, legătura pedagogiei cu alte științe nu înseamnă
suprapunerea domeniului de cercetare al științelor menționate și nici
determinarea legităților educației prin adoptarea unor legi aparținând
conținutului altor științe. Legitățile fenomenului educațional pot fi
stabilite numai prin cunoașterea naturii acestui fenomen, folosind datele
corespunzătoare, utile, din alte științe.
* Pedagogia - ca teorie a educației - cerceteâză natura internă a
procesului de formare și dezvoltare a personalității umane, structura și
mecanismele acestuia, elaborează teoria organizării și desfășurării
procesului instructiv educativ, obiectivele acestuia, principiile, formele
de organizare, metodologia adecvată ș.a.m.d.
* Obiectul de studiu al pedagogiei devine interdisciplinar. Această
viziune asupra educației presupune valorificarea rezultatelor altor
științe prin elaborarea unei sinteze privitoare la educație în ansamblul
ei, precum și la diferite aspecte concrete ale acesteia.
Viziunea interdisciplinară impune depășirea unor granițe,
eliminarea unor cadre rigide ca domenii care se exclud reciproc,
transferul de rezultate de la o disciplină la alta. Privită din acest unghi,
pedagogia ni se înfățișează (după cum remarcă Gilbert Leroyll) ca o
știință interdisciplinară, de sinteză și de aplicație care, pentru rezolvarea
propriilor sale probleme, recurge la elemente de explicație împrumutate din alte
discipline teoretice.
2. Structura acțiunii educaționale
Sub rap ort structural, acțiunea educațională comp ortă următoarele
componente principale:
— subiectul acțiunii (individ sau grup);
— obiectul acțiunii (individ sau grup);
— contextul în care se desfășoară: proceduri/procese și rezultate.
Reprezentarea detaliată a structurii acțiunii educaționale și a rela-
țiilor dintre componentele ei este redată în figura de la pagina urmă-
toare:

Decodificarea simbolurilor relevă complexitatea acțiunii educative:

S - Subiectul acțiunii educative - este cel care realizează influența
educativă. În context școlar, acesta este profesorul / institutorul /
învățătorul.
O - Obiectul acțiunii educative - îl desemnează pe cel ce suportă
efectul acestei intervenții - elevul.
St - Subiectivitatea realizatorului acțiunii educative - redă ansamblul
stărilor interne în baza cărora acționează educatorul, știut fiind că, oricât
de mult ar dori să-și păstreze obiectivitatea, el este influențat de
criteriile personale prin prisma cărora filtrează realitatea școlară și
socială în care e integrat. El nu poate rămâne un simplu mijlocitor al
transferului culturii sale de specialitate către elev ci este, mai ales,
arhitectul capabil să-l ajute pe cel din urmă să-și construiască cultura sa
individuală.
Fiecare educator percepe în mod propriu rolul social pe care îljoacă
și dă interpretări personale faptelor care fac obiectul intervenției
educative.
Ot - Subiectivitatea educabilului - redă faptul că și receptorul
influenței educative (elevul!) prezintă particularități individuale. Prin
semnalarea acestui aspect se atrage atenția în mod deosebit asupra.
configurației clasei școlare care cuprinde o adevărată constelație de
subiectivități, fiecare elev receptând influența educatorului în mod
diferit de ceilalți.
exprimă acele conținuturi
M. ed. - Mesajul educațional
(informaționale, experiențiale, atitudinale) în baza cărora se stabilește
o relație între cei doi parteneri ai interacțiunii educative.
Id. ed. - Idealul educațional - oferă o proiecție majoră asupra tipului
de om/ de personalitate ce urmează a fi realizat prin intennediul
acțiunii educative. Idealul educațional este un produs al fiecărei epoci,
în sensul în care fiecare tip de societate elaborează un model general de
personalitate umană capabilă să-i împlinească aspirațiile.

