CURS 1

Anatomia și fiziologia mucoasei orale

Histologia și imunologia mucoasei cavității bucale

Noțiuni de anatomie a mucoasei orale

Mucoasa orală are origine asemănătoare pielii, aparținând embriologic și

morfofuncțional mucoasei tubului digestiv. Astfel, epidermului îi corespunde epiteliul
bucal, format din straturi celulare (epiteliu pavimentos pluristratificat), dermului îi
corespunde corionul papilar și corionul fibrilar, iar hipodermului îi corespunde stratul
submucos. La nivelul mucoasei bucale nu sunt prezente glande sebacee, fanere și
glande sudoripare (ca la piele), ci glande salivare mici. Această descriere generală
comportă diferite modificări în raport cu diferitele zone ale cavității bucale. Astfel,
epiteliul este mai gros la nivelul limbii, palatului dur și gingiei, iar sublingual și pe
planșeul bucal este foarte subțire. Stratul submucos este foarte reprezentat în planșeul
bucal, vălul palatin și fața internă a buzelor. Corionul fibrilar este foarte bine dezvoltat la
nivelul gingiilor, unde fibrele sale se amestecă cu cele ale periostului sau aderă la
stratul muscular în multe zone ale limbii, unde submucoasa lipsește. Ca urmare se
poate spune că mucoasa orală s-a adaptat diferitelor funcții ale sistemului stomatognat,
acționând mai mult decât un acoperământ protector. Suplețea extenă a planșeului bucal
răspunde mobilității permanente a limbii. Elasticitatea obrajilor și extensibilitatea
buzelor, mobilitatea limbii și rugozitatea bolții palatine ajută la funcția masticatorie.
Mucoasa bucală acoperă oasele maxilare, mușchii feței și gâtului, părțile moi
învecinate, țesutul grăsos al obrajilor, precum și lojile sublinguală și submandibulară.

Sensibilitatea acestei mucoase, diferențiată de la o zonă la alta, foarte subtilă la

cea tactilă și termică, este foarte receptivă la senzațiile gustative. Mucoasei bucale, atât
de diversificată în structură și în funcții îi este asigurată nutriția de o bogată
vascularizație, ceea ce îi conferă o bună troficitate. În afară de acești factori nutritivi
interni, rezistența mucoasei bucale depinde și de mediul extern intrabucal (umiditate,
temperatură, acțiunea mecanică, chimică, bactericidă a salivei, antagonismul bacterian,
etc.)
Perturbările funcționale afectează (alterează) nutriția și diminuează rezistența
mucoasei față de agresiunile traumatice sau microbiene, de asemenea prezența dinților
și a parodonțiului marginal care crează regiuni retentive ce oferă adăpost detritusurilor
alimentare și microbilor. În mod obișnit la nivelul cavității bucale există o stare de
echilibru între microbi și mijloacele bucale de apărare. Deși flora microbiană saprofită,

