CURS NR.

SECREŢIA SALIVARĂ
GLANDELE SALIVARE

Saliva reprezintă un amestec de secreţii produse de glandele salivare

principale şi accesorii, la care se adaugă lichidul crevicular sau gingival.
Glandele salivare principale sunt glandele parotide, submaxilare şi sublinguale.
Ele sunt situate în grosimea pereţilor cavităţii bucale, în lojile corespunzătoare.
Secreţia lor este de tip merocrin, iar structura, tubulo-acinoasă, are ca unitate
morfofuncţională salivonul, format dintr-un acin glandular şi canalul sau
excretor. Mai mulţi acini formează un lobul care prezintă irigaţie sanguină şi
limfatică proprie şi este drenat de un canal unic ce rezultă din reţeaua de
canale mici din interiorul lobulului.
Glanda parotidă - se află în regiunea parotidiană limitată anterior de
marginea posterioară a mandibulei, superior de conductul auditiv extern,
posterior de mastoidă şi muşchiul sternocleidomastoidian, iar inferior, de o
linie convenţională ce continuă marginea inferioară a mandibulei până la
întâlnirea cu muşchiul sternocleidomastoidian.

Este cea mai voluminoasă glandă salivară şi are o greutate de 25-50

grame. Învelită în fascia parotidiană, glanda trimite 2 prelungiri, o prelungire
faringiană şi o prelungire anterioară ce trece peste suprafaţa muşchiului
maseter şi se continuă cu porţiunea extraglandulară a canalului excretor a lui
Stenon. Canalul parotidian trece deasupra maseterului, străbate muşchiul
buccinator şi se deschide în vestibulul cavităţii bucale, în şanţul gingivo-
alveolar superior, în dreptul rădăcinii celui de-al doilea molar superior.

Glandele parotide au parenchimul format din acini glandulari şi canale

excretoare, din care rezultă canalul unic - Stenon. Pentru că acinii sunt exclusiv
de tip seros, ele sunt considerate glande seroase al căror produs de secreţie
fluid, transparent, bogat în enzime, reprezintă saliva de diluţie. Fiecare acin
este format din 2-6 celule seroase, aflate pe o membrană bazală.

Celulele acinare prezintă în regiunea bazală un nucleu sferic şi un număr

moderat de ribozomi, iar apical aparatul lui Golgi şi numeroase granule
secretorii. Membrana luminală prezintă numeroase prelungiri mici, iar pereţii
laterali, zone de pliere în care joncţiunile dintre două celule alăturate devin
sinuoase. Spre porţiunea apicală, uneori şi spre cea bazală joncţiunea celulară
este foarte strânsă.

Între celulele seroase şi membrana bazală există celule stelate

mioepiteliale ce prezintă elemente contractile care contribuie la evacuarea
secreţiei primare.

Porţiunea iniţială a sistemului de ducte - ductul intercalat - este

delimitată de un epiteliul scuamos cu celule mici cuboidale şi deseori celule
mioepiteliale plate, cu prelungiri scurte, şi are rol în transportul salivei,
Duetele intercalate drenează în duetele striate, mai mari, delimitate de un
epiteliu simplu cilindric cu celule înalte, poligonale şi o membrană bazală cu
numeroase pliuri. Pliurile membranei din partea bazală a celulei pătrund adânc
în citoplasmă, separând-o în compartimente ce conţin mitocondrii dispuse
paralel.

Acest tip de specializare observat şi la nivelul tubului contort distal al

nefronului este caracteristic epiteliilor implicate în schimburile rapide de apă
şi ioni. Citoplasmă apicală conţine numeroase vezicule şi granule de diverse
mărimi şi densităţi, sugerând participarea acestor celule la procese de
secreţie. Duetele intralobulare, intercalate şi striate, sunt drenate în duetele
interlobulare, mărginite de un epiteliu mai întâi columnar apoi
pseudostratificat. Canalul principal, în apropierea orificiului de deschidere este
limitat de un epiteliu scuamos stratificat.

Produsul de secreţie al celulelor seroase se caracterizează printr-o

importantă activitate amilazică, este bogat în proteine şi polizaharide
(sialomucină, sulfomucină).

Glandele submaxilare (submandibulare) – se află sub planşeul bucal

într-un spaţiu aflat între mandibulă şi muşchiul digastric, iar în profunzime, se
întind până la muşchii milohioidieni, hipoglos şi stiloglos. Canalul lor excretor -
canalul Wharton - se varsă în vârful carunculei linguale, uneori unindu-se într-
un confluent comun cu ductul excretor principal al glandei sublinguale.
Deoarece în structura lor intră mulţi acini seroşi dar şi acini mucoşi şi micşti,
submaxilarele sunt glande mixte. Celulele seroase conţin granule secretorii
PAS-pozitive, bogate în sialoglicoproteine.

Celulele mucoase conţin fie sialomucină, fie sulfomucină, fie ambele.

Sistemul de ducte este similar celui din parotidă, dar prezintă ducte intercalare
mai scurte şi ducte striate mai bine reprezentate. În ductele mari, epiteliul
pseudostratificat modifică compoziţia salivei prin secreţia de mucus a celulelor
şi secreţia unui fluid seros, realizată de celulele principale columnare. Saliva
produsă de aceste glande se caracterizează printr-o slabă activitate amilazică şi
prin prezenţa lizozimului secretat de celulele seroase semilunare; este o salivă
mai vâscoasă, cu mai multă mucină numită şi saliva de gustaţie.

Glandele sublinguale – sunt situate deasupra planşeului bucal, sub

mucoasa membranoasă de o parte şi de alta a liniei mediane, în lojele
sublinguale, care adăpostesc pe lângă glandele sublinguale, prelungirea glandei
submandibulare, canalul lui Wharton, nervii lingual şi hipoglos, artera linguală
şi vase limfatice.

Glanda sublinguală este învelită într-o lamă fibroconjunctivă subţire şi

ocupă cea mai mare parte a spaţiului sublingual. Ea constă dintr-o aglomerare
de mici glande care toate la un loc au lungimea de 25-30 mm, înălţimea 11-
15 mm şi grosimea 5-6 mm având o greutate de 6-8 grame. Produsul de
secreţie al acestor glande se varsă într-un canal principal - canalul Bartholin
care se deschide lângă canalul Wharton sau împreună cu acesta de o parte şi
de alta a liniei mediane şi în 5-6 canale mici accesorii - canalele Rivinius, care se
deschid de o parte şi de alta a liniei mediane de-a lungul plicii sublinguale.

