Glandele anexe ale tubului digestiv

Sunt reprezentate de glandele salivare mari, pancreasul exocrin și ficat.

Glandele salivare mari

Sunt trei perechi: glanda parotidă (para+otis = lângă urechi) – cea mai mare, glanda sublinguală și
glanda submandibulară. Rolul acestor glande este de a secreta aproximativ 90% din volumul salivei (restul de
10% este secretat de glandele salivare mici, care sunt diseminate în mucoasa orală și linguală). Saliva este un
fluid apos, diluat, în conținutul căruia găsim proteine cu acțiune antimicrobiană (lizozim, lactoferină,
imunoglobuline A secretoare), proteine cu rol în digestie (α-amilaza salivară).

Din punct de vedere histologic, dacă ne referim la morfologie, glandele salivare sunt glande compuse,
deci au un canal ramificat, și, după unitatea secretorie, pot fi acinoase sau tubuloacinoase. Parotida este o glandă
compusă, acinoasă, sublingualele și submandibularele sunt tubuloacinoase. Din punct de vedere secretor, toate
au același mecanism, și anume exocitoză merocrină. Sunt încapsulate, capsula fiind conjunctivă, moderat densă,
însă fiind mai puțin definită la nivelul glandei sublinguale; de la nivelul capsulei pornesc septuri care
compartimentează glanda în lobi și lobuli. Toate glandele salivare au același plan de organizare, care
corespunde de altfel tuturor glandelor pe care le cunoaștem: parenchim, de origine epitelială, și stromă, de
origine conjunctivă.

1. Parenchim: format din celulele secretorii care se organizează în

adenomere de tipul acinilor, la care se adaugă sistemul
canalicular, căptușit de epiteliu.
2. Stroma: țesutul conjunctiv (vascularizat și inervat) formează o
rețea de susținere a componentelor parenchimului și va constitui
stroma perilobară (delimitează lobul), perilobulară (delimitează
lobulul) și periacinară (delimitează acinii – la acest nivel țesutul
conjunctiv este bogat în limfocite și plasmocite). Atât intra- cât și
extralobular, glanda parotidă conține și adipocite albe în stromă
(element de diagnostic histologic).

Acinii glandulari pot fi seroși (structuri rotunde alcătuite din celule seroase, implicate în sinteză și secreție
de proteine), mucoși (aspect mai degrabă tubular, cu celule secretoare de mucină) sau micști (celule
seroase+mucoase). În structura laminei bazale se găsesc celule mioepiteliale. Glanda parotidă este de tip seros
(exclusiv acini seroși), cea sublinguală este de tip mucoseros (predomină acinii mucoși, dar există și acini micști
sau seroși), iar subandibulară de tip sero-mucos (aproape 90% acini seroși, ceilalți sunt micști).

Poze 1 –slide 8, 9, 10

Sistemul canalicular asociat glandelor salivare poate fi clasificat în funcție de localizarea ductelor, în:
intralobular și extralobular. În cadrul celui intralobular, includem trei categorii de canale, care diferă între ele
prin structura peretelui; toate sunt tapetate de un epiteliu, așezat pe o lamină bazală; nu sunt înconjurate de
stromă conjunctivă. Sunt prezente în continuare celule mioepiteliale. Aceste ducte sunt:

- ductele intercalate Boll: sunt în continuarea acinului, epiteliu pavimentos/cubic

 - ductele striate Pfluger (prin confluența
ductelor intercalate)
- ducte de excreție intralobulare (de fapt
toate sunt intralobulare, adică în
interiorul lobulului, dar acestea se
numesc așa): au diametrul mai mare;
epiteliu simplu cubic/cilindric; în partea
terminală epiteliul poate deveni
pseudostratificat

Ductele striate prezintă o anumită

organizare ultrastructurală, care are
corespondent și în MO. Astfel, le vom
recunoaște prin citoplasma intens acidofilă
(datorită abundenței mitocondriilor) și prin
epiteliul care poate fi cubic sau cilindric. De asemenea, ele sunt alcătuite din celule care demonstrează, prin
aspectul lor, intervenția în transportul de ioni: citoplasma subnucleară are aspect striat (labirintul bazal).

