DRAJEURI

ARGUMENT

Mi-am ales această temă datorită dorinţei mele de a mă documenta şi de a descoperi lucruri
noi şi interesante despre " DRAJEURI ”
În uzanţa obişnuită avem cuvântul „drajeu” care este utilizat pentru această formă pentru
prima dată în literatura franceză în anul 1391., cuvântul făcând referire la anumite produse de
cofetărie.
În anul 1560 produsele respective sunt cunoscute sub denumirea de „drajele”. Cuvântul
drajeu derivă din cuvintele greceşti „agemata” = dulciuri şi „ago” = muşcătură, înghiţitură. Termenul
„obducti” derivă din cuvântul „obducere” = acoperire utilizat pentru prima dată în Farmacopeea
elveţiană în ediţia a V-a. C.
Această formă prezintă următoarele avantaje: - mascarea gustului, mirosului neplăcut a unor
substanţe medicamentoase; - protecţia substanţelor active faţă de factorii externi; - dirijarea
absorbţiei; - posibilitatea asocierii unor substanţe incompatibile , de exemplu: vitamina C cu
vitamina B12 prin introducerea uneia în nucleul drajeului iar a celeilalte în învelişul drajefiant; -
aspect plăcut; - administrare uşoară; - posibilitatea diferenţierii diferitelor tipuri de drajeuri prin
coloraţii diferite. D.
Pe lângă multiplele avantaje prezentate această formă prezintă şi câteva dezavantaje şi
anume: - drajefierea necesită operaţii suplimentare comprimării; - biodisponibilitatea acestei forme
este inferioară comprimatelor.
Predrajefierea este operaţia prin care nucleele sunt învelite cu un strat care are rolul de a
proteja substanţele medicamentoase conţinute în nucleu de pătrunderea umidităţi în fazele următoare
a drajefierii şi de asemenea opreşte trecerea unor componente din nucleu în învelişul drajefiant.
Operaţia are rolul de a rotunji nucleele astfel încât drajefierea să fie cât mai uniformă, şi se
realizează în următorul mod: - după separarea nucleelor de surplusul de pulberi acestea sunt
introduse în cazanul de drajefiere peste care se aduce în fir subţire siropul la temperatura camerei
(drajefiere la rece) sau încălzit la aproximativ 60 0 C (drajefiere la cald) până în momentul în care
nucleele încep să se aglomereze (să se alipească unele de altele) moment în care se adaugă pulberea
de umplutură, până în momentul în care nucleele se rotesc din nou liber.
În continuare, în turbină se introduce un curent de aer cald care realizează uscarea. Ca sirop
de acoperire se poate utiliza siropul de zahăr de concentraţie 55-60% în care sunt încorporate
cantităţi mici de carboximetilceluloză sodică, gelatină etc. iar ca pulberi de acoperire se utilizează
amestecuri de zaharoză + talc + bioxid de siliciu etc. În locul soluţiei de acoperire se poate utiliza
suspensia care conţine pulberile amintite anterior iar ca mediu de 26

4
 Proiectul conţine un număr de două capitole în care sunt evidenţiate descrierea deosebirilor
parametrilor tehnologici necesari obţinerii celor două sortimente de drajeuri precum şi normele de
igienă şi protecţie a muncii şi reţeta de fabricaţie a sortimentelor.
Drajeurile (compresii obducti) – se obţin numai pe cale industrială. Sunt comprimate
acoperite cu unul sau mai multe straturi, au formă biconvexă, suprafaţă lucioasă, sunt albe sau
colorate. Ex. Lanatozid C, Stamicin, Fenilbutazona.
După locul unde se dezagregă şi cedează substanţa activă se clasifică în:
- drajeuri gastrosolventes - care eliberează substanţa activă în stomac în 60’.
- drajeuri enterosolventes - care eliberează substanţa activă în intestin în 120’.
În această lucrare am cuprins tot ce am învăţat în cei trei ani de şcoală argumentând în mare
măsură toate cerinţele şi criteriile de performanţă.
Tratarea conţinutului ştiinţific s-a realizat pe baza interdisciplinarităţii, ai corelării noţiunilor
teoretice cu cele practice în conformitate cu îndrumările primate şi criteriile de performanţă
prevăzute în Standardul de Pregătire Profesională.
Bomboanele se obţin simplu, prin dizolvarea zahărului în apă. Diferitele temperaturi de
încălzire determină tipul de bomboane: temperaturile ridicate fac bomboanele tari, temperaturile
medii fac bomboanele moi şi temperaturile joase fac bomboanele care se mestecă (jeleurile).
Drajeurile sunt bomboane care au forme sferice, ovoidale sau lenticulare (de pastile) cu
suprafaţa lucioasă, lustruită şi colorată în diverse nuanţe; ele sunt formate dintr-un nucleu (miez) care
poate avea diferite compoziţii şi dintr-un înveliş care poate fi din zahăr, ciocolată sau cacao, obţinut
prin rostogolire în turbine de drajare.
Sunt şi drajeuri care nu au nuclee, aIcătuite numai din zahăr pudră cimentat cu ajutorul unui
sirop.
Datorită faptului că procesul de fabricaţie al drajeurilor nu necesită temperaturi ridicate,
desfăşurându-se în majoritatea cazurilor la rece, valoarea alimentară a acestor produse poate fi
îmbunătăţită prin adaosuri de vitamine.
Sistemele disperse cu mai multe faze pot fi observate microscopic sau macroscopic (respectiv
grosier) dependent de modul în care se recunosc unităţile dispersate : cu ochiul liber sau cu ajutorul
microscopului.
Grupa sistemelor disperse macroeterogene (macroscopice sau dispersate grosier)cuprinde atât
preparatele farmaceutice solide, sub formă de particule, cum ar fi: pulberile, pudrele, capsulele, sub
formă de particule agregate: pastile, gra- nule, lozengi şi pelete, cât şi formele compacte,
comprimate, adică: comprimatele (tabletele), drajeurile şi
comprimatele filmate (fig. 1).

5
 În grupa formelor solide, au fost incluse capsulele şi pastilele, datorită structurii lor exterioare
solide, dar în interiorul învelişului lor solid, capsulele pot conţine atât substanţe solide, cât şi mase
semisolide şi chiar lichide.
Comprimatele sunt preparate farmaceutice solide, care conţin doze unitare din una sau mai
multe substanţe active. Se obţin, în general, prin comprimarea unui volum constant de particule.
Comprimatele sunt destinate administrării orale. Anumite comprimate sunt înghiţite sau mestecate,
unele sunt dizolvate sau dispersate în apă înaintea administrării, iar altele sunt menţinute în cavitatea
orală pentru a elibera substanţa activă (Comprimate, Compressí, FR X, supl. 2004; Tablets,
Compressi, Ph. Eur. 4th 2002, supl. 4.1, 2003).

6
CAP. 1 INSTRUCŢIUNI TEHNOLOGICE DE FABRICAŢIE
A DRAJEURILOR

1.1 CLASIFICAREA DRAJEURILOR

Diversitatea nucleelor combinate cu cele trei tipuri de învelişuri, la care se adaugă varietatea
aromelor folosite, dau posibilitatea fabricării drajeurilor în numeroase sortimente.
După modul de obţinere:
- drajeuri propriu-zise;
- comprimate acoperite prin comprimare;
- comprimate filmate.
Formularea comprimatelor acoperite
Drajeurile sunt compuse din următoarele părţi:
- sâmburele drajeului, care poate fi reprezentat de diferite forme: pilule, granule, comprimate
etc.;
- învelişul drajeului, care poate fi diferit în funcţie de modul de obţinere sau de materialul de
acoperire utilizat.
Prepararea comprimatelor acoperite Comprimatele acoperite se pot obţine prin următoarele
metode:
- prin operaţia de drajefiere clasică (drajefiere umedă);
- acoperirea prin comprimare (drajefiere uscată);
- acoperirea cu pelicule (peliculizare).
Drajefierea clasică (drajefierea propriu-zisă) Drajefierea este operaţia prin care nucleele
reprezentând diferite forme farmaceutice sunt acoperite dintr- un strat, în principal compus din zahăr.
Pentru a realiza drajeuri corespunzătoare, nucleul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- rezistenţă suficientă pentru a nu se sfărâma prin mişcarea din turbina de drajefiere şi sub
greutatea masei de nuclee existenţi în turbină;
- să aibă un timp de dezagregare corespunzător;
- să aibă masa sub 0,5 g;
- să aibă o formă biconvexă pentru a rula uşor în toba de drajefiere. Pentru efectuarea acestei
operaţii (drajefiere) se utilizează tobele de drajefiere.
Toba de drajefiere este confecţionată din metal (inox, cupru cositorit, fier galvanizat) care să
transmită bine căldura, şi să prezinte inerţie faţă de diferite substanţe chimice şi să aibă o rezistenţă
mecanică corespunzătoare.
Turbina de drajefiere are o formă elipsoidală având diferite mărimi şi anume diametrul
cuprins între 70-150 cm. Aceasta se roteşte în jurul axului, pe care este fixată, cu o viteză de 12-40
7
rot/min. Axul pe care este fixată este înclinat la diferite unghiuri în funcţie de faza de drajefiere.
Pentru început toba este fixată la un unghi de aproximativ 450 .
Viteza de rotaţie se poate regla în funcţie de faza de lucru şi este mai mică în fazele iniţiale
urmând să se folosească viteze mai mari în fazele finale ale drajefierii (lustruirea drajeurilor).
Nucleele drajeurilor care sunt introduse în turbină sunt separate de praf apoi în turbină este introdus
siropul de acoperire în care sunt suspendaţi diferiţi auxiliari. Auxiliarii pot fi introduşi şi sub formă
de pulberi 25 - 26. care pot fi adăugaţi alternativ cu siropul de acoperire. Turbina este prevăzută cu
sisteme de ventilaţie şi căldură corespunzătoare.
Nucleele drajeurilor sunt menţinute în turbină până când stratul de acoperire este
corespunzător. Operaţia de drajefiere este delicată şi durează timp îndelungat.
În timpul operaţiei de drajefiere încălzirea cazanului poate fi realizată în mai multe moduri:
- încălzire directă la flacără;
- încălzire cu vapori de apă care circulă prin serpentinele care înconjoară turbina;
- folosind aparate care emit radiaţii infraroşii şi care acţionează de la o distanţă relativ mică
de 20-25 cm;
- sau prin introducerea unui curent de aer cald în turbina de drajefiere. Prin introducerea
aerului cald în timpul rotaţiei turbinei se măreşte viteza de evaporare a apei.
Pentru ca operaţia să fie satisfăcătoare unele turbine sunt prevăzute cu dispozitive de aspirare,
care au rolul de a absorbii aerul umed şi unele pulberi formate în timpul mişcării turbinei datorită
frecării nucleelor.
Umplerea cazanului cu nuclee trebuie să fie făcută cu multă atenţie. În general, volumul
ocupat de nucleele drajeurilor trebuie să fie de aproximativ 2/3 din volumul cazanului de drajefiere.
O supraîncărcare a turbinei poate duce la deformarea nucleelor sau chiar la sfărâmarea unor
sâmburi şi de asemenea la pierderea unei părţi din material în timpul mişcării turbinei. O umplere cu
cantităţi mai mici de nuclee face ca frecarea să fie redusă iar învelişurile rezultate să fie neuniforme.
Mişcarea de rotaţie a turbinei are loc în sens invers acelor de ceasornic ceea ce permite o intervenţie
uşoară în timpul operaţiei de drajefiere.
Procesul de drajefiere se derulează în următoarele etape:
- predrajefierea;
- stratificarea;
- colorarea;
- uniformizarea;
- lustruirea.
Predrajefierea este operaţia prin care nucleele sunt învelite cu un strat care are rolul de a
proteja substanţele medicamentoase conţinute în nucleu de pătrunderea umidităţi în fazele următoare
a drajefierii şi de asemenea opreşte trecerea unor componente din nucleu în învelişul drajefiant.

8
 Operaţia are rolul de a rotunji nucleele astfel încât drajefierea să fie cât mai uniformă, şi se
realizează în următorul mod: - după separarea nucleelor de surplusul de pulberi acestea sunt
introduse în cazanul de drajefiere peste care se aduce în fir subţire siropul la temperatura camerei
(drajefiere la rece) sau încălzit la aproximativ 60 0 C (drajefiere la cald) până în momentul în care
nucleele încep să se aglomereze (să se alipească unele de altele) moment în care se adaugă pulberea
de umplutură, până în momentul în care nucleele se rotesc din nou liber. În continuare, în turbină se
introduce un curent de aer cald care realizează uscarea. Ca sirop de acoperire se poate utiliza siropul
de zahăr de concentraţie 55-60% în care sunt încorporate cantităţi mici de carboximetilceluloză
sodică, gelatină etc. iar ca pulberi de acoperire se utilizează amestecuri de zaharoză + talc + bioxid
de siliciu etc. În locul soluţiei de acoperire se poate utiliza suspensia care conţine pulberile amintite
anterior iar ca mediu de dispersie siropul utilizat. Prin utilizarea acestor suspensii creşte viteza de
lucru deoarece pulberile sunt introduse deodată cu siropul utilizat.
Predrajefierea constă în acoperirea nucleelor cu 4-8 straturi până când acestea sunt acoperite
uniform. Când în nucleele drajeurilor avem substanţe higroscopice predrajefierea se realizează cu o
soluţie hidrofobă şi anume conţinând: acetoftalat de celuloză, şerlac, zeină. A2. Stratificarea. Este
faza în care se produce îngroşarea şi rotunjirea comprimatelor prin adăugarea unui strat compact de
zahăr care formează corpul drajeului. Stratificarea decurge în acelaşi mod ca şi prestratificarea
diferenţa constând în faptul că se adaugă mai multe straturi de înveliş drajefiant astfel încât masa
(grosimea) învelişului să ajungă până la 30-50% din masa drajeului. A3. Colorarea. Operaţia constă
în adăugarea unor soluţii conţinând diferiţi pigmenţi. Uneori colorarea are loc concomitent cu
uniformizarea (netezirea). Înainte de colorarea drajeurile trebuie să aibă pereţii uniform lustruiţi
deoarece orice asperitate poate conduce la obţinerea de drajeuri cu suprafeţe neuniforme. Coloranţii
utilizaţi la drajeuri sunt cei admişi în industria alimentară şi anume: galben de tartrazină, albastru de
alizarină, albastru de metilen, albastru de anilină cu eventuale adaosuri de pulberi ca: aerosil, talc,
amidon etc. Siropul pentru colorare se adaugă încălzit la 40-500 iar după terminarea operaţiei
drajeurile sunt uscate la temperaturi cuprinse între 40-500 C timp de câteva ore. A4. Uniformizarea.
Netezirea.
În această fază se urmăreşte ca suprafaţa drajeului să devină uniformă şi foarte netedă. În
acest scop se utilizează un sirop de acoperire foarte diluat. Pentru realizarea operaţiei în condiţii
optime viteza de rotaţie a cazanului este mică iar poziţia turbinei este aproape orizontală. Pentru
reuşita operaţiei este foarte important ca pereţii cazanului să fie perfect netezi. A5. Lustruirea. Este
ultima fază din procesul drajefierii care are scopul de a conduce la drajeuri cu aspect lucios, plăcut,
suprafaţa devenind perfect netedă şi strălucitoare. Pentru lustruire se utilizează emulsii sau soluţii
care conţin grăsimi, ceruri ca de exemplu: ceară de carnauba, ulei de cocos, ceară albă de albină,
parafină etc. Lustruirea se poate realiza în acelaşi cazan în care s-a făcut drajefierea cu condiţia ca
acesta să fie în prealabil curăţat şi spălat. Pentru a reuşi în condiţii cât mai bune această operaţie, este

