Biologia este știința naturală care se ocupă cu studiul vieții și al tuturor organismelor vii.

Ca știință a
vieții, biologia studiază organismele din punct de vedere structural, al proceselor chimice,
al interacțiilor moleculare, al mecanismelor fiziologice, al dezvoltării și al evoluției.[1] În ciuda
complexității acestei științe, există doar câteva concepte simple care stau la baza acesteia, și
anume teoria celulară, evoluția, genetica și homeostazia.[2] Astfel, în teoria fundamentală a biologiei
spune că celula este unitatea de bază a vieții, gena este unitatea de bază a eredității, iar evoluția
este motivul pentru apariția sau extincția speciilor. Organismele vii sunt sisteme termodinamice a
căror supraviețuire se bazează pe transformarea continuă a energiei și pe
descreșterea entropiei locale, cu scopul menținerii homeostaziei (stării de echilibru intern a unui
organism).[3][4]
Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G.
Treviranus[5] și provine din cuvintele grecești βίος / bios, « viață » și λόγος / logos, « cuvânt, discurs,
știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast.
Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe G.L.L. de Buffon, G. Cuvier, J.H.
Fabre, Ernst Haeckel, Jean-Baptiste de Lamarck, Carl Linné, Charles Darwin, G.J. Mendel, Th.
Schwann, H. de Vries, Alfred Russel Wallace, A. Weismann. În prezent, este una dintre materiile
standard de învățământ în școli și universități de pretutindeni, iar peste un milion de articole sunt
publicate anual într-un număr mare de jurnale din domeniul biologiei și medicinei.[6]
Subdomeniile sau ramurile biologiei sunt diverse și sunt definite în funcție de metodele de cercetare
implicate și de sistemele biologice luate în studiu: biomatematica utilizează metode matematice cu
scopul formulării unor modele cantitative, în timp ce biologia experimentală se bazează pe date
empirice pentru validarea unor teorii propuse. Astfel, se dorește înțelegerea mecanismelor vieții,
modului în care aceasta a apărut și a evoluat din materie anorganică, lipsită de viață, în urmă cu
aproximativ 4 miliarde de ani în urmă și motivul pentru care sistemele biologice au continuat să
crească în complexitate.[7][8][9]

Cuprins

 1Istorie
o 1.1Apariția termenului
o 1.2Începuturile biologiei
o 1.3Biologia modernă
o 1.4Biologia în România
 2Principii fundamentale
o 2.1Teoria celulară
o 2.2Evoluția
o 2.3Genetica
o 2.4Homeostazia
o 2.5Energia
 3Studiu și cercetare
o 3.1Structural
o 3.2Fiziologic
o 3.3Evolutiv
o 3.4Sistematic
 3.4.1Regnuri
o 3.5Ecologic și de mediu
 4Subdomenii
 5Definiții ale diverșilor autori
 6Ramuri ale biologiei
 7Clasificarea organismelor
 8Vezi și
 9Note
 10Bibliografie
 11Legături externe
Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: istoria biologiei.

O reprezentare grafică a unei muște, preluată din lucrarea Micrographia a lui Robert Hooke, din anul 1665

Apariția termenului[modificare | modificare sursă]

