Cavitatea bucală

Prof.dr. Anca Hermenean

Cavitatea bucală) este căptușită cu epiteliu
pavimentos stratificat, care poate fi keratinizat,
parțial keratinizat sau nekeratinizat în funcție de
locație.
Diferențierea epitelială, keratinizarea și interfața
dintre epiteliu și lamina propria sunt similare cu
acele caracteristici din epiderm și derm.
La fel ca celulele keratinizate de suprafață ale
epidermei, celulele superficiale aplatizate ale
epiteliului oral suferă o descuamare continuă. Spre
deosebire de cele ale epidermei, celulele epiteliului
oral nekeratinizat sau parakeratinizat își păstrează
nucleii.
Straturile celulare keratinizate rezistă la deteriorarea cauzată de abraziune și se dezvoltă
cel mai bine în mucoasa masticatorie de pe gingie și palatul dur.

Lamina propria din aceste regiuni se sprijină direct pe periostul osului subiacent.

Epiteliul pavimentos necheratinizat predomină în mucoasa mucoasă peste palatul moale,

obraji, și faringele, regiunea posterioară a cavității bucale care duce la esofag. Mucoasa
de căptușire acoperă o submucoasă groasă care conține multe glande salivare minore, ce
secretă continuu pentru a menține suprafața mucoasă umedă și țesutul limfoid difuz.
LIMBA Limba este o masă de mușchi striat acoperit de mucoasă, care
manipulează materialul ingerat în timpul masticării și înghițirii. Fibrele
musculare sunt orientate în toate direcțiile, permițând un nivel ridicat de
mobilitate. Țesutul conjunctiv între fasciculele mici ale mușchilor este
pătruns de lamina propria, ceea ce face ca membrana mucoasă să fie
puternic aderentă la masa musculară.
Suprafața inferioară a limbii este netedă, cu mucoasa tipică.
Suprafața dorsală este neregulată, având sute de mici papile proeminente
de diferite tipuri pe cele două treimi anterioare și amigdalele linguale
masate pe treimea posterioară sau rădăcina limbii
Zonele papilare și amigdale ale suprafeței linguale sunt separate printr-o
canelură în formă de V numită sulcus terminalis.

Imagine histologică a unei secțiuni a buzelor care prezintă o

parte acoperită de mucoasa orală tipică (OM), partea opusă
acoperită de piele (S) care conține foliculi de păr (F) și
glandele asociate. Între porțiunea orală a buzelor și pielea
normală se află zona roșie (V), unde epiderma este foarte
subțire, ușor keratinizată și transparentă la sângele din
microvascularizația bogată a țesutului conjunctiv subiacent.
Deoarece acestei regiuni îi lipsesc glandele pentru
sudoripare, este predispusă la uscăciune excesivă și
crăpături în vreme rece și uscată.
In plan intern, buzele conțin mușchi mult striați (M) și multe
glande salivare minore (G). (X10; H&E)
Zonele papilare și amigdale ale suprafeței linguale sunt separate
printr-o canelură în formă de V numită sulcus terminalis.

