Obiectivele restaurarilor cu materiale compozite

Obiectivul esential al tratamentului este acela de a mentine timp cat

mai indelungat vitalitatea organului pulpar si de a restabili organul
dentar cu functiile sale fiziologice obisnuite.

Pentru a atinge acest obiectiv, medicul stomatolog trebuie si respecte

principiul biologic de a pastra cat mai mult din:

- Structurile dentare sanatoase printr-o economie tisulara maxima,

principiu care urmareste in final obiective importante :

- Sa limiteze suprafata de dentina expusa si, deci, posibilitatea

aparitiei inflamatiei pulpare ca urmare a contaminarii bacteriene a
acesteia;
Sa limiteze volumul materialului restaurator si, sa faciliteze
obtinerea unei retentii si stabilitatii optime unei retentii adezive
Sa reduca interfata dinte / material de restauratie, stiut fiind ca acesta, din
urma poate constitui - prin proprietatile sale fizice (ex. conductibilitate
termica) si chimice (ex. persistenta radicalilor liberi in cazul unei
polimerizari insuficiente) cauze posibile ale aparitiei unei inflamatii pulpare;
Sa usureze reconstructia morfologica si functionala a dintelui in limitele
anterioare;
Sa reduca fragilitatea organului dentar care este direct legata de volumul
pierderii de substanta dentara
Sa permita o linie de contur a marginilor cavititi mai putin extinsa si, in
consecinta, reducerea posibilitatii de aparitie a recidivei de carie;
 Ameliorarea longevitati restauratiei la actiunea fortelor ocluzale aplicate
direct pe suprafata
Pastrarea contactelor dento-dentare;
Sa faciliteze conditiile de reinterventie atunci cand e necesar o refacere a
restauratiei;
Sa permita mentinerea sanatatii parodontale prin mentinerea la distanta a
limitelor cervicale ale restauratiei.
Parametrii estetici ai materialelor dentare,
utilizate în diferitele tehnici de restaurare, se
referă, în primul rând,
 la proprietăţile optice (culoare - cu toate
particularităţile ei - şi la caracteristicile de reflexie,
refracţie, remisie ale luminii),
la proprietăţile mecanice (elasticitate, duritate,
rugozitate, rezistenţă la uzare), care influenţează
comportamentul în timp, al restaurărilor, în
condiţiile ostile de la nivelul cavităţii bucale.
Toţi aceşti parametri
trebuie să fie cât mai apropiaţi de cei ai structurilor
dure dentare, pe care materialele respective le
înlocuiesc, sau le acoperă.
Aspectul estetic final al restaurărilor dentare şi
conservarea acestuia pe perioade lungi de timp sunt
determinate, pe de-o parte, de proprietăţile intrinseci
ale materialelor (optice, mecanice, biologice), iar pe de
altă parte, de factori clinici (extrinseci), la care se
adaugă abilitatea tehnică şi simţul artistic al
medicului.
Răşini diacrilice compozite (RDC)
Dezvoltarea răşinilor diacrilice compozite (ca o alternativă a
cimenturilor silicat, utilizate în prima jumătate a secolului
XX) a reprezentat pentru medicina dentară începutul unei
noi ere.
Răşinile diacrilice compozite, într-o prezentare foarte
schematică, conţin trei componente principale:
componenta organică - faza continuă - formată din monomeri
cu două grupări funcţionale (metacrilice) şi aditivi (iniţiatori ai
reacţiei de polimerizate);
componenta anorganică - faza discontinuă - formată din
particule fine, rezultate prin măcinarea unor bucăţi mari de
cuarţ sau sticlă, sau prin precipitarea unor particule de mărimea
unor molecule; este uniform dispersată în faza organică;
agentul de cuplare - faza de cuplare - reprezentată, de obicei,
de un silan organic, realizează adeziunea umpluturii la răşină.