9
indicat ca lustruirea să aibă loc în turbine speciale de lustruire care au pereţii turbinei căptuşiţi cu
material textil (postav, pâslă) impregnat cu o soluţie sau emulsie de diferite substanţe grase.
Drajefierea clasică are câteva dezavantaje şi anume: - operaţia durează mult; - creşte considerabil
masa drajeului; - nu se poate realiza întotdeauna conservarea substanţelor active datorită prezenţei
umidităţii şi temperaturii; - produsul final nu este întotdeauna identic ca formă şi greutate. Pentru o
reuşită mai bună a operaţiei s-a propus înlocuirea soluţiilor de zahăr cu alte soluţii, de exemplu:
carboximetilceluloză sodică, polietilenglicol etc. B. Acoperirea drajeurilor prin comprimare.
Operaţia este numită şi drajefiere uscată iar comprimatele rezultate sunt numite comprimate
cu manta. Metoda prezintă avantajul faţă de drajefierea clasică prin faptul că operaţia de acoperire
durează mai puţin şi este evitată prezenţa umidităţii. De asemenea, pot fi asociate substanţe
incompatibile între ele prin plasarea uneia în nucleu iar a celeilalte în învelişul comprimatului
acoperit rezultat. Acest mod de acoperire se realizează cu maşini perfecţionate care lucrează în 6
timpi şi anume: a) în prima fază se aduce o mică cantitate de material în matriţă, material care va
forma stratul inferior al drajeului; b) în faza a II-a se aduce în centrul matriţei comprimatul care va
forma nucleul comprimatului acoperit; c) în faza a III-a se comprimă nucleul împreună cu învelişul
drajefiant inferior; d) în faza a IV-a se introduce în matriţă o nouă cantitate de material care va forma
stratul superior de acoperire al comprimatului; e) în faza a V-a urmează o nouă comprimare
obţinându-se astfel comprimatul acoperit ; f) în faza a VI-a comprimatul este expulzat din matriţă,
matriţa fiind disponibilă pentru a fi umplută cu o nouă cantitate de material care va forma stratul
inferior de acoperire. Din punct de vedere tehnic maşinile pentru comprimare diferă, şi anume: -
maşini care efectuează doar acoperirea nucleelor comprimatelor; - maşini mai perfecţionate care
realizează ambele operaţii, atât obţinerea comprimatului cu manta cât şi acoperirea propriu-zisă.
Acoperirea cu pelicule (peliculizare) Metoda este din ce în ce mai extinsă în industria
farmaceutică. Peliculele utilizate au diferite scopuri: - protecţie faţă de mediul extern; - dirijarea
absorbţiei (pelicule enterosolubile sau gastrosolubile); Peliculele au fost studiate şi în capitolul
„Pilule”. Peliculizarea are următoarele avantaje faţă de drajefierea clasică: - procesul este de scurtă
durată; - comprimatele îşi păstrează forma iniţială; - creşterea în volum este nesemnificativă; -
produsul obţinut prezintă stabilitate ridicată; - se poate dirija absorbţia; - creşte rezistenţa mecanică; -
se realizează un aspect plăcut, elegant al comprimatelor respective. Ca substanţe întâlnite în
peliculizare amintim: - derivaţi de celuloză (metilceluloză, etilceluloză etc.); - derivaţi de polivinil
(polivinilpirolidonă, alcool polivinilic etc.); - poliacrilaţi
Clasificarea drajeurilor se poate face după următoarele caracteristici:
o După înveliş:
- drajeuri cu înveliş din zahăr;
- drajeuri cu înveliş din ciocolată;
- drajeuri cu înveliş din zahăr şi cacao;

10
- drajeuri argintate şi aurite.
o După procesul tehnologic:
- drajeuri fabricate la rece;
- drajeuri fabricate la cald.
o după nucleu (miez):
- drajeuri cu nucleu lichid:
- sirop;
- lichior;
- drajeuri cu nucleu din fondant
- simplu;
- cu cacao;
- drajeuri cu nucleu din produse gelificate
- jeleu;
- rahat;
- drajeuri cu nucleu din fructe
_uscate: stafide, smochine, curmale, caise etc.;
_zaharate: coaja de pepene, de portocale, pere etc.;
- conservate în alcool;
- drajeuri cu nucleu din sâmburi: migdale, nuci, alune, arahide etc.;
- drajeuri cu nucleu din crocant;
- drajeuri cu nucleu din caramelaj;
- drajeuri cu nucleu din marţipan;
- drajeuri cu nucleu din ciocolată;
- drajeuri cu nucleu din stafide.
Există şi drajeuri fără miez (bile colorate) sau cofeturi.
Bomboanele, în funcţie de reţetă şi tehnologia de fabricare se mai pot clasifica în următoarele tipuri:
a) bomboane neglasate, cu corpul :
– din fondantă ;
– de tip pralină;
b) bomboane glasate cu glazură de cofetărie cu corpul din fondantă ;
c) bomboane glasate cu glazură de ciocolată cu corpul :
- din pralină;
- din tip praline şi umpluturi de fructe între straturi de vafe;
- din masă de griliaj ;
- din masă de griliaj şi fructe ;
- din masă de fructe ;

11
- din masă de fructe şi marmeladă ;
- din masă spumoasă;
- din lichior;
- din masă pe bază de fructe alcoolizate;
- din masă de fondantă;
- din masă pe bază de praline sau tip praline;
- din masă pe bază de lapte ;
- din masă pe bază de fructe uscate ;
- din masă pe bază de marţipan.

SCHEMA TEHNOLOGICA DE FABRICARE A DRAJEURILOR

12
Fig.1. Schema tehnologică de fabricare a drajeurilor

1.2 PROCES TEHNOLOGIC DE FABRICARE A DRAJEURILOR

Procesul tehnologic de fabricare a drajeurilor cuprinde următoarele operaţii:

- prepararea nucleelor;
- prepararea siropului de drajat;
- drajarea (formarea învelişului);
- finisarea învelişului;
- lustruirea.
13
 Unele din aceste faze la rândul lor constau în mai multe operaţii.
Prepararea nucleelor.
Nucleele (interioarele) reprezintă circa 40% din greutatea drajeurilor şi după consistenţa lor
se împart în trei categorii:
- nuclee tari
- caramelaj
- crocant
- samburi
- nuclee moi, deformabile
- fondant
- jeleuri
- rahat
- fructe
- nuclee fragile
- nuclee umplute cu lichior
- nuclee umplute cu sirop
Nucleele din caramelaj
Sunt bomboane drops format mic de ouşoare sau pastile cu o greutate de 2-3 g bucata. Se
prepară din masă pentru caramele, acidulată dar nearomatizată şi necolorată, prin presare la
dropsieră.
Nucleele crocante
Se obţin din sâmburi graşi
- nuci
- susan
- floarea soarelui etc.
Aceştia se sfărâmă, se amestecă cu zahăr şi se pun într-un cazan simplu pe foc direct. Zahărul
se topeşte, se caramelizează parţial şi se amestecă bine cu sâmburii.
În felul acesta se obţine o pastă de culoare brună care se întinde pe o masă rece şi, înainte de a se
întări, când îşi păstrează încă proprietăţile plastice, se presează cu ajutorul dropsierei în formatele
respective.
Nucleele de sâmburi
Se obţin din sâmburi de nuci, alune, migdale, arahide, caise etc. care în prealabil se prăjesc.
Nucleele din fondant
Se prepară dintr-un fondant de zahăr care după răcire se frământă cu zahăr pudră, se întinde şi
apoi se taie în bucăţele mici, de obicei în formă de cuburi, cu o greutate de 2-3 grame/ bucată. Unele

14
nuclee de fondant, cum sunt cele pentru drajeurile ouşoare, se formează prin turnarea fondantului
cald în forme negative imprimate în amidon.
Nucleele din jeleu şi rahat
Se prepară în mod obişnuit din compoziţia pentru jeleu sau rahat, cu deosebirea că umiditatea
trebuie să fie mai mică decât la produsele obişnuite (8-10%).
Compoziţia pentru jeleu se poate turna în forme negative imprimate în amidon sau ca şi
rahatul se lasă în capse să se gelifice şi apoi se taie în formă de cuburi de 2-3 g bucata.
Nucleele de fructe
Se obţin din fructe uscate, zaharate sau conservate. Acestea se taie în bucăţele mici ca şi cele
de fondant, jeleu sau rahat.
Nucleele fragile (lichior)
Se obţin dintr-un sirop preparat din zahăr şi apă, care are o concentraţie de 80-82% zahăr.
Această concentraţie se obţine prin fierberea siropului la temperatura de 110-112°C.
Siropul este o soluţie de zahăr suprasaturată la temperatura normală şi de aceea, când este
turnat în forme negative imprimate în amidon, o parte din zahăr formează o crustă de cristale la
exterior şi închide în interiorul său o parte din sirop. Pentru îmbunătăţirea calităţilor gustative, înainte
de turnare, în acest sirop se adaugă arome şi cantităţi mici de alcool. În acest caz lichidul închis în
crusta de zahăr devine un lichior.
Adaosul de alcool contribuie în acelaşi timp la separarea completă şi uniformă a zahărului
sub formă de cristale care constituie crusta exterioară; de asemenea datorită alcoolului, cristalele sunt
mai mari şi rezistente, deoarece alcoolul, pe lângă faptul că reduce solubilitatea zahărului, contribuie
şi la încetinirea procesului de cristalizare.
Înainte ca alcoolul să fie adăugat, pentru a se reduce evaporarea lui, siropul trebuie răcit până la 96-
98°C.
Este însă mai indicat ca în prealabil alcoolul să fie amestecat cu o cantitate de sirop rece şi
apoi acest amestec să se introducă în siropul cald.
Siropul astfel preparat la temperatura de 95-97ºC, se toarnă în forme negative imprimate în
pudră de amidon. Turnarea acestui sirop se face manual, cu ajutorul unei pâlnii speciale cu 6-12 duze
prin injecţie sau mecanică. În ultimul caz există pericolul ca siropul să cristalizeze prematur din
cauza frecării la care este supus în pompe.
După turnarea în forme, peste sirop se cerne amidon într-un strat subţire şi se lasă să stea 12-
24 ore, în încăperi la o temperatură de 23 ... 25ºC.
Răcirea siropului trebuie să se faca încet astfel încât crusta ce constituie învelişul exterior să
fie formată din cristale mari de zahăr, rezistente şi bine cimentate.
După răcire nucleele de drajeuri astfel preparate se scot din amidon prin cernere cu ajutorul
unei site şi se curăţă la suprafaţă de amidonul aderent prin suflare cu un curent de aer.

15
 În afară de lichioruri de diferite gusturi, se pot prepara astfel de nuclee şi cu diverse gusturi
de sirop (cafea, cacao, lapte etc.)
Prepararea siropului de drajat.
In operaţia de drajare, siropul de drajat serveşte la cimentarea particulelor mici de zahăr care
formează învelişul. Siropul de drajat este format din zahăr, apă şi sirop de glucoză cu un conţinut în
substanţă uscată cuprins între 75 şi 78%. Zahărul şi siropul de glucoză se pun în cantităţi variabile
după conţinutul în dextrine şi în substanţe reducătoare al siropului de glucoză. Pentru preparare, se
fierbe o soluţie de zahăr la107-108ºC. Când se ajunge la această temperatură se opreşte fierberea şi
se adaugă în sirop o cantitate de sirop de glucoză egală cu 50% până la 100% din cantitatea de zahăr
pusă la început, după care se amestecă bine. Apoi siropul se răceşte până la temperatura mediului
ambiant.
Siropul de glucoză care se adaugă la prepararea acestui sirop îi măreşte vâscozitatea şi
determină proprietăţile adezive ale acestuia. Daca vâscozitatea siropului de drajat este mică, zahărul
pudră nu aderă destul de bine pe suprafaţa nucleelor şi se desprinde uşor de pe suprafaţa lor.
Siropurile cu o vâscozitate prea mare au o capacitate adezivă de asemenea prea mare, din care cauză
nu se distribuie uniform pe suprafaţa nucleelor şi aceasta conduce la o învelire neuniformă.
Siropurile cu capacitate adezivă mare provoacă şi lipirea drajeurilor între ele, formând
aglomerări de drajeuri.
La prepararea siropului de drajat trebuie să se ţină seama de conţinutul de dextrine al
siropului de glucoză folosit, deoarece acesta este un factor determinant al vâscozitatii siropului. De
aceea este bine ca la început să se adauge mai puţin sirop de glucoză şi apoi să se regleze
vâscozitatea siropului prin adaosuri ulterioare.
Vâscozitatea siropului de drajat, precum şi capacitatea lui adezivă se mai poate regla şi prin
adaosuri de substanţe coloidale (gelatină, cazeină etc.).
Trebuie reţinut că în siropul de drajat preparat nu este permis să se adauge apă; de asemenea,
conţinutul de substanţă reducătoare al siropului de glucoză în final nu trebuie să depăşească 14-16%.
Drajarea.
Prin drajare se înţelege acoperirea nucleelor cu un înveliş de zahăr pudră cimentat cu ajutorul
siropului de drajat.
Zahărul care se foloseşte este de două mărimi: zahăr fin (trece prin sita M-29) şi zahăr mai
puţin fin (trece prin sita M-25).
Drajarea se efectuează cu ajutorul turbinelor de drajat în două etape:
- drajarea I
- drajarea II
Fiecare din aceste etape cuprinde următoarele operaţii:
- încărcarea nucleelor (semifabricatelor) în turbină;