Saliva secretată de acinii glandelor salivare va fi

modificată la nivelul sistemului canalicular intralobular,
prin procese de reabsorbție și secreție. Acest fenomen va
avea și o consecință structurală: în glandele de tip seros,
aceste ducte vor fi mai lungi, pentru că secreția seroasă
este modificată înainte de a fi eliminată. În schimb, mucina
secretată nu este modificată, deci ductele intralobulare vor
fi mai scurte. Putem face o deosebire și între ductele striate
și intercalate în cele două glande seroase: în glanda
parotidă sunt mai lungi cele intercalate, iar în glanda
submandibulară sunt mai lungi cele striate.

Sistemul canalicular extralobular este format din:

- ducte interlobulare
- ducte lobare
- canal excretor principal (nu și la sublinguală)

Aceste ducte vor avea un epiteliu așezate pe lamina

bazală, aceasta fiind înconjurată de stromă conjunctivă; lipsesc celulele mioepiteliale. Epiteliul devine
pseudostratificat cilindric. În ductele lobare, epiteliul devine stratificat cilindric (un epiteliu pe care îl întâlnim
destul de rar). Ductele lobare se vor deschide în canalul excretor principal, care conține tot epiteliu stratificat
cilindric și, aproape de orificiul de deschidere în cavitatea orală, acesta se tranformă în epiteliu startificat
pavimentos nekeratinizat. Glanda parotidă prezintă canalul Stensen, care se deschide în dreptul celui de-al
doilea molar superior. Glanda submandibulară prezintă canalul Wharton, care se deschide la baza frâului
lingual. Glanda sublinguală are mai multe canale lobare (câte un canal pentru fiecare lob), care se deschid în
apropierea limbii.
 Poze 2 – slide 16, 17 (se observă și o celulă mioepitelială), 18, 19 (observăm și celule mucoase; alături de
țesutul conjunctiv apar și căteva fibre musculare netede care ajută la procesul de excreție)

Pancreasul

Este situat retroperitoneal. Prezintă un cap (în potcoava duodenală), un corp și o coadă spre hilul splenic.
Este o glandă mixtă, cele două componente fiind distincte (separate). Este înconjurat de țesut conjunctiv lax
subțire, iar pe fața anterioară este acoperit de peritoneu parietal. Nu are capsulă conjunctivă propriu-zisă.
Parenchimul este compartimentat în lobuli de forme și dimensiuni diferite.

Poze 3 –slide 22 (identificăm o structură mare, lamelară=corpuscul Pacini), slide

23 (vase sangvine, ducte excretorii, acini pancreatici, o insulă Langerhans)

Partea exocrină ocupă mai bine de 95% din volumul total. Din punct de vedere
morfologic, pancreasul exocrin se organizează sub forma unei glande compuse,
acinoase de tip seros (se aseamănă cu glanda parotidă). Spre deosebire de glanda
parotidă, lipsesc adipocitele, lipsesc celulele mioepiteliale (atât la acini, cât și la
ducte), lipsesc ductele striate (vor fi doar ducte intercalate și ducte de excreție
intralobulare) și apar celulele centroacinoase (celule întâlnite numai în pancreasul
exocrin); acestea sunt elementele de
diagnostic diferențial între pancreasul exocrin și glanda parotidă.
Ductul intercalat începe în interiorul acinului, această porțiune
constituind celulele centroacinoase.

Acinii seroși sunt formați din celule seroase, cu polaritate

tinctorială în MO (acidofilie apical, datorită granulelor de screție, și
bazofilie în partea bazală) și cu evidențierea organitelor de sinteză și
secreție de proteine, alături de granulele de secreție electronodense în
ME.

