CAVITATEA ORALĂ

Amigdalele
Amigdalele palatine împreună cu amigdalele linguale și
faringiena constituie inelul limfatic al lui Waldeyer.
Amigdalele palatine sunt în număr de două, localizate în
corionul orofaringelui.
- parenchimul este reprezentat de numeroși foliculi limfatici
separați de țesut limfatic intrefolicular și acoperit la exterior
de epiteliu pavimentos necheratinizat.
- fiecare amigdală are 10-20 invaginații epiteliale, numite
cripte, în care se găsesc numeroase limfocite, celule
epiteliale descuamate, germeni microbieni.
- țesutul limfatic este delimitat de țesuturile subjacente
printr-o zonă de țesut conjunctiv dens, numită impropriu
capsulă, cu rol de barieră împotriva diseminării infecțiilor
amigadaliene.
Amigadalele linguale sunt mai mici și mai numeroase.
- sunt situate la baza limbii și sunt acoperite de epiteliul
cavității orale
- fiecare amigdală are o singură criptă, în fundul căreia spre
deosebire de amigdalele palatine se deschid canalele
excretoare ale unor glande mucoase
- la acest nivel întâlnim rar infecții deoarece secreția acestor
glande se scurge pe suprafața lor îndepărtând microbii și
detritusurile.
Amigadala faringiană, unică, este situată în porțiunea
posterosuperioară a faringelui.
- este acoperită de epiteliu respirator predominant, dar prezintă
și zone de epiteliu stratificat; nu prezintă cripte.
- este delimitată în profunzime de țesut conjunctiv dens mult
mai redus decât cel al amigdalelor palatine
GLANDELE SALIVARE
Totalitatea glandelor exocrine care îşi varsă produsul de secreţie
în cavitatea orală, participând la formarea salivei, se numesc glande
salivare.
Glandele salivare se clasifică în:
- minore (mici) sau intramurale situate în peretele mucoasei orale şi
- majore (mari) reprezentate de organe bine individualizate ca:
parotida, submaxilara, sublinguala.
Toate glandele salivare sunt de tip acinos, unele şi tubuloacinos. Sunt
formate din adenomere (de tip seros, mucos sau seromucos) şi din
sistem de canale excretoare.
• Glandele salivare majore au un plan comun de organizare:
capsulă, stromă şi parenchim.
Capsula este de natură conjunctivă, alcătuită din fibre colagene şi
de reticulină. De pe faţa internă a capsulei se desprind septe care
împart parenchimul în lobi şi lobuli. În capsulă şi septe se găsesc
vase şi nervi.
Stroma este reprezentată din totalitatea septelor care formează
stroma perilobară şi perilobulară şi din reţeaua de reticulină şi
vasculară din jurul acinilor, care formează stroma periacinoasă.
Parenchimul este alcătuit din acini de tip: seros, mucos,
mixt şi din sistemul canalelor excretoare.
• Acinul seros este de dimensiuni mici, sferic, cu
lumen îngust, delimitat de celule înalte cu citoplasmă
bazofilă, granulară, bogată în organite şi nucleu eucrom
situat central.
• Acinul mucos este mai mare, delimitat de celule
înalte care formează un lumen mai mare. Celulele
prezintă nuclei turtiţi hipercromi, situaţi bazal şi
citoplasmă clară cu organite puţine.
• Acinul seromucos sau mixt este cel mai voluminos
fiind format din celule mucoase şi seroase. Celulele
mucoase delimitează lumenul iar cele seroase sunt
situate între polul bazal al celulelor mucoase şi
membrana bazală. Celulele seroase sunt situate
periferic, turtite şi se numesc semilunele lui Gianuzzi. Îşi
elimină secreţia în lumenul acinilor prin canalicule fine.
 În toţi acinii între polul bazal al celulelor şi membrana bazală se găsesc celule
mioepiteliale care au în citoplasmă miofilamente contractile prin contracţia
cărora favorizează eliminarea secreţiei în canalele excretoare.
Sistemul canalelor excretoare. Lumenul acinilor este continuat cu canale
excretoare care prin confluare devin largi şi se varsă în final în canalul
excretor principal. În raport cu locul unde sunt situate şi structura lor
canalele excretoare sunt:
1.canale intralobulare, mici (canalicule);
2.canale extralobulare-interlobulare
-interlobare.
1. Canaliculele intralobulare reprezintă continuarea directă a unui grup de acini
care formează un lobul. Au diametru mic, nu sunt înconjurate de stromă şi
sunt situate în parenchim. Sunt alcătuite dintr-un rând de celule mici turtite
sau cubice, dispuse pe o membrană bazală.
Aceste canalicule au două segmente:
• ductele intercalare a lui Boll, sunt continuarea lumenului acinilor secretori,
delimitate de un epiteliu simplu pavimentos;
• ductele striate Pflüger sunt formate prin confluarea mai multor ducte Boll,
delimitate de un epiteliu simplu cilindric. Polul bazal al acestor celule are
aspect striat datorită prezenţei mitocondriilor dispuse în şiruri paralele şi
paralele cu axul longitudinal al celulei. Se consideră că aceste celule au
caracter secretor, favorizând transportul de apă şi ioni.
2. Canalele extralobulare au lumen mai mare, sunt situate în septe şi
sunt înconjurate de stromă.
Epiteliul care le delimitază este simplu cubic, apoi cilindric, iar în
canalele mai mari epiteliul este pseudo şi bistratificat.
În canalul colector principal epiteliul este stratificat pavimentos
necheratinizat dispus pe un corion conjunctivo-vascular şi pe un
strat fibros-muscular.

