Sunteți pe pagina 1din 59

ANATOMIA ŞI CLASIFICAREA PROCESELOR

PATOLOGICE ALE SISTEMULUI LIMFATIC

Doctor în medicină, asist. univ. Catedra


chirurgie oro-maxilo-facială, implantologie
orală şi stomatologie terapeutică “Arsenie
Guţan”
FUNCŢIILE SISTEMULUI LIMFATIC:
 Susţinerea constantei sistemului şi schimbului de lichid interstiţial;
 Asigurarea legăturii umorale între lichidul interstiţial a tuturor organelor
şi ţesuturilor, aparatului limfoid şi sânge;
 Absorbţia produselor de descompunere a celulelor interstiţiale a
microbilor celulelor maligne Mts.
 Ia parte în reacţia imunologică a organismului prin transportarea
celulelor plazmatice, macroflorei, limfociţilor imuni ;
 Ia parte în reacţia stres.
 de filtrare;
 apărare;
 Imunologică - ia parte în reacţia imunologică a organismului prin
transportarea celulelor plazmatice, macroflorei, limfociţilor imuni ;
 limfocitopoietică.
 De schimb şi rezervuar
ANATOMIA SISTEMULUI LIMFATIC:

Sistemul limfatic este compus din ganglioni


limfatici, vase limfatice, ducturi limfatice.
Sistemul limfatic este o parte a sistemului
vascular şi conţine: capilare, vase, noduri
limfatice; trunchiul limfatic-drept, stâng, jugular,
subclavicular, bronho-mediastinal şi lumbal.
Ductul limfatic principal – se împarte în
sectorul toracal şi cervical, care se deschide în
venele cervicale stîngi. Limfa – este un lichid
interţestiţial, se află depozitat între ţesuturi şi
apoi se adună în capilarele, vasele, nodurile
limfatice şi mai departe – în ductul principal
limfatic şi în sângele venos.
Ganglionii limfatici sunt plasaţi pe traiectul trunchiurilor limfatice,
având diferite forme: rotunzi, fuziformi, semilunari şi volume care
pot egala sau chiar depăşi pe cel al unei alune, dar pot fi şi cât o
gămălie de ac. Se găsesc întotdeauna în aceleaşi regiuni; în unele
regiuni există un singur ganglion, în alte regiuni se găsesc grupe
ganglionare.
Noţiunea de ganglioni regionali desemnează elemente ganglionare
care primesc primele, limfaticele unui organ; ori ,,regional' inseamnă
apartenenţa acelor elemente ale unei regiuni, deci termenul poate
genera confuzii pentru că ganglionii nu primesc toate limfaticele
organului vecin, dar ganglionii regionali ai unui organ au ca afluenţi
si limfaticele altor organe. Deci denumirea corecta se pare ca va fi
'ganglion al primului grup'.
Din punct de vedere al topografiei generale a ganglionilor, aceştia
pot fi superficiali şi profunzi. La cap, gât şi trunchi ganglionii sunt
dispuşi în general în lungul vaselor, existând exceptii când
ganglionii se înşiră de-a lungul nervilor(nervul spinal şi nervul
recurent).
Fiecare nod limfatic este acoperit cu o capsulă de țesut conjunctiv (capsula
nodi lymphatici), prin care în interiorul capsulei pătrund trabecule (trabecule
nodi lymphatici) . Pe suprafața ganglionului este o impresiune - nodul Gateway
( hilul nodi lymphatici ) . Prin hil în ganglion pătrund arterele si nervii , ieşind
venele și vasele limfatice eferente.
 Din capsulă prin hil pătrund în parenchimul ganglionului
trabeculele hilare oferind ganglionilor limfatici structură
lobulată. Cu capsula şi trabeculele este legată stroma,
formată din țesut conjunctiv reticular, în buclele căreia
sunt plasate celule sanguine, predominând limfocitele B.
Țesutul reticular și celulele constituie parenchimul
ganglionar care este împărțit în corticală și medulară. În
cortex (mai aproape de capsula) sunt dispuşi noduli mici
sau foliculi (Folliculi lymphatici), conținând celulele de
raspuns imun (B-limfocite).
 Medulara este prezentată prin cordoane (chorda medullaris) ,
care este o zonă de acumulare a limfocitelor B , implicate în
imunitatea umorală. Între capsule , trabecule și parenchim
există lacune – sinusurile limfatice ( sinus nodi lymphatici ) .
Prin sinusuri circulă fluxurile de limfă, primite de nodulul
limfatic, ajungând în primul rând la sinusul marginal situat sub
capsulă (marginalis sinus) , în care se deschid vasele limfatice
aferente. Mai departe, limfa pătrunde în sinusurile corticale și
medulare , și apoi în sinusul hilar,de acolo în vasele limfatice
eferente . Prin pereţii sinusurilor în parenchimul ganglionului
limfatic pătrund și se acumulează particulele străine, fiind
expuse acţiunii limfei.
Fiecare ganglion limfatic este bogat alimentat cu sânge , arterele pătrunzând
în el nu numai prin hil , dar de asemenea şi prin suprafaţa capsulei . A fost
dovedit experimental schimbul dintre sange si limfă în ganglionii limfatici.
Convențional , ganglionii limfatici se împart în trei tipuri.

