Muzeul ”POPA”, înființat de creatorul popular Neculai Popa, este o destinație turistică apreciată

de toți vizitatorii (români sau străini) care ajung să călătorească prin Ținutul
Neamțului. Colecțiile sale, deschise publicului încă din anul 1977, cuprind: obiecte de
arheologie, numismatică, etnografie, obiecte religioase, icoane, pictură naivă, dar și creații ale lui
Neculai și Elena Popa: măști, costumații pentru spectacolele de iarnă, sculptură în lemn și piatră.
Toate aceste exponate pot fi vizionate în cele 12 camere destinate muzeului, plus curtea cu
sculpturi a familiei Popa.

Pasiunea de colecționar a lui Neculai Popa s-a manifestat încă din tinerețe. Îndrăgostit fiind de
lumea satului tradițional și conștient fiind de impactul procesului de modernizare accelerată, din
cea de a doua parte a sec. XX, el va începe să colecționeze diverse obiecte, din mediul rural, dar
nu numai, cu intenția de a crea un muzeu al satului, în care încerca să păstreze spiritul unei epoci
ce începea deja să dispară. Poate că destinul său ar fi fost clar canalizat către arheologie, dacă nu
ar fi fost arestat și închis în perioada 1952-1957 pentru că a făcut parte din Partidul Țărănesc.
După detenția grea a fost forțat să rămână la domiciliu, respectiv în satul său natal Târpești.

Primul muzeu – a funcţionat din 1964 până în 1977 în vechea clădire de serviciu, a învăţătorului
satului, pe care N. Popa a reparat-o si reamenajat-o pentru a putea adăposti colecţia sa de obiecte
Casa cu masti

Această clădire, de locuit, a fost construită de către Vasile și Elena Popa în a doua parte a sec.
XIX și este compusă din patru încăperi: hol de intrare, dispus central, două camere amplasate de
o parte și de alta a holului și o a patra cameră (care avea rol de magazie, mărită ulterior),
amplasată în partea din spate a clădirii.
În prezent construcția găzduiește majoritatea creațiilor lui Neculai și Elena Popa (măști și
costume pentru spectacolele de Crăciun și Anul Nou, sculpturi naive, în lemn și piatră, realizate
în decursul anilor) și o colecție de veste brodate cu motive decorative tradiționale, din zona
Neamț.

Casa colectiilor

Odată cu intrarea muzeului din Târpeşti în circuitul turistic, pe la începutul anilor șaptezeci,
Neculai Popa și-a dat seama că este nevoie de construcția unei clădiri destinate colecțiilor acestui
muzeu, cu atât mai mult cu cât numărul obiectelor adunate sporise foarte mult. Și pentru că era
vorba de o construcție nouă, el s-a gândit ca acesta să fie amplasată în curtea locuinței sale, locul
unde își desfășura activitatea sa de creație și unde începuse deja să gândească și realizarea unui
complex de sculpturi pentru exterior (poarta și curtea cu sculpturi).
Casa colecțiilor a fost începuta în anul 1974 iar peste trei ani, în 1977, va fi deschisă publicului.
Construcția adăpostește majoritatea colecțiilor Muzeului Popa: > arheologie, > numismatică, >
etnografie, > obiecte religioase, > pictură naivă.

Curtea cu sculpturi
Curtea muzeului a fost împodobită încă de la începutul anilor ’70 cu creațiile în lemn și piatră ale
lui Neculai Popa, lucrări ce au dimensiuni care variază între 1 și 2,5 m. Accesul spre acest
ansamblu de sculpturi se face printr-o poartă monumentală, sculptată în lemn de stejar, un fel de
”arbore genealogic” al familiei, care înglobează circa 23 de figuri umane.

NECULAI POPA (1919 -2010) date biografice

1919 >> pe 13 august se naște N. Popa, în satul Târpești.

1934 – 1938 >> urmează scoala de cântări la P. Neamț. Aici îl are ca director pe preotul
Constantin MATASĂ (arheolog amator – fondatorul Muzeului de istorie din P. Neanț), care îl va
încuraja să se apropie de arheologie.

1937 >> face primele sondaje arheologice în satul Târpești.

1938 >> se înscrie ca voluntar în armată și va lua parte la operațiunile militare prilejuite de cel de
al II-lea război mondial.

1944 >> (august) este rănit și lăsat la vatră..

1952 -1957 >> este arestat și condamnat pe motive politice.

1958 >> sunt începute cercetările arheologice în zona comunei Petricani.
1961-1965 >> se realizează primele săpături arheologice de amploare în satul Târpești (”Râpa lui
Bodai”), conduse de prof. dr. Vladimir DUMITRESCU ( Institutul de arheologie din București).
Acum are loc și debutul său ca sculptor naiv, urmare a imitării statuetelor neolitice din ceramică,
descoperite pe șantierul arheologic. Începând cu această perioadă va participa la numeroase
expoziții personale, de grup, zonale și naționale, concursuri de artă naivă și festivaluri de folclor,
din țară și străinătate

1970 >> Filmul documentar: „Acasă la Neculai Popa” – Studioul Sahia

1972 >> Muzeul de istorie P. Neamț întreprinde altă serie de săpături arheologice, în sat.
1972 >> încep să vină primele grupuri de turiști străini care vor să viziteze casa creatorului din
Târpești, lucrările sale și obiectele populare adunate în cadrul colecțiilor muzeului, organizat de
el în localitate.

1976 >> este inaugurată noua clădire destinată colecțiilor muzeului.

1996 – 2006 >> publică patru cărți:

“Cartea vieții mele”-1996 (roman autobiografic -în versuri)

“Lumea Satului” -1998 (tradiții și obiceiuri din satul Târpești -în versuri)
“Din lumea văzută și nevăzută” -2002 (cugetări, întâmplări și snoave, auzite sau trăite -în
proză)
“De la lume adunate” -2006 (glume și snoave culese din popor -în versuri)

Sculptura in piatra
Neculai Popa este un sculptor popular veritabil, cu mari calități, ce-și manifestă talentul cioplind,
în piatră și lemn. De la lucrări ce atingeau 7-10 cm, a ajuns să cioplească piese de mari,
dimensiuni, ce depășesc 1-2 metri înălțime, tematica abordată fiind foarte variată.

Creația sa ar putea fi împărțita în trei etape:

Prima etapă, este una de observare și interpretare a elementului natural, ea cuprinzând lucrări ce
reprezintă animale de la noi (cai, oi, broaște, șerpi etc.), ori animale exotice (girafe, canguri) și au
dimensiuni între 7 – 40 cm.

A doua etapă, se deosebește calitativ de prima, prin amploarea sculpturilor sale care depășesc 50
cm înălțime și, mai ales, prin varietatea tematicii abordate. Mai mult încă, a ajuns să creeze
compoziții de gen cu doua sau trei personaje (Familia în barcă, Dansatorii, Albă ca Zăpada și cei
șapte pitici, Sărutul, Călăreț). Preocupat de teatrul popular, și-a găsit în personajele acestuia
multe subiecte, pe care n-a întârziat să le reprezinte în piatră (Împăratul Irod, Iancu Jianu).
Personajele sale poartă cojoc, ie, bundița, cu ornamente redate prin incizare, preponderent rozete,
liniile în zigzag etc. Femeile au întotdeauna cercei mari, grei, și coafurile în volume puternice.
Cea de a treia etapă a creației lui Neculai Popa, este caracterizată de realizarea unor lucrări, din
lemn sau piatră, pentru spații exterioare, lucrări ce au dimensiuni care variază între 1 și 2,5 m.
Acestei etape îi aparțin lucrările aflate în grădina cu sculpturi din fața muzeului său.
Fără să se lase dominat de material, artistul respectă regulile de prelucrare ale acestuia, punându-
l în valoare prin volume mari pe care le înnobilează cu mici detalii gravate, discrete, care nu
distrug forma ci, dimpotrivă, o accentuează.
Sculptura in lemn

