Sunteți pe pagina 1din 8

Ceasul cu pendul

Îl mai vedem în magazinele cu antichităţi, muzee ori, stilizat, dar parcă fără
farmecul originar, printre ceasurile moderne, coordonate de un cristal de cuarţ, din
vitrine. Vreţi să ştiţi povestea ceasului cu pendul? Cufundaţi-vă în lectură citind
acest articol...
Deşi în secolul XXI arta decoraţiunilor interioare nu mai acordă importanţa de
odinioară pendulei, ce modalitate mai simplă există de a recrea atmosfera secolelor
trecute într-o locuinţă decât prin instalarea unui asemenea ceasornic? Pe lângă rolul
pur decorativ, aceste instrumente vor purta întotdeauna cu ele peste timp marca
ingeniozităţii ieşite din comun a celor care le-au imaginat şi perfecţionat de-a
lungul vremii. Aflaţi in continuare cum a apărut şi pe ce principii funcţionează un
ceas cu pendul.
Scurt istoric
În 1656, Christiaan Huygens, un om de ştiinţă olandez, a construit primul ceas cu
pendul, folosindu-se de un mecanism cu pendul cu o perioadă constantă şi
autoîntreţinută de oscilaţie. Conceptul de ceas cu pendul îi este totuşi atribuit lui
Galileo Galilei, cel care a studiat mişcarea pendulului încă din 1582. Acesta chiar a
desenat o schiţă a unui ceas cu pendul, pe care însă nu a reuşit să-l construiască în
timpul vieţii sale. Primele ceasuri construite de Huygens aveau o eroare de
aproximativ un minut pe zi, o performanţă extraordinară pentru acele timpuri.
Îmbunătăţirile aduse de Huygens ulterior au micşorat erorile până la mai puţin de
10 secunde pe zi.
Pendulul ca oscilator. Ce înseamnă şi cum se întreţine o mişcare oscilatorie ?
Pendulul unui ceas este unul dintre cele mai comune şi frecvent întâlnite
oscilatoare imaginate vreodată. Dacă unui pendul i se aplică un impuls iniţial el va
oscila cu aceeaşi frecvenţă (adică va executa mişcarea de "du-te vino" de un anumit
număr de ori într-un anumit interval de timp), indiferent de amplitudinea mişcării
de oscilaţie imprimată iniţial, (oricine poate verifica cele spuse mai sus prin
construirea unui pendul ca în schema de mai jos şi numărarea curselor complete
efectuate de pendul pentru perse amplitudini de oscilaţie). Lungimea pendulului
este principala variabilă cu care se poate controla frecvenţa de oscilaţie. S-a
calculat că pentru amplitudini relativ mici, perioada de oscilaţie poate fi
aproximată prin formula

-T este perioada de oscilaţie


l-lungimea pendulului
g-constanta gravitaţională.
Astfel că, folosind această formulă de calcul, putem proiecta un pendul care sa aibă
perioada de oscilaţie de 1 secundă sau de 2 secunde.

Pentru a face un obiect să oscileze, este nevoie ca o anumită cantitate de energie să


treacă în mod repetat dintr-o formă în alta. În cazul pendulului, energia se
transformă permanent din energie potenţială (la capetele cursei), în energie cinetică
(în mijlocul ciclului de mişcare). Transformarea repetată şi continuă între aceste
două forme de energie generează oscilaţia. Problema care apare este că orice
oscilator mecanic pierde treptat energie din cauza frecării cu aerul, din care cauză
în cele din urmă se opreşte. Trebuie găsită o modalitate prin care mişcarea
oscilatorie să fie întreținută, prin adăugarea la fiecare ciclu de mişcare a unei mici
cantităţi de energie la energia de mişcare a pendulului. Mecanismul imaginat de
designerii ceasurilor cu pendul dă un mic impuls suplimentar pendulului la fiecare
“bătaie”, pentru a compensa pierderile apărute prin frecare.

Părţile componente ale unui ceas cu pendul


Privit din exterior, un ceas cu pendul are în componenţă:
 Partea din faţă, cu acele care indică orele şi minutele;
 Una sau mai multe greutăţi;
 Pendulul.

În interior există:
 un mecanism cu roţi dinţate, care propulsează acele ceasornicului;
 o aşa-zisă ancoră, al cărei rol îl vom detalia puţin mai târziu.
Să vedem în continuare cum interacţionează aceste părţi constitutive pentru a reuşi
măsurarea şi indicarea cu precizie a timpului.

Mecanismul de funcţionare
Greutatea, sau greutăţile, dacă sunt mai multe, reprezintă rezervorul de energie al
ceasului, care facilitează funcţionarea acestuia pentru o perioadă mai lungă de timp
fără intervenţia omului. “Întoarcerea” unui ceas cu pendul repoziţionează greutăţile
la o înălţime mai mare, oferind astfel acestora o energie potenţială mai mare
datorită câmpului gravitaţional al Pământului. Pe măsură ce greutatea cade, această
energie potenţială este folosită de către mecanismele ceasului pentru a întreţine
mişcarea oscilatorie a pendulului, aşa cum se va vedea în continuare.

