TESUTUL NERVOS – 1

Pentru studiul lor privind structura sistemului nervos, Camillo Golgi si Santiago Ramón y Cajal au
primit in 1906 premiul Nobel pentru fiziologie si medicina.

Principii - Santiago Ramón y Cajal

1. Celularitate – ,,Celula nervoasă este elementul funcţional şi structural fundamental al creierului.”
2. Comunicare sinaptică – ,,Terminaţiile unui neuron comunică cu dendritele altui neuron prin structuri
specializate”, denumite ulterior sinapse de către Sherrington. Sinapsele sunt jonctiuni intercelulare
specializate (conexiuni intre celule). Conexiunile intercelulare nu reprezinta un lucru extraordinar. De
exemplu, tesutul epitelial (care se aseamana din unele puncte de vedere cu tesutul nervos) este format
din celule unite prin jonctiuni unele cu celelalte. Diferenta fata de tesutul nervos o reprezinta faptul ca in
tesutul epitelial jonctiunile se stabilesc pe baza unui criteriu simplu, cel de vecinatate (o celula se leaga
prin jonctiuni de celulele apropiate de ea). In cazul tesutului nervos, prelungirile neronale pot strabate
distante mari si sa stabileasca contacte cu celule aflate chiar si la 1 metru distanta, celule care uneori fac
parte din alta categorie de tesut (ex. fibre musculare striate).
3. Specificitatea conexiunilor – ,,Neuronii nu formează sinapse în mod aleator”.
4. Polarizare dinamică – ,,Semnalele dintr-un circuit neural se propagă într-o singură direcţie […]
Informaţia circulă dinspre dendritele unui axon înspre corpul celular şi apoi de-a lungul axonului către
terminaţiile presinaptice […]”. Neuronii au proprietatea de a conduce impulsul nervos centripet, de la
dendrite catre pericarion, iar apoi centrifug, de la axon la urmatorul neuron. Transmiterea unidirectionala
este asigurata de sinapse si de particularitatile potentialului de actiune (perioada refractara). Astfel, daca
un curent electric stimuleaza un axon in mijloc, potentialele de actiune se vor propaga in ambele directii.
Datorita sinapselor, potentialul de actiune va incepe in locul de emergenta al axonului si il va strabate
unidirectional.

1. CELULARITATE - NEURONUL
Ţesutul nervos este a 4-a categorie fundamentala de tesut, alaturi de tesutul epitelial, conjunctiv si
muscular. Ţesutul nervos este un tesut bogat celular, alcătuit din neuroni interconectaţi (circuite) şi celule
gliale, cu rol de suport. Matricea extracelulara este redusa (din acest punct de vedere seamana cu tesutul
epitelial). Totalitatea ţesuturilor nervoase formează sistemul nervos. Sistemul nervos se clasifica in sistem
nervos central şi sistem nervos periferic.
Regiuni distincte ale sistemului nervos alcătuiesc, împreună cu structurile asociate (teci conjunctive,
vase de sânge) organe:
• SNC: măduva spinării şi encefal (telencefal, diencefal, trunchi cerebral)
• SNP: ganglioni (senzitivi şi vegetativi) şi nervi
Neuronii pot fi vizualitati microscopic prin metoda impregnarii argentice. Aceasta metoda a fost
folosita de Cajal in studiul sau privind morfologia celulelor nervoase deoarece, spre deosebire de HE,
impregnarea argentica evidentiaza prelungirile neuronale si permite stabilirea originii lor (de unde pleaca si
unde se duc; HE evidentiaza pericarionul si prelungirile neuronale, dar nu ne permite sa ne dam seama de care
neuroni apartin acele prelungiri). Astfel, informatia suplimentara este una topografica  putem vedea circuite
neuronale.
Neuronii sunt alcatuiti dintr-un corp celular numit perikarion si doua tipuri de prelungiri:
 prelungiri care se subtiaza pe masura ce se departeaza de pericarion si se ramifica abundent 
dendrite
  prelungire care are un diametru constant  axon; axonul porneste din corpul neuronal dintr-o
zona particulara din punct de vedere functional si ultrastructural numita con de emergenta
axonal. Axonul poate avea o teaca de mielina, formata de oligodendroglii in SNC si de celulele
Schwann in SNP. La finalul traiectului acestuia se produce arborizatia axonala care se termina
prin butonii axonali.
Acesta este ,,portretul-robot al neuronului”, care corespunde cel mai mult neuronului motor. Exista insa
o mare variabilitate morfologica, functionala si ultrastructurala a celulelor nervoase.

