Sunteți pe pagina 1din 12

Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.

com)

Personalitatea
1. Definirea personalității
Personalitatea reprezintă o serie de modalități distincte și caracteristice de gîndire, emoție și comportament care
alcătuiesc stilul personal al unui individ de a interacționa cu mediul fizic și social.
Modul în care o persoană se comportă depinde în primul rînd de caracteristicile situației în care se află. La o
reuniune cu prietenii, oamenii vor avea în general tendința să fie prietenoși, comunicativi și expansivi. Pe de altă parte, o
veste proastă (de ex. decesul unei rude apropiate) va produce comportamente care sunt asociate cu tristețea. Dar
comportamentul nu depinde numai de situație; dacă lucrurile ar sta așa, atunci situațiile identice ar produce
comportamente identice la persoane diferite și știm că nu nu se întîmplă acest lucru. Oamenii sunt în general comunicativi
și prietenoși cînd își întîlnesc prietenii, dar nu toți sunt la fel de comunicativi și modul în care își manifestă bucuria diferă
de la persoană la persoană. De asemenea, modul în care reacționăm la veștile proaste depinde de o serie de însușiri
personale: stabilitatea emotională, încrederea în forțele proprii, etc. Acești factori determinanți ai comportamentului care
își au originea mai degrabă în caracteristicile persoanei decît în caracteristicile situației reprezintă personalitatea.
Caracteristicile care formează personalitatea au 2 proprietăți:
 Sunt stabile, adică nu se schimbă de la un moment la altul sau de la o situație la alta. Dacă o persoană este
sociabilă, atunci în majoritatea situațiilor va avea tendința să se afle în mijlocul prietenilor și să își facă prieteni
noi și această însușire va persista multă vreme, de obicei întrega viață. Desigur, în anumite condiții personalitatea
se poate schimba. Leziunile cerebrale în zona lobilor frontali pot antrena modificări ale personalității. Sau o
persoană timidă și anxioasă poate deveni mai încrezătoare în sine ca urmare a unor ședințe de psihoterapie1. Dar
dincolo de schimbările posibile ale personalității, există clustere2 de comportamente care rămîn constante de-a
lungul situațiilor și de-a lungul timpului.
 Sunt caracteristice pentru persoană, adică ansamblul însușirilor care formează personalitatea reprezintă un fel de
„amprentă” sau „semnătură” psihologică prin care persoana poate fi recunoscută cu ușurință. Însușirile care
compun personalitatea definesc un „stil personal” al individului de gîndire, emoție și comportament.
Aceste proprietăți explică de ce conceptului personalitate din limbajul de specialitate al psihologiei îi corespund în
limbajul cotidian expresii precum „firea omului” sau „felul de a fi al cuiva”.
Caracteristicile care formează personalitatea se numesc trăsaturi de personalitate. Conștiinciozitatea, stabilitatea
emoțională, sociabilitatea, lipsa scrupulelor morale, timiditatea, conformismul, egoismul, spiritul practic, deschiderea
către experiențe noi, competitivitatea, amabilitatea reprezintă exemple de trăsături de personalitate.
Conceptul personalitate nu include inteligența și aptitudinile. Personalitatea face referire la caracteristici care țin
mai ales de emoții, atitudini, manieră de interacțiune socială.

2. Teoriile personalității
Caracteristicile personale stabile care determină comportamentul ridică o serie de întrebări. Iată cîteva dintre acestea:
a) În ce măsură ideile și comportamentul sunt libere și în ce măsură sunt determinate de forțe care scapă controlului
voluntar? Altfel spus, există liber arbitru?3
b) Ce determină personalitatea: ereditatea sau mediul în care persoana s-a dezvoltat?
c) Personalitatea este determinată de procese psihice conștiente sau inconștiente? (Adică omul este conștient de
factorii care îi influențează comportamentul sau nu cunoaște acești factori?)
d) Omul este în mod fundamental bun, rău, sau nici una nici alta?
Teoriile personalității sunt seturi de ipoteze care încearcă să răspundă la aceste întrebări identificînd mecanismele psihice
care determină modul în care oamenii se comportă. Nu putem considera niciuna dintre teoriile personalității ca fiind
adevărată sau falsă. Fiecare dintre ele explică porțiuni ale comportamentului uman, lăsînd alte porțiuni neexplicate. Pentru
a înțelege cît mai bine ce este personalitatea trebuie să le trecem în revistă pe toate.

1
Metodă de tratare a tulburărilor psihice prin metode psihologice.
2
Cluster: grup de obiecte (sau entități) similare. Sinonime: mănunchi, ciorchine.
3
Libertate absolută de a acționa și de a lua hotărâri conform propriei voințe. Dacă deciziile noastre sunt produse de forțe al căror
control ne scapă, precum pulsiunile inconștiente, procesele neurobiologice sau ereditatea, atunci nu avem liber arbitru. Dacă ceea ce
decidem nu este influențat de nicio forță aflată în afara controlului nostru, atunci avem liber arbitru. În filozofie există atît teorii care
afirmă existența liberului arbitru cît și teorii care neagă liberul arbitru.
1
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

2.1 Psihanaliza
Psihanaliza este o teorie generală a vieții mentale și o metodă de tratament a unor tulburări psihice creată la începutul
secolului XX de medicul vienez Sigmund Freud (1856 - 1939). Principala ipoteză a psihanalizei afirmă că
cea mai mare parte a conținuturilor psihice nu sunt accesibile conștiinței și că aceste conținuturi inconștiente determină
modul în care o persoană gîndește și se comportă. Deci, conform lui Freud, există convingeri, sentimente, atitudini de
care persoana nu are cunoștință și aceste conținuturi psihice sunt responsabile pentru modul în care omul gîndește și se
comportă.
Freud a elaborat treptat această teorie în cursul activității sale terapeutice cu pacienți care sufereau de o tulburare
numită în epocă „isterie”. Isteria se manifestă prin crize în care survin paralizii, anestezii, rigiditate musculară, pierdere a
cunoștinței și mișcări convulsive. Se consideră că această tulburare este de origine „psihică”, nefiind asociată cu nicio
disfuncție a organelor corpului. Persoanele isterice au o personalitate teatrală, sunt influențabile și înclinate către
denaturarea adevărului. Freud a considerat isteria o manifestare a unor dorințe erotice reprimate, de care persoana nu are
cunoștință. El a încercat mai întîi să utilizeze hipnoza pentru tratamentul acestei tulburări; considerînd-o nesatisfăcătoare,
a dezvoltat o tehnică proprie de investigare a conținuturilor psihice și de terapie numită asociație liberă. În cursul
discuției cu terapeutul, pacientul este invitat să spună orice îi vine în minte, oricît de jenant sau neimportant i s-ar părea
ceea ce spune. Asocierile sunt induse de un cuvînt, un element dintr-un vis sau orice element al unei gîndiri spontane.
Analizînd producțiile verbale ale pacienților, Freud a descoperit teme care aveau tendința de a reveni în discursul lor și le-
a interpretat ca fiind manifestări ale unor dorințe și temeri
inaccesibile conștiinței.

Figura nr. 1. Structura aparatului psihic în viziunea lui S. Freud.

Freud considera că simptomele anxioase4 și ideile obsesive (idei


deranjante care revin în mintea pacientului împotriva voinței
sale) sunt tot o consecință a conținuturilor mintale inconștiente.
În cele ce urmează vom prezenta numai principiile psihanalizei
clasice – cea pusă la punct de Freud. Există numeroase alte teorii
psihanalitice derivate din psihanaliza clasică: teoriile lui Carl
Jung, Alfred Adler, Melanie Klein, Jacques Lacan, Erik Erikson
ș.a.

2.1.1 Structura aparatului psihic


Freud a comparat psihicul cu un aisberg care este acoperit
aproape în întregime de apă, deasupra valurilor rămînînd doar o
mică parte.
 Conștientul reprezintă partea de dimensiuni reduse de
deasupra apei, adică gîndurile, ideile, emoțiile de care
persoana are cunoștință. Conștientul corespunde fluxului
curent de gînduri pe care le experimentăm în stare de
veghe.
 Preconștientul este format din conținuturi psihice care
deși nu sunt accesibile întotdeauna conștiinței, pot deveni
accesibile dacă persoana dorește acest lucru. Astfel, toate conținuturile din memorie care pot fi accesate fac parte
din preconștient.
 Inconștientul reprezintă partea scufundată sub apă, adică un depozit de conținuturi psihice la care în mod
obișnuit conștiința nu are acces dar care ne afectează gîndurile și comportamentul. În concepția lui Freud,
inconștientul este un depozit în care se află toate conținuturile psihice care, dacă ar fi conștiente, ar provoca
anxietate sau repulsie. Inconștientul conține tendințe agresive față de părinți sau alte persoane apropiate, dorințe
sexuale inacceptabile din cauza standardelor morale, amintiri traumatice.