Sistemul canalicular conține ducte intercalate (scurte), nu apar ducte striate, apoi vor fi ducte intralobulare,
interlobulare și apoi ductele mari, Wirsung (de-a lungul întregului pancreas) și Santorini. Aceste canale vor fi
toate căptușite de epiteliu așezat pe membrana bazală. Ductul intercalat este căptușit de epiteliu simplu cubic.
Ductele extralobulare, spre deosebire de glandele salivare, vor avea epiteliu simplu cilindric, cu celule mai
joase, cubocilindrice. Fiecare dintre acestea vor fi înconjurate de țesut conjunctiv reticular/fibros. La canalele
mari se adaugă fibre musculare netede.

Poze 4 –slide 27 (diagnostic diferențial: canal cu epiteliu simplu cubic, mai mic, pe lângă acini – intercalat;
dacă are acelașii tip de epiteliu dar dimensiuni mai mari – intralobular; prima imagine din stânga = intercalat;
celelalte două = interlobulare; se vede stromă conjunctivă pentru că am ieșit din lobul, iar la nivelul canalului
excretor principal peretele este mai gros, vedem zonă conjunctivă la care se adaugă fibre musculare netede)

Celulele centroacinoase sunt întâlnite doar la nivelul pancreasului. Le identificăm pe secțiuni localizate doar
în centrul acinului, în contact cu polul apical al celulelor acinare (pot stabili și joncțiuni între ele). Reprezintă
porțiunea intraacinară a ductului intercalat. Sunt celule pavimentoase/cubice, cu citoplasma mai palidă decât a
celulelor seroase (câteodată mai greu de distins, și atunci ne dăm seama după nucleul turtit sau ușor rotund).
 Poze 5 – slide 29 (nucleul cu zonă mai palidă în jur este nucleul de celulă centroacinoasă; În ME remarcăm
că nu au elemente distinctive, pot prezenta câteva profiluri de RER și mitocondrii și cam atât).

Pancreasul exocrin sintetizează și secretă sucul pancreatic, care are un caracter ușor alcalin și este alcătuit
din apă, ioni și un conținut mare de enzime digestive (aprox. 20 de enzime). Alcalinitatea este dată de celulele
din ductele intercalate, care asigură secreția de HCO3-.

Componenta endocrină a pancreasului este formată din insulele Langerhans, dar și din celule izolate sau în
grupuri mici, situate printre celulele din acini sau din ductele pancreatice mari.

Insulele alcătuiesc zone mai palide față de componenta exocrină; au formă ovală sau rotundă. Numărul lor
este cuprins între 1 și 3 milioane. Nu sunt distribuite uniform, sunt mai numeroase în coada pancreasului (deci
acolo ar trebui să căutăm mai degrabă dacă vrem să le vedem cu ușurință). Reprezintă până la 2% din volumul
pancreasului. Au dimensiuni diferite, majoritatea au diametrul de 100-200 µm, o insulă cuprinzând câteva sute
sau mii de celule. Celulele sunt așezate în cordoane care se anastomozează formând o rețea, în ochiurile căreia
sunt capilare sangvine de tip fenestrat (pentru procesul de secreție endocrină). Ele nu sunt înconjurate de o
capsulă, dar sunt separate de cealaltă componentă a pancreasului printr-o rețea de fibre reticulare.

Aproximativ 20% din tot aportul sanguin de la nivelul pancreasului este destinat componentei endocrine. De
asemenea, la acest nivel se formează un sistem port insulo-acinar (Fujita T), constituit din arteriole precedate și
urmate de capilare. Mai multe arteriole aferente abordează insula, după care se capilarizează în interiorul ei,
capilarele irigând succesiv celulele; aceste capilare se vor aduna în arteriole eferente care părăsesc insula și
formează o a doua rețea de capilare în jurul acinului. La nivelul celei de-a doua rețele, hormonii secretați de
componenta endocrină interacționează cu celulele exocrine, influențând activitatea lor.

