OBTINEREA DE

COMPOZITE
DENTARE

Masterand: Varga Ionut Daniel

Prof. indrumator: Nicolae Toma

2011

1
1. Introducere
Materialele compozite sunt considerate la ora actuală o revoluţie în stomatologie si
reprezintă cea mai buna varianta de restaurare dentara, conducand la obtinerea unor rezultate finale
cu aspect estetic dento-facial deosebit de bun, în condiţii biomecanice, biofuncţionale şi
bioprofilactice optime pentru structurile dure dentare şi pentru ţesuturile adiacente. Pe de altă parte,
materialele şi tehnicile bazate pe adeziune au permis realizarea efectivă a abordarii terapeutice
minim invazive, care reprezintă gândirea medicală a viitorului în medicina dentară.

Fig.1. Înlocuirea unor obturaţii din amalgam cu obturaţii fizionomice din material compozit

Materialele compozite dentare sunt alcătuite din 3 faze distincte:

• o fază organică (continuă) formată prin polimerizarea unui sistem răşinic constând în
unul sau mai mulţi monomeri/oligomeri activaţi prin polimerizare chimică sau
fotochimică
• o fază anorganică dispersată (discontinuă) formată din particule de umplutură de
diferite tipuri (silice, cuarţ, ceramică), mărimi şi forme
• o fază interfacială, care se leagă atât de faza organică, cât şi de cea anorganică,
imbunătăţind proprietăţile mecanice ale unei reţele polimerice mai puţin rezistente şi
facilitând transferul forţelor între cele două faze şi formarea unui material unitar.
Adăugarea umpluturii anorganice a fost necesară pentru obţinerea unui grad de rezistenţă ce
permite răşinii compozite să fie folosită în zonele posterioare, cu stres masticator ridicat.
Particulele de umplutură nu sunt legate numai mecanic de matricea polimerică, ele stabilesc
şi o legătură chimică cu aceasta. Moleculele de legătură, denumite silani, prezintă două grupări
funcţionale. La un capăt, moleculele de silan reacţionează cu grupările SiO de la suprafaţa

2
umpluturii şi sunt polimerizate formând o reţea în continuă creştere prin gruparea metacrilat de la
celălalt capăt al moleculei.

Fig.2. Cuplarea particulelor cu matricea organică prin intermediul silanului

2. Clasificarea materialelor compozite de uz stomatologic

2.1. Clasificarea în funcţie de dimensiunea particulelor de umplutură
Răşinile compozite sunt clasificate în 4 mari grupe, în funcţie de mărimea umpluturii:
• Compozite cu macroumplutură (convenţionale)
Particulele de umplutură “mari” au diametrul mediu de 5-10 µm. In momentul în care sunt
amestecate într-o matrice polimerică, ele suferă un important proces de abraziune. Matricea se
uzează până în momentul în care mai mult de 50% din circumferinţa particulei de umplutură este
expusă. Particulele expuse sunt apoi dizlocate din compoziţia matricei, lăsând în urmă adevărate
„găuri” de eroziune. Când particulele de umplutură sunt dizlocate, materialul de umplutură se
pierde, fenomen manifestat clinic sub formă de abraziune.
Particulele de umplutură cel mai des întâlnite în compoziţia acestor materiale sunt
constituite din cuarţ şi sticlă de bariu sau stronţiu. Umplutura de cuarţ prezintă proprietăţi estetice
deosebite şi rezistenţă, însă nu este radioopacă şi poate abraza dinţii antagonişti. Particulele de sticlă
de bariu sau stronţiu sunt radioopace, însă mult mai puţin stabile decât cuarţul.
• Compozite cu microumplutură
Aceste materiale conţin în principal particule foarte fine de silice coloidală cu diametrul
între 0.01-0.05 μm. Datorită dimensiunii reduse a particulelor, compozitele cu microumplutură pot
fi lustruite mult mai bine, iar suprafaţa mai mică a particulelor ajută la prevenirea dizlocării acestora
din matricea polimerică. Se previne astfel apariţia „găurilor” de eroziune.
Totuşi, avantajele suprafeţelor fine şi ale rezistenţei îmbunătăţite la uzură sunt câştigate în
detrimentul unei capacităţi de încărcare cu particule a compozitului. Deoarece suprafaţa unor
particule mai mici este mai mare în comparaţie cu volumul lor, acestea nu pot asigura o densitate

3
atât de mare ca cea compozitelor cu macroumplutură. Acest fapt conduce la o contracţie de
polimerizare mai însemnată.