Pe suprafața sa dorsală (a),

treimea posterioară a limbii
prezintă amigdalele linguale,
iar porțiunea anterioară are
numeroase papile linguale
de patru tipuri
Papilele filiforme sunt foarte numeroase, au o formă conică alungită și sunt puternic
keratinizate, ceea ce conferă suprafeței lor un aspect gri sau albicios. Acestea ofer ă o
suprafață aspră care facilitează mișcarea alimentelor în timpul mestecării.
Papilele fungiforme sunt mult mai puțin numeroase, ușor keratinizate și intercalate
printre papilele filiforme. Ele au formă de ciupercă, cu miez de lamina propria bine
vascularizat
Papilele ă și sunt
foliate inervat ă.
formate din mai multe creste paralele pe fiecare parte a limbii, anterior
față de sulcus terminalis, dar sunt rudimentare la om, în special la persoanele în vârst ă.
Papilele vallate (sau circumvalate) sunt cele mai mari papile, cu diametre de 1-3 mm. Opt
până la douăsprezece papile valate sunt în mod normal aliniate chiar în fa ța sulcusului
terminal. Conductele mai multor glande salivare mici (serice) (von Ebner) se golesc în
Mugurii gustativi sunt structuri ovoide din epiteliul
stratificat de pe suprafața limbii, care sunt senzitivi la
compoziția chimică generală a materialului ingerat.
Aproximativ 250 de muguri sunt prezenti pe suprafa ța
laterală a fiecărei papile vallate, si multi altii prezenti pe
papile fungiforme și foliate (dar nu și pe cele filiforme
keratinizate). Ei nu sunt limitate la papile și sunt, de
asemenea, răspânditi pe scară largă în altă parte pe
suprafețele dorsale și laterale ale limbii, unde sunt, de
asemenea, continuu spălate de numeroase glande salivare
minore.
Un mugur gustativ are 50-100 de celule, dintre care
aproximativ jumătate sunt celule gustative alungite, cu o
durată de viață de 7 până la 10 zile. Alte celule prezente
sunt celule de susținere, celule imature și celule stem
bazale care se divid lent, care dau na ștere celorlalte tipuri
de celule. Baza fiecărui mugur se sprijină pe lamina bazal ă
și este înconjurată de axoni senzoriali aferenți care
formează sinapse cu celulele gustative. La capetele
apicale ale celulelor gustative, microvilii se proiecteaz ă
spre o deschidere cu lățimea de 2 μm în structura numită
por gustativ. Moleculele (gustative) dizolvate în salivă
contactează microviliile prin pori și interacționează cu
Mugurii gustativi detectează cel puțin cinci mari categorii de muguri gustativi: ioni de sodiu (săruri);
ioni de hidrogen din acizi (acri); zaharuri și compuși înrudiți (dulci); alcaloizi și anumite toxine
(amare); și aminoacizi precum glutamat și aspartat (umami; jap. umami, sărat).
Gusturile sarat și acru sunt produse de canale ionice, iar celelalte trei categorii de gust sunt mediate de
receptorii cuplați cu proteina G. Legarea receptorilor produce depolarizarea celulelor gustative,
stimulând fibrele nervoase senzoriale care transmit informații către creier pentru procesare. Percepția
conștientă a gusturilor din alimente necesită senzații olfactive și de altă natură pe lângă activitatea
papilelor gustative.
 Dintii

La omul adult există în mod

normal 32 de dinți
permanenți, dispuși în două
arcade simetrice bilaterale în
oasele maxilare și mandibulare.
Fiecare cadran are opt dinți: doi
incisivi, un canin, doi premolari
și trei molari permanenți.
Fiecare dinte are o coroană expusă deasupra gingiei, un gât
strâns la nivelul gingiei și una sau mai multe rădăcini care se
încadrează ferm în orificiile osoase din maxilare numite alveole
dentare.

Coroana este acoperită de un smalț foarte dur, celular, iar

rădăcinile de un țesut asemănător numit cement. Aceste două
acoperiri se întâlnesc la gâtul dintelui. Cea mai mare parte a
unui dinte este compusă dintr-un alt material calcificat,
dentina, care înconjoară o cavitate internă a pulpei (Figura 15-
6b). Pulpa dentară este foarte vasculară și bine inervată și
constă în mare parte din țesut conjunctiv lax, mezenchimal, cu
multă substanță măcinată, fibre subțiri de colagen, fibroblaste
și celule stem mezenchimale. Cavitatea pulpară se îngustează în
fiecare rădăcină ca canalul radicular, care se extinde până la o
deschidere (foramen apical) la vârful fiecărei rădăcini pentru
vasele de sânge, limfaticele și nervii cavității pulpare.
Ligamentele parodontale sunt pachete fibroase de țesut
conjunctiv din fibre de colagen inserate atât în ciment cât și în
osul alveolar.
Dentina este un țesut calcificat mai dur decât osul, constând din 70% hidroxiapatit ă.
Matricea organică conține colagen de tip I și proteoglicani secreta ți odontoblaste,
celule înalte polarizate derivate din creasta neurală care acoper ă cavitatea pulpei
dintelui. Mineralizarea matricei de predentină secretat ă de odontoblaste implic ă
vezicule matriciale într-un proces similar cu cel care apare în osteoid în timpul
formării osoase
(a) Odontoblastele (O) sunt celule polarizate lungi derivate din mezenchimul
cavității pulparei în curs de dezvoltare (PC). Odontoblastele sunt specializate
pentru sinteza colagenului și GAG și sunt legate între ele de complexe
joncționale, astfel încât o matrice bogată în colagen numită predentină (P)
este secretată doar de la capetele lor apicale la suprafața dentinală. În acest
proces, colagenul este mascat, iar matricea calcificată devine mult mai
acidofilă și se colorează destul de diferit de cea a predentinei. Când începe
secreția de predentină, se formează o extensie apicală din fiecare celulă,
procesul odontoblastului (OP), și este înconjurată de o nouă matrice. Pe
măsură ce stratul dentină-predentină se îngroașă, aceste procese se
prelungesc. Când formarea dinților este completă, odontoblastele persistă și
procesele lor sunt menținute în canale numite tubuli dentinali, care trec prin
toată grosimea dentinei. (X400; tricrom Mallory)
(b) Procesele odontoblastelor pot fi colorate
cu argint și se pot ramifica în apropierea
joncțiunii dentinei cu smalțul (E) și pe lungimea
lor mai aproape de sursa lor