1
foarte variată, are la nivelul cavității orale condiții prielnice de dezvoltare (temp. ~ 38˚,
umiditate continuă, obscuritate relativă, condiții de aerobioză și anaerobioză), mucoasa
bucală se apără destul de bine datorită antagonismului microbian, acțiunii mecanice,
chimice și bactericide ale salivei, precum și datorită refacerii în mod neîntrerupt a
integrității epiteliului, care se descuamează continuu.
Atunci când troficitatea mucoasei bucale se modifică, urmare a unor factori de
ordin general sau local, ea devine vulnerabilă, fie prin autoinocularea florei microbiene
saprofite, care își recapătă astfel virelența, fie prin heteroinocularea germenilor din
mediul extern, foarte rar. Troficitatea țesuturilor poate fi modificată prin acțiunea iritativă
locală dată de margini coronare ale unor lucrări dentare fixe, tartru, proteze, aparate
ortodontice, substanțe caustice, condimente, nicotină, curenți galvanici ce iau naștere în
zonă prin acțiunea dintre metale cu potențial electric diferit, etc. Tulburările de
metabolism din carențele vitaminice, intoxicațiile de origine exogenă sau endogenă,
bolile endocrine, boli sangiune, boli infecțioase, stări alergice, pot produce tulburări de
troficitate a mucoasei bucale.
Reacția tisulară locală se manifestă de obicei prin hiperemie, marginație
leucocitară, creșterea permeabilității capilare, aspecte care caracterizează începutul
inflamației (eritemul). Persistența noxelor la nivelul țesuturilor cavității bucale determină
tulburări circulatorii accentuate, mobilizarea leucocitelor, a celulelor fixe ale sistemului
reticulo-endotelial. Pe acest teren deficient, pregătit prin existența inflamației, se poate
grefa virulența microbiană.
La nivelul buzelor și cavității bucale se pot extinde și afecțiunile dermatologice
datorită aceleiași origini embrionare, cât și continuității anatomice ce există între piele și
mucoasa cavității bucale. În numeroasele dermatoze se observă că leziunile cutanate
se însoțesc și de leziuni ale mucoasei.
Datorită particularităților structurale ale epiteliului bucal, bolile care se manifestă
prin simptome și leziuni ce apar la nivelul tegumentelor vor suferi unele modificări de
aspect la nivelul mucoasei orale.

Mucoasa cavității bucale poate fi împărțită în trei zone principale:

- gingia și mucoasa care acoperă bolta palatină osoasă (formată din apofizele
palatine ale oaselor maxilare și lamele orizontale ale oaselor palatine), denumită și
mucoasa masticatorie;
- mucoasa senzorială de pe fața dorsală a limbii specializată în receptarea
stimulilor care produc senzațiile gustative;
– mucoasa de căptușire a cavitatății bucale, nekeratinizată și cu o submucoasă
bine reprezentată de țesut conjunctiv lax, bogat keratinizat, este mucoasa buzelor,
obrajilor, suprafeței ventrale a limbii, a planșeului bucal, a palatului moale și uvulei.

 Gingia este porțiunea masticatorie ce acoperă extremitatea coronară a osului

alveolar fiind împărțită în trei zone:
2
 - marginea gingivală liberă, este porțiunea coronară a gingiei, care
corespunde peretelui extern al șanțului gingival, cu lățime între 0,5-2 mm., contur
ascuțit, neted, fără depresiuni și neregularități, ce se inseră pe suprafața dinților.
- papila interdentară, ocupă spațiul interdentar, de obicei sub punctul de
contact interdentar, de formă piramidală.
- gingia fixă, aderă ferm de osul alveolar subiacent. Are o înățime variabilă între
1-9 mm., în funcție de dintele investigat, de localizarea bridelor, frenurilor și fasciculelor
musculare subiacente. Gingia fixă este o zonă de rezistență împotriva tendințelor de
retracție și deplasare ale marginii gingivale libere, determinate de periaj, tracțiuni date
de frenuri, bride, fascicule de fibre musculare.
Limita dintre gingia fixă și mucoasa alveolară este joncțiunea muco-gingivală
(linia muco-gingivală) prezentă pe fața vestibulară la maxilar și mandibulă. Sub această
linie se găsește mucoasa alveolară, mai elastică și mai mobilă decât mucoasa fixă
coronară. Linia joncțiunii muco-gingivale se găsește și pe fața linguală mandibulară, dar
lipsește în zona palatinală, unde mucoasa palatului dur este ferm atașată de osul
subiacent, bine keratinizată, continuându-se fără o linie de demarcație cu gingia.
 Mucoasa palatului dur este de culoare roz pal, neuniformă, aderentă de
oasele bolții palatine datorită continuității corionului direct cu periostul adiacent. În 1/3
anterioară este plicaturată transversal alcătuind rugile palatine, iar retroincizal,
deasupra orificiul canalului incisiv, formează o mică proeminență-papila retroincisivă. În
cele 2/3 posterioare mucoasa este netedă, putând fi observată uneori, în dreptul
molarului secund, o mică fosetă, ce corespunde locului de emergență osoasă a
pachetului vasculo-nervos palatin mare. În continuarea palatului dur, posterior, se află
palatul moale, ce prezintă pe linia mediană rafeul median, fiind acoperit de mucoasă
nekaratinizată, în submucoasă existând numeroase glande salivare mici. La limita dintre
palatul dur și moale se observă foveele palatine, două mici depresiuni ce corespund
spinei nazale posterioare și inserției mușchiului luetei.