Primul tip este caracterizat , în special prin faptul că acesta are o suprafață
a corticalei puțin mai mică decât a medularei. Ganglionii limfatici de primul
tip se umplu rapid și intens cu lichid radioopac .
Ganglioni limfatici de-al doilea tip sunt compacţi. Ei sunt caracterizaţi de o
predominanță a masei corticale faţă de medulară și umplere lentă și slabă cu
lichid radioopac. Funcția de transport a acestor ganglioni este minimă.
Cel mai frecvent se întâlnesc ganglionii limfatici de al treilea tip -
intermediar . Ponderea corticaleiși medularei în ei este aproximativ aceeași .
Aceştea sunt umplute bine cu lichid radioopac .Structura lor oferă
prelucrarea eficientă a limfei şi a funcţiei de transport .
 Ganglionii limfatici sunt supuşi transformărilor pe tot
parcursul vieții, inclusiv în rândul persoanelor în vârstă.
Din adolescență (17-21 ani) cu vârsta (60-75 ani),
numărul acestora scade de la 0,5 la2 ori. Cu înaintarea în
vârstă a persoanei are loc degenerarea ganglionilor. În
noduli, preponderent în cei somatici are loc îngroșarea
capsulei și trabeculelor, creşterea de țesut conjunctiv,
inlocuirea parenchimului cu ţesut adipos. Astfel de
noduli își pierd structura și proprietățile lor naturale, și
devin impermeabile pentru lichidul limfatic.
 Cu vârsta se schimbă şi forma ganglionilor. Dacă la
vârsta tânără predomină noduli de formă rotunjită și
ovalară, la persoanele în vârstă acestea sunt
fusiforme şi indurate. Astfel, la vârstnici numărul de
ganglioni limfatici funcționali se reduce prin atrofia
și fuziunea dintre ei, rezultând dominanţa de
ganglioni limfatici de dimensiuni crescute cu
funcţionalitate redusă.
 Topografia vaselor limfatice şi a ganglionilor. De la fiecare
regiune a teritoriului OMF pleacă vase limfatice eferente către
diferite grupuri de ganglioni limfatici. Direcția vaselor limfatice
mari corespunde cu traiectul vaselor de sânge.
 Regiunea maxilo-facială este caracterizată de un sistem limfatic
bine dezvoltat.
 Vasele limfatice, care drenează limfa și ganglionii limfatici, situaţi
de-a lungul lor constituie sistemul limfatic, care asigură împreună
cu sistemul venos drenajul țesuturilor.
 În caz de inflamație lumenul vaselor limfatice se lărgeşte și apar
celule de infiltrat inflamator, fapt care poate juca un rol important
în răspândirea infectiei acute odontogene. În afecţiunile purulente
sistemul limfatic resoarbe bacteriile din țesuturile înconjurătoare și
le transportă la ganglionii limfatici, unde bacteriile sunt distruse
prin fagocitoză.
1) Ganglionii occipitali;
2) Ganglionii mastoidieni;
3) Ganglionii parotidieni
superficiali;
4) Ganglionii parotidieni profunzi:
а) ganglionii preauriculari;
б) auriculari inferiori;
в) intraglandulari;
5) Ganglionii faciali:
а) jugali;
б) nazolabiali;
в) malari;
г) perimandibulari;
6) linguali;
7) Ganglionii submentonieri;
8) Ganglionii submandibulari.
Particularităţile anatomo-topografice a
sistemului limfatic:
De la dinte(alt organ) limfa se drenează în mai
mulţi (3-5) ganglioni limfatici.
Reţeaua deasă de drenare limfatică anastamozează
dreapta cu stînga.
 Ganglionii limfatici din regiunea parotidiană prezintă
grupuri superficiale și profunde (А.И. Пачес, 1964).
Grupul superficial constă în 2-3 noduri - ganglionii
limfatici preauriculari situaţi în afara capsulei glandei
parotide, și 4-5 noduli situaţi la polul inferior al
glandei parotide. Grupul profund a ganglionilor
limfatici din regiune este reprezentat de 2-3 ganglioni
situaţi în grosimea glandei și 1-2 în porţiunea
inferioară. Astfel, regiunea parotidiană conţine de la 9
la 13 ganglioni limfatici.
 Vasele limfatice din regiunile parietală și temporală,
precum şi din regiunea auriculară se îndreaptă spre
ganglionii limfatici retroauriculari. Vasele limfatice de
la pleoapele superioare și inferioare, din regiunea
parietală anterioară, ale canalului auditiv extern, şi cele