Prin polimerizarea monomerilor (sub acţiunea
iniţiatorilor), se formează o reţea tridimensională în
care este înglobată umplutura anorganică.
Din punct de vedere al reacţiei de priză, răşinile
compozite, utilizate în cabinet, pot fi
autopolimerizabile, fotopolimerizabile sau
auto/fotopolimerizabile.
După consistenţa iniţială, ele sunt: fluide (agenţi de
sigilare), „flowable" (lineri), vâscoase şi condensabile
(pentru restaurări finale).
Stabilitatea cromatică a restaurărilor din răşini
diacrilice compozite este asigurată de prezenţa, în
compoziţia, lor a agenţilor absorbanţi ai radiaţiilor
ultraviolete (benzotriazolul, fenil salicilatul...); în lipsa
lor, sub acţiunea luminii ultraviolete s-ar putea
produce alterări ale cromaticii restaurărilor.
Pentru a da materialului un aspect natural, cât mai
apropiat de cel al structurilor dentare, sunt adăugaţi
anumiţi agenţi fluorescenţi (în general compuşi pe
bază de metale rare); aceştia au capacitatea de a emite
lumină cu o lungime de undă mai mare decât cea
absorbită, fenomen care persistă chiar şi după
încetarea iluminării cu o sursă exterioară.
Nivelul de saturaţie al culorilor materialelor
compozite trebuie să fie diferit, în funcţie de structura
dentară pe care o înlocuieşte: pentru smalţ, care este
relativ subţire şi translucid, se utilizează nuanţe mai
puţin saturate (mai transparente), în timp ce pentru
dentina sunt indicate nuanţele mai saturate (mai
opace). Nuanţele opace se obţin prin agăugarea în
structura compozitelor a oxizilor metalici, de tipul
oxidului de titan.
Mărimea particulelor de umplutură este un factor
hotărâtor şi în ceea ce priveşte comportamentul în
timp al restaurărilor compozite, mai exact, rezistenţa
la uzare a acestora.
Polimerizarea rasinilor compozite
Materialele compozite care prezinta sistem de polimerizare prin
activitate chimica sunt comercializate sub forma:
Pasta – pasta
Pulbere – lichid
Pasta – lichid
Viteza de polimerizare ,timpul de lucru si rezistenta compozitului
depind de :
Tipul si cantitatea de stabilizator si inhibitor precum si raportul
dintre ele
Raportul POB(peroxid de benzoil) initiatorul de
priza/amina( acceleratorul de priza
Tipul de monomer si umplutura anorganica
Temperatura mediului ambiant in momentul polimerizarii
Polimerizarea rasinilor compozite
Radiatiile care pot determina activitatea polimerizarii
pot fi :
Incoerente
 radiatii ultraviolete
 radiatii vizibile
Coerente - laser
Atât aspectul estetic, cât şi comportamentul, în timp, al
restaurărilor compozite, din punct de vedere al dinamicii
proceselor de uzare, este influenţat, în parte, de rugozitatea
iniţială a suprafeţelor, care, la rândul ei, depinde de gradul
de finisare al acestora.
Pentru a obţine suprafeţe cât mai naturale, rugozitatea
restaurărilor trebuie să fie cât mai apropiată de cea a smalţului;
raportarea se face fie la nivelul unui singur dinte - în cazul
obturaţiilor, fie la nivelul celorlalţi dinţi - în cazul restaurărilor
mai ample, sau a celor protetice.
Finisarea şi lustruirea restaurărilor se realizează într-o anumită
succesiune de etape: freze diamantate de finisat, apoi discuri
(Super Snap - Shofu sau sistemul So-Flex -3M ESPE), polipanturi
şi, în final, perii şi pufuri; pentru suprafeţele proximale se pot
folosi icurile metalice diamantate (piese de mână diamantate) şi
benzile de finisat.
O uzură accentuată a restaurărilor determină un astect
estetic necorespunzător din cauza consecinţelor pe care le are:
apariţia coloraţiei marginale (la interfaţa dinte/restaurare)