Insulele Langerhans sunt bine inervate, însă la numai la 10%

dintre celulele componente ajung direct fibre nervoase
amielinice vegetative; impulsul nervos se transmite de la o celulă
la alta prin joncțiunile gap care se stabilesc între ele.

Comparativ cu celulele din acini, celulele din insulele

Langerhans sunt mai mici și mai palide, cu nucleu central,
eucromatic, cu nucleol vizibil. Citoplasma este omogenă sau fin
granulară (granulele de secreție sunt mici). Fiind celule care
secretă peptide (cu excepția insulinei, care este aproape de limita
dintre peptid și proteină, are 51 de aminoacizi) în ME vor avea
caracterele unor celule specializate în sinteză și secreție de amine
și peptide mici (adică cele care aparțin sistemului neuroendocrin difuz).

Insula langerhans cuprinde următoarele tipuri de celule (clasificare

imunocitochimică):

- β/B: majoritare (60-70%), secretă insulină (51 aa), localizate predominant în

partea centrală a insulei;
- α/A: reprezintă 15-20%; secretă glucagon (29 aa); sunt localizate la periferia
insulei;
- δ/D: reprezintă 5-10%; sunt localizate la periferia insulei; secretă
somatostatin (diferit prin numărul de aminoacizi de cel din hipotalamus – 14
aa), care are la acest nivel o acțiune paracrină, inhibând activitatea celulelor
B și A;
- PP/F: 1-2%, se găsesc în insulă (în mod preferențial spre periferie), dar și extrainsular, printre celulele
acinilor sau în ducte; secretă polipeptidul pancreatic (36 aa), care intervine în controlul secreției
exocrine a pancreasului;
- ε: repezintă sub 1%; sunt localizate la periferia insulei; aceste celule au fost identiifcate și în mucoasa
fundului gastric; secretă primul hormon legat de foame care a
fost identificat în circulație, grelina (28), care stimulează
apetitul (a fost incriminat în apariția obezității), prin acțiunea
la nivelul hipotalamusului.

În ME, granulele de secreție ne ajută să diferențiem celulele între

ele. Dimensiunile acestor granule sunt aproximativ egale (300 nm –
celula B, 250 nm – celula A). La om, granulele de secreție din celulele
care secretă insulină conțin un cristal (sau mai multe) electronodens
înconjurat de un halou clar. În cristal se află insulină stocată sub
forma unui complex cu zinc, ceea ce face ca insulina să fie mai stabilă
și mai puțin solubilă în citoplasmă. În celulele A, granula de secreție
are un miez electronodens, înconjurat de un halou clar.

Ficatul

Reprezintă cel de-al doilea organ ca mărime din organism (după piele), dar este cel mai mare organ
intern (2% din greutatea unui adult – cam 1.5-2 kg) și cea mai mare glandă. Are un aspect asimetric, fiind
considerat esențial pentru viață (îndeplinește peste 500 de funcții distincte). Acționează ca o interfață între tubul
digestiv și tubul intern (tot ce se absoarbe din TD ajunge în ficat și el va controla descărcarea în circulația
sistemică). Este considerat astăzi o glandă mixtă: are o funcție exocrină (sinteza și secreția de bilă), dar și
endocrină (mai mulți mesageri chimici, de exemplu somatomedinele/factorii de creștere insulin-like, care
mediază acțiunea hormonului somatotrop; sunt hormoni deoarece sunt descărcați în mediul intern și acționează
pe receptori specifici). Ficatul este învelit de o capsulă conjunctivă (Glisson), care la rândul ei este învelită de
peritoneul visceral. Este compartimentat în lobi, segmente și lobuli; la om această compartimentare nu este
foarte evidentă, mai ales cea a lobulilor. Este o glandă, deci este format din parenchim și stromă. La nivelul
parenchimului întâlnim celule de origine epitelială (peste 80% fiind hepatocite), la care se adaugă sistemul
canalicular. În privința stromei, pe lângă capsulă și trabecule care se desprind din ea, vom vedea o continuare a
țesutului conjunctiv în structura lobulilor hepatici, sub forma unei rețele alcătuite din fibre reticulare.