din glanda parotidă se deschid în ganglionii limfatici
parotidieni superficiali. Vasele eferente ale acestor
ganglioni drenează limfa în ganglionii limfatici
profunzi ai regiunii parotide, și vasele eferente
localizate la nivelul submandibular în ganglionii
limfatici cervicali profunzi.
 Vasele limfatice ale porţiunii interne ale pleoapelor, regiunii
nazale, jugale şi mucoasei alveolare a porţiunii distale a
maxilarului superior sunt trimise la ganglionii limfatici jugali
(bucali), care nu sunt permanenţi.
 Limfa din regiunea molarilor și premolarilor ambelor
maxilare, nasului şi buzelor se drenează în ganglionii limfatici
perimandibulari, care la fel ca şi nodulii jugali nu sunt
permanenţi.
 Nodurile au formă ovalară, dimensiunea lor variază de la
0,3x0,3 cm la 0,5x0,5 cm. Aceste noduri sunt situate în
grosimea tesutului adipos subcutanat la marginea anterioară a
mușchiului maseter, pe suprafața laterală a mandibulei și la 1-
1.5 cm deasupra marginii bazilare. Nodulii perimandibulari de
multe ori sunt plasaţi anterior de artera facială, dar pot fi
situaţi şi între arteră și venă.
 Ganglionii limfatici de ordinul al doilea pentru
nodurile bucale și perimandibulare sunt considerate
ganglionii limfatici submandibulari, care pot fi de
la 1-3 la 8-10. Lungimea, lățimea și grosimea,
respectiv, pot varia de la 0,1x0,1x0,1 la 1,7x1,2x0,7
cm. Dimensiunea medie este de 0,6 cm, dar 10%
dintre persoanele vârstnice au ganglionii limfatici
măriţi, cu dimensiuni de 1,3-1,7 cm. Ganglionii
submandibulari sunt de formă ovală, rareori rotunjită,
sau fusiformă. Aceşti noduli sunt situaţi superior în
regiunea anterioară a glandei salivare
submandibulare. Ganglionii limfatici
submandibulari, în funcție de localizare se împart în
trei grupuri: anterior (situat anterior de artere), mediu
(între arteră și venă) și posterior (posterior de venă)
 Vasele limfatice provenind din creasta alveolară a
regiunii mentoniere a mandibulei (gingiile si
dinţii), vârful limbii, regiunea hioidă, buza
inferioară şi mentonieră, sunt trimise la
ganglionii limfatici submentonieri, care sunt
situaţi între burțile anterioare a muşchiului
digastric. Numărul lor este de la 2 la 6.
 Vasele limfatice profunde, care provin din
palatul dur şi moale, nazofaringe, cavitatea orală,
sinusuri maxilare, amigdale, urechea medie,
drenează limfa în ganglionii limfatici
parafaringieni (retrofaringieni), care se află
posterior și lateral de faringe. Aceşti noduli sunt
localizaţi în spațiul retrofaringian, ceea ce
contribuie la răspândirea rapidă a procesului
inflamator prin teaca vasculară în mediastinul
anterior și posterior și în craniu.
 Vasele limfatice eferente provenind din nodulii
limfatici ai regiunii maxilofaciale, drenează
limfa spre ganglionii limfatici cervicali, care se
împart în grupul superficial și profund.
 Ganglionii limfatici cervicali superficiali sunt
împărțiţi în anteriori (situaţi pe vena jugulară
internă) și laterali (situaţi pe vena jugulară
externă). Aceste căi limfatice crează anastomoze
între ele și cu vasele limfatice controlaterale.
DRENAJUL LIMFATIC ÎN TERITORIUL ORO-MAXILO-FACIAL.
 Grup ganglionar. Teritoriul drenat. Urmatoarea staţie
ganglionară
 ganglionii occipitali - tegumentul regiunii occipitale - ganglionii
cervicali superiori.
 ganglionii mastoidieni - tegumentul regiunii parietale, faţa
externă a pavilionului auricular - ganglionii parotidieni şi
ganglionii cervicali.
 ganglionii parotidieni superficiali - regiunea temporală,
parietală, frontală (sprânceană, pleoapă, pavilion, conduct auditiv
extern) - ganglionii cervicali profunzi.
 ganglionii parotidieni profunzi - urechea medie, văl, luetă, fose
nazale - ganglionii cervicali profunzi.
 ganglionii submandibulari - faţă, buză, nas, limbă, dinţi -
ganglionii cervicali profunzi.
 ganglionii submentonieri - tegumentul mentonului,
buză, planşeu, vârf limbă -
 ganglionii cervicali profunzi.