modificarea culorii de suprafaţă (prin infiltrarea pigmenţilor

exogeni în stratul superficial al materialului, devenit rugos în
urma proceselor de abrazie şi/sau erozive);

modificarea morfologiei de ansamblu a restaurării (uzură

generalizată prin me canism abraziv şi/sau eroziv);

smulgeri de material la interfaţa dinte/restaurare (cu apariţia

cariilor secundare), sau la nivelul suprafeţelor ocluzale şi chiar
dislocarea restaurărilor din zona cervicală vestibulară; în toate
cazurile, este implicat stresul ocluzal.
Utilizarea instrumentelor rotative, destinate finisării
şi lustruirii restaurărilor, trebuie să fie intermitentă şi
însoţită de un sistem de răcire corespunzător, pentru
că, în caz contrar, se produc creşteri ale temperaturii
cu 5,6 °C (Zach şi Cohen1 4 8 ) , care, pe de-o parte,
pot cauza suferinţă pulpară ireversibilă, iar pe de altă
parte, generează microfisuri pe suprafaţa şi în
straturile imediat subiacente suprafeţei compozitelor
(Leinfelder146 ).
 Ceromerii sunt răşini diacrilice compozite care au
Ceromeri
 

încorporate, în umplutura anorganică, particule

ceramice; materialul devine, astfel, un polimer
optimizat cu particule ceramice.
 Primul reprezentant al acestei clase este destinat
laboratorului; este vorba de produsul Targis (Ivoclar),
după care a urmat alternativa pentru cabinet - Tetric
Ceram (Vivadent); acesta din urmă poate fi utilizat cu
succes în toate tipurile de cavităţi, precum şi la
repararea faţetelor polimerice sau ceramice.
Ormoceri
 

Ormocerii (organically modified ceramics) aparţin aceleiaşi

clase de materiale cu răşinile diacrilice compozite de care se
diferenţiază prin compoziţia fazei organice constituită din
monomeri anorgano-organici; materialul este gata
policondensat, fiind, practic, un polimer anorgano-organic.
Datorită acestei particularităţi, contracţia de polimerizare
este redusă cu 50% faţă de cea a RDC, iar modulul de
elasticitate este mic, comparabil cu cel al compomerilor
(COPM).
La ora actuală, există două produse comerciale: Admira
(Voco) şi Definite (Degussa), ambele cu indicaţii de utilizare
în toate tipurile de cavităţi şi în reparaţiile intraorale ale
fracturilor de la nivelul faţetelor polimerice sau ceramice.
 Putem trage concluzii importante în ceea ce priveşte
indicaţia clinică de utilizare a diferitelor tipuri de
materiale compozite:
în funcţie de localizarea şi întinderea deficitului de
substanţă dură, de etiologia fenomenelor de uzare, de
tipul de ocluzie şi de masticaţie, precum şi de numărul
şi întinderea restaurărilor de la nivelul unei arcade
dentare
 Cimentul ionomer de sticlă (CIS)
Alături de adezivii dentinari şi răşinile diacrilice
compozite, cimentul ionomer de sticlă joacă un rol
foarte important în cadrul reconstituirilor adezive, atât
în refacerea prin tehnică directă a morfologiei dinţilor,
cât şi în cimentarea restaurărilor realizate prin tehnică
indirectă.
Elaborate de Wilson şi colaboratorii săi, în anul 1971,
cimenturile ionomer de sticlă (CIS) îmbină proprietăţile
optice ale cimenturilor silicat cu adeziunea chimică şi
biocom- patibilitatea cimenturilor policarboxilat de zinc.
Ele păstrează, în principiu, compoziţia pulberii cimenturilor
silicat (sticle aluminosilicat) şi compoziţia lichidului
cimenturilor policarboxilat (soluţie apoasă de acid
policarboxilic).
Proprietăţi clinice ale CIS sunt:
realizează adeziune chimică la smalţ şi dentina, şi, în general, la
orice suprafaţă polară (metale acoperite de un strat superficial de
oxizi: oţel inoxidabil, staniu, cupru), dar nu aderă la suprafeţele