Glandele sublinguale sunt de tip mucos, având majoritatea acinilor

formaţi din celule mucoase, uneori remarcându-se şi prezenţa unor celule
seroase semilunare. Celulele mucoase au forma şi aspectul celor seroase, dar
prezintă un reticul endoplasmatic mai slab dezvoltat şi granule secretorii mari,
cu aspect vacuolar. Conţinutul principal al secreţiei de tip mucos este dat de
polizaharidele sulfatate. Rarele unităţi seroase prezente, conţin glicoproteine
sulfatate.

Acinilor mucoşi li se asociază celule mioepiteliale. Ductele intercalare şi

striate sunt scurte şi mai puţin evidente. Capsula glandei este mai îngustă şi
prezintă mai puţine septuri. Glandele sublinguale secretă o salivă bogata în
mucus - saliva de deglutiţie, cu rol în formarea bolului alimentar şi alunecarea
acesteia în faringe şi esofag în timpul deglutiţiei.

Glandele salivare accesorii – sunt răspândite în stratul submucos din

toată mucoasa bucală, fiind mai abundente şi grupate în anumite zone: grupul
glandelor palatine, în mucoasa vălului palatin; grupul glandelor labiojugale în
mucoasa buzelor şi a obrajilor; grupul glandelor linguale în mucoasa linguală.
 Vascularizaţia glandelor salivare – este abundentă, realizând un debit
sanguin local foarte mare (0,3 ml/g ţesut/minut pentru glandele nestimulate)
de 20 de ori mai mare faţă de debitul muşchiului în repaus. Prin stimulare
parasimpatică debitul creşte de aproximativ 5 ori.

Glandele parotide sunt irigate prin ramuri arteriale provenite din artera
facială şi carotidă externă. Glandele submandibulare primesc ramuri
glandulare din artera facială şi carotidă externă. Glandele sublinguale sunt
irigate din artera sublinguală şi submentală.

Vasele se distribuie în glande, paralel cu ductele principale inter şi

intralobulare, alături de trunchiurile nervoase. Deplasarea sângelui în vase se
face în contracurent cu saliva din duete. Există o capilarizare iniţială la nivelul
duetelor, arteriolele se refac şi apoi se recapilarizează la nivelul acinilor. În
acest fel se realizează circulaţia contracurent necesară formării salivei prin
procese de secreţie acinară, reabsorbţie şi secreţie tubulară. Rezistenţa acinară
crescută la nivelul polului eferent realizată de capilarele periacinare este
importantă pentru procesul de ultrafiltrare acinară. Sângele venos este
colectat în vena jugulară, iar limfaticele urmează traiectul canalelor excretoare,
ajungând la ganglionii limfatici regionali.

Inervaţia glandelor salivare este realizată de sistemul nervos vegetativ

simpatic şi parasimpatic. Neuronii simpatici preganglionari se află la nivelul
segmentelor toracale T1 şi T2. Fibrele lor preganglionare se distribuie neuronilor
simpatici postganglionari din ganglionii cervicali superiori. Fibrele
postganglionare se distribuie glandelor salivare. Neuronii parasimpatici
preganglionari se află în nucleii salivatori superior şi inferior. Fibrele lor
preganglionare sunt incluse în nervii cranieni facial şi glosofaringian şi se
conectează cu neuronii parasimpatici postganglionari ai ganglionilor vegetativi
din vecinătatea glandelor. Fibrele postganglionare scurte pătrund în glande,
terminaţiile nervoase amielinice simpatice şi parasimpatice distribuindu-se
celulelor acinare, câte 5-10 axoni pentru fiecare celulă acinară.

SALIVA - PROPRIETĂŢI, COMPOZIŢIE, ROL

Produsul de secreţie al celor trei perechi de glande salivare mari şi a

multiplelor glande salivare mici, diseminate în mucoasa bucală se
caracterizează prin proprietăţi şi compoziţie ce variază în limite destul de largi
în funcţie de subiect, natura stimulului aplicat, debitul secreţiei etc.
 Aceste variaţii sunt realizate pe de o parte prin modificarea contribuţiei
cantitative a celor trei secreţii, parotidiană - seroasă, submaxilară – mixtă,
sublinguală – mucoasă, şi pe de altă parte prin modificarea calitativă a fiecărui
tip de secreţie. Glandele salivare ale omului secretă în 24 de ore, în medie
1000-1500 (2000) ml salivă.

În condiţii de repaus, strict standardizate, debitul salivei mixte a fost

determinat la 0,35 - 0,5 ml/min, cu variaţii de la un individ la altul.

În condiţii de stimulare reflexă, debitul creşte la 1,5-2,3ml/min, iar prin

stimulare cu droguri parasimpaticomimetice, la 5 ml/min.

Din totalul secreţiei bazale, submaxilarele contribuie cu 70%, parotidele

cu 25%, sublingualele cu 4%, glandele diseminate cu 1%.

Dublarea debitului secretor modifică nivelul de participare pentru

parotidă la 34% iar pentru cele submaxilare la 63%,

În somn, debitul scade foarte mult, până la 0,05ml/min, parotida îşi

încetează secreţia iar submaxilara şi sublinguala secretă foarte puţin.

Alte variaţii fiziologice sunt legate de vârsta subiectului, secreţia

crescând până la 20 de ani, apoi scade până la 40 de ani, după care se menţine
constantă.

În perioadele digestive secreţia salivară creşte, iar în perioadele

interdigestive este redusă, alimentele în funcţie de specificul lor, modificând-o
atât calitativ cât şi cantitativ.

De asemenea, în stările de deshidratare secreţia salivară scade până la

100ml/24 ore. Factorii nervoşi - agitaţie, teamă, stress, hipnoză, depresii –
exercită influenţe variabile asupra secreţiei salivare, în timp ce iritaţii locale şi
gastroduodenale, foamea, greaţa, o stimulează.

Proprietăţile salivei mixte

Saliva este un lichid incolor, inodor, transparent, filant, spumos sau

opalescent. Prin păstrarea într-un recipient, inferior se distinge în timp un
sediment alburiu – format din celulele epiteliale descuamate din canalele
excretorii şi cavitatea bucală; leucocite – reprezentate mai ales prin
polimorfonucleare şi bacterii.
 Leucocitele pătrund în salivă prin peretele capilarelor gingivale, la nivelul
şanţului gingivodentar, în cadrul procesului de diapedeză. Ele lipsesc din saliva
copiilor înainte de apariţia dentiţiei şi de asemenea din saliva persoanelor
edentate.

Dintre bacteriile prezente în salivă, 70% sunt streptococi. La indivizii care

prezintă carii active, creşte numărul lactobacililor, fără a depăşi 1% din totalul
populaţiei de bacterii.