Sculptura în lemn apare în creația lui Neculai Popa abia după ce va reuși să stăpânească tehnica
cioplirii în piatră și să-și creeze un stil propriu de stilizare a formelor.
Dacă pentru început va realiza lucrări de mici dimensiuni (10-30 cm), în general pornind de la
obiecte utilitare tradiționale cărora le va transforma funcția practică în una decorativă, lăsând
astfel frâu liber imaginației sale creative, ulterior, ca și în cazul sculpturii în piatră, tematica se va
diversifica, abordând reprezentări de diferite personaje în atitudini complexe.
O a treia etapă a creației lui Neculai Popa, este caracterizată de realizarea unor lucrări pentru
spații exterioare, lucrări ce au dimensiuni care variază între 1 și 2,5 m. Acestei etape îi aparțin
lucrările aflate în grădina cu sculpturi din fața muzeului său. Accesul spre acest ansamblu de
sculpturi se face printr-o poartă monumentală, sculptată în lemn de stejar, un fel de arbore
genealogic al familiei, care înglobează circa 23 de figuri umane.

https://sites.google.com/site/popamuseum/
Curtea Domnească (The Princely Court)

Frumoasa ctitorie a lui Stefan cel Mare se mai pastreaza si astazi in orasul Piatra Neamt fiind
cunoscuta drept centrul istoric al urbei. Situat pe un mic platou in jurul caruia s-a dezvoltat
actualul oras, complexul architectural este format din Biserica “Sf. Ioan Botezatorul”, Turnul-
clopotnita si Curtea Doamneasca.

Potrivit izvoarelor istorice aceste mari marturii ale istoriei isi au inceputurile in perioada 1468-
1475. Prima atestare documentara a Curtii Domnesti de la Piatra Neamt apare intr-un document
emis in anul 1491, cand Stefan cel Mare face danie Manastirii Tazlau trei sate “care au fost din
ocolul curtilor noastre de la Piatra“.

Initial constructiile nu au fost impunatoare, abia dupa anul 1480 s-a ridicat pe vechile edificii
alcatuirea constructiva care se mai pastreaza si astazi in cadrul complexului architectural. Astfel,
biserica care poarta hramul “Sf. Ioan Botezatorul” a fost construita intre anii 1497-1498, iar
Turnul-clopotnita a fost ridicat in anul 1499 din piatra bruta avand o inaltime de 19 m. Multa
vreme acest turn a fost cea mai inalta constructie din oras, de unde se putea observa intreaga vale
a Bistritei.
De asemenea, din Curtea Domneasca a lui Stefan cel Mare se mai pastreaza fragmente din latura
sudica a zidului de incinta si coltul de nord-vest al pivnitelor palatului care cuprind o incapere de
acces, un coridor lung si patru galerii. Aceste incaperi gazduiesc astazi Muzeul Curtea
Domneasca.

Curtea Domneasca de la Piatra Neamt si-a indeplinit functiile specifice pana in secolul al XVII
lea dupa care rolul ei a scazut si incepand cu secolul al XVIII lea, aceasta a fost supusa unui
amplu proces de degradare care a continuat pana la inceputul secolului al XIX lea.

Apariţia şi rolul Curţii domneşti din Piatra-Neamț

Atestată documentar în 1491 aprilie 20, Curtea domnească din Piatra Neamţ face parte din lungul
şir de astfel de complexe arhitectonice din Moldova. Acest fenomen nu este caracteristic doar
Moldovei sau Ţării Româneşti, ci este unul comun lumii medievale, originea acestuia găsindu-se
în spaţiul vest-european. Domnul însoţit de suita sa, de dregătorii principali ai cancelariei
domneşti, folosesc aceste curţi drept reşedinţe temporare în vederea exercitării prerogativelor
domneşti. Astfel, curţile domneşti trebuie să asigure un spaţiu de locuit cu un grad ridicat de
confort, potrivit unui domn şi însoţitorilor săi, precum şi posibilitatea accesului la serviciile
religioase ale unui lăcaş de cult.

Prezenţa temporară a familiei domneşti atrage şi obligativitatea satisfacerii unor nevoi de ordin
economic, mergând de la furnizarea unor mijloace de deplasare şi până la asigurarea unor
servicii casnice sau meşteşugăreşti. Pe lângă dimensiunea economică putem aduce în discuţie şi
pe cea administrativă, căci curtea domnească ne este înfăţişată ca un nucleu în jurul căruia
gravita întreaga administraţie a ocolului domnesc: de aici plecau toate deciziile domnului, aici se
adunau slugile domneşti şi aici se strângeau veniturile de pe domeniul domnesc. Curtea ne este
arătată şi ca instanţă de judecată, ea fiind locul unde se judecau, atât de domn, cât şi de
reprezentanţii acestuia în teritoriu, diverse pricini. De asemenea, o altă dimensiune importantă
este cea militară, curtea fiind locul de adunare a oştii teritoriale.

Din punct de vedre structural, sursele scrise şi cele arheologice vin să ilustreze modul în care
răspundea Curtea domnească din Piatra acestor multiple destinaţii, dezvăluindu-ne existenţa unei
întregi serii de componente constructive, şi anume: casele domneşti cu spaţiile sale de locuit şi
depozitare, biserica, turnul-clopotniţă şi, desigur – chiar dacă nu sunt încă atestate arheologic –
anexele Curţii domneşti.

Casele domneşti

În privinţa caselor domneşti, ruinele acestora au fost descoperite în urma cercetărilor arheologice
din anii 1954-1955 şi anul 2011. Aceste construcţii se înscriu în rândul caselor cu pivniţă,
sistemul fiind foarte răspândit în Moldova. Cele mai apropiate analogii se pot constata la Curtea
domnească de la Bacău şi la Curtea de la Hârlău, ambele case domneşti fiind ridicate cam în
aceeaşi perioadă cu cele de la Piatra.

Biserica domnească

Biserica cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, ridicată între 1497 iulie 15 şi 1498 noiembrie 11,
se înscrie în rândul celor de plan dreptunghiular, sau navă, fără turlă, ea desfăşurându-se pe o
lungime de 25,90 m şi pe o lăţime ce variază între 8,40 m în dreptul naosului şi 9,30 m în dreptul
contraforţilor.

Sub raport arhitectonic, şi mai ales datorită sistemului de pilaştri angajaţi cu console etajate, cele
mai apropiate analogii le găsim la biserica din Războieni ridicată la 1496 şi la cea din Borzeşti
zidită între anii 1493-1494.

În forma actuală biserica datează din perioada interbelică când, sub oblăduirea lui Nicolae Iorga,
Comisiunea monumentelor istorice va desfăşura între anii 1937-1938 ample lucrări de
consolidare şi restaurare a monumentului. Lucrările au vizat atât exteriorul cât şi interiorul
edificiului, urmărindu-se redarea cât mai fidelă a vechii înfăţişări.

Biserica domnească de la curtea din Piatra a fost înzestrată cu odoare, cel mai vechi obiect de
cult ce s-a păstrat până astăzi fiind un tetraevangheliar. Păstrat la Muzeul Naţioanl de Istorie a
României, manuscrisul a fost dăruit de Ştefan cel Mare „în biserica din curţile sale de pe
Bistriţa” în ziua hramului bisericii, la 24 iunie 1502. Ceva mai târziu, pe la sfârştul veacului al
XVIII-lea, datează şi un pomelnic, ce a început a fi scris cu anul 1792 de către dascălul Atanasie.
Fără îndoială, existase unul şi mai vechi, din vremea lui Ştefan cel Mare, dar căruia i s-a pierdut
urma. Cei dintâi trecuţi în filele acestui pomelnic sunt unii domni ai Moldovei care s-au îngrijit
de această biserică şi anume: Ştefan voievod, Maria doamna cu fiii lor; Petru voievod, Elena
doamna cu fiii lor; Alexandru voievod, Ruxandra doamna cu fiii lor; Ieremia voievod şi Maria
mama acestuia.

Necropola medievală
Necropola medievală, situată în zona Pieţei Libertăţii, a beneficiat de o atenţie specială din partea
arheologilor, astfel încât, în urma cercetărilor desfăşurate între anii 1978 şi 2011, s-a putut
aprecia că perioada de fucţionare a acesteia este cuprinsă între mijlocul veacului al XVI-lea şi
mijlocul secolului al XIX-lea.

Turnul-clopotniţă

Alături de casele domneşti şi de biserică, opera constructivă din vremea lui Şefan cel Mare, a fost
întregită şi de un turn-clopotniță. Ridicarea acestui turn avea să fie săvârşită, aşa cum o arată
pisania aşezată pe latura de est a edificiului, la 1499 octombrie 28.