 ganglionii retrofaringieni - fose nazale, trompa


Eustachio, urechea medie -ganglionii cervicali profunzi.
 ganglionii faciali profunzi - muşchii masticatori, spaţiul
temporal, fosa pterigopalatină, orbite, fose nazale, văI
palatin, faringe - ganglionii cervicali profunzi.
 ganglionii cervicali anteriori profunzi - laringe, tiroidă,
trahee - ganglionii cervicali profunzi.
 ganglionii cervicali anteriori superficiali - tegumentul
regiunii cervicale -ganglionii cervicali profunzi inferiori.
 ganglionii cervicali profunzi superiori - aferenţe
de la toate regiunile capului şi gâtului direct sau prin
intermediul altor staţii ganglionare - canalul toracic
stâng şi marea venă Iimfatică dreaptă
 ganglionii cervicali profunzi inferiori - aferenţe de
la toate regiunile capului şi gâtului direct sau prin
intermediul altor staţii ganglionare - canalul toracic
stâng şi marea venă Iimfatică dreaptă.
 ganglionii spinali - triunghiul posterior al gâtului -
ganglionii cervicali profunzi.
CLASIFICAREA PROCESELOR PATOLOGICE ALE
SISTEMULUI LIMFATIC:

 După etiologie: odontogenă, rinogenă,


tonzilogenă, traumatică, dermatogenă,
tumorală, stomatogenă, specifice.
 După nozologie: limfangita, limfadenita,
adenoabcesul, adenoflegmonul.
 După clinică: acută şi cronică, cronică
exacerbată.
 Limfadenita este inflamatia ganglionului limfatic.
Afectarea ganglionilor limfatici în majoritatea cazurilor
este secundară și este o consecință a procesului
inflamator care se dezvoltă în regiunea maxilo-facială.
 Limfangita este inflamația vaselor limfatice.

 Adenoflegmonul este inflamaţia purulentă a ganglionilor


limfatici şi a ţesuturilor adiacente.
 In sistemul limfatic a adultului, numărul ganglionilor
limfatici este de cca. 500-1000, ceea ce este aproximativ
1/100 (1%) din masa corporală (Policard, 1965).
 A fost demonstrată capacitatea vaselor limfatice si a
limfonodulilor de a se contracta, ceea ce contribuie la
propulsarea limfei.
 Limfangita: -inflamaţia vaselor limfatice.
(Limfangoitele-limfangitele), care se dezvoltă în
rezultatul penetrării microflorei, toxinelor în căile
limfatice.
 Particularităţile vaselor limfatice - lungimia şi
calibrul vaselor limfatice sunt mai reduse în
comparaţie cu celelalte regiuni ale corpului, ceea ce
explică lipsa semnelor clinice de limfangită în
afecţiunile inflamatorii ale sistemului limfatic de la
acest nivel.
 Etiologia– agenţii provocatori sunt stafilococii,
escherichia colli, proteus, asociaţii microbiene.
Focarele principale de infecţie pot fi : infecţii
odontogene, tonzilogene, plăgi infectate, excoriaţie,
furunculul, carbunculul, abcesul, flegmonul,
penetrarea în vasele limfatice a celulelor descompuse
ale tumorilor, corpi străini. Condiţiile ce apreciază
dezvoltarea limfangitei e localizarea şi dimensiunile
focarului primar de infecţie, de virulenţa microbilor.
CLASIFICAREA LIMFANGITELOR

 După caracterul şi gradul de dezvoltare a focarului


inflamator se deosebesc: seroasă şi purulentă.
 Limfangita acută, în formă reticulară şi trunculară,
superficiale şi profunde.
 Limfangită cronică – e un rezultat de trecere a
inflamaţiei acute a organizmului ori în rezultatul
tratamentului incorect, neadecvat.
Limfangită reticulară se caracterizează prin :
 Inflamaţia reţelei superficiale a capilarelor limfatice în
jurul plăgii, sau focarelor inflamatorii : acne,
foliculite, furuncule, carbuncule ş.a.
 Hiperemie şi dureri ;

 Făşii roşii-înguste de la focar spre periferie ;

 Temperatura corpului 38-39 grade C ;

 Alte semne ale intoxicaţiei (depuneri pe limbă,


cefalee, pierderea poftei de mîncare) ;
 Frisoane .
 Limfangita tronculară – se localizează în vase
limfatice de un calibru mai mare :
 Pe piele se ivesc 1-2 cordoane roşiatice, ce pleacă de
la focarul primar de infecţie spre nodulii limfatici
regionali. Apariţia acestor cordoane este legată cu
inflamaţia pereţilor vaselor limfatice tronculare ;
 Pe parcursul cordonului – dureri surde;