Saliva este un lichid hipoton, având presiunea osmotică inferioară

plasmei. La un debit secretor reprezentând 5% din debitul maxim,
osmolaritatea salivei este de aproximativ 50-100 mOsm.

Ea creşte paralel cu debitul salivar şi are tendinţa să devină izotonă într-o

secreţie maximală.

Punctul crioscopic al salivei variază între -0,2° şi -0,4°C, tinzând să se

apropie de cei al plasmei (-0,56°) în condiţiile secreţiei maximale.

Densitatea salivei variază cu glanda secretoare, condiţiile în care are loc

secreţia, concentraţia substanţelor anorganice şi organice, prezentând valori
cuprinse între 1002-1012. Vâscozitatea salivei este de 1,1-1,32 în timp ce
plasma prezintă valori între 1,9 şi 2,3.

Reacţia salivei mixte la debite secretorii mici este cuprinsă între 5,7 şi
6,2. Saliva parotidiană are un pH de 5,45-6,06, saliva submaxilară are un pH de
8,39. În secreţia stimulată, pH-ul creşte spre 8, prin creşterea concentraţiei de
bicarbonat. La copil secreţia salivară este ceva mai alcalină comparativ cu cea a
adultului.

Reacţia salivară este paralelă cu reacţia sângelui; pH-ul salivar creşte în

hiperpnee, în general în alcaloze, şi scade în acidoze.

Saliva se opune modificărilor brutale de pH la introducerea de substanţe

acide sau alcaline în cavitatea bucală, prin sistemele tampon conţinute:
bicarbonaţi, fosfaţi, proteine, mucină, sistemul bicarbonaţilor având o pondere
de 85% din puterea de tamponare a salivei. Clătirea gurii cu soluţii acide,
respectiv alcaline, face ca pH-ul salivei să se modifice în sens opus, într-un
interval de timp de aproximativ 10 minute.
 Menţinerea în limitele normale ale pH-ului salivar este importantă
pentru crearea condiţiilor de lucru a enzimelor din componenţa salivei,
menţinerea integrităţii structurale locale, menţinerea ionilor în soluţie.

Scăderea valorilor pH-ului salivar sub 6,5 favorizează apariţia cariilor prin
eliberarea calciului din apatită şi dizolvarea materialului organic al dinţilor.

Creşterea valorilor pH-ului peste limita superioară favorizează formarea

tartrului dentar şi al sialoliţilor prin precipitarea sărurilor de calciu şi depunerea
acestora la nivelul ductelor glandelor salivare.

Compoziţia salivei

Se admite că saliva este alcătuită din 99,4% apă şi 0,6% reziduu uscat din
care 0,2% sunt substanţe anorganice şi 0,4% sunt substanţe organice.

Compoziţia salivei variază în limite largi de la un individ la altul în funcţie

de stimuli, debit salivar şi contribuţia fiecărei glande.

Dintre substanţele anorganice o pondere mai mare au ionii de sodiu,

potasiu, calciu, magneziu, clor, fosfat şi combinaţiile acestora. Alte substanţe
anorganice sunt prezente în concentraţii reduse, ca de exemplu sulful, bromul,
cuprul, iodul, fluorul, cobaltul.

Sodiul, în saliva "de repaus" reprezintă 8,7-23,9 mEq/l. El provine din

plasmă, fiind secretat activ la nivelul acinului şi resorbit parţial la nivelul
ductului striat. Concentraţia sa prezintă variaţii în funcţie de tipul de glandă
implicată în secreţie.

Saliva parotidiană are cea mai înaltă concentraţie de sodiu, aceasta

variind în funcţie de debit secretor (creşte la debite mari), vârstă, sex
(concentraţia sa fiind mai mare la bărbaţi), tip de stimulare (stimularea
parasimpatica îi creşte concentraţia).

Potasiul, în saliva "de repaus" reprezintă 12,8-16 mEq/l faţă de 4,6 mEq/l
în plasmă. Potasiul este secretat activ la nivel acinar şi tubular, şi concentraţia
sa prezintă variaţii în funcţie de: tipul de glandă implicată în secreţie (este mai
concentrat în saliva parotidiană), debitul secretor (la debite salivare mari
concentraţia potasiului scade prin fenomenul de diluţie, în condiţiile unei
secreţii tubulare constante) şi tipul de stimulare (stimularea simpatică îi creşte
concentraţia în timp ce stimularea parasimpatica o reduce).
 Calciul salivar se află într-o concentraţie de 2,3-5,5mEq/l faţă de 4,3-
5,2mEq/l cât este concentraţia sa în plasmă. El este secretat activ la nivelul
acinului. Concentraţia lui în salivă depinde de tipul de glanda salivară (saliva
parotidiană este mai săracă în calciu), de debitul salivar (concentraţia calciului
scade paralel cu mărirea debitului, prin creşterea contribuţiei parotidei), şi de
tipul de stimulare (stimularea simpatică creşte concentraţia calciului în salivă).

În salivă, calciul se găseşte sub două forme: nedializabil şi dializabil.

Cel nedializabil este legat de proteine – amilaza având o importantă

contribuţie şi glicoproteine (după Rolla şi Jonsen o glicoproteină cu GM
100.000, cu 100 resturi de acid sialic pe moleculă, leagă 130 de atomi de calciu,
la pH=7), iar o parte există sub formă de agregate coloidale.

Saliva este o soluţie saturată în fosfat de calciu, ceea ce împiedică

pierderea acestuia din smalţul dentar. Există deci, un echilibru între calciul şi
fosforul din salivă pe de o parte, şi calciul şi fosforul din structura cristalină a
smalţului dentar, echilibru care depinde şi de pH-ul fluidului bucal. Valori
scăzute ale pH-ului favorizează dizolvarea hidroxi-apatitei, favorizând apariţia
cariilor dentare.

Fosfaţii prezintă în salivă concentraţii de două ori mai mari decât în

plasmă existând în forma dializabilă şi nedializabilă. Creşterea debitului salivar
se însoţeşte de scăderea concentraţiei fosfaţilor în salivă.

Bicarbonaţii din salivă provin din activitatea metabolică a celulelor

acinare şi tubulare, fiind sintetizaţi local în prezenţa anhidrazei carbonice. În
secreţia salivară bazală au o concentraţie de 5-10 mEq/l faţă de 24.0-27.0
mEq/l în plasmă. În secreţia maximală, concentraţia bicarbonaţilor atinge 50-
60mEq/l de salivă.