Caracteristic turnului îi este îmbinarea dintre planul pătrat şi planul octogonal. Astfel, dacă în
registrul inferior, până la înălţimea de 7m, planul este unul pătrat, în registrul superior el se
transformă într-unul octogonal, cu precizarea că, din colţurile pătratului nasc patru contraforturi
ce se continuă pe cele patru laturi mai mici ale octogonului.

De-a lungul veacurilor, turnul a cunoscut unele adăugiri, în deosebi în epoca modernă, dar fără a
pune în pericol valoarea sa arhitectonică. O astfel de intervenţie a constat în adosarea pe latura de
nord a edificiului, probabil prin veacul al XVIII-lea sau începutul veacului următor, a unei
construcţii cu etaj, ce deservea lăcaşul de cult, aşa cum apare ea în calendarul lui Gheorghe
Asachi. La aceasta putem adăuga şi supraînălţarea turnului prin adăugarea unui foişor de foc. Cât
priveşte ceasul, el a fost aşezat în anul 1890, fiind „donat de Vasile Miteanu, în memoria moşului
său Nicolae Gridov în anul 1890”.

Zidul de incintă

Cât priveşte existenţa unui zid de incintă al Curţii domneşti din vremea lui Ştefan cel Mare sau
din veacul al XVI-lea, afirmaţia trebuie privită cu mari rezerve, cercetările arheologice de până
acum neputând da un răspuns satisfăcător cu privire la soluţionarea acestei probleme. În schimb,
certă este existenţa unui zid de incintă al bisericii domneşti ridicat undeva spre sfârşitul veacului
al XVII-lea.

Chiar dacă ştirile şi informaţiile despre Curtea domnească din târgul Piatra sunt destul de
modeste, totuşi, putem afirma că secolul al XVI-lea reprezintă perioada de maximă dezvoltare,
informaţiile documentare interne şi arheologice confirmând o locuire permanentă.

Decăderea Curţii domneşti avea să se producă în prima jumătate a veacului al XVII-lea, motivele
fiind diverse. Pe de o parte, avem o masivă concedere a satelor din ocolul de la Piatra, iar pe de
altă parte o creştere a importanţei oraşelor din centrul ţării în defavoarea celor din zona
subcarpatică. Astfel, pe la sfârşitul primului pătrar al veacului al XVII-lea, această instituţie se
prezintă ca fiind una lipsită de numeroasele sate ce-i formau ocolul, cu venituri scăzute şi fără o
prea mare importanţă economică, politică şi administrativă. Dar un factor şi mai important al
decăderii curţilor domneşti itinerante în general, îl găsim în modul în care curge secolul al XVII-
lea. Acesta se dovedeşte a fi unul de tranziţie spre modernitate, în care instituţiile medievale fie
vor dispărea, fie vor fi restructurate. Astfel, locul vornicului sau a ureadnicului va fi luat de
pârcălab şi de ispravnic, curţile risipindu-se, fie în secolul al XVII-lea, fie la începutul celui
următor, aşa cum este cazul Hârlăului.

The whole structure contains the princely court, the Saint John the Baptist Church and a steeple.
Being situated actually in the centre of the town of Piatra Neamt, they attract a lot of tourists who
discover here a piece of history.

In the past, the Princely Court, the church and the tower have been surrounded by a thick stone
wall, with a defence role. From this you can see only a part in the south side and behind the Petru
Rares High School.

Unfortunately, you can not see more of the old Princely Court of Piatra Neamt because the
„modernisations” have partially ruined it. From the original, only the cellars of the princely
house (now here is a museum) and some pieces of inside walls have remained.
The church still stands and remarkably dominates the landscape from the town’s centre,
remaining a vestige of the Moldavian architecture of Stefan cel Mare (Stephen the Great) time.
The time put its marks also on the church, the old catapetasma being destroyed, and the new one
is since the 19th century, being painted by Panaite Mavrodin and C.V. Basarab, having as model
the Agapia Monastery.

Looked from outside, this church impressed by contrast – the stone walls are sober and yellowed
by time, but here and there they have bright coloured brick cornices.
Mănăstirea Văratec

pă tradiţie, întemeierea comunităţii monahale de la Văratec se datorează monahiei Olimpiada,

care, ajutată de duhovnicul Iosif şi de mai multe monahii, cu binecuvântarea stareţului Paisie de
la Neamţ şi a mitropolitului Gavriil Calimachi (1760-1786), a pus bazele unei mici sihăstrii, în
jurul anilor 1781-1785.

Începuturile mănăstirii

Aşezământul a cunoscut o evoluţie foarte rapidă, datorată înmulţirii numărului maicilor, astfel
încât după 1790, în documentele epocii comunitatea monahală apare sub denumirea de schit. În
anul 1808, în locul bisericii de lemn, prea mică pentru obştea numeroasă, stareța Nazaria (1788-
1814) a început construcția unei biserici de piatră, sfințită în 1812.

În timpul Revoluției din 1821, schitul a fost asediat și prădat de către otomani: odoarele au fost
furate, iar călugărițele izgonite sau ucise; în acel an, maica Olimpiada s-a refugiat la Mănăstirea
Secu.

Văratecul devine mănăstire de sine stătătoare în 1839, printr-un hrisov al domnitorului Mihai
Sturza, datat 1839. Obştea mănăstirii număra atunci peste 600 de vieţuitoare, de provenienţă
socială și geografică foarte diversă.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost ridicate zidurile de incintă, o trapeză de piatră,
câteva chilii și turnul-clopotniță cu trei nivele, situat spre est, unde s-a amenajat prin 1840-1850
Paraclisul „Sfântul Nicolae”.

Veacul XX

Mănăstirea Văratec a fost afectată de un incendiu în noaptea de 10/11 iunie 1900, arzând atunci
cea mai mare parte a chiliilor și acoperișul bisericii mari. După incendiu, s-a refăcut acoperișul
bisericii doar cu două turle, turlele de lemn nefiind reconstruite. De asemenea, s-a construit
actualul complex de clădiri din incinta mănăstirii, singurul corp păstrat în forma inițială fiind
doar zidul înconjurător, ridicat în perioada 1808-1812. Paraclisul „Sfântul Nicolae” a fost refăcut
între anii 1903-1909, fiind pictat de ieromonahul Eftimie Obrocea de la Mănăstirea Ciolanu.

În 1934, la îndemnul mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, s-a înființat într-o clădire de
pe latura sudică a incintei Atelierul „Regina Maria”, unde maicile au lucrat broderii bisericești,
covoare și țesături naționale. Începând din 1960, în această clădire s-a amenajat o bogată colecție
muzeală.

În anul 1935, în apropiere de absida răsăriteană a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, a fost
amplasată statuia în bronz a Saftei Brâncoveanu, realizată de sculptorul Ion Jalea.

Începând din anul 1962 s-au efectuat importante lucrări de consolidare, restaurare și renovare,
atât la cele trei biserici, cât și la arhondaric și la alte clădiri ale mănăstirii.

Canonizarea şi aflarea moaştelor Cuviosului Iosif de la Văratec

În ședința din 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat hotărârea
canonizării a nouă sfinţi din ţinutul Neamţului. Printre cei nouă sfinți canonizați s-a aflat și
Cuviosul Iosif de la Văratec, a cărui zi de pomenire a fost aleasă data de 16 august. Proclamarea
solemnă a canonizării celor nouă sfinți nemțeni a avut loc la 5 iunie 2008, la Mănăstirea
Neamț în prezenţa Preafericitului Patriarh Daniel şi a mai multor ierarhi ai Bisericii noastre.

La cinci ani de la canonizare, moaştele Cuviosului Iosif au fost aflate în mormântul din biserica
Mănăstirii Văratec. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, osemintele au fost deshumate
luni, 12 august 2013, în prezenţa Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul, a arhimandritului Nichifor
Horia, exarhul administrativ al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor, a arhimandritului Luca
Diaconu, exarh al zonei Neamţ, a stavroforei Iosefina Giosanu, stareţa mănăstirii, a duhovnicilor
Mănăstirii Văratec, precum şi a reprezentanţilor Complexului Muzeal Neamţ.