16
- stropirea cu sirop de drajat;
- presararea cu zahăr pudra;
- turbinarea, care constă în menţinerea produselor în turbina în mişcare fără a se mai
adăuga ceva;
- descărcarea semifabricatelor din turbină.
Înainte de drajarea propriu-zisă, unele nuclee cum sunt cele din fructe, jeleuri, rahat, sâmburi
şi lichior sunt supuse unei operaţii premergătoare care are ca scop să formeze pe suprafaţa acestora
un prim strat izolator. Pentru aceasta se amestecă nucleele cu o soluţie de gumă arabică dizolvată în
apă şi după câteva rotaţii ale turbinei se presară toate cu zahăr pudra, în afară de cele cu lichior, care
se presară cu făină de grâu sau amidon. Se continuă rotaţia turbinei până când acest strat izolator se
zvântă, apoi nucleele se scot din turbină şi se lasă la uscat până a doua zi.
Drajarea I.
Această operaţie conferă nucleelor un prim strat de înveliş care le face mai rezistente la
prelucrările următoare; de aceea ea trebuie efectuată cu multa grijă.
Încărcarea nucleelor în turbină se face manual, iar cantităţile variază după consistenţa acestora,
astfel:
- nucleele fragile – 10-15kg,
- nucleele moi - 25-30 kg,
- iar nucleele tari - 50-60 kg.
Turbina trebuie să aibă viteze de rotaţii corespunzătoare consistenţei nucleelor:
- la nucleele fragile; 14-16 rot/minut
- la nucleele moi 20-22 rot/minut
- iar la nucleele tari 24-26 rot/minut.
După încărcare turbinele se pun în mişcare, iar nucleele se stropesc cu sirop de drajat, în
scopul de a umezi suprafaţa acestora, pentru a crea condiţia ca particulele de zahăr să adere şi să se
fixeze pe suprafata lor.
Siropul de drajat cu care se lucrează la drajarea I trebuie să fie mai fluid (cu vâscozitate mai
mică) pentru ca primul strat de înveliş să fie mai subţire. După ce nucleele au fost umezite cu sirop
de drajat, se presară peste ele zahăr pudră.
Cantitatea de zahăr care se presară este egală cu de trei-patru ori greutatea siropului cu care au fost
stropite nucleele. Operaţia de stropire cu sirop şi presărarea cu zahăr se face de două ori sau mai
multe ori în porţiuni mici. Zahărul pudră cu care se lucrează este atât cel cu granulatie mai mare cât
şi cel cu granulaţie fină. Preparatorul trebuie să folosească unul sau altul din aceste tipuri de zahăr,
urmărind caă să obţină un înveliş uniform; el trebuie să ţină seama de faptul că zahărul cu granulaţie
mai mare formează un înveliş mai uniform, deşi nu atât de neted că zahărul cu granulaţie fină, iar

17
zahărul cu granulaţie fină aderă dintr-o dată pe suprafaţa nucleelor formând aglomerari care duc la o
suprafaţă neuniformă.
Prima invelire durează 3-5 minute, iar greutatea nucleelor creşte cu 10-12%. După această
primă învelire, semifabricatele se scot din turbină, se pun pe site şi se lasă la uscat timp de 24 ore, în
încăperi la o temperatura de 20-25ºC şi o umiditate relativă a erului de 65-70%. În acest timp
învelişul de zahăr pierde 1-1,5% din umiditate şi se cimentează, devenind rezistent. Această
cimentare se explică prin faptul că o parte din zahărul pudră se dizolvă în sirop, iar acesta devine mai
concentrat şi mai vâscos, iar restul de zahăr se cimentează compact cu siropul, datorită pierderii de
umiditate a siropului.
Drajarea a II-a.
În timpul acestei operaţii semifabricatele obţin o suprafaţă mai egală şi mai netedă, iar stratul
de înveliş se ingroaşă, devenind mai rezistent.
După uscare, semifabricatele se încarcă din nou în turbină şi se repetă de două sau mai multe
ori (după caz) operaţiile de stropire cu sirop de drajat şi de presărare cu zahăr. Datorită faptului că
acum semifabricatele sunt mai rezistente, cantităţile cu care se încarcă turbinele sunt mai mari, astfel:
- cele cu nuclee fragile 25-30 kg
- cele cu nuclee moi 45-50 kg
- iar cele cu nuclee tari 75-80 kg.
Viteza de rotaţie a turbinelor se măreşte de asemenea până la 25-26 rotaţii/minut.
Siropul de drajat cu care se lucrează este mai vâscos. Zahărul pudră cu care se lucrează este,
de ambele feluri de granulaţii aşa cum se foloseşte şi la drajarea I.
Pentru o mai bună uniformizare şi pentru a crea o suprafaţă netedă a învelişului, după fiecare
stropire cu sirop şi presărare cu zahăr, semifabricatele se turbinează timp de 10-25 min.
În timpul celei de-a II-a drajări greutatea semifabricatelor creşte cu 20-30%. După terminarea
drajării, semifabricatele se descarcă pe site şi se pun la uscat în aceleaşi condiţii ca şi după prima
drajare.
Drajeurile cu nucleu de caramelaj, precum şi drajeurile bile coIorate la care se porneşte de la
cristalele de zahăr tos, se drajează într-o singură fază, când se formează tot învelişul, iar după uscare
acestea trec direct la operaţia de finisare.
La drajare trebuie urmărit cu atenţie ca întreaga cantitate de zahăr pudră care se presară peste
semifabricate să se fixeze pe suprafaţa acestora. Aceasta se obţine printr-o dozare corectă a
cantităţilor de zahăr pudră. În cazul în care se observă că o cantitate de zahăr pudră nu s-a fixat pe
semifabricate, ci s-a depus la fundul turbinei, se opreşte turbina, se scot semifabricatele, se
îndepărtează acest zahăr şi apoi se pun la loc semifabricatele, după care se reia operaţia de drajare.
Finisarea.
În această etapă suprafaţa semifabricatelor devine perfect netedă şi în culoarea stabilită.

18
 Încărcătura semifabricatelor în turbine se măreşte pentru cele cu nucleele fragile până la 50-
55 kg, iar pentru celelalte până la 80-85 kg.
Viteza de rotaţie a turbinelor se măreşte până la 28 rotatii/minut.
Siropul de finisat care se foloseşte este preparat numai din zahăr şi are o concentraţie de 70-75%. EI
este colorat cu ajutorul coloranţilor alimentari în culoarea dorită (galben, verde, roşu etc.).
Semifabricatele se stropesc cu acest sirop după care se lasă în turbina în mişcare timp de 30-40 min.
În acest timp zaharul cristalizează în cristale fine pe suprafaţa semifabricatelor, care devine foarte
netedă.
Uscarea şi lustruirea
După terminarea operaţiei de finisare, drajeurile se scot din turbine şi se pun la uscat, unde
sunt lăsate timp de 24 ore, după care urmează operaţia de lustruire.
Procedeul tehnologic descris este denumit drajarea la rece.
Drajarea la cald se foloseşte în special la fabricarea drajeurilor superioare numite drajeuri
franceze.
Drajarea la cald are loc în următoarele condiţii: turbinele sunt încălzile cu ajutorul unor
serpentine de abur, iar drajarea se face numai cu sirop preparat din zahăr cu foarte putin sirop de
glucoză .
Siropul cu care se lucrează este fierbinte (70-80°C), iar în timpul turbinării semifabricatele
sunt supuse si acţiunii unui curent de aer cald. În aceste conditii siropul pierde din umiditate, iar
zahărul cristalizeaza în cristale foarte fine pe suprafata semifabricatelor. Operaţia de stropire cu sirop
se repeta pânăse obtine marimea dorita a drajeurilor.
DRAJAREA ÎN CIOCOLATĂ
Nucleele care se drajează în ciocolată sunt de obicei cele cu consistenţă moale, în special
fondante sau fructe. La prepararea fondantului destinat acestor produse se adaugă 3-5% pudră de
cacao. De asemenea la drajările I şi II care se execută după metoda obişnuită, zaharul pudră se
amestecă cu 5% pudră de cacao.
Finisarea se face prin acoperirea suprafetei cu un înveliş de ciocolată.
În incăperea în care se face drajarea în ciocolată temperatura mediului ambiant trebuie să nu
depăşeasca +18 -+20ºC, iar umiditatea relativă a aerului să nu fie mai mare de 70%.
Turbinele trebuie să fie prevăzute cu instalaţii care trimit un curent de aer rece peste
semifabricate, în timpul operaţiilor de invelire. Ciocolata cu care se lucrează se aduce la temperatura
de 32°C şi se pune în porţiuni mici peste semifabricate după care se lasa să se întărească pe suprafaţa
produselor, apoi operaţia se repetă. Înainte de a se inveli în ciocolată, nucleele sau semifabricatele
care au o consistenţă moale sau cele grase se acoperă cu un strat izolator din guma arabică.
Drajeuri argintate sau aurite.

19
 Se folosesc pentru decorarea anumitor produse zaharoase. Ele sunt de obicei drajeuri de zahăr
(bile) care la finisare se acoperă cu un înveliş foarte subţire de fulgi metalici (aur, aluminiu, argint).
Fulgii au grosimea de 10.5mm sau 10•20μ şi se folosesc în proporţie de O,5kg/1 t de produs finit.
Operaţia de acoperire se execută în două turbine (preferabil din sticlă): într-o turbină se pun
fulgii din metal, iar în alta drajeurile care se umectează cu sirop de drajat.
După ce au fost umectate, drajeurlle se trec prin maşina cu fulgi de metal până la acoperirea
suprafeţei lor cu aceşti fulgi.
Drajeuri vitaminizate.
Datorită faptului că procesul de fabricare al drajeurilor se desfaşoară la temperaturi scăzute,
valoarea lor alimentară poate fi îmbunătăţită prin încorporarea vitaminelor în ele.
Vitaminele instabile A şi C se pot introduce o dată cu siropul de drajat la prima drajare, iar
celelalte, împreună cu zahărul pudră, atat la prima cât şi la a doua drajare.
În felul acesta se pot fabrica drajeuri cu vitaminele: C, B6, B12, PP etc., separat sau sub formă de
drajeuri polivitaminizate.
Lustruirea drajeurilor
Lustruirea este faza finală de fabricaţie. Ea constă în acoperirea drajeurilor cu un strat subţire
dintr-o compoziţie care cuprinde ceară de albine şi grăsime şi lustruirea acestei suprafeţe, datorităa
frecării drajeurilor între ele prin rostogolirea lor în turbina în mişcare.
Acest strat de grăsime şi ceara de albine, pe lângă faptul că dă un aspect frumos produselor, le
măreşte rezistenţa la păstrare, datorită faptului că este impermeabil.
Există multe reţete pentru pasta de lustruit. Rezultate bune se obţin cu următoarea
compoziţie: ceara de albine, parafina şi ulei de vaselina (medol) în părţi egale care se topesc
(împreună) se amestecă bine şi apoi se lasă să se răcească. Acest amestec se foloseşte fie în stare de
pastă, fie în stare lichidă, după încălzire.
Drajeurile (80-100 kg) care urmează a fi lustruite se pun în turbină la o turaţie de 20-24
rotaţii/ minut, se stropesc cu un sirop preparat numai din zahăr, având o concentraţie de 70-72% şi un
conţinut în substanţe direct reducătoare de maxim 2%.
După ce drajeurile au fost umectate cu acest sirop se introduce pasta (sau lichidul) de lustruit
care se răspândeşte uniform pe suprafaţa drajeurilor; apoi se presară cu talc şi se lasă turbina cu
drajeurile în mişcare timp de 20-30 minute.
Obţinerea unui lustru frumos şi rezistent depinde de următorii factori:
- umiditatea relativă a aerului din încăperea de lucru trebuie să fie de circa 60%, iar
temperatura va fi cuprinsă între +18 - +22ºC pentru drajeurile cu înveliş de zahăr şi de +15 - +18°C
pentru drajeurile cu înveliş de ciocolată;
- după introducerea pastei de lustruit drajeurile trebuie supuse acţiunii unui curent de aer rece în
turbine .

20
 Ambalarea şi depozitarea drajeurilor.
Dupa lustruire, drajeurile se aşează în tavi de lemn (capse) unde se lasă timp de 24 ore că să se usuce
bine, iar apoi se ambaleaza în cutii de carton de la 100g la 2 kg, pungi de celofan sau de material
plastic, sau alte ambalaje avizate sanitar.
Practica de a se ambala drajeurile imediat după lustruire, eliminând operaţia de uscare, este
dăunătoare calităţii şi conduce la scurtarea timpului de conservare a acestor produse.
Depozitarea drajeurilor se face în încăperi în care umiditatea relativă a aerului nu trebuie să
depăşească 75% iar temperatura trebuie să fie de +20ºC.
Notă: Procesul de fabricaţie descris maÎ sus dureaza 3-5 zile de la începerea fabricaţiei, pornind de la
nucleu până la produsul finit.
Pentru scurtarea timpului de fabricaţie se foloseşte sirop de drajat cu un conţinut în substanţe
reducatoare de 6 ... 8% în loc de 14 ... 16% şi temperatura de 70 ... 80ºC.
În aceste condiţii zahărul pudră se fixează repede pe suprafaţa semifabricatelor iar la răcirea
siropului de drajat, zaharul din sirop cristalizează parţial, cimentând învelişul format.
În felul acesta drajarea se face într-o singură fază de la•început până la sfârşit, eliminându-se
operaţia de uscare. După uscare, drajeurile trec direct la lustruire. Cimentarea învelişului se
accelerează mult dacă în timpul tratării, semifabricatele se răcesc imediat la temperatura de +10ºC.
DEFECTE DE CALITATE, CAUZE şi REMEDIERI
Abaterile constituie defecte.
Defectele de aspect şi formă mai des întâlnite sunt următoarele: produse deformate, cu colţuri
rupte, culoare neuniformă, cu suprafaţa lipicioasă, umedă (aceste defecte se datorează procesului
tehnologic necorespunzător, însă cele de formă mai pot fi datorate şi manipulării neatente).
Defectele de consistenţă mai frecvente sunt: bomboane cu început de siropare sau moi, etc.
Astfel de defecte se datorează procesului tehnologic necorespunzător precum şi păstrării prod. la
temperatură şi umiditate relativă a aerului necorespunzătoare.
Defectele de gust şi miros care se întâlnesc mai des sunt: produse cu gust rânced, amar sau cu
miros străin (astfel de defecte apar fie din cauza materiilor prime, fie din cauza păstrării
necorespunzătoare).
Pentru a se evita apariţia la produsele zaharoase a defectelor amintite, este necesar să se
folosească materii prime de bună calitate la obţinerea lor, să se respecte condiţiile tehnologice de
fabricare, condiţiile de ambalare, manipulare, depozitare şi transport.
Cele mai importante defecte întâlnite la drajeuri sunt:
- Culoarea neuniformă ce poate apare din următoarele cauze:
- colorantul nu s-a dizolvat bine şi siropul de finisare nu a căpătat o culoare omogenă;
- operaţia de finisare nu a fost executată corect şi drajeurile nu au fost umectate uniform cu sirop.