 Mucoasa linguală acoperă limba, cu rol important în masticație, deglutiție,

fonație, gust și cu structură musculară complexă .
Pe fața dorsală a limbii mucoasa prezintă numeroase papilele cu grade variabile
de keratinizare, fără corion, cu legătură directă cu suprafața musculară, ce dau un
aspect rugos, uniform și mat. Se descriu papile filiforme (subțiri și alungite), fungiforme
(rotunjite), circumvalate (sub forma a două linii care formează „V”-ul lingual, cu vârful
orientat posterior) și foliate (pe marginea limbii, în porțiunea mijlocie). La nivelul
papilelor linguale se află mugurii gustativi, formați din epitelii simple, monostratificate,
cu celule a căror extremitate este în mediul exterior, iar polul bazal este pe membrana
bazală. La vărful „V”-ului lingual se deschide foramen caecum, ca un fund de sac ,
reprezentând vestigiu al canalului tireoglos.

3
 Pe fața ventrală mucoasa este subțire, prin transparența sa, în submucoasă,
putându-se observa venele sublinguale, precum și orificiile de deschidere ale canalului
Wharton (glandele submandibulare). Acestea din urmă sunt situate de o parte și de alta
a frenului lingual care unește fața ventrală a limbii de planșeul bucal.
 Mucoasa planșeului bucal este foarte subțire, în zona anterioară formând
peretele superior al lojii glandei sublinguale, iar în zonele laterale continuându-se cu
mucoasa alveolară mandibulară, de la nivelul incisivilor, până la nivelul molarilor primi.
În cele 2/3 anterioare la nivelul mucoasei planșeului lingual se observă plica
sublinguală, o proeminență determinată de intersectarea canalului Wharton cu glanda
sublinguală. În 1/3 posterioară planșeul bucal se îngustează, formând șanțul
paralingual, care se termină posterior cu plica gloso-amigdaliană. Și la nivelul zonei
posterioare mucoasa este fină, subțire, continuându-se medial cu mucoasa feței
ventrale a limbii, lateral cu mucoasa procesului alveolar mandibular, în dreptul molarilor
secunzi și terțiari, iar la nivelul șanțului paralingual formând peretele superior al lojii
glandei submandibulare.

 Mucoasa jugală și labială

Mucoasa jugală acoperă fața internă a obrajilor, deasupra mușchiului buccinator

și a lojii geniene. Are culoare roz pal, uneori gălbuie (datorită grăsimii din țesutul
conjunctiv subiacent), este suplă, bogat vascularizată (prin ramuri din artera bucală,
facială, infraorbitară, mentonieră), nekeratinizată, cu excepția liniei albe jugale- o zonă
ușor proeminentă de-a lungul planului ocluzal, apărută ca o adaptare funcțională la
solicitările masticatorii, zonă ce poate fi uneori keratinizată. Deasupra liniei albe jugale,
în zona molarului secund maxilar, se observă papila canalului Stenon, sub forma unei
proeminențe de 4-7 mm diametru, fiind de asemenea prezente și multiple glande
salivare accesorii mici. Posterior se continuă cu mucoasa regiunii retromolare (comisura
intermaxilară), la nivelul căreia, când gura este larg deschisă se observă două plici
verticale: cea externă este dată de fasciculul intern al mușchiului temporal (care poate
avea uneori inserție până în vecinătatea trigonului retromolar), iar cea internă este dată
de ligamentul pterigomandibular (pe care se inseră anterior mușchiul buccinator, iar
posterior mușchiul constrictor superior al faringelui). Între cele două plici mucozale se
observă șanțul retromolar, care urcă până la aproximativ jumătatea distanței dintre cele
două maxilare.
Mucoasa labială căptușește fața internă a buzelor; este subțire, de culoare roz, în
melanodermatoze putând fi „presărate” de mici pete brune. Pe mucoasa labială se
observă multiple vase capilare care asigură nutriția, precum și orificiile glandelor
salivare mici, prin care, când buza este răsfrântă înafară, se exprimă o salivă mucoasă.
Mișcarea buzelor este dată de mușchii ridicători ai buzei superioare, coborâtori ai buzei
inferioare și al colțului gurii, de orbicularul buzelor și de mușchiul rizorius. Mucoasa