Ulterior, Freud a revizuit această descriere a aparatului psihic identificînd încă trei instanțe psihice:
 Sinele este un depozit de instincte (Freud le-a numit pulsiuni), fiind prezent încă de la naștere. Sinele conține
nevoia de a mînca, de a bea, de a elimina produsele reziduale, de a evita durerea și de a obține plăcere sexuală.
Tendința catre agresivitate este și ea o componentă a Sinelui. Sinele acționează după principiul plăcerii, adică
încearcă întotdeauna să obțină satisfacerea tendințelor biologice și să evite durerea, fără să țină cont de condițiile
de mediu, întocmai ca un copil mic. Conținuturile psihice din Sine sunt inconștiente.

4
Anxietate: senzație de îngrijorare, nervozitate sau neliniște care este provocată de un eveniment iminent, sau care nu are un motiv
bine definit.
2
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

 Eul apare pe măsură ce copilul învață că impulsurile sale nu pot fi satisfăcute necondiționat. Pentru ca foamea să
fie potolită cineva trebuie să îi dea să mănînce, presiunea din intestine sau din vezică nu poate fi eliberată înainte
de a ajunge la baie. Pe măsură ce copilul învață să țină cont de cerințele realității, din Sine se dezvoltă Eul, acesta
fiind o instanță psihică ce are rolul de a media între dorințele Sinelui și solicitările realității. Eul decide ce
impulsuri ale Sinelui vor fi satisfăcute și cum. Conținuturile psihice ale Eului sunt conștiente.
 Supraeul reprezintă standardele morale pe care părinții și mai tîrziu societatea le impun copilului și apare inițial
ca urmare a recompenselor și pedepselor prin care părinții controlează comportamentul copilului. Este un fel de
cenzură morală a comportamentului și poate fi identificat cu sensul moral al termenului conștiință. Supraeul este
instanța care apreciază dacă acțiunile sunt corecte sau greșite, fiind sursa sentimentelor de vinovăție. La fel ca
Sinele, Supraeul este inconștient.

2.1.2 Mecanisme de apărare


Cele două componente inconștiente ale psihicului, Sinele și Supraeul, se află într-un conflict perpetuu deoarece Sinele
urmărește satisfacerea impulsurilor biologice iar Supraeul veghează la respectarea standardelor morale. Sarcina Eului este
să acționeze ca un arbitru între cele 2 instanțe. Cînd o pulsiune a sinelui intră în conflict cu Supraeul apare anxietatea. De
asemenea, amintirile inacceptabile din inconștient generează anxietate. Eul gestionează anxietatea provocată de
inconștient prin niște strategii pe care Freud le-a numit mecanisme de apărare.

a. Refularea
Refularea (se mai numește și reprimare) este cel mai reprezentativ dintre mecanismele de apărare și constă în împingerea
în inconștient a dorințelor inacceptabile, obținîndu-se astfel o eliberare temporară de anxietate. Nu numai dorințele sunt
refulate, ci și amintirile traumatice și cele care provoacă rușine, vinovăție sau sentimente de inferioritate. Dar
conținuturile devenite inconștiente nu rămîn pur și simplu pasive în inconștient. Ele își fac simțită prezența într-o manieră
deghizată, sub forma simptomelor psihopatologice, în vise sau în acte ratate.
Freud considera că tulburările anxioase reprezintă manifestări ale conținuturilor psihice refulate. Frica irațională
care caracterizează fobiile (pentru o definiție a fobiei vezi lecția Memoria, p. 7, nota de subsol nr. 4) se datorează
perceperii unui obiect care are o legătură simbolică cu un conținut psihic refulat. De exemplu, teama resimțită de o
persoană care prezintă fobie de cai se datorează realizării unei asocieri simbolice între cai și o dorință inconștientă care
provoacă anxietate. Visele sunt interpretate tot ca manifestări ale conținuturilor refulate: dorințele care sunt inacceptabile
în stare de veghe se manifestă într-o formă simbolică în timpul visului, visul avînd printre altele rolul de a oferi o formă
de satisfacere pentru aceste dorințe (vezi lecția Ipostaze ale psihicului pentru detalii și o critică a acestei interpretări). Un
act ratat este o manifestare psihică aparent inexplicabilă, dar care, în opinia psihanaliștilor, reprezintă o consecință a
conținuturilor inacceptabile stocate în inconștient. De exemplu, dacă uităm să ne ducem la anivesarea unui prieten cu
toate că ne-am propus sa participăm la petrecere, psihanaliza va interpreta acest comportament ca o dovadă a unei
aversiuni inconștiente pentru persoana respectivă. Sau, cînd președintele Camerei deputaților spune la începutul unei
ședințe: „Declar ședința închisă”, un psihanalist ar explica aceasta tot printr-un act ratat.

b. Alte mecanisme de apărare (Facultativ real și uman)


Freud și succesorii săi au identificat și descris numeroase alte mecanisme de apărare. Mai jos prezentăm doar 4 dintre
acestea:
Sublimarea constă în exprimarea sub o formă acceptabilă social unor dorințe sau impulsuri altminteri
inacceptabile. Astfel, impulsurile erotice care nu pot fi exprimate direct se pot manifesta indirect prin activități creative
precum arta sau muzica. O persoană care are tendințe agresive va participa la competiții sportive sau își poate alege o
profesie care implică un gen de agresivitate acceptat social: cea de politist sau de medic chirurg.
Deplasarea presupune canalizarea asupra unor „ținte” inofensive a tendințelor inconștiente care nu pot fi
manifestate liber. De exemplu, o persoană poate să acumuleze frustrări ca urmare a modului în care este tratat(ă) de un
membru al familiei, dar exprimarea acestor emoții este periculoasă sau inacceptabilă. Frustrările devenite din această
cauză inconștiente se manifestă prin emoții îndreptate asupra unor persoane care nu prezintă niciun pericol: copiii proprii
sau colegii de muncă.
Formațiunea reacțională presupune înlăturarea neplăcerii produse de o dorință sau tendință inconștientă prin
adoptarea unor comportamente contrarii conținutului mintal inconștient. De exemplu, comportamentul unei femei care
întotdeauna le spune oamenilor cît de mult își iubește mama poate să ascundă de fapt o ură inconștientă față de mama sa.
Prin proiecție propriile tendințe inconștiente incacceptabile sunt atribuite altor persoane. Proiectînd tendința
asupra altor persoane, subiectul se apără de anxietatea provocată de acea tendință. De exemplu, o persoană care
suspectează pe toată lumea de legături extraconjungale poate să-și exprime astfel în mod deghizat propria dorință de a
avea astfel de legături.

3
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

2.1.3 Personalitatea din punctul de vedere al psihanalizei


Pentru psihanaliză, personalitatea este rezultatul compromisului pe care Eul reușește să îl realizeze între Sine și Supraeu.
La personalitățile bine adaptate, Eul este capabil să realizeze un compromis flexibil între impulsurile Sinelui și
constrîngerile Supraeului. Dacă Supraeul este prea puternic, persoana va fi marcată de sentimente de vinovăție; cînd
Supraeul este prea slab apar comportamente dezinhibate sau antisociale.
Comportamente precum zgîrcenia, fumatul, consumul abuziv de alcool, preferința exagerată pentru ordine și
curățenie, aversiunea sau atașamentul inexplicabil față de anumite persoane și chiar dorința de a cunoaște sunt explicate
ca fiind manifestări ale unor conținuturi mintale inconștiente, de natură sexuală sau agresivă.
Se poate observa că psihanaliza reprezintă o teorie mai curînd pesimistă în legătură cu natura umană. Omul este
văzut ca un mănunchi de impulsuri sexuale și agresive ținute cu greu în frîu de cenzura morală a societății. Tulburările
psihice sunt rezultatul incapacității Eului de a gestiona acest conflict. De asemenea, psihanaliza consideră că acțiunile
umane sunt determinate de forțe care scapă controlului conștient, liberul arbitru fiind o iluzie.