Perikarionul contine:
• Corpi Nissl la baza dendritelor (locul de emergenta a dendritelor), dar nu şi în conul axonal
(locul de emergenta al axonului). Corpii Nissl sunt formati din RER si poliribozomi liberi care
stau grupati (RER cu poliribozomii).
• REN abundent (bine reprezentat si de-a lungul prelungirilor, atat dendrite, cât si axon  se
formeaza o retea de cisterne si vezicule ale REN in tot volumul neuronului). Functia REN este de
stocare a Ca2+  rol in transmiterea semnalului intracelular. Practic, pe langa activitatea electrica
a membranei, neuronii au si procese de semnalizare. Aceasta retea de REN permite ca de
exemplu, eliberari locale de Ca2+ din butonul axonal terminal soldate cu cresterea concentratiei
Ca2+ intracelular sa se transmita retrograd la nivelul pericarionului.
• Aparat Golgi - bine dezvoltat
• Vezicule delimitate de endomembrane  precursori ai veziculelor cu neurotransmitatori; ele se
formeaza la nivelul perikarionului si vor fi transportate spre terminatiile axonale prin procesul de
transport axonal
• Lizozomi
• Mitocondrii
• Picături lipidice
• Incluziuni
 Pigmentare
 Lipofuscina  neuronii au o durata lunga de viata si se acumuleaza ,,pigmentul
de imbatranire”
 Neuromelanina  abundente in neuronii dopaminergici ai substantei negre
(substantia nigra)
 Corpi Marinesco (incluziuni nucleare)
 Hialine
• Nucleu mare, rotund, eucromatic, ,,veziculos”, cu nucleol vizibil  aspectul eucromatic si
vizibilitatea nucleolului sugereaza o bogata activitate de sinteza proteica. Ea este necesara si
pentru a mentine integritatea prelungirilor neuronale (unele pot fi foarte lungi; de aceea este
nevoie de un metabolism intens si de o sinteza proteica adecvata pentru a mentine functia unor
componente atat de indepartate de pericarion)
• Centrioli - rol în organizarea microtubulilor
• Citoscheletul este alcătuit din:
 microtubuli şi proteine asociate (MAP – Microtubule-Associated Protein)  de-a lungul
lor se deplaseaza dineina si kinezina (proteine motor) care transporta dintr-o parte in alta
vezicule, mitocondrii etc.
  filamente intermediare (neurofilamente)  neurofilamentele au capacitatea de a reduce
argintul  tratarea unui preparat histologic cu saruri de argint determina precipitarea
argintului pe neurofilamente (principiul impregnarii argentice)
 microfilamente actină  sunt prezente in mod particular in zonele de citoschelet asociat
membranei (ex. spini dendritici)

