Curs 7 – MATERIALE DE RESTAURARE ESTETICE (Răşinile

compozite)

Astfel în 1963 chimistul ROBERT Bowen a sintetizat o răşină numită răşină

diacrilică care a reprezentat baza materialelor compozite moderne. Din 1963
până astăzi aceste compozite au fost modificate şi diversificate din dorinţa de a
avea un material de restaurare definitiv cu caracteristici cât mai apropiate de
materialul de obturaţie ideal.
Răşinile compozite sunt materiale restaurative complexe, trifazice,
constituite din:
1) Faza organică polimorfă care constituie matricea;
2) Faza anorganică minerală dispersată reprezentată de particule de
umplutură anorganica.
3) Agentul de cuplare care realizează unirea primelor două componente.
Toate compozitele mai conţin şi alţi constituenţi precum :
-Sistemul de iniţiere al prizei
- Stabilizatori

1.FAZA ORGANICA
Alcatuită din monomerii răsinici, care pot fi monomeri de bază si de
diluție.

1.1 Monomerii de bază sunt compusi dimetacrilici cu masă moleculară

mare.
Această masă moleculară mare le asigură o rezistență mecanică crescută si
o contracție la polimerizare redusă. Cei mai utilizați monomeri în prezent sunt
Bis-GMA si UDMA.

Bis-GMA (bis-fenol A diglicidilmetacrilat) a fost primul monomer utilizat

pentruobținerea răsinilor compozite (Fig.1), fiind dezvoltat de Bowen in 1963. A
ceastă moleculă sepoate obține prin două metode de sinteză, si anume prin reacți
a dintre bisfenol-A si glicidil metacrilat (GMA), sau prin
reacția dintre diglicidil-bisfenol A eter (DGE bisfenol A) si acidul
metacrilic (MA).

Fig.1 Molecula de Bis-GMA

Molecula are două grupări -OH și două inele de benzen, situate central (Fig.2).

Fig.2 Molecula de Bis-GMA

În timp ce inelele de benzen rigidizează partea centrală a moleculei, grupările OH -

realizează legătura cu moleculele adiacente. Din aceasta cauză, polimerii obținuti pornind de la Bis-
GMA au o vâscozitate crescută. Această vâscozitate împiedică sedimentarea umpluturii
anorganice în rășina compozită, însă în același timp, scade cantitatea de umplutură ce poate
fi înglobată în rășină, cu efecte negative asupra proprietăților fizice ale acesteia.

Utilizarea moleculei mai prezintă si avantajul unei contracții reduse la polimerizare și a unei
absorbții reduse a apei. De asemenea, deoarece este o moleculă cu masa moleculară
mare, și gradul de polimerizare este mare .

UDMA (uretandimetacrilat) este un alt monomer frecvent utilizat pentru obținerea

răsinilor compozite. Acești monomeri au mase moleculare apropiate de Bis-GMA.

Fig.3 Molecula de UDMA

Acestor monomeri le lipsesc nucleele benzenice (Fig.3), astfel că prin polimerizare

formează polimeri cu o flexibilitate mai mare si o vâscozitate mai redusă .

1.2 Monomerii de diluţie sunt compusi care au una, două sau trei grupări
polimerizabile, care le permit participarea la reacția de polimerizare împreună cu monomerii de
bază. Au o masă moleculară redusă, ceea ce inseamnă o vâscozitate redusă, însă în același
timp, și o contracție mare la polimerizare. Rolul lor în structura răsinilor compozite
este de a reduce vâscozitatea acestora, făcându-le mai usor manevrabile.

Principalii monomeri de dilutie utilizați sunt : trietilen-glicoldimetacrilat (TEGDMA), bis‐

methacryloyloxymethyltricyclodecane (TCDMA), dietilen-glicoldimetacrilet (DEGDMA) și

etilen‐glicoldimetacrilat (EDMA). Dintre acestia cel mai folosit este TEGDMA.