Slujitorii au spălat cu evlavie fiecare fragment din oseminte cu agheasmă mică, vin alb şi ulei de
măsline, apoi au fost şterse cu prosoape curate de in şi bumbac şi aşezate într-o raclă nouă, din
lemn de stejar.

Mănăstirea, astăzi

Începând din anul 2002, stareță a mănăstirii este maica stavroforă Iosefina Giosanu. Activitatea
social-filantropică a mănăstirii este desfăşurată de maicile şi surorile tinere, prin îngrijirea şi
supravegherea permanentă a celor peste 200 de călugăriţe care sunt bolnave, cu vârsta între 60-
95 ani.

În anul 2007 s-au încheiat lucrările la brutăria mănăstirii, construită cu osârdia maicilor şi pusă
sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, renumită deja nu numai pentru pâinea sa curată şi
sănătoasă, cât şi pentru delicioasele sale produse de panificaţie (plăcinte, brânzoaice, merdenele
etc.).

Produsele tradiţionale specifice Mănăstirii Văratec sunt dulceţurile şi siropurile naturale,

realizate după reţete tradiţionale şi conform unor metode cunoscute numai de măicuţe.

La 1 septembrie 2013, au fost începute lucrările de restaurare şi reconsolidare a Bisericii

„Adormirea Maicii Domnului”. În prezent se lucrează la pictura bisericii şi la restaurarea
iconostasului. Cea mai mare parte din vechea pictură nu a mai putut fi salvată.

Ansamblul cuprinde:

 Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – Mănăstirea Văratec

http://monumenteneamt.ro/biserica-adormirea-maicii-domnului-manastirea-varatec

 Biserica are elemente combinate din vechiul stil moldovenesc din secolele XV-XVI cu
influenţe străine, de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.
Biserica e dreptunghiulară, cu o singură absidă la capătul estic. Cele două abside laterale
ale naosului sunt cioplită în pereţii groşi şi nu se văd din exterior.
 Faţadele sunt simple şi netede, doar un brâu de ocniţe oarbe înconjoară biserica pe sub
streşini. Cele două turle sunt rotunde, dar bazele lor sunt poligonale şi foarte înalte. La un
 moment dat, au fost adăugate două turnuri de lemn, decorative, dar în 1900 un incendiu a
distrus acoperişul şi micile turnuri nu au mai fost refăcute.
 Biserica are un exonartex suprapus vistieriei, pronaosului, naosului şi altarului. Pe părţile
nordică şi sudică ale exonartexului, se află două pridvoraşe rotunde, cu acoperişul bulbat,
adăugate mai târziu.
Frescele originale din interior, pictate în 1841, au fost refăcute în 1882, aşa cum atestă
inscripţia de pe peretele nordic al exonartexului: „Această biserică a fost pictată în ulei de
către pictorii I. Ioan şi D. Iliescu, în 1882”.
Zidurile din jur au fost construite în prima jumătate a secolului al XIX-lea şi, treptat, s-au
adăugat un refectoriu din piatră, celule noi şi turnul de la poartă.

 Turn clopotniță de poartă – Mănăstirea Văratec

http://monumenteneamt.ro/turn-clopotnita-de-poarta-manastirea-varatec

În prima jumătate a secolului al XIX-lea au fost ridicate zidurile de incintă, o trapeză de piatră,
câteva chilii și turnul-clopotniță cu trei nivele, situat spre est, unde s-a amenajat prin 1840-1850
Paraclisul „Sf. Nicolae”.

Clopotnita manastirii este o constructie din zid, cu aspect masiv, cu gang de intrare si doua etaje
in forma patrata. Turnul are acoperisul in forma de mitra arhieresca.

Clopotnita este cuprinsa in corpul de chilii pe doua nivele, cu prispa larga, sprijinita pe siruri de
coloane din lemn.

 Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” – Mănăstirea Văratec

http://monumenteneamt.ro/biserica-sf-ioan-botezatorul-manastirea-varatec

Biserica „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” a fost construită din lemn în anul 1817, în cimitirul
vechi al mănăstirii, aflat la o distanță de aproximativ 150 m sud-est de Biserica „Adormirea
Maicii Domnului”, pe o culme joasă. Acest lăcaș de cult s-a realizat prin osârdia maicii
Olimpiada, fondatoarea mănăstirii.

Biserica de cimitir a fost refăcută din piatră în anul 1844, după cum atestă o inscripție aflată pe
zidul vestic, în timpul stăreției maicii Eufrosina Lazu. Referitor la construirea bisericii, în
pomelnicul lăcașului de cult sunt precizate următoarele: „Fondatorii sfintei biserici au fost mai
întâi Sfinția sa schimonahia Eufrosina Lazu, arhimandrită și stareța sfintei mănăstiri Văratecu.
Și în al doilea, cu ajutorul soborului și altor făcători de bine”. Ea a suferit unele adăugiri în jurul
anului 1880.

Biserica are plan dreptunghiular, având atașat un pridvor în colțul sud-vestic și un diaconicon în
colțul de sud-est. Deasupra pridvorului se află turnul-clopotniță din lemn având deasupra o turlă
tot din lemn. Pe acoperișul lăcașului de cult se află trei turle înalte, din lemn.

Interiorul este compartimentat în pridvor, pronaos, naos și altar. Pronaosul este separat de naos
printr-o arcadă masivă, iar absidele laterale sunt scobite în grosimea zidurilor. Pereții interiori ai
lăcașului de cult și icoanele din catapeteasmă au fost pictați în 1880 de zugravii T. Ioan și D.
Iliescu, aceeași care au pictat în 1882 și pereții Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”.

În apropierea zidului sudic al bisericii se află mormântul poetei Veronica Micle (1850-1889).
Acesta este singurul mormânt rămas din vechiul cimitir al mănăstirii, după ce osemintele din
celelalte morminte au fost deshumate și depuse în osuarul de sub altarul Bisericii „Adormirea
Maicii Domnului”.

 Biserica „Schimbarea la Față” – Mănăstirea Văratec

http://monumenteneamt.ro/biserica-schimbarea-la-fata-manastirea-varatec

Biserica „Schimbarea la Față” a fost construită în perioada 1845-1847, prin strădania stareței
Eufrosina Lazu, fiind sfințită la 2 noiembrie 1847. Construcția acestei biserici a avut loc ca
urmare a extinderii așezării mănăstirești spre sud și sud-vest. Hramul lăcașului de cult este
Schimbarea la Față, sărbătorită în fiecare an la 6 august.

Pe zidul sudic al edificiului a fost amplasată o pisanie în limba română cu caractere chirilice,
având următorul text: „Această s. bisărică sau făcut cu cheltueala făcătorilor de bine prin
osărdiea și ostăneala sfinți(ei) sale, maicei E(u)frosina Laz(u) starița sn. mon. Varatecul, și sau
sfințit la a. 1847, noemvri(e) 2″.

Biserica are plan dreptunghiular, având atașat un pridvor de lemn în colțul sud-vestic. Pe
acoperișul lăcașului de cult se află trei turle înalte, din lemn. Inițial era compartimentată în
pronaos, naos și altar, dar ulterior a fost construit un pridvor de lemn pentru a proteja intrarea
situată la sud-vest. Acest lăcaș de cult are o catapeteasmă veche, care datează de la jumătatea
secolului al XIX-lea. Biserica a fost pictată abia în anul 1965 de către Eremia Profeta (1914-
2002).

La intrarea în curtea bisericii, înspre est, a fost zidit un turn-clopotniță, în care se afla un clopot
de pe vremea maicii Olimpiada (1838) și unul rămas de la Eufrosina Lazu (1851).

În prezent, prin curtea acestei biserici se intră în cimitirul actual al mănăstirii, amplasat spre
nord-vest.

 Case monahale – Mănăstirea Văratec

 Parcul natural Vânători-Neamț (30.818 ha) a fost înființat în anul 1999, și include trei
rezervațiile naturale de interes național: Pădurea de Argint, Codrii de Aramă și Rezervația de
zimbri și faună carpatină Dragoș Vodă.