chimic inerte (ceramică şi metale nobile);
are acţiune carioprofilactică prin eliberarea ionilor de fluor;
cercetările de laborator au relevat că cimenturile ionomer de
sticlă, de toate tipurile, continuă să elibereze fluor mai mult de
un an după priză;
rezistenţa în timp la microinfiltraţii este foarte mare; s-au
raportat perioade de peste 15 ani (Mount1 2 3 ).
Aceste materiale au o gamă largă de utilizări:
obturaţii de bază, lineri;
tehnica sandwich închisă şi deschisă;
restaurarea finală a leziunilor din regiunea cervicală
vestibulară, fără a fi necesară prepararea de cavităţi, ci
doar condiţionarea suprafeţelor;
obturaţii de canal;
obturaţii retrograde (după rezecţie apicală);
reetanşeizarea marginală a unor restaurări vechi;
sigilarea şanţurilor şi fosetelor.
CIS în funcţie de utilizarea lor:
tip. I - CIS pentru fixare (lipire);
tip. II - CIS pentru restaurări estetice;
- CIS armate cu metale;
tip. III - CIS lineri sau obturaţii de bază; tip. IV -CI S
pentru refaceri de bonturi.
Diferenţa dintre cele patru tipuri constă în
dimensiunea particulelor de umplutură, tipul
poliacidului/copolimerilor şi aditivii din pulbere.
Pulberea cimenturilor de restaurare conţine particule
de sticlă de până la 40 um, în timp ce, în pulberea celor
pentru cimentare, mărimea particulelor este de până la
25 um; această diferenţă este determinată de cerinţe de
ordin clinic, şi anume:
cimenturile de cimentare trebuie să se întărească într-
un strat subţire,
în timp ce pentru restaurări este necesar un ciment
mai rezistent.
 în plus, mărimea particulelor are influenţă şi asupra
prizei cimentului, astfel, cu cât particulele sunt mai
fine, cu atât priza este mai rapidă.
Mecanismul de priză al CIS are la bază o reacţie de
tip acid-bază care se desfăşoară în mediu apos, între
pulberea de sticlă şi poliacid, procesul decurgând în
mai multe etape; reacţia evoluează şi după întărirea
cimentului, astfel că rezistenţa acestuia continuă să
crească timp de 24 de ore; totuşi, proprietăţile fizice
ale CIS (tip. II), sunt inferioare celor ale răşinilor
compozite.
Adeziunea CIS la structurile dure dentare
 Wilson şi McLean consideră că cimenturile ionomer
de sticlă aderă chimic la smalţul şi dentina netratată,
în mediul umed al cavităţii bucale.
Cimentul ionomer de sticlă stabileşte legături ionice şi
polare cu structurile dintelui; fiind puternic ionic şi
hidrofil, contracarează efectele pe care apa din
structura dintelui le are faţă de celelalte materiale;
Datorită multitudinii de legături de hidrogen şi a
legăturilor ionice care determină o aderare stabilă a
cimentului ionomer pe ţesuturile dentare, adeziunea
este de durată.
O rupere temporară a unei legături nu are nici o
influenţă asupra comportamentului per-ansamblu.
Pe de altă parte, structurile dure dentare şi, în special,
dentina, au un comportament dinamic;
în aceste condiţii, materialul adeziv trebuie să aibă
capacitatea de a le reface.
 Când legăturile chimice covalente sunt odată
întrerupte, ele nu se mai pot reface;
 în schimb, legăturile ionice şi cele polare, care asigură
adeziunea cimentului, se refac
 Aceste legături sunt responsabile de adeziunea la
dentina a CIS în mediul bucal.
S-a constatat că adeziunea CIS este mai slabă la nivelul
dentinei şi a cementului decât la nivelul smalţului,
unde mecanismul predominant îl reprezintă aderarea
de apatită.
Adeziunea dintre CIS  şi RDC
Folosirea cimentului ionomer de sticlă ca bază sub compozite este cunoscută sub denumirea de
„tehnica sandwich" sau tehnica laminară în două straturi