În ciuda progreselor obţinute, trebuie recunoscut faptul că nici compozitele cu

microumplutură eterogenă nu sunt suficient de rezistente pentru a fi plasate în regiunile posterioare
expuse unor forţe masticatorii mari. Acest lucru nu a fost posibil până când au fost create
compozitele hibride, cu o combinaţie de particule de umplutură mici şi ultrafine de cuarţ, sticlă şi
ceramică.
• Compozite hibride
Temenul de “compozit hibrid” descrie foarte bine faptul că umplutura este alcătuită din
componente diferite sau /si de dimensiuni diferite.
Primele compozite hibride introduse conţineau particule de umplutură mari cu diametrul de
15-20 μm, precum şi particule mici de silice coloidală cu dimensiuni de 0.01-0.05 μm.

Fig.3. Reprezentare schematică a compozitelor cu Fig.4. Principiul distribuţiei particulelor în

macro-, microumplutură şi hibride matricea compozitelor hibride

• Nanocompozite
Nanocompozitele conţin particule de umplutură cu dimensiuni sub 100 nm (0,1 μm) şi au
proprietăţi estetice superioare tuturor celorlalte tipuri de materiale compozite, precum şi o
durabilitate şi o rezistenţă net superioare. O primă generaţie de compozite cu nanoparticule există deja
pe piaţă în utilizare, dar sunt încă posibilităţi de ameliorare a calităţilor date de nanotehnologia acestora.

2.2. Clasificarea în funcţie de mecanismul de priză

În funcţie de mecanismul de polimerizare se deosebesc 3 tipuri de reacţii de initiere:
• iniţiere cu substanţe termic labile prin descompunerea iniţiatorilor (peroxizi,
hidroperoxizi, compuşi azo sau diazo) la o temperatură bine definită;
4
 • iniţiere chimică: descompunerea iniţiatorilor cu ajutorul unor acceleratori de tipul aminelor
terţiare aromatice (care joacă rol de donor de electroni);
• iniţiere cu radiaţie luminoasă din domeniul ultraviolet (UV) sau vizibil (VIS) (lampă cu
halogen, LED, laser).

În tehnicile directe (în cabinet) intră în discuţie numai iniţierea chimica şi

fotopolimerizarea.
Răşinile compozite cu iniţiere chimică sau autopolimerizabile conţin un sistem
bicomponent de iniţiere, format din iniţiator (de obicei un peroxid organic) şi accelerator (o amină
terţiară).
Răşinile compozite cu fotoiniţiere sunt cel mai frecvent utilizate în cabinetele de medicină
dentară, datorită avantajelor pe care le oferă comparativ cu cele autopolimerizabile. De obicei se
prezintă în seringi sau compule şi se aplică în straturi succesive cu grosime maximă de 2mm, ce vor
fi polimerizate separat.
Deoarece radiaţiile luminoase au energie mică se impune folosirea unor fotoiniţiatori care se
descompun pentru a genera radicali liberi. În sistemele activate cu sursa de radiaţii UV (λ = 365
nm) benzoil metil eterul este folosit ca iniţiator, acesta descompunându-se în radicali liberi în
absenţa / sau prezenţa unei amine terţiare. În sistemele fotoreticulate cu radiaţie vizibilă (λ = 450-
500 nm), camforchinona (CQ) este iniţiator iar activatorul este o amină terţiară alifatică sau
aromatică.

Fig. 5. Mecanismul iniţierii fotochimice

Iniţierea cu radiaţie vizibilă a fost aleasă, în detrimentul iniţierii cu radiaţie UV, datorită unei
adâncimi de penetrare în compozit de 2 mm în loc de 1 mm (radiaţia UV este puternic dispersată de
agentul de ranforsare cu dimensiuni foarte mici) precum şi datorită faptului că este suficient un timp

5
de iradiere mai scurt (maxim 60 secunde). În plus radiaţia UV poate cauza arsuri corneene, iar
lampa UV necesită o încălzire înainte de folosire, aceasta pierzându-şi eficienţa în timp.

3. Matricea polimerica
In 1960, Bowen a cercetat posibilitatea utilizării răşinilor epoxidice (diglicidileterul
bisfenolului A, DGEBA) în combinaţie cu particule de silice.

Fig.6. DGEBA
Rezultatele “in vitro” au fost promiţătoare, dar prezenţa umidităţii a inihibat procesul de
polimerizare a răşinii epoxidice. Pentru a depăşi această inconvenienţă, Bowen a ataşat grupări
metil-metacrilat la grupările terminale ale răşinii epoxidice, transformând în acest fel răşina
epoxidică într-un dimetacrilat. Rezultatele experimentale au fost încurajatoare şi au finalizat cu
obţinerea unei noi răşini numită bisfenol A diglicidil-dimetacrilat (BisGMA) sau, mai simplu,
răşina Bowen.