21
 Pentru evitarea acestor defecte, siropul de finisare se va amesteca bine înainte de fiecare
întrebuinţare, iar operaţia de finisare se va executa fără grabă, stropindu-se drajeurile de mai multe
ori cu sirop în porţiuni mici. După fiecare stropire se lasă drajeurile în turbina în mişcare,timp
suficient ca umectarea şi cristalizarea zaharului pe suprafaţa lor să se facă în mod uniform şi complet.
- Umectarea şi lipirea drajeurilor are loc când lustruirea nu a fost făcută în condiţii
bune şi anume: stratul de ceară şi grăsime care trebuie să izoleze drajeurile de mediul ambiant nu este
uniform sau când siropul de drajat cu care s-a lucrat are un conţinut prea mare de substanţe direct
reducătoare care sunt higroscopice.
Lipirea drajeurilor se datoreşte pe de o parte aceloraşi cauze ca şi umezirea, ea urmând după
umezire, dar mai poate apare şi ca urmare a unei depozitări la temperatură ridicată, ceea ce provoacă
topirea parţială a stratului de lustru.
Pietrificarea este cauzată de pierderi mari de umiditate ca urmare a distrugerii
stratului protector (lustrul) şi păstrării la temperatură ridicată şi la umiditate relativă a aerului foarte
redusă. Poate fi determinată şi de conţinutul prea mic de zahăr direct reducător (sub 6 %)
Nucleele (interioarele) trebuie să reprezinte circa 40% din greutatea drajeuri!or. Respectarea
proporţiei dintre nucleu şi înveliş este determinată de numărul de stropiri cu sirop şi de presărare cu
zahăr precum şi de cantităţile cu care se execută aceste operaţii. De aceea trebuie să se acorde o
atenţie deosebită procesului de încărcare a drajeurilor, prin oprirea la timpul potrivit, când aceasta
proporţie este atinsă.

22
 CAP 2 . COMPRIMATE ACOPERITE. DRAJEURILE

Comprimatele acoperite sunt preparate farmaceutice solide care conţin doze unitare de
substanţe active administrate pe cale oralăşi obţinute prin acoperirea unui nucleu cu unul sau mai
multe straturi continue şi uniforme .
În uzanţa obişnuită avem cuvântul „drajeu” care este utilizat pentru această formă pentru
prima dată în literatura franceză în anul 1391, cuvântul făcând referire la anumite produse de
cofetărie.
În anul 1560 produsele respective sunt cunoscute sub denumirea de „drajele”. Cuvântul
drajeu derivă din cuvintele greceşti„agemata” = dulciuri şi „ago” = muşcătură, înghiţitură. Sistemele
disperse cu mai multe faze pot fi observate microscopic sau macroscopic (respectiv grosier)
dependent de modul în care se recunosc unităţile dispersate : cu ochiul liber sau cu ajutorul
microscopului.
Grupa sistemelor disperse macroeterogene (macroscopice sau dispersate grosier)cuprinde atât
preparatele farmaceutice solide, sub formă de particule, cum ar fi: pulberile, pudrele, capsulele, sub
formă de particule agregate: pastile, gra- nule, lozengi şi pelete, cât şi formele compacte,
comprimate, adică: comprimatele (tabletele), drajeurile şi
comprimatele filmate (fig. 1).
În grupa formelor solide, au fost incluse capsulele şi pastilele, datorită structurii lor exterioare
solide, dar în interiorul învelişului lor solid, capsulele pot conţine atât substanţe solide, cât şi mase
semisolide şi chiar lichide.
Din punct de vedere fizic, formele solide sunt dispersii de solid în solid (S1/S2), lichid în
solid (L1/S2) şi gaz în solid (G,/S2). Starea de agregare a acestor forme este determinată de starea de
agregare a mediului de dispersie, care este solid.
Faza dispersată este, în cea mai mare parte, solidă, dar se pot asocia şi faze lichide sau
semisolide în anumite proporţii, care se dispersează în mediul de dispersie - faza dispersantă,
întotdeauna solidă, pentru a menţine starea de agregare solidă.
Din punct de vedere tehnologic, toate aceste forme farmaceutice sunt forme solide, care pot fi
cuprinse într-o singură grupă, ca şi cele lichide sau semisolide. Aceste forme solide sunt alcătuite din
substanţe pulverulente, granulare sau constituite din particule individuale, bucăţi, care pot fi tasate şi
sunt denumite din punct de vedere tehnic, raportându-ne la procedeu, ca substanţe ce se pot aduna în
grămezi.
Reamintim că printr-o particulă se înţelege, în general, o singură entitate, individ al unei faze
disperse, aparţinând el însuşi unui sistem dispers.

23
 Dintre aceastea voi detalia in paginile urmatoare comprimatele.

Comprimatele sunt preparate farmaceutice solide, care conţin doze unitare din una sau mai
multe substanţe active. Se obţin, în general, prin comprimarea unui volum constant de particule.
Comprimatele sunt destinate administrării orale. Anumite comprimate sunt înghiţite sau mestecate,
24
unele sunt dizolvate sau dispersate în apă înaintea administrării, iar altele sunt menţinute în cavitatea
orală pentru a elibera substanţa activă (Comprimate, Compressí, FR X, supl. 2004; Tablets,
Compressi, Ph. Eur. 4th 2002, supl. 4.1, 2003).
Din punct de vedere fizic, comprimatele sunt incluse în categoria sistemelor macroeterogene,
de tip gaz/solid (G 1/S2).
Partea de fază gazoasă, respectiv, partea care reprezintă porii poate varia considerabil, în
funcţie de gradul de comprimare.
Particulele sunt constituite din una sau mai multe substanţe active, asociate sau nu cu
excipienţi: diluanţi, lianţi, dezagregaţi, agenţi de curgere, lubrifianţi, compuşi care pot modifica
comportamentul preparatului în tubul digestiv, coloranţi şi aromatizanţi autorizaţi. Cerinţele acestei
monografii nu trebuie să fie aplicate preparatelor prezentate sub formă de comprimate destinate
utilizării pe alte căi de administrare decât calea orală.
Pentru aceste preparate, cerinţele specifice sunt descrise in alte monografii, de exemplu:
preparate rectale, preparate vaginale şi preparate bucofaringiene. De asemenea, pre- vederile acestei
monografii nu se aplică pastilelor, liofilizatelor orale, granulelor orale, gumelor orale, care au
monografii separate şi se fabrică prin alte metode şi nu prin comprimare. Prevederile acestei
monografii generale pot să nu se aplice comprimatelor pentru uz veterinar în anumite cazuri.
Denumirea acestor forme farmaceutice provine de la verbul latin comprima, comprímere (a
presa). Deseori, este întâlnită şi denumirea de tablete care derivă de la tabula - tablă, planşă, tabletă,
care sugerează forma preparatelor.
În general, comprimatele au formă de cilindru, ale cărui extremităţi pot fi plane sau tăiate
oblic. Pot să prezinte şanţuri de subdivizare, o siglă sau alte inscripţionări.
Comprimatele pot fi acoperite (fig. 2).

Fig. 2. Diferite forme de comprimate neacoperite(AIACHE J .M. - 1995)

Dimensiunile şi masa comprimatelor variază în anumite limite, în funcţie de cantitatea de

substanţă medicamentoasă (doza) şi modul de utilizare. Astfel, comprimatele au, în general, un
diametru de 5-17 mm şi greutatea (masa) între 0,1 şi 1 g.

25
 Comprimatele sunt forme farmaceutice cu cea mai largă producţie industrială, având avantaje
atât pentru producător (reproductibile în formulare, simple şi economice în preparare, stabile şi
convenabile pentru condiţionare, transportate şi stocare etc.), cât şi pentru pacienţi (portabile,
exactitate în dozare, gust agreabil uşor de înghiţit etc.).
Tehnologia comprimatelor este caracterizată prin progrese performante, ca urmare a
cunoaşterii proprietăţilor fizico-chimice a amestecului de pulberi supus comprimării, a factorilor care
pot afecta biodisponibilitatea substanţelor medicamentoase din comprimate, administrate pe cale
orală, a folosirii maşinilor de comprimat cu o viteză mare de lucru, cât şi a uniformităţii
comprimatelor obţinute.
Dimensiunile şi masa comprimatelor variază în anumite limite după cantitatea de substanţă
medicamentoasă şi modul de utilizare.

2.1 IMPORTANŢA TERAPEUTICĂ A COMPRIMATELOR

Importanţa terapeutică a comprimatelor. Calea orală de administrare este cea mai însemnată
cale de administrare a medicamentelor pentru efecte sistemice. Utilizarea topică a medicamentelor cu
acţiune sistemică a fost dezvoltată pentru unele substanţe medicamentoase cum ar fi: nitroglicerina
folosită in tratamentul anginei pectorale; scopolamina - în răul de mişcare; clonidina – în
hipertensiunea arterială; estradiolul - în sindroamele postmenopauzale etc. Pentru alte medicamente,
administrarea topică nu asigură acţiunea sistemică. Calea parenterală de administrare este importantă
în cazuri de urgenţe, cât şi pentru un tratament în condiţii de spital. Cu toate acestea, circa 90% din
substanţele medicamentoase sunt administrate pe cale orală, cu scopul de a produce efecte sistemice.
Pentru orice medicament nou, la producător apare fireasca întrebare, dacă acesta are efect terapeutic,
fiind administrat pe cale orală în scopul de a elabora o formă farmaceutică solidă dozată, cum ar fi
comprimatele sau capsulele, clasa de produse care este cea mai preferabilă.
Această preferinţă este datorată anumitor raţionamente.
Comprimatele ca şi capsulele sunt forme farmaceutice exact dozate şi conţin doza uzuală unică de
medicament necesară pentru o administrare. Dacă le comparăm cu formele lichide dozate cum ar fi
siropurile, suspensiile, emulsiile, soluţiile, elixirele, doza medicamentului este conţinutã în 5 până la
30 ml. Pacientul în timpul tratamentului administrează medicamentul lichid cu linguriţa, lingura sau
cu măsura dozatoare, În acest caz, fiecare dozare poate varia cu o eroare cuprinsă între 20 şi 50%.
Formele ichide dozate au în comparaţie cu comprimatele şi alte dezavantaje şi limite. Acestea sunt
mai scumpe pe unitate de volum, o doză lichidă are masa de 5,0 g şi mai mult, faţă de comprimate
care pot avea masa de la 0,25 g până la 0,40 g, de asemenea, ambalajul este mai fragil, lichidul poate
curge creând probleme, faţă de ambalajul comprimatelor care este mai rezistent. Corijarea gustului
unor medicamente în forme lichide, de asemenea, pune probleme.
26
Ambalajele formelor lichide sunt mai greu transportabile şi ocupă spaţii mai mari pe unitate de doză
în depozite şi farmacii. Medicamentele, de obicei, sunt mai puţin stabile în soluţii (instabilitate fizică,
chimică şi microbiologică) decât în comprimate şi termenul de valabilitate, de asemenea, este mai
redus. Formele lichide sunt mai puţin stabile microbiologic şi, deseori, este necesar să se folosească
conservanţi pentru a asigura stabilitatea după deschiderea ambalajului. Există câteva motive de bază
în favoarea formelor lichide : sunt mai disponibile din punct de vedere biofarmaceutic; sunt mai
preferabile pentru copii, decât comprimatele.
Avantajele comprimatelor
Sub aspect farmaceutic, comprimatele prezintă o serie de avantaje pentni care sunt principala
formă farmaceutică orală dozată. Folosirea pe larg a comprimatelor se justifică prin următoarele
avantaje:
- comprimatele sunt o formă dozată, solidă, uscată, stabilă, în general cu timpul de valabilitate
măsurat în ani. Sunt uşor de transportat în vrac, deoarece conţin proporţii mici de excipienţi,
comparativ cu lichidele. Aceste forme sunt uşor de eliberat de către farmacist, pacientul primeşte un
produs concentrat, exact dozat, uşor de transportat şi de administrat. Uneori, are şi un înveliş care
maschează gustul neplăcut şi îmbunătăţeşte complianţa;
- varíabilitate în formulare, care permite asocierea ĭntr-un comprimat de substanţe medicamentoase şi
auxiliare cu diferite proprietăţi fizico-chimice şi în diverse cantităţi. la un volum comparativ mic.
Sunt mai compacte decat alte forme solide dozate. Este posibil controlul eventualelor
incompatibilităţi şi evitarea lor;
- dozaj exact al substanţelor medicamentoase, datoriiã formei şi masei constante a comprimatelor în
fiecare serie de lucru;
- fabricare performanta şi rapidă cu folosirea de echipamente de fabricare complet automatizate care
pennit producerea pe scară largã cu un randament mare, ceea ce asigurã un preţ de cost scăzut, fiind
favorabil pentru pacient;
- prezintă un volum mic, în raport cu componentele iniţiale şi ocupă un spaţiu redus; sunt uşor de
transportat. In vrac şi de către pacient şi pot fi distribuite satisfăcător publicului;
- comprimatele îmbină cele mai bune proprietăţi, care asigurã stabilitate chimică, fizică şi
microbiologică faţa de alte forme. Dacă unele componente din comprimat pot fi influenţate de agenţi
externi, se recurge la acoperirea comprimatelor. Dimensiunile mici ale comprimatelor diminuează
acţiunea aerului, luminii şi umiditaţi şi, la o condiţionare corespunzătoare, asigură un termen de
valabilitate de cel puţin trei ani, astfel comprimatele sunt considerate drept cea mai stabilă formă
farmaceutică. Acoperirea cornprimatelor poate rezolva şi alte probleme cum ar fi: evitarea degradării
substanţei active sub influenţa sucului gastric ; diminuarea acţiunii iritante a unor componente din
comprimat; atenuarea sau mascarea gustului şi mirosului neplăcut al unei substanţe
medicamentoase ;

27
- pentru identificare pe suprafaţa comprimatelor, se pot inscripţiona denumirea sau codul
medicamentului:
- administrare comodă, uşoară, în general, prin înghiţirea cu apă, comprimatele urmează drumul
normal al alimentelor, calea per orală ; fiind cea mai comună cale de administrare a medicamentelor
şi comprimate de tipurl variate sunt cele mai folosite;
- dezagregarea şi efectul terapeutic sunt rapide, comparativ cu alte forme farmaceutice solide
administrate pe calea per orală ;
- prin intermediul unei substanţe auxiliare, poate fi dirijată cedarea substanţei medicamentoase din
comprimate în diferite regiuni ale tractului gastrointestinal (comprimate enterosolubile), iar pentru a
asigura o absorbţie rapidă, se pot adăuga dezagreganţi energiei care desfac comprimatele în câteva
secunde (comprimate efervescente);
- pentru a fi biocompatíbile, nu trebuie să conţină excipienţi contaminaţi şi microorganisme, care pot
aduce vătămări pacientului.
Comprimatele prezintă avantajele menţionate, dacă sunt formulate şi fabricate adecvat.
Comprimatele fabricate bine trebuie să prezinte următoarele calităţi:
1. să conţină doza declarată de substanţă activă;
2. să fie suficient de tari pentru a rezista la stresul de fabricare, transport şi manipulare, aşa încât să
ajungă intacte la pacient;
3. trebuie să elibereze doza de substanţă activă la locul şi cu viteza cerută;
4. aspectul, mărimea şi gustul nu trebuie să micşoreze acceptabilitatea pacientului,
Comprimatele prezintă şi unele dezavantaje :
- o fabricare defectuoasă conduce la comprimate care rămân intacte şi se elimină nedezagregate;
- dupã o depozitare îndelungată, unele comprimate nu se mai dezagregă, se pot cimenta, iar în
condiţii de umiditate ridicată, îşi pot pierde integritatea;
- dificultăţi de înghiţire a comprimatelor de către copii sau bătrâni, care refuză administrarea de
forme solide. Sunt semnalate accidente mortale din cauza obsturării căilor respiratorii ale unor copii
mici, cărora li s-au administrat comprimate. Se recomandă în acest caz să se administreze
comprimatele pulverizate şi dizolvate în apă sau alt lichid;
- unele substanţe medicamentoase (bromura de sodiu, bromura de potasiu, acidul acetilsalicilic)
formează la locul dizolvării soluţii concentrate care provoacă iritări puternice ale mucoasei, chiar
ulceraţii ;
- substanţele medicamentoase cu gust şi miros neplăcut sau sensibile la oxigen şi umiditatea aerului
trebuie să fie eliberate în capsule sau comprimatele trebuie acoperite cu filme, ceea ce le fac mai
costisitoare;