Realizarea restaurărilor prin tehnica sandwich trebuie să se facă ţinând cont de câteva aspecte :

inserarea materialului se va face în condiţii de perfectă izolare;

înainte de aplicarea CIS, este necesară condiţionarea dentinei cu soluţie de acid poliacrilic 10%,
timp de 10-15 secunde (pentru îndepărtarea smear layer-ului);
în momentul aplicării cimentului în cavitate, acesta trebuie să prezinte luciu de suprafaţă, ceea
ce certifică realizarea unui adeziuni de bună calitate la substrat;
gravarea acidă a smalţului se face concomitent cu cea a suprafeţei de ciment;
timpul optim de acţiune al acidului la suprafaţa cimentului este 20"-30";
condiţia realizării unei bune adeziuni între RDC şi CIS o reprezintă priza completă a
cimentului înaintea gravării acide;
grosimea stratului de ciment trebuie să fie de cel puţin 1 mm, din două motive şi anume: în
timpul gravării acide, prin spălare şi uscare se produc fisuri, iar în timpul polimerizării
compozitului, datorită contracţiei de polimerizare, apare o suprasolicitare a cimentului
Cu cât stratul de ciment este mai gros, cu atât
adeziunea este mai durabilă (McLean4 );
îmbunătăţeşte estetica restaurărilor din răşini
compozite în cavităţile adânci de clasa a IlI-a, a IV-a şi
a V-a (pe dinţii frontali), deoarece, având un aspect
apropiat de cel al dentinei, împiedică producerea
efectului de halou, pe care compozitele microîncărcate
(mai translucide) îl pot genera;
în cavităţile de clasa a Il-a, este recomandată utilizarea
cermet-ului (CIS care au înglobate în pulbere metale
nobile: aur sau argint), până în apropierea punctului
de contact, de unde restaurarea se va face cu RDC -
tehnica sandwich deschisă.
Utilizate ca materiale de restaurare coronară de sine
stătătoare, rezultatele estetice sunt inferioare faţă de
cele ale răşinilor compozite; acestea depind de
compoziţia sticlei şi de adaosul de pigmenţi (oxid feric
şi negru de fum pentru reglarea nuanţei de gri).
Transluciditatea cimenturilor ionomere este mai mică
faţă de cea a răşinilor compozite, din acest punct de
vedere, ele apropiindu-se mai mult de aspectul
dentinei;
opacitatea materialului este influenţată de absorbţia
de apă; astfel, dacă în timpul prizei există umiditate
crescută, se produce o creştere a opacităţii.
După inserare, în timpul perioadei iniţiale de întărire (4-8 minute), nu se va
acţiona asupra restaurării;
după acest interval de timp, iar pe suprafaţa cimentului se va aplica un lac
protector.
Finisarea restaurării, în vederea unei bune adaptări în ocluzie, se va face cu
freze diamantate cu granulaţie fină, abia după 15 minute, după care, suprafaţa
prelucrată trebuie reacoperită cu o peliculă de lacuri pe bază de răşini
naturale sau sintetice cu adaos de solvenţi, sau răşini fotopolimerizabile
(adezivi).
Finisarea se va finaliza după 24 de ore, cu ajutorul discurilor flexibile, sub
răcire permanentă. Aspectul suprafeţelor rezultate nu se va putea însă
compara cu cele ale restaurărilor compozite;
ele vor prezenta rugozităţi care se vor accentua o dată cu trecerea timpului.
Sub acţiunea fluidelor din cavitatea bucală, suprafeţele reconstituirilor din
CIS suferă un proces de eroziune (uzură prin mecanism eroziv) mai
accentuată în primele minute după inserare şi mult diminuată ulterior.
 în cazul restaurărilor cervicale, la uzura prin mecanism eroziv se adaugă şi
cea prin mecanism abraziv (produsă în timpul penajului) şi uneori stresul
ocluzal (în caz de bruxism).
 Materiale hibride RDC-CIS
Aceste materiale au fost elaborate din dorinţa de a
reuni calităţile cimenturilor ionomer cu cele ale
răşinilor diacrilice compozite.
Din această categorie fac parte:
CIMR - cimenturi ionomere modificate cu răşini, care
se apropie, din punct de vedere al proprietăţilor, de
CIS;
COMP - compomeri, mai apropiaţi de RDC.
Cimenturile ionomer de sticlă modificate cu răşini
sunt materiale derivate de la CIS convenţionale, prin
grefarea unor grupări polimerizabile (de ex.
metacrilice); mecasnismul de priză principal este
reacţia acid-bază, având ca mecanism secundar
polimerizarea (auto- şi/sau fotopolimerizare).
Există patru tipuri de CIMR, care se diferenţiază prin
dimensiunea particulelor, tipul poliacidului /
copolimerilor şi aditivii din pulbere;
In funcţie de indicaţia clinică de utilizare, ei se pot
clasifica:
Tip. I - sunt destinate pentru fixarea (lipirea) lucrărilor
protetice; sunt contraindicate în cazul fixărilor adezive
ale coroanelor sau inlay-urilor integral ceramice, din
cauza proprietăţilor mecanice inferioare comparativ cu
cele ale cimenturilor răşinice (CR).
Tip. II - sunt indicate pentru restaurarea finală a
cavităţilor de clasa a IlI-a şi a V-a, la pacienţii cu
activitate carioasă intensă (din cauza efectului
cariostatic) şi în cazul dinţilor temporari
Avantajele pe care aceste materiale le prezintă sunt:
aciditate iniţială mai scăzută faţă de CIS;
eliberare de ioni de fluor relativ crescută (dar mai mică
decât CIS);
mai puţin sensibile la umiditate decât CIS;
rezistenţă mecanică mai bună decât CIS (sunt mai
puţin fragile);
aspect estetic superior faţă de CIS, dar inferior faţă de
RDC şi COMP
Tip. III - lineri sau obturaţii de bază - sunt indicate în cazul cavităţilor care
au o margine situată în dentina, datorită proprietăţii materialului de a
elibera ioni de fluor.
 Mecanismul de iniţiere este autopolimerizabil, motiv pentru care
produsul este livrat în sistem bicomponent.
Adeziunea CIMR la ţesuturile dentare este mai slabă decât cea a CIS; din
această cauză, ele sunt mai susceptibile decât CIS la dizlocări provocate de
contracţia de polimerizare a răşinii supraiacente, cu care se face
restaurarea finală a cavităţii;
 în schimb, adeziunea dintre CIMR şi RDC este superioară faţă de cea
dintre CIS şi RDC.
Pentru a îmbunătăţi adeziunea la dentina, majoritatea producătorilor
recomandă condiţionarea acesteia, cu sau fără aplicarea ulterioară a
primerului.
Tip. IV - materiale pentru refaceri de bonturi (fiind cu aproximativ 40 %
mai rezistente decât CIS). Totuşi, pentru distrucţiile extinse, sunt
vulnerabile, aşa că, în aceste situaţii, sunt preferate RDC, în asociere cu
sisteme de retenţie.
Compomeri (COMP)
Componerii sunt materiale hibride, fiind, din punct de
vedere chimic, răşini compozite modificate cu poliacizi.
Mecanismul primar de întărire este fotopolimerizarea,
urmat, într-o fază tardivă, de reacţia acid-bază.
Valorile ridicate ale adeziunii la smalţ şi dentina a unor
COMP (utilizaţi împreună cu agenţii de condiţionare sau
cu adezivii corespunzători), duritatea şi modulul de
elasticitate mai mici decât ale RDC, precum şi rezistenţa
la uzare, comparabilă cu a acestora, determină utilizarea
lor, cu predilecţie, în cazul leziunilor de abfracţie.