Dendritele:
• Prelungiri ale somei – preiau şi integrează informaţia  se subtiaza pe masura ce se departeaza
de perikarion
• Conţin corpi Nissl şi organite, abundente la baza dendritei şi din ce în ce mai puţine distal
(diametru descrescător); elemente de citoschelet. In trunchiurile dendritice se gasesc toate
organitele prezente in perikarion (mitocondrii, corpi Nissl etc), insa pe masura ce se subtiaza, o
parte din aceste organite sunt excluse, astfel incat dendrita tipica, subtire, are in interior foarte
putine elemente de citoschelet, vezicule si tubi ai REN si din loc in loc mitocondrii.
• Transport dendritic anterograd (10 mm/h) pentru proteine şi organite, dar şi retrograd.
• Spini dendritici - specializări cvasipermanente care primesc sinapsele excitatorii. Spinii
dendritici au o dinamica  se pot mari sau micsora, dezorganiza  modificare morfologica ce
apare ca o consecinta a proceselor de plasticitate sinaptica. Se gasesc pana la 40.000/neuron si au
0,5-1 μm. In interiorul spinului se gaseste ,,aparatul spinului” format din stive de cisterne REN,
mitocondrii, filamente de actina, poliribozomi, vezicule cu neurotransmiţători şi vezicule de
endocitoză. Asa cum s-a mai spus, spinii dendritici sunt domenii specializate în recepţionarea
semnalelor sinaptice, ce îşi modifică morfologia si sunt implicati în potenţarea pe termen lung a
transmiterii sinaptice (LTP). Plasticitate sinaptică → memorie, învăţare.
• Din punct de vedere functional, dendritele sunt specializate in a primi impulsul nervos. Ele
organizeaza elementele postsinaptice din sinapsele tipice, astfel incat sunt capabile sa genereze
fie un PPSE, fie un PPSI.

Axonul:
• Prelungire unică cu diametru constant  rol in conducerea unidirecţională a potenţialului de
acţiune
• Con de emergenţă axonală  locul de unde porneste axonul  nu sunt prezenti corpi Nissl,
mitocondrii  integrează informaţia primită de către neuron si declanşează PA. Conul de
emergenta axonal este un domeniu distinct din punct de vedere molecular (contine o densitate
mare de canale de Na+ voltaj-dependente capabile sa declanseze PA)
• Segmentul de conducere - mielinic sau amielinic
• Arborizaţia terminală cu ramuri ce se sfârşesc în butoni terminali
• Axonii contin cisterne de REN, microtubuli, neurofilamente, mitocondrii, vezicule cu
neurotransmitatori (mai ales in butonul axonal)
• Transportul axonal
 Transport anterograd
 lent al proteinelor şi microfilamentelor (1-3 mm/zi)
 intermediar ( 50 mm/h) al mitocondriilor
 rapid (100-400 mm/zi) al veziculelor cu mediatori
 Transport retrograd al veziculelor delimitate de endomembrană
  Proteine motorii: kinezina (anterograd) si dyneina (retrograd)

Polarizarea neuronului
Asa cum se spunea la inceput, exista anumite
asemanari intre tesutul epitelial si cel nervos.
Proprietatea de polaritate a celulei si tesutului epitelial
este intalnita si in cazul celulei nervoase. Celula
epiteliala prezinta un domeniu apical si un domeniu
latero-bazal separate prin intermediul jonctiunilor
stranse, astfel incat setul de proteine din domeniul apical
este diferit de cel din domeniul bazo-lateral. La fel se
intampla si in cazul neuronului, cu exceptia ca
polaritatea nu este mentinuta prin intermediul
jonctiunilor, ci prin intermediul conului de emergenta
axonal, care separa cele doua domenii ale neuronului:
 domeniul somato-dendritic
 domeniul axonal
De exemplu, domeniul somato-dendritic contine mai mult receptori pentru diferiti liganzi, iar domeniul
axonal contine mai mult canale ionice specializate pentru conducerea PA. Domeniul axonal exprima proteine
capabile sa interactioneze cu celulele Schwann si oligodendrogliile si sa genereze teaca de mielina, iar domeniul
somato-dendritic nu.