(c) ramurile laterale care ocupă canaliculi mai

mici în cadrul dentinei. (Ambele X400; Argintiu)

(d) Aceste conexiuni ale proceselor

odontoblastelor (OP) la odontoblaste (O),
prezentate aici cu nuclee colorate, sunt
importante pentru menținerea dentinei la dinții
adul ți. sunt
Dinții (X400; tricromlaMallory)
sensibili stimuli precum frigul, căldurași pH-ul
acid, care pot fi percepute ca durere. Pulpa este foarte
inervată, iar fibrele nervoase nemelinizate se extind în tubulii
dentari, împreună cu procesele odontoblastelor în apropierea
cavității pulpare. Astfel de stimuli pot afecta lichidul din
interiorul tubilor dentinali, stimulând aceste fibre nervoase și
producând sensibilitate dentară.
Smalțul este cea mai dură componentă a corpului uman, constând din 96%
hidroxiapatită de calciu și doar 2% -3% material organic, incluzând foarte
puține proteine și fără colagen. Alți ioni, cum ar fi fluorura, pot fi încorpora ți
sau adsorbiți de cristalele de hidroxiapatită; smalțul care con ține fluorapatit
este mai rezistent la dizolvarea acidă cauzată de microorganisme, de unde se
adaugă fluor la pasta de dinți și la sursele de apă.