 ESTETICA RESTAURĂRILOR CU RĂŞINI DIACRILICE
COMPOZITE
Tehnicile directe de restaurare cu ajutorul răşinilor diacrilice compozite se
adresează mai ales dezechilibrelor estetice minore reprezentate de:
malpoziţii sau rotaţii dentare uşoare;

discromii de intensitate uşoară sau medie, localizate sau extinse la nivelul unuia
sau mai multor dinţi;

leziuni carioase;

fracturi coronare;

leziuni de uzură dentară.

Probleme mai serioase apar în cazul cavităţilor de
clasa a IlI-a mari pe dinţii la care procesul carios a
interesat atât faţa vestibulară, cât şi cea palatinală;
în aceste situaţii, nu este importantă numai potrivirea
culorii, dar şi gradul de saturaţie al acesteia, astfel
încât restaurarea să nu apară nici prea mată, dar să nu
fie nici prea transparentă, favorizând transmiterea
luminii spre spaţiul întunecat din interiorul cavităţii
bucale; aceeaşi grijă trebuie avută şi în cazul cavităţilor
de clasa a IV-a, sau când deficitul de substanţă s-a
produs prin fractură coronară.
Pentru a obţine un aspect estetic corespunzător, este
bine ca, spre palatinal, să se aplice nuanţa cea mai
saturată, într-o grosime suficientă (în funcţie de
dimensiunea vestibulo-orală a dintelui, dar nu mai
mare de 2 mm)
vestibular să se continue cu nuanţe din ce în ce mai
puţin saturate; ultimul strat poate fi transparent şi în
grosimea lui se va realiza, cu ajutorul unei spatule
fine şi flexibile, relieful caracteristic suprefeţei
Pigment
Rdc body
Opac
cis
în cazul în care nu dispunem de ultima generaţie
de răşini compozite, o alternativă bună, din punct
de vedere estetic, dar şi al rezistenţei mecanice, o
reprezintă combinaţia dintre RDC hibride (spre
palatinal) şi RDC microîncărcate (spre vestibular).
Raţiunea unei astfel de stratificări o reprezintă
rezistenţa mecanică mai bună a materialelor
hibride, care se vor plasa spre palatinal, unde se
exercită direct presiunile ocluzale şi gradul mai
mare de finisare al materialelor microîncărcate,
care se vor plasa spre vestibular, acolo unde
proprietăţile optice sunt cele care primează;
Un aspect deosebit de important, în ceea ce priveşte
aspectul estetic al restaurărilor, îl reprezintă felul în
care se face trecerea de la materialul de restaurare la
smalţ; de cele mai multe ori, smalţul vestibular, incizal
şi cervical se vor bizota
- cavităţi de cl. a IlI-a, a IV-a, fracturi coronare.
. Bizoul este contraindicat la nivelul feţei palatinale,
mai ales când contactul ocluzal se realizează chiar la
nivelul marginii pre- paraţiei (zonă de stres ocluzal)