Fig.4 Molecula de TEGDMA

Aceasta este o moleculă foarte flexibilă, care are capacitatea de a se roti pentru a găsi
în permanență grupări active de metil metacrilat cu care să reacționeze. Densitatea mare de
legături duble pe mm cub și capacitatea mare de a participa la reacția de polimerizare conduc la o
contracție crescută la polimerizare .

Prin scăderea vâscozitații răsinii compozite există riscul sedimentării umpluturii

anorganice, însă în acelasi timp o cantitate crescută de umplutură poate fi încorporată în
compoziția răsinii, ceea ce va duce la scăderea contracției la polimerizare și cresterea
vâscozității.

Cercetările pentru imbunătățirea proprietăților rășinilor compozite, s‐au axat pe

următoarele domenii:

• Reducerea contracției de polimerizare;

• Eliberarea de F, sau alte substanțe care ar putea reduce apariția cariilor secundare;

• Îmbunătățirea proprietăților mecanice;

• Îmbunătățirea biocompatibilității.

Aceste progrese au putut fi realizate prin apariția de noi monomeri sau prin modificări
aduse umpluturii anorganice.

2.Faza anorganică (umplutură) – este introdusă în răsinile compozite pentru

îmbunătățirea proprietăților fizice, mecanice si chimice ale acestora. În decursul evoluției
răsinilor compozite au fost folosite mai multe tipuri de umpluturi anorganice, de forme si
mărimi diferite.

Astfel, în prezent cele mai folosite sunt : cuarțul cristalin, silicea coloidală,
aluminosilicații si borosilicații de litiu, bariul, stronțiul, zirconiul sau staniul, fluorura de bariu,
trifluorura de yterbiu, trifluorura de ytriu, silicatul de zirconiu, oxiziu de titaniu, tantal,
zirconiu si aluminiu, etc .

Proprietățile fizice si mecanice ale răsinilor compozite sunt direct proportionale cu cantitatea
de umplutură anorganică inglobată. Astfel, producătorii de răsini compozite încearcă
înglobarea unei cantități cât mai mari de umplutură anorganică. Această cantitate este dependentă
de mărimea particulelor înglobate. Cu cât particulele au dimensiuni mai
mari cu atât este mai redusă cantitatea ce poate fi înglobată. Odată cu scăderea acestor dimensiuni,
creste si cantitatea de umplutura înglobata, însa cu efecte negative asupra
vâscozității răsinii, aceasta fiind mai greu manevrabilă în cavitatea orală .

Din punct de vedere al dimensiunilor, particulele de umplutură anorganică sunt incadrate in

mai multe categorii in functie de dimensiune particulelor si modul de aranjare a acestora in masa
compozitului
Această clasificare a particulelor umpluturii anorganice duce si la o clasificare a rasinilor
compozite. Astfel, răsinile compozite pot fi :

- Compozite cu macroumplutură

- Compozite cu microumplutură
-omogene sau heterogene (in functie de modalitatea de obtinerea a
umpluturii anorganice) e

-Compozite cu nanoumplutură

- Compozite hibride-un amestec de doua sau mai multe tipuri de particule care
au marimi diferite (omogene sau heterogene).

- Compozite cu megaumpluturi de tipul inserturilor ceramice

Compozitele cu macroumplutură conțin particule cu dimensiunea de 1‐10µm, însă multe dintre

compozitele de acest tip conțin si o mică cantitate de microumplutură (1‐3%) pentru a obtine
o anumita vâscozitate si a împiedica precipitarea particulelor de dimensiuni mari, asigurând
omogenitatea amestecului.

Pentru aceste compozite cea mai utilizată umplutură este cuartul. Acesta însă este
dificil de măcinat in particule mici si este foarte greu de lustruit vezi fig.5

Fig nr 5 suprafata lustruita a compozitelor cu macro umplutura

Aceasta problema a fost remediata prin introducerea particulelor cu forma neregulata si a unei
cantitati mici de micro umplutura.Cuartul din aceste rasini avea dezavantaje ca si coeficientul mare
de dilatatie si radiotransparenta.Datorita acestor neajunsuri cuartul a fost inlocuit cu sticle pe baza
de metale grele,in general bazate pe bariu,strontium,zirconium si yterbiu.