Dacă ar fi să imaginăm un model foarte rudimentar de ceas pus în mişcare de o


greutate, acesta ar arăta ca cel de mai jos. Am ataşa greutatea de un tambur la care
am monta un ac (limbă) cu care ne-am propune să indicăm secundele. Desigur că,
eliberând greutatea, perioada de rotaţie a tamburului ar fi prea mică pentru a ne
atinge scopul, dar am putea continua exerciţiul de imaginaţie reprezentând la nivel
mental un dispozitiv care să accentueze frecarea între tambur si sfoară pentru a
încetini rotaţia. Am rămâne însă în continuare în lumea neprietenoasă
ceasornicarilor a aproximaţiilor. Şi asta pentru că frecarea variază cu temperatura şi
umiditatea din atmosferă. Era nevoie de un reper fix şi aici a intervenit astronomul
olandez Christiaan Huygens care a sugerat folosirea pendulului.
Ceea ce se urmărea deci era transferarea către un pendul a energiei eliberate prin
căderea unui corp, în "porţii" infime şi la momente favorabile, pentru a-i întreţine
oscilaţiile. Întreţinerea oscilaţiilor se face automat, pentru că pendulul însuşi
comandă transferul de energie eliberată prin căderea corpului. (din această cauză
ceasul cu pendul este folosit în fizică drept exemplu de oscillator mecanic
autoîntreţinut). Autoîntreţinerea oscilaţiilor era posibilă prin intermediul unui
mecanism foarte ingenios, prezentat schematic prin intermediul imaginii de
deasupra, care are în componenţă:
 roata dinţată, ia locul tamburului din schema anterioară (1)
 ancora (2)
 proeminenţele ancorei (3)

Pe axul roţii dinţate este înfăşurat un fir la capătul căruia este atârnat un corp
masiv, astfel încât, prin căderea corpului, roata dinţată să fie antrenată în mişcare
de rotaţie în sensul de rotaţie al acelor de ceasornic. Dacă nimic nu ar interveni,
firul s−ar desfăşura foarte repede, punând roata în mişcare rapidă de rotaţie, exact
ca în cazul rudimentar descris anterior. Aici intervine rolul esenţial al ancorei.
Proeminenţele acesteia (3), intercalându−se între dinţii roţii dinţate, o pot bloca.
Ancora este solidar legată cu pendulul ceasului. În timpul oscilaţiilor pendulului,
ancora însăşi era pusă în mişcare, când într−o parte, când în cealaltă. Formele
dinţilor roţilor şi ale proeminenţelor ancorei erau astfel alese încât, către sfârşitul
unei curse a pendulului (la elongaţie aproape maximă), pentru foarte scurt timp,
roata dinţată să fie lăsată să se rotească (trasă fiind de corpul de la capătul firului).
În acele momente apare şi sunetul specific ceasurilor cu pendul, “tic-tac-ul”
ceasornicului. Profilul înclinat al proeminenţelor face ca pendulul să fie
"propulsat", prin împingerea roţii asupra uneia sau alteia dintre proeminenţe.
Pendulul primeşte astfel exact cantitatea de energie necesară întreţinerii mişcării
sale oscilatorii în mod uniform, în ciuda pierderilor datorate frecării cu aerul. Mai
pe scurt, la capătul fiecărei oscilatii a pendulului, ancora eliberează pentru scurt
timp roata dinţată, moment în care, prin intermediul proeminenţelor, ancora trimite
pendulului impulsul necesar întreţinerii oscilaţiei uniforme.
Iată-ne aşadar într-un punct în care putem folosi un pendul cu perioada de oscilaţie
(intervalul de timp scurs până pendulul revine în locul de unde a plecat, deci
intervalul în care completează un ciclu "du-te vino") de 2 secunde (care bate
secunda) pentru a propulsa o roată dinţată care să pună în mişcare secundarul unui
ceasornic. Va trebui să folosim o roată dinţată cu 120 de dinţi pentru ca secundarul
să funcţioneze corect. Problema pe care o vom întâmpina în continuare va fi că
greutatea va cădea prea repede pe sol, din care cauză trebuie imaginat un angrenaj
care să încetinească mişcarea greutăţii. Acest lucru se realizează extrem de simplu
prin ataşarea succesivă a mai multor roţi dinţate de dimensiuni diferite. Folosind
astfel de angrenaje de roţi dinţate, putem ajusta perioada de rotaţie a diferitelor
componente ale angrenajului astfel încât să avem roţi ale căror perioade de rotaţie
să corespundă minutului, respectiv orei. Acele roţi vor pune în mişcare minutarul,
respectiv orarul ceasornicului. Mai este de adăugat faptul că, pentru a putea potrivi
ceasul, una dintre roţile dinţate trebuie să poată fi scoasă temporar din angrenaj
(exact ce se întâmplă când potrivim un ceas de mână). Un lucru similar se petrece
la setarea unui ceas cu pendul.
În final, ca o scurtă recapitulare, reamintesc componentele esenţiale ale unui ceas
cu pendul:
 greutatea;
 angrenajul de roţi dinţate şi pinioane care regularizează coborârea greutăţii;
 angrenajul de roţi dinţate şi pinioane care controlează mişcarea acelor
ceasornicului;
 ancora;
 mecanismul de potrivire a ceasului, care presupune dezactivarea temporară a
angrenajului care controlează limbile, permiţând mişcarea acestora fără a
antrena toate roţile dinţate.

By Iancu Alexandru si Patrascu Laurentiu