Cea mai mare concentraţie de bicarbonaţi există în saliva glandelor

sublinguale şi cea mai mică în saliva parotidiană. Stimularea parasimpatică şi
mai accentuat stimularea simpatică cresc concentraţia bicarbonaţilor.

Fluorul salivar se află într-o concentraţie de 0,006-0,015mEq/l la copii şi

0,005mEq/l la adulţi, de acelaşi ordin de mărime cu cel plasmatic. Concentraţia
sa nu este influenţată de fluxul salivar. El a fost investigat în legătură cu rolul
său protector împotriva cariei dentare şi pare că, în anumite concentraţii este
necesar menţinerii integrităţii dinţilor deja formaţi.
 Iodul provine din plasmă, prin transfer activ în porţiunea tubulară
proximală, şi are o concentraţie mai mare în salivă decât în plasmă. La nivelul
glandelor salivare, sub influenţa tireotropinei hipofizare, se mai secretă
monoiodtirozina şi diiodtirozina.

Thiocianatul se găseşte în salivă într-o concentraţie mai mare decât cea

plasmatică, la fumători în concentraţii mai mari decât la nefumători. Combinat
cu o proteină salivară el are rol antimicrobian, bacteriostatic.

Substanţele organice din compoziţia salivei sunt substanţe azotate –

proteice şi neproteice cât şi substanţe neazotate – glucide, lipide şi vitamine.

Cel mai bine reprezentate, proteinele salivare, se află într-o concentraţie

de 2,2 g/l salivă mixtă "de repaus" (saliva parotidiană conţine 2,3 +/– 1.7 g/l;
saliva submaxilară 1,2 +/– 0,8 g/l iar saliva sublinguală şi a glandelor salivare
accesorii 2,96 g/l), concentraţia proteinelor crescând paralel cu fluxul salivar.

Proteinele din salivă provin din celulele acinare glandulare, din plasmă şi
o mică parte au ca origine microorganismele cavităţii bucale. Din totalul
proteinelor salivare s-au izolat 7-8 fracţiuni cu proprietăţi imunologice şi
electroforetice similare proteinelor serice. Mai bine reprezentate sunt
albuminele (între 1% şi 10%) şi globulinele (aproximativ 2% din proteinele
totale). Imunoglobulinele sunt majoritatea IgA şi mai puţin IgG şi IgM.
Majoritatea IgA şi IgM provin din glandele salivare; IgG şi o mică parte de IgM
provin din ser.

Lactoferina este o proteină fixatoare de fier, care contribuie la

protejarea mucoasei bucale prin extragerea fierului necesar creşterii bacteriilor
din mediul bucal. În salivă există şi factorii VII, !X, VIII, III plachetari, similari cu
cei plasmatici, originea lor nefiind pe deplin elucidată.

Amilaza salivară sau ptialina este o alfa 1-4 glicozidază ce hidrolizează

legăturile 1-4 glicozidice din mijlocul şi din extremităţile lanţurilor amidonului
fiert sau copt. Din acţiunea enzimei rezultă oligozaharide (maltoza şi
maltotrioza), polimeri şi dextrine cu un număr mai mare de molecule de
glucoza. 80% din amidon este degradat la maltoză, 20% rămânând în stadiul de
dextrine (amilodextrirte, eritrodextrine şi acrodextrine). În salivă au fost izolate
cinci izoamilaze cu putere hidrolitică diferită.
 Ptialina are pH-ui optim de acţiune 6,9, temperatura optimă de 37° C;
este activată de ionii de Ca şi Cl şi inactivată de metale grele Hg, Pb, Bi cât şi
prin fierbere.

Amilaza salivară este o glicoproteină cu greutate moleculară de 50.000.

Reprezintă 30% din totalul proteinelor salivare în secreţia parotidiană. În saliva
submaxilară şi sublinguală proporţia este mai mică. Lipseşte în secreţia
glandelor salivare accesorii. Concentraţia amilazei creşte proporţional cu fluxul
salivar şi este stimulată cu precădere pe cale simpatică.

Unii autori admit prezenţa în salivă a unei maltaze şi a unei lipaze

salivare (părere infirmată de unele cercetări).

Lizozimul este o enzimă cu structură polipeptidică. El constituie 10% din

proteinele salivare. Acţionează asupra structurilor polizaharidice din capsulele
şi membranele unor bacterii, având efect bacteriolitic. Concentraţia sa variază
în limite largi de la un individ la altul şi de la o determinare la alta. Activitatea
lizozimică este mai mare în saliva submaxilară faţa de cea parotidiană.

Bactericidina cu efect bactericid asupra lactobacilului a fost identificată

în saliva glandelor submaxilare şi a glandelor parotide.

Glandele salivare produc şi activatori ai kalicreinogenului care

transformă kalicreinogenul în kalicreină iar acesta, acţionând pe kininogen,
eliberează kininele active: kalidina şi bradikinina cu efecte locale
vasodilatatoare importante pentru secreţia salivară. Majoritatea cercetărilor
efectuate pe animale au evidenţiat prezenţa kalicreinei sub formă de granule
secretorii mici localizate apical în celulele ductale.

Mucinele sunt glicoproteine ce reprezintă aproximativ 35% din totalul

proteinelor salivei parotidiene şi un procent mai mare în saliva submaxilară şi
sublinguală. Mucinele conferă salivei vâscozitate şi au rol protector în apărarea
şi lubrifierea mucoasei şi dinţilor. Funcţionează şi ca sistem tampon
contribuind la menţinerea pH-ului salivar.

Din glandele submandibulare de şoarece a fost extras factorul de

creştere ai nervilor, pus în evidenţă şi în alte ţesuturi (lanţul ganglionar
simpatic, plasmă, rinichi, salivă şi unele tumori). Acest factor intervine în
dezvoltarea sistemului nervos, stimulează sistemul nervos vegetativ, creşte
concentraţia noradrenalinei în terminaţiile nervoase simpatice din miocard,
glande submaxilare, stimulează dezvoltarea ganglionilor limfatici. Prin
administrarea extractului purificat de glandă submaxilară la şoarecii nou-
născuţi s-a constatat creşterea numărului de neuroni simpatici cu mărirea
dimensiunilor celulare.

Factorul de creştere epidermică a fost izolat în extractul de glande

submaxilare la şoarece. Materialul activ este o proteină cu proprietăţi
antigenice a cărei activitate dispare sub acţiunea enzimelor proteolitice şi prin
încălzire prelungită în mediul acid sau bazic. Factorul are un efect de stimulare
asupra epidermei şi asupra erupţiei dinţilor. Extractul injectat la şoarecii nou-
născuţi produce stimularea erupţiei dinţilor, stimularea keratinizării epidermei
şi îngroşarea sa, creşterea diametrului cozii, precum şi modificări la nivelul
epiteliilor mucoaselor cavităţii bucale, esofagului şi stomacului.