Turiștii interesați să întâlnească cel mai mare erbivor din Europa în condiții similare cu cele
din libertate și să cunoască habitatul natural al zimbrului pot să își programeze o vizită la
sediul Administrației Parcului Natural Vânători Neamţ. În momentul de faţă, Parcul este
sigurul loc din România în care zimbrul se întâlneşte în captivitate, în cadrul Grădinii
Zoologice din comuna Vânători Neamţ, în semilibertate la Centrul de Management al
Zimbrului şi în libertate, în zona comunelor Agapia, Bălţăteşti, Brusturi, Crăcăoani, Vânători
Neamţ, Răuceşti, Pipirig, Hangu şi până în Ceahlău.

Țarcul de aclimatizare pentru zimbri, în suprafață de 180 hectare, reprezintă un mozaic de

habitate de pădure și zone deschise în care sunt amenajate diverse facilități de observare
(pavilioane, pasarelă suspendată, traseu tematic, observatoare) a zimbrilor în semilibertate. Pe
lângă zimbri, mai pot fi observate, în condiții similare celor din libertate, exemplare de căprior,
mistreț, vulpe, veveriță, pisică sălbatică, bursuc, avifaună.

Destinația turistică Bison Land (Ținutul Zimbrului)-Parcul Natural Vânători Neamț a fost
inclusă în Sustainable Destinations Top 100, competiție organizată la nivel global de către
Green Destinations în cooperare cu alte 10 organizații internaționale ce sunt interesate de
turismul sustenabil.
În cei patru ani de când se realizează competiția Sustainable Destinations Top 100, este pentru a
doua oară, în anul 2018, când în acest top este inclusă o destinație din România, în 2017 fiind
vorba tot despre Bison Land.

Bison Reserve and Carpathian Fauna Dragos Voda, was founded in 1968. The first three bison
were brought here in 1970 from Poland. In 1974, they were born here a male and a female.
Dragos Voda Bison Reserve, currently Zoo Dragos Voda, one of the four protected areas
included in the Natural Park Vanatori Neamt, streches about 11,500 ha. Of the 28 bison existing
at Vanatori Neamt, only 7, two males and five females were housed in tourist purpose by Zoo
Dragos Voda. The remaining copies are in The Acclimatization Park which covers an area
surrounded by 180 hectares of land. Currently, the garden includes, in addition to bison
population, copies of Carpathian deer, fallow deer, one pair of mouflon, deer, fox, one bear, one
wolf, and various species of birds. In the zoo there are 3 ponds named Bison`s, Deer`s, Stag`s
specially designed for fishing with beautiful specimens of carp, Prussian carp, zander, pike or
perch, the most attractive and very well maintained pond is Bison`s Lake located right at the e
ntrance of the reserve, on the left.
Starting with the year 2002, the reserve accommodation spaces from reserve benefits from a
modernization program so that in the moment, Bison Reservation Dragos Voda is one of the
largest and most representative reserves in Europe and one of the most visited tourist attractions
in Neamt County.

Park’s Visitor Centre, includes:

1) Bison Museum with a series of temporary and permanent exhibitions of which we specify
Temporary Exhibition In black and white, Exhibition Crafts and traditions in the land of bison,
Exhibition Bison in Neamt County which is, moreover, the main exhibition;
2) Suspended walkway built of wood at 15m height over a length of 200m, which allowes
observation of wildlife and vegetation.

Bison Reserve – it was built in 1968 and it’s currently home to 28 bison. 7 of them are found in
the touristic area along with many other animal species: mouflons, deer, foxes, a bear, a wolf and
different species of birds.

Nowadays, the Park is the only place in Romania where tourists can visit the bison in three
habitat types: inside “Dragoş Vodă” Carpathian Wildlife and Bisons Reserve, in semi-freedom,
in the acclimatization enclosure at the „Bisons Management Centre” and in freedom, in the
forests of the communes
Muzeul Cetatea Neamţ (Neamt Citadel)

It was built in 14th century Moldavia during Petru I of Moldavia's reign and expanded in the
15th century. The citadel played a key role in Stephen III of Moldavia's defense system, along
with Suceava, Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Chilia and Cetatea Albă. Among the most
representative historical monuments from Romania we find the fortress of Neamtz, an objectiv
situated in the city of Tg. Neamtz in the subcarpathian zone of Moldavia.

Issued from the local society’s necessities, the fortress of Neamtz was build in the period of
consolidation of the romanian medieval state on the east side of Carpathians. Along the
centuries, the history of the fortress has been tidely combined with the history of the whole
Moldavia, for the fortress marked some important moments of this history, keeping on its walls
the traces of the days of glory or those of sorrow of the past times. Built from the order of Peter
the 1st Musat (1375-1391) the same as the fortress from Suceava or that from Scheia and other
churches or monasteries, the fortress of Neamtz was initialy composed by the central fort which
was closing a court garded by four towers.

Situated to the crossing of the way which connects Suceava, through Baia, to Piatra and other
cities of Moldavia, with the way coming over the Tulghes pas from Transylvania, the fortress on
the Culmea Plesului is documentary attested for the first time on 2 february 1395. At that
moment at the east of Carpathians, aiming to get Moldavia under the authority of Hungary, the
mean King Sigismund de Luxemburg gave a chancellary act "ante castrum Nempch" shortly
after the battle from Hindãu (Ghindãoani) which ended with the victory of Steven the 1st Musat.

The commandant of the fortress – pârcãlabul – had larger military and administrative
attributions. Under his power there were the village, which formed the neighbouring area of the
fortress (ocoale), named by the documents "right of the king". Certainely, the habitants of these
villages had some obligations concerning the maintenance of the garnizone and the supply of
guard contingents (the so-called "hunters") beside their obligations to pledge "the work at the
fortress".

After the battle from Hindãu, which enabled for a little while the hungarian tendencies to bring
Moldavia under their suveranity, there are not known any notable military events concerning the
fortress for many decenies.

Only after Steven’s the Great (1457-1504) coming, the fortress of Neamtz will be integrated to
the effort made by the whole country to preserve the liberty. The great organisor and military
commandant understood very well the role which was to be given to the fortifications system in
order to reinforce the capacity of defence of the country and of the King’s power reason enough
for him to dispose the reinforcement of the old fortress and the building of new one’s. Due to this
constructiv programm, the fortress of Neamtz has been rebuildt (renovated) its look changing
almost completely. The works done, according all probabilities between the spring of 1475 and
the summer of 1476, contributed to the rising of the old walls and the construction of the exterior
court with defence bastions and the suspended bridge on eleven stone piles.

Reinforced in this way, the fortress of Neamtz wrote in 1476 one of the most heroic pages from
the history of Moldavia. Lead by Arbore, the garnizone of the fortress resisted to the siege of the
turkish army which couldn’t krown this way the victory from Valea Albã (Rãzboieni, 26 iulie).
Concerning this event, the sultans writer Angiolello wrote:

Defeated, in fact, by the impossibility of conquering none of Moldavia’s fortress and to impose
as a King his protected, harressed by the moldavian army, regrouped after the returning of the
paysantry - gone to secure its families and goods - arround the King, with his army diminished
by deseases, threatened by the aproach of the troups coming to help the moldavians, from
Transylvania, the sultan was obliged to end the siege and to retreat himself and his army.The
ruling of Steven’s the Great descendants did nothing else but continuing, despite the troubles on
the extern plan, the line opened by their great predecesor. This way, until the end of Peter’s
Rares first ruling period, Moldavia has been kept away from the great military campaigns and
consequently, the resistence of the walls of the Neamtz fortress was no longer tested.

As the turkish domination becomes rougher and their progress in the battle technics begins to
increase, the role of the fortress diminishes. After the partial destruction of some interior
constructions during the rule of Alexandru Lãpuºneanu (1564) and the renovations ordered by
Ieremia Movilã in 1600, the fortress of Neamtz will open its doors in front of the armies of that
who realised the first political union of the romanians: Michael the Brave.

Transformed in monastery by Vasile Lupu and than partialy destroyed by Dumitrasco

Cantacuzino in 1675, the fortress of Neamtz will have the force to write one more heroic page in
1691, when, defenced by a small group of soldiers (plãiesi), will resist for a few days to the siege
of the polish army lead by Ian Sobietski. After the destroy ordered by Michael Racovitza in
1717, the fortress of Neamtz will totally loose its political and military importance.In the two
following centuries the fortress of Neamtz knew a continue degradation due to the people and to
the intemperies, which made the fortress at the midle of the XIXth century look pale, contrasting
with the impresive image of the citadele it was once.