Glanda parotidă este cea mai voluminoasă glandă salivară,

situată în loja parotidiană, înapoia ramurii ascendente a mandibulei.
Are o capsulă subţire bogată în celule adipoase, cu multe limfocite
şi plasmocite.
Este o glandă pur seroasă, cu acini seroşi foarte mici şi secreţie
discontinuă ritmată de alimentaţie.
Secreţia este bogată în protein-enzime cu activitate amilazică.
Sistemul de canale excretoare este complex, iar canalul principal
Stenon se deschide în vestibul în dreptul celui de al doilea molar
superior.
Din parotidă s-a izolat o proteină biologic activă, parotina, cu
acţiune asupra calcificării ţesuturilor dentare.
Glanda parotidă. 1.acini seroși; 2.celule adipoase; 3.duct
intercalar secționat longitudinal; 4.duct intercalar
secționat transversal.
Glanda submaxilară este o glandă mixtă situată pe faţa internă a ramurii
orizontale a mandibulei. În parenchim predomină acinii seroşi iar secreţia ei
este continuă.
Sistemul de canale excretoare este dezvoltat iar canalul principal Wharton se
deschide în planşeul bucal, în dreptul incisivilor inferiori. Din unele cercetări
rezultă că există posibilitatea ca renina să se formeze şi la nivelul canalelor
excretoare striate.
Glanda sublinguală, este cea mai mică glandă salivară, situată pe planşeul
gurii sub mucoasa orală, de o parte şi de alta a frâului lingual. Este o glandă
mixtă în care predomină componenta mucoasă. Glanda are un sistem de
canale excretoare redus, se deschide prin mai multe canale în apropierea
canalululi Wharton. Saliva este secretată continuu, este vâscoasă, alcalină,
bogată în mucină.
• În glandele submaxilară şi sublinguală, celulele seroase din
semilunele lui Gianuzzi ale acinilor micşti, secretă lizozim , substanţă cu rol
în hidroliza peretelui bacterian.
• Secreţia glandelor salivare minore este continuă, asigurând umectarea
permanentă a mucoasei orale. Secreţia glandelor majore este discontinuă,
legată de o serie de stimuli.
• Saliva umană conţine 25% secreţia parotidei, 70% a submaxilarei şi
5% a sublingualei. În compoziţa chimică a salivei se găsesc: apă, săruri,
substanţe organice, enzime (amilază, maltază, lizozim), mucus, celule.
Saliva conţine sărurile minerale necesare formării, maturării şi
metabolismului smalţului şi dentinei.
Glanda submaxilară. 1. acini seroși; 2.acini mucoși;
3.semilună Giannuzzi.
Glanda sublinguală. 1. acini mucoși; 2. țesut conjunctiv
interlobular; 3.canal excretor; 4.duct intercalar.
 Saliva îndeplineşte mai multe funcţii:
• participă la digestia bucală;
• are acţiune bactericidă prin lizozimul conţinut şi
prin lactoferină;
• favorizează vorbirea articulată;
• reprezintă un adevărat sistem tampon;
• rol în controlul echilibrului hidric şi acido-bazic;
• cale de eliminare pentru hormoni, medicamente
şi virusuri.