Parotina este o substanţă cu rol de hormon şi a fost izolată din glandele

parotide, glandele submandibulare, salivă şi urină. Se presupune că este
secretată de celulele acinare, reabsorbită la nivelul duetelor striate, ţinută în
spatiile intercelulare de unde prin intermediul limfei ajunge în circulaţia
generală. Acţionează asupra ţesuturilor mezenchimatoase, în special asupra
ţesuturilor dure şi ţesutului conjunctiv, favorizându-le dezvoltarea. Este
implicată în fixarea calciului în oase şi dinţi, are acţiune hipocalcemiantă -
scade fracţiunea nedializabilă fără să modifice calciul ionic. Stimulează
dezvoltarea cartilagiului osos şi a fibrelor elastice din piele şi aortă, având
efecte anabolizante în metabolismul proteic. Există studii în care existenţa
acestui hormon este pusă sub semnul întrebării.

Alte componente organice salivare cu rol de hormon sunt sialogastrona -

produsă de glandele mandibulare evidenţiate la şobolan, cu rol inhibitor
asupra secreţiei gastrice, asemănătoare gastronei şi sialotonina - izolată în
glandele salivare la pisică, cu efect vasopresor.

Antigenele sistemului AB0 sunt glicoproteine prezente în salivă la 80%

dintre indivizi. Aceste substanţe sunt secretate în saliva submaxilară şi
sublinguală într-o concentraţie de 15 mg/l dar nu se găsesc în saliva
parotidiană, în timp ce saliva glandelor accesorii labiale conţine o cantitate de
6-30 de ori mai mare. Saliva poate conţine şi antigene ale sistemului Lewis.

În salivă există şi mici cantităţi de uree (în concentraţie mai mare în

saliva parotidiană, nivelul său crescând în uremie), acid uric (în cantităţi
crescute în gută) şi cantităţi foarte mici de aminoacizi, creatinină, amoniac.
 Substanţele de natură glucidică din salivă sunt reprezentate pe de o
parte de componentele glucidice ale glicoproteinelor şi pe de altă parte de
glucide libere: glucoza, galactoză, maltoză în cantităţi reduse şi produşi ai
metabolismului glucidic, acid lactic şi citric.

Concentraţia glucozei în salivă evoluează în paralel concentraţiei sale în

sânge. La o valoare normală a glicemiei, glucoza în salivă este în concentraţie
de 0,5 mg/100ml salivă.

Lipidele din saliva mixtă sunt reprezentate prin digliceride, trigliceride,

colesterol liber şi esterificat, fosfolipide şi mici cantităţi de acizi graşi.

Compoziţia salivei prezintă o serie de variaţii legate de modificarea

fluxului salivar, contribuţia fiecărui tip de glandă la alcătuirea salivei mixte,
natura stimulării. S-au pus în evidenţă variaţii în funcţie de ritmul circadian al
concentraţiilor de proteine, amilază, sodiu, potasiu, clor, calciu, tiocianat.

Nivelul de proteine, mai ridicat post prandial este corelat cu perioadele

alimentare, concentraţiile de Na şi Cl sunt mai ridicate în primele ore ale
dimineţii, cele de K în cursul după-amiezilor, iar Ca şi P cresc în cursul nopţii.

Rolurile salivei

Saliva are un rol în digestie, în menţinerea troficităţii normale a

ţesuturilor din cavitatea bucală, în menţinerea structurii şi stabilităţii dinţilor în
alveole, dar şi roluri de ordin mai general în cadrul menţinerii echilibrului
termic şi hidroelectrolitic al organismului.

În digestie, saliva se implică prin îmbibarea progresivă a alimentelor în

timpul masticaţiei, urmată de formarea bolului alimentar. Prin acţiunea de
lubrifiere a mucoasei bucale, sunt favorizate masticaţia, alunecarea bolului
alimentar şi fonaţia.

Prezenţa amilazei salivare face ca hidroliza amidonului fiert sau copt să

înceapă din cavitatea bucală, continuând şi în stomac, până când bolul
alimentar se îmbibă cu suc gastric acid, aproximativ în jumătate de oră. La
pH=4,5 acţiunea amilazei salivare este blocată. Amilaza salivară degradează
prin hidroliza, alimentele de natură glucidică rămase pe dinţi.

Acţiunea de protejare a ţesuturilor cavităţii bucale se realizează prin: -

umectarea mucoasei şi tapetarea ei cu un strat fin de mucină necesară pe
lângă menţinerea troficităţii şi la realizarea funcţiilor sale în digestie şi fonaţie.
 Acţiunea sa antimicrobiană se realizează pe de o parte prin îndepărtarea
mediului favorabil creşterii bacteriilor - resturile alimentare şi pe de altă parte
prin substanţele cu acţiune antimicrobiană ce fac parte din compoziţia salivei;
lizozim, bactericidină, lactoferină, complexul globulină-tiocianat,
imunoglobulinele, în special imunoglobulina A secretoare.

Prin sistemele tampon conţinute saliva se opune variaţiilor mari de pH,

menţinând saturaţia sa în fosfat de calciu şi împiedicând solubilizarea apatitei
din smalţ.

Datorită hipotoniei sale, între salivă şi plasma sanguină rezultă o

deplasare de apă cu menţinerea unei hidratări normale a tramei proteice
interprismatice.

Aceasta şi încărcarea sa electrică negativă favorizată de pH-ul existent,

contribuie la menţinerea structurii smalţului şi dentinei.

Secreţia salivară deţine un rol deosebit de important în economia

generală, intervenind în menţinerea echilibrului hidroelectrolitic. În stările de
deshidratare, reducerea conţinutului de apă din organism duce la diminuarea
secreţiei salivare sub acţiunea hormonului antidiuretic, proces urmat de
uscarea mucoasei bucale şi apariţia senzaţiei de sete.

Saliva este implicată în declanşarea senzaţiei gustative prin solubilizarea

substanţelor sapide ajunse în cavitatea bucală, pe care le pune astfel în contact
cu receptorii gustativi din mugurii gustativi localizaţi în mucoasa linguală.

În salivă pot fi detectate produse toxice rezultate din reacţiile

metabolice: (uree, acid uric, sulfocianat); substanţe ajunse accidental în
organism (mercur, plumb, bismut); medicamente (antibiotice, morfină); alcool
etilic dar şi virusuri: virusul turbării, al poliomielitei epidemice, devenind astfel
implicată în transmiterea acestor boli.