 Palpator se apreciază o induraţie dureroasă ;

 Edem şi tensiune a ţesuturilor perivasculare. La


trecerea inflamaţiei din vas la ţesutul perivascular
zona hiperemiei pe piele se extinde, sporeşte gradul de
edemaţiere a ţesuturilor feţei şi gîtului, se dezvoltă
limfadenita.
ANATOMIA PATOLOGICĂ A LIMFANGITEI

 Dilatarea peretelui extern a vasului limfatic afectat.


 Dilatarea – permiabilizarea – hiperpermiabilitate –
exudarea.
 Perilimfangoit – imbibiţia ţesutului conjuctiv de-a
lungul vaselor cu leucocite.
 Coagularea fibrinei în vase aduce la tromboza lor şi
limfostază, la cele cronice se depistează cu edem al
feţei. Nodulii limfatice regionali cresc în volum ca
rezultat a inflamaţiei reactive.
 Diagnosticul limfangitei reticulare superficiale
nu e dificil, când se observă cordoanele
hiperemiate pe tegument. La prezenţa
hiperemiei difuze se poate confunda cu
erizipelul feţei; în caz de edem pe baza
limfangitei tronculare – cu flebita; la edemul
difuz şi mai mare – cu un flegmon. Limfangita
profundă poate simula tromboflebita.
 Tratamentul se bazează pe următoarele:
 Lichidarea focarelor de infecţie: asanarea focarelor
cauzale odontogene, tonzilogene, dermatogene etc.
 Intervenţia chirurgicală locală-adecvată;

 Tratamentul adecvat raţional antiinflamator;