Smalțul constă din coloane uniforme, interconectate numite tije de smalț (sau prisme), fiecare cu
aproximativ 5 μm în diametru și înconjurate de un strat mai subțire de alt smalț. Fiecare tijă se extinde
pe toată grosimea stratului de smalț, care are în medie 2 mm. Dispunerea precisă, blocată a tijelor de
email este crucială pentru duritatea smălțimii și rezistența la presiuni mari în timpul masticării.
Într-un mugur dentar în curs de dezvoltare,
matricea pentru prismele smalțului este secretată
de celule înalte, polarizate, ameloblastele, care fac
parte dintr-un epiteliu specializat în mugurul
dintelui numit organ smalt. Capetele apicale ale
ameloblastelor se confruntă cu cele ale
odontoblastelor care produc predentină (Figura 15-
10). O extensie apicală a fiecărui ameloblast,
procesul ameloblastului (sau Tomes), conține
numeroase granule secretoare cu proteinele
matricei smaltului. Matricea secretată suferă o
mineralizare foarte rapidă. Creșterea cristalelor de
hidroxiapatită pentru a produce fiecare primă de
smalț alungită este ghidată de o mică proteină (20
kDa) amelogenină, principala proteină structurală
a smalțului în curs de dezvoltare.
 Formarea dinților începe în embrion atunci când
epiteliul ectodermic care acoperă cavitatea bucală
crește în mezenchimul de bază al maxilarelor în curs de
dezvoltare. La o serie de situri corespunzătoare fiecărui
dinte viitor, aceste celule epiteliale proliferează pe
scară largă și se organizează ca organe de smalț,
fiecare în formă de pahar de vin cu pedicul inițial încă
atașat la mucoasa orală. Ameloblastele se formează din
cel mai interior strat de celule din organul smaltului.
Celulele mezenchimale din porțiunea concavă a
organului smaltului includ celule din creasta neurală
care se diferențiază ca strat de odontoblaste cu
capetele lor apicale în contact cu capetele apicale ale
ameloblastelor.
O secțiune de organ de smalț în care a început producția de dentin ă și smal ț. Stratul de
ameloblast (A) este separat de epiteliul de smalț exterior (OEE) printr-o regiune groas ă care
intervine, bogată în GAG, dar cu puține celule. Înconjurând organul smal țului se afl ă
mezenchimul, din care unele părți încep să sufere o formare osoasă intramembranoas ă (B).
În interiorul cavității fiecărui organ de smalț, celulele mezenchimale cuprind papila dentar ă
(DP), în care celulele exterioare sunt stratul de odontoblaste (O) care se confrunt ă cu
ameloblastele. Aceste două straturi de celule încep să se îndepărteze odat ă cu
odontoblastele care încep să producă stratul de predentină (PD). Contactul cu dentina
induce fiecare ameloblast să înceapă secreția unei tije de smalț. Mai încet, smal țul
Parodonțiul cuprinde structurile responsabile de menținerea dinților în oasele maxilare și mandibulare și include
cementul, ligamentul parodontal și osul alveolar cu gingia asociată (Figurile 15-6b și 15-11).
Cementul acoperă dentina rădăcinii și seamănă cu osul, dar este avascular. Este cel mai gros în jurul vârfului rădăcinii,
unde cementocitele locuiesc în lacune, cu procese în canaliculi, în special în apropierea suprafeței cementului. Deși mai
puțin labile decât osul, cementocitele își mențin matricea înconjurătoare și reacționează la stres prin remodelare
treptată.
Ligamentul parodontal este un țesut conjunctiv fibros cu fibre de colagen la pachet (fibre Sharpey) care leagă cimentul
și osul alveolar (Figura 15-11). Spre deosebire de ligamentele tipice, acesta este foarte celular și are o cantitate bogată
de vase de sânge și nervi, conferind ligamentului parodontal funcții senzoriale și nutritive, pe lângă rolul său de
susținere a dintelui. Permite mișcarea limitată a dintelui în interiorul alveolei și ajută la protejarea alveolei de presiunea
recurentă exercitată în timpul masticării. Grosimea sa (150-350 μm) este destul de uniformă de-a lungul rădăcinii, dar
scade odată cu îmbătrânirea.
Osul alveolar nu are modelul lamelar tipic al osului adult, dar are osteoblaste și osteocite care se angajează în
remodelarea continuă a matricei osoase. Este înconjurat de ligamentul parodontal, care îi servește drept periost.
Pachetele de fibre de colagen ale ligamentului parodontal pătrund în acest os, legându-l de ciment (Figura 15-11c).
Parodonțiul fiecărui dinte este format din ciment, ligament parodontal, os alveolar și gingie.
(a) Micrografia unui dinte decalcificat arată gingia. Gingia liber ă (FG) este împotriva dentinei
(D), cu puțin din sulul gingival aparent. Epiteliul scuamos stratificat gingival peste țesutul
conjunctiv al laminei proprii (LP). Țesutul conjunctiv este continuu cu cel al periostului (P)
care acoperă osul alveolar (B) și cu ligamentul parodontal (PL). (X10; H&E)
(b) Micrografia prezintă ligamentul parodontal (L) cu numeroasele sale vase de sânge (V) și
inserțiile în osul alveolar (B). Acest ligament servește ca periost alveolar în orificiile dentare
și este, de asemenea, continuu cu straturi în curs de dezvoltare de cement (C) care acoper ă
dentina. Cementul formează un strat subțire de material osos secretat de celule mari,
alungite numite cementoblaste. (X100; H&E)
(c) Micrografia ușoară polarizantă arată continuitatea fibrelor de colagen în osul alveolar (B),