MECANISMUL SECREŢIEI SALIVARE

Saliva definitivă este rezultatul a două procese importante, unul în care

sunt implicaţi acinii şi are ca rezultat producerea unui lichid izoton cu
compoziţie asemănătoare unui ultrafiltrat de plasmă şi altul, la nivelul duetelor
salivare, reprezentat de secreţia şi reabsorbţia tubulară, având ca rezultat
saliva finală hipotonă.
 Mecanismele intime prin care fiecare substanţă este secretată şi
transferată în salivă, prezintă încă necunoscute. Se poate afirma însă că există
două laturi fundamentale ale secreţiei salivare, secreţia de apă şi electroliţi şi
secreţia de enzime sau proteine.

Numeroase studii au demonstrat că saliva primară este rezultatul unui

proces de secreţie activă la nivel acinar, în favoarea căruia se aduc o serie de
argumente:

- existenţa unei relaţii liniare între consumul de oxigen, consumul de

glucoza şi rata secreţiei de salivă;

- consumuri de glucoza şi oxigen mai ridicate la nivelul acinilor glandelor

salivare comparativ cu metabolismul bazai (5-8 Kcal/oră faţă de 1 Kcal/oră/Kg
corp),

- modificarea, în procesul secretar, a potenţialului transmembranar şi

refacerea lui în repaus;

- existenţa unui flux secretor acinar împotriva presiunii superioare din

ductele salivare (72 mmHg faţă de 40 mmHg) la nivelul glandei parotide.

Apa şi electroliţii sunt transferate activ din plasmă în lumenul acinar.

Este admisă existenţa pompelor ionice care asigură transferul ionilor în ambele
sensuri atât la nivelul celulelor acinare cât şi la nivelul celulelor tubulare.

Saliva primară, recoltată prin micropuncţie în regiunea acin-duct

intercalat, are presiunea osmotică şi concentraţia în Na +, K+ şi Cl-, foarte
asemănătoare cu a plasmei.

Rezultatele studiilor efectuate, arată faptul că la baza mecanismului de

secreţie al salivei se află un mecanism de transport activ de Na +, în care sunt
implicate pompa de Na+-K+, cu rolul de a menţine concentraţia intracelulară a
Na+-ului redusă, a K+-ului crescută şi o pompă responsabilă de transportul de
lichid izotonic, neutră din punct de vedere electric, care transportă activ Na +, şi
pasiv Cl-, cuplat electrostatic cu Na+.

Se presupune că pompa responsabilă pentru transportul de lichid ar fi

situată la nivelul membranelor celulare laterale, iar pompa Na + - K+, atât la
nivelul membranei luminale cât şi contraluminale. Aceasta din urmă nu
deplasează apa, dar rolul său se manifestă în timpul stimulării nervilor
secretorii, când o cantitate importantă de K + părăseşte celulele şi este înlocuită
de o cantitate echivalentă de Na+.

Este posibil ca influxul de Na+ să fie însoţit sau determinat de un influx de

Ca2+ şi o eliberare a Ca 2+ din microsomii intracelulari (Peterson 1972). Calciul ar
putea avea rol în cuplarea excitaţiei cu secreţia, în mecanismul prin care
modificările la nivelul membranei celulei acinare determină transportul de fluid
la nivelul membranelor celulare laterale.

O altă teorie a secreţiei la nivelul acinilor glandelor salivare susţine

desfăşurarea procesului în următoarele etape:

- stimularea nervoasă - produce pe porţiunea bazală a membranei

celulare un efect specific şi induce transportul activ al ionilor de Cl - în interiorul
celulei;

- creşterea electronegativităţii în interiorul celulei determină

pătrunderea în celulă a ionilor pozitivi;

- excesul de ioni în interiorul celulei creşte presiunea osmotică, ceea ce

va aduce apă intracelular şi va produce mici rupturi în marginea secretorie a ei,
prin care vor trece sub presiune; apă, electroliţii şi materialul organic ce vor
ajunge în lumenul glandei.

Printre argumentele ce susţin această teorie se află prezenţa

terminaţiilor nervoase la nivelul polului bazal al celulelor glandulare, studiile cu
microelectrozi ce arată valori ale potenţialului electric al membranei polului
bazal între 30 şi 40 mV, negativ în inferior şi pozitiv în exterior şi care după
stimulare parasimpatică devine cu 10-20 mV mai negativă decât normal.

Creşterea polarizării se produce la aproximativ o secundă după sosirea

semnalului nervos, indicând că este produs de o deplasare de ioni negativi
(probabil de Cl-) prin membrană, spre interiorul celulei.

În timp ce Lundberg A. şi colaboratorii susţin că pătrunderea ionului de

-
Cl în celulă reprezintă momentul esenţial în cuplarea excitaţiei cu secreţia,
motorul secreţiei de salivă, cercetări ulterioare (Petersen, Poulsen şi alţii)
evidenţiază că la baza mecanismului secretor se află transportul de Na + în
celulă, însoţit de influxul de Ca2+ extracelular şi de eliberarea Ca 2+ din
microsomii intracelulari. În urma stimulării vegetative, membrana celulară este
depolarizată de la -70 mV în repaus, la 10-20mV în stare activată prin influx de
Na+, concomitent influx de Ca2+ şi eliberare de Ca2+ din structurile intracelulare.
 În 1980 Peterson arată că stimularea receptorilor colinergici, adrenergici
şi peptidergici determină în celulele acinare ale glandelor salivare modificări de
potenţial datorate creşterii permeabilităţii membranei pentru Na + şi K+ mediate
de o creştere a concentraţiei calciului în citoplasmă.

După creşterea permeabilităţii membranei pentru Na + şi K+, survine o

hiperpolizare neasociată cu o schimbare a conductanţei. Hiperpolizarea
secundară se poate explica prin intrarea în joc a unei pompe electrogenice de
Na+-K+, stimulată de concentraţia mare intracelulară de Na+.

Secreţia substanţelor organice la nivelul celulelor acinare glandulare se

caracterizează prin următoarele principii de bază deduse în urma
experimentelor efectuate. Materialul necesar formării produşilor de secreţie
difuzează sau este transportat activ din capilare în porţiunea bazală a celulelor
glandulare, unde se află şi numeroase mitocondrii implicate în producerea de
ATP. Energia obţinută din ATP este folosită în sinteza de substanţe organice
care are loc în reticulul endoplasmatic şi aparatul Golgi.