CLASIFICARE – TIPURI DE NEURONI

I. Numar de prelungiri (numarul de zone de emergenta a

prelungirilor):
1. N. bipolari – căi senzitive:
a) în retină
b) neuronii olfactivi
c) ganglionii cohlear Corti si vestibular Scarpa
2. N. multipolari – cei mai numeroşi
3. N. pseudounipolari – un trunchi comun care se ramifica
apoi in ,,T” – ggl. spinali senzitivi  intreaga prelungire
este un axon (prelungirea centrala si cea periferica sunt invelite
de mielina si nu au cum sa fie dendrite)
II. Topografie:
1. N. senzitivi – conduc informaţie către SNC
2. N. motori – conduc informaţie dinspre SNC către cel.
efectoare
3. Interneuroni – interconectează alţi neuroni
III. Morfologie:
1. N. piramidali – neuroni efectori ai cortexului; sunt
multipolari, au perikarion mare, dendrită mare apicală
2. N. granulari – interneuroni mici
 3. Celulele Purkinje – cerebel, au dendrite foarte
ramificate, perikarion piriform (form de para)
4. Celule stelate – ex.: cel amacrine ,,starburst” din retină,
interneuroni.
IV. Lungimea axonului:
1. N. de proiecţie (Golgi I) – axon lung, senzitivi sau
motori. Realizeaza proiectia pe scoarta cerebrala a tuturor
regiunilor corpului.
2. N. de asociaţie (Golgi II) – interneuroni, au axon scurt
V. Învelişul axonului:
1. N. mielinizaţi
2. N. nemielinizaţi

2. COMUNICARE SINAPTICA
Sinapsa este o joncţiune intercelulară specifică neuronilor.
Realizează transmiterea unidirecţională a impulsurilor nervoase, cel mai
frecvent prin substanţe solubile – neurotransmiţători.

CLASIFICAREA SINAPSELOR
I. Conform mecanismului de transmitere:
1. Sinapse chimice (cu neurotransmiţători)  tipic, transmitere unidirectionala
2. Sinapse electrice (prin joncţiuni gap) - foarte puţine în SNC  tipic, transmitere bidirectionala
3. Sinapse mixte (cuplaj intre sinapsa electrica si cea chimica). Sunt rare: nucleii vestibulari laterali,
nucleii tractului mezencefalic al trigemenului.
Sinapsa chimica are urmatoarele elemente:
 Buton presinaptic (axon): mitocondrii, vezicule sinaptice, REN, microtubuli, neurofilamente.
In vecinatatea membranei se gaseste zona activa (are mai multe proteine si este mai
electronodensa). Membrana presinaptica e
mai ingrosata fata de restul membranei.
 Spaţiu sinaptic, 20-30 nm, electronodens, cu
filamente. Este izolata de mediul extracelular
inconjurator (biochimia fantei sinaptice este
riguros controlata si difera de cea a mediului
extracelular inconjurator).
 Elementul postsinaptic poate fi spin,
dendrită, somă, axon. Are mitocondrii,
neurofilamente
Eliberarea neurotransmitatorului se realizeaza rapid.
Aceasta nu este sustinuta de exocitoza clasica, ci de modelul
,,kiss and run”.
II. Clasificarea morfologică (ultrastructurală) – Gray:
1. Sinapse asimetrice – material electronodens mai gros pe membrana postsinaptică, spaţiu sinaptic
30 nm
2. Sinapse simetrice – material electronodens de grosime egală pe membranele pre- şi
postsinaptice, spaţiu sinaptic 20 nm
 III. Aspectul veziculelelor sinaptice:
1. Clare, sferice, 40-60 nm –acetilcolina
2. Clare, turtite, 20-60 nm – neurotransmiţători inhibitori
3. Vezicule cu miez dens, sferice, 40-60 nm – catecolamine
4. Vezicule cu miez dens, sferice, mari (80-100 nm) şi halou clar – neuropeptide
Exista astfel anumite semne ultrastructurale care ne pot permite sa ,,ghicim” ce neurotransmitator
contine vezicula respectiva (aceasta este important deoarece eminamente, ME nu este o tehnica functionala).
IV. Clasificarea morfofuncţională:
1. Excitatorii - asimetrice, cu vezicule, efect de depolarizare (creşterea PR) a membranei
postsinaptice - potenţial postsinaptic excitator (EPSP)
2. Inhibitorii - simetrice, vezicule clare sferice sau turtite, efect de hiperpolarizare (scăderea PR) -
potenţial postsinaptic inhibitor (IPSP)
Tipul de receptori postsinaptici determină efectul transmiterii sinaptice.
V. Dupa modul de distribuire a sinapsei pe prelungirea celulara:
1. Sinapse continue (discoidale) – morfologie uniformă în secţiune
2. Sinapse perforate – mai multe zone electronodense în aceeaşi
sinapsă. Posibil rol în plasticitatea sinapselor şi potenţare pe termen
lung (LTP)
ATENTIE! Nu orice apozitie intre doi neuroni este o sinapsa.
VI. Clasificarea topografică:
1. Tipurile ,,clasice” (cele mai frecvente):
 axospinoase (sinapsa se face cu spinul dendritic) - numai
excitatorii
 axodendritice (excitatorii sau inhibitorii  cu dendrita, dar fara
spin dendritic)
 axosomatice
 axoaxonice - numai inhibitorii (cu segmente nemielinizate ale axonului postsinaptic)
2. Tipurile noi de sinapse (de regula inhibitorii):
 dendro- dendritice
somatice
axonice
 somato- dendritice
somatice
axonice
3. Sinapse speciale (participă concomitent mai
multe prelungiri):
 reciproce – dendro-dendritice; 2 sinapse
învecinate ce conduc impulsul nervos în
sens invers
 în panglică (în retina) – axo-dendritică;
participă 1 axon si 2 dendrite foarte
apropiate intre ele; Axonul prezintă pe linia mediană o densificare în formă de panglică
 sinapsa serială – axo-axonică; o înşiruire de sinapse axoaxonice
Mediatori chimici ai transmisiei sinaptice