Au fost propuse de-a lungul timpului trei moduri de interpretare a organizării ficatului: lobulul clasic,
lobulul portal Sabourin și acinul hepatic Rappaport. Aceste trei moduri de interpretare nu se exclud între ele, se
completează.

Lobulul hepatic clasic este aria din parenchimul hepatic al cărei sânge este drenat într-o venă
centrolobulară. Există aprox. 1 milion de lobuli hepatici. Au formă hexagonală (2mm / 0.7 mm), având în
mijloc vena centrolobulară (originea sistemului venos hepatic). Celulele se organizează sub formă de plăci/lame
celulare. Aceste lame de hepatocite vor avea o dispoziție radiară dinspre vena centrolobulară. Lamele se
ramifică, ramificările se anastomozează (sunt și perforate de elemente vasculare), organizând o structură
labirintică.

Pe secțiune lobulul hepatic clasic are forma unui poligon (de regulă hexagon), având în centru vena
centrolobular, iar în unghiurile poligonului câte un spațiu interlobular/portal. Corespunzător plăcilor celulare, pe
secțiune vom vedea cordoanele celulare cu dispoziție radiară; la adult, cordoanele celulare (Remack) au lățimea
unui hepatocit, și, ca grosime, cel puțin două rânduri celulare; între ele se delimitează canaliculii biliari
intralobulare. La periferia hexagonului se observă o zonă numită placa limitantă, corespunzătoare grosimii unui
singur hepatocit, care delimitează lobulul de țesutul conjunctiv adiacent; ea formează un perete aproape
continuu, fiind perforat doar de vase sangvine sau ducte biliare. Alături de placa limitantă, tot la periferie, între
ea și țesutul conjunctiv din spațiul portal, se delimitează un spațiu periportal (Mall), unde este drenată limfă.
Lobulii hepatici nu conțin capilare limfatice.
 Spațiile portale Kiernan din unghiurile lobulului clasic pot varia ca dimensiuni. Conțin în general un
lumen venos și unul arterial (artera interlobulară din artera hepatică și vena interlobulară din vena portă), la care
se adaugă un canal biliar interlobular, în funcție de dimensiunea spațiului Kiernan unul sau mai multe capilare
sau vase limfatice, fibre nervoase amielinice care se distribuie la componentele vasculare și atmosferă de țesut
conjunctiv. Artera, vena și canaliculul biliar formează triada portală.

În ficatul sănătos uman cantitatea de țesut conjunctiv prezentă nu asigură o delimitare clară. Pentru a
delimita lobulul clasic pe preparatul din ficat sănătos de om, identificăm lumenele vasculare, venele
centrolobulare, iar apoi spre periferie spațiul portal.

Lobulul portal reprezintă aria din parenchimul hepatic a cărei bilă este drenată într-un canal biliar din
spațiul portal. Are pe secțiune o formă triunghiulară, având în centru spațiul portal, iar în unghiuri câte o venă
centrolobulară de la trei lobuli clasici adiacenți.