 Deshidratarea organismului.
 Pronosticul în cazul tratamentului adecvat
raţional – e favorabil.
 Complicaţii:
 Dezvoltarea abceselor pe parcursul vasului
limfatic afectat.
 Stare septică, septicemie, septicopiemie.
 Descompunerea nodulilor limfatici regionali.
 Perilimfangita, perilimfadenita.
 Adenoflegmon.
 Profilaxia:tratamentul adecvat, raţional, la
timp a tuturor focarilor infecţioase –
odontogene, tonzilogene şi dermatogene.
 Лимфатические узлы расположены по ходу
лимфатических сосудов и вместе с ними
составляют лимфатическую систему. Они
являются органами лимфопоэза и
образования антител. Лимфатические узлы,
которые оказываются первыми на пути
лимфатических сосудов, несущие лимфу из
данной области тела (региона) или органа,
считаются регионарными.
Каждый лимфатический узел покрыт соединительнотканной капсулой
(capsula nodi lymphatici), от которой внутрь узла отходят капсулярные трабекулы
(trabeculae nodi lymphatici). На поверхности узла имеется вдавление - ворота
узла (hilus nodi lymphatici). Через ворота проникают в узел артерии и нервы,
выходят вены и выносящие лимфатические сосуды.
 Откапсулы в области ворот отходят в паренхиму узла
воротные (хиларные) трабекулы. Воротные и
капсулярные трабекулы соединяются, придавая
лимфатическому узлу дольчатое строение. С капсулой
узла и трабекулами связана строма узла, образованная
ретикулярной соединительной тканью, в петлях которой
находятся клетки крови, главным образом лимфоциты.
Ретикулярная ткань и лежащие в ее петлях клетки
составляют паренхиму узла, которую подразделяют на
корковое и мозговое вещество. В корковом веществе
(близком к капсуле) располагаются мелкие узелки, или
фолликулы (noduli s. folliculi lymphatici), содержащие
преимущественно иммунокомпетентные клетки (В-
лимфоциты).
 Мозговое вещество представлено мякотными тяжами (chorda
medullaris), являющимися зоной скопления В-лимфоцитов,
связанных с выработкой гуморального иммунитета. Между
капсулой, трабекулой и паренхимой имеются щели -
лимфатические синусы (sinus nodi lymphatici). По синусам течет
лимфа, поступившая в лимфатический узел. Она сначала
поступает в краевой синус, находящийся под капсулой узла (sinus
marginalis), в который открываются приносящие лимфатические
сосуды. Далее она проникает в синусы коркового и мозгового
вещества, а затем в воротный синус (sinus hilaris) и из него в
выносящие лимфатические сосуды. На своем пути лимфа как бы
просачивается также через паренхиму узла и течет по краевому
синусу более коротким путем от приносящих лимфатических
сосудов к выносящим. Сквозь стенки синусов в паренхиму
лимфатического узла проникают и там накапливаются инородные
частицы, подвергающиеся воздействию лимфы.
 Каждый лимфатический узел обильно кровоснабжается, причем артерии
проникают в него не только через ворота, но и через капсулу.
Экспериментально доказан обмен в лимфатических узлах между кровью и
лимфой.
 Условно выделяют 3 типа лимфатических узлов.
 Первый тип характеризуется, в частности, тем, что у него площадь коркового
вещества несколько меньше площади мозгового. Лимфатические узлы
первого типа быстро и интенсивно наполняются рентгеноконтрастной
массой.
 Лимфатические узлы второго типа компактные. Они характеризуются
преобладанием массы коркового вещества над мозговым и
рентгенологически медленным и слабым контрастированием. Транспортная
функция таких узлов минимальна.
 Чаще всего встречаются лимфатические узлы третьего типа -
промежуточные. Масса коркового и мозгового вещества в них примерно
одинакова. Рентгеноконтрастным веществом они заполняются хорошо. Их
конструкция эффективно обеспечивает обработку лимфы и транспортную
функцию.
 Отмеченные вариации лимфатических узлов, индивидуальные
особенности их конструкции и соответственно
функциональные потенции в известной мере обусловливают
различную выживаемость онкологических больных.
Лимфатические узлы перестраиваются в течение всей жизни, в
том числе у пожилых и старых людей. От юношеского возраста
(17-21 год) до пожилого (60-75 лет) количество их уменьшается
в 1 1/2-2 раза. По мере увеличения возраста человека в узлах,
преимущественно соматических, происходят утолщение
капсулы и трабекул, увеличение соединительной ткани,
замещение паренхимы жировой тканью. Такие узлы теряют
свои естественные строение и свойства, запустевают и
становятся непроходимыми для лимфы. Число лимфатических
узлов уменьшается и за счет срастания двух узлов, лежащих
рядом, в более крупный лимфатический узел.
С возрастом меняется и форма узлов. В молодом
возрасте преобладают узлы округлой и овальной
формы, у пожилых и старых людей они как бы
вытягиваются в длину. Таким образом, у
пожилых и старых людей количество
функционирующих лимфатических узлов
уменьшается за счет их атрофии и срастания
друг с другом, в результате чего у лиц старшего
возраста преобладают крупные лимфатические
узлы.
 Топография лимфатических сосудов и узлов. От каждого
участка челюстно-лицевой области отходят отводящие
лимфатические сосуды, которые направляются к различным
лимфатическим узлам. Направление крупных лимфатических
сосудов соответствует ходу кровеносных сосудов.
 Челюстно-лицевая область характеризуется хорошо развитой
лимфатической системой.