 Au efect rapid (latenţă 1-2 ms) şi localizat (sinaptic)

 Criterii:
 Sunt sintetizaţi în neuron
 Prezenţi în elementul presinaptic şi eliberaţi în cantităţi suficiente pentru declanşarea unui răspuns
mediat de receptorii de pe versantul postsinaptic
 Administrarea exogenă are efecte similare cu eliberarea endogenă
 Există mecanisme biochimice pentru inactivarea neurotransmiţătorilor din spaţiul sinaptic
 Sisteme de neuroni ce folosesc acelaşi neurotransmiţător (pe principiul ca un neuron foloseste un singur
neurotransmitator): noradrenergic, dopaminergic, serotoninergic, colinergic
 Neurotransmiţătorii:
1. NT inhibitori:
 GABA (acid γ-amino-butiric)
 glicina
 purine (adenozina, AMP, ADP, ATP)
2. NT excitatori:
 glutamat
 aspartat
 taurina
3. NT cu efecte dependente de tipul receptorului:
 acetilcolina
 noradrenalina
monoamine
 serotonina
 dopamina
 Neuromodulatorii:
 Durată mai mare a efectului, latenţă mai mare
 Acţiune mai puţin localizată (acţionează asupra mai multor neuroni)
 O substanţă poate acţiona ca neurotransmiţător, neuromodulator sau neurohormon (uneori)
 Neuromodulatorii pot fi peptide comune cu sistemul neuroendocrin difuz: colecistokinina, β-
endorfina, substanţa P, angiotensina, VIP
 Efecte pe membrana presinaptică (modulează exocitoza) şi postsinaptică (influenţează legarea
mediatorilor de receptori)
 Pot modula modul in care o sinapsa raspunde la neurotransmitatori
 Nu sunt eliberati strict in spatiul sinaptic, ci si de jur-imprejurul acestuia
 Spre deosebire de faptul neurotransmitatorul este unul si acelasi pentru un neuron, un neuron poate
produce mai multe tipuri de neuromodulatori (ex. acetilcolina si VIP). Aceeaşi moleculă are efecte diferite în
funcţie de context (în principal tipul de receptor de care se leagă).