28
- substanţele medicamentoase cu o umectare slabă şi dizolvare lentă la care efectul terapeutic
depinde de concentraţia sangvină nu pot fi fonnulate în comprimate, deoarece biodisponibilitatea lor
este mică;
- doar unele substanţe medicamentoase rezistă presării în compactare densă din cauza naturii amoife
sau densităţii mici.
Prima informaţie despre o formă asemănătoare cu comprimatele se întâlneşte în literatura
medicală arabă din secolul X, în care este descris procesul de obţinere a comprimatului din particule
de substanţă presate între capetele a două beţe de ebonită, aplicand forţa cu ajutorul unui ciocan.
Detalii despre procesul de comprimare au fost publicate în anul 1843 de către englezul William
BROCKEDON, ce inventează şi o maşină de comprimat, pentru care obţine brevetul 9977 :
„Manufacturing pills and medicinal lozenges by causing materials when in a state of granulation,
dust powder to be made into form and solidified by pressure in dies“. În acest caz, forţa aplicată era
tot un ciocan.
Prima substanţă farmaceutică ce a fost tratată astfel a fost bicarbonatul de potasiu. Utilizarea
pílulelar comprimate a crescut rapid, acestea au fost denumite cu termenul de tabletă (engl. tablet), în
SUA, în 1870, şi apoi ciocanul a fost inlocuit cu prese ce acţionau cu putere. Alte brevete care au
avut ca subiect maşinile de comprimat au fost: J.A. Mc,FRRAN, 1874, J.P. REMINGTON, 1875, J.
DUNTON, 1876. Deja în 1874, existau ambele prese : maşina cu excentric şi maşina rotativă, care
operau în mod asemănător cu maşinile utilizate astăzi. Nu după mult timp, au fost concepute maşinile
care permiteau acoperirea comprimatelor cu un strat protector. Primele lucrări ştiinţifice, privind
introducerea comprimatelor in terapeutică, se datorează lui J. DUNTON, în 1874, in SUA şi lui
ROSENTHAL, în Germania.
Către sfârşitul secolului trecut, comprimatele erau larg răspândite mai ales în ţările anglo-
saxone, dar introducerea lor în farmacopei a fost efectuată mai târziu. Prima monografie: Tablete de
nitroglicerină a fost inclusă în Farmacopeea Britanică, în 1885, dar nici o altã monografie de tablete
nu apare pânã in 1945, de când utilizarea acestei forme creşte vertiginos; de exemplu, Ed. B. Ph. din
2000 conţine 320 monografii de tablete. Prima farmacopee care conţine tabletele în SUA este USP
IX din 1916, care includea o singură monografie.
În Europa, această nouã formă farmaceutică, care a înlocuit vechile pilule, este introdusă în
secolul XX, când pentru prima dată este înscrisă în Formularul Oficial, în 1906, iar in Farmacopeea
Franceză, este introdusă ca monografie in anul 1937, sub numele de: Comprímés, lat. Compressi
(care se referă la operaţia farmaceutică). Comprimatele au o vechime mai mare de 160 de ani, dar ele
reprezintă 50-60% din formele farmaceutice administrate şi 75% din formele dozate solide.
Cu toate că fabricarea comprimatelor a fost cunoscută de un timp lung, studiile ştiinţifice
privind fizica comprimării au fost iniţiate în SUA şi Europa în 1950, mai întâi pe maşinile de
comprimat care s-au modernizat şi automatizat şi mai târziu pe simulatori, procesul de presare fiind

29
astãzi bine cunoscut. Pentru prima dată, comprimatele sunt menţionate în FR V, în 1943, cu
denumirea: Comprimate, Tablete (lat. Tablettae, Compressa), care conţinea patru monografii; in
ediţiile următoare, numărul exemplelor creşte: VII - 16, VIII - 21, IX - 46, X - 33 monografii. Supl.
2004 al FR X le înscrie cu denumirea: Comprimate, lat. Compressi.
Comprimatele se clasifică în funcţie de diferite criterii:
 dependent de numărul de substanţe medicamentoase, se deosebesc comprimate simple şi
compuse;
 în funcţie de solubilitatea în apă şi permeabilitatea substanţelor active, pot fi:
- comprimate cu substanţe active din clasa I (sistemul de clasificare biofarmaceutică,
abrev, SCB) 2 cu solubílitate mare şi permeabilitate mare: teofilinã, ketoprofen,
propranolol clorhidrat, metaproplol tartrat, verapamil;
- comprimate cu substanţe active din clasa II (SCB): cu solubilitate mică şi
permeabilitate mare 1 naproxen, piroxicam, grizeofulvină, ciclosporină, danazol;
- comprimate cu substanţe active din clasa III (SCB): cu salubilitate mare şi
permeabilitate mică: ranitidinã, cimetidină, captopril, alendronat, atenolol;
- comprimate cu substanţe active din clasa IV (SCB) :cu solubilítate mică şi
permeabílitate mică: furosemid, hidroclorotiazidă, mebendadazol;
 în funcţie de formă, se deosebesc comprimate 1 rotunde, ovale, oblonge, mai rar: pătrate,
hexagonale, triunghiulare sau dreptunghiulare. Comprimatele de formă circulară (discuri) şi
cele ovale pot fi: cu margini intacte, suprafaţa plană sau convexă:
- comprimate plate cu margini;
- comprimate plate cu borclurã;
- comprimate bombate (convexe);
- comprimate biconvexe.
 In functie de inscriptionare sau santurile de pe suprafata
- comprimate inscriptionate: semn, marca, dozaj;
- comprimate fractionabile: cu santuri;
 In functie de modul de formulare:
- comprimate neacoperite (cu strat mic sau cu straturi multiple);
- comprimate acoperite( cu zahar-drajeuri, sau cu pelicule-comprimate filmate, daca
stratul e foarte subtire;
 In functie de procedeul de fabricare, comprimatele neacoperite pot fi:
- cu strat unic;
- cu straturi multiple paralele;
- cu straturi multiple concentrice;
 în firncţie de viteza de eliberare a substanţei active:
30
 I. comprimatele cu eliberare convenţională (clasică) :
- comprimate pentru administrare perorală;
- comprimate pentru administrare pe mucoase ;
- comprimate pentru soluţii injectabile şi oftalmice;
II. comprimate cu eliberare modificată:
1. comprimate cu eliberare accelerata:
- comprimate efervescente ;
- comprimate orodispensabile;
2. comprimate cu eliberare prelungita (retard):
- întârziată: comprimate gastrorezistente sau enterosolubile;
- repetată (fracţionată, pulsatilă sau secvenţională);
- continuă (susţinută) ;
- controlată (programată) ;
3. comprimate cu eliberare dirijată la diferite nivele: stomac, intestin subţire
(duoden, jejun), colon.

Comprimatele cu eliberare prelungită se fabrică prin procedee specifice sau cu substanţe

auxiliare speciale destinate să modifice, în tubul digestiv, viteza de eliberare a substanţei active;
astfel sunt:
- comprimate cu straturi multiple ;
- lenterule, comprimate cu 2 tipuri de granulate;
- comprimate ce conţin substanţa activă într~o reţea polimerică, numite şi comprimate
de tip matriţă;
- comprimatele de tip rezervor, cu înveliş care controlează cedarea.
 în funcţie de madul de administrare, comprimatele orale se clasifică astfel :
- comprimate care se administrează ca atare, prin înghiţire;
- comprimate pentru soluţii (soluţia se bea sau se utilizează pentru uz extern) ;
- comprimate pentru dispersii (suspensii), lichidul obţinut se bea sau se utilizează
extern;
- comprimate efervescente care se dizolvă în apă cu efervescenţă, lichidul se bea;
- comprimate aradispersabile care se dizolvă rapid în gură şi sunt înghiţite;
- comprimate masticabile (crocabile) - se mesteca şi se inghit; sunt incluse în grupa
comprimatelor utilizate în cavitatea bucofaringiană - calea mucoaselor;
- comprimate care se sug (de supt); sunt incluse in grupa preparatelor utilizate în
cavitatea bucofaringiană (se mai numesc şi pastile);

31
 I în funcţie de calea de administrare:
I. comprimate administrate pe calea perorală (gastrointestinală) :
- comprimate care se inghit;
- comprimate care se transformă în soluţie sau suspensie ;
- comprimate efervescente;
- comprimate orodispersabile ;
II. Comprimate administrare pe mucoase:
l. Comprimate bucofaringiene (bucale, oromucozale) :
- comprimate de mestecat;
- comprimate bucale;
- comprimate sublinguale;
- comprimate de supt (pastile) ;
- comprimate alveolare (conuri alveolare) ;
- comprimate mucoadezive bucale ;
2. Comprimate vaginale:
- se introduc în vagin, unde se dizolvă sau se dezagregã ;
- comprimatele vaginale destinate a fi dizolvate pentru irigaţii vaginale;
3. Comprimate oftalmice (oculare):
- inserte, mici discuri sterile, solubile (se dizolvă rapid dupã aplicare) ;
- comprimate destinate prepararii de solutii şi suspensii oftalmice, sterile;
4. Comprimate pentru inhalatii.

III. Comprimate sterile administrate pe căile parenterale 1

- comprimate sterile destinate preparării de soluţii si suspensii injectabile;
- implanturi: se administrează s.c., după o incizie sub piele, cedează lent
substanţa activă;
IV.Comprimate pentru soluţii de uz extem, aplicate pe piele ;
 FR X, supl. 2004 şi Ph, Eur. 4th, clasifică comprimatele destinate administrării orale în :
- comprimate neacoperite (engl. uncoated tablets);
- comprimate acoperite (engl, coated tablets);
- comprimate efervescente (engl. ejfervescent tablets) ;
- comprimate pentru soluţii orale (engl. soluble tablets) 1
- comprimate pentru dispersii orale (suspensii) (engl, dispersible tablets) ;
- comprimate oradispersabile (engl. orodispersible tablets) ;
- comprimate gastrorezistente (engl, gastro-rezistent tablets) ;
- comprimate cu eliberare modificată (engl. modified--release tablets), care pot fi :
32
 o comprimate eu eliberare prelungita retard, extinsă (engl.
prolonged release tablets, extended release tablets) ;
o comprimate cu eliberare întârzíată (engl. delayed
release tablets) ;
o comprimate cu eliberare pulsatilă, secvenţială repetată (engl. pulsatíle –
release tablets, repeat release or pulse release tablets).
Comprimatele utilizate in cavitatea bucală sunt clasificate separat în:
- comprimate de mestecat (engl. chewable tablets) ;
- comprimate sublinguale (engl. sublingual tablets);
- comprimate bucale (engl. buccal tablets);
- comprimate mucoadezive (engl. muco-adhesive tablets).

2.2 CĂILE DE ADMINISTRARE

Principala cale de administrare a comprimatelor o reprezintã calea perorală, numită şi cale

digestívă, gastraintesfinală sau enterală (gr. eteron = intestin) care desemnează, în general, înghiţirea
comprimatului pentru o absorbţie gastrointestinalã. gura neservind decât pentru tranzit, absorbţia la
nivelul mucoasei bucale şi sublinguale fiind exploatatã pentru unele medicamente.
Comprimatele pot fi înghiţite ca atare, în formă solidă, pot fi mestecate şi inghitite sau
dizolvate, dispersate într-un lichid, care se bea, altele sunt menţinute în gură (cavitatea orală, bucală
sau bucofaringiană) pentru a elibera substanţa activă.
Aceste forme solide sunt destinate, în principal, unei acţiuni generale sau sistemice, dar pot fi
utilizate şi pentru o acţiune locală în cavitatea orală (bucală) sau la diferite nivele ale tubului digestiv
- stomac (antiacide), mai nou colon, dar şi în rect. Ţinând seama de caracterele fiziologice şi
histologice ale diverselor segmente şi formele farmaceutice care sunt adaptate acestora, se disting:
l, calea orală cu subcăile:
- gastrointestinală;
- colonică.
2. calea bucafaringiană (oromucozală, bucală) cu subcăile :
- calea bucală (pe pereţii obrajilor, în interiorul gurii) ;
- calea faringiană;
- calea sublingualã ;
- calea gingivală;
- calea alveolară.
3. calea rectală.