2.1.4 Puncte tari și puncte slabe ale psihanalizei (Facultativ real și uman)
Psihanalizei i s-a recunoscut meritul de a fi subliniat importanța inconștientului, a iraționalului și a sexualității într-o
epocă în care psihologia era dominată de studiul prin metode introspective5 a proceselor psihice conștiente și raționale.
Conceptul de inconștient s-a impus ulterior în psihologie, fiind preluat și de alte orientări ale psihologiei (de
exemplu psihologia cognitivă). Recunoașterea faptului că uneori comportamentul este un compromis între dorințele și
temerile persoanei explică foarte bine unele contradicții aparente ale comportamentului. Psihanaliza nu este numai o
teorie a personalității. În paralel cu dezvoltarea teoriei sale, Freud a pus la punct și o tehnică pentru tratarea tulburărilor
psihice precum anxietatea, depresia, sau ideile obsesive. Metoda terapeutică a lui Freud se bazează pe aducerea în
conștiință a conflictelor inconștiente care, în opinia sa, reprezintă sursa simptomelor psihopatologice. Pacientul își
conștientizează treptat, prin discuții cu terapeutul, conținuturile mintale inconștiente. Terapia freudiană nu mai este astăzi
la fel de populară ca la începutul secolului XX (unul dintre motive fiind că durează prea mult – ani de zile).
Psihanaliza a fost de asemenea criticată. Principalele critici care i s-au adus sunt următoarele:
 Freud și-a elaborat teoria exclusiv interpretînd relatările pacienților săi și nu și-a testat niciodată ipotezele prin
observații riguroase sau experimente. Psihanaliza nu este considerată o teorie testabilă deoarece, oricare ar fi
datele observate, acestea pot fi interpretate astfel încît să se potrivească cu teoria. De exemplu, atît faptul că un
tată este supraprotectiv cu copiii săi cît și faptul că este din cale afară de exigent reprezintă pentru psihanaliști
dovezi că bărbatul a avut în copilărie o relație ostilă cu tatăl său. Dacă o teorie e astfel concepută încît să se
potrivească întotdeauna cu datele observate, atunci, în cazul în care teoria ar fi falsă, nu vom putea afla niciodată
că este falsă – deci nu satisface criteriul infirmabilității (vezi lecția Ce este psihologia? , secțiunea 2.4)
 Freud și-a construit teoria în cursul activității sale terapeutice cu persoane care prezentau anumite simptome
psihopatologice. Unii cercetători și-au pus întrebarea în ce măsură rezultatele la care a ajuns Freud pot fi
generalizate asupra persoanelor care nu prezintă astfel de simptome. În plus, aproape toți pacienții lui Freud
făceau parte din clasa de mijloc a societății vieneze de la începutul secolului XX, iar morala sexuală a acestei
societăți era rigidă. Este posibil ca acest lucru să îi fi predispus pe pacienții lui Freud la dezvoltarea unor
simptome specifice reprimării tendințelor erotice. Alți psihanaliști care au studiat persoane aparținînd
păturilor sărace au ajuns la concluzii diferite față de Freud (cazul lui Alfred Adler).
 Încercările de validare a ipotezelor psihanalizei prin studii empirice au dus la rezultate neconcludente. Încercările
unor cercetători de a face legătura între trăsăturile de personalitate ale adulților și evenimente traumatice din
copilărie au dus la rezultate negative. Alte studii empirice au confirmat însă existența mecanismelor de apărare.

2.2 Psihologia comportamentului (behaviorismul)


Psihanaliza explică personalitatea presupunînd că există o serie de instanțe sau procese psihice (Eul, Sinele, Supraeul,
inconștientul), a căror interacțiune complexă are ca rezultat comportamentul. Dar aceste instanțe psihice nu sunt
accesibile observației. Conform psihologului american J.B. Watson, (1878 – 1958) (într-un articol publicat în 1913),
știința nu poate avea drept obiect decît fenomenele observabile. O psihologie care are drept obiect studierea unor procese
mintale inaccesibile observației nu este științifică. Singura modalitate prin care psihologia poate deveni o știință obiectivă
este să renunțe la studierea proceselor mintale neobservabile și să își fixeze drept obiect de studiu comportamentul –
deoarece comportamentul poate fi observat și măsurat în mod riguros. Astfel a luat naștere behaviorismul, sau psihologia
comportamentului.
J.B. Watson considera că singurii factori care au un rol în construirea personalității sunt factorii de mediu, adică
procesele de învățare rezultate din condiționarea clasică și condiționarea operantă. (vezi lecția Motivația). El a rămas
celebru în psihologie datorită următoarei afirmații șocante: „Dați-mi o duzină de copii sănătoși și mediul necesar pentru a
îi crește și vă garantez că luându-l pe oricare la întâmplare îl voi antrena să devină orice fel de specialist aş alege: doctor,

5
Introspecție:observare și interpretare a propriilor stări și dispoziții mentale și emoționale (DEX).
4
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

avocat, artist, negustor, şef şi , da, chiar şi cerşetor sau hoţ, indiferent de talente, înclinaţii, tendinţe, abilităţi, vocaţii, şi
rasa înaintaşilor săi.”6.
Watson a avut o poziție extremă. El a afirmat că procesele mintale nu există. (De exemplu, considera că gîndirea
este un fel de limbaj silentios, format din micromișcări ale mușchilor laringelui). Ulterior, psihologii behavioriști și-au
nuanțat punctul de vedere, acceptînd existența proceselor psihice, dar acordîndu-le un rol minor în determinarea
comportamentului. Behaviorismul consideră de asemenea că ereditatea are un rol minor în determinarea
comportamentului. Deci, în viziunea psihologilor behavioriști, personalitatea este în primul rînd rezultatul experiențelor
de învățare realizate prin condiționare clasică și condiționare operantă.
Astfel, un copil care este lăudat de părinți cînd se comportă agresiv va tinde să repete comportamentul agresiv
(întărire pozitivă). Minciuna devine un comportament întărit negativ dacă un copil reușește frecvent să scape de pedepse
denaturînd adevărul. Dar întărirea pozitivă nu trebuie să fie neapărat o recompensă concretă, cum sunt laudele sau
prăjiturile. Simplul fapt de a nu primi nicio sancțiune poate reprezenta o întărire pozitivă. Astfel, dacă un copil este lăudat
de părinți cînd e agresiv, la școală nu este sancționat pentru agresivitate, iar la joacă nu primește niciodată o ripostă pe
măsură, atunci acest comportament este întărit în toate situațiile. În majoritatea cazurilor însă comportamentele sunt
întărite diferit în funcție de situație: copilul poate să fie lăudat acasă dar pedepsit la școală pentru același comportament.
Atunci el va învăța să facă diferența între situații și își va adapta în mod corespunzător comportamentul. Pentru
behavioriști trăsăturile de personalitate precum altrusimul, egoismul sau timiditatea sunt rezultatul întăririlor pozitive și
negative sau a pedepselor pe care persoana le-a primit de-a lungul dezvoltării sale.
Condiționarea clasică asociată cu condiționarea operantă este explicația propusă de behavioriști pentru apariția și
persistența emoțiilor precum anxietatea.7

2.2.1 Personalitatea din punctul de vedere al behaviorismului


La fel ca psihanaliza, psihologia comportamentului consideră că acțiunile umane sunt determinate de cauze pe care
persoana nu le cunoaște (istoricul de întăriri și pedepse al fiecărei persoane). Spre deosebire de psihanaliză, pentru care
factorii determinanți ai comportamentului sunt pulsiunile de natură biologică, orientarea behavioristă acordă puțină
atenție factorilor interni concentrîndu-se pe factorii care țin de situație și acordînd o mare importanță învățării. Din acest
motiv, psihologii behavioriști cred că personalitatea poate fi schimbată prin metode bazate pe învățare.