vestibular, atunci când acesta este format numai din

smalţ (peretele nu este susţinut de dentina); în această
situaţie, este de preferat să se extindă suprafaţa de
smalţ la nivelul căreia se face adeziunea, realizându-se
acoperirea feţei vestibulare cu răşină compozită (mai
mult sau mai puţin extinsă).
In cavităţile profunde, unde grosimea stratului de
dentina restantă este minimă, sau când există
suspiciunea unei deschideri accidentale „subclinice" a
camerei pulpare, protecţia pulpei se poate realiza cu
un liner (CIS; COMP), peste care se va aplica fie o
obfuraţie de bază din CIS, fie direct RDC de restaurare.
Uneori, datorită grosimii foarte mici a stratului de smalţ vestibular,
linerul sau obturaţia de bază pot să transpară, producând efecte
nedorite din punct de vedere estetic; remediul constă în aplicarea pe o
suprafaţă mai mare şi într-un strat ceva mai gros a materialului de
restaurare la nivelul suprafeţei vestibulare.
Atunci când marginea distrucţiei coronare se situează juxta- sau
subgingival, apar probleme serioase, atât din punct de vedere al
adeziunii (respectiv al închiderii marginale), cât şi din punct de
vedere al realizării conturului coronar în aşa fel încât ambrazura
papilară să fie corect dimensionată
Pentru a facilita obţinerea unei morfoiogii corecte, atunci cînd se
utilizează banda conformatoare din acetat de celuloză, este
indispensabilă aplicarea firului retractor şi a icului.
Rolul icului este de a adapta intim banda conformatoare pe suprafaţa
dintelui, de a realiza o uşoară distanţare a dinţilor şi de a menţine
spaţiul necesar papilei interdentare; după îndepărtarea lui, dinţii vor
reveni în poziţia iniţială, realizând un contact interdentar ferm.
Indiferent de modalitatea tehnică pentru care optăm, trebuie
avut grijă ca, în momentul aplicării adezivului dentinar,
suprafaţa preparaţiei să fie perfect curată şi uscată, dar nu
desicată; adezivii cei mai indicaţi sunt cei de generaţia a IV-a, a
V-a şi a Vl-a.
Folosirea digii reprezintă metoda cea mai eficientă în vederea
evitării contaminării cu salivă, sânge sau cu secreţii din fundul de
sac gingival; uneori însă, prezenţa ei îngreuiază vizibilitatea şi
accesul
Utilizarea digii nu este considerată obligatorie, atunci când
celelalte metode de izolare sunt eficiente: aspirator de salivă, fir
retractor şi rulouri de vată (de preferat sunt rulourile prefabricate
deoarece, pe lîngă faptul că au o capacitate absorbantă mai mare,
ele nu prezintă filamente răzleţe care pot fi accidental înglobate
pe suprafaţa restaurării, compromiţând-o).
Aplicarea materialului de restaurare trebuie să se facă
în straturi care să nu depăşească 2 mm grosime, pentru
a obţine o fotopolimerizare cât mai bună şi pentru a
compensa contracţia de polimerizare.
lămpile moderne, cu„program exponenţial de
fotopolimerizare" ce asigură o creştere treptată a
intensităţii luminoase, realizează un control al
contracţiei de polimerizare (conform datelor oferite de
producător).
Dacă în timpul aplicării straturilor de compozit se
obţine o morfologie coronară corectă, etapa de finisare
este minimă; aceasta începe cu marginile restaurării,
urmează ajustarea contactelor ocluzale şi apoi,
obţinerea unor contururi corecte, în acord cu
structurile dentare învecinate.
Trebuie să se ştie că toate restaurările compozite
directe prezintă defecte microscopice şi porozităţi, atât
la nivelul suprafeţelor, cât şi marginal; din această
cauză, este necesară sigilarea acestor
microanfractuozităţi
 Aceasta se face după încheierea procesului de
lustruire a restaurării; întreaga suprafaţă a obturaţiei
şi marginile sunt gravate, spălate şi uscate, apoi se
aplică un sigilant (răşină adezivă), care după o uşoară
uscare cu jet de aer, este fotopolimerizat.
Surplusul de adeziv de la nivelul spaţiilor interdentare
sau marginilor gingivale trebuie îndepărtat înainte de
polimerizare.
Restaurarea leziunilor carioase din regiunea
laterală
Utilizarea răşinilor compozite, în tratamentul leziunilor din
regiunea premolar- molară, este determinată de considerente
de ordin estetic şi de prevenţie.
 în afara acestor indicaţii absolute, problema deciziei
terapeutice este legată de evaluarea prognosticului asupra
durabilităţii previzibile a restaurării, în funcţie de statusul
odonto-parodontal
Indicaţiile de prevenţie vizează în mod special tinerii la care
pulpa este mai voluminoasă, relieful ocluzal mai accentuat, iar
mutilarea precoce a întregului organ dentar poate şi este bine
să fie evitată, în scopul păstrării vitalităţii dintelui cât mai mult
timp posibil.
Indicaţiile estetice se referă la acei pacienţi care solicită în
mod imperios restaurări de culoarea dinţilor, aspectul
estetic fiind foarte important prin natura meseriei lor.
prezintă carii incipiente sau leziuni de întindere mică, iar
ocluzia este susţinută de smalţul restant.
Contraindicaţiile pentru restaurări directe din răşină
compozită în regiunea laterală a arcadelor dentare se
referă la:
existenţa unui indice crescut de carie,
 ocluzie nefavorabilă şi bruxism,
dificultăţi în obţinerea unei izolări bune a câmpului
operator, pacienţi care nu pot tolera tratamente lungi, sau
cei care prezintă alergii la substanţele conţinute de
materiale
Cea mai severă contraindicaţie a utilizării
compozitelor în zona posterioară o reprezintă
bruxismul; forţele ocluzale excesive care se dezvoltă
contribuie în mod cert la accelerarea mecanismelor de
degradare a răşinilor compozite. Din această cauză, ori
de câte ori se constată prezenţa unor forţe masticatorii
excesive, compozitele trebuie evitate.
 IGIENA Excelentă Bună Deficitară Absentă

