SISTEMUL DIGESTIV

Sistemul digestiv este format din tubul digestiv şi organele asociate, respectiv limba,
dinţii, glandele salivare, pancreasul, ficatul şi vezicula biliară.
Tubul digestiv este împărţit în:
- Etaj supradiafragmatic, care conţine cavitatea orală şi tractul faringo-esofagian
- Etaj subdiafragmatic, care conţine tractul gastro-intestinal
Mucoasa tubului digestiv reprezintă o suprafaţă traversată de substanţe, astfel încât
funcţionează ca o interfaţă între mediul înconjurător şi organism.

CAVITATEA ORALĂ ŞI STRUCTURILE ASOCIATE

Cavitatea orală este delimitată superior de bolta palatină, inferior de planşeul bucal,
lateral de obraji, anterior de buze şi posterior de istmul buco-faringian.
Arcadele dentare împart cavitatea orală în două compartimente:
• Compartiment anterior, numit vestibul, delimitat de buze şi obraji.
• Compartiment posterior, cavitatea orală propriu-zisă, situată în spatele
arcadelor dentare. Conţine limba.
Cele două compartimente comunică prin spaţiile interdentare şi retromolare.
Orificiul poterior al cavităţii orale este mărginit de inelul Waldeyer, format din
amigdalele palatină, faringiană şi sublinguală. Acest inel este format din agregate de ţesut
limfoid, care împiedică pătrunderea în organism, pe cale aeriană sau digestivă, a
microorganismelor.
Cavitatea orală este căptuşită de mucoasa orală. Prin termenul de mucoasă se înţelege
structura, care căptuşeşte cavităţile organismului, cavităţi ce comunică cu exteriorul.

MUCOASA ORALĂ

Din punct de vedere histologic, este formată din epiteliu şi corion, separate prin
membrana bazală. Epiteliul este numit frecvent epiteliu oral, iar corionul este numit lamina
propria. Limita între epiteliu şi corion are aspect ondulat.
În funcţie de localizare şi implicit de funcţiile îndeplinite, mucoasa orală prezintă trei
zone:
• Mucoasa orală propriu-zisă( 60% din mucoasă)
• Mucoasa masticatorie( 25% din mucoasă)
• Mucoasa specializată( 15% din mucoasă)
Mucoasa orală propriu-zisă este localizată la nivelul:
- obrajilor( mucoasa jugală),
- pe faţa internă a buzei( mucoasa labială),
- pe faţa inferioară a limbii( mcoasa linguală),
- planşeului bucal şi a palatului moale.
La aceste niveluri, mucoasa acoperă muşchi striaţi( buze, obraji, limbă), os( osul
alveolar) şi glande( palatul moale, obraji, suprafaţa inferioară a limbii).
Structura histologică.
Această mucoasă este formată din epiteliul oral, dispus pe un corion( lamina
propria), în care se găsesc două zone: superficială şi profundă.
Epiteliul oral constituie prima barieră, situată între ţesuturile profunde şi mediul
înconjurător. Este um epiteliu pavimentos stratificat, care îşi menţine integritatea prin

1
reînnoirea permanentă a celulelor. Celulele situate în straturile profunde se divid şi înlocuiesc
celulele superficiale, îmbătrânite. La nivelul acestui epiteliu se consideră că există celule
progenitoare şi celule mature.
Membrana bazală este situată între epiteliul oral şi lamina propria. Poate fi
evidenţiată bine în microscopie optică, prin coloraţia cu acid periodic Schiff.
Lamina propria este un ţesut conjunctiv format din două zone:
- O zonă situată sub membrana bazală, stratul papilar superficial( corion papilar),
reprezentat de un ţesut conjunctiv lax, bine vascularizat şi cu terminaţii nervoase
încapsulate.
- O zonă profundă, stratul reticular profund( corion reticular), în care apare un ţesut
conjunctiv dens neordonat, cu vase de sânge, filete nervoase, infiltrate limfoide şi
glande salivare minore.
La nivelul laminei proprii se întâlnesc:
- Celule conjunctive:
o Fibroblaste, macrofage, mastocite, limfocite, plasmocite.
- Fibre conjunctive
o Fibrele colagene sunt reprezentate de colagenul tip I, III, IV, VII. În zonele
de inflamaţie poate să apară şi colagenul tip V.
o Fibrele elastice conţin elastină şi o glicoproteină cu morfologie
microfibrilară.
- Substanţă fundamentală are aspect amorf, fiind formată din glicoproteine şi
proteoglicani. Proteoglicanii sunt reprezentaţi de acid hialuronic, heparan sulfat,
decorin, sindecan.
Mucoasa masticatorie se întâlneşte la nivelul gingiilor şi a palatului dur
Această mucoasă este formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat parakeratinizat,
dispus pe un corion în care se regăsesc cele două zone: superficială şi profundă.
Epiteliul pavimentos stratificat parakeratinizat reprezintă o formă intermediară între
epiteliul pavimentos stratificat keratinizat şi cel nekeratinizat. Astfel, în epiteliul pavimentos
stratificat parakeratinizat, celulele stratului superficial îşi păstrează nucleii, iar citoplasma
acestor celule nu se colorează intens eozinofil. Nucleii sunt picnotici( foarte condensaţi) şi se
menţin până în momentul exfolierii celulelor. Acest tip de epiteliu prezintă aceleaşi straturi ca
şi epidermul, cu excepţia stratului lucid.
Papilele conjuctive determină o oarecare imobilitate a mucoasei masticatorii, ceea ce
protejează această zonă împotriva stress-ului fricţional. În porţiunea mijlocie a palatului dur
şi la nivelul rafeului palatin, mucoasa aderă ferm la osul subiacent, fară interpunerea unei
tunici submucoase. Acelaşi aspect apare şi la nivelul gingiilor.
Mucoasa specializată se întâlneşte pe faţa superioară a limbii şi conţine papilele
linguale.
În anumite regiuni ale cavităţii orale, sub tunica mucoasă se descrie o tunică
submucoasă. Aceasta este formată din fascicule de fibre colagene şi elastice care leagă
mucoasa de musculatura sau ţesutul osos subiacent. La acest nivel se întâlnesc şi glande
salivare minore.
La nivelul palatului dur, de o parte şi de alta a rafeului palatin, tunica submucoasă
conţine anterior paniculi adipoşi, iar posterior acini glandulari.
La nivelul comisurii labiale şi la nivelul obrajilor în dreptul molarilor, în tunica
submucoasă se pot întâlni şi glande sebacee, fără foliculi piloşi ataşaţi, vase de sânge, vase
limfatice şi nervi.

BUZELE

2
 Buzele reprezintă două cute musculo-membranoase, care delimitează orificiul extern
al cavităţii orale.
Buza superioară este delimitată superior de şanţul nazo- labial, iar central prezintă un
şant, care inferior se termină cu tuberculul labial.
Buza inferioară este delimitată inferior de şanţul labio- mentonier
Cele două buze vin în contact la nivelul comisurii labiale.
Structura histologică a buzelor
Buzele sunt formate din:
• Ax musculo-conjunctiv
• Faţă externă, tegumentară
• Faţă internă, mucoasă
• Margine liberă
Axul musculo-conjunctiv este reprezentat de musculatură striată( orbicularul buzelor)
şi ţesut conjunctiv de legătură, vascularizat şi inervat.
Faţa externă, tegumentară este reprezentată de un tegument subţire, aderent la
scheletul musculo-conjunctiv.
Tegumentul este format din epiderm şi derm. Prezintă anexe tegumentare,
reprezentate de fire de păr, glande sebacee şi glande sudoripare.
Epidermul este reprezentat de un epiteliu stratificat pavimentos cheratinizat, în
structura căruia intră 4 tipuri de populaţii celulare diferite: keratinocite, melanocite, celule
Langerhans şi celule Merkel.
Dermul reprezintă componenta conjunctivă a tegumentului, are o grosime variabilă,
de apoximativ 1 mm, este separat de epidermul supraiacent prin membrana bazală.
Dermul conţine două straturi:
1. Dermul papilar este format din ţesut conjunctiv lax, bine vascularizat şi inervat şi
foarte bogat în celule – fibroblaste, mastocite, macrofage. Fibrele colagene puţin
abundente sunt mai mult verticale, se ancorează în membrana bazală a
epidermului, având rolul de a lega dermul de epiderm, de unde denumirea de fibre
de ancorare. Fibrele elastice sunt foarte numeroase, în timp ce fibrele de reticulină
sunt mai rare, grupate în jurul vaselor şi anexelor tegumentare. Acest strat
formează prelungiri conice, papilele dermice, ce pătrund în epiderm asigurând
coeziunea între derm şi epiderm.
2. Dermul profund, reticular este mai gros şi este format din ţesut conjunctiv dens,
bogat în elemente fibrilare. Fibrele colagene (colagen tip I) sunt dispuse în
fascicule groase; fibrele elastice formează o reţea bogată care se extinde până în
apropierea membranei bazale pe care se inseră. Această reţea asigură elasticitatea
şi supleţea tegumentului. Fibrele de reticulină sunt numeroase în regiunile
profunde.
Substanţa fundamentală a ţesutului conjunctiv din derm este bogată în
glicozaminoglicani, caracteristic fiind dermatansulfatul. Dermul conţine o bogată reţea
vasculară şi limfatică, nervi, terminaţii nervoase libere şi incapsulate şi diverse anexe
cutanate (foliculi piloşi, glande sebacee şi sudoripare).
Joncţiunea dermo-epidermică, frontiera dintre cele două structuri ale pielii, reprezintă
o entitate morfologică bine definită, marcată de o membrană bazală, formată de o reţea de
fibre de reticulină colorabilă cu azotat de argint şi impregnată de un material cimentar
mucopolizaharidic colorabil prin reacţia PAS. Această joncţiune este ondulată, neregulată,
are numeroase proiecţii dermice (dermul papilar) care se interdigitează cu proiecţiile spre
profunzime ale epidermului.
Anexele tegumentare sunt structuri care embriologic provin din tegument şi sunt
reprezentate de:

3
 1. Firul de păr este format din
- Filamentul pilos, partea vizibilă la suprafaţa tegumentului. Acesta este format din
trei straturi de celule epiteliale, dispuse concentric, care de la centru spre periferie
formează medulara, corticala şi cuticula. Cele trei straturi sunt formate din celule
keratinizate care conţin granule de melanină (care conferă culoarea părului).
- Foliculul pilos, care reprezintă structura în care este situat filamentul pilos. La
naştere prin invaginarea epidermului în profunzime. Foliculul pilos în regiunea
profundă formează o dilatare, rezultată din proliferarea celulelor în această zonă,
numită bulbul firului de păr. La acest nivel, pătrunde ţesut conjunctivo-vascular
care formează papila. Papila firului de păr asigură nutriţia şi troficitatea părului. În
structura histologică a foliculului pilos se descriu două teci epiteliale: internă
(care înconjoară filamentul), externă şi o teacă de natură conjunctivă.
2. Glandele sebacee sunt anexate firelor de păr, au formă de sac. Structural sunt
glande alveolare simple sau compuse, cu mecanism de secreţie de tip holocrin.
Sunt situate în unghiul dintre firul de păr şi muşchiul erectoral firului de păr.
Glandele sebacee sunt formate din porţiune secretorie de formă alveolară şi un duct
excretor scurt, care se deschide în teaca firului de păr. Porţiunea secretorie, delimitată de o
membrană bazală, continuare a membranei bazale epidermice, este formată din celule bazale
periferice, mici, cubice –celule de rezervă şi celule mari situate central cu citoplasma plină de
vacuole lipidice – celulele glandulare propriu-zise.
Produsul elaborat – sebumul, se elimină odată cu toată celula (prin mecanism
holocrin) prin ductul excretor în teaca firului de păr menţinând supleţea firului de păr şi
totodată lubrefiază suprafaţa tegumentului.
Firul de păr împreună cu glanda sebacee anexată acestuia formează aparatul
pilosebaceu al pielii.
3. Glandele sudoripare sunt de tip tubulo-glomerular. Sunt alcătuite din:
- Porţiunea secretorie încolăcită, localizată în dermul profund. Porţiunea secretorie
este delimitată de o membrană bazală. pe care este situat un epiteliu simplu
cilindric, format din celule întunecate granulare, care elaborează un produs seros,
apos. Între membrana bazală şi celule există un strat discontinuu de celule
mioepiteliale.
- Segmentul excretor, format dintr-un canal lung care străbate grosimea dermului,
epidermului şi se deschide la suprafaţa tegumentului printr-un por sudoripar.
Segmentul excretor este alcătuit din două porţiuni:
o Canalul sudoripar, care traversează dermul şi este tapetat de un epiteliu
bistratificat cu celule profunde clare şi superficiale mici, cu microvili care
au rol în rezorbţia sodiului din secreţia sudorală
o Traiectul sudoripar care traversează epidermul, nu prezintă perete propriu,
fiind delimitat de însăşi celulele epidermice.
Glandele sudoripare de la nivelul tegumentului buzelor, sunt glande merocrine.
Produsul de secreţie este eliminat prin contracţia celulelor mioepiteliale.
Faţa internă, mucoasă este formată de mucoasa orală propriu-zisă.
Epiteliul feţei interne este mai gros decât cel al feţei tegumentare. Epiteliul este
pavimentos stratificat nekeratinizat, format din trei straturi, bazal sau germinativ, spinos şi
superficial.
Corionul prezintă două zone:
- O zonă superficială, corionul papilar, reprezentat de un ţesut conjunctiv lax, bine
vascularizat şi cu terminaţii nervoase încapsulate.
- O zonă profundă, în care apare un ţesut conjunctiv dens, cu vase de sânge, filete
nervoase, infiltrate limfoide şi glande salivare minore.

4
 Marginea liberă reprezintă zona de trecere între tegument şi mucoasa orală. Este o
zonă în care mai pot fi prezente câteva glande sebacee, localizate la nivelul comisurii labiale.
Această zonă de tranziţie, zona roşie, se mai numeşte şi joncţiunea cutaneo- mucoasă
caracterizează prin:
- Epiteliu pavimentos stratificat keratinizat subţire
- Corion cu papile conjunctive înalte, cu numeroase vase sanguine şi terminaţii
nervoase, ceea ce explică atât culoarea roşie, cât şi sensibilitatea crescută a acestei
zone.

LIMBA

Limba este un organ musculo-epitelial, cu funcţii multiple( deglutiţie, vorbire

articulată, sensibilitate gustativă), localizat la nivelul planşeului bucal.
Structura histologică a limbii
Limba prezintă:
Axul musculo-conjunctiv este format din fibre musculare striate grupate în fascicule,
orientate în trei planuri perpendiculare unele pe altele. Acest aranjament al fibrelor
musculare conferă limbii o foarte mare mobilitate, dar şi precizie în mişcări, aspecte esenţiale
în vorbirea articulată, dar şi în participarea la procesele de digestie prin masticaţie. Această
orientare a fibrelor musculare este întâlnită numai la limbă, ceea ce uşurează recunoasterea
acestui organ, în preparatele histologice. Fibrele musculare sunt atât intrinseci, cât şi
extrinseci( prezintă un capăt de ancorare în afara limbii). Ţesutul conjunctiv formeză septul
lingual şi fascia limbii. În masa musculară po să apară paniculi de celule adipoase şi glande
salivare minore.
Faţa superioară a limbii este acoperită de mucoasă orală specializată, caracterizată
prin prezenţa papilelor linguale, modificări adaptative ale mucoasei cu rol senzitiv şi mecanic
Fiecare papilă conţine un ax conjunctiv, peste care se dispune un epiteliu pavimentos
stratificat.
Se descriu patru tipuri de papile linguale:
Papile filiforme
• Cele mai mici
• Cele mai numeroase
• Situate în 1/3 anterioară a limbii
• Formă conică cu vârful orientat posterior
• Singurele care prezintă la vârf keratină
• Nu conţin muguri gustativi
• Au numai rol mecanic
Papilele fungiforme
• Proemină la suprafaţa limbii
• Sunt localizate printre papilele filiforme, mai numeroase la vârful limbii
•Sunt netede şi roşii, datorită vascularizaţiei abundente din axul conjunctiv.
• Epiteliul este pavimentos stratificat nekeratinizat
• Conţin muguri gustativi la bază
• Prezintă un ax conjunctiv larg
Papilele caliciforme( circumvalate)
• Nu proemină la suprafaţa limbii
• Sunt cele mai mari
• Sunt în număr de 8-12, formând prin dispunerea lor „V-ul” lingual
• Au formă semicirculară şi sunt înconjurate de un şanţ bazal în care se
deschid canalele glandelor salivare minore(glandele von Ebner)

5
 • Epiteliul este pavimentos stratificat nekeratinizat pe părţile laterale şi
keratinizat la suprafaţa papilei
• Conţin muguri gustativi
• Prezintă un ax conjunctiv larg
Papilele foliate
• Localizate pe feţele postero- laterale ale limbii
• Sunt în număr redus la om
• Sunt separate prin şanţuri adânci
• Conţin numeroşi muguri gustativi
Mugurele gustativ este localizat în grosimea epiteliului papilelor linguale. Reprezintă
receptorul analizatorului gustativ.
Mugurele gustativ are formă ovalară , cu polul bazal situat între celulele stratului
bazal al epiteliului, iar polul apical ajunge la suprafaţa epiteliului, unde se deschide prin porul
gustativ.
Mugurele gustativ prezintă trei tipuri de celule în structura sa:
• Celule tip I (de susţinere) sunt de formă alungită, sunt puţin numeroase, prezintă la
polul apical microvili. Nucleul celulelor este alungit, eucrom. Îndeplinesc funcţie de
susţinere. Turn-overul acestor celule este de aproximativ 10 zile. Unii autori descriu 2 tipuri
de celule de susţinere: clare şi întunecate.
• Celule tip II (gustative,neuroepiteliale,senzoriale,) sunt cele mai numeroase. Au
formă alungită, iar la polul apical prezintă microvili. În apropierea suprafeţei apicale se
descriu joncţiuni intercelulare strânse, care le solidarizează cu alte celule senzoriale sau de
susţinere. La polul bazal al celulei se stabilesc sinapse cu fibre nervoase, care aparţin nervilor
facial, glosofaringian, sau vag. Turn-overul celulelor senzoriale este de aproximativ 10 zile.
• Celule tip III( bazale) sunt celule mici, în număr de 1-2 în fiecare mugure gustativ,
localizate în vecinătatea laminei bazale. Asigură regenerarea atât a celulelor de susţinere cât
şi a celor senzoriale.
Muguri gustativi se găsesc şi la nivelul arcului glosopalatin, palatului moale, la
nivelul epiglotei, precum şi pe peretele posterior al faringelui. Gusturile percepute sunt dulce,
amar, acru şi sărat, fără a exista celule distincte pentru fiecare dintre aceste senzaţii gustative.
Capacitatea de a distinge diferite gusturi este determinată genetic. La o extremă se
găsesc persoanele cu o sensibilitate gustativă crescută( degustătorii de vin sau ceai), iar la
cealaltă extremă se găsesc indivizii incapabili să distingă gusturi, datorită absentei mugurilor
gustativi şi a papilelor fungiforme( disautonoma familială). Boala se diagnostichează uşor la
naştere, datorită absenţei papilelor fungiforme.
Faţa inferioară a limbii este formată de mucoasa orală propriu-zisă.
Epiteliul este pavimentos stratificat nekeratinizat, format din trei straturi, bazal sau
germinativ, spinos şi superficial.
Corionul prezintă două zone:
- O zonă superficială, corionul papilar, reprezentat de un ţesut conjunctiv lax, bine
vascularizat şi cu terminaţii nervoase încapsulate.
- O zonă profundă, în care apare un ţesut conjunctiv dens, cu vase de sânge, filete
nervoase, infiltrate limfoide.
Faţa inferioară a limbii este identică din punct de vedere structural, cu faţa internă a
buzei.

DINŢII

6
 Dinţii reprezintă componente de bază ale cavităţii orale, având un rol esenţial în
iniţierea procesului de digestie.
Dinţii sunt localizaţi la nivelul alveolelor dentare pe cele două maxilare. La copii
există 20 de dinţi primari, temporari sau de lapte. Între 6 ani şi 12-13 ani, dinţii de lapte sunt
treptat înlocuiţi cu dinţii secundari sau permanenţi.
Pe fiecare jumătate de arcadă dentară, la nivelul ambelor maxilare, dinţii permanenţi
vor fi reprezentaţi de:
- Incisiv central- erupe în jurul vârstei de 7 ani.
- Incisiv lateral- erupe în jurul vârstei de 8-9 ani.
- Canin- erupe în jurul vârstei de 10-12 ani.
- 2 premolari - erup în jurul vârstei de 12 ani.
- 3 molari- primul erupe aproximativ la 6 ani, al doilea la 10-15 ani, iar cel de-al
treilea în jurul vârstei de 20 ani, sau chiar mai târziu.

Dintele este format din punct de vedere anatomic din 3 regiuni:

- Coroana, reprezintă partea externă, vizibilă în cavitatea bucală
- Rădăcina constituie partea internă, situată în alveola dentară
- Gâtul sau coletul dintelui este zona de trecere între coroană şi rădăcină.
Coroana prezintă o cavitate centrală, camera pulpară, acoperită de dentină, apoi de
smalţ. Rădăcina prezintă central canalul dentar ( radicular ), acoperit de dentină, apoi de
cement. Are formă conică. Vârful rădăcinii se numeşte apex şi prezintă un orificiu prin care
pătrund vase şi nervi. Numărul rădăcinilor variază în funcţie de tipul dintelui:
- Incisivi şi canini – 1
- Premolarii -2
- Molarii - 3-4
Coletul se caracterizează prin inserţia mucoasei gingivale pe dinte.
Deşi dinţii variază ca formă, mărime şi funcţie, au aceeaşi structură histologică.
Smalţul se mai numeşte şi adamantină sau email. Smalţul este situat la suprafaţa
dentinei, la nivelul coroanei. Este mai gros la nivelul suprafeţelor ocluzale şi se subţiază spre
coletul dintelui. Smalţul reprezintă o membrană semipermeabilă, la nivelul căreia se
realizează nutriţia şi mineralizarea lui şi a dintelui. Este interpus între mediul extern şi intern
şi se adaptează modificărilor care apar. Când capacitatea de adaptare este depăşită apare caria
dentară. Emailul este o barieră, împiedicând pătrunderea microbilor în dinte. Odată cu
îmbătrânirea capacitatea funcţională şi permeabilitatea smalţului scad.
Smalţul reprezintă un înveliş protector al dintelui, cu origine epitelială. Celulele
responsabile de formarea smalţului, ameloblastele( adamantoblastele), se pierd in momentul
erupţiei dentare, astfel încât smalţul nu se mai poate reînoi. Pentru a compensa acest aspect,
smaţul şi-a dobândit o organizare structurală complexă şi un grad înalt de mineralizare, în
starea sa matură.
Dentina este un ţesut dur, de origine mezemchimală, puternic mineralizat( mai puţin
mineralizat decât smalţul, dar mai mineralizat decât ţesutul osos sau cementul), care formează
corpul dintelui. Se dispune în jurul camerei pulpare şi a canalului radicular. Constituie un
suport pentru smalţ şi cement. O importantă proprietate a dentinei este elasticitatea, care
determină flexibilitatea dintelui şi previne fracturile smalţului.
Dentina, ca şi osul, este formată dintr-o matrice organică, în care se depun fibre
colagene şi săruri minerale. Compoziţia chimică este:
- 70% substanţe anorganice- în special fosfat tricalcic sub forma cristalelor de
hidroxiapatită
- 20% substanţe organice – colagen tip.I, cantităţi reduse de colagen tip III şi V,
proteine matriciale noncolagene. Aceste proteine se dispun între fibrele colagene

7
 şi la periferia canaliculelor dentinare. Sunt reprezentate de următoarele tipuri de
proteine: dentin fosfoproteina, dentin sialoproteina, proteina matricei dentinei,
osteonectina, osteocalcina, sialoproteina osoasă, osteopontina, proteoglicani,
proteine serice. Odontoblastele mature pot produce pentru perioade scurte de timp
amelogenine. Aceste proteine matriciale controlează depunerea şi distribuţia
cristalelor minerale. Dentin fosfoproteina şi dentin sialoproteina se află în
concetraţie crescută în dentină şi au rolul de a supraveghea depunerea minerală. În
predentină predomină proteoglicanii, care au rolul de a preveni mineralizarea
prematură a matricei organice.
- 10% apă.
Dentina este produsă de odontoblaste şi este primul ţesut dur, care ia naştere în
decursul dezvoltării dintelui. Pe măsură ce depun dentina, odontoblastele se retrag, astfel
încât aceasta conţine numai prelungirile acestor celule, fibrele Tomes.
Pulpa dentară este un ţesut conjunctiv bine vascularizat şi inervat. Este situată în
camera pulpară şi canalul radicular. La nivelul apexului, prin orificiile dentar, comunică cu
ţesutul conjunctiv periodontal. Pulpa dentară este un ţesut conjunctiv lax, format din
substanţă fundamentală, fibre şi celule.
Parodonţiul reprezintă totalitatea ţesuturilor de suport, care fixează dintele în alveola
dentară. Este constituit din cement, ligamente dentare, os alveolar şi gingie. Împreună cu
dintele propriu-zis, paradonţiul formează unitatea morfo-funcţională, repectiv organul dentar
sau odontonul.
Cementul are origine mezemchimatoasă, fiind o varietate de ţesut conjunctiv dur,
avascular, care acoperă dentina, la nivelul rădăcinii. În jurul coletului este mai subţire, se
îngroaşă spre apexul rădăcinii. Are acţiune protectoare asupra dintelui. Serveşte ca bază de
inserţie pentru ligamente. Compensează scurtarea dintelui, prin formarea sa permanentă.
Varietate de ţesutul conjunctiv, cementul este format din substanţă fundamentală( impregnată
cu săruri minerale), celule( cementoblaste, cementocite şi cementoclaste), fibre colagene
Osul alveolar reprezintă un os matur, care conţine rădăcina dintelui, vase şi nervi.
Formează peretele alveolelor dentare. Osul alveolar este format din două tăblii corticale,
internă( alveolară) şi externă( gingivală), formate din os compact. Între cele două tăblii de os
compact, se găseşte os spongios, mai bine reprezentat la premolari şi molari.
Compacta internă are aspect neregulat datorită inserţiei la acest nivel a ligamentelor
alveolo-dentare, datorită vaselor şi terminaţiilor nervoase care o străbat.
Compacta externă este netedă, este acoperită de periost, peste care se dispune
mucoasa gingivală.
Prin unirea celor două compacte rezultă creasta alveolară situată la 1,5- 2mm sub
joncţiunea smalţ-cement.
Osul spongios se continuă în profunzime cu ţesutul spongios al maxilarelor. Traveele
osoase sunt orientate în raport cu forţele mecanice exercitate asupra osului alveolar în timpul
masticaţiei .Între travee se găsesc areole de diferite forme şi mărimi, izolate sau
intercomunicante. Iniţial conţin măduvă roşie hematogrnă( MRH), apoi vor conţine măduvă
galbenă. Excepţie face al III-lea molar unde rămâne permanent MRH.
Ligamentele dentare sunt formate din fascicule de fibre colagene tip I, III şi XII,
orientate în diferite direcţii, în funcţie de forţele mecanice ce se exercită asupra dintelui.
Fibrele se fixează în cement şi în osul alveolar, sau corionul gingiei.
Ţesutul conjunctiv interligamentar este un ţesut conjunctiv lax, situat între
ligamentele dentare. Conţine substanţă fundamentală, fibre şi celule.
Gingia reprezintă o modificare adaptativă a mucoasei bucale, ce acoperă osul alveolar
şi coletul dinţilor. Zona de trecere între mucoasa orală şi dinte se numeşte joncţiune dento-
gingivală. Din punct de vedere topografic şi funcţional gingia prezintă 3 zone:

8
 - Gingia marginală sau liberă
- Gingia aderentă
- Gingia interdentară.
Şanţul gingival sau sulcusul reprezintă spaţiul cuprins între gingia liberă şi suprafaţa
dintelui. Şanţul gingival are o adâncime de 0,5-3 mm şi o lărgime de 1,8 mm. La acest nivel
se găseşte o cantitate minimă de lichid, cu rol de curăţire a şanţului, având proprietăţi
antibacteriene.

GLANDELE SALIVARE

La nivelul cavităţii orale îşi varsă produsul de secreţie glandele salivare majore şi
minore. Glandele salivare majore sunt organe parenchimatoase, formate din capsulă, stromă
şi parenchim.
Capsula este formată din ţesut conjunctiv, predominent fibrilar.
Stroma este reprezentată de septe conjunctivo-vasculare, desprinse din capsulă, care
împart parenchimul în lobi şi lobuli. La nivelul acestor septe se găsesc vase de sânge, nervi şi
ducte excretoare. În interiorul lobulilor se găseşte ţesut conjunctiv lax, vascularizat şi inervat,
care înconjoară acinii. În acest ţesut se găsesc numeroase limfocite şi plasmocite.
Parenchimul reprezintă porţiunea funcţională a glandei.
Glandele salivare sunt glande tubulo-acinoase, formate din
 Porţiune secretorie( adenomerul), reprezentată de acini,
 Porţiune excretorie, reprezentată de un sistem de canalele excretoare
intralobulare şi interlobulare.
Acinii secretori reprezintă unităţile morfo-funcţionale ale glandei.
Există trei tipuri de acini:
• Acinul seros are dimensiuni mici, formă rotundă. Lumenul îngust este delimitat de
8- 12 celule piramidale, cu nucleu central şi citoplasmă întunecată şi granulară. Organitele
citoplasmatice sunt bine dezvoltate( RER, ribozomi, Ap. Golgi, mitocondrii, lizozomi,
peroxizomi). Organitele citoplasmatice sunt localizate la polul bazal al celulei sau
perinuclear. Microscopia electronică evidenţiază la nivelul celulelor pliuri ale membranei
celulare bazale şi laterale, care formează interdigitaţii cu celulele vecine. La polul apical şi pe
feţele laterale ale celulelor se găsesc complexe joncţionale de aderenţă şi comunicare, care
funcţionează ca o barieră cu permeabilitate selectivă, permitând pasajul apei şi al unor ioni.
Această permeabilitate poate fi alterată de neurotransmiţători specifici. Celulele acinului
seros secretă granule de zimogen, care se acumulează la polul apical al celulei. Adeziunea
celulelor seroase la membrana bazală se realizează prin hemidesmozomi.
• Acinul mucos are dimensiuni mai mari. Lumenul este mai larg, delimitat de celule
mai joase, cu nuclei turtiţi şi citoplasma clară vacuolară. Microscopia electronică descrie la
nivelul acestor celule RER, mitocondrii, şi alte organite, localizate bazal, în jurul nucleului.
La polul apical al celulelor se găsesc complexe joncţionale. La nivelul celulelor mucoase
lipsesc pliurile membranei celulare bazale şi laterale. Celulele acinului mucos secretă mucus.
Aceste celule prezintă o activitate ciclică. În timpul activităţii, mucusul este sintetizat şi
stocat sub formă de granule, localizate la polul apical al celulei. Când are loc secreţia, sub
influenţe hormoale sau nervoase, celulele reîncep să sintetizeze mucus. În coloraţia de rutină,
datorită granulelor de mucus, citoplasma celulelor apare clară, vacuolară. Granulele de mucus
pot fi bine evidenţiate în coloraţia cu acid periodic Schiff( PAS) sau albastru alcian.
• Acinul mixt este cel mai mare, rotund sau ovalar. Aceşti acini sunt formaţi din celule
mucoase şi seroase. În microscopie optică, în coloraţia de rutină, lumenul este delimitat de
celule mucoase, iar între celulele mucoase şi membrana bazală se dispun 1-2 celule seroase
care formează semilunele Gianuzzi. Microscopia electronică a demonstrat că nu există

9
semilune Gianuzzi. În preparatele îngheţate, celulele seroase şi mucoase sunt dispuse
alternativ şi delimitează lumenul. În concluzie semilunele Gianuzzi observate pe preparatele
histologice de rutină, reprezintă artefacte ale coloraţiei de rutină. Procesul de formare al
semilunelor poate fi explicat prin expansiunea granulelor de mucinogen, în etapa de fixare.
Această expansiune determină creşterea în volum a celulelor mucoase, care împing celulele
seroase de la locul normal şi creează efectul de semilună.
La nivelul acinilor şi a ductelor intercalare, între celulele epiteliale şi membrana
bazală se găsesc celule mioepiteliale. Sunt solidarizate cu celulele epiteliale prin desmozomi.
Acestea sunt celule contractile, cu prelungiri, care înconjoară acinii. Rolul lor este de a
favoriza elininarea secreţiei. Aceste celule au rol şi de menţinere a integrităţii funcţionale a
acinilor. Celulele mioepiteliale produc proteine cu acţiune antitumorală, cum ar fi
proteinazele inhibitorii şi factorul anti-angiogenetic. Uneori sunt greu de evidenţiat în
coloraţia hematoxilină- eozină.
Ductele excretoare continuă lumenul acinilor. Se disting trei segmente:
• Ductele intercalare: continuă acinii, au lumenul delimitat de un epiteliu simplu
cubic. Celulele epiteliale prezintă nuclei rotunzi, situaţi în centrul celulei şi citoplasmă
redusă, palid eozinofilă, cu puţine organite citoplasmatice. Polul apical al celulor prezintă
microvili, iar pe feţele laterale se găsesc complexe joncţionale. Celulele au capacitatea de a
secreta bicarbonat, lizozim şi latoferină şi resorb ionii de clor, producând o secreţie mai
apoasă. Acest aspect se întâlneşte în glandele seroase şi sero-mucoase. Datorită dimensiunilor
mici, ductele intercalare sunt greu de evidenţiat în preparatele histologice.
• Ductele striate: au lumenul delimitat de un epiteliu simplu cubic, care treptat devine
simplu cilindric. Celulele prezintă nuclei ovalari şi citoplasmă palid eozinofilă. La polul
bazal al celulelor se găsesc mitocondrii şi plicaturări ale membranei bazo- laterale, aspect ce
indică rolul activ al acestor celule în resorbţia apei şi electroliţilor. Citoplasma conţine
organite celulare comune şi depozite de glicogen. Feţele laterale ale celulelor prezintă
complexe joncţionale. Polul apical al celulelor conţine granule secretorii şi vezicule. În
granule se află kalicreina şi alte proteine. Prezenţa veziculelor sugerează înplicarea celulelor
în procese de endocitoză. La nivelul acestor celule se resoarbe Na+ din secreţie şi se secretă
K+ şi HCO3-. Aceste ducte sunt situate în parenchim, deci reprezintă ducte intralobulare. Au
lumen larg, bine vizibil, iar în jurul membranei bazale a acestor ducte se află o bogată reţea
de capilare sanguine.
• Ductele excretorii de calibru mare, se deschid în final în cavitatea orală. Sunt situate
în ţesutul conjunctiv din septele interlobulare şi interlobare. Lumenul acestor ducte este
delimitat de epiteliu simplu cilindric( ductele interlobulare), care devine apoi
pseudostratificat cilindric la nivelul ductelor interlobare. Epiteliul pseudostratificat cilindric
este iniţial format din celule cilindrice şi celule bazale, care nu ajung în lumen. Ulterior apar
şi celule caliciforme. La nivelul canalului principal, epiteliul devine bistratificat cilindric. În
apropierea orificiului de vărsare în cavitatea orală, epiteliul bistratificat se transformă în
epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat. Ductul principal prezintă sub epiteliu, un corion,
dublat de un strat fibro- muscular.
Pe măsură ce lumenul ductelor creşte, mitocondriile şi plicaturările membranei bazo-
laterale se reduc. Celulele bazale prezită tonofilamente şi miofilamente de actină, fiind
oarecum similare celulelor mioepiteliale. Sunt celule cu o rată de proliferare crescută.
La nivelul ductelor excretoare, există şi un număr de alte tipuri celulare, cum ar fi:
- Celule caveolate, cu rol de celule receptoare. Prezintă microvili la polul apical şi
vezicule. porţiunea bazală a celulelor se află în apropierea terminaţiilor nervoase.
- Limfocite
- Macrofage

10
 - Celule dendritice( celule prezentatoare de antigen), cu rol în supravegherea imună,
prin prezentarea antigenilor limfocitelor T.
Proporţia acestor trei segmente(ducte intercalare, striate şi excretorii mari) diferă în
funcţie de tipul de glandă. Glandele seroase au ductele intercalare şi striate bine dezvoltate,
deoarece la acest nivel au loc procese de modificare a secreţiei prin resorbţia unor
componente şi secreţia altora. Glandele mucoase în care secreţia nu se modifică, au primele
două segmente mai puţin dezvoltate.
Glandele salivare majore sunt structuri pereche, reprezentate de:
Glanda parotidă, cea mai mare dintre glande, este localizată în regiunea temporală.
Porţiunea superficială este situată subcutanat, în faţa urechii externe, iar porţiunea profundă
se găseşte în spatele mandibulei. Are o greutate de 14- 28 g şi este asociată cu ramuri ale
nervului facial. Inervaţia parasimpatică este asigurată de nervul glosofaringian. Inervaţia
simpatică este asigurată de fibre nervoase postganglionare din ganglionul cervical superior.
Canalul excretor principal al glandei, canalul Stenon se deschide în cavitatea orală la nivelul
papilei parotide, o mică proeminenţă a mucoasei, situată la nivelul obrazului, faţă în faţă cu
cel de-al doilea molar superior. Este o glandă seroasă pură, fiind formată numai din acini
seroşi şi canale excretoare. Odată cu înaintarea în vârstă, în glandă apar celule adipoase.
Glanda submandibulară Este localizată în triunghiul submandibular al gâtului. Are
o greutate de 10-15g. Canalul excretor principal, canalul Wharton se deschide în cavitatea
orală, la nivelul carunculului sublingual, situat pe planşeul bucal, de o parte şi de alta a
frenului lingual. Este vascularizată de arterele facială şi linguală. Inervaţia parasimpatică este
realizată de nervul facial. Este o glandă mixtă, cu secreţie sero- mucoasă.
Glanda sublinguală este cea mai mică dintre glandele salivare majore, având o
greutate de aproximativ 2g. Se găseşte la nivelul planşeului bucal, inferior de limbă. Prezintă
mai multe canale excretorii mici, care se deschid fie direct în cavitatea orală, fie se deschid în
canalul Wharton. Glanda este vascularizată de arterele subliguală şi sunmentonieră. Inervaţia
parasimpatică este asigurată de nervul facial. Este o glandă mixtă, cu secreţie muco- seroasă.
Glandele salivare minore sunt localizate în mucoasa sau submucoasa cavităţii
orale( glande labiale, linguale, bucale, molare, palatine). Glande salivare minore nu se găsesc
la nivelul gingiei şi în porţiunea anterioară a palatului dur.
În general sunt glande de tip mucos. Secretă mucină, proteine antibacteriene şi
imunglobuline. Se deschid direct în cavitatea orală prin ducte excretoare scurte. Excepţie face
axul musculo-conjunctiv al limbii, unde se gîsesc glandele seroase von Ebner. Canalul
excretor al acestora de deschide în şantul care înconjoară papilele caliciforme, sau la baza
papilelor foliate. Glandele von Ebner secretă enzime şi proteine cu rol în sensibilitatea
gustativă.
Saliva reprezintă secreţia combinată a celor trei tipuri de glande salivare majore.
Saliva are atât funcţie de protecţie, cât şi digestivă:
Persoanele cu deficit de secreţie salivară, prezintă dificultăţi la deglutiţie, vorbire şi
masticaţie.

11