Slavii

Slavii au fost un popor de origine indo-europeană, care a migrat dinspre răsărit (din zona cuprinsă
între râul Nipru, Munții Carpați din Ucraina, râul Oder și Marea Baltică) și a ocupat, în mileniul I,
întinse teritorii din estul și centrul Europei. Ei căutau pământuri mai bune pentru agricultură și
pășunat. Deoarece triburile slave s-au stabilit pe zone întinse și datorită amestecului cu alte
populații, între ele au apărut diferențieri de limbă. Astfel, slavii de răsărit
sunt rușii, ucrainenii și bielorușii de astăzi. Slavii de apus sunt cehii, slovacii și polonezii. Iar slavii de
sud, cei care au migrat la sudul Dunării, sunt
strămoșii bulgarilor, sârbilor, croaților, macedonenilor, slovenilor, bosniacilor și muntenegrenilor.

Slavii erau organizați în triburi și uniuni de triburi. Aceștia erau conduși de cnezi sau jupâni, ajutați
de Sfatul Bătrânilor. Dar, din secolele VII și IX, slavii au început să își constituie state, ca, de
exemplu, statul cehilor (numit și statul lui Samo), cel al sârbilor, cu capitala la Rașka sau cnezatele
ruse. La crearea celor din urmă, au contribuit și varegii sau vikingii, populație germanică din nordul
Europei.

Strămoșii popoarelor slave se rugau la forțele naturii. Nu aveau preoți și nici temple, dar
ridicau idoli în păduri. Slavii erau înrudiți cu tracii, dacii, sciții, sarmații, armenii și balticii, care făceau
parte din grupa etno-lingvistică Satem. Din secolele IX și X, popoarele slave au adoptat creștinismul.
Slavii de est (rușii, ucrainenii) și o parte a celor de sud (bulgarii, sârbii, macedonenii, muntenegrenii)
sunt creștini ortodocși. Cei de la apus (cehii, slovacii, polonezii) și o parte a celor de sud (croații,
slovenii) sunt creștini catolici. Musulmani sunt bosniacii, precum și o parte a sârbilor (în Sangeac),
bulgarilor (pomacii) și macedonenilor (torbeși, gorani).

Una dintre marile realizări culturale ale slavilor a fost inventarea, în secolul IX, a alfabetului chirilic.
În epoca modernă s-au remarcat scriitori renumiți, mai ales în literatura rusă, ca Feodor
Dostoievski sau Lev Tolstoi. Istoria muzicii cunoaște mari artiști de origine slavă, cum au fost
rușii Piotr Ilici Ceaikovski și Serghei Rahmaninov sau polonezul Ignacy Paderewski.

Slavii răsăriteni sau rușii erau organizați în triburi conduse de cnezi. Trăiau în sate și târguri de-a
lungul râului Nipru. Datorită drumului comercial care pornea de la Marea Baltică și cobora pe Nipru
până la Marea Neagră și Constantinopol, negoțul s-a dezvoltat de timpuriu. Acest drum comercial al
slavilor de est s-a numit: drumul de la varegi la greci, fiindcă era folosit și de normanzii numiți și
varegi.

În anul 862, trei frați normanzi au traversat Marea Baltică și au întemeiat primele state rusești. Unul
dintre ei, Rurik (862 - 879), s-a stabilit la Novgorod. Alți doi șefi varegi, Askold și Dir, s-au stabilit
la Kiev. În anul 880, fratele lui Rurik, Cneazul Oleg (879 - 912), i-a omorât pe cei doi principi, Askold
și Dir, și a creat un stat slav cu capitala la Kiev. Varegii, puțini la număr, au fost repede asimilați de
masa slavă.
Slavii estici sunt grupul etnic din care se trag popoarele rus, ucrainean și belarus.

Se cunosc puține detalii despre slavii de est înainte de secolul al IX-lea. Motivele principale sunt
lipsa documentelor scrise (alfabetul chirilic a fost creat pe la anul 863 pentru popoarele slave) și
relativa depărtare a teritoriilor locuite de slavii estici. Puținul care se cunoaște este datorat
săpăturilor arheologice, mărturiilor călătorilor străini care au vizitat Rutenia și analizei comparative a
limbilor slave.