33
 Materii prime
Pentru formularea şi fabricarea comprimatelor, se utilizează:
- substanţe medicamentoase ;
- substanţe auxiliare;
- materiale şi recipiente de condiţionare – ambalare
Substanţe medicamentoase
Marea majoritate a substanţelor medicamentoase solide pot fi supuse presării şi transformate
în comprimate.
Comprimatele pot fi obţinute :
- prin comprimare directă;
- sau prin comprimare indirectă:
- granulare uscată ;
- granulare umedă;
- sferonizare.
Unele dintre substanţele solide, cum ar fi substanţele delicvescente, se presează mai dificil.
Substanţele lichide (tincturile, extractele fluide, uleiurile volatile etc.) pot fi formulate şi obţinute sub
formă de comprimate numai în cantităţi mici şi asociate cu substanţe auxiliare solide adecvate.
O serie de substanţe medicamentoase (substanţe medicamentoase cu structură cristalina,
pulberi vegetale) se pot comprima direct fără pregătiri prealabile speciale. O rezolvare aparte o
constituie prepararea comprimatelor cu substanţe alterabile, în prezenţa agenţilor atmosferici.
În general, comprimatele conţin o singură substanţă medicamentoasă şi comprimarea se
efectuează dependent de proprietăţile ñzico-chimice şi tehnologice ale substanţei,
dar şi a substanţelor auxiliare asociate. O problemă complexă apare în cazul formulelor care conţin
mai multe substanţe medicamentoase şi este necesară cunoaşterea posibilităţii apariţiei unor
interacţiuni între componente care pot influenţa stabilitatea. Acestea pot fi rezolvate
prin utilizarea unor procedee corespunzătoare. La o cantitate mică de substanţă medicamentoasă,
calitatea comprimatului depinde, in mare măsură, de caracteristicile substanţelor auxiliare.
Optimizarea calităţii comprimatelor se poate efectua prin adăugarea de substanţe auxiliare
potrivite. Fără un tratament preliminar, doar un număr mic de substanţe active pot fi comprimate
direct, de obicei, atunci când sunt folosite intr-o formă hidratată sau cristalină, particulară.
Pentru substanţele active cu doza terapeutică mică, curgerea şi compresibilitatea slabe pot fi
îmbunătăţite prin adăugarea de excipienţi adecvaţi.
Dintre substanţele medicamentoase cu doza terapeutică mare, doar câteva din ele pot fi
comprimate, fără o prelucrare anterioară, de exemplu: clorura de sodiu sau de potasiu, bromura de
sodiu, metenamina. Marea majoritate a substanţelor active, care nu pot fi comprimate direct se

34
fabrică sub formă de comprimate prin procedeul de granulare umedă, cel mai frecvent, sau prin
granulare uscată.
În cazurile în care umiditatea şi căldura influenţează negativ stabilitatea substanţei active (de
exemplu, acidul ascorbic, aspirina) sau în cazul în care se obţin comprimate cu duritate scăzută (de
exemplu, paracetamolul, aspirina, metamizol sodic etc.), au fost concepute forme speciale de
substanţe active, la care curgerea şi compresibilitatea au
fost îmbunătăţite prin diferite procedee, obţinându-se astfel substanţe direct compresíbile (DC).
Astfel, s-au fabricat diferite substanţe active, destinate comprimării directe, sub forma de
produse granulare, realizate în granulatoare cu pat fluidizat. Produsul este asociat cu diferiţi
excipienti adecvaţi: celuloza microcristalină sau amidon de porumb şi 1-1,5% stearat de magneziu;
apoi amestecul este comprimat direct.
Substantele auxiliare
Pentru a se putea transforma în comprimate, majoritatea substanelor active necesită
prezena unor substante ajutătoare.
Cunoasterea caracteristicilor fizico-chimice ale substanelor active determină alegerea
substanelor auxiliare potrivite si a procedeelor de obinere cele mai potrivite.
Aceste substane, în funcie de rolul pe care îl îndeplinesc, se clasifică în:
- diluanti;
- lianti;
- dezagreganti;
- lubrifianti;
- antistatici;
- absorbanti,
- coloranti,
- aromatizanti,
- îndulcitori,
- stabilizatori.
Diluanti
Acestia sunt substane solide care se adaugă pentru a se putea da comprimatelor o anumită
greutate. Proportia în care sunt utilizai diluanii este în funcie de doza substanelor active si de
greutatea dorită. Substanele diluante trebuie să fie inerte din punct de vedere chimic si
farmacodinamic, având culoarea albă. Substanele preferate sunt cele care prin prezena lor ajută la
operaiile de preparare si satisfac exigenele de calitate a comprimatelor.
Diluanii mai pot îndeplini si rol de: aglutinanti, dezagreganti, absorbanti etc.
Cele mai utilizate substante diluante sunt:

35
 Lactoza (C12H22O11) este o pulbere cristalină cu gust usor dulce, solubil în apă, insolubil în
alcool. Nu este higroscopică si are inerie mare (cu excepia aminelor). Are proprietăi aglutinante (de
aceea reclamă adaosul dezagreganilor) care se prezintă sub formă de pulbere granulară sau cristale.
Punctul de topire este 202°C, nu este higroscopic si se usucă usor după granularea umedă.
Cristalele de lactoză au dimensiuni de 120-240μm fiind plastice (deformabile la presare) si relativ
dure (de aceea se foloseste cu succes mai ales la sâmburii de drajeuri). Lactoza sub formă de pulbere
groscioară poate fi comprimată fără adaos de liani si fără
granulare.
Forma anhidră are o curgere usoară si este coezivă. La toate tipurile de lactoză este necesară
adăugarea lubrifianilor deoarece o proporie prea mare de lactoză poate duce la comprimate dure care
nu se vor dezagrega în timp util, motiv pentru care sunt preferate asocierile cu amidon care are si un
rol ca agent de dezagregare.
De asemenea, asocierea cu amidonul măreste porozitatea comprimatelor cu formarea de pori
si capilare, ceea ce va favoriza penetrarea lichidului interstiial. Alte asocieri se pot face cu:
manitolul, levuloza, carbamida, clorura de sodiu.
Dezavantaje:
• asocierea cu alte substane higroscopice trebuie făcută cu atentie deoarece datorită funciei aldehidice
pot să apară reacii chimice;
• substanele din grupele aminice sau amidice pot colora în brun în prezena lactozei (mai ales dacă
este prezent si stearatul de aluminiu).
Amidonul (C21H28ClNO). Pe lângă faptul că este diluant, poate fi folosit în acelasi timp
aglutinant, dezagregant, sau chiar lubrifiant. Ca diluant se foloseste în proporie de până la 30% din
greutatea comprimatelor. Adaosul în proporie mai mare duce la comprimate moi.
Amidonul cel mai folosit este cel din grâu, porumb si mai ales cartofi (amidonul oficinal
conine până la 15% umiditate). În general nu se indică folosirea amidonului a cărui umiditate
depăseste limita aceasta (15%), îndepărtarea excesului prin uscare făcându-se la 50°C timp de trei
ore. Din cauza structurii mai puin rigide amidonul se asociază cel mai adesea cu lactoza
(granulatum simplex).De asemenea, amidonul se foloseste asociat cu celuloza microcristalină si cu
fosfatul de calciu.
Zahărul (C12H22O11)
Se poate utiliza ca diluant în cantităi moderate fiind higroscopic. Datorită adezivităii mari
poate adera la matriă si poansoane, rezultând astfel comprimate prea dure care dezagregă greu. În
prezena unor substane cu caracter acid sau alcalin dă reactii de colorare.
Glucoza (C6H12O6)
Este mai puin higroscopică si dă comprimate mai puin dure comparativ cu lactoza.
Este indicată pentru obinerea unor comprimate vaginale deoarece are influenă favorabilă

36
asupra pH-ului si florei vaginale.
Manitolul (C6H12O6)
Este un diluant solubil, stabil la aciunea umidităii si căldurii (este rezistent până la 250°C fără
să se descompună). Este compatibil cu marea majoritate a medicamentelor fiind recomandat în
asociere cu substanele medicamentoase sensibile faă de apă si cu cele pentru soluii injectabile
(deoarece poate fi aplicată sterilizarea).
Sorbitolul (C6H14O6)
Are o aplicabilitate foarte restrânsă în medicina veterinară deoarece este higroscopic. De
aceea se va asocia cu medicamente care au tendina să piardă apa de cristalizare (si implicit se
întăresc).
Acidul boric (H3BO3)
Este un diluant solubil în apă cu ac-iune antiseptică care se pretează la comprimarea
directă fără adaosul altor ageni ajutători. Are de asemenea proprietăi de lubrifiant. Acidul
boric este utilizat la prepararea comprimatelor destinate uzului extern (comprimate pentru băi
oculare si comprimate vaginale).
Clorura de sodiu (NaCl)
Este solubilă în apă fiind utilizată pentru prepararea comprimatelor din care se obin unele soluii
injectabile (ex.: comprimatele cu biclorură de mercur, oxicianură de mercur, hipoclorit de sodiu);
poate folosi ca diluant prin mărirea solubilităii, influenând astfel pozitiv si dezagregarea.
Dezavantajele mai importante sunt legate de higroscopicitatea clorurii de sodiu (fiind
necesare ambalaje închise ermetic) si de uzura pe care o induce pieselor masinii de comprimat.
Celuloza microcristalină (C6H6O5)n
Cea mai utilizată este celuloza purificată si depolimerizată de tip Avicel (celuloză având
structura fibroasă cu particule care au diametrul mediu de 20μm care se pretează atât la
comprimarea directă cât si după granulare uscată sau umedă). Comprimatele prezintă rezistenă
mecanică ridicată acestea dezagregând usor.
Celuloza microcristalină are proprietăi bune de dezagregant, lubrifiant si aglutinant, putând fi
asociată cu lactoză, amidon, fosfat de calciu, sulfat de calciu etc. Concentraia uzuală la care se
foloseste este de 5-20%.
Fosfatul de calciu (Ca3(PO4)2
Este nehigroscopic, insolubil în apă, dă componente dure care au tendina de sfărâmare, de
aceea se asociază cu dezagregani si lubrifiani. Tendina de întărire a comprimatelor este redusă de
către fosfatul tribazic de calciu. Tot el este si un bun absorbant pentru uleiuri si cerate. Coninutul în
calciu sau alcalinitatea substanei poate da reacii cu anumite componente.
Clorura de amoniu (NH4Cl)

37
 Se utilizează la prepararea comprimatelor cu săruri de mercur si mai ales cu substane
organomercuriale deoarece provoacă reacia alcalină a sângelui si umorilor, excită tesutul renal
mărind astfel efectul diuretic.
Lianti (adezivi, aglutinanti)
Acest grup de substane transformă substanele active pulverulente în mici agregate
denumite granulate, care se pot utiliza cu succes la comprimare deoarece asigură curgerea
materialului si astfel umplerea matriei. Lianii au structură macromoleculară si sunt utilizai mai ales
sub formă de soluii apoase, de anumite concentraii.
Acestia sunt soluii de tip coloidal (lichide de granulare). Se adaugă substanelor active pentru a
transforma amestecul într-o masă din care se prepară usor particule de dimensiuni mici care se supun
uscării. După uscare, la suprafaa granulatelor va rămâne un strat lipicios care are mare putere de
adezivitate. Există două procedee de granulare: umedă si uscată. Majoritatea substanelor
medicamentoase din medicina veterinară se prelucrează prin procedee de granulare umedă.
Un bun liant trebuie să fie:
- inert,
- compatibil cu substanele active,
- asigure calităi adezive bune, dar nu excesive pentru a nu compromite dezagregarea
comprimatelor.
Lianti pentru granularea umedă
Solutia de glucoză
Se foloseste sub forma siropului oficinal 64% (sau 50% sau 25%). Această soluie este un bun
aglutinant, dar uscarea granulatelor reclamă timp destul de îndelungat. Cel mai adesea se foloseste la
granularea substanelor usor oxidabile.
Amidonul
Este un polimer de origine vegetală a glucozei. Se prezintă sub forma unei pulberi albe foarte
fine, inodoră si insipidă, hidrofilă (coninând 10-15% apă. Insolubil în apă rece, la
temperaturi de peste 80°C dau geluri.
Mai modern, se poate folosi amidonul carboximetalic. Desi nu este un aglutinant puternic, are
calitatea de a nu diminua dezagregarea. Amidonul se utilizează ca mucilag sau gel3 în concentraii de
5-15%, putându-se adăuga în proporie de 2% din greutatea comprimatului. Amidonul se poate asocia
cu: zahărul, lactoza sau glucoza, dând comprimate care dezagregă usor.
Guma arabică
Gumele sunt exsudate de plante, solidificate prin desicare (în cazul de faă Acaccia
verech) fiind constituită din galactopiranoză. Guma arabică se foloseste sub forma mucilagului 10%,
20%. Se utilizează forma dezenzimată pentru a evita incompatibilităile datorate peroxidazelor.
Proprietăile adezive sunt bune, dar utilizarea este relativ restrânsă deoarece pot rezulta granule tari.

38
 Tragacanta (Adragante)
Provine din tijele lui Astragalus gummifer, este fragilă si depolimerizează în afara zonei de
pH, cuprinsă între 4-7,5. Se foloseste sub formă de gel (tragacantină) 1-3% (apa se
adaugă dintr-o dată si apoi se încălzeste o oră la 80-85°C). Este folosit ca aglutinant pentru
formele cu slabă capacitate adezivă (pulberi vegetale, cărbune etc.).
Dezavantajul major este că: gelul este dens si foarte greu de dispersat, prelungind timpul de
dezagregare al comprimatelor. Se mai poate utiliza guma de sterculină (Karaya) care dă geluri foarte
vâscoase.
Gelatina
Gelatinele sunt proteine obinute prin hidroliza colagenului. Este aglutinant bun în soluii de 5-
10-20% (utilizată la 40°C). Substanele solide se pot încălzi usor si ele înainte de granulare. Soluiile
de gelatină pot conine si alcool precum si o cantitate mică de acid clorhidric (gelatină 10%, apă 27%,
alcool 60%, acid clorhidric 3%, pH 2 sau hidroxid de sodiu, pH 11).
Alginatul de sodiu
Se prezintă sub forma unei pulberi fine, amorfe, albe, insipidă si inodoră. Foarte solubilă în
apă si alcool, stabilă cu un pH între 4,5 si 7. Se folosesc concentraii de 1-3% dar produce aglutinări
puternice care îngreunează dezagregarea.
Polivinilpirolidona (Polividona)
Se utilizează ca soluie apoasă 1-5% în alcool etilic sau izopropilic. Este un liant puternic si
este folosit la preparatele care conin colorani solubili, la preparări de forme retard.
Derivatii de celuloză
Sunt pulberi fine, granuloase, hidrofile. Derivaii sunt mai stabili si se obin prin esterificare.
Derivaii de celuloză sunt poliglucide de origine vegetală. Cei mai utilizai derivai sunt:
• metilceluloza,
• carboximetilceluloza sodică,
• hidroxipropilceluloza,
• hidroxipropilmetilceluloza si etilceluloza în concentraii de 1-5%.
Toate sunt relativ solubile în apă, mai puin etilceluloza solubilă în alcool. Inconvenientele
majore ale derivailor sunt: flocularea peste 60°C, depolimerizări în prezena acizilor, oxidanilor,
carbonailor, fenolilor si sulfailor (metilceluloza); atacul microorganismelor (carboxiceluloza).
Acetofosfatul de celuloză este avantajos datorită particularităii sale de a fi insolubil în
apă, în mediu acid, dar solubil în mediu alcalin. Acest avantaj este folosit la includerea acestui
derivat la fabricarea comprimatelor gastro-rezistente.
Alcoolul si apa

39
 Se pot considera liani la unele amestecuri de pulberi, care prin umec-tare devin maleabile si
cu putere de coeziune corespunzătoare. Alcoolul este utilizat ca agent umectant (ex.: tanalbina,
sulfonalul etc.) sau ca solvent pentru unii excipieni lubrifiani grasi.
Conservantii cei mai folosii pentru aceste substane utilizate ca soluii de granulare sunt:
benzoatul de sodiu 0,1%, nipaginul si nipasolul.
Lianti pentru granulare uscată
Granularea uscată mai este cunoscută si sub denumirea de brichetare si este mai modernă
decât granularea umedă. Cele mai bune rezultate se obin cu:
Polietilenglicolii (PEG)
Sunt folosii ca ageni de aglutinare. În comprimarea directă sunt folosii produsii cu vâscozitate
mare (PEG 4000 si PEG 6000), în proporie de 10-20% sub formă de pulberi fine.
Substante grase sau ceroase
Cele mai utilizate sunt: acidul stearic, untul de cacao si parafina. De asemenea se mai
folosesc: lactoza uscată (spray), lactoza anhidră, fosfatul de calciu anhidru (Emcompress) în proporie
de 5-10%.
Dezagreganti
Acestia se mai numesc si dezintegranti. Au un rol important în desfacerea comprimatelor în
particule într-un timp corespunzător, condiie esenială pentru fenomenul de absorbie. Dezagreganti
sunt substane sau amestecuri care au rolul de a anula eficacitatea
lianilor si efectele lor fizice care au acionat la comprimare. Eliberarea cât mai rapidă a substanelor
active din comprimate asigură un ritm de absorbie corespunzător si, în consecină, un efect terapeutic
maxim. Efectul dezagreganilor este în funcie de: natura si cantitatea substanei active, porozitatea
comprimatului, umiditatea si hidrofilia acesteia. Dezagregarea se datoreste măririi agenilor de
dezagregare în contact cu apa; capilarităii din interiorul comprimatului; presiunii hidrostatice care
duce la dizolvarea legăturilor de liant. De aici rezultă că viteza de dizolvare a aglutinantului este
esenială pentru dezagregare. Cele mai utilizate substane dezagregante sunt:
Amidonul
Un polimer al glucozei care formează macromolecule liniare (amiloză) sau ramificate în
ciorchine (amilopectină) (G.M. 2x104 – 6x106). În apă caldă la 60-80°C granulele de amidon
se sparg si se umflă formând un gel tridimensional (a cărui vâscozitate depinde de procentajul
de amilază). Se utilizează în concentraie de 5-10%.
Dintre tipurile de amidon cunoscute cele mai bune rezultate le-a dat amidonul de cartofi
care îmbibat în apă poate să-si mărească volumul 100%, amidonul de grâu sau orez mărindusi
volumul mult mai puin (10-50%).
Alginantii
Acidul alginic si alginatul de calciu sunt substane insolubile care au calitatea de a se