Termenul biologie este derivat din cuvântul grecesc βίος, bios, „viață”, la care s-a alipit sufixul -
λογία, -logia, „studiu”.[10][11] Versiunea în limba latină a termenului a fost utilizată pentru prima dată în
anul 1736, când savantul suedez Carl Linnaeus (Carl von Linné) a folosit termenul biologi în lucrarea
sa, Bibliotheca botanica. Termenul a reapărut în anul 1766 în lucrarea Philosophiae naturalis sive
physicae: tomus III, continens geologian, biologian, phytologian generalis, realizată de către Michael
Christoph Hanov, discipolul lui Christian Wolff. Prima variantă a termenului în limba
germană, Biologie, a fost utilizat abia în anul 1771 în traducerea cărții lui Linné. În 1797, Theodor
Georg August Roose a utilizat denumirea într-o prefață a cărții sale, Grundzüge der Lehre van der
Lebenskraft. Karl Friedrich Burdach a folosit termenul într-un sens mai restrâns, indicând studiul
ființei umane din punctul de vedere morfologic, fiziologic și psihologic (Propädeutik zum Studien der
gesammten Heilkunst). Utilizarea modernă a termenului a fost implementată odată cu publicarea
tratatului Biologie, oder Philosophie der lebenden Natur (1802–22) de Gottfried Reinhold Treviranus,
care prevedea:[12]
Obiectul cercetării noastre este reprezentat de diferitele forme și manifestări ale vieții,
condițiile și legile care guvernează modul în care aceste fenomene au loc și cauzele pentru
care acestea au avut loc. Știința care se ocupă cu aceste probleme va fi indicată sub
denumirea de biologie [Biologie] sau doctrina vieții [Lebenslehre].
Începuturile biologiei[modificare | modificare sursă]
Deși biologia modernă a cunoscut o dezvoltare relativ recentă, științele pe care aceasta o includ
și care sunt în relație cu aceasta au fost studiate încă din timpuri străvechi. Filozofia naturală a
fost studiată începând încă din civilizațiile antice ale Mesopotamia, Egypt, the Indian
subcontinent, and China. Totuși, biologia modernă cunoscută astăzi și modul de abordare al
studiului naturii își regăsesc originea în Grecia Antică.[13][14] În timp ce studiul formal al medicinei
începe încă din timpul lui Hipocrate (cca. 460–370 î. Hr.), Aristotel (384–322 î. Hr.) a fost cel
care a adus o contribuție extrem de însemnată la dezvoltarea biologiei. Cele mai importante
lucrări publicate sunt Historia Animālium (Istoria Animalelor) și alte lucrări în care și-a prezentat
viziunea naturalistă, iar ulterior a publicat lucrări mai empirice, care aveau ca punct central
cauzalitatea biologiei și diversitatea vieții. Succesorul lui Aristotel, Teofrast, a realizat o serie de
cărți în domeniul botanicii, care au rămas în istorie considerate drept cea mai importantă
contribuție antică în domeniul studiului organismelor vegetale, chiar și până la finalul Evului
Mediu.[15]
Deși conceptul biologiei ca domeniu separat de știință a apărut în secolul XIX, științele biologice
își au originile din tradițiile medicinei și istoria naturală din Grecia și Roma antică și au fost mai
dezvoltate în Evul mediu de vindecători musulmani, spre exemplu Al-
Jahiz[16] Avicenna,[17] Avenzoar[18] și Ibn al-Nafis[19]. În timpul Renașterii și Evului Modern,
cugetul biologic a fost revoluționat în Europa datorită interesului restaurat de empirism și
descopeririea multor organisme noi. Andreas Vesalius și William Harvey au fost persoane
prominente ale acestei mișcări fiindcă au utilizat experimentări și observări atente
cercetând fiziologia. Trebuie menționați aici și naturaliști cum ar fi Carl Linné sau Georges-Louis
Leclerc de Buffon, care au început să clasifice organismele și fosilele precum și dezvoltarea și
comportarea ființelor vii. Datorită dezvoltării microscopiei a fost descoperită
lumea microorganismelor, punând bazele pentru teoria celulară. Importanța crescătoare
a teologiei naturale, parțial un răspuns pentru filozofia mecanică, a susținut dezvoltarea rapidă
a istoriei naturale[20][21].
După cum s-a menționat, printre savanții din lumea Islamică medievală cu importanță asupra
dezvoltării domeniului biologiei se numără al-Jahiz (781–869), botanistul Al-Dīnawarī (828–
896),[22] și anatomistul și fiziologul Rhazes (865–925). Medicina a fost studiată în special de
către cărturarii islamici, care s-au bazat pe tradițiile filozofice grecești, în timp ce istoria naturală
s-a bazat foarte mult pe gândirea aristoteliană.
O contribuție extrem de însemnată, care practic a marcat începutul dezvoltării rapide a biologiei
moderne, a fost dezvoltarea microscopiei realizată de către Anton van Leeuwenhoek. Doar
ulterior dezvoltării microscopiei savanților li s-a oferit șansa de a descoperi diversitatea lumii
microscopice, ceea ce s-a concretizat prin primele observații
asupra bacteriilor, infuzoarelor și spermatozoizilor. Investigațiile lui Jan Swammerdam au dus la
mărirea interesului pentru studiul entomologiei și au contribuit la dezvoltarea unor tehnici de
bază de disecție și colorație în microscopie.[23]
De asemenea, dezvoltarea microscopiei a lăsat și un impact profund asupra gândirii biologice.
La începutul secolului al XIX-lea, un număr mare de biologi a adus în discuție relevanța mare
a celulei. Ulterior, în 1838, Schleiden și Schwann au început să promoveze următoarele idei,
astăzi universal-acceptate: (1) celula este unitatea de bază a unui organism și (2) celulele
individuale prezintă toate caracteristicile vieții, deși a fost de asemenea impusă și ideea că (3)
toate celulele provin în urma diviziunii altor celule. Datorită lucrărilor lui Robert Remak și Rudolf
Virchow, până în anii 1860 majoritatea biologilor vremii au acceptat aceste trei teorii ca fiind de
bază, idee care s-a concretizat sub denumirea de teoria celulară.[24][25]
Între timp, taxonomia și metodele de clasificare au fost domeniul de interes al istoricilor
naturali. Carl Linnaeus a pus bazele taxonomiei lumii naturale în anul 1735 (iar variațiile
acesteia au fost folosite încă de atunci), iar în anii 1750 a fost introdus sistemul de nomenclatură
binomială științifică utilizat pentru denumirea speciilor.[26] Georges-Louis Leclerc de Buffon a
considerat ideea de specie ca fiind o categorie artificială iar organismul viu ca fiind maleabil -
chiar sugerând posibilitatea unui strămoș comun. Deși nu a susținut ideea de evoluție, Buffon
este un reprezentant important în istoria gândirii evolutive. Lucrările sale au fost o influență a
teoriilor evolutive propuse de Lamarck și Darwin.[27]