În afară de controversata Carte a lui Veles, se cunosc foarte puține documente ale rușilor datate mai
înainte de secolul al XI-lea (și nici unul de dinaintea secolului al IX-lea). Primul document important
cu informații bogate despre istoria Rusiei este Pravila Rusă, scrisă la sfârșitul secolului al XI-lea și
începutul celui de-al XII-lea. Este o listă de 12 plemena slave (uniuni tribale) care s-au așezat
începând cu secolul al IX-lea într-o zonă vastă, între Marea Baltică și Marea Neagră.
Aceste plemena sunt: polianii, drevlianii, dregovicii, radimicii, viaticii, krivicii, slovenii, duliobii (cunosc
uți mai târziu ca volinianii și bujanii), severianii, uglicii și tiverții.

Bazându-se pe dovezile arheologice și lingvistice. Istoricii consideră că slavii au format un grup etnic
în mileniul al II-lea î.Hr. în zona în care astăzi se află următoarele țări: Polonia, Belarusul de vest și
nord-vestul Ucrainei. Prin secolul al VIII-lea î.Hr., slavii au intrat în epoca fierului și au început marea
lor expansiune către est și sud.

În secolele următoare, slavii au intrat în contact cu numeroase grupuri etnice care ori trăiau ori s-au
mutat în câmpiile Europei răsăritene. Cei cunoscuți au fost scițiinomazi, care au ocupat regiunile
actualei Ucrainei și a sud-vestului Rusiei începând cu secolul al VI-lea î.Hr. până în secolul al II-lea
î.Hr.. Denumirea sciții nu a mai fost folosită după secolul I î.Hr. cu referire la acest grup de triburi
(vezi și sarmații, roxolanii, alanii). Unele documente romane târzii au folosit etnonimul sciți pentru a s
referi la slavii răsăriteni.

Între secolele I AD și al IX-lea, regiunea a fost locuită vremelnic sau tranzitată de diverse popoare
germanice, iranice și turcice, între care cele mai cunoscute goții, hunii, avarii și ungurii. Deși unele
dintre aceste populații i-au subjugat pe slavii așezați în zonele sus-numite, cuceritorii au lăsat puține
urme durabile. În această perioadă, mult mai importantă a fost expansiunea slavilor în regiune. Ei se
ocupau cu agricultura, albinăritul, dar și cu vânătoarea, pescuitul și creșterea animalelor. Până în
secolull al VI-lea, slavii au devenit grupul etnic majoritar în câmpiile est-europene. Până in acest
moment, slavii s-au despărțit din punct de vedere lingvistic în trei ramuri principale: de sud, de vest
și de est.

Slavii estici erau așezați de-a lungul râului Nipru în ceea ce este azi Ucraina. Ei s-au răspândit mai
apoi spre nord, de-a lundul fluviului Volga, la răsărit de ceea ce este azi orașul Moscova, ca și spre
vest spre bazinele nordice ale râurilor Nistru și Bug în ceea ce este astăzi sudul Ucrainei
și Republica Moldova. Așezarea lor de-a lungul marilor fluvii est-europene le-a permis să controleze
comerțul dintre zonele scandinave-baltice și succesorii Imperiului Roman, (în special Imperiul
Bizantin și coloniile grecești de la Marea Neagră). Slavii au întreținut relații comerciale atât
cu vikingii cât și cu bizantinii. Kievul, viitoarea capitală a statului kievean rus, a fost fondată cel mai
probabil prin secolele al V-lea-al VI-lea (probabil din inițiativă hazară, numele fiind probabil amintirea
unui antroponim hazar), fiind inițial o fortăreață care controla traficul pe Nipru prin vama pe mărfurile
către și dinspre Imperiul Bizantin. Multe alte orașe au fost contruite în următoarea jumătate de
mileniu.

În secolele al VIII-lea și al IX-lea, unele triburi slave estice au trebuit să plătească tribut hazarilor,
care trăiau în regiunile bazinului de sud al fluviului Volga și în Caucaz.

Din secolul al IX-lea, războinicii și negustorii scandinavi cunoscuți cu numele de varegi sau vikingi,
au început să se infiltreze în teritoriile locuite de slavii de est.