Consolidated and restored partially, nowadays, the fortress represents one of the most visited
objectives of the region.

Originea Cetăţii Neamț Lipsa unor informaţii precise privind începuturile construcţiei Cetăţii
Neamţ a făcut să se vehiculeze, pe această temă, mai multe ipoteze, a căror veridicitate a fost
deseori pusă la îndoială.

O serie de istorici şi filologi, dintre care unii de mare prestigiu, precum A.D. Xenopol, B.P.
Haşdeu, D. Onciul ş.a., pornind de la Bula papală din anul 1232, în care se strecura informaţia că
în timpul şederii cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei, între anii 1211-1225, aceştia ar fi construit pe
versantul estic al Carpaţilor un castrum muntissimum, au acreditat părerea că numai Cetatea
Neamţ ar fi putut fi acesta.

Dealtfel, ipoteza germanică – teutonică sau săsească – a Cetăţii Neamţ a fost însuşită de mulţi
dintre istoricii noştri, care au trebuit într-un fel sau altul să se pronunţe asupra originii acesteia,
pornind de la numele pe care îl poartă.

În deceniul şase al secolului nostru, când lipsa informaţiilor istorice scrise au putut fi suplinite de
preţioasele informaţii date de săpăturile arheologice, părerile asupra începuturilor cetăţii au putut
fi reconsiderate. Astfel, materialul databil de pe stratul cel mai de jos de locuire al cetăţii, scos la
iveală prin investigaţiile sistematice efectuate, similar cu cel descoperit la cetatea de scaun de la
Suceava, unde au fost identificate şi monede din timpul domniei lui Petru I Muşat (1375-1391),
constituie o dovadă certă că Cetatea Neamţ a fost construită în a doua parte a domniei lui Petru I,
perioadă în care Moldova a cunoscut o dezvoltare economică şi politică continuă.

Dacă vechea teorie, conform căreia construcţia cetăţii s-ar datora teutonilor, cade de la sine, nici
ipoteza unei construcţii săseşti nu poate rezista câtuşi de puţin, pentru că mica colonie atestată în
evul mediu în urbea Neamţ nu avea nici autoritatea politică şi nici puterea economică necesară
pentru a realiza o construcţie militară de aşa mari proporţii. În plus, până la această dată nu s-a
descoperit nici o mărturie arheologică care să susţină acest lucru, iar izvoarele documentare sunt
ca şi inexistente.

După cum afirma cu peste trei decenii în urmă regretatul istoric Radu Popa, un monument ca
Cetatea Neamţului reprezintă o construcţie de mare amploare, care a cerut un efort uriaş şi
mijloace materiale considerabile. Singura forţă capabilă de a întreprinde asemenea iniţiative a
fost asigurată de voievozii din epoca de consolidare a statului feudal al Moldovei.

Este foarte probabil că documentul din 6 mai 1387, prin care Petru I Muşat a depus jurământul
formal de vasalitate faţă de regele Vladislav Iagello al Poloniei, în care domnul moldovean
menţiona că „ne facem supuşi cu omagiu, pe noi, poporul şi ţara noastră, cetăţile Moldovei şi
celelalte domenii”, face referire şi la Cetatea Neamţ, atestată documentar în mod clar câţiva ani
mai târziu, la 1395, în timpul expediţiei regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, asupra
Moldovei. Nu lipsit de importanţă este faptul că „Neamţul din munţi” este amintit în Cronica
rusească ce cuprinde oraşele de la est de Carpaţi, datată între anii 1387-1391, care ar fi putut să
se refere atât la oraş, cât şi la cetate.

Fortificaţiile Cetăţii Neamţ trebuiau să reprezinte un avantpost important în lupta de apărare a

graniţei de vest a Moldovei, a trecătorilor Carpaţilor Răsăriteni mai ales, pe unde putea veni
asupra statului moldovenesc primejdia cea mai mare: la acea vreme regatul maghiar îşi manifesta
cu evidenţă politica de continuă expansiune teritorială spre est.

Aşezată aproape de vârful cel mai înalt al Culmii Pleşului, Cetatea Neamţ străjuia valea
Moldovei şi a Siretului, ca şi drumul care trecea peste munte în Transilvania, de la Târgu Neamţ
spre Pipirig, peste Petru Vodă, prin Poiana Largului spre pasul Tulgheşului. Fiind una din cele
mai bine întărite cetăţi de care a dispus statul medieval moldovenesc, Cetatea Neamţ a fost
prezentă în evenimentele de primă importanţă pe care le-a cunoscut această parte de ţară.

Numele cetăţii provine, probabil, de la hidronimul de „Neamţ” pe care îl poartă râul care curge
pe sub poala muntelui şi de la care şi-au luat numele oraşul şi mănăstirea din apropiere. Mult
timp centrul politic al regiunii a fost oraşul de pe apa Neamţului (cunoscută în acest sector şi sub
numele de Ozana) unde pârcălabii cetăţii erau şefii administrativi, militari şi judecătoreşti,
numele de Neamţ extinzându-se apoi asupra ţinutului şi judeţului, aşa cum şi oraşul Piatra, după
mijlocul secolului al XIX-lea, va deveni Piatra-Neamţ.

Filiaţia toponimelor de „Neamţ” de la numele apei, afluent de dreapta al Moldovei, pare a fi

identică cu cea de la Suceava, unde oraşul, cetatea şi ţinutul şi-au luat numele de la apa Sucevei.

După cum arăta istoricul C.C. Giurescu, unele târguri şi oraşe medievale au luat fiinţă la locurile
de vaduri pentru trecerea apelor, devenind centre polarizante pentru zona înconjurătoare, de aici
şi emanarea toponimelor de la hidronime şi extinderea lor la nivelul unităţilor teritoriale mai mari
– ocoale şi ţinuturi.

Unii cărturari au explicat cuvântul „Neamţ” ca fiind de origine slavă, el însemnând: „tăcut”,
„liniştit”, „mut” şi care a fost dat ca hidronim şi toponim în perioada de conveţuire a populaţiei
româneşti autohtone cu comunităţile slave în deplasare pe teritoriul ţării noastre, când au început
a fi folosite nume slave şi pentru alte cursuri de ape.

Potrivit concepţiei strategice a domnitorilor Moldovei de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi

începutul veacului următor, Cetatea Neamţ trebuia să se încadreze în sistemul general de apărare
a ţării, alături de alte fortificaţii similare.

Construcţia cetăţii Neamț

Locul pentru amplasarea Cetăţii Neamţ a fost ales în mod fericit, întrucât Culmea Pleşului
asigură, prin poziţia sa naturală, mari posibilităţi de apărare. Stânca Pleşului apare ca un pinten
cu plan în formă aproximativ triunghiulară, desprins de vârful Cerdac, cu înălţimea de circa 480
m faţă de nivelul mării şi de 80 m faţă de nivelul apei Neamţului.

De sus, de pe vârful Cerdacului, unde se presupune că a fost un important punct de observaţie, se

deschide un orizont larg, de unde se pot transmite şi recepţiona semnale vizuale la distanţă.

Planul cetăţii are aspectul unui patrulater cu laturi inegale, adaptat după teren. Dacă între latura
de nord şi cea de sud diferenţa nu este decât de un metru (38, 50 m/37, 50 m), în schimb între
latura de est şi cea de vest diferenţa este mult mai mare – de 7 m (47 m/40 m). S-a apreciat că
planul cetăţii de la Neamţ, ca şi al aceleia de la Suceava, ar fi suferit o influenţă polono-
lituaniană prin cetăţile Coriatovicilor din Podolia sau Diosgör din Ungaria. Specific pentru
Cetatea Neamţ este faptul că turnurile de apărare, din cele patru colţuri, n-au fost plasate în
exteriorul zidurilor, ca la cetăţile Suceava şi Scheia construite în aceeaşi perioadă, ci au fost
încadrate direct în scheletul de ziduri, şi aceasta pentru că fortificaţiile naturale de pe trei laturi
nu permiteau construcţia lor în exterior.