Acinul hepatic este definit ca fiind aria din parenchimul

hepatic, tributară aceleiași vascularizații și aceluiași canal biliar.
Anatomo-patologii au sugerat această organizare, după ce
identificat faptul că primele semne de necroză, cauzate de
hipoxemie, apar în hepatocitele din vecinătatea venei
centrolobulare. Pe secțiune acinul are formă romboidală, fiind
alcătuit din două arii triunghiulare adiacente prin baza lor (care
este o margine a unui lobul hepatic clasic). Se descriu trei zone
funcționale concentrice: I-lângă bază, II și III-lângă vena
centrolobulară. În funcție de localizare, hepatocitele diferă prin
mărime, conținut în organite și activitate enzimatică. Celulele
din zona I:

vor primi sângele cu cel mai mare conținut de oxigen

(sunt cele mai apropiate de arteriola care se desprinde din
artera hepatică); de aceea vor fi și cele mai active metabolic;
 sunt primele care realizează glicogenogeneză (primele
care vor depune în condiții de hiperglicemie depozite de
glicogen);
sunt primele care răspund la hipoglicemie prin
depolimerizarea glicogenului și glicogenoliză; de asemenea
sunt primele care fac gluconeogeneză;
sunt primele care prezintă semne de regenerare în cazul
unor leziuni hepatice;
fiind cele mai apropiate de elementele vasculare, având
în vedere că în afară de moleculele nutritive sunt absorbite din
TD și toxine, aceste hepatocite vor fi primele supuse acțiunii
acestor substanțe toxice; sunt primele care suferă modificări de
stază biliară (de exemplu din cauza unui calcul).

Celulele din zona III primesc sângele cu cel mai mic

conținut în oxigen, deci vor fi celulele care în condiții de
hipoxemie vor prezenta leziuni. Sunt primele care fac glicoliză
și sinteză de acizi grași. Celulele din zona II au caracteristici intermediare între
celelalte două.

Se consideră că toate hepatocitele din alcătuirea lobulului hepatic clasic

au același potențial, diferențele fiind date doar de fluxul de sânge.

Hepatocitul reprezintă peste 80% din populația celulară a ficatului.

Realizează și funcția exocrină, și cea endocrină a ficatului (spre deosebire de
pancreas). Are o durată medie de viață de aproximativ 150 de zile și dimensiuni
de 20/30 µm. Are formă de poliedru (mai multe fețe), motiv pentru care îi
descriem două tipuri de fețe în funcție de raportul pe care îl stabilesc: suprafața
sinusoidală/polul vascular (spre capilarele sangvine, de tip sinusoid) și suprafața canaliculară/polul biliar (vine
în raport cu hepatocite învecinate, care vor delimita pe o anumită distanță un spațiu intercelular, ce reprezintă
canalul biliar intralobular).

Sunt cele mai multe uninucleate, dar pot apărea și binucleate, în

În mijloc este o venă centrolobulară.
procent de 25%. Întotdeauna nucleul este central, rotund, bogat în
eucromatină, cu nucleol evident și prezintă poliploidie (mai mult de două
seturi cromozomiale, care apar prin proces de endomitoză); cel mai
frecvent este tetraploid.
Datorită poliploidiei, volumul
nucleului nu este constant, ci
va varia direct proporțional cu
gradul de poliploidie. Celulele
binucleate cresc în procent
odată cu înaintarea în vârstă
(dar nu devine predominant),
dar și atunci când în ficat apar
procese de regenerare în urma
Aici se observă diferența de
mărime a nucleului
 unor leziuni.

În MO, au citoplasma acidofilă, fin granulară (corpii bazofili Berg); este o celulă bogată în incluziuni de
glicogen și lipidice: cele mai multe incluziuni de glicogen sunt în hepatocitele din zona I, iar cele lipidice în
zona III (sau dacă se constituie un ficat gras aici apar pentru prima dată). În ME apar polarizate (deci o anumită
distribuție a organitelor). Sunt celule înalt specializate cu un conținut mare de organite celulare. Conținutul în
organite celulare este influențat de activitatea celulei (influențată la rândul ei de localizarea în lobulul hepatic).
RER este abundent, localizat în vecinătatea polului vascular; în MO îi corespund corpii Berg. Hepatocitul nu
depozitează proteinele în granule de secreție, ele vor trece direct din RER în complexul Golgi și apoi sunt
exocitate în mediul intern. REN este de asemenea prezent, dispersat în citoplasmă ca o rețea de tubuli care se
ramifică și se anastomozează. REN, alături de mitocondrii, care sunt mai numeroase în hepatocitele de la
perfieria lobulului unde predomină procesele oxidative, vor fi responsabile de acidofilia citoplasmei. Complexul
Golgi este situat perinuclear, dar se și extinde spre polul biliar; fie este un complex Golgi mult ramificat sau un
complex Golgi multiplu. Conține mulți lizozomi, concentrați la polul biliar, la care se adaugă mulți peroxizomi,
cu sisteme enzimatice implicate în realizarea multor procese, de exemplu detoxifiere, gluconeogeneză, β-
oxidarea acizilor grași, metabolismul alcoolului (jumătate din cantitatea ingerată este metabolizată la
acetaldehidă).