4
labială formează pe linia mediană două plici care unesc buzele de mucoasa alveolară-
frenul buzei superioare și inferioare. Când frenul labial este mai gros și cu inserție
alveolară joasă (între incisivii centrali), poate apare diastema. Uneori mucoasa labială
este bogat reprezentată formând un contur suplimentar paralel cu roșul buzelor, cu
aspect de „buză dublă”. Mucoasa buzelor este delimitată anterior de mucoasa
alveolară, care acoperă fornixul (fundul de sac vestibular) și osul alveolar, posterior de
mucoasa jugală, iar la nivelul comisurii bucale este fixă pe planul muscular subiacent
(modiolul comisural).

 Orofaringele și amigdala palatină

Orofaringele este reprezentat de pilieriul amigdalian anterior (arcul palato-glos), de

pilierul amigdalian posterior (arcul palato-faringian) și de peretele posterior faringian
(Langlais), anterior situându-se uvula. Pilierul anterior este format din mușchiul
palatoglos (orientat în jos, lateral și spre baza limbii), iar pilierul posterior este dat de
mușchiul palatofaringian (orientat în jos, lateral și spre posterior). Între pilierii
amigdalieni și baza limbii se află amigdala palatină (tonsilele) alcătuită din țesut limfoid,
de formă variabilă, ovalară, alungită, cu dimensiune de 1-4 cm diametru, cu suprafața
brăzdată de invaginații în care se acumulează microbi-criptele amigdaliene. Tonsilele
palatine cresc în dimensiune în adolescență (perioada de creștere limfoidă), în infecții și
inflamații și în procesele neoplazice.

Noțiuni de fiziologie a mucoasei orale

Funcția de homeostazie epitelială

Datorită originii embriologice comune, mucoasa orală se descuamează,

asemănător pielii; acest proces este important deoarece sunt eliminate nu numai
celulele din stratul superficial, ci și substanțele străine și microorganismele de pe
suprafața mucoasei, timpul de eliminare a stratului superficial fiind de 4-5 ore . Celulele
eliminate sunt înlocuite permanent cu altele din profunzime, datorită multiplicării mitotice
ale celulelor din stratul bazal. Este asigurată homeostazia epitelială, adică un echilibru
permanent între pierderea celulară superficială și producerea de celule noi în straturile
profunde.
În funcție de capacitatea de diviziune, celulele bazale se împart în celule
progenitor și celule de tip maturativ.
 Celulele de tip progenitor sunt situate în stratul bazal; după mitoză, un număr
mic de celule (denumite și celule stem) rămân în stratul progenitor și cea mai mare
parte intră în compartimentul maturativ. Celulele stem se divid foarte lent, având rolul de

5
a produce celule bazale noi, de a menține capacitatea generativă a epiteliului și de a
conserva ADN-ul tisular.
 Celulele de tip maturativ au rolul de a asigura, prin procesul de amplificare
mitotică, necesarul de celule disponibile pentru maturare, fie ca epiteliu keratinizat, fie
ca epiteliu de acoperire.