OCLUZIA Protecţie canină; ocluzie Protecţie de grup; ocluzie Interferenţe; ocluzie instabilă
echilibrată echilibrată Bruxism

STATUS DENTAR Smalţ de bună calitate; Leziuni puţin numeroase Smalţ de proastă calitate; leziuni Policarii; afecţiuni pulpare
leziuni dentare izolate multiple multiple

PARODONTALI Parodonţiu sănătos Gingivită incipientă Gingivită netratată Boală parod. avansată

ANATOMIA Anfractuozităţi naturale Pulpa voluminoasă; apex Absenţă totală a smalţului Suprafeţe ocluzale plane,
ocluzale multiple; profilaxia needificat pacient tânăr abrazate, cu pierderea smalţului
hiatusurilor prin uzare
POZIŢIA Premolari Molari de 6 ani Molari secunzi şi de minte

SUPRAFAŢA INTERESATĂ Ocluzal; fosete şi defecte limitate Proximal; MO, DO, MOD Reconstituiri cuspidiene Reconstituiri ocluzale
pe suprafeţele V şi 0 provizorii complete definitive

ÎNTINDEREA LEZIUNII Limitată; Absenţa
contactelor în IM; antagonistul
compozit-smalţ
EXTINDEREA LEZIUNII Limitată supragingival; mai mult
ÎN ZONA CERVICALĂ de 2 mm deasupra JAC
Distrucţie moderată a feţei Distracţii accentuate ale feţei Distrucţie întinsă a feţei
ocluzale ocluzale în regiune nestrategică ocluzale în regiune strategică
Limitată supra- şi juxtagingival Subgingival în cement
între 0 şi 2 mm de JAC Juxtagingival

MOTIVAŢII ESTETICE Cerinţe imperative îşi manifestă interesul Indiferent Dezinteresat

CONTROL CLINIC PERIODIC Cooperant Acceptă Aleator Refuză

INFORMAŢIA SI RIGOAREA Foarte informat, foarte riguros Bine informat, riguros Slab informat, mai puţin riguros Neinteresat, neriguros

DOTAREA CU MATERIALE Da Da Nu Nu
PERFORMANTE

DOTAREA CU MIJLOACE Da, în totalitate Da, în totalitate Da, parţial (de ex. diga absentă) Nu (lipsă lampă)
AUXILIARE

INFLUENŢE ASUPRA Existente inexistente

PREŢULUI DE COST

CUMUL DE FACTORI Rezultate superioare, Rezultate medii, neacceptabile Rezultate proaste, neacceptate Eşec rapid, practică iatrogenă
acceptabile ştiinţific şi clinic ştiinţific, dar acceptabile clinic ştiinţific şi clinic

BENEFICIUL PACIENTULUI Da Da-Nu Nu Nu