Microemulsiile și microemulsiile- gel

Deşi conceptul de microemulsie a fost introdus încă din anii 1940 de Hoar şi Schulman, iar
termenul de microemulsie a fost inventat mai târziu (1958) de Schulman şi colab., definiţia
acestui sistem dispers, general acceptată în prezent, a fost dată de Danielsson şi Lindman în
1981. Microemulsiile (ME) sunt dispersii coloidale fluide şi transparente, stabile termodinamic,
care se formează spontan când se amestecă în proporţii adecvate o fază uleioasă, o fază apoasă,
un surfactant şi un cosurfactant. Izotropia optică (transparenţa) şi viscozitatea lor scăzută sunt
determinate de diametrul redus al picăturilor (10-100 nm), care le permite o mobilitate ridicată în
vehicul şi adeziunea de suprafaţa pielii, mărind astfel permeaţia substanţei medicamentoase.
Microemulsiile se deosebesc de nano- şi macroemulsii printr-o serie de proprietăţi (tipul,
dimensiunea picăturilor fazei dispersate, formare şi stabilitate).

În funcţie de raportul celor două faze (ulei şi apă), de proprietăţile fizico-chimice ale
surfactantului conţinut şi de configuraţia structurii, Winsor a împărţit microemulsiile în patru
tipuri diferite: 
 microemulsii cu structură discontinuă de tipul I (direct), bifazice, cu un exces de fază
uleioasă în partea superioară şi o emulsie L/H în partea inferioară;
 microemulsii cu structură discontinuă de tipul II (invers), bifazice, cu o emulsie H/L în
partea superioară şi un exces de fază uleioasă în partea inferioară;
 microemulsii de tipul III, trifazice, cu un exces de fază uleioasă în partea superioară, o
microemulsie bicontinuă în mijloc şi un exces de fază apoasă la partea inferioară;