Creșterea normală a celulelor, diviziunea acestora și ritmul mitotic se află sub

controlul anumitor gene ADN (protooncogene) și a unor substanțe active biologic
(citokine și factori de creștere). Ritmul mitozei este sub influiența echilibrului dintre
factorii stimulatori și inhibitori ai acestui proces, precum și de stres și de inflamație.
Turn-over epitelial (index mitotic) reprezintă timpul necesar unei celule din stratul bazal
pentru a se divide și de a străbate întreaga grosime a epiteliului; pentru epiteliul cavității
bucale este între 14-20 de zile, epiteliul keratinizat având un ritm de diviziune mai lent
comparativ cu epiteliul de acoperire.

Funcția de barieră și permeabilitate a mucoasei bucale

Funcția de barieră a mucoasei orale are rol mai ales în cadrul produselor nocive
din alimentație și a produselor microbiene.
Funcția de permeabilitate a mucoasei orale diferă în funcție de tipul de mucoasă și
de zonele topografice. Astfel, mucoasa keratinizată de la nivelul gingiilor și palatului are
cel mai mic grad de keratinizare, în timp ce mucoasa jugală și a planșeului bucal sunt
cele mai permeabile .
Permeabilitatea mucoasei orale depinde de:
- tipul de substanță
- structura chimică a substanței
- greutatea moleculară a substanței
- pH-ul soluțiilor
- gradul de ionizare a soluțiilor
- structura chimică a substanței intercelulare din straturile superficiale
Ca urmare, moleculele mai mici penetrează mucoasa mai ușor decît
macromoleculele, care străbat epiteliul mai repede comparativ cu ionii. De asemenea,
substanțele liposolubile au penetrabilitatea mai mare decât cele hidrosolubile.
În funcție de tipul de epiteliu (keratinizat sau nekeratinizat), există straturi-barieră
superficiale, cu structuri diferite și cu proprietatea de permeabilitate diferită, constituind
un aspect deosebit de important pentru aplicarea tratamentului medicamentos local.

6
 Noțiuni de histologie a mucoasei cavității bucale

Mucoasa orală este alcătuită din corion acoperit de un epiteliu pavimentos

pluristratificat. Epiteliul are o grosime asemănătoare pielii, fiind alcătuit din 7-12 straturi
(în funcție de tipul de mucoasă).
Din profunzime spre suprafață epiteliul oral este format din următoarele straturi:
 stratul bazal (germinativ)
 stratul spinos (al celulelor cu spini Bizzozzero)
 stratul granulos
 stratul cornos, keratinizat, descuamativ.

 Stratul bazal (germinativ) este format din celule alungite sau cuboidale,
aranjate pe 1-2 rânduri, în „palisadă”, pe membrana bazală, care îl separă de țesutul
conjunctiv (corion). Mitoza acestor celule este accentuată în inflamație, prin exces de
multiplicare, ia aspect papilomatos, neregulat, cu penetrații epiteliale lungi în epiteliu.
Din loc în loc, printre celulele stratului bazal, se disting melanocite, celule bogate în
melanină, pigment ce conferă, când este în exces, o culoare albăstruie, până la negru,
fără semnificație patologică. Din punct de vedere electronomicroscopic celulele stratului
bazal conțin:
- un nucleu voluminos cu 1-2 nucleoli, situați la polul bazal
- citoplasma cu organitele celulare (reticul endoplasmatic rugos, ribozomi,
mitocondrii, aparat Golgi)
- tonofilamente (proteine intermediare sau citokeratine), cu rol în asigurarea
stabilității volumetrice, a rezistenței mecanice și a contactelor intercelulare(Tovaru).

 Stratul spinos are cea mai mare grosime, fiind alcătiut din 7-8 rânduri de
celule mai mari, alungite, de formă elipsoidală, cu activitate crescută în prekeratinizare.
Celulele au contur bine definit și par unite prin punți fine de filamente citoplasmatice
(punți intercelulare formate din desmozomi), ce au aspect de „spini”, dând denumirea
stratului spinos. Pe măsura apropierii de suprafață, celulele spinoase devin mai
aplatizate, iar mitoza este absentă. La electronul microscopic se observă:
- acumulare de glicogen și lipide în citoplamă
- creșterea numărului de tonofilamente
- apariția de organite noi (din aparatul Golgi), denumite corpi Odland sau
granule lamelare, sub forma unor mici vezicule ce conțin lipide.
 Stratul granulos are grosime mai redusă față de cel spinos, fiind alcătuit din
celule turtite, ce conțin tonofilamente, resturi de nuclei alungiți și câteva organite
celulare. Caracteristica principală este prezența granulelor bazofile, ce au în
componență keratohialină, precursor al keratinei.