Dopamina
 Dopamina coexistă în neuronii trunchiului cerebral cu peptide precum colecistokinina.
 Funcţionează ca:
– neurotransmiţător când este eliberată de neuronii din substantia nigra
– neuromodulator: motivaţie, plăcere
– neurohormon eliberat din neuronii hipotalamici (nucleul arcuat) în adenohipofiza (inhibă secreţia
de prolactină)  dopamina este cunoscuta ca PIF (Prolactin Inhibitory Factor)
 Excită, inhibă sau modulează activitatea celulei ţintă, în funcţie de natura receptorului din membrana
postsinaptică.

Substante neuroactive (neurotransmitatori, neuromodulatori etc)

 Monoamine:
– catecolamine - adrenalina, noradrenalina, dopamina;
– amine din triptofan - serotonina, triptamina
 Aminoacizi: aspartat, glutamat, GABA, glicina, taurina
 Peptide:
– acţionează ca neuromodulatori: colecistokinina, endorfine, encefaline, substanta P, VIP
– actioneaza ca neurohormoni: LH-RH, TSH-RH, somatostatina, vasopresina
 Purine: adenozina, AMP, ADP, ATP
 Gaze: NO (oxid nitric), CO

Receptorul NMDA
 NMDA (N-metil D-aspartat) este
agonist
 Rec. pt. glutamat, glicină (co-
agonist)
 Necesită şi depolarizarea
membranei (eliminarea Mg2+)
 Produce potenţiale postsinaptice
excitatorii
 Contribuie la plasticitatea sinaptică
prin creşterea conc. intracelulare de
Ca2+
Potenţarea pe termen lung a transmiterii sinaptice (LTP)
• Modificarea intensităţii potenţialului postsinaptic (răspunsului) la stimulări similare
• Specifică / asociativă (semnale convergente provenite din mai multe căi de semnalizare)
• Precoce (declanşarea NMDR, ↑ conductanţa AMPAr) / tardivă (cai de semnalizare canonice 
modificarea proteinelor postsinaptice prin fosforilare; transmiterea intracelulara a semnalului →
modificarea nivelului de expresie a proteinelor sinaptice receptoare)
• Duce la modificări morfologice ale sinapselor
• Implicată în memorie/învăţare

1. CELULARITATE – CELULELE GLIALE

La nivelul SNC sunt 4 tipuri de celule gliale (neuroglie – Virchow, 1859): astrocite, oligodendrocite,
microglii si celulele ependimare. In SNP, celulele gliale sunt celulele Schwann si celulele satelite.