Iniţial, fortul muşatin avea înălţimea de circa 12-15 m, cu o grosime apreciabilă, de aproape 3 m.
Zidurile sunt susţinute şi consolidate în exterior de 18 contraforţi puternici de formă prismatică,
care corespund pe direcţia zidurilor interioare. Intrarea în cetate se făcea pe „poarta muşatină” de
la mijlocul zidului de nord. Datorită faptului că numai prin partea aceasta cetatea putea fi mai
uşor atacată, încă din faza muşatină latura nordică a fost apărată de un şanţ destul de adânc, care
trecea prin imediata apropiere a zidului, aşa cum au dovedit săpăturile arheologice. Fragmentele
ceramice găsite în pământul de umplutură al acestui şanţ sunt caracteristice pentru a doua
jumătate a secolului al XV-lea, când s-a săpat altă fortificaţie, la o depărtare de câţiva metri.

Dezvoltarea tehnicii de luptă prin perfecţionarea armelor de foc, în special a bombardelor, care
puteau arunca ghiulele mult mai mari şi mai grele, de piatră sau de fontă, capabile să provoace
distrugeri zidăriei, a făcut ca cetăţile să se adapteze noilor arme. În acest scop construcţiile în
unghi drept au fost încadrate de turnuri sau bastioane rotunjite. La Cetatea Neamţ aceste lucrări
au fost realizate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, probabil în timpul răgazului rămas între
lupta de la Vaslui din ianuarie 1475 şi 26 iulie 1476, când a avut loc lupta de la Războieni-Valea
Albă.

În acest scurt timp zidurile cetăţii au fost supraînălţate cu circa 6–7 m, iar în interior au fost
construite o serie de dependinţe necesare garnizoanei militare. Dar cele mai importante lucrări s-
au realizat în partea de nord şi nord-est a fortului, unde s-a săpat, după cum am arătat, un nou
şanţ de apărare mult mai adânc şi mai larg, flancat spre cetate de patru bastioane semicirculare cu
ziduri groase şi rezistente, cu înălţimi variabile, de până la 30 de metri. Zidăria bastioanelor era
prevăzută cu creneluri şi ferestre înguste, prin care apărătorii cetăţii puteau să supravegheze şi să
lovească duşmanii.

Remarcabilă era noua cale de acces în cetate, reprezentată de un pod arcuit, sprijinit pe 11 piloni
de piatră de formă prismatică. Elevaţia podului era, probabil, sub formă de boltă zidită tot din
piatră, ca şi pilonii. Forma arcuită a podului, care este în mare parte paralel cu bastioanele, cât şi
lungimea sa, îi obliga pe duşmani, atunci când atacau, să se expună mai mult timp loviturilor
apărătorilor cetăţii. Se crede că orientarea podului îi obliga pe atacanţi să-şi mute scutul din mâna
stângă în mâna dreaptă, ceea ce ducea la diminuarea atacului. Porţiunea de pod dintre ultimul
pilon şi zidul bastionului era mobilă, putând fi ridicată printr-un sistem de scripeţi. Tot mobil era
şi podul din faţa porţii principale realizată în timpul lui Ştefan cel Mare, prin turnul de nord-est.
Se pare că aici au fost porţi duble, atât la intrarea cât şi la ieşirea din turn, unde se pot vedea cu
uşurinţă cele două stiluri constructive: gotic şi romanic. Ca măsuri suplimentare de supraveghere
au fost construite, la intrarea în curtea exterioară, două capcane cu trape, cunoscute şi sub numele
de „curse de şobolani sau de şoareci”.

De la capătul podului, legătura cu satele din jur se făcea pe un drum ce ocolea vârful Cerdacului,
cu acces la drumul spre Baia şi Suceava, dar şi la oraşul de jos. Calea actuală de acces spre cetate
a fost amenajată mult mai târziu, în timpul domniei lui Mihalache Sturza, la 1834.
După cum dovedesc o serie de izvoare narative şi observaţiile arheologice, unele căi de acces
erau fortificate cu „părcane”, sub formă de şanţuri întărite cu palisade, pentru a împiedica accesul
inamicilor.

Întărită prin lucrările făcute în timpul lui Ştefan cel Mare, cu şanţul de apărare flancat cu
bastioane puternice, cu ziduri supraînălţate, cu căi de acces pe care era imposibil să se transporte
„maşini” de luptă pentru distrugerea zidurilor, Cetatea Neamţ a devenit una din cele mai
puternice cetăţi din Ţara Moldovei.

La construcţia cetăţii au fost folosiţi meşteri pricepuţi, care au mai lucrat probabil şi la alte
asemenea fortificaţii. Stilul gotic, evident la ancadramentele de porţi şi ferestre, subliniază
prezenţa unor meşteri transilvăneni, probabil de la Bistriţa şi Rodna, oraşe cu care Ştefan cel
Mare a avut legături strânse. Majoritatea încăperilor, cu excepţia celor din turnuri, care erau
separate prin plafoane sprijinite pe grinzi groase de stejar, aveau arcade boltite realizate din
cărămidă, sprijinite pe laterale şi la capete pe elevaţia rezistentă din piatră a zidurilor groase.
Fragmentele de ancadramente de la uşi şi ferestre, cât şi unii piloni de susţinere, descoperiţi în
molozul ruinelor, dovedesc atât competenţa meşterilor pietrari, cât şi grija de a se realiza un
lucru frumos. Sub conducerea acestora, la o lucrare de aşa proporţii a participat, desigur, şi un
număr însemnat de salahori, la căratul unui volum aşa de mare de piatră şi a celorlalte materiale
de construcţie: lemn, cărămidă, var, nisip etc. Aceşti oameni proveneau din locuitorii satelor
ocolului, care aveau, aşa cum precizează documentele vremii, obligaţia prestării „muncii la
cetăţi”, fie cu carele, fie cu braţele. Dar pentru că asemenea lucrări trebuiau terminate într-un
timp cât mai scurt, fiind patronate de însăşi autoritatea domnească, la realizarea lor erau
mobilizaţi şi târgoveţii, robii de pe moşii, oştenii şi prizonierii.

Materialul din construcţie este în cea mai mare parte piatră de râu, probabil din părţile
Pipirigului, folosită atât ca elevaţie, cât şi ca umplutură a zidurilor. La construcţia arcadelor,
pervazurilor, pilonilor şi a contraforţilor a fost folosită piatra de carieră de la Domesnic şi Gura
Secului. O cantitate apreciabilă de rocă de gresie verzuie provine chiar din stânca de la baza
Culmii Pleşului.

Analiza compoziţiei mortarului arată că acesta a fost făcut dintr-un var hidraulic în amestec cu
nisip, microprundişuri, cărămidă sfărâmată şi praf de mangal, care au alcătuit un liant foarte
rezistent. Pe anumite porţiuni de zid, supuse mai mult acţiunii agenţilor naturali, se poate vedea
că mortarul a rezistat chiar mai bine decât piatra!

Cele mai multe încăperi erau destinate nevoilor garnizoanei militare, care poate să fi avut, în
mod obişnuit, aproximativ 300 de oameni.