Materialul secretat este transportat prin tubulii reticulului

endoplasmatic şi în aproximativ 20 de minute ajunge în veziculele complexului
Golgi, situate în apropierea capătului secretar al celulelor.

La nivelul complexului Golgi materialul este modificat, concentrat şi apoi

eliberat în citoplasmă sub formă de vezicule secretorii depozitate la polul
apical al celulelor glandulare.

Aceste vezicule rămân depozitate până când semnale de control

umorale sau nervoase determină desfacerea lor şi eliberarea conţinutului la
suprafaţa celulei. Aceste semnale cresc permeabilitatea membranei celulare
pentru calciu.

Pătrunderea calciului în celulă determină fuzionarea veziculelor cu

membrana celulară, iar ruperea lor ulterioară duce la eliberarea conţinutului
lor în exterior.

Reabsorbţia şi secreţia tubulară

Compoziţia salivei finale este expresia unor fenomene complexe ce se

petrec de-a lungul sistemului canalicular şi care sunt parţial cunoscute.

Saliva primară, de-a lungul sistemului canalicular devine intens hipotonă,

ca urmare a unei scăderi importante a concentraţiei de Na +, însoţită de o
creştere mai puţin importantă a concentraţiei de K + şi HCO3- în timp ce
cantitatea de apă nu suferă modificări semnificative.

La nivelul tubilor se produce o reabsorbţie activă de Na +, secreţie activă

de HCO3- şi K+ în lumen şi deplasare pasivă a ionilor de Cl - datorată gradientelor
electrostatice create. Bicarbonatul total rezultă din secreţia activă la nivelul
acinilor şi la nivelul celulelor ductale striate unde se sintetizează în prezenţa
anhidrazei carbonice.

În condiţiile secreţiei unei cantităţi foarte reduse de salivă, din timpul

repausului secretor, mecanismele active de transport tubular ar putea fi
nefuncţionale sau activate la un nivel foarte scăzut determinând o secreţie cu o
compoziţie foarte asemănătoare plasmei.

Prin stimularea nervilor secretori creşte nivelul de activare al sistemelor

transportoare până la o limită numită transport maximal Tm - dependent de
intensitatea stimulării nervoase.

Dacă nivelul de stimulare are intensităţi foarte mari şi acinii glandulari

furnizează cantităţi mari de salivă primară, este afectat în primul rând
mecanismul de transport al Na+-ului şi ca urmare, se produce creşterea
concentraţiei sodiului în saliva finală.

REGLAREA SECREŢIEI SALIVARE

Reglarea secreţiei salivare se face în principal pe cale nervoasă, prin

reflexe necondiţionate şi condiţionate, dar şi sub influenţa factorilor umorali,
cu rol corector şi integrator în funcţionarea generală a organismului.

Reflexele necondiţionate au ca suport arcul reflex format din receptori,

căi aferente, centrii nervoşi şi căi eferente.

Receptorii sunt localizaţi în principal în cavitatea bucală şi sunt

reprezentaţi de receptori gustativi, mecanoreceptori, termoreceptori şi
algoreceptori. În afara acestora sunt stimulaţi şi mecanoreceptorii din
articulaţia temporo-mandibulară, proprioreceptorii din muşchii masticatori,
receptorii din mucoasa esofagului, stomacului şi chiar din afara tubului
digestiv.

Fibrele aferente ce preiau impulsurile de la receptorii gustativi localizaţi

în cele 2/3 anterioare ale limbii intră în alcătuirea nervului coarda timpanului,
fac apoi cale comună cu lingualul pentru ca în final, prin nervul intermediar
Wrisberg să ajungă la centru salivator superior din formaţiunea reticulată
pontină.

De la nivelul receptorilor gustativi ai 1/3 posterioare a limbii, impulsurile

sunt preluate de fibre aferente ce intră în alcătuirea glosofaringianului şi ajung
în centrul salivator inferior, localizat în substanţa reticulată bulbară.

Aferente de la restul receptorilor implicaţi în reflexe salivare sunt

cuprinse în ramurile senzitive ale nervului trigemen şi conduc impulsuri mai
întâi la nucleul senzitiv al trigemenului şi apoi la nucleii salivari.

Tot pe cale reflexă, secreţia salivară poate fi declanşată prin stimularea

unor receptori aflaţi în afara cavităţii bucale; astfel, reflexul esofago-salivar de
hipersalivaţie, este declanşat pe cale vagală, ca urmare a distensiei şi iritaţiei
locale a esofagului în cazul existenţei unor leziuni tumorale; reflexul gastro-
salivar de hipersalivaţie este iniţiat tot pe cale vagală, în cazul unor iritaţii
locale gastro-duodenale sau de însăşi prezenţa alimentelor în stomac.

Centrii reflexului salivar (de salivaţie) sunt reprezentaţi printr-un grup de

neuroni localizaţi între nucleii facialului şi nucleul ambiguu în regiunea
dorsolaterală a substanţei reticulare din porţiunea caudală a punţii şi
jumătatea rostrală a bulbului.

În apropierea nucleului ambiguu, în porţiunea rostrală a bulbului se află

nucleul salivator inferior. În porţiunea caudală a punţii, în vecinătatea nucleului
senzitiv al facialului se află nucleul salivator superior.

Centrii salivatori sunt conectaţi cu centrii superiori, hipotalamici şi

corticali. Stimularea electrică a hipotalamusului anterior activează
mecanismele de termoliză asociate cu hipersalivaţie. Stimularea
hipotalamusului posterior, în stări de stress emoţional puternic, se însoţeşte
hiposalivaţie. Există de asemeni, conexiuni între centrii salivatori şi centrii
hipotalamici ai foamei şi saţietăţii implicate în comportamentul alimentar.

Hipersalivaţia s-a obţinut şi prin stimularea zonelor corticale de proiecţie

a gustului, mirosului sau percepţiei tactile din regiunea cavităţii bucale.

Din nucleul salivator superior pornesc fibre eferente parasimpatice

preganglionare. Acestea intră în alcătuirea nervului intermediar Wrisberg,
străbat ganglionul geniculat fără sinapsă, ajung în nervul coarda timpanului
care se va uni cu nervul lingual pentru ca, în planşeul bucal, fibrele destinate
glandelor sa părăsească nervul lingual şi să facă sinapsă cu neuronii
postganglionari din ganglionul Lagley şi mai mulţi ganglioni din hilul glandelor
submaxilare, de unde se distribuie acestora. Fibre postganglionare scurte se
distribuie glandelor sublinguale.