 Сосуды, отводящие лимфу и расположенные по ходу
лимфатические узлы составляют лимфатическую систему, которая
вместе с венозной обеспечивает дренаж тканей.
 При воспалении просветы лимфатических сосудов резко
расширяются и в них появляются клетки воспалительного
инфильтрата, что может играть важную роль в прогрессировании
острой одонтогенной инфекции. Лимфатический аппарат при
гнойных поражениях в организме резорбирует бактерии из
окружающих тканей и транспортирует их в лимфатические узлы,
задерживает и разрушает микроорганизмы путем их фагоцитоза.
Пути оттока лимфы от поверхностных образований головы и шеи, вид справа:
1 — околоушные узлы; 2 — щёчный узел; 3 — подподбородочные узлы; 4 —
поднижнечелюстные узлы; 5 — яремно-лопаточно-подъязычный узел; 6 —
нижние глубокие латеральные шейные узлы; 7 — верхние глубокие латеральные
шейные узлы; 8 — яремно-двубрюшный; 9 — затылочные узлы; 10 —
сосцевидные узлы
Отводящие лимфатические сосуды кожи средней части лица проходят над
мимическими мышцами к предушным,нижнеушным лицевым узлам (nodi
faciales), а также к поднижнечелюстным (nodi submandibulares) и передним
шейным узлам (nodi cervicales anteriores); от кожи нижней части лица —
к поднижнечелюстным и подподбородочным (nodi submandibulars et
submentales).
 1 — лимфатические сосуды, отводящие лимфу от верхушки языка; 2 —
центральные отводящие лимфатические сосуды; 3 — краевые отводящие
лимфатические сосуды; 4 — базальные отводящие лимфатические сосуды; 5
— связи с сосудами противоположной стороны; 6 — яремно-лопаточно-
подъязычный узел; 7 — глубокие латеральные шейные узлы; 8 — яремно-
двубрюшный узел; 9 — поднижнечелюстной узел; 10 — подподбородочный
узел
 Лимфатические узлы околоушной области
представлены поверхностной и глубокой группами
(А.И. Пачес, 1964). Поверхностная группа состоит из
2-3 узлов – преаурикулярных лимфатических узлов,
лежащих вне капсулы железы и 4-5 узлов,
расположенных у нижнего полюса околоушной
железы. Глубокая группа лимфатических узлов этой
области представлена 2-3 узлами, расположенными в
толще самой железы и 1-2- в ее нижнем отделе.
Таким образом, в области околоушной железы
насчитывается от 9 до 13 лимфатических узлов.
 Лимфатические сосуды теменной и височной областей, а
также ушной раковины направляются к позадиушным
лимфатическим узлам. Лимфатические сосуды от верхнего и
нижнего века, передних отделов теменной и височной областей,
наружного слухового прохода, околоушной железы
направляются к поверхностным околоушным лимфатическим
узлам. Выносящие сосуды этих узлов впадают в глубокие
околоушные лимфатические узлы, а выносящие сосуды,
расположенные на уровне нижней челюсти - в глубокие шейные
лимфатические узлы.
 Носогубные лимфатические узлы находятся на уровне
наружных носовых отверстий в области носогубной борозды
или под нижним краем глазницы. По ним движется лимфа из
поверхностных частей лица подглазничной области. Узлы
непостоянные.
 Лимфатические сосуды внутренних половин век, носа, щеки,
зубов, десны дистального отдела альвеолярного отростка
верхней челюсти направляются в щечные лимфатические узлы,
которые являются непостоянными.
 От моляров и премоляров обеих челюстей, носа, верхней и
нижней губы лимфа оттекает в нижнечелюстные
(супрамандибулярные) лимфатические узлы, которые так же, как
и щечные узлы, являются непостоянными.
 Узлы имеют овальную форму, размер их составляет от 0,3x0,3
см до 0,5x0,5 см. Находятся эти узлы в толще подкожной
жировой клетчатки кпереди от переднего края жевательной
мышцы, на передней поверхности нижней челюсти и на 1-1,5 см
выше ее края.
 Супрамандибулярные узлы чаще располагаются впереди
лицевой артерии, но могут находиться между артерией и веной.
 Лимфатическими узлами второго порядка для щечных и
нижнечелюстных узлов считаются поднижнечелюстные
лимфатические узлы, которых насчитывается от 1-3 до 8-10.
Длина, ширина и толщина их варьируют соответственно от
0,1x0,1x0,1 см до 1,7x1,2x0,7 см. Средняя величина - 0,6 см.
Однако у 10% людей пожилого и старческого возраста
обнаружены крупные лимфатические узлы с продольным
размером 1,3-1,7 см. Поднижнечелюстные узлы имеют
овальную или бобовидную, реже округлую, треугольную или
лентовидную форму. Локализуются они впереди
поднижнечелюстной слюнной железы у ее верхней (наружной)
полуокружности. Все поднижнечелюстные лимфатические узлы
в зависимости от локализации делятся на три группы: передние
(располагаются впереди лицевой артерии), средние (между
артерией и веной) и задние (позади вены).
 Лимфатические сосуды, идущие от передних
отделов альвеолярного отростка нижней челюсти
(десны и зубов), кончика языка, подъязычной
области, нижней губы и подбородка, направляются
к подподбородочным лимфатическим узлам,
которые находятся между передними брюшками
двухбрюшной мышцы. Число и х - от 2 до 6.
 Глубокие лимфатические сосуды, идущие от твердого и
мягкого нёба, носовой части глотки, полости рта,
верхнечелюстных пазух, миндалин, среднего уха,
направляются к окологлоточным (заглоточным)
лимфатическим узлам, которые находятся сзади и
сбоку от глотки. Эти узлы располагаются в заднем
отделе заглоточного пространства, что способствует
быстрому распространению воспалительного процесса