Muzeu – casă memorială „Ion Creangă”, Târgu Neamț

Casa Memoriala Ion Creanga din Humulesti este leaganul copilariei marelui povestitor Ion
Creanga (1837-1889). Satul Humulesti face parte din suburbia de astazi a orasului Targu Neamt.
Data din care dateaza aceasta casa din Humulesti dupa cum se indica in LMI este 1833, ea fiind
situata pe strada Ion Creanga nr. 8. Ion Creanga a locuit in aceasta casa de la nastere pana in
1846, apoi cu intreruperi pana in 1855. Casa memoriala din Humulesti se afla pe Lista
Monumentelor Istorice din judetul Neamt din anul 2004.
Langa casa din Humulesti se gaseste Parcul tematic „Ion Creanga”, un loc in care vizitatorii se
pot intalni cu personaje indragite din povestile pentru copii scrise de Ion Creanga.
Casa Ion Creanga din Humulesti a fost construita intre anii 1830-1831 de catre Petre Ciubotariu
(conform LMI datarea este 1833), bunicul povestitorului. Acesta a daruit-o fiului sau Stefan, care
in 1835 s-a casatorit cu Smaranda Creanga, fiica lui David Creanga din Pipirig. Ion Creanga a
locuit in casa din Humulesti permanent de la nastere pana in 1846, apoi cu intreruperi pana in
1855, cand a plecat spre Iasi, la Seminarul de la Socola. Dupa moartea lui Stefan a Petrii si a
Smarandei, casa a fost mostenita de fiica lor cea mai mica, Ileana Creanga. Ulterior, aceasta,
neavand copii, a donat-o nepoatei sale, Sofia, fiica Mariei, o alta sora a lui Creanga. Casa din
Humulesti a fost restaurata in 1937 prin grija istoricului Nicolae Iorga. In 1944 Sofia Grigoriu,
nascuta Creanga, doneaza casa din Humulesti Asociatiei Invatatorilor din Romania.
Casa din Humulesti a fost in continuare ingrijita de doi dintre copiii Sofiei, Zahei si Antonica
Grigoriu si a functionat neoficial ca muzeu pana la 1951. Atunci, la initiativa lui Zahei, a avut loc
deschiderea propriu-zisa a actualului muzeu memorial Ion Creanga din Humulesti. Cele mai
importante reparatii (restaurari s-au mai realizat in 1960 si 1988) au avut loc in 1975, cand a fost
refacut acoperisul si s-a inlocuit tavanul.
Casa memoriala Ion Creanga din Humulesti a devenit in scurt timp, unul dintre cele mai vizitate
muzee memoriale din judetul Neamt.
In prezent, casa memoriala este unul dintre cele mai vizitate muzee din tara, trecandu-i pragul
anual mai mult de 40.000 de turisti romani si straini In fiecare an, casa din Humulesti patroneaza
Manifestarile „Zilele Ion Creanga”, precum si activitati culturale: seri muzeale, expuneri cu
tema, conferinte, simpozioane organizate la sediul unitatii, la sediul Fundatiei Culturale „Ion
Creanga” din Targu-Neamt sau la scoala din Ion Creanga Humulesti.
Casa lui Ion Creanga are un acoperis larg de dranita sub care se afla peretii durati din barne
groase peste care s-a asternut un strat de lutuiala Interiorul este format din doua incaperi micute
si o tinda. Intrarea in casa este una scunda, adapostita de ploile repezi printr-o prispa lata de
cateva palme, iar in spatele casei un acoperamant de scanduri cu panta repede protejeaza mai
multe obiecte gospodaresti si unelte agricole cu certa valoare etnografica.
In prima incapere pe care o are casa lui Ion Creanga din Humulesti, care este cea mai mare si
fiind camera in care locuia familia se afla covata pentru copilul mic, hainele de sarbatoare
asezate pe culmi si lada de zestre a mamei Smaranda. In dreapta de cum intram se observa lavita
in jurul careia avea loc iarna sezatoarea. In mijlocul casei din Humulesti sunt asezate pentru a
putea fi vazute, uneltele de tesut ale mamei, iar pe o masuta se pot vedea ceaslovul (prima carte
dupa care a invatat sa citeasca) si bustul sau. In tinda se pot observa foarte multe panouri cu date
despre scriitor, iar in camera urmatoare, adica in camara, se afla intrarea in podul casei unde Ion
Creanga a ascuns pupaza din tei.
Aceasta atractie turistica, si anume casa lui Ion Creanga din Humulesti detine o valoroasa
expozitie permanenta, reorganizata tematic dupa 1989, ce cuprinde documente de arhiva,
scrisori, carti postale cu autograf, fotocopii ale manuscriselor, fotografii si 14 lucrari de grafica,
realizate de plasticianul Eugen Taru pentru ilustrarea editiei din 1949 a Amintirilor din copilarie.
Persoane implicate in organizarea expozitiei tematice din casa muzeului memorial Ion Creanga
din satul Humulesti si in colectionarea obiectelor etnografice necesare organizarii expozitiei au
fost: Z. Grigoriu (descendent al povestitorului Ion Creanga) si preotul Cosma (preotul satului
Humulesti).

http://monumenteneamt.ro/muzeu-casa-memoriala-ion-creanga

Hanul Ancuței

Hanul Ancuței a devenit celebru prin plasarea aici a acțiunii din volumul Hanu-Ancuței (compus
din 9 povestiri), publicat în anul 1928 de marele scriitor român Mihail Sadoveanu (1880-1961).
După unele documente păstrate, hanul ar data încă din secolul al XVIII-lea, când se pare că și-a
deschis porțile pentru negustorii aflați în trecere spre Roman, Suceava sau spre Iași. Pe atunci,
Hanu Ancuței se află în marginea unui sat care s-a strămutat apoi pe moșia boierilor Catargi.

In 1819, vornicul Ștefan Catargiu, proprietarul moșiei Tupilați, obține hrisov pentru înființarea
de târguri și iarmaroace. Cum hanul se află la o încrucișare de mari drumuri comerciale – drumul
Siretului și drumul care legă Iașul de Piatră Neamț sau Târgu Neamț prin Tupilați – se
construiește un han nou, ce va servi și că stație de poștă.

Se pare căƒ numele orașului a fost preluat de la numele voievodului Roman I Mușat (1392-
1394), considerat de unii cercetători că fiind întemeietorul acestuia, deși existau probe materiale
care să ateste existența curții de la Român incă de pe vremea lui Petru I Musatinul.

Într-un document din anul 1876, care cuprindea un inventar al moșiei Tupilați, era trecut și
„rateșu de la Ancuța”. Hanul era zidit pe temelie de piatră, avea o lungime de 36, 20 metri și o
lățime de 15,70 metri, iar zidurile sale de cărămidă erau de 70 cm grosime. Hanul avea două
porți din lemn de stejar, una prin care intrau carele și alta prin care ieșeau. Porțile din stejar tare
erau ferecate cu zăvoare duble și drugi masivi de fier, iar ferestrele erau mici și zăbrelite. Carele
erau așezate lângă poarta de ieșire, având lângă clădirea hanului un loc pentru depozitarea
nutrețului.

Clădirea avea o fațadă simplă, cu arhitectură de pilaștri, iar intrarea beneficia de o arcadă dublă,
încununată de un fronton clasic. Hanul dispunea de patru odăi pentru musafiri, o odaie pentru
crâșmari, una pentru hangiu, două camere de odihnă și grajdul. În partea din dreapta erau
camerele de dormit pentru călători, cu intrări separate, iar în stânga erau cârciuma, birtul și
locuința hangiului. Sub cârciumă se afla intrarea în pivnița boltită, construită din piatră de râu și
având lungime de 11 metri și lățime de 4 metri. Sala comună sau birtul, cu mese lungi, era pentru
mâncare, taifas și adesea pentru chef cu lăutar

Imaginea hanului este frumos surprinsă de către Mihail Sadoveanu: “Trebuie să știți
dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han, – era cetate. Avea niște ziduri groase de ici
până colo, și niște porți ferecate cum n-am mai văzut de zilele mele. Pe lângă adăpost, hanul
oferea oamenilor și prilej de petrecere. În cuprinsul lui puteai oploși oameni, vite și căruțe și nici
habar nu aveau din partea hoților… Porțile stăteau deschise că la Domnie. Și prin ele, în zilele de
toamnă, puteai vedea valea Moldovei cât bătea ochiul și pâclele munților pe păduri de brad până
la Ceahlău și Halauca. Iar după ce se cufundă soarele înspre tărâmul celălalt și toate ale
depărtării se ștergeau și lunecau în tainice neguri, – focurile luminau zidurile de piatră, gurile
negre ale ușilor și ferestrelor zebrelite. Contenea câte un răstimp viersul lăutarilor, și porneau
poveștile…”

Această clădire a dăinuit multă vreme până când, prin anul 1943, proprietarul a dărâmat-o,
rămânând doar leagănul unor minunate povestiri sadoveniene. Cu zidurile în ruină, a vegheat
întinderile pustii până acum două decenii și jumătate, când a redevenit locul de popas atât de
vestit odinioară, dar cu alte povestiri și alți eroi trăitori în acele vremuri. Amenajat cu tot
specificul unui interior de epocă, Hanu Ancuței se întipărește puternic în amintirea vizitatorilor
săi, cărora le oferă ospitalitate.