Biologia modernă[modificare | modificare sursă]

Peste secolele XVIII și XIX, științele biologice cum ar fi botanică sau zoologie au devenit din ce
în ce mai rapid discipline științifice profesionale. Antoine Lavoisier și alții chimiști și fizicieni au
început să conecteze lumea animată și neanimată prin chimie și fizică. Naturalist–exploratorii au
cercetat interacțiunile între organismele și ambianța și metode prin care aceste legături depind
de geografie — fondând discipline precum biogeografie, ecologie și etologie. Naturaliștii au
început să nu mai sprijine esențialismul și să ia în considerare importanța extincției și caracterul
schimbător al speciilor. Teoria celulară a dat o nouă perspectivă asupra bazelor fundamentale
ale vieții. Aceste dezvoltări, precum și rezultatele cercetărilor embriologiei și paleontologiei, au
fost sintetizate în teoria evoluției prin selecția naturală a lui Charles Darwin. La sfârșitul secolului
XIX a fost părasită teoria generației spontanee fiind înlocuită de teoria microbiană de boală.
Totuși, mecanismul ereditării biologice a rămas un mister[20][28][29].
La începuturile secolului XX, redescoperirea lucrărilor lui Gregor Mendel a adus la dezvoltarea
rapidă a geneticii. Domeniile noi au apărut repede ca consecință a propunerii structurii ADN de
către James Watson și Francis Crick. După apariția dogmei centrale a biologiei moleculare și
spargerea codului genetic, biologia s-a împărțit în mult între biologia organismelor — grupul
câmpurilor științifice legate de organisme și grupuri ale organismelor — și biologia
moleculară și celulară. În cursul secolului XX, aceste curente au fost răsturnate, biologii
moleculari și celulari folosind metode utilizate în biologia organismelor și invers[30][31][32][33].

Biologia în România[modificare | modificare sursă]

Contribuții remarcabile în domeniul biologiei au avut: Grigore Antipa, Dimitrie Brândză, Aristide
Caradja, Radu Codreanu, Constantin Motaș, Emil Racoviță, Dimitrie Voinov, Alexandru
Borza, Florian Porcius, Iuliu Prodan.