Compozitele cu microumplutură au apărut din dorința de a imbunătăți proprietățile estetice

ale compozitelor tradiționale. În cazul lor, umplutura este realizată din silice coloidală
(obținută prin precipitarea chimică dintr‐o soluție lichidă, sub formă de silice amorfă) sau
pirolitică (obținută prin piroliza tetraclorurii de siliciu in flacără oxihidrica, tot
sub forma amorfă), dimensiunea medie a particulelor fiind de 0,04µm .
În prezent există două tipuri de compozite cu microumplutură, și anume, omogene si heterogene.

În cazul celor omogene , umplutura este adaugată direct , prin dispersare. Datorită
dimensiunilor foarte mici, suprafața totală a umpluturii este foarte mare, legând o cantitate
mare de rasină, ceea ce face imposibilă adăugarea umpluturii în cantități
mari, deoarece vâscozitatea compozitului creste până la valori care îl fac inutilizabil clinic.

Acest tip de umplutură produce cele mai bune efecte estetice, însă datorită faptului că
umplutura nu poate fi adăugată in cantitățile necesare, proprietățile
mecanice sunt necorespunzătoare .

Compozitele cu microumplutură heterogene au fost dezvoltate pentru a îmbunătăți

proprietățile mecanice ale celor omogene, păstrând în acelasi timp proprietățile
estetice ale acestora. Principiul obținerii acestora este dispersarea unor particule compozite
polimerizate anterior, într‐o masă organică sarjată cu microumplutură. Aceste particule pot
fi obținute prin prepolimerizare sau condensare. În cazul în care sunt obținute prin
prepolimerizare, particulele silanizate de microumplutură sunt dispersate într‐un amestec de
oligomeri, care este polimerizat. Blocurile obținute sunt polimerizate, si apoi măcinate in
particule de 10‐20µm. Particulele astfel obținute sunt adăugate unui amestec de oligomeri în
care s‐a dispersat deja microumplutura.

O alta metodă de obținere a particulelor anorganice este condensarea acestora, de

obicei prin sinterizare, cu formarea unor complexe anorganice de 1‐25µm, care ulterior sunt
încărcate în faza organică sarjată anterior cu microumplutură.

Fig nr 6 suprafata lustruita a compozitelor cu micro umplutura

Răsinile cu microumplutură prezintă si o serie de dezvantaje:

• Interfața între particulele prepolimerizate si matricea organică este un punct

slab. Deoarece particulele prepolimerizate sunt deja înalt polimerizate, acestea nu pot copolimeriza
cu matricea organică înconjurătoare, ceea ce poate duce la pierderea umpluturii din matricea
organică;

• Un coeficient crescut de dilatare termică, datorat unei cantități mai reduse de umplutură
anorganică decât in compozitele cu macroumplutură. Aceasta poate duce în timp la apariția
percolării marginale;
• Rezistență redusă la tracțiune;

• Rigiditate redusă, cu o rezistență redusă la fractură, deoarece include particule

care nu interacționează între ele;

• Absorbție crescută de apă, datorită conținutului crescut de rășină;

• Contracție crescută la polimerizare, datorită cantității mai mari de rășină;

• Fracturile datorită oboselii materialului sunt mai des întâlnite, deoarece permit
mai usor propagarea fisurilor si a crăpăturilor .

Compozitele cu nanoumplutură sunt utilizate pentru a creste rezistența si duritatea

rășinilor compozite, si pentru a reduce contracția la polimerizare. Nanoumplutura este
utilizată în general ca si adaos pe lângă alte particule anorganice. În general sunt utilizați
oxizi de tantal sau zirconiu, sau mai recent, organopolisiloxani cu diametrul de 5‐200nm .