2.2.2 Puncte tari și puncte slabe ale behaviorismului (Facultativ real și uman)
Behaviorismul a apărut în anii '20 ai secolului trecut, iar influența sa asupra psihologiei se simte și astăzi, datorită
accentului pe care l-a pus pe rigurozitate și obiectivitate. Spre deosebire de psihanaliză, behaviorismul este o teorie
fundamentată pe numeroase cercetări empirice (observații și experimente) iar ipotezele sale sunt ușor de testat și susținute
de o cantitate enormă de dovezi (Cine ar putea nega că frecvența unui comportament urmat de o recompensă crește?).
Principiile behavioriste au dus la dezvoltarea unor metode simple și eficiente de psihoterapie8, care sunt tilizate frecvent și
astăzi.
Behaviorismului i s-a reproșat că reprezintă un punct de vedere prea îngust, deoarece nu acordă importanță în
explicarea personalității factorilor ereditari și a proceselor mintale precum cunoștințele, convingerile și atitudinile. Criticii
behaviorismului au arătat că oamenii sunt ființe mult mai complexe decît șoarecii de laborator utilizați în experimentele
behavioriste. Oamenii au capacitatea să ia în considerare alternative diferite de acțiune, să evalueze șansele de a se
produce un anumit eveniment, să urmărească scopuri pe termen lung, etc. Această obiecție ridică întrebarea dacă
personalitatea poate fi explicată satisfăcător numai cu ajutorul legilor simple ale condiționării.

6
Pentru a ilustra puterea condiționării clasice, J.B. Watson a realizat în 1920 un experiment faimos. Subiectul experimentului a fost
un bebeluș de 11 luni numit „Little Albert” în articolul care descria experimentul. Bebelușului i-a fost prezentat un șoarece alb de
laborator, de care copilul s-a simțit atras. Ulterior, la apariția șoarecelului, experimentatorul făcea un zgomot puternic care îl făcea pe
copil să țipe. După mai multe asocieri ale celor doi stimuli era suficient să apară șoarecele ca bebelușul să înceapă să țipe.
7
În lecția Motivația am arătat că dacă asocierea SC-SNec nu se mai produce, condiționarea se stinge. Dacă condiționarea se poate
stinge, se pune întrebarea cum este posibil ca o fobie să dureze multă vreme. Behavioriștii au imaginat următoarea justificare pentru
persistența tulburărilor anxioase. Să presupunem că o persoană a fost victima unui accident de circulație și a dezvoltat o teamă
condiționată de a ieși pe stradă. În această situație accidentul este SNec, frica este RNec, strada este SC, teama de a ieși pe stradă este
RC. Din cauza fricii condiționate persoana evită să iasă pe stradă. Evitarea străzii îi reduce teama -- și deci teama condiționată
funcționează ca o întărire negativă pentru comportamentul de evitare. Evitînd mereu să iasă pe stradă, persoana nu are cum să învețe
că pe stradă nu survin în mod obișnuit accidente de circulație, adică nu ajunge să experimenteze expuneri repetate la SC în absența
SNec, care să ducă la stingerea condiționării.
8
Pentru tulburarea prezentată în nota nr.7, un psihoterapeut behaviorist ar imagina următoarea strategie de terapie. Mai întîi i-ar
solicita pacientului să facă o listă cu toate situațiile care îi provoacă anxietate și sa le ordoneze în funcție de intensitatea fricii pe care o
resimte. Ulterior, pacientul este confruntat cu situațiile din listă începînd cu situația cea mai suportabilă – cea care îi provoacă emoția
de teamă cea mai puțin intensă. Confruntarea cu situațiile anxiogene are drept scop obținerea stingerii condiționării clasice care stă la
baza fobiei. Cel mai important element ale terapiei behavioriste este învățarea pacientului să nu se complacă în evitare, deoarece
evitarea situațiilor anxiogene este modul în care fobia se perpetuează. Această metodă de terapie se numește desensibilizare
sistematică.
5
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

2.3 Psihologia cognitivă


În încercarea de a construi o psihologie obiectivă, behaviorismul a renunțat la studierea proceselor mintale inaccesibile
observației. Această abordare s-a dovedit insuficientă, deoarece s-a constatat că studiul comportamentului cu ajutorul
conditionării clasice și operante nu este suficient pentru a explica complexitatea personalității. Pentru a remedia acest
defect, psihologia cognitivă (orientare apărută începînd cu anii '50 ai secolului trecut) a reintrodus în obiectul psihologiei
studierea proceselor mintale inaccesibile observației, accentul trecînd însă pe procesarea informației.
La fel ca behaviorismul, psihologia cognitivă consideră că factorii de mediu sunt importanți în modelarea
personalității. De asemenea, la fel ca behaviorismul, pune acccent pe obiectivitate și rigurozitate în cercetare. Dar, spre
deosebire de behaviorism, psihologia cognitivă consideră că personalitatea nu poate fi explicată fără a ține cont de modul
în care oamenii procesează informația – adică de procesele cognitive9. Prin procese cognitive psihologia cognitivă a
personalității înțelege cunoștințele, convingerile, așteptările sau valorile persoanei. De exemplu, în explicarea
comportamentului altruist sau agresiv psihologia cognitivă va ține cont atît de experiențele de învățare prin conditionare
operantă și clasică, cît și de factorii cognitivi pe care i-am enumerat. Diferențele între persoane sunt explicate ca rezultînd
din modalități diferite de procesare a informației.

2.3.1 Teoria social-cognitivă


Teoria social-cognitivă (propusă de psihologul american Albert Bandura (n.1925) ) își are originea în behaviorism, dar ia
în considerare în explicarea personalității și factori cognitivi: anticipări, evaluări, țintele pe care persoana le-a stabilit,
strategiile la care s-a gîndit.
Bandura a arătat că factorii externi ai comportamentului (recompensele și pedepsele) influențează factorii
cognitivi iar aceștia influențează la rîndul lor factorii externi. De exemplu, dacă un elev reușește să ia note bune la un
obiect (adică obține recompense) atitudinea sa față de obiectul respectiv se poate modifica; modificarea atitudinii duce la
obținerea unor noi recompense.
În opinia lui Bandura, factorii cognitivi ai personalității se dezvoltă prin observarea comportamentelor celorlalți și
a consecințelor acestora (fenomen numit învățare vicariantă – în engleză vicarious learning), ascultînd relatările altor
persoane sau citind despre experiențele altora. De exemplu, un elev poate învăța să copieze urmărind cu atenție cum
procedează colegul de bancă. Dacă colegul de bancă nu este prins (primind deci în acest mod o recompensă), elevul își va
forma convingerea că nici el nu va fi prins. Astfel, șansele ca el însuși să realizeze acest comportament cresc. Învățarea
vicariantă are deci un efect similar cu învățarea prin întăriri și pedepse: adoptarea unui nou comportament (sau inhibarea
unuia existent). Deosebirea constă în faptul că în învățarea vicariantă comportamentul învățat nu este desfășurat efectiv.
Există un mare număr de comportamente pe care oamenii le achiziționează prin învățare vicariantă. De exemplu, cu toții
știm cum se procedează pentru a trage cu pistolul într-o persoană, deși nu am tras niciodată cu pistolul. Am învățat acest
comportament uitîndu-ne la filme în care actorii trag cu pistolul și am reținut și consecințele (recompense sau pedepse)
asociate cu acest comportament. Acesta este unul dintre motivele care ne-ar opri să tragem cu pistolul dacă am avea
ocazia.
Un alt fenomen important pentru teoria social-cognitivă este autoreglarea. Autoreglarea se referă la scopurile pe
care persoana le urmărește pe termen lung, cu toate că nu primește o recompensă externă pentru comportamentele
realizate pentru atingerea acestor scopuri. De exemplu, o persoană poate să aleagă să participe la un maraton la care nu
are nicio șansă să cîștige, numai datorită sentimentului de satisfacție produs de participarea la cursă. Deși de obicei ne
străduim să obținem recompense externe, Bandura a afirmat că o mare parte din comportamentele pe care le realizăm
zilnic sunt rezultatul autoreglării. Conceptul de autoreglare reprezintă o altă deosebire între behaviorism și teoria social-
cognitivă. Behaviorismul afirma că, manipulînd în mod corespunzător întăririle și pedepsele, o persoană poate fi făcută să
adopte orice comportament. Bandura a arătat că „oricine ar încerca să transforme un pacifist într-un agresor sau o
persoană religioasă într-un ateu își va da rapid seama de existența surselor personale de control al comportamentului”.