Membrana plasmatică prezintă domenii specializate, care se găsesc atât la polul vascular, cât și biliar.

1. Polul vascular (75% din suprafața membranară): prezintă specializări apicale de tipul microvililor;
măresc suprafața de contact de aprox. 6 ori. Între hepatocit și capilarul sinusoid există un spațiu,
spațiul perisinusoidal Disse: este originea limfei care va drena în spațiul periportal; poate fi uneori
vizualizat la MO datorită dimensiunilor lui (150-200Å); conține microvilii hepatocitelor, fibre
reticulare (organizate în benzi), celule perisinusoidale Ito; uneori în acest spațiu pot să apară și insule
de celule hematopoietice, care sunt numeroase în timpul vieții intrauterine; în viața adultă aceste
insule sunt rare, cu excepția unor situații patologice (anemii cronice). Celula perisinusoidală este
cunoscută sub numele de celula hepatică stelată sau lipocit. Sunt considerate fibroblaste modificate.
Reprezintă 5-8% din populația de celule din ficat. Sunt mai frecvent întâlnite în zona centrală a
lobulului hepatic clasic. În MO, le observăm printre hepatocite, celule uninucleate, cu citoplasmă
clară. În ME observăm un singur nucleu, foarte puține organite, multe picături lipidice (esteri de
 vitamină A); deci rolul acestor hepatocite este de a depozita vitamina A. Din
aceste incluziuni hepatocitul va descărca retinalul (o formă catabolizată a
vitaminei A), acesta fiind transportat prin sânge cu ajutorul unei proteine de
transport specifice până la nivelul retinei, unde retinalul împreună cu opsinele
din celulele fotoreceptoare vor forma pigmenții vizuali. Ele au și rolul de a
secreta colagen III (deci sunt responsabile de producerea acelor benzi
reticulare). În condiții patologice, suferă modificări fenotipice și se pot
transforma în miofibroblaste: pierde depozitele de vitamină A; vor deveni
celule implicate activ în sinteza de colagen (colagen I, III), care se depune în
spațiul perisinusoidal determinând apariția colagenizării spațiilor Disse, ceea ce afectează
schimburile dintre sânge și hepatocite. Fiind miofibroblaste, au și proprietăți contractile, și pot fi
comparate cu pericitele: comprimă capilarul adiacent, crescând rezistența vasculară în circulația
hepatică.

2. Polul biliar (15%): aici este descărcată bila produsă de hepatocite; membranele adiacente delimitează
un canal intercelular; membrana prezintă microvili; deasupra și dedesubtul canaliculului sunt joncțiuni
strânse pentru a nu difuza bila excretată; intensă activitate a enzimelor de transport la nivelul
microvililor, procesul de secreție a bilei fiind unul activ.
 Ficatul uman are o mare capacitate de regenerare. În condiții obișnuite, rata de diviziune a hepatocitelor
este scăzută. După orice agresiune (proces inflamator, autoimun), rata regenerării crește, apar procese de
hiperplazie și hipertrofie a celulelor restante. La repetarea agresiunilor, pe lângă regenerarea hepatocitelor,
apare și o producție crescută de țesut conjunctiv; se vor forma septuri conjunctive noi, care vor avea orientări
neregulate, aleatorii. De asemenea, celulele care rezultă în urma proliferării formează structuri nodulare, nu mai
au dispoziția aceea radiară. Procesul acesta de fibroză debutează în spațiile portale (deci anatomo-patologii
acolo se uită prima dată). Toate aceste modificări determină pierderea treptată a arhitecturii normale a ficatului
cu alterarea funcțiilor sale.