по сосудистому влагалищу в переднее и заднее
средостение, а также вверх в череп.
 Отводящие лимфатические сосуды, идущие от узлов челюстно-
лицевой области, поступают в лимфатические узлы шеи,
которые подразделяются на поверхностные и глубокие.
 Поверхностные шейные лимфатические узлы делятся на
передние (находятся по ходу передней яремной вены) и боковые
(располагаются по ходу наружной яремной вены). Эти
лимфатические пути соединяются друг с другом и с
лимфатическими сосудами противоположной стороны.
 Глубокие лимфатические узлы шеи являются узлами второго и
третьего порядка. Особо важными считаются яремно-
двубрюшные, яремно-лопаточно-подъязычные и язычные
лимфа-тические узлы. Яремно-двубрюшные узлы находятся
около яремной вены на уровне большого рога подъязычной
кости и собирают лимфу от внутренних органов шеи - глотки,
гортани, трахеи, шейной части пищевода, щитовидной железы и
мышц шеи.
1 — глоточно-базилярная фасция; 2 — заглоточные узлы; 3 — внутренняя
яремная вена; 4 — заднее брюшко двубрюшной мышцы; 5 — грудино-
ключично-сосцевидная мышца; 6 — вставочные узлы; 7 — яремно-
двубрюшный узел; 8 — глубокие латеральные шейные узлы; 9 — яремно-
лопаточно-подъязычный узел
 Яремно-лопаточно-подъязычный лимфатический узел
расположен на передней поверхности внутренней яремной вены
над лопаточно-подъязычной мышцей и принимает лимфу от
языка, под подбородочной и поднижнечелюстных областей.
Язычный (верхний глубокий шейный) лимфатический узел
получает лимфу от задней трети языка, находится на уровне
середины подбородочно - язычной мышцы.
 Роль лимфатической системы при гнойных поражениях организма
заключается в резорбции бактерий из окружающих тканей и
транспортировании их в лимфатические узлы. Лимфа образуется
путем всасывания транссудата из интерстициальной ткани в
капилляры лимфатической системы, а затем в узлы. Строение
лимфатических узлов подробно описано в литературе. Особый
интерес представляет наличие в капсуле и трабекулах
лимфатических узлов гладкомышечных клеток. Они также входят
в стенки лимфатических сосудов, что обеспечивает сокращение
лимфатических узлов и сосудов и способствует проталкиванию
лимфы.
 Патологическая анатомия. При патоморфологическом
исследовании отмечено набухание стенок лимфатических
сосудов и увеличение их проницаемости. Клетчатка вдоль
сосудов пропитывается лейкоцитами (перилимфангоит). В
результате сужения просвета и слущивания эндотелиальных
клеток лимфатических сосудов в них образуются тромбы, что
вызывает стойкий лимфостаз. При длительном развитии
воспалительного процесса наблюдается их облитерация и
возникают значительные отеки. При острых лимфаденитах
узлы увеличены, полнокровны, сосуды расширены, возникает
отек. Паренхима лимфатического узла пропитывается
серозным экссудатом. Увеличиваются объем и инфильтрация
тканей лимфатического узла, наблюдается пролиферация
лимфатических элементов, количество лейкоцитов
увеличивается.
 При наличии острого лимфаденита капсула узла всегда
отечная, а соединительная ткань разрыхлена. При нагноении
узла капсула инфильтрируется лейкоцитами.
 Лимфатические узлы, благодаря эластичности капсул,
при воспалительных процессах могут депонировать
значительное количество лимфы, увеличиваясь при
этом в 2-3 раза по сравнению со своей
первоначальной величиной , не теряя при этом
функциональной способности.
 В хронической стадии лимфаденит характеризуется
гиперплазией лимфоидных элементов, которые
впоследствии замещаются соединительной тканью.
Затяжной хронический процесс и перенесенное
гнойное воспаление сопровождаются утолщением
капсулы и разрастанием фиброзной ткани.
Лимфатический узел сморщивается и превращается в
фиброзный тяж.
 Классификация
 Лимфадениты, в зависимости от локализации входных ворот
инфекции, делятся на: одонтогенные, тонзиллогенные,
риногенные, отогенные, стоматогенные и дерматогенные. Они
входят в группу вторичных лимфаденитов.
 Различают также специфические и неспецифические
лимфадениты.В зависимости от характера течения процесса
выделяют острые, хронические и обострившиеся хронические
лимфадениты. К острым формам заболевания относят
серозный и гнойный (абсцедирующий) лимфадениты.
 При воспалительной инфильтрации тканей, окружающих
лимфатический узел, развивается периаденит. Может возникать
аденофлегмона- разлитое гнойное воспаление клетчатки,
окружающей лимфатический узел.
 К хроническим воспалениям лимфатического узла относят
его гнойную форму, которая протекаете обострениями, и
продуктивный (гиперпластический) лимфаденит.
В зависимости от локализации входных ворот
инфекции у взрослых чаще встречаются острые
одонтогенные лимфадениты, причиной которых
являются периодонтиты, альвеолиты, периоститы,
остеомиелиты, нагноившиеся кисты.
 К неодонтогенным лимфаденитам следует отнести
воспалительные процессы в лимфатическом узле,
которые возникают вследствие тонзиллитов, ринитов,
инфицированных ран кожи и слизистой оболочки,
отитов, фурункулов и карбункулов и др. Среди всех
лимфаденитов челюстно- лицевой области особое
место занимают так называемые первичные
лимфадениты, при возникновении которых не удается
обнаружить их видимую связь с каким-либо
патологическим очагом

S-ar putea să vă placă și