2.3.2. Schemele despre sine

a. Schemele în general
O schemă este un ansamblu organizat de informații stocat în memoria de lungă durată care influențează interpretarea
informațiilor noi.
Rolul schemelor este să faciliteze înțelegerea informațiilor noi prin integrarea lor cu ansambluri organizate de informații
similare stocate deja în memorie. Schemele sunt deci modalități de utilizare a experienței anterioare pentru interpretarea
situațiilor noi. Sunt ca niște șabloane cu ajutorul cărora interpretăm cu efort psihic redus informațiile noi.
Să presupunem că intrați într-o clădire în care nu ați mai fost niciodată dar care are atîrnată la intrare o firmă pe
care scrie „Supermarket”. În momentul în care ați văzut firma, știți deja care este rostul clădirii, vă așteptați să găsiti
înăutru diverse mărfuri împărțite pe categorii și știți că pentru a lua un obiect din magazin trebuie să mergeți la casă și să
plătiți. Deci, vederea firmei pe care scrie „Supermarket” a activat schema supermarketului – un ansamblu organizat de

9
Cognitiv: referitor la capacitățile și mecanismele accederii la cunoștințe, la cunoaștere (DEX)
6
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

informații care vă va ajuta în continuare să interpretați cu ușurință ceea ce veți vedea în supermarket. Schema
supermarketului este compusă din toate informațiile pe care le avem despre supermarketuri.
În funcție de schemele care se activează la un moment dat, ne orientăm atenția și reținem informațiile noi. Să
presupunem că o persoană intră într-un birou, rămîne acolo 30 de secunde, apoi iese. Ulterior i se cere să spună ce obiecte
a văzut în birou. Este mai probabil să rețină că în birou se află o imprimantă – deoarece imprimanta face parte din schema
biroului – decît că undeva în birou a zărit un polonic. (Polonicul nu face parte din schema biroului).
Schemele influențează și organizarea informațiilor în memorie. De exemplu, să presupunem că o persoană este
întrebată dacă mama sa este sociabilă. Deoarece are o schemă bine definită care organizează informațiile despre mama sa,
probabil că va răspunde într-un timp mai scurt la această întrebare decît dacă ar fi fost întrebată dacă regina Angliei este
sociabilă.
Evident, schemele funcționează la nivel inconștient – nu ne dăm seama cînd se activează o schemă și cum
influențează schemele active procesarea informațiilor.

b. Schemele despre sine


După cum există scheme care condensează informații esențiale despre locuri familiare, precum supermarketul sau biroul,
conform psihologilor cognitiviști fiecare persoană deține o schemă care cuprinde informații esențiale despre sine. Schema
de sine este o reprezentare a propriei persoane pe care începem să o construim de la o vîrstă foarte fragedă și care
cuprinde acele însușiri și comportamente ale propriei persoane care sunt cele mai importante pentru noi.
O schemă de sine este formată dintr-un nucleu care conține informații elementare despre persoană.: nume,
profesie, aspect fizic, relații cu persoanele foarte apropiate. Celelalte informații din schema de sine se referă la însușiri,
comportamente sau activități pe care persoana le consideră esențiale pentru sine. În funcție de informațiile conținute în
schemele lor de sine oamenii gîndesc și se comportă diferit. De exemplu, sunt mai multe șanse ca o persoană a cărei
schemă de sine conține cuvîntul „atletic” să se implice cu seriozitate într-un program de pregătire sportivă decît o
persoană a cărei schemă de sine nu conține această informație. O persoană a cărei schemă de sine contine însușirea
„prietenos” va avea tendința să se angajeze mai frecvent în comportamente prosociale decît o persoană a cărei schemă de
sine nu conține această informație. Comportamentele diferite corespund unor trăsături de personalitate diferite. 10

Figura nr. 2 O reprezentare simplificată a unei scheme de sine.

Un alt exemplu este furnizat de psihopatologie. Persoanele depresive au o


schemă de sine deficitară, adică o schemă de sine care conține informații
negative de tipul „Nu știu să...”, „Nu pot să...”, „Nu sunt apreciat...”, etc.
Cînd suntem confruntați cu situații ambigue, le intrepretăm pe baza
schemelor care sunt activate în acel moment. Astfel, una și aceeași situație
ambiguă (faptul că un coleg nu i-a răspuns la salut) va fi interpretată diferit
de o persoană cu o schemă de sine depresivă în comparație cu o persoană
care posedă o schemă de sine preponderent pozitivă. La extrema cealaltă se
află trăsătura de personalitate numită narcisism. Narcisiștii au un sentiment
grandios de autoimportanță, consideră că sunt cu mult superiori celorlalți oameni din punctul de vedere al capacităților și
al realizărilor și consideră că merită să fie admirați și să beneficieze de mai multe drepturi decît alte persoane. (Anders
Breivik, autorul atacului armat din Norvegia din anul 2011, a fost diagnosticat cu tulburare de personalitate narcisistică
(TPN). TPN este varianta patologică a narcisismului). Se observă că schema de sine a narcisistului este de asemenea
deficitară, numai că se află la polul opus față de schema depresivă.

2.3.3 Personalitatea din punctul de vedere al psihologiei cognitive


Cognitiviștii cred că modul în care persoana se comportă este influențat de prezența sau absența convingerii că poate
influența lucrurile importante din viața sa (sentimentul controlului). Sentimentul controlului are legătură cu mediul în care
s-a dezvoltat persoana: o persoană căreia în copilărie i s-a comunicat constant că nu va reuși în viață va avea un sentiment
al controlului redus. Dar pentru cognitiviști mediul nu reprezintă totul, ca în cazul behaviorismului. Sentimentul
controlului depinde și de însușiri ale persoanei, independente de mediu: există oameni care deși au crescut într-un mediu
care nu le-a stimulat simțul controlului, au ajuns totuși la realizări majore.

10
Schemele asigură o modalitate de a organiza informația în memorie. Asta înseamnă că informatia procesată prin intermediul
schemelor ar trebui să fie procesată mai eficient și deci reținută mai bine. Dacă schemele de sine există, atunci oamenii ar trebui să
rețină mai bine informațiile care au legătură cu ei înșiși decît alte tipuri de informație. Următorul experiment testează această ipoteză.
Subiecților li s-au prezentat 40 de întrebări la care trebuiau să răspundă cu „Da” sau „Nu”. Fiecare întrebare se referea la un cuvînt. 30
dintre întrebări nu aveau legătură cu subiecții – erau întrebați dacă cuvîntul e scris cu majuscule, sau e subliniat, etc. În 10 dintre
întrebări subiecții erau întrebați dacă cuvîntul le descrie felul de a fi. Ulterior, li se solicita să își amintească cît mai multe cuvinte
dintre cele 40. S-a constatat că subiecții și-au amintit cel mai bine cuvintele corespunzătoare întrebărilor referitoare la propria
personalitate. Cercetătorii au interpretat acest rezultat ca un argument pentru existența schemelor de sine.
7
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

2.3.4 Puncte tari și puncte slabe ale psihologiei cognitive (Facultativ real și uman)
Psihologia cognitivă a reintrodus în obiectul psihologiei studierea proceselor mintale inaccesibile observației, dar între
psihanaliză și psihologia cognitivă este o deosebire fundamentală. Conceptele și ipotezele utilizate de psihologii

cognitiviști (de ex. conceptul de schemă) sunt fundamentate pe cercetări experimentale riguroase și numeroase. La
momentul actual, psihologia cognitivă este orientarea teoretică la care aderă majoritatea specialiștilor.
Pe baza psihologiei cognitive s-au dezvoltat și metode de terapie a tulburărilor psihice. Anxietatea sau depresia
sunt explicate de cognitiviști ca fiind efecte ale unor scheme deficitare pe care persoana le-a dezvoltat. Terapia este
centrată pe conștientizarea de către pacient a conținutului schemelor care produc comportamente dezadaptative (amintiți-
vă că schemele functionează inconștient). Terapiile cognitive sunt utilizate astăzi frecvent împreună cu terapiile
behavioriste, formînd terapiile cognitiv-comportamentale.
O critică frecventă care este adusă psihologiei cognitive se referă la caracterul prea abstract și complicat al
conceptelor utilizate, ceea ce duce la dezacorduri între specialiști în legătură cu definițiile conceptelor. De asemenea,
behavioriștii s-au întrebat dacă nu cumva rezultatele experimentelor pe baza cărora au fost introduse concepte precum cel
de „schemă” ar putea fi explicate numai cu ajutorul legilor condiționării.

