1.

behaviorismul
În anii 1960, unitatea de analiză favorizată, în general în cadrul științelor politice
americane, s-a mutat de la instituții spre comportamentul indi-vidual. Accentul s-a mutat
dinspre sistemele elec-torale spre alegători, dinspre legislative spre legiu-itori, dinspre
președinții spre președinți. Doctrina principală a behavioriștilor a fost aceea conform
căreia „omul este esențial” mai degrabă decât insti-tuțiile (Eulau, 1963). Noul program ne-a
invitatsă studiem ceea ce fac oamenii în realitate și nudocumentele constituționale și
diagramele organi-zaționale pe care instituționaliștii le examinează și,câteodată, le
celebrează. Behaviorismula fost o școală de gândire dinștiințele politice care a pus un
accent mai marepe indivizi decât pe instituții. Accentul era puspe alegători și nu pe alegeri,
pe legiuitori și nupe legislative, pe judecători și nu pe sistemul judiciar. Scopul mișcării a
fost să foloseascămetode științifice pentru a descoperi generalizăridespre atitudinile și
comportamentul politic.
În pofida denumirilor, behavioriștii politici nuau ignorat atitudinile și opiniile. Din
contră, studiulopiniei publice a devenit o dimensiune importantă acercetării lor așa cum
domeniul comportamentuluielectoral se extinde spre studiul atitudinilor alegători-lor-
incluzând ceea ce gândesc oamenii nu doar modulîn care aceștia acționează în cabina de
vot. Mai multdecât implicând o preocupare exclusivă legată deacțiuni, termenul
„comportament” exprimă accentulpus pe realitatea politică mai mult decât pe
discursuloficial, pe indivizi mai mult decât pe instituții și peexplicația științifică mai mult
decât pe descrierilelibere ale instituționaliștilor. Acesta a asigurat o cerereputernică pentru
un nou proiect (Farr, 1995). De ce s-a îndreptat abordarea principală acercetării politice în
această direcție? O influențăa fost decolonizarea. În noile țările independente,instituțiile de
guvernare s-au dovedit a fi de scurtădurată. Președinții și apoi generalii conducătoris-au
dispensat rapid de constituțiile elaborate scriseîn grabă de experții vestici înainte de
îndepărtareafinală a puterii coloniale. Era nevoie de o abordaremai nouă și mai generală,
înrădăcinată mai multîn realitățile sociale, economice și politice decât înficțiunile
constituționale pentru a înțelege politicaîn lumea aflată în curs de dezvoltare. În plus, în
Statele Unite, generația de dupărăzboi a politologilor era doritoare să aplice
tehnicileinovatoare ale științelor sociale dezvoltate în cel de-alDoilea Război Mondial, mai
exact cercetările șablonale indivizilor obișnuiți. În acest fel, studiul politiciipoate fi
prezentat ca știință socială, fiind eligibilpentru fonduri cercetare disponibile în acest scop.
În cadrul tradiției behavioriste, instituțiilenu au fost ignorate cu totul. Mai degrabă
studiuladunărilor, de exemplu, s-a mutat de la aspecteleformale (de exemplu, procedurile
prin care unproiect devine lege) spre comportamentul legislativ(de exemplu, modul în care
membrii și-au definitrolul).
Astfel, cercetătorii au investigat cadrul socialal reprezentanților, înregistrările
voturilor indivi-duale, progresul lor profesional și dorința lor de ase revolta împotriva
liniei partidului. De asemenea,în cadrul studiului sistemului judiciar, cercetătoriiau început
să abordeze, mai degrabă, judecătoriidecât tribunalele pentru analiza lor, folosind
tehnicistatistice pentru a evalua modul în care cadrul socialși atitudinile politice ale
acestora le influențeazădeciziile și – la nivelul cel mai înalt – modul în careaceștia
interpretează constituția (Segal și Spaeth,2002).
Ceea ce a contat a fost întreaga complexitatea modului în care se comportau oamenii
în cadrulmediului lor instituțional.În practică, abordarea behavioristă și-a câștigat,cu
adevărat, reputația prin studiul oamenilor obiș-nuiți. Inițial în Statele Unite, iar apoi în
cadrulmultor altor democrații vestice, analiza de cercetarea susținut generalizări
folositoare despre comporta-mentul alegătorilor, participarea politică și opiniapublică.
Spre deosebire de accentul pus asupraanalizei instituționale a guvernului, aceste studiis-au
orientat mai mult spre relația dintre politicăși societate, de exemplu arătând felul în care
rasași clasa influențează gradul de participare a oame-nilor în politică. În acest fel,
cercetarea behavioristăa poziționat politica în cadrul său social.
Odată ce aceste studii se extind de-a lungultimpului și în țări diferite, behavioriștii
au începutsă redescopere importanța diferențelor dintrenațiuni, câștigând o înțelegere mai
bună a moduluiîn care regularitățile erau cu adevărat regulate și careerau specifice locului
în care acestea erau dirijate.În acest fel, comportamentul politic a început săse reconecteze
cu abordarea instituțională, definităîn sens larg. De exemplu, datorită faptului că, îngeneral,
comportamentul alegătorilor depinde detrăsăturile sistemului electoral, precum stimulen-
tele pe care le asigură pentru votul activ, nu poateexista un model simplu, universal, de
comporta-ment al alegătorilor. Mai degrabă, cerința compa-rativă este de a înțelege modul
în care legile electo-rale influențează răspunsul alegătorilor.