Datorită dimensiunilor reduse ale particulelor, nanoumpluturile pot să umple spațiul dintre
unele lanțuri polimerice, ceea ce oferă posibilitatea încărcării masive a compozitului cu
păstrarea consistenței în limite acceptabile clinic. Însă, datorită faptului că dimensiunea
acestora este inferioară lungimii de undă a radiației vizibile, ele nu produc dispersia sau
absorbția semnificativă a luminii . In prezent exista doua tipuri de rasini compozite care contin nano
umplutura:

1 Compozite cu nanoparticule-contin nanoparticule avand diametrul intre 1-100 nm dispersate in

matricea organica, toate particulele sunt de dimensiuni nano.

2.Compozite nanohibride-in care particulele de dimensiuni nano sunt dispersate printre particulele
de la compozitele micro hibride pentru a realiza o umplere mai buna cu particule anorganice implicit
propritati mecanice si estetice mai bune.

Compozitele hibride sunt alcătuite din amestecuri de macro si microumpluturi dispersate

în faza organică. Au fost dezvoltate din dorința de a obtine un compromis între

proprietătile fizico‐mecanice ale compozitelor cu macroumplutură si cele estetice ale
compozitelor cu microumplutură. Se poate spune că hibridele sunt de fapt compozite cu
macroumplutură care contin cantităti mai mari de microumplutură (7‐15%). Majoritatea
compozitelor moderne contin silice coloidală si sticle pe bază de metale grele, umplutura
anorganică ajungând în acest caz până la 75‐80% din greutate. Particulele de sticla au
dimensiunea de 0,6‐1µm, iar silicea coloidala reprezintă 10‐20% din continutul total de
umplutură .

In aceste compozite, particulele mici de umplutură umplu spațiile dintre particulele

mari, mărind suprafața de contact dintre umplutură si răsina organică. Acest lucru
îmbunătățeste transmiterea presiunilor între particulele din răsina compozită. Pe măsură ce
creste cantitatea de umplutură anorganică, distanța dintre particule scade. Acest lucru scade
presiunea exercitată asupra matricii organice, forțele ocluzale fiind transmise de le o
particulă la alta .

Adăugarea microumpluturii creste rezistența răsinii compozite si scade propagarea

microfisurilor în răsină. Propagarea fisurilor este inițial încetinită de către particulele de
macroumplutură, iar apoi oprită de către particulele de microumplutura. Cu cât sunt mai
multe particulele de macroumplutură, cu atât mai mult este încetinită propagarea fisurilor,
prin transferul presiunilor între particule. Cu cât este mai mare încărcarea cu
microumplutură, cu atât este mai probabil ca fisurile sa fie oprite imediat după apariție.
Echilibrul dintre aceste doua tipuri de particule este foarte important, deoarece cresterea
cantității de microumplutură poate duce la creterea fragilității rasinii compozite.

În încercarea de a îmbunătăți proprietățile fizice și mecanice ale răsinilor compozite, în ultima

perioadă au fost dezvoltate o serie de particule care sunt adăugate ca umplutură anorganică.
Astfel, adăugarea de fibre de sticlă silanizate a dus la cresterea modulului de
elasticitate, însă a redus rezistența la tracțiune. Din păcate utilizarea acestora nu este foarte
practică, deoarece orientarea fibrelor în răsina este dificilă, iar diamentrul lor trebuie sa fie
mai mare de 1µm (sub 1µm se consideră că au potențial carcinogenetic).

Au mai fost folosite cristale unitare ceramice, aceste compozite arătând o crestere a
rezistenței flexurale, fiind încă studiate ca si posibilă umplutură anorganică.
În încercarea de a reduce riscul recidivei cariei, în umplutura anorganică au fost
înglobate substante care să prevină demineralizarea si să ajute remineralizarea structurilor
dentare din vecinătatea restaurării. Astfel de substante sunt sticlele de bariu sau strontiu
fluorosilicat, iar mai recent a fost folosit tetrabutilamonium tetrafluoroborat.

3.Agentul de cuplare

Pt ca materialele compozite să posede proprietăţi mecanice optime este

necesar realizarea unei legături puternice între umplutura anorganică şi
monomerii din faza organică. Acest lucru se întâmplă prin tratarea suprafeţei
particulelor anorganice în cursul procesului de fabricare cu agentul de cuplare.