2.4 Psihologia umanistă (Facultativ real)


Către mijlocul secolului al XX-lea psihologia a ajuns să fie dominată de 2 perspective asupra personalității. Pe de o parte,
psihanaliza considera că modul în care oamenii gîndesc și se comportă este determinat de forțe sexuale și agresive
inconștiente aflate în conflict cu normele morale ale societății. De cealaltă parte, behaviorismul considera că gîndirea și
comportamentul uman pot fi reduse la istoricul de întăriri și pedepse al fiecărei persoane. Ambele perspective neagă deci
existența liberului arbitru și nu posedă conceptele necesare pentru a se ocupa de probleme precum demnitatea umană sau
înțelesul existenței.
Psihologia umanistă (apărută în S.U.A anii '60 ai secolului trecut, sub influența filosofiei existențialiste11
europene) a încercat să se constituie ca o alternativă la psihanaliză și behaviorism.
Psihologia umanistă consideră că oamenii posedă liber-arbitru și deci poartă o responsabilitate pentru
evenimentele din viața lor. Ei nu sunt motivați numai de instincte primare, precum foamea, sexualitatea sau agresivitatea,
ci și de tendințe specific umane precum nevoia de dezvoltare a propriului potențial, nevoia de autorealizare sau nevoia de
a fi creativ. Conform psihologilor umaniști, pentru a explica personalitatea este necesar să înțelegem mai întîi modul în
care oamenii „văd” lumea, viziunea lor subiectivă despre lume și ei despre înșiși. De asemenea, psihologia umanistă
consideră că respectarea demnității umane trebuie să fie cea mai importantă valoare a psihologiei. Oamenii sunt în
principiu buni, iar obiectul psihologiei trebuie să fie înțelegerea personalității și nu controlul comportamentului. Cei mai
importanți teoreticieni ai psihologiei umaniste sunt psihologii americani Carl Rogers (1902 – 1987) și Abraham Maslow
(1908 – 1970). (vezi lecția Motivația).

2.4.1 Carl Rogers


Carl Rogers și-a conceput teoria despre personalitate la fel ca Freud, lucrînd cu pacienții unei clinici. În viziunea sa,
indivizii umani sunt predispuși către dezvoltare, maturizare și schimbare pozitivă. Forța principală care îi motivează pe
oameni este tendința de autorealizare, o predispozitie de a transforma în realitate potențialul cu care
oamenii sunt înzestrați. Alte tendințe, cum sunt nevoile biologice, sunt privite de Rogers ca fiind subordonate tendinței de
autorealizare.
Noțiunea principală în teoria lui Rogers este conceptul de sine (sau Sinele (în engleză self)). Conceptul de sine
este format din totalitatea cunoștințelor unei persoane despre sine. Conceptul de sine cuprinde conștientizarea a „ceea ce
este” o persoană și „ceea ce poate să facă”. O persoană care se vede pe sine ca fiind puternic și independent se va
comporta într-un mod diferit față de altcineva care se consideră slab și incapabil. Observați că Sinele din teoria rogersiană
este foarte similar cu schema de sine din psihologia cognitivă. Deosebirea ține de faptul că schema de sine este o schemă,
adică un grup de informații structurat după anumite reguli.
În opinia lui Rogers, oamenii evaluează fiecare experiență prin intermediul conceptului de sine; ei vor tinde să se
comporte conform conceptului lor de sine, iar experiențele care nu sunt conforme conceptului de sine vor fi ignorate (un
fenomen asemănător refulării din psihanaliză), deoarece cauzează anxietate. De exemplu, o persoană care se consideră
realizată în carieră poate să ignore fără să-și dea seama situații de la serviciu care îi arată că nu este potrivit(ă) pentru
respectivul loc de muncă. Dar experiențele astfel ignorate se acumulează în inconștient ducînd la stres și frustrări. Sau un
student care se consideră extrem de inteligent (dar care are performanțe academice scăzute) poate să considere că
profesorii îi pun note mici din motive personale, în felul acesta conservîndu-și imaginea pozitivă despre sine. În ambele

11
Existențialismul este o orientare filosofică în care se pune accentul pe existența persoanei individuale văzută ca un agent înzestrat
cu liber-arbitru, care își determină prin acte de voință propria dezvoltare. Reprezentanți: Martin Heidegger, J.P. Sartre, Albert Camus,
Simone de Beauvoir.
8
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

exemple, experiențele care nu sunt consistente cu conceptul de sine al persoanei sunt reprimate, deoarece prin
inconsistența cu conceptul de sine produc anxietate.
Astfel de mijloace prin care este evitată anxietatea pot fi utile pe termen scurt. Dacă persoana ajunge să nege prea
multe experiențe (adică distanța dintre realitate și conceptul de sine devine prea mare), pot să apară manifestări cvasi12-
patologice sau patologice. Studentul din exemplul de mai sus poate ajunge se convingă singur că este persecutat de
profesori pentru că este prea inteligent pentru nivelul lor. Cu cît va avansa pe drumul unor asemenea interpretări, cu atît se
va îndepărta de realitate. Manifestări de acest tip apar la personalitățile imature și inadaptate; o persoană adaptată va
conștientiza experiențele neconforme cu conceptul de sine, căutînd să își modifice conceptul de sine pentru a integra noile
informații.
Carl Rogers considera că există un Sine real, care desemnează credințele persoanei în legătură cu ce este în
realitate și ce poate să facă și un Sine ideal, adică ceea ce ar dori persoana să fie. De exemplu, cineva poate să se perceapă
ca fiind timid și anxios, dar să își dorească să fie curajos și stabil emoțional. Cu cît sinele ideal este mai apropiat de cel
real, cu atît persoana va fi mai fericită și mai împlinită. O deosebire prea mare între sinele real și cel ideal este o sursă de
deprimare.

2.4.2 Personalitatea din punctul de vedere al psihologiei umaniste


Psihologia umanistă nu neagă rolul factorilor biologici și a condițiilor de mediu în dezvoltarea personalității, dar
consideră că persoana are un rol activ în stabilirea traiectoriei propriei vieți. Deci psihologia umanistă nu este de acord cu
absența liberului arbitru pe care o postulează psihanaliza și behaviorismul. Psihologii umaniști consideră că oamenii sunt
în esență buni, tind să se dezvolte și să se autorealizeze si sunt capabili de schimbare pozitivă.

2.4.3 Puncte tari și puncte slabe ale psihologiei umaniste (Facultativ real și uman)
La momentul apariției sale, psihologia umanistă a avut un succes fulminant (probabil pentru că se potrivea cu atmosfera
mișcărilor protestatare din anii 60 care au culminat cu revoltele anti-sistem din 1968). Către sfîrșitul anilor '70 psihologia
umanistă a intrat intr-o perioadă de declin.
Spre deosebire de psihanaliză, psihologia umanistă a pus accentul pe „latura sănătoasă” a personalității și această
orientare a influențat mult psihologia. Astăzi, un număr mare de cercetători sunt interesați de aspectele pozitive ale
personalității precum creativitatea, fericirea, sentimentul de împlinire.
Psihologia umanistă a conceput și metode de psihoterapie. Psihoterapia umanistă se mai numește și terapie
nondirectivă, deoarece terapeutul nu își propune să găsească soluții la problemele pacientului dînd sfaturi și interpretări, ci
să îl ajute pe pacient să găsească propriile soluții. Acest principiu deosebește terapiile umaniste de terapiile psihanalitice
sau cognitiv-comportamentale. În acestea din urmă terapeutul are un rol directiv, stabilind cursul terapiei și oferindu-i
pacientului sfaturi și interpretări. Abordarea psihoterapeutică umanistă a influențat celelalte orientări psihoterapeutice.
Psihologia umanistă a fost criticată deoarece în centrul demersului său de explicare a personalității stă conceptul
de liber-arbitru. Unii psihologi au argumentat că această abordare este neștiințifică, deoarece explicațiile științifice se
bazează pe principiul determinismului: știința nu poate să explice un fenomen decît în măsura în care este determinat de
alte fenomene. Ori, dacă există liber-arbitru, atunci comportamentul nu este determinat decît de voința persoanei și nu de
fenomene observabile, ceea ce înseamnă că studierea minții ar ieși din sfera preocupărilor științei. A. Maslow a răspuns
acestei critici afirmînd că există și alte modalități de a înțelege personalitatea în afara metodei științifice.
Psihologia umanistă a mai fost criticată pentru lipsa de obiectivitate a cercetărilor. Psihologii umaniști s-au bazat
în demersurile lor de cercetare mai mult pe intuiția proprie decît pe metode riguroase și obiective de obținere a datelor. De
asemenea, presupunerea că oamenii sunt în esență buni este considerată de unii psihologi pur și simplu naivă; alții au
arătat că aceasta este o chestiune mai degrabă etică sau teologică decît științifică.