Din nucleul salivator inferior pornesc fibre parasimpatice preganglionare

ce intră în alcătuirea nervului glosofaringian, străbat ganglionul Andersch fără
sinapsă, intră apoi pe rând, în alcătuirea nervului Jacobson, nervului micul
pietros superficial iar în ganglionul otic fac sinapsă cu neuronii postganglionari
parasimpatici. Fibrele postganglionare scurte ajung pe calea nervului
auriculotemporal, în glanda parotidă.

Fibrele eferente simpatice îşi au originea în neuronii simpatici din

coarnele laterale medulare ale regiunii toracale T1 şi T2.

Fibrele simpatice preganglionare părăsesc măduva pe calea rădăcinilor

anterioare ale nervilor spinali şi prin lanţul simpatic paravertebral ajung în
ganglionii cervicali superiori unde fac sinapsă cu neuronii postganglionari.
Fibrele postganglionare lungi ajung la glandele salivare pe traiectul vaselor.

Reflexele condiţionate salivare iau naştere prin asocierea în timp între

stimulul necondiţionat - alimentul - şi stimulii condiţionaţi (olfactivi, vizuali,
mintali). De la nivelul receptorilor impulsurile ajung pe căi aferente, diferite cu
natura stimulului condiţional, în arii de proiecţie specifice conectate cu arii
corticale şi subcorticale ce influenţează secreţia salivară.

Eferenţele conduc impulsuri secretorii, elaborate în structuri nervoase

superioare şi, prin centrii salivari medulo-bulbo-protuberanţiali până la
glandele salivare.

Se realizează, pe această cale, integrarea secreţiei salivare în reacţiile de

adaptare ale organismului.

Primul care a dovedit experimental existenţa acestui tip de reflex a fost

I.P.Pavlov (1936) care a asociat, în mod repetat, un stimul indiferent cu
alimentaţia, conferindu-i calitatea de stimul condiţionat; ulterior este
suficientă aplicarea numai a excitantului condiţionat pentru a se declanşa
reflex salivaţia.

Totuşi, dacă asocierea celor două tipuri de excitanţi nu este reîntărită,

reflexul salivator se stinge.
 Au fost descrise trei faze ale secreţiei salivare, controlate reflex în mod
diferit:

- faza cefalică (secreţia salivară este stimulată de vederea, mirosul, sau

gândul la un aliment, fiind declanşată înaintea introducerii acestuia în cavitatea
bucală);

- faza bucală (secreţia salivară este declanşată de contactul alimentelor

cu mucoasa orală şi stimularea receptorilor acesteia);

- faza gastro-intestinală (declanşată reflex de prezenţa alimentelor în

stomac).

Efectele stimulării simpatice si parasimpatice asupra secreţiei salivare

Glandele salivare primesc atât fibre simpatice cât şi parasimpatice.

Acestea inervează diferitele tipuri de celule secretoare dar şi vasele de sânge şi
celulele mioepiteliale contractile, inducând interacţiunile între procesele
secretorii, vasomotorii. Activitatea secretorie a glandelor salivare este
controlată mai ales prin intermediul fibrelor parasimpatice. Impulsurile
parasimpatice se transmit celulelor efectoare prin intermediul acetilcolinei ce
acţionează pe receptorii M-colinergici din membranele celulelor efectoare şi
produc eflux de K+, influx de Na+, hiperpolarizarea membranei celulare,
acumularea de Ca2+ în celulă. Rezultatul va fi producerea unei salive
abundente, fluidă, bogată în Na+, Cl-, HCO3- săracă în K+ Ca2+, proteine.

Stimularea parasimpatică intensifică, dar mai puţin decât stimularea

simpatică, secreţia de enzime şi de mucus. Simultan, se produc vasodilataţie şi
creşterea consumului de oxigen, ambele neinfluenţate de administrarea de
atropină, ceea ce indică implicarea altor mecanisme - eliberarea locală de
kalicreină cu producere de kinine active vasodilatatoare.

Stimularea fibrelor simpatice prin acţiunea noradrenalinei şi adrenalinei

care acţionând pentru receptorii a-adrenergici produc creşterea secreţiei de K +
şi apă a celulelor acinare, iar stimularea receptorilor (3-adrenergici produce
eliberarea enzimelor din granulele de zimogen, ale celulelor acinare.

Stimularea simpaticului produce o salivă în cantitate redusă, vâscoasă,

bogată în proteine, cu o concentraţie crescută a ionilor de K +, Ca2+,HCO3- şi mai
redusă de Na+ şi Cl-.
 Simpaticul produce şi contracţia celulelor mioepiteliale şi vasoconstricţie,
urmată secundar de vasodilataţie produsă de kininele vasodilatatoare şi de
acumularea locală de metaboliţi. La nivel tubular simpaticul şi parasimpaticul
au efecte asemănătoare, modificând transportul prin peretele tubular.

Influenţe hormonale asupra secreţiei sitroficităţii glandelor salivare

Secreţia şi dezvoltarea glandelor salivare este influenţată şi de hormonii

unor glande endocrine, cum ar fi: hormonii tiroidieni (au acţiune trofică
nespecifică asupra glandelor, iar tiroidectomia este urmată de atrofia glandelor
salivare); hormonii adenohipofizei, STH, TSH şi ACTH au de asemeni acţiune
trofică nespecifică (hipofizectomia la şobolan produce atrofia glandei
parotide); aldosteronul secretat de corticosuprarenală stimulează reabsorbţia
de Na+ şi eliminarea de K+ la nivelul ductelor glandulare (acţiune asemănătoare
celei de la nivel renal); ADH-ul hipotalamic reduce pierderea de apă prin salivă
(similar acţiunii de la nivel renal), explicându-se astfel hiposalivaţia din stările
de deshidratare.

Alte substanţe ce intervin în reglarea secreţiei salivare sunt angiotensina,

bradikinina, atropină, ergotamina, cu efect inhibitor asupra secreţiei salivare;
adrenalina, acetilcolina, pilocarpina, histamina cu efect stimulator asupra
secreţiei salivare.

Factorii umorali intervin în secreţia salivară cu rol corector, integrator în

unele funcţii homeostazice, sau trofic asupra glandelor salivare.

Răspunsurile secretorii diferenţiale şi specificitatea secreţiei salivare în

raport cu stimulul aplicat dovedesc complexitatea actului de control şi
integrare a secreţiei salivare.

Există o specificitate a secreţiei salivare în raport cu stimulii prezenţi în

cavitatea bucală, astfel: alimente uscate (pesmet, pâine uscată), determină
producerea unei salive apoase, abundente, săracă în compuşi organici,
substanţele acide declanşează o secreţie salivară bogată, cu mult mucus;
carnea produce o salivă cu vâscozitate crescută etc.