Principii fundamentale[modificare | modificare sursă]

Sunt cinci principii fundamentale care stau la baza teoriei biologice:[34]

Teoria celulară[modificare | modificare sursă]

Celule canceroase umane, cu nucleii colorați în albastru. Celula din centru și cea din partea dreaptă
se află în interfază, de aceea nucleul este bine delimitat, iar celula din stânga se află în mitoză, așadar
ADN-ul se regăsește sub formă condensată.

Articol principal: Teoria celulară.

Teoria celulară spune că toate organismele vii sunt compuse din cel mai puțin o celulă, aceasta
fiind unitatea fundamentală a vieții și cea mai mică unitate funcțională a acesteia. Se consideră
că toate organismele vii au apărut ca urmare a diviziunii celulelor pre-existente. În cazul
organismelor pluricelulare, fiecare celulă care alcătuiește organismul derivă dintr-o singură
celulă. De asemenea, se mai consideră că celula este unitatea de bază a multor procese
patologice.[35] Un ultim aspect al teoriei celulare are în vedere modul în care celulele prezintă
reacții de adaptare față de schimbările condițiilor externe și interne, ceea ce duce la
studiul metabolismului.
Celulele sunt sediul informației ereditare (ADN-ul), așadar aceasta este transmisă celorlalte
celule prin intermediul diviziunii celulare. Studiul originii vieții, denumit abiogeneză, are în vedere
și determinarea originii primei celule.[36]

Evoluția[modificare | modificare sursă]

 O diagramă reprezentativă pentru conceptul de selecție naturală.

Articole principale: Evoluție și Originea vieții.

Teoria evoluției este un concept central în biologie și face referire la idea că viața suferă
schimbări continue și se dezvoltă, astfel că fiecare formă de viață (încă prezentă sau dispărută)
prezintă o origine comună, un strămoș comun, sau altfel spus prezintă un singur genofond antic.
Se crede că ultimul strămoș comun al tuturor organismelor a apărut acum aproximativ 3,5
miliarde de ani.[37] Biologii privesc omniprezența codului genetic ca un indiciu evident în
favoarea aprobării teoriei strămoșului comun, pentru bacterii, arhebacterii și eucariote..[38]
Termenul de „evoluție” a fost introdus în terminologia științifică de către Jean-Baptiste de
Lamarck în anul 1809,[39] iar cincizeci de ani mai târziu savantul Charles Darwin a postulat faptul
că evoluția are ca model științific selecția naturală.[40][41][42] Alfred Russel Wallace este
recunoscut ca un co-descoperitor al acestui concept, întrucât acesta a contribuit la studiile și la
experimentele legate de evoluție.[43] Conceptul de evoluție este utilizat în prezent în biologia
modernă pentru a explica variabilitatea extrem de mare a formelor de viață de pe Pământ.
Teoria lui Darwin presupune ideea că speciile pot să prospere sau să dispară, fiind supuse
proceselor de selecție naturală sau de selecție artificială.[44] Conceptul de derivă genetică a fost
ulterior adoptat ca un mecanism adițional al dezvoltării evolutive în contextele moderne ale
teoriei.[45]
Istoria evolutivă a unei specii - care descrie caracteristicile diferitelor specii descendente -
împreună cu relațiile genealogice ale unei specii reprezintă studiul filogeniei. Sunt utilizate
diverse metode de studiu biologic pentru obținerea informațiilor legate de filogenie. Printre
acestea se numără studiile comparative ale secvențelor de ADN, în cadrul biologiei
moleculare (mai exact în genomică) și studiile comparative ale fosilelor, în
cadrul paleontologiei.[46] Biologii organizează și analizează relațiile evolutive prin metode variate,
incluzând metodele filogenetice, fenetice și cladistice.
Importanța evoluției provine din faptul că oferă o explicație a modului în care formele de viață au
apărut și s-au dezvoltat, și de asemenea aceasta contribuie la înțelegerea modului în care
formele de viață sunt organizate în prezent. Totuși, organizarea prezentă a speciilor poate fi
concepută doar prin prisma evoluției acestora de-a lungul timpului. Mai mult, evoluția este un
concept central în toate subdomeniile biologiei.[47]

Genetica[modificare | modificare sursă]

 Un pătrat Punnett în care se poate observa încrucișarea dintre două soiuri de mazăre heterozigote
pentru petalele de culoare mov (B) și albe (b)

Articol principal: Genetică.