40
îmbiba în apă si prin mărirea volumului determină dezagregarea comprimatelor în particule
fine. Pentru a mări viteza de îmbibare se poate apela la asocierea acidului alginic cu aerosilul.
Acidul alginic în asociere cu carboximetilceluloza poate da incompatibilităti de contact cu
acidul clorhidric din stomac, dând nastere la acizi liberi corespunzători care formează în jurul
comprimatelor un strat mucilaginos care împiedică dezagregarea.
Aerosilul
Este sub formă granulată putând fi comprimat odată cu substana activă si diversi aglutinani.
În această categorie a dezagregantilor hidrofili mai enumerăm:
• pectinele (ultraamilopectina UAP 4%; – polimer al acidului galacturonic),
• bentonitele (5%);
• derivaii de carboxivinil (4%);
• veegumul (un complex coloidal de silicat de magneziu si aluminiu 3-10%);
• agar-agarul (3-4%);
• polivinilpirolidona (1-2%);
• carageenul (1-2%);
• pulberile de gelatină (10%).
O altă categorie, cu utilizare mai redusă în medicina veterinară, este cea a amestecurilor
efervescente. Acestea produc dezagregarea comprimatelor, datorită apariiei unui gaz (de obicei
dioxid de carbon sau oxigen), în prezena apei. Cei mai reprezentativi în această grupă sunt:
• bicarbonatul de sodiu
• carbonatul de calciu ca atare sau asociai cu substane cu caracter acid (acid citric, tartric) cu care
acionează în momentul în care comprimatul vine în contact cu mediul stomacal. Tot în această
categorie se întrebuinează (mai rar) si peroxidul de magneziu. Aceste tipuri de dezagregani se
utilizează atunci când dezagreganii uzuali nu au eficacitate sau când se are în vedere o dezagregare
rapidă. La prepararea lor se va ine cont de condiiile si precauiile necesare (de obicei după granulare
la granulatele uscate).
Enzimele
Sunt dezagregante eficiente datorită aciunii asupra agentului de aglutinare (îl descompun în
mediul umed). Acestea, de obicei, se adaugă în concentraii foarte mici la granulat înaintea
comprimării, în funcie de lianti. Enzimele vor determina dezagregarea aglutinantului si desfacerea
comprimatului.
Substantele tensioactive
Se comportă ca dezagreganti indirecti favorizând desfacerea formulelor hidrofobe prin
înlesnirea pătrunderii apei în comprimate.De obicei se utilizează:
- polisorbanti,
- laurilsulfatul de sodiu,

41
- tween-urile,
- stearatul de trietanolamină,
- dietilsulfosuccinatul de sodiu etc.
Modul de încorporare poate fi:
- direct în lichidul cu care se face granularea;
- prin adăugare sub formă de solutii alcoolice peste amidonul dezagregant si se usucă;
- prin atomizarea solutiei de substantă tensioactivă peste materialul comprimat si
uscarea (cea mai bună metodă).
Trebuie avut în vedere ce cantitate de tensioactiv se comprimă, deoarece cantităile
prea mari duc la formarea de complecsi stabili cu substanele active, fără aciune terapeutică.
Lubrifiantii
Acestia sunt substane care usurează procesul de comprimare si asigură umplerea regulată si
uniformă a matriei. De asemenea, aceste substane evită aderarea si lipirea materialului pe poansoane
si matriă, favorizând evacuarea comprimatului. Lubrifianii formează la suprafaa granulatelor un film
uniform care va diminua frecarea.
a) După actiunea lubrifiantului, structura chimică, lubrifianii se clasifică în:
• fluizi (hidrodinamic), care acionează pe baza vâscozităii (hidrocarburile, acidul stearic);
• bipolari, care au moleculă amfifilă a căror aciune se datoreste catenei de atomi de carbon;
• laminari, la care aciunea rezultă datorită orientării cristaline în timpul presiunii (talcul).
b) După functia pe care o îndeplinesc excipieni lubrifiani se pot grupa în:
• lubrifianti propriu-zisi, care diminuează frecarea comprimatului pe matriă favorizând expulzarea ;
• antiaderenti (antiadezivi), care micsorează aderarea materialului de matriă si poansoane;
• glisanti, care îmbunătăesc scurgerea granulatelor din pâlnia de alimentare în matrie, realizând
umplerea uniformă a acestora.
Adesea pentru a se realiza o lubrifiere bună se recurge la asocierea unui lubrifiant
propriu-zis cu un adeziv si cu un glisant. Concentratiile uzuale sunt 1-5%, cantităile mai mari putând
să influeneze negativ dezagregarea. Lubrifianii sunt utilizai sub formă de pulberi foarte fine (care să
treacă prin sita cu 80- 100 de ochiuri/cm). O astfel de pulbere se va asocia intim cu materialul
imediat înainte de comprimare, având în vedere să nu se spargă granulatele.
Talcul
Este un silicat de magneziu hidratat natural care se prezintă sub formă de pulbere albă
onctuoasă la atingere, insolubil în apă si inatacabil de acizi, cu reactivitate foarte scăzută, dar greu de
obinut în stare pură. Este cea mai folosită substană având bun efect antiaderent la scurgerea
granulatelor prin pâlnie. Proporia uzuală este 3%5. Talcul are dezavantajul proprietăilor sale
adsorbante (reine unele substane medicamentoase). De asemenea, nu este complet indiferent din
punct de vedere fiziologic provocând destul de frecvent iritaii ale mucoaselor. Desi s-a încercat

42
înlocuirea lui, talcul rămâne, totusi, în continuare, unul din cei mai folosii lubrifiani, pentru a evita
iritaia mucoaselor apelându-se la asocieri ca:
• Talc - aerosil - stearat de aluminiu (8:1:1);
• Talc - alcool cetilic (9:1);
• Talc - stearat de magneziu (9:1),
• Talc – aerosil - emulsie de silicon (8:1:1), amestecuri folosite în concentraie de 3%.
Amidonul
Are proprietăi asemănătoare talcului, reglează curgerea, dar nu diminuează frecarea dintre
particule. Proporia folosită este de 10-30%, proprietăile de glisare ale amidonului crescând odată cu
concentraia. În această situaie este atât agent de curgere cât si agent dezagregant. Cel mai utilizat este
amidonul de cartofi, care se adaugă granulatelor uscate
înainte de comprimare.
Acidul stearic (C18H36O2)
Este un bun lubrifiant în concentraii de 1-2%. Se poate adăuga sub formă de pulbere foarte
fină sau sub formă de soluii eterice, care se vor dispersa peste granulate. Se recomandă pentru
lubrifierea granulatelor cu coninut mare de zahăr. Are dezavantajul că măreste timpul de dezagregare
a comprimatelor.
Stearatul de magneziu Mg(C18H35O2)2
Este, alături de talc, unul dintre lubrifianii cei mai uzuali. Se prezintă sub formă de pulberi
foarte fine si se recomandă adăugarea în proporie de 0,5%. Concentraiile peste 2% măresc timpul de
dezagregare. Are dezavantajul că poate da incompatibilităi datorită alcalinităii care influenează
stabilitatea medicamentelor cu caracter acid (ex. acidul acetilsalicilic).
Uleiurile, grăsimile, cerurile
Lubrifianii grasi dau în general rezultate bune, dar determină cresterea timpului de
dezagregare. Cele mai cunoscute sunt:
- uleiul de vaselină 1-2% (pentru o repartiie uniformă la suprafaa granulatelor
pulverizându-se peste material sub formă de soluie eterică);
- untul de cacao 1-2%;
- untul de cocos 1-2%;
- tristearatul de gliceril 1%;
- ceara carnauba 1%;
- ceara de albine 1-3%;
- ceara lanette 1-3%;
- uleiul de parafină (uneori asociat cu talc - 0,5% ulei la 3% talc).
Siliconii

43
 Asigură o bună curgere a granulatelor prezentând marele avantaj că prezintă inerie chimică.
Acest avantaj îi recomandă la fabricarea comprimatelor în care pot să apară diferite reacii chimice.
Siliconii se folosesc de obicei sub formă de uleiuri sau emulsii. Concentraia de 10-12% asigură
curgerea bună a granulatelor si dezagregarea corespunzătoare. Siliconii nu posedă efect lubrifiant
propriu-zis, de aceea este necesară asocierea cu lubrifiani propriu-zisi (ex.: stearatul de magneziu).
Lubrifianti solubili
Se utilizează pentru tipurile de comprimate care trebuie să se dizolve complet în apă. În
general, acesti lubrifiani au aciune mai slabă decât a lubrifianilor insolubili. Cele mai bune rezultate
le-au dat polietilenglicolii cu greutate moleculară mare (carbowax 4000, 6000, 20000 sub formă de
pulbere foarte fină 4% sau soluii 2-10% în solveni organici). Acestia se adaugă peste granulate apoi
se usucă. Prezena polietilenglicolilor poate influena defavorabil dezagregarea si duritatea
comprimatelor. Pentru comprimate de uz extern se recomandă acidul boric 2%. Tot în categoria
lubrifianilor mai enumerăm:
- aerosilul (tipul hidrofil A-200; tipul hidrofob R-972 Tallanox 500 ca agent al curgerii);
- caolinul Cab-O-Sil-MS;
- Syloide 244 etc.
Antistatici
În cazul pulberilor foarte fine, la suprafaa particulelor se acumulează energie. Aceste fore
sunt mai crescute la particulele sub 100 μm. Unii electroni sunt îndepărtai de la suprafaa cristalelor si
trecui în altă parte. Separarea de sarcini poate avea loc între pările metalice ale morilor si materialele
de măcinat. Particulele rezultate au sarcini electrice de acelasi semn, respingându-se între ele. De
aceea, pulberile respective devin voluminoase. În cazul în care particulele sunt încărcate cu sarcini de
semn contrar se va produce o aglomerare intensă a materialului. Pentru a se înlătura acest efect al
sarcinilor electrostatice se pot adăuga substante antistatice, care vor contribui la distrugerea câmpului
electric si mărirea conductibilitătii. Cele mai utilizate substane antistatice la noi în ară sunt:
- talcul 5-10%;
- stearatul de magneziu 0,2-0,5%;
- lactoza si manitolul 50%;
- aerosilul 0,1-0,5%;
- fosfatul dicalcic 5%;
- polietilenglicolii (PEG-400, monolaurat si monostearat 0,1-0,5%);
- lauril-sulfatul de sodiu 1% si
- derivatii de amoniu cuaternar 1%.
În anumite situaii la prepararea comprimatelor se adaugă si alte substane care
îndeplinesc diferite roluri:
Adsorbantii

44
 Acestia au rolul de a adsorbi umiditatea în vederea asigurării amestecului în cazul
comprimării. Se utilizează la prelucrarea comprimatelor care conin tincturi, extracte fluide, uleiuri,
esente, vitamine liposolubile, amestecuri eutectice etc. În această categorie amintim:
- acidul silicic coloidal (Aerosilul),
- Cab-O-Sil-ul (bioxid de siliciu pur cu o suprafaă activă de 200m2/g),
- fosfatul tricalcic,
- bentonita,
- talcul,
- amidonul (pentru cantităi limitate).
Fixarea moleculelor de apă sau a altor lichide are loc ca urmare a unei reactii de chemosorbtie
favorizată de capacitatea substanei adsorbite de a forma punti de hidrogen. În unele formule de
comprimate, substana activă este prescrisă în cantităi foarte mici (de ordinul miligramelor). Pentru
obinerea unei dispersări omogene a medicamentului se poate apela la adsorbia medicamentului pe
suport sau agent de vehiculare, deoarece permite o uniformizare corespunzătoare. Cele mai folosite
substane sunt:
- lactoza,
- amidonul,
- acidul silicic coloidal,
- celuloza microcristalină etc.
Colorantii
Pentru a se evita confuziile, la expediere unele comprimate se colorează. În special
comprimatele care conin substane toxice trebuie colorate6. În fabricarea comprimatelor pentru uz
uman se mai folosesc si alte tipuri de substane auxiliare.
Aromatizanti si îndulcitori (edulcoranti)
Sunt indicai pentru comprimatele care dezagregă treptat în gură sau în cele efervescente. În
afară de zahăr (îndulcitorul cel mai cunoscut) se mai folosesc ca si edulcorani zaharina si ciclamatul
de sodiu.
Stabilizanti
În prepararea comprimatelor se poate recurge (destul de rar) si al substane stabilizante, de
exemplu:
- substante absorbante pentru medicamentele sensibile la umiditate,
- substante tampon pentru substanele stabile la un anumit pH.
Comprimatele reprezintă forma farmaceutică cea mai mult utilizată, datorită avantajelor
oferite de fabricare şi facilitate de administrare.
Operatiile farmaceutice necesare fabricarii comprimatelor reprezinta însă un proces complex,
deoarece nu toate materiile prime prezintă proprietăţi fizico-mecanice necesare pentru a putea fi