3. Evaluarea personalității (Facultativ real)


3.1. Trăsăturile și analiza factorială. Inventare de personalitate
Cînd trebuie să descriem „felul de a fi” al unei persoane, adică personalitatea sa, folosim de obicei cuvinte care se referă
la trăsături de personalitate: adjective precum sociabil, vorbăreț sau conștiincios. De aceea psihologii s-au gîndit că
personalitatea poate fi evaluată prin descrierea sistematică a trăsăturilor care caracterizează un individ.
Pentru a stabili care sunt trăsăturile pe baza cărora poate fi descrisă personalitatea, Gordon Allport (1897 – 1967)
și Henry Odbert au realizat în 1936 un studiu asupra vocabularului limbii engleze, identificînd 18 000 de cuvinte care fac
referire la trăsături de personalitate (aproape 5% din totalul cuvintelor). Eliminînd cuvintele neclare și sinonimele, lista a
fost redusă la 4500 de termeni pe care i-au organizat în mai multe categorii.
În 1946, Raymond B. Cattell (1905 – 1998) a redus lista lui Allport și Odbert la circa 200 de termeni. El a folosit
apoi aceste denumiri de trăsături pentru a evalua personalitatea unor subiecți cerînd unor persoane care îi cunoșteau bine

12
Cvasi: pe jumătate; aproximativ, cam; aproape (DEX).
9
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

pe aceștia să îi evalueze plasîndu-i pe o scală pentru fiecare trăsătură. De exemplu, unui evaluator i se poate cere să
stabilească cît de sociabil este un subiect folosind o scală în 7 trepte, de la 1 care înseamnă „foarte puțin sociabil” pînă la
7 care înseamnă „foarte sociabil”. La fiecare subiect, pentru fiecare trăsătură, se obține deci cîte un scor între 1 și 7.
Apoi Cattell a folosit o metodă matematică numită analiză factorială pentru a reduce cele 200 de trăsături la 16
dimensiuni cu 2 poli (numite factori) pe baza cărora poate fi evaluată personalitatea.
Pentru a înțelege logica analizei factoriale, să ne imaginăm o cercetare ipotetică care a utilizat numai 10 trăsături:
ambiția, compasiunea, spiritul de echipă, hotărîrea, persistența în efort, atitudinea prietenoasă, amabilitatea, răbdarea,
hărnicia, sensibilitatea. Cercetătorul a evaluat personalitatea unor oameni prin metoda scalelor în 7 trepte și deci a obținut
pentru fiecare persoană cîte 10 scoruri. Analizînd modul în care se distribuie scorurile, a constatat că trăsăturile pot fi
împărțite în 2 grupuri:
Grup 1: ambiție hotărîre, persistență în efort, răbdare, hărnicie
Grup 2: compasiune, spirit de echipă, atitudine prietenoasă, amabilitate, sensibilitate
Persoanele care obțin un scor ridicat la una dintre trăsăturile din grupul 1 au în general scoruri ridicate și la celelalte
trăsături din grupul 1 și scoruri scăzute la trăsăturile din grupul 2. Viceversa, persoanele care obțin scoruri ridicate la una
din trăsăturile din grupul 2 au în general scoruri ridicate la celelalte trăsături din grupul 2 și scoruri scăzute la trăsăturile
din grupul 1. Aceste relații se susțin în general – adică analizînd scorurile unui număr mare de persoane; este desigur
posibil ca o persoană să aibă scor mare la hotărîre, scor mic la hărnicie și scor mare la spirit de echipă, dar acestea sunt
cazuri izolate. Deci deși am evaluat la început 10 trăsături, este rezonabil să concluzionăm că de fapt am analizat numai 2
dimensiuni ale personalității, corespunzătoare celor 2 grupuri de trăsături. Dimensiunea corespunzătoare grupului 1 are
legătură cu ambiția-autorealizarea iar dimensiunea corespunzătoare grupului 2 are legătură cu sociabilitatea.
Folosind această metodă, Cattell a redus cele 200 de trăsaturi la 16 factori ai personalității, prezentați în tabelul
nr. 1. Un factor este o dimensiune cu 2 poli, în funcție de care poate fi evaluată personalitatea unui individ.

Tabelul nr. 1. Factorii personalității identificați de Cattell

Nr. Descrierea factorului


1 Factor A: Rezervat, detasat, critic, singuratic, rigid – Cald, participativ, deschis
2 Factor B: Gandire concreta, mai putin inteligent – Inteligenta ridicata, gandire abstracta, stralucit.
3 Factor C: Afectat de emotii, instabil afectiv, schimbator se supara cu usurinta. – Stabil emotional, matur, calm.
4 Factor E: Umil, usor de condus, docil, se acomodeaza cu usurinta –Asertiv, agresiv, incapatanat, competitiv.
5 Factor F: Sobru, tuciturn, serios – Vesel, entuziast.
6 Factor G: Se lanseaza in actiuni nesigure, nesocoteste regulile – Constient, stabil, moral, ferm.
7 Factor H: Retras, timid, sensibil la amenintare. – Aventuros, dezinhibat, indraznet.
8 Factor I: Dur, sebazeaza pe sine, realist. – Sensibil, delicat, are nevoie de protectie.
9 Factor L: Increzator, accepta conditiile impuse. – Suspicios, greu de pacalit.
10 Factor M: Practic, cu preocupari pamantesti – Imaginativ, boem, distrat.
11 Factor N: Lipsit de pretentii, natural, dar stangaci in relatiile sociale – Sofisticat, cizelat, constient de relatiile sociale.
12 Factor O: Sigur de sine, placid, linistit, se complace in situatie. – Ingrijorat, isi face permanent reprosuri, nesigur, tulburat.
13 Factor Q1: Conservator, respecta idealurile traditionale. – Experimentator, liberal, liber cugetator.
14 Factor Q2: Dependent de grup, participativ, ii urmeaza pe ceilalti. – Autosuficient, prefera sa ia propriile sale decizii.
15 Factor Q3: Indisciplinat, isi urmeaza propriile nevoi, neatent la regulile sociale. – Controlat, cu vointa puternica, exact sub
aspect social.
16 Factor Q4: Relaxat, calm. adunat, nefrustrat. – Incordat, frustrat, agitat, tensionat.

Pentru a evalua personalitatea unui individ în functie de un anumit factor se poate utiliza o scală în 10 trepte în care
nivelul 1 reprezintă un pol al factorului, iar nivelul 10 reprezintă celălalt pol. De exemplu, o persoană rezervată și tăcută
va primi o notă apropiată de 10 la factorul A, iar o persoană sociabilă și volubilă va primi o notă apropiată de 1 la acest
factor. Procedînd la fel pentru fiecare factor se obține un set de note care reprezintă profilul de personalitate al persoanei
respective. (vezi figura nr. 3)
Pe baza celor 16 factori identificați, Cattell a construit un instrument pentru evaluarea personalității (numit
Inventarul de personalitate 16PF). Pentru fiecare factor el a imaginat o serie de întrebări (cîte 10-13) care exemplifică
trăsăturile de personalitate grupate sub factorul respectiv. De exemplu, pentru factorul A a construit întrebări de tipul:
Aş prefera să am o casă:
a)situată într-un cartier în care oamenii se pot vizita cu uşurinţă.
b)între a si c
c)izolată într-o pădure
Dacă respondentul alege varianta a) primește 0 puncte, pentru b) primește 1 punct iar pentru c) primește 2 puncte.
Însumîndu-se punctajul la toate întrebările factorului A se ajunge ca persoanele tăcute, rezervate și neprietenoase să aibă
punctaje înalte iar persoanele volubile și prietenoase să aibă punctaje scăzute, unele persoane obținînd punctaje medii. (cu
conditia ca respondentul să fie sincer). Punctajele sunt standardizate (transformate în note standard după un anumit

10
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

algoritm), astfel încît fiecare factor este evaluat în final pe o scală de la 1 la 10. Aceste note reprezintă profilul de
personalitate al persoanei examinate.