ASTROCITE
 20-50% din volumul creierului (celule gliale : neuroni = 10:1)
 Sunt cele mai numeroase celule gliale din SNC
 Numele lor este dat de existenta unui corp celular cu numeroase prelungiri (deci si ele sunt celule cu
prelungiri)
 Morfologie:
– celule stelate, cu prelungiri (observabil folosind impregnare argentică, nu HE)
– nucleu rotund, eucromatic, fără nucleol  astrocitele sunt celule foarte active metabolic
(secreta proteine prin exocitoza, sunt ,,bune secretoare”)
 Tipuri morfologice:
– astrocit fibros  majoritar in substanta alba, au prelungiri subtiri, lungi si putin ramificate
– astrocit protoplasmatic  majoritar in substanta
cenusie, au prelungiri groase, scurte si foarte ramificate
 Ultrastructură:
– filamente intermediare 8 nm – GFAP (Glial Fibrillary
Acidic Protein); există şi prelungiri fără GFAP, în formă
de văluri
– granule de glicogen
– lamina bazală  importanta in contactul dintre astrocite
si neuroni
– vezicule delimitate de endomembrane
 Alte tipuri de astrocite (tipuri particulare):
1. Glia limitans:
– Situată subpial (sub pia mater)
– Prelungirile astrocitelor formează un strat continuu la
periferia SNC
– Se mai numesc celule ,,în candelabru” sau ,,penate”
2. Glia radială:
– Celule gliale prezente în cursul formării structurilor
SNC, cu morfologie bipolară (un corp celular din
care se desprind doua prelungiri: una se duce spre
 suprafata tesutului nervos, iar alta catre profunzime)
– În telencefal: o prelungire contactează suprafaţa ventriculilor cerebrali, cealaltă ajunge
subpial
– Produce proteine de adeziune şi ale matricei extracelulare
– Au rol in dezvoltarea SNC prin ghidarea conului de crestere axonal (datorita laminei
bazale si proteinelor de adeziune)
– Postnatal: celulele Bergmann în cerebel, celulele Müller în retină, glia radială a girului
dentat hipocampic

 Astrocite – citoarhitectura
– Astrocitele protoplasmatice sunt organizate în
domenii ce nu se suprapun
– Sinapsele unui domeniu interacţionează cu un
singur astrocit
– Modularea transmiterii sinaptice?
 Astrocitele vin în contact cu (aproape) toate componentele
celulare ale creierului:
– alte astrocite (joncţiuni gap)
– celulele ependimare
– neuroni (perikarioni, prelungiri, sinapse)
– oligodendroglie
– celulele endoteliale capilare
 Astrocitele contactează capilarele din subst. cenuşie –
,,picioruşe vasculare”. Induc formarea şi menţin bariera sânge-creier.
  Astrocitele nu prezintă PA, ci creşteri ale concentraţiei intracelulare de Ca2+ (,,valuri de Ca2+”) →
activare căi de semnalizare intracelulară
 Induse de neurotransmiţători eliberaţi (sinaptic şi extrasinaptic) de neuroni – ex. Glu → rec. NMDA
astrocitari. Alţi receptori: adrenergici, purinergici, GABA. Deci, intre neuroni si astrocite nu se
realizeaza sinapse, dar concentratia crescuta a unui neurotransmitator dintr-o regiune semnalizeaza
prin intermediul acestor receptori astrocitului evenimentul sinaptic produs (,, astrocitele inteleg ce
vorbesc neuronii”)
 Valurile de Ca2+ se propagă prin joncţiuni gap inter-gliale