 microemulsii de tipul IV, monofazice (faza de microemulsie). Simpla modificare a

temperaturii în cazul unui surfactant neionic poate determina tranziţia de la microemulsia de
 tip I la tipul III şi la tipul II. De asemenea, creşterea concentraţiei surfactantului poate induce
o tranziţie de la oricare dintre aceste tipuri de microemulsie (I, II sau III) la cea de tipul IV.
Contrar terminologiei lor, microemulsiile conţin picături cu cel puţin un ordin de mărime mai
mici decât macro- şi nanoemulsiile, datorită rigidităţii filmului interfacial, care este cu atât mai
mare cu cât densitatea de împachetare a moleculelor surfactantului în acesta este mai mare.
Diametrul picăturilor de ME este influenţat şi de alţi factori, ca temperatura şi lungimea lanţului
alchil din structura surfactantului şi a fazei lipofile. Studii efectuate în cazul unor ME de tip H/L
au arătat că un surfactant sau cosurfactant cu lanţ alchil mai scurt, precum şi creşterea
temperaturii sau a lungimii lanţului alchil al fazei lipofile vor determina formarea unor picături
apă-în-ulei mai mari şi o creştere a interacţiunii între picături, ceea ce poate afecta stabilitatea
ME. Se consideră că ME sunt sisteme fluctuante, în care picăturile formează agregate
(aglomerate), dacă filmul interfacial este foarte flexibil, însă după aceea ele se separă în picături
mai mici, menţinându-se forma şi dimensiunea la echilibru a picăturilor. Acest tip de sistem
dinamic facilitează difuzia şi eliberarea substanţei active din formulare.
Spre deosebire de macro- şi nanoemulsii, microemulsiile se formează spontan (fără consum de
energie) când tensiunea interfacială ulei/apă este adusă la valori foarte scăzute, iar filmul
interfacial este fluid şi foarte flexibil. Dependent de tipul de microemulsie formată şi, în special,
de proporţia de ulei, apă şi surfactant, în sistem se pot forma diferite structuri (micelare,
vermiculare, lamelare şi spongioase). Microemulsiile se diferenţiază de nanoemulsii şi prin
faptul că pentru formarea lor este necesară de obicei o concentraţie mai mare de surfactant sau
emulgator (de exemplu, 15-30% m/m din faza uleioasă), precum şi utilizarea unui cosurfactant
(de exemplu, alcooli) cu lanţ mai scurt de atomi de carbon decât cel necesar în cazul
nanoemulsiilor. O serie de studii au indicat faptul că flexibilitatea interfeţelor în microemulsii
este influenţată şi de natura fazei uleioase: lipidele cu volum molecular mic (de exemplu, acizi
graşi saturaţi şi nesaturaţi) se vor localiza în filmul monomolecular de surfactant (similar
moleculelor surfactantului), în timp ce lipidele cu volum molecular mai mare (de exemplu,
trigliceride) tind să se localizeze în centrul picăturii. Tensiunea superficială scăzută conduce la
divizarea fazei dispersate în picături foarte mici, creşterea numărului de picături şi extinderea
ariei suprafeţei interne totale a interfeţelor ulei/apă.
În majoritatea cazurilor, microemulsiile se formează şi există doar într-un domeniu relativ îngust
de concentraţii ale componentelor (ulei-apă-amestec surfactant/cosurfactant). Selectarea
cantităţii adecvate din fiecare component în formulare se efectuează prin construirea diagramelor
pseudoternare de fază, în care fiecare vârf reprezintă procentul maxim (100%) al fiecărui
component respectiv amestec binar (amestecul surfactant/cosurfactant).
O simplă modificare a concentraţiei componentelor microemulsiei poate determina formarea
altor structuri coloidale, cum ar fi macroemulsii, faze anizotropice cristaline, hexagonale sau
cubice şi structuri lamelare
În cei 75 de ani care au trecut de la descoperirea lor, microemulsiile au fost intens studiate şi apoi
recunoscute în domeniul farmaceutic ca sisteme de eliberare şi transport al substanţelor
medicamentoase, deoarece posedă o serie de proprietăţi unice. Mai mult, în ultimele decenii s-a
manifestat un interes deosebit faţă de microemulsii ca forme farmaceutice pentru administrarea
dermică a substanţelor active. Primele studii referitoare la posibilitatea utilizării microemulsiilor
ca preparate topice au fost publicate în anii 1980, iar un studiu de literatură recent, în care autorii
au analizat articolele referitoare la formulări de microemulsii publicate în perioada 2011-2016, a
relevat faptul că peste 30% dintre publicaţii au investigat microemulsiile dermice/topice,
situându-se pe locul al doilea după cele privind formulările orale (42%). Totuşi, din cauza naturii
lor complexe, microemulsiile nu constituie întotdeauna o opţiune viabilă ca vehicule pentru
administrarea substanţelor medicamentoase. De aceea înţelegerea avantajelor şi dezavantajelor
microemulsiilor ca formă farmaceutică este esenţială în luarea deciziilor corecte privind
administrarea unei substanţe medicamentoase.
În încercările de a crește administrarea cutanată de medicamente, microemulsiile (ME) au fost
din ce în ce mai frecvent utilizate în ultimii ani. ME s-au s-a dovedit a fi superior metodelor
convenționale precum emulsii sau hidrogeluri pentru eliberarea dermică de hidrofile și în special
medicamente lipofile. Datorita proprietății de solubilizare, ME prezintă un plus pentru
administrarea medicamentelor. De asemenea, pot acționa ca potențiatori de penetrare, în funcție
de natura uleiului și a agentului tensioactiv (elemente constitutive).
Pe lângă optimizarea formulării pentru a maximiza biodisponibilitatea cutanată a
medicamentelor, este important să se asigure că aceasta este acceptabil din punct de vedere
estetic pentru pacienți, este ușor de utilizat și aderă suficient la piele. Optimizarea reologică
comportamentul este așadar unul dintre pașii cruciali în dezvoltare a sistemelor de administrare a
medicamentelor dermice. În funcție de compoziția lor, ME prezintă o serie de structuri, care
variază de la picături dispersate de diferite forme și dimensiuni la lichid cristale lamelare. Pot fi
formate cantități de geluri izotrope transparente . Din păcate, aceste structuri de gel induse de apă
sunt frecvent deranjate ușor și adăugarea de molecule de medicament le poate afecta considerabil
stabilitatea. Modul mai obișnuit de a optimizare a comportamentului reologic al ME topice este
adăugarea de agent de îngroșare care crește vâscozitatea sistemului fără a-i afecta stabilitatea și
formarea spontană . Totuși, găsirea unui agent de îngroșsare corespunzător este o sarcină care
necesită mult timp, deoarece selecția se face empiric și numeroși agenți trebuie sortați.
Grosimea ME este de obicei compus din două elemente structurale distincte, o rețea format prin
îngroșător în faza exterioară cu care coexist picăturile de microemulsie.
Emulsiile-gel prezintă un solvent organicca fază secundară ce oferă rezistență superioară
împotriva contaminării microbiene în comparație cu fazele apoase.
Gelurile pe bază de microemulsie sunt preparat fie prin adăugarea directă a agentului de
îngroșare la ME sau amestecând ME cu un gel deja preparat. Cu toate acestea, ambele metode
pot avea impact asupra structurii ME , modificând posibil puterea de solubilizare ME și scăderea
performanței sale. Ca exemplu, adăugarea de 1% polimeri (fie carboximetilceluloză,
hidroxipropil celuloză, Pluronic F127 sau acid Pluronic F68) la un izopropil myristate pe bază de
ME semnificativ a redus permeabilitatea capsaicina pe pielea șobolanului. O metodă alternativă
de creștere a vâscozității ME este să profite de capacitatea anumitor ME excipienții, atunci când
sunt combinați în raporturi specifice, pentru a da sisteme vâscoase , adesea asociate cu formarea
de structure lamelare. Folosind această strategie, nu este nevoie de agenți de gelificare,
formularea este mai ușor de pregătit și prezența structurile lamelare pot proteja, în principiu,
drogurile degradarea, crește hidratarea pielii și îmbunătățește absorbția de medicamente în piele.
Prepararea emulsiilor-gel cuprinde pași mai simpli și scurti care cresc fezabilitatea producției.
Nu sunt necesare instrumente specializate pentru producerea de microemulsii-gel. Mai mult,
materialele utilizate sunt ușor disponibile și mai ieftine. Prin urmare, costul de producție al
emulsiilor-gel este unul avantajos.
Bibliografie:
1. Lavinia Vlaia, Ana Maria Muț, Georgeta Coneac, Ioana Olariu, Vicențiu
Vlaia, Mircea Hîrjău, Prof. Univ. Dr. Farm. Dumitru Lupuliasa, Microemulsii şi
microemulsii-gel topice biocompatibile – utilizare şi perspective ca sisteme de
eliberare cutanată a substanţelor medicamentoase, Medihub Media

2. Elena Del Favero, Laura Cantu, Noemi Frattini, Silvia Pescina, Cristina Padula,
Patrizia Santi, Fabio Sonvico, Sara Nicoli, Gel-like TPGS-Based Microemulsions for
Imiquimod Dermal Delivery: Role of Mesostructure on the Uptake and Distribution
into the Skin

3. Froelich, A., Osmalek, T., Snela, A. Kuntsman, P., Jadach, B., Olejniczak, M.,
Roszak, G., Bialas, W., Novel microemulsion-based gels for topical delivery of
indomethacin: Formulation, physicochemical properties and in vitro drug release
studies, Journal of Colloid and Interface Science 2017, 1:36.