7
  Stratul cornos, keratinizat sau descuamativ este format din celule aplatizate,
fără nuclei și organite citoplasmatice, întreg spațiul celular fiind format din keratină. În
condițiile de inflamație, stratul cornos se îngroașă, producându-se hiperkeratoza, cu
fisuri și desprinderi de lambouri, cu apariția de celule cu nucleu sau fragmente de
nucleu, prin parakeratoză. Acest strat nu este întotdeauna prezent la nivelul mucoasei,
fiind aproape absent la nivelul epiteliului planșeului bucal, al feței ventrale a limbii și al
vălului palatin moale. În zonele intens solicitate mecanic (palatul dur și gingia fixă)
stratul cornos, keratinizat, este bine reprezentat.

La joncțiunea dintre epiteliu și corion se află rețeaua papilară, alcătuită din

prelungiri ale epiteliului și papile ale corionului. Acestea din urmă conțin țesut conjunctiv
și un pachet vasculo-nervos compus din: arteriolă, venulă, vase capilare și limfatice și
terminații nervoase libere, ceea ce asigură schimburile metabolice dintre sânge și
epiteliu (care nu are o vascularizație proprie). Rețeaua papilară a mucoasei epiteliale
este mai accentuată decât cea a pielii, papilele fiind mult mai numeroase la nivelul
mucoasei masticatorii decât la nivelul celei de acoperire.

Joncțiunea epitelio-conjunctivă, denumită și complex bazal, asigură: suprafața de

schimb metabolic între sângele circulant și epiteliu, sprijin pentru epiteliu (prin
intermediul celulelor bazale), adeziune între epiteliu și corion, rezistența la solicitările
mucoasei, precum și selecție pentru macromolecule, metaboliți și celulele migratoare
imunocompetente (limfocite T, celule Langerhans, melanocite, celule dendritice).
Electronomicroscopic, complexul bazal este împărțit în patru componente (16):
membrana celulelor bazale, lamina lucida, lamina densa și sublamina densa. Dintre
acestea, lamina lucida și lamina densa alcătuiesc membrana bazală, care separă
epiteliul de țesutul conjunctiv subiacent, fiind constituită din fibre de colagen și reticulină
și componente proteice diferite, strâns legate între ele.

Noțiuni de imunologie a mucoasei cavității bucale

O funcție importantă a mucoasei bucale este și cea de homeostazie imunologică,

cu ajutorul căreia se apără împotriva germenilor microbieni și a unor substanțe alergene
(alimente, medicamente). Apărarea mucoasei bucale este asigurată în acest sens de:
salivă și peptidele antimicrobiene, structura mucoasei, sistemul imun al mucoaselor,
țesuturile limfoide de la nivelul cavității bucale (amigdale palatine, linguală, faringiană,
țesutul limfoid al glandelor salivare și al gingiei) și de imunitatea generală a
organismului, celulară și umorală.

8
 Componentele celulare sunt reprezentate de celule imunocompetente:
- celule Langerhans
- celule B, plasmocite
- celule T
- macrofage
- granulocite
- mastocite
- melanocite
- keratinocite
- celule endoteliale.
Complementele umorale sunt reprezentate de:
- complementul seric
- imunoglobuline
- citokine epiteliale (interleukinele IL 1, IL 6, IL 8, IL 10)
- peptide antimicrobiene epiteliale
- neuropeptide
- fibrinolozine