FUNCTIILE ASTROCITELOR

1. Homeostazia mediului neuronal:

• sechestrarea/redistribuţia K+ extracelular rezultat din PA neuronale
• îndepărtarea neurotransmiţătorilor din sinapse: preiau glutamatul sinaptic şi îl convertesc în
glutamină → butonul presinaptic (neuronul nu poate sintetiza glutamina). Protejează neuronii
împotriva excitotoxicităţii (apoptoză neuronală datorată angajării prelungite a receptorilor Glu în
ischemia cerebrală)
2. Suport metabolic pentru neuroni:
• Reglează fluxul sangvin cerebral local
• Produc lactat prin glicoliză → suport
energetic pentru neuroni
• Sinteza precursorilor glutamatului şi
GABA
• Detoxifierea amoniului
• Produc factori trofici pentru neuroni –
NGF (Nerve Growth Factor), BDNF
(Brain-Derived Neurotrophic Factor),
GDNF (Glial-DNF) etc. Intervin în
dezvoltarea SN, răspunsului regenerativ
postlezional, dar şi în condiţii bazale
• Stimularea neuronală aferentă determină influx de Ca2+ în astrocite şi vasodilataţie mediată de
glutamat (astrocitul este activat de transmiterea sinaptica, apare un influx de Ca2+ care se propaga
pana la piciorusul in contact cu vasul de sange care elibereaza prin exocitoza factori vasoactivi
ce determina vasodilatatie)
3. Modularea transmiterii sinaptice:
a) Eliberare de substanţe neuroactive: glutamat, taurină, ATP, peptide (enkefaline, endoteline) indusă
de valurile de Ca2+. Prezintă vezicule de exocitoză şi moleculele necesare procesului.
b) Diminuarea concentraţiei de neurotransmiţător în sinapsă: Glu prin transportori sau acetilcolină prin
eliberarea de liganzi specifici. De exemplu, in sinapsele colinergice, astrocitele elibereaza in fanta
sinaptica sau in imediata vecinatate o proteina numita AChBP (Acetylcholine Binding Protein).
Aceasta leaga cu mare afinitate moleculele de Ach, astfel incat Ach devine indisponibila la nivel
postsinaptic (functioneaza in sensul indepartarii Ach, in egala masura cu AchE exprimata in butonii
presinaptici)
 4. În dezvoltarea SN:
a) Glia radială (în special) ghidează migrarea/creşterea axonală şi dendritică.
b) Contribuie la sinaptogeneză, favorizând structurarea şi activitatea sinapselor
c) Celule stem gliale şi neuronale. În cursul dezvoltării SN, glia radială se poate diferenţia în neuroni.
La om adult – zona subventriculară (pereţii laterali ai ventr. I şi II, girul dentat) conţine celule ce se divid.
5. În circumstanţe patologice:
 Răspund la leziuni traumatice, inflamatorii, infecţii: astrocitoză/glioză
 Hipertrofia astrocitelor, creşterea cantitativă a filamentelor intermediare, proliferare
 Proliferare şi în scleroza multiplă

OLIGODENDROGLIA
• Celule gliale cu prelungiri mai puţin ramificate
• Derivă din precusori comuni cu astrocitele
• MO:
– formă ovală
– nucleu rotund, heterocromatic, halou perinuclear
– prelungiri puţine, groase, puţin ramificate
– în apropierea corpilor neuronali (subst. cenuşie)
– interfasciculare (subst. albă), dispuse în şiruri
• ME:
– citoplasmă electronodensă
– nu au lamină bazală
– mitocondrii, RER, microtubuli
• Functii:
 Realizează învelişul de mielină la nivelul substanţei albe a SNC. Exprimă proteine specifice:
MBP – proteina bazică a mielinei (Myelin Basic Protein)
 Un oligodendrocit mielinizează mai mulţi axoni: prelungiri lameliforme, turtite (in periferie, o
celula Schwann face teaca de mielina pentru un singur axon). Limita dintre SNC si SNP o
reprezinta zona Redlich-Obersteiner
 Sunt ţinta atacului autoimun în scleroza multiplă
MICROGLIA
• Celule asemănătoare macrofagelor din alte ţesuturi. Sinonim: celule Del-Rio - Hortega
• Proteine de suprafaţă similare macrofagelor (CD68, CMH clasa II)
• Derivă din precusori mezenchimali (hematopoietici) şi nu din neuroectoderm
• MO şi ME
– formă eliptică
– nucleu eliptic, heterocromatic
– prelungiri multe, subţiri
– lizozomi
• Principalele celule mediatoare ale răspunsului imun la nivelul SNC
• În condiţii bazale prezintă modificări ale lungimii proceselor şi endocitează diferite elemente
extracelulare
• Vin în contact cu astrocite, neuroni, capilare sangvine
• Functii:
 În inflamaţii acute sau cronice ale SNC se activează şi fagocitează eventualele microorganisme.
Pot acţiona ca şi celule prezentatoare de antigen
 Produc factori neurotrofici şi citokine ce influenţează activitatea neuronală sau pot activa
astrocitele
 Diferenţierea din precursori medulari poate avea loc şi post-lezional