Într-un mod similar, este mai probabil ca alegă-torii să pedepsească, pentru o
economie săracă,un partid aflat la guvernare dacă acest partideste singurul care
guvernează și nu e parte a uneicoaliții (Duch și Stevenson, 2008). Astfel, nu neputem
aștepta să descoperim legi universale despreimpactul economiei asupra comportamentului
elec-toral; trebuie să recunoaștem faptul că instituțiilenaționale intervin între performanța
economică șirăspunsul alegătorilor (Anderson, 2009). Abordarea behavioristă a generat
fundamentulcercetării pentru diferite capitole ale acestei cărți.În termenii săi proprii,
behaviorismul a transmisfaptul că: „există puține zone ale științelor politiceîn care
cunoștințele științifice să genereze un progresmai mare în ultimele două generații” (Dalton
șiKlingemann, 2007, p. vii). Funcționând ca modelpentru întreaga disciplină, revoluția
behavioralistăși-a urmat cursul. Accentul pus de aceasta pe compor-tamentul politic de
masă a îndepărtat studiul știin-țelor politice de la preocuparea lor naturală legată
deinstituțiile de guvernare. Metodele sale au devenit totmai tehnice, iar descoperirile sale
tot mai specializate.
Behaviorismul a produs o știință politică caredeținea prea multă știință și prea
puțină politică. Înmijlocul protestelor de la sfârșitul anilor ’60, beha-vioriștii au fost
criticați pentru pierderea vremiiatunci când Roma ardea. La fel ca și
abordareainstituțională de dinaintea sa, behaviorismul apărut incapabil să se adapteze
schimbărilor politicedin acea vreme. Programul de cercetare a devenit,mai degrabă,
ortodox decât progresiv; era timpulsă fie adăugat ceva nou.

2. institutionalismul
Studierea instituțiilor de guvernământ reprezintă un scop central alștiințelor
politice, în general, și al politicilor comparate, în particular. Aceasta a asigurat bazele
disciplinei, creând un fundament pe care s-audezvoltat alte abordări și prin raportare la
care acestea pot fi compa-rate. Evaluarea instituțiilor rămâne o parte din repertoriul
analitic almajorității politologilor – incluzându-i pe cei care nu și-ar dori să fieetichetați ca
instituționaliști. O instituție este o organizație formală, adeseacu un statut public, ai cărei
membri interacțio-nează bazându-se pe rolurile specifice pe care leîndeplinesc în cadrul
organizației. În politică, oinstituție se referă, în mod tipic, la un organ deguvernare
mandatat de constituție. În plus, o abordare instituțională este esențadisciplinei (și a
acestei cărți), ducându-ne înzona care distinge politica ca domeniu de studiudistinct. Așa
cum a scris Eulau:
Dacă există vreun subiect pe care politologii îlpot pretinde exclusiv pentru ei, un
subiect carenu necesită achiziția instrumentelor analitice aledomeniilor învecinate și care
își susține pretențiaunei existențe autonome, acesta este, bineînțeles,o structură politică
formală. Instituțiile sunt, în mod particular, importanteîn democrațiile liberale deoarece
„pasul decisivspre democrație îl reprezintă mutarea puterii de laun grup de oameni la un
set de reguli” (Przeworski,1991, p. 14). Orice studiu al guvernului și al poli-ticii din
democrațiile liberale trebuie să fie, înparte, un studiu al instituțiilor.În pofida importanței
lor, nu există o teorieunică a instituțiilor.
Abordarea instituționalăatrage atenția, mai degrabă, asupra unei zonede studiu,
decât să ofere un program cu metodeproprii. Totuși, adepții săi au considerat
naturainstituțiilor și au examinat rolul acestora în cadrulsistemelor politice, iar aceste
observații vor fienumerate în rândurile următoare.În general, termenul de „instituție” se
referăla organizațiile majore ale guvernului național,în mod particular cele specificate în
constituție. Aceste entități posedă, adesea, personalitate legală,obținând privilegii și
obligații în cadrul legii; înacest sens, acestea sunt tratate ca actori reali. Înmod implicit, un
accent specific pus asupra insti-tuțiilor în analiza politică afirmă originile științelorpolitice
în examinarea constituțiilor și a statului. Cu toate acestea, conceptul unei instituțiiradiază
în trei direcții. Prima extensie este îndrep-tată asupra altor organizații de guvernământ
care potavea o bază constituțională mai puțin sigură, precumbirocrația și guvernul local.
A doua extensie esteîndreptată asupra altor organizații politice care nusunt parte a
guvernului, mai exact partidele politice.Este de remarcat faptul că, odată ce ne mutăm
dincentrul structurilor constituționale în aceste direcții,termenul de „organizație” tinde să
înlocuiascătermenul de „instituție”, oferind posibilitatea struc-turilor politice să evolueze
spre tradiții mai generalede analiză organizațională (Scott, 2007). A treia extensie a
conceptului este mai impor-tantă și mai ușor de dezbătut. Definim instituțiile,în mod
concret, drept corpuri cu adrese, numerede telefon și site-uri web. Însă termenul e
folosit,uneori, într-un context mai general, pentru a denotaorice practică politică stabilită și
recunoscută. Deexemplu, cercetătorii se referă la instituționalizareacorupției din Rusia,
termen care implică faptul căabuzul funcționarilor publici pentru câștigul privata devenit o
rutină acceptată a vieții politice – oinstituție – în sine. Această carte este preocupată,
înprimul rând, de instituțiile formale de guvernare șivom folosi termeni precum „regimuri”
și „practici”