Anglo-saxoni

Anglo-saxoni este un termen folosit pentru a descrie triburile germanice ce s-au așezat în Marea
Britanie prin secolul al V-lea, aici cultura lor a fost influențată de populația autohtonă celtă.
Dominația lor a durat până la invazia normandă din 1066, care erau sub conducerea lui William I al
Angliei. Ei sunt creditați pentru crearea poporului englez.

Călugărul benedictian Bede îi identifică pe englezi ca descendenți a trei triburi germanice.

 Anglii, nume ce se pare că provine din Angeln (Germania); numele „Anglia” vine de la
aceștia
 Saxonii, care au fost împinși de franci, au contribuit la formarea poporului englez, a
popoarelor scandinave și daneze.
 Iuții, ce veneau din peninsula Iutlanda.
 Termenul „anglo-saxon” a fost creat de scriitori în latină, din epoca lui Alfred cel
Mare (secolul al IX-lea), ce îl utiliza în titlul său oficial rex Anglorum Saxonum sau rex Angul-
Saxonum. În Europa, termenul angli saxones a fost folosit pentru prima oară de către Paul
Diaconul, istoricul lombarzilor, pentru a distinge saxonii din Marea Britanie de cei din Europa
continentală.

 Celți romanizați din Marea Britanie, care scriau atât în limba galeză cât și în latină îi numeau
pe invadatorii lor saxones sau saeson, cel din urmă fiind folosit și astăzi în limba galeză
pentru a se referi la englezi, iar în scoțiană saesonach.
Triburile germanice au invadat insulele britanice până târziu, în jurul anului 600. Profitând de lipsa de
unitate din rândul populatiilor celtice, invadatorii asaltează cu succes teritoriile, în ciuda lipsei de
coordonare a atacurilor. Iuţii se stabilesc în Kent, saxonii în jurul Londrei şi la sud de Tamisa până
aproape de Cornwall, iar anglii se înstăpânesc în centrul şi nordul ţinutului.

Din micile uniuni tribale vor rezulta până la jumătatea secolului al VI-lea şapte regate care se vor
război aprig între ele:Essex, Sussex, Wessex, Kent, East Anglia, Mercia şi Northumbria. Invadatorii
aparţineau unei culturi nordice care punea mare preţ pe virtutea militară, curaj, perseverenţă, dar şi
puterea destinului şi obedienţa faţă de conducători.

De altfel, micile bande de războinici loiali liderilor lor sunt cele care vor străpunge corpul civilizaţiei
celto-romane. Bandele de războinici care jefuiau cetăţile romane apar în texte sub numele de
comitatus. Capul bandei era cel mai viteaz, “regele” (cyning). Rangul său depinde exclusiv de
meritele sale războinice şi nu exista vreun criteriu ereditar. El însă concepea după alegerea sa un
tabel genealogic prin care dorea să arate că este urmaşul zeului Wotan. Trebuia în permanenţă să-
şi demonstreze nobleţea. Distribuia prada în mod egal celor care îl urmau, thegn, care la rândul lor îi
erau fideli până la moarte. Din această structură simplistă se vor dezvolta viitoarele regate, legăturile
strânse dintre oameni fiind posibile şi datorită populaţiei relativ mici (probabil nu mai mult de 250.000
de invadatori).

Cuceritorii dispreţuiau viaţa urbană, aşa că oraşele au decăzut şi anglo-saxonii au preferat micile
comunităţi rurale, unde oamenii erau legaţi prin rudenie sau diverse asocieri. Dovada stă în în
numărul extrem de mare de localităţi cu terminaţia –ing, însemnând “oamenii din”. Comerţul extensiv
ajunge şi el o amintire, în schimb se dezvoltă terenurile agricole, create în urma pătrunderii adânc în
sălbăticia pe care anglo-saxonii voiau să o îmblânzească. Locurile ale căror nume se termină în –
ley, -ham (acasă), -stead (spaţiu) sau –ton (ţarc), precum şi inscripţiile pe lemn sau piatră atestă
relaţia deosebită cu natura, chiar şi cu aspectele ei sumbre. O altă caracteristică valorificată atât în
textele romane, cât şi cele anglo-saxone, este dragostea pentru bătălii. Încă de la Tacitus,
populaţiilor germanice li se atribuie un incredibil zel marţial, după cum se observă şi în bogata
mitologie nordică dominată de un zeu la rândul său războinic prin excelenţă ,

Cu toate acestea, barbarii invadatori au fost şi creatori de cultură. Engleza veche vorbită atunci avea
mai multe forme dialectale, iar majoritatea operelor literare care au supravieţuit sunt scrise în
dialectul de Wessex, dificil de înţeles pentru că engleza modernă se bazează îndeosebi pe dialectul
din Mercia. Engleza vechediferă de cea modernă prin mai multe trăsături, ca de pildă:

-exista un sistem de declinare pe genuri destul de complicat, similar cu cel din germană;

-substantivele, pronumele, adjectivele se declinau şi ele conform unui sistem complex, cu 4 cazuri,
fiecare formă având propria terminaţie;

-verbele se grupau în mai multe clase de verbe tari şi slabe;

-ordinea în propoziţie era mai fluidă pentru că terminaţiile arătau relaţiile dintre cuvinte;

-pronunţia includea sunete guturale aspre;

-vocabularul se limita la nu mai mult de 30.000 de cuvinte.

Engleza veche pare la prima vedere ameţitor de diferită de cea modernă, dar la nivel fundamental
asemănările se reţin. Iată de pildă primul vers din Beowulf:

Hwæt wē Gār-Dena in geār-dagum

Fiecare cuvânt s-a
păstrat:hwaet=what;we=we;gar=spear;Dena=Danes;in=in;gear=yore;dagum=days. Multe lexeme
vechi încă se pronunţă la fel şi nu şi-au schimbat forma, mai ales cele esenţiale (and, for, from, full,
in, to, etc.). mai mult, se pare că 43 de cuvinte toate provenind din Old English însumează jumătate
din cuvintele necesare pentru a purat o conversaţie cotidiană. Înainte de creştinare, anglo-saxonii nu
aveau o formă completă de scriere, ci doar simbolurile runice care alcătuiau un fel de alfabet,
futhark.