♦ Celulele Langerhans din epiteliul gingival, descoperite în 1868 de către

Langerhans, apar la microscopul electronic cu o citoplasmă clară cu granulații
caracteristice, fără tonofilamente și desmozomi (HD). Provine din osul alveolar medular
(măduva osoasă roșie) și se multiplică în gingie, având ca funcție declanșarea unui
răspuns imun specific, tisular. Celulele Langerhans acționează astfel ca și macrofagele
în stimularea proceselor imune de apărare antigenică. Ele prezintă inflamația antigenică
a limfocitelor T, pe care le activează, sunt foarte mobile, fiind capabile să-și modifice
numărul și forma pentru a transporta antigenele la limfonodulii regionali .
Agenții patogeni din cavitatea bucală acționează prin mecanisme directe și
indirecte. Mecanismele directe includ: acțiunea nocivă a unor factori baterieni ce țin de
structura celulară a acestora, invazia structurilor tisulare, producerea de exotoxine, de
enzime cu rol de agresiune asupra țetuturilor subiacente și de metaboliți toxici.
Mecanismele indirecte includ răspunsul imunologic al gazdei care se apără de
agresiunea bacteriană.
Față de factorii de agresiune bacteriană organismul gazdei răspunde prin factori
de apărare nespecifici și specifici .
La nivelul parodonțiului, imunitatea nespecifică se realizează prin bariera naturală
reprezentată de integritatea anatomică a epiteliului joncțional și de factorii umorali din
lichidul șanțului gingival și din salivă (lizozim, lactoferină, peroxidază) și de factorii
celulari din țesuturi. Factorii umorali din lichidul șanțului gingival sunt reprezentați de:
complementul seric, celule polimorfonucleare, macrofage și limfocite, precum și de
anticorpii din clasa Ig G (extravazați din ser și sintetizați local, în procent ridicat) și de

9
anticorpii din clasa IgM (în procent scăzut). Fagocitele distrug bacteriile, determină o
reacție inflamatorie acută locală, de scurtă durată, care se cronicizează rapid.
Complementul activat determină liza sau inhibiția unui număr de bacterii și intervin în
fagocitarea bacteriană cu ajutorul macrofagelor și PMN. Componentele C3a Și C5a din
complementul seric determină eliberarea histaminei din mastocite, precum și eliberarea
altor factori chemotactici și a multor citokine .
Imunitatea specifică se realizează printr-un răspuns imun umoral și celular.
Microorganismele patogene și produsele lor constituie substanțe „nonself ”. Antigenele
bacteriene pot fi structurale (capsula, antigenele de înveliș, fragmente din peretele
celular) sau sintetizate de bacterii (exotoxine și unele enzime). Anticorpii din țesutul
parodontal aparțin imunoglobulinelor din clasa Ig, cu mare putere de opsonizare și
fixare a complementului, și din grupa IgM, cu putere mică de opsonizare, dar cu
capacitate mare de a activa și fixa complementul.
Microorganismele patogene sau produsele lor în țesuturi sunt fagocitate de
macrofage care vor prezenta informația antigenică limfocitelor B sau T, urmând a se
declanșa un răspuns imun specific umoral sau celular. Astfel, informația antigenică
preluată de limfocitul B determină declanșarea răspunsului umoral: limfocitele B, sub
acțiunea mitogenă a antigenului, se transformă blastic în celule plasmocitare (care vor
sintetiza anticorpi) și în limfocite B de memorie (ce vor recunoaște în mod specific
antigenele).
Ca urmare a unirii specifice dintre antigen și anticorpul determinat de el, se
realizează complexe care au capacitatea de a fixa complementul pe situsul specific de
pe molecula de anticorp, ducând la liza antigenului.
Răspunsul imun celular specific în care informația antigenică de la macrofag
este preluată de limfocitul T , se produce astfel: limfocitele T, sub acțiunea mitogenă a
antigenului, se transformă blastic, ducând la sinteza de limfokine (factori care vor
contribui la amplificarea procesului inflamator prin stimularea și eliberarea altor
mediatori la locul agresiunii antigenice).

10