Sc. ed. - Scopurile educaționale - și Ob. ed. - Obiectivele educaționale

sunt proiecții subsumate idealului educativ și de detaliu ale acțiunii
educative care, prin complementarizare, contribuie la împlinirea
idealului educaționa16
Idealurile, scopurile și obiectivele educaționale sunt numite -
generic - finalități, în sensul că toate desemnează tipuri de
rezultate/ produse ce se obțin în finalul unor intervenții educative de
mai lungă sau mai scurtă durată.
D. - Dispozitivul educațional - desemnează ansamblul metodelor și
mijloacelor cu ajutorul cărora acționează educatorul în spiritul împlinirii
finalităților educaționale.
C. o. - Comportamentul obiectivat al educabilului - este o componentă
care pune în valoare subtilitatea interacțiunii intersubiective prin
intermediul căreia se realizează orice acțiune educativă. În fapt, C. o.
redă manifestările observabile ale comportamentului elevului ca o
consecință a modului în care el simte și/sau înțelege să răspundă la
mesajul educațional emis de educator.
Evidențierea acestei componente și a specificității ei prezintă o
mare importanță pentru activitatea practică a educatorului, deoarece ea
atrage atenția asupra faptului că elevul poate oferi 'tla vedere" o reacție
comportamentală diferită de ceea ce simte sau înțelege în mod real.
Această disociere a laturii aparente de cea inaparentă este întreținută în
context școlar de cadrul instituționalizat, unde subiecții interacțiunii
educative se pot obișnui, la un moment dat, cu particularitățile mediului
formal în care se realizează relațiile de schimb informațional și
interpersonal.
C. i. i. - Conexiunea inversă internă - exprimă reglajele ce se produc
între stările subiective/ interne ale elevului și ceea ce "lasă el să se vadă"
în comportamentul observabil. Cu alte cuvinte, comportamentul
obiectivat este supus unor permanente reconsiderări, ca urmare a
prelucrării interne a mesajelor emise de către educator și receptate de
către educabil, proces pe baza căruia elevul își exprimă nedumeririler
îndoielile, respingerile, opiniile, atașamentul, entuziasmul, atitudinile.. •
Conținutul acestor reacții comportamentale este influențat de

modul în care ele sunt întâmpinate, recompensate ori sancționate de

către profesor. Dacă prin reacțiile sale profesorul încurajează ma-
nifestările sincere, deschise, comportamentul obiectivat al elevului va
exprima corect stările lui subiective; dacă, dimpotrivă, prin reacțiile sale
profesorul sancționează reacțiile sincere ori se dovedește indiferent față
de ele, elevul va recurge mai degrabă la mascarea stărilor lui interne
reale, dintr-o nevoie firească de a se pune la adăpost.
C. i. e. - Conexiunea inversă externă - exprimă aspectele de suprafață
ale reglajelor comportamentale care angajează conduita profesorului și
a elevului. Pe această bază, între comportamentul educabilului și
manifestările comportamentale ale educatorului se stabilesc, de
asemenea, influențe și condiționări reciproce..
A. - Ambianța sau contextul educațional redă cadrul general, social,
dar și școlar în care se desfășoară acțiunea educativă și care poate
influența, prin particularitățile sale/ calitatea întregului proces.
Sunt vizate aici atât datele fizice ale ambianței (acustica sălii de
clasă, grad de luminozitate, protejarea de surse de zgomot...), cât și
caracteristicile psiho-sociale (climat stimulativ, motivant ori
dimpotrivă - nestimulativ).
Din perspectiva acestor determinări putem defini educația ca activitate
socială specifică, cu caracter finalist, întreprinsă conștient și printr-un
ansamblu de acțiuni inițigte de către o persoană sau de către un grup și
orientate asupra altei persoane sau asupra altui grup, în vederea formării și
dezvoltării personalității indivizilor în concordanță cu cerințele societății la un
moment dat. Ea se raportează, în același timp, la societate și la individ.