Teoria genelor spune că trăsăturile unui organism viu sunt codificate de către acidul
dezoxiribonucleic, care este componenta esențială a genelor. Genele, unitățile primare
ale transmiterii ereditare a caracterelor, corespund anumitor regiuni din macromolecula de ADN,
astfel că trăsăturile sunt moștenite de la una generație la o altă prin aceste gene. Toate
organismele, de la cele mai simple până la cele mai complexe, prezintă același mecanism de
bază prin care ADN-ul este copiat și este tradus în proteine specifice. În celule, are
loc transcrierea unei gene din ADN într-o versiune ARN, iar în ribozomi are loc așa numita
sinteză proteică ce presupune traducerea ARN în secvența specifică de aminoacizi din molecula
polipeptidică. Codul de translație utilizat de ribozomi pentru codificarea aminoacizilor este
aproape identic pentru majoritatea organismelor. De exemplu, secvența de ADN
corespunzătoare pentru sinteza de insulină în organismul uman de asemenea codifică sinteză
de insulină și când este inserată în alte organisme (de exemplu, în organisme vegetale).[48]
ADN-ul se regăsește sub formă de cromozomi, iar aceștia pot fi liniari, în cazul eucariotelor, sau
circulari, în cazul procariotelor. Cromozomul este o structură organizată alcătuită din ADN
și proteine histonice. Genomul reprezintă totalitatea cromozomilor și a altor informații ereditare
prezente în celulă (în acest caz, informația genetică extranucleară din mitocondrii și cloroplaste).
În cazul eucariotelor, ADN-ul genomic este localizat în nucleul celular și în cantități mici
în mitocondrii și în cloroplaste. În cazul procariotelor, ADN-ul genomic se regăsește sub forma
unei structuri neregulate din citoplasmă, cunoscută sub denumirea de nucleoid.[49] Informația
genetică corespunzătoare unui genom este deci depozitată în gene, iar totalitatea acestor
informații dintr-un organism sunt cunoscute sub denumirea de genotip.[50]
Toate informațiile curg de la genotip la fenotip, o caracteristică fizică sau biochimică a
organismului pe care se o poate observa. Deși fenotipul formulat de genă se poate adapta la
ambianța în care trăiește organismul, această informație nu este retransmisă la gene. Doar prin
procesul evoluției genele se schimbă ca răspuns la condițiile ambientale.

Homeostazia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Homeostazie.
 În hipotalamus are loc secreția de CRH, care stimulează glanda pituitară să secrete ACTH. La rândul
său, ACTH-ul stimulează cortexul adrenal să secrete glucocorticoizi, precum cortizolul. Odată produși
în cantitate suficientă, glucocorticoizii reduc rata de secreția a hipotalamusului și a glandei pituitare. [51]

Homeostazia reprezintă abilitatea unui sistem deschis de a regla mediul său intern pentru
menținerea unor condiții stabile, homeostazia este realizată prin procesele fiziologice care
permit acestuia să mențină ambianța sa internă. Toate organismele, unicelulare sau
pluricelulare, prezintă homeostazie.[52]
Pentru a menține acest echilibru dinamic și pentru a realiza funcțiile specifice, un sistem trebuie
să detecteze și să răspundă la anumite constrângeri sau perturbări. Ulterior detectării unei
constrângeri, un sistem biologic răspunde adesea printr-un mecanism de feedback negativ, care
are ca scop stabilizarea prin reducerea sau creșterea activității sau a unui sistem. Un exemplu
concret este secreția de glucagon ca urmarea a descreșterii nivelului de glucoză.[53]

Rolurile energiei în funcționarea organismului uman.

Energia[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Energie.
Supraviețuirea unui organism viu depinde strict de cantitatea de energie disponibilă. Reacțiile
chimice care sunt responsabile de structura și de funcția sa sunt astfel utilizate pentru a extrage
energia din substanțele chimice ingerate și pentru a le transforma în procesele de regenerare
celulară și de susținere a celulelor. În cadrul acestui proces, moleculele substanțelor chimice
care se regăsesc în hrană joacă două roluri majore. În primul rân