Ficatul are o vascularizație foarte bogată; un sfert din debitul cardiac este adus prin artera hepatică la
nivelul său. Este unul dintre cele două organe, pe lângă plămân, care are dublă vascularizație, funcțională și
nutritivă. Prin vena portă (vascularizația funcțională) ajung toate moleculele absorbite pe cale sangvină la
nivelul TD, dar și produși de degradare a hemoglobinei de la nivelul splinei și toată secreția endocrină de la
nivelul TD și pancreasului. Vascularizația nutritivă este asigurată de artera hepatică din trunchiul celiac.
Ambele vase pătrund prin partea inferioară și vor urma o ramificație care merge în paralel, cu ramuri lobare,
segmentare, până la spațiile portale unde vor fi arterele și venele interlobulare. De aici este drenat sângele către
lobulul hepatic clasic, în capilarele sinusoide, care vor avea întotdeauna sânge venos și arterial, deci
hepatocitele din cordoanele celulare nu vor veni niciodată în contact cu sânge complet oxigenat. Sensul de
circulație a sângelui este dinspre periferia lobulului către vena centrolobulară. Capilarele vor forma, prin
anastomoze, o întreagă rețea intralobulară.

Capilarele sinusoide au un lumen mai larg, un traseu sinuos; prezintă

endoteliu și lamină bazală discontinue (elemente caracteristice oricărui capilar
sinusoid). Lamina bazală este formată din fibre reticulare care formează o rețea
laxă în jurul endoteliului. Ce este particular pentru capilarul sinusoid din ficat: în
structura peretelui apare un al doilea tip celular pe lângă cele endoteliale (care
oricum predomină) – celulele Kupffer. La MO, celulele endoteliale sunt celule
alungite, cu un nucleu care proemină spre lumen. La ME, apar cu puține organite
celulare și vezicule de pinocitoză, care arată implicarea lor în transport (conțin și
enzime de transport), citoplasmă care prezintă fenestre (discontinuități)
neacoperite de diafragme, care de obicei apar grupate; stabilesc între ele joncțiuni
gap. Enzimele cele mai bine reprezentate sunt ATP-aza și fosfataza alcalină.
Faptul că peretele este discontinuu arată că el nu formează o barieră adevărată
între sânge și hepatocite, acestea venind în contact direct cu plasma.

Celulele Kupffer (macrofage sinusoidale stelate) derivă din monocite circulante, aparțin sistemului
mononuclear fagocitar și sunt al doilea tip celular din ficat (15%). Au formă stelată, bombează spre lumen. În
MO nu le putem vedea, se evidențiază doar cu coloranți vitali, pentru a vedea materialul pe care îl ingeră. În
ME, fiind celule care aparțin sistemului mononuclear fagocitar, prezintă mulți lizozomi, fagolizozomi sau corpi
reziduali, dar și RER și numeroase mitocondrii (implicare și în procese de sinteză proteică). Nu stabilesc nici
între ele și nici cu ceulele endoteliale joncțiuni. Rolul lor este și de sinteză proteică, deoarece ele sunt
responsabile de 5% dintre proteinele de export ale ficatului; principalul rol este în imunitate, fiind celule care
prezint receptori pentru Ig, pentru complement, secretă interleukine, TNF; de asemenea au activitate fagocitară,
care se amplifică foarte mult după splenectomie, când celulele Kupffer vor ingera hematiile denaturate sau
îmbătrânite și pigmenții.