Fig.7. BisGMA
Vâscozitatea crescută a Bis-GMA a produs unele inconveniente legate de adăugarea
umpluturii şi de amestecarea compozitului. Un alt dezavantaj al răşinilor convenţionale de tip Bis-
GMA este acela că prezintă tendinţa de a forma matrice extrem de casante, lipsite de rezistenţă.
Deficienţele BisGMA au fost parţial eliminate prin elaborarea unor monomeri cu structură
asemănătoare (Bis-MA, Bis-EMA, Bis-PMA) sau complet diferită, cum este uretan
dimetacrilatul (UDMA).
Uretan-dimetacrilatul (UDMA) este un monomer folosit frecvent în matricea polimerică a
răşinilor compozite dentare Acest monomer a fost introdus în 1974, are vâscozitate mai redusă
decât Bis-GMA.

Fig.8. Uretan-dimetacrilat (UDMA)

6
 Pentru diminuarea vâscozităţii s-au adăugat diferiţi monomeri de diluţie, cu vâscozităţi mai
reduse, cum ar fi spre exemplu trietilenglicol-dimetacrilat (TEGDMA) care au făcut posibilă
creşterea durităţii prin adăugarea unei cantităţi crescute de umplutură şi creşterea legăturilor
intercatenare.

Fig.9. TEGDMA
Tabel 1. Corelaţie între masa moleculară şi vâscozitatea monomerilor
Monomer Masa moleculară (g/mol) Vâscozitate (Pa x s)
Bis-GMA 512 1369
UDMA 470 28
TEGDMA 286 0.008

Majoritatea compozitelor dentare comerciale sunt constituite dintr-un amestec de monomeri

dimetacrilaţi. Reacţia de polimerizare radicalica a monomerilor la legătura dublă C=C din gruparea
metacrilat determină formarea unei reţele tridimensionale, în care particulele de umplutură se
găsesc dispersate.
Formulele consacrate, de tip Bis-GMA, UDMA sau TEGDMA au fost ameliorate până aproape
de limita superioară a posibilităţilor lor, de aceea direcţiile de cercetare trebuie diversificate. Acestea merg
către modificarea şi optimizarea structurilor de bază de mai sus, prin adăugarea unor catene laterale, prin
copolimerizare cu alţi compuşi, prin creşterea gradului (exprimat procentual) de conversie a monomerilor
în polimeri, ori către identificarea experimentală şi obţinerea tehnologică a unor monomeri cu alte
structuri, cum ar fi cei de tip oxyran sau siloran, care să poată oferi caracteristici fizico-chimice mai bune
matricii organice a unei noi generaţii de compozite

4. Parte experimentala
4.1. Materiale
- monomeri: BisGMA, UDMA, TEGDMA
- agent de ranforsare: silice pirogena (SiO2) – dimensiune 0.007µm, suprafata specifica 390±40m2/g

7
- sistem de initiere: 0.2% camforchinonă (CQ) şi 0.8% etil-4(N, N’-dimetilamino)benzoat
(4EDMAB)

4.2 Echipamente utilizate

- lampa de polimerizare cu radiatie vizibila
- baie de apa termostata

4.3 Sinteza compozitelor dentare

Nr. proba Raport monomeri (%) Procent silice

BisGMA:TEGDMA:UDMA (%)
1 martor 50:25:25 0
2 Comp5 15:50:35 5
3 Comp10 25:50:25 10

Se vor sintetiza 3 tipuri de compozite dentare prin amestecarea in diferite proportii a

monomerilor BisGMA, UDMA si TEGDMA cu agentul de ranforsare pana la obtinerea unui amestec
omogen. O dispersie buna a particulelor se silice se obtine prin folosirea unei bai termostatate (10-15 min,
60ºC). Gradul de dispersie al silicei în matricea polimerică este estimat vizual prin inspectarea
clarităţii optice a amestecului.
Apoi se adauga pe rand componentele sistemului de fotoinitiere: 0.2% CQ. Amestecul obţinut a
fost ultrasonicat până la completa dizolvare a componentelor sistemului de iniţiere (10 min, 60ºC).
Apoi se adauga 0.8% EDMAB. Degazarea amestecului este necesara pentru a minimiza prezenţa
bulelor de aer din sistem.

8
 Următoarea etapă este turnarea amestecului compozit în forme rectangulare de polimerizare
(L = 3 cm, l = 1 cm, g = 2 mm) realizate din Teflon.
Pentru a evita pătrunderea oxigenului, care inhibă polimerizarea, deasupra materialului se va
plasa o folie poliesterică. Deasupra foliei poliesterice, se foloseşte, pentru îndreptarea suprafeţei, o
placă de sticlă, prin care se realizează polimerizarea cu ajutorul unei lămpi de tip LED (Light
Emitting Diode) timp de 60 secunde, sub un unghi de 90°. Lampa utilizată produce radiaţii în
spectru vizibil cu lungimea de undă cuprinsă între 460 - 480 nm (albastru) şi are o intensitate a
luminii de aproximativ 700mW/cm2.

După fotopolimerizare, compozitele obţinute sunt lăsate în forma de Teflon timp de 24 h

apoi sunt indepartate.