45
comprimate direct, de aceea este necesar un pretratament al acestora şi/ sau adăugarea de substanţe
auxiliare adecvate în formulare, pentru a transforma masa de particule, într-o masă cu porozitate
scăzută şi cu rezistenţă mecanică. Comprimatele sunt produse solide, compacte şi fiecare reprezintă o
doză mică, formată din una sau mai multe substanţe active, care se obţin prin comprimarea unor
volume uniforme de particule.
Comprimatele reprezintă una din formele farmaceutice industriale pentru care tehnologia de
fabricare s-a dezvoltat în scurt timp, foarte rapid, şi producţia lor a crescut
considerabil, deoarece sunt uşor de produs la scară industrială, cu un randament mare, nemaiîntâlnit
la nici o alta formă farmaceutică. Astfel, o maşină de comprimat rotativă poate produce 1.000-2.000
comprimate/minut, datorită vitezei mari de fabricare.
Prepararea comprimatelor se face astăzi în industria medicamentelor, substanele
medicamentoase neputând fi comprimate usor fără adaosul unor substane auxiliare.
Unele substane active se pot comprima direct fără adaos de excipieni sau vreo
pregătire specială (ex. pulberile vegetale, unele extracte uscate, substanele chimice
cristalizate:
- amidopirina,
- antipirina,
- clorura de sodiu,
- urotropina,
- permanganatul de potasiu etc.
Oricare ar fi tehnica de preparare, materialul de comprimat este supus unor operatii
preliminare:
- uscarea substantelor,
- pulverizarea,
- cernerea,
- amestecarea (prime operaii care se realizează similar ca si la prepararea pulberilor),
- granularea,
- comprimarea
Uscarea substantelor
Această operaiune preliminară este necesară pentru a elimina excesul de umiditate din
componentele comprimatelor (acestea putând favoriza unele reacii între componente, poate
îngreuna curgerea din pâlnia de încărcare în matriă si, de asemenea, poate influena negativ
buna funcionare a masinii de comprimat prin înepenirea poansoanelor).
Procesul de uscare se execută pentru fiecare substană în parte în funcie de natura fizico-
chimică si de temperatura pe care o pot suporta (vitaminele si hormonii se vor usca prin presiune

46
redusă). Uscarea (ca durată) se va face cu precauie deoarece o perioadă prea lungă de uscare poate
duce la pierderea capacitătii de aglutinare prin presare si la sfărâmarea comprimatului.
Pulverizarea si cernerea
După operaiunea de uscare, materialul se va supune pulverizării în scopul de a obine
pulberi fine divizate uniform (pentru prelucrarea usoară a materialului).
Amestecarea
Aparatura pentru amestecare se va alege în funcie de gradul de mărunire al substanelor, de
cantitatea si de scopul în care se vor întrebuina. Pentru aceasta se utilizează: malaxoare, tobe de
amestecare sau chiar mori cu bile. Amestecarea ca operaie este întâlnită si în cadrul operaiei de
granulare.
Granularea
Este operaia premergătoare comprimării si constă în transformarea pulberilor în particule
(conglomerate) de dimensiuni mai mari, la mărimea si forma care să permită umplerea cât mai
uniformă a matriei si aderarea cât mai bună a particulelor în timpul comprimării. Operaia de
granulare poate fi făcută pe cale: uscată, umedă, sau prin metode speciale.
Granularea uscată
Granularea uscată mai este denumită si brichetare sau precomprimare si se practică fără aport
de lichide.
Brichetele au dimensiuni relativ mari, diametrul 2,5cm si greutatea cuprinsă între 5
20g.Pentru obinerea brichetelor se recurge adesea la excipieni lubrifiani, aglutinani adăugându-se
doar în situaii speciale (la pulberile cu adezivitate scăzută). Lianii cei mai uzuali sunt:
- lactoza,
- zahărul si
- polietilenglicolii.
Brichetarea se execută în industria medicamentelor cel mai adesea cu ajutorul masinilor cu
excentric cu un singur poanson sau cu prese hidraulice de mare presiune. După obinere, brichetele se
macină în granulatoare mecanice până la obinerea unei pulberi grosiere, care se va supune apoi
comprimării. Pentru a ajunge la consolidarea legăturilor intraparticulare, brichetarea ca operaie se
poate repeta de 2-3 ori.
Granularea uscată se aplică la substane cu: adezivitate scăzută; pulberi vegetale; structură
cristalină; care suferă modificări în prezenta umiditătii. Această metodă (desi mai limitată decât
granularea umedă) prezintă avantajul că scurtează manopera (ne mai fiind necesară uscarea).
Comprimatele obinute astfel au timpul de dezagregare mai scurt decât cele obinute în urma
granulaiei umede. O variantă a granulării uscate este:
Compactarea

47
 Pentru obinerea granulatelor se folosesc prese cilindrice. Materialul pentru granulare se
transformă într-o placă compactă, care, apoi, este sfărâmată între două role dinate afisate sub cilindrii
de presare.
Granularea umedă
Este un procedeu complex în care amestecul de pulberi transformat într-o pastă de
consistenă potrivită este trecut printr-o sită pentru a obine granulatele, care sunt supuse apoi
uscării si uniformizării. Granularea umedă se realizează în patru faze de lucru: umectarea pulberii,
transformarea masei umede în granulate; uscarea granulatelor; uniformizarea granulatelor. În funcie
de caracteristicile pulberilor lichidul utilizat pentru obinerea pastei poate fi un solvent sau un lichid
aglutinant.
Dacă componentele au calităi adezive bune se adaugă apă (mai rar) sau amestecuri
de: apă-alcool, apă – alcool - eter, alcool metilic, alcool izopropilic. Prin pătrunderea intimă a
solventului va rezulta o masă prea umedă care va solicita timp îndelungat pentru uscarea
granulatului. În cazul extractelor vegetale uscate (care în prezena apei devin aderente) si a
substanelor usor solubile în apă se foloseste alcoolul.
De cele mai multe ori se folosesc substane aglutinante sub forma soluiilor coloidale sau a
gelurilor care vor menine particulele de pulbere adunate în granulate chiar si după înlăturarea
solventului.
Soluiile aglutinante se vor adăuga treptat si se vor amesteca malaxând continuu în tobe
de amestecare cu viteză de rotatie mică (pentru a obine o masă uniformă timp de 20-60min).
Granulatele se pot obine prin presare, când se obin particule vermiculare de grosimi diferite (în
funcie de ochiurile sitei). Granulatele astfel obinute poartă denumirea de "granulate prin presare".
Granulatele se mai pot obine si:
• "prin agitare", când masa umedă se agită deasupra unei site rezultând granulate sferice;
• "prin tăiere", când masa se trece printr-un disc perforat.
În industrie, cele mai folosite granulatoare sunt cele cu ciocane, oscilante si rotative.
Uscarea granulatelor este efectuată prin: intermediul încălzirii si ventilării aerului (prin
serpentine); uscarea cu raze IR (în cazul materialelor cu procent mic de umiditate); uscarea în
curent de aer; uscarea în vid (aplicată în cazul substanelor sensibile la aciunea căldurii).
Procedee speciale de granulare
În afara metodelor de granulare devenite clasice, se cunosc metode care realizează în
acelasi aparat umectarea, formarea si uscarea granulatelor. Una dintre metode este si procedeul
"patului fluidizat" (metoda Würster), aparatele cele mai cunoscute fiind cele de tipurile
AEROMATIC si GLATT.
Altă metodă de granulare este si granularea în turbină (WALTERS).
Granulometria si caracteristicile granulelor depind de mai muli factori: cantitatea de

48
pulbere luată în lucru, cantitatea de lichid de granulare, temperatura, pozitia dispozitivului de
nebulizare.
2.3 COMPRIMAREA
Este procedeul prin care particule solide sunt supuse unor forte care actionează de la exterior
la interior, particulele fiind transformate în final într-un amestec compact care va lua forma matritei
în care s-a efectuat presarea.
Operaia de comprimare se realizează în trei faze:
• umplerea matritei;
• comprimarea propriu-zisă;
• expulzarea comprimatului.
Comprimarea se realizează cu ajutorul masinilor de comprimat care au ca piese principale o
matriă în care se introduce materialul pentru comprimat si două poansoane care
exercită presiunea.
Masinile de comprimat se pot clasifica în:
• masini de comprimat cu excentric;
• masini de comprimat rotative;
• masini de tip mixt.
Masini de comprimat cu excentric
Sunt constituite din două poansoane (inferior, superior), o matriă (care prezintă o excavaie în
centru), un distribuitor si un dispozitiv de expulzare a comprimatului.
Poansoanele sunt confecionate din oel inoxidabil cu suprafaa usor concavă sau plană, adesea
prevăzută cu inscripii, desene, renuri, creste etc. În timpul comprimării poziia celor două poansoane
poate fi modificată cu ajutorul unor reglaje, iar înălimea comprimatelor va fi egală cu distana la care
se vor afla cele două poansoane la sfârsitul comprimării. Aceasta depinde de capacitatea camerei
matriei, de presiunea exercitată si de tipul granulatului.
Matrita este formată dintr-o placă prismatică sau cilindrică confecionată din otel rezistent, în
care se află unul sau mai multe canale cilindrice.
Pâlnia de umplere (distribuitorul) este un recipient în care se introduce materialul de
comprimat. În cazul masinilor cu excentric comprimarea are loc în 5 timpi.
Comprimarea directă
Este un procedeu modern care se extinde datorită elaborării de noi diluani, care alături de
substana activă dau amestecuri care se comprimă direct. Când substana activă reprezintă până la 20%
din greutatea finală a tabletei comprimarea directă se poate aplica foarte bine. Unele substane
medicamentoase se pot comprima direct fără a se recurge la operatii de granulare, operaia având loc
fără modificarea stării fizice a substanelor active si fără adaos de adjuvani. Caracterele
granulometrice ale materialului de comprimat exercită influenă mare asupra posibilităilor de
49
comprimare directă a pulberilor de substană activă, tendina materialului fiind de a se deforma si a se
rupe dând nastere la noi suprafee de contact.
Când substana activă nu se pretează pentru comprimare, este utilă asocierea aglutinanilor
solizi, care acionează prin formarea unor noi suprafee datorită comprimării (ex.
unele varietăi de lactoză).
Sistemul de cristalizare, dimensiunea particulelor si densitatea influenează, de asemenea,
obinerea unor comprimate corespunzătoare (ex. sistemul de cristalizare cubic se
pretează cel mai bine la comprimarea directă. De asemenea, cristalele paralelipipedice sau cele cu fee
plane sunt mai usor de comprimat direct, comparativ cu cele de formă sferică).
Apa de cristalizare din molecule favorizează repartizarea forelor de presiune exercitate
asupra masei de pulbere care se comprimă. De aceea nu este indicată uscarea substanelor cu apă de
cristalizare atunci când se foloseste comprimarea directă. În majoritatea cazurilor, pulberile cu
densitate aparentă mare sunt dificil de comprimat direct (ex. clorura de potasiu cu o densitate
aparentă peste 1 este greu comprimabilă direct). Un rol deosebit îl are si structura materialului de
comprimat.
Substanele cu caracter plastic sunt deformate ireversibil prin presare (acest caracter, dacă se
petrece la presiuni mici va determina cresterea suprafeei si va favoriza comprimarea). Pentru aderare
substanele de comprimat trebuie să fie constituite din particule de 0,5 - 1,5 mm. Particulele prea mici
se vor comprima mult mai greu (datorită aerului absorbit) pe care aparatele de comprimat nu o pot
dezvolta.
Fără granulare se pot obine comprimate cu:
- borax,
- acid boric,
- bromură de sodiu,
- clorat de potasiu,
- bicarbonat de sodiu,
- clorură de sodiu,
- iodură de sodiu,
- permanganat de potasiu,
- unele extracte vegetale etc.
Pentru comprimarea acestora se folosesc varietăi cristalizate sau care au formă
granulară.Aspirina, antipirina, unii compusi de bismut, piramidonul, diuretina, sărurile de chinină se
vor putea comprima direct după care se adaugă si unele cantităi de substane auxiliare. În cazul
cantităilor mici de substană activă folosirea unui diluant compresibil va face posibilă comprimarea
directă. Extinderea comprimării directe s-a putut realiza datorită introducerii în uzul curent a unor
substane inerte:

50
- lactoza uscată (prin spray);
- lactoza anhidră;
- fosfatul de calciu;
- sorbitolul;
- manitolul.

51
 CONCLUZII

Comprimatele sunt preparate farmaceutice solide, care conţin doze unitare din una sau mai
multe substanţe active. Se obţin, în general, prin comprimarea unui volum constant de particule.
Comprimatele sunt destinate administrării orale. Anumite comprimate sunt înghiţite sau
mestecate, unele sunt dizolvate sau dispersate în apă înaintea administrării, iar altele sunt menţinute
în cavitatea bucală pentru a elibera substanţa activă (Comprimate, Compressi, FR X, suplimentul
2004; Tabletes, Compressi, Ph Eur 4 th 2002, suplimentul 4.1, 2003).
Din punct de vedere fizic, comprimatele sunt incluse în categoria sistemelor macroeterogene,
de tip gaz/solid (G / S).
Particulele sunt constituite din una sau mai multe substanţe active, asociate sau nu cu
excipienţi: diluanţi, lianţi, dezagreganţi, agenţi de curgere, lubrefianţi, compuşi care pot influenţa
comportamentul preparatului în tubul digestiv, coloranţi şi aromatizanţi autorizaţi. Cerinţele acestei
monografii nu trebuie să fie aplicate preparatelor prezentate sub formă de comprimate destinate
utilizării pe alte căi de administrare decât calea orală.
Pentru aceste preparate, cerinţele specifice sunt descrise în alte monografii, de exemplu:
preparate rectale, preparate vaginale şi preparate buco-faringiene. De asemenea, prevederile acestei
monografii nu se aplică pastilelor, liofilizatelor orale, granulelor orale, gumelor orale, care au
monografii separate şi se fabrică prin alte metode şi nu prin comprimare. Prevederile acestei
monografii generale pot să nu se aplice comprimatelor pentru uz veterinar în anumite cazuri.
Denumirea acestor forme farmaceutice provine de la verbul latin comprimo, comprimere (a
presa). Deseori, este întalnită şi denumirea de tablete care derivă de la tabula – tabla, care sugerează
forma preparatelor.
În general, comprimatele au formă de cilindru, ale căror extremităţi pot fi plane sau tăiate
oblic. Pot să prezinte şanţuri de subdivizare, o siglă sau alte inscripţionări.
Dimensiunile şi masa comprimatelor variază în anumite limite, în funcţie de cantitatea de substanţă
medicamentoasă (doza) şi modul de utilizare. Astfel, comprimatele au, în general, un diametru de 5-
17 mm şi greutatea între 0,1 şi 1 g.

52
 BIBLIOGRAFIE

1. Banu, C, ş a., 1993 - Progrese tehnice, tehnologice şi ştiinţifice, vol.2,

Ed. Tehnica, Bucureşti
2. Culache, D., Platon, V., 1984 - Tehnologia zahărului, Ed. Tehnică, Bucureşti
3. Jantea, C., 1998 - Tehnologia produselor zaharoase, note de curs
4. Moldoveanu, Gh., Niculescu, N.I., Melniciuc, G., 1969 - Panificaţia modernă, Ed Tehnică,
Bucureşti
5. Muscă, M., 1980 - Tehnologia produselor alimentare. Universitatea Galaţi
6. Muscă, M., 1984- Tehnologia generală a industriei alimentare, Universitatea Galaţi
7. Nicolescu, G., Petrescu, N., 1967 - Fabricarea produselor Zaharoane, Ed. Tehnică, Bucureşti
8. Vizireanu, C., - Tehnologii generale în industria extractivă

53
ANEXE

54
55
56