Figura nr.3. Un exemplu de profil de personalitate alcătuit pe baza inventarului de personalitate 16PF

Un alt cercetător care a folosit analiza factorială pentru


evaluarea personalității a fost Hans Eysenck (1916 –
1997). Folosind o metodologie asemănătoare cu a lui
Cattell, el nu a identificat decît 2 factori ai personalității:
introversie-extraversie și nevrozism (stabilitate-
instabilitate emotională). În capătul dinspre introversie al
scalei se află persoane tăcute și retrase, iar în capătul
dinspre extraversie sunt persoanele volubile și expansive.
Celălalt factor grupează la un capăt al scalei persoanele
emotive, capricioase, instabile emotional și la celălalt
capăt persoanele calme, liniștite, care au „sînge rece”.
Folosind analiza factorială, R.B. Cattell a obținut
16 factori ai personalității iar H. Eysenck doar 2. Alți
cercetători au obținut rezultate diferite. Nepotrivirile apar
ca urmare a introducerii în cercetare a unor trăsături
diferite sau a utilizării unor metode de evaluare diferite
(autoevaluarea versus evaluarea de către evaluatori). Cel
mai adesea numărul de factori obținut ține de preferințele
cercetătorului. Dacă acesta dorește să obțină o descriere
foarte detaliată și rafinată a personalității, atunci va stabili
astfel de criterii încît să accepte în cercectare mai mulți
factori. Dacă cercetătorul preferă o descriere mai generală a personalității (argumentînd că unii factori au un grad ridicat
de similitudine cu alții), vor rezulta mai puțini factori, ca în cazul lui Eysenck.

Figura nr. 4. Cei 5 superfactori de personalitate ai modelului Big Five.

La momentul actual există un consens între cercetători în legătură cu numărul


optim de factori necesar pentru a descrie personalitatea. S-a ajuns la concluzia ca
personalitatea poate fi descrisă suficient de bine utilizînd 5 factori, cunoscuți în
literatura de specialitate ca cei cinci superfactori sau Big Five.
Cei 5 factori din Big Five sunt de asemenea dimensiuni bipolare, la fel
ca factorii identificați de Cattell și Eysenck. După aceeași metodă ca în cazul
celor 16 factori ai lui Cattell, pe baza factorilor Big Five se pot construi
instrumente de evaluare a personalității.
Principala limitare a inventarelor de personalitate este posibilitatea ca
subiecții să falsifice intenționat răspunsurile la întrebări. Din acest motiv aceste
instrumente sunt prevăzute cu întrebări speciale care au rolul să detecteze
subiecții care au tendința să falsifice răspunsurile.

3.2 Testele proiective (Facultativ real și uman)


Teoria psihanalitică a inspirat crearea unor instrumente originale de investigare a
personalității. Aceste instrumente își propun să evalueze tendințele și conflictele
inconștiente și de aceea preferă să utilizeze metode de evaluare care seamănă cu tehnica asociației libere. În tehnica
asociației libere persoana este liberă să spună orice îi vine în minte, pornind de la o idee stimul; răspunsurile sunt
interpretate de psihanalist pentru a identifica conținuturile psihice inconștiente. Testele de inspirație psihanalitică se
numesc teste proiective, deoarece persoanei i se prezintă un stimul ambiguu și i se solicită să răspundă așa cum crede de
cuviință. Deoarece stimulul este ambiguu, se presupune ca persoana își proiectează personalitatea asupra stimulului și
astfel sunt evidențiate conținuturile inconștiente care determină personalitatea. În continuare vom prezenta 2 dintre cele
mai cunoscute teste proiective: testul Rorschach și T.A.T.

3.2.1 Testul Rorschach


Testul Rorschach a fost construit de psihologul elvețian Hermann Rorschach în anii '20 și constă într-o serie de 10
cartonașe pe care se află figuri alcătuite din pete de cerneală (vezi figura nr.2). Unele figuri sunt colorate, altele sunt în alb
și negru. Subiectul trebuie să se uite la fiecare cartonaș și să spună ce crede că reprezintă. După ce subiectul termină de
interpretat cele 10 cartonașe, psihologul revine asupra fiecăruia cerîndu-i să clarifice unele aspecte ale răspunsului. De
11
Eugen Rădulescu – Suport de curs pentru psihologie (http://psihologiebz.webs.com)

exemplu, subiectul este întrebat ce însușiri ale figurii l-au făcut să aleagă răspunsul respectiv. De-a lungul timpului au fost
concepute metode elaborate de înregistrare și interpretare a răspunsurilor la acest test. Testul Rorschach este folosit
frecvent astăzi în psihologia clinică și în psihologia judiciară.

Figura nr. 4 Exemplu de planșă utilizată în testul


Rorschach

3.2.2 T.A.T
T.A.T (sau Testul apercepției13 tematice) a fost
dezvoltat de psihologul american Henry Murray la
universitatea Harvard, în anii '30. Subiectului i se
prezintă aproximativ 20 de imagini ambigue care
reprezintă persoane și scene și i se cere să spună ce
crede că reprezintă fiecare (vezi figura nr.3)
Subiectul este încurajat să nu își cenzureze
imaginația și să spună orice îi vine în minte. Adesea
subiecții construiesc povestiri și scenarii elaborate în
legătură cu imaginile prezentate. Testul își propune
să identifice temele care preocupă imaginația
subiectului și care îi revin periodic în minte. În
interpretarea răspunsurilor la test, psihologul caută
teme recurente care reflectă motivațiile inconștiente ale subiectului sau modalitățile sale caracteristice de a gestiona
relațiile interpresonale.

Figura nr. 5 Exemplu de planșă utilizată în T.A.T.

3.2.3 Validitatea și reliabilitatea testelor proiective


În comparație cu inventarele de personalitate, testele
proiective au avantajul că subiectul nu poate falsifica
răspunsul. De-a lungul timpului au fost realizate sute de
studii care testează validitatea14 testelor proiective.
Rezultatele au arătat că testul Rorschach uneori
etichetează eronat indivizii normali din punct de vedere
psihic ca avînd trăsături patologice de personalitate.
Reliabilitatea15 testului s-a dovedit modestă, deoarece
răspunsurile aceluiași subiect pot fi evaluate diferit de
către psihologi diferiți. Încercările de a dovedi că testul
Rorschach poate să prezică comportamentul n-au avut
succes.
Studiile în legătură cu T.A.T sugerează că acest
test are o reliabilitate inter-evaluatori ceva mai bună decît
Rorschach. T.A.T a fost capabil să prezică anumite comportamente: nevoia de putere (evaluată cu T.A.T) a prezis corect
modul în care subiecții unor studii și-au ales ulterior cariera.
. Din cele spuse mai sus nu trebuie trasă concluzia că instrumentele de investigare a personalității sunt inutile.
Utilizate de psihologi competenți, inventarele de personalitate și testele proiective pot furniza informații utile despre
persoanele examinate. Dar o examinare validă a personalității nu se poate realiza numai pe baza scorurilor la teste;
observarea de către psiholog a comportamentului persoanei în timpul testării, intervievarea persoanei și coroborarea
rezultatelor la mai multe teste sunt modalități de a contracara erorile pe care le pot produce instrumentele de investigare a
personalității.

Bibliografie
Burger, J., M., Personality, 8th edition, Belmont, CA: Wadsworth, 2011
Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B., L., et al., Atkinson & Hilgard’s introduction to psychology, Andover:Cenage
Learning EMEA, 2009, pp. 460-499

13
Apercepția este predispoziția de a interpreta un stimul într-un anumit mod, în funcție de experiențele anterioare.
14
Validitatea unui test este un indicator care arată dacă testul măsoară într-adevăr ceea ce afirmă că măsoară.
15
Reliabilitatea unui test este un indicator care arată în ce măsură rezultatele la test rămîn consistente cînd testul este aplicat în
condiții diferite (evaluatori diferiți sau aplicare la momente diferite).
12