Cel mai utilizat agent de cuplare este un compus organic numit silan. În
cursul depunerii stratului de silan, umplutura anorganică prin intermediul acestui
silan determină hidrolizarea grupelor metoxi în grupe hidroxi care reacţionează
cu umezeala sau grupele OH absorbite pe particule anorganice.
 Prin această legătură care se formează între monomeri (organici) şi
particulele anorganice se transferă stresul mecanic de la o particulă anorganică
la alta prin intermediul moleculelor de silan.

Sistemul de initiere al prizei

Sistemele de inițiere ale reacției de polimerizare sunt reprezentate de

substanțe care pun in libertate radicali liberi, care vor iniția reacția de
polimerizare. În prezent, in funcție de sistemul de inițiere, răsinile
compozite se împart in răsini autopolimerizabile, fotopolimerizabile, si
mai nou apărute, cele cu inițiere mixtă, atât auto cât si
fotopolimerizabile ( DUALE )

Răsinile compozite autopolimerizabile au un sistem de inițiere alcătuit

dintr‐un inițiator si un accelerator. În general, inițiatorul este reprezentat de
peroxidul de benzoil sauderivați ai acidului sulfinic, iar acceleratorul de o
amină terțiară aromatică. În momentul în care sunt amestecate, amina
terțiara reacționează cu peroxidul de benzoil și determină
separarea acestuia cu formarea a doi radicali liberi. Fiecare moleculă
rezultată are un electron reactiv (radical liber), care este capabil să se
lege de un electron liber al unei alte
molecule, cum sunt monomerii răsinici. Astfel, electronul reactiv rezultat din
reacția aminei terțiare cu peroxidul de benzoil, atrage unul dintre cei patru
electroni din legătura dublăC=C, ceea ce duce la transformarea legăturii duble
intr-o legătura simplă C-0 intre cele două componente.

Electronul reactiv rezultat la celălalt atom de carbon al dublei legături va

reacționa cu o altă dublă legatură C=C, începând formarea lanțului polimer.

Din punct devedere teoretic, acest proces odată început poate continua până c
ând toate legăturile duble au reacționat, rezultând un polimer .

Cel mai mare dezavantaj al acestui sistem de inițiere este faptul că cele doua

paste(baza si catalizatorul) trebuie amestecate manual, de unde si riscul de îngl

obare a unor bule de aer. De asemenea, reacția de polimerizare începe în
momentul în care cele doua paste
ajung in contact, lăsând puțin timp pentru aplicarea compozitului la

nivelul restaurării.

Răsinile compozite fotopolimerizabile utilizează o sursă externă de

energie pentru inițierea polimerizării. Inițial această sursă a fost reprezentată

de radiațiile ultraviolete, însă datorită nocivității lor si a penetrabilității lor

reduse au fost înlocuite de radiațiile vizibile. În acest caz, în matricea

organică este inclusă o substanță fotosensibilă, de exemplu
camforchinona (CQ) și N,N‐dimetilaminoetilmetacrilat (DMAEMA). CQ
absoarbe radiația vizibilă la o anumită lungime de undă (468nm), activând
grupul de cetone. Acestea
reacționează cu DMAEMA prezent in monomer, transferând un

hidrogen de la DMAEMA la oxigenul grupului de cetone, care se transforma

astfel într‐o grupare hidroxil. Electronul liber rămas la DMAEMA, precum și

electronul rămas la CQ, determină inițierea reacției de polimerizare .

Sistemul de inițiere poate avea si alte componente. Astfel, în locul CQ pot fi

folosite 1‐ Fenil‐1,2‐propanedione, acilfosfin‐oxide, benzildimetilketal, iar în

locul DMAEMA, etil‐4‐ dimeti‐aminobenzoatul.

Răsinile compozite cu dublă inițiere DUALE conțin sisteme de inițiere

atât auto cât si fotopolimerizabile, si sunt in general caracteristice
cimenturilor răsinice. Au fost adoptate
ambele sisteme de inițiere, deoarece sistemul autopolimerizabil nu

oferea un timp de lucru suficient, vâscozitatea cimentului crescând

prea repede. Sistemul de inițiere
fotopolimerizabil de asemenea nu era satisfăcător, deoarece era necesară

inițierea reacției de polimerizare în zone inaccesibile surselor luminoase

(canale radiculare, coroane metalice).

Termejnul grad de polimerizare descrie procentul de duble legături care

reacționează. În cazul răsinilor autopolimerizabile, acesta variază intre 60-
70%, iar în cazul răsinilor fotopolimerizabile, acesta se situează intre 65-
80%. Este un factor important pentru proprietățile rășinilor, deoarece
monomerii reziduali sunt toxici pentru țesutul pulpar, si în
acelasi timp influențeaza proprietățile fizice ale răsinilor în timp .

Proprietăţile compozitelor:

1. Timpul de priză şi de lucru.

În cazul compozitelor autopolimerizabile avem un timp de lucru de 30 -60
de secunde în care se amestecă cele două componente după care aceastea
se inseră în cavitate. Timpul de priză este de 3-5 min şi este influenţat de
tipul de compozit.
Compozitele fotopolimerizabile îşi iniţiază reacţia prin aplicarea conului
de lumină pe material într-o perioadă dată care variază de la 10-40 secunde.
Timpul de aplicare al sursei de lumină este specificat de producător şi e strâns
legat de stratul de material care trebuie polimerizat şi de tipul compozitului care
este aplicat.
După aplicarea lămpii de fotopolimerizare reacţia de priză se produce în
proporţie de 75%. Aproximativ 25% din reacţie se produce în următoarele 24 de
ore. Dacă suprafaţa obturaţiei nu e protejată de aer, în timpul fotopolimerizării
prin aplicarea unei matrici de celuloid, la suprafaţa obturaţiei poate rămâne un
strat superficial de compozit nereacţionat.

2.Adâncimea de polimerizare

Eficienţa polimerizării e legată puternic de intensitatea luminii şi de capacitatea

acesteia de a penetra în profunzimea obturaţiei. Grosimea maximă de material
care se poate polimeriza este de 2-2,5 mm iar vârful sursei de lumină trebuie să
fie ţinut la circa 1-2mm de suprafaţa obturaţiei.

3.Contracţia de priză
Contracţia volumetrică a obturaţiei este dependentă de tipul de compozit.
Astfel la compozitele cu particule fine avem o contracţie de 1,5-1,7%, la cele cu
particule microfine avem o contracţie de 2-3%, iar la cele hibride este sub 1,5%.
Această contracţie de priză creează un stress de circa 130kg/cm² între compozit
şi pereţii cavităţii. Acest stress acţionează la nivelul legăturii dintre compozit şi
dinte şi poate produce ruperea legăturii adezive şi creearea unei zone de
microinfiltraţie. Dacă stresul este foarte mare se poate produce şi fractura
pereţilor de smalţ.
Pentru a contracara contracţia de priză trebuie polimerizate cantităţi cât
mai mici şi în straturi de material care sa nu faca priza pe doi pereti paraleli pt a
obţine o contracţie cât mai mică asupra pereţilor de smalţ.
4.Coeficientul de expansiune termică al compozitelor este mai mic decât
media valorilor dintre umplutura anorganică şi răşina organică luate separat.
Diferenţa dintre coeficientul de expansiune termică al materialului şi al dintelui
impreuna cu o soluţie de continuitate la limita dintre obturatie si peretii cavitatii
ca urmare a contracţiei de priză produce PERCOLAREA MARGINALA o zonă
de micro-infiltraţie şi de liberă circulaţie pt lichidele bucale între pereţii dentari
şi pereţii obturaţiei. Prin fenomenul de răcire şi încălzire al structurii dentare,
acest spaţiu poate să se micşoreze sau să se mărească. Prin încălzirea obturaţiei,
lichidele ies din acea soluţie de
continuitate micşorând spaţiul format.

5.Absorbţia de apă – de către materialele compozite nu au un efect total

negativ asupra restaurărilor prin expansiunea volumetrică care se produce în
urma absorbţiei de H2O compensează parţial contracţia de priză. Expansiunea
hidroscopică începe după 15 minute de la polimerizare şi durează între 4 şi 7
zile. Absorbţia apei determina creşterea de volum a polimerilor şi provoaca
degradarea monomerilor nepolimerizati.

6.Solubilitatea compozitelor – variază de la 0,01 la 0,06 miligrame pe

cm². Solubilitatea inadecvată se produce în general în straturile profunde dacă
lumina e insuficientă, iar răşinile incomplet polimerizate au o absorbţie de H2O
şi a solubilitate mai mare, ceea ce poate determina o instabilitate precoce
coloristică a obturaţiei, precum şi soluţii de continuitate extrem de profunde în
jurul obturaţiei care pot duce la eşecul acestor restaurari directe.
7.Proprietăţi mecanice:
Există mai multe tipuri de rezistenţe care sunt testate la materialele de
obturaţie definitivă. Rezistenţa la compresie, rezistenţa la tractiune , rezistenţa
la torsiune, rezistenţa la uzură sunt caracteristici care sunt urmărite şi la
compozite şi se realizează prin teste în vitro pe dinţi extraşi. Fiecare tip de
compozit are nişte valori standard ale acestor rezistenţe sub care valori materiale
puse pe piaţă nu trebuie să coboare.
8.Radio-opacitatea
Primele compozite erau radio-transparente iar umpluturile de cuarţ, şi oxizii
de bariu au adus compozitelor moderne radio-opacitate.Compozitele fluide
(flow)datorita lipsei incarcaturii anorganice prezinta zone de radio –
transparenta la controlul radiologic al obturatiilor proximale realizate si cu
compozite fluide.!!! Zonele de radiotransparenta in portiunile cervicale ale
obturatiilor M-O-D trebuie verificate si clinic.
9.Biocompatibilitatea

Răşinile diacrilice prezente în materialele compozite sunt citotoxice,

puţin solubile în apă şi daca nu sunt polimerizate suficient difuzeaza putand
determina afectarea organului pulpar.
Monomerii nepolimerizaţi pot difuza lent în afara restauraţiei, iar
concentraţia acestora este mică dacă obturaţia a fost polimerizată corect.
În cazul unor greşeli de aplicare, monomerii reziduali difuzează prin
pereţii obturaţiei şi pot produce afecţiuni ale pulpei dentinare, afecţiuni care pot
începe cu fenomenul de hiperemie, să continue cu pulpite chimice sau să
prezinte forme subclinice care la intervale extrem de scurte determina fenomene
de parodontite apicale acute si cornice.
 10.Aspectul fizionomic
Potrivirea culorii se face prin alegerea culorii cu ajutorul anumitor chei
de culori care sunt prevăzute în trusele de compozite. De asemenea, alegerea
culorii se poate face şi cu instrumente electronice. Compozitele sunt prevăzute
cu culori multiple din cheile de culori, precum şi cu nuanţe diferite pt smalţ şi pt
dentină.
Culoarea unui dinte este dată de reflexia luminii în două straturi diferite:
stratul de smalţ – la suprafaţa dintelui, extrem de subţire precum şi stratul de
dentină din profunzime care dă culoarea de bază a dintelui.
Din punct de vedere coloristic, dinţii din zona frontala prezintă mai multe
zone topografice de culoare. În cazul restaurarilor compozite, repunerea
materialelor compozite trebuie să respecte alternanţa de smalţ şi dentină.

11.Sensibilitatea post-operatorie
Apare în cazul restaurărilor compozite şi are următorii factori:
ü Absenţa lichidului din tubulii dentinali;
ü Tratamentul incorect al plăgii dentinare;
ü Modificări dimensionale ale obturaţiei datorită contracţiei de priză.
Sensibilitatea post-operatorie apare în primele 6-12 luni şi ar trebui să înceteze
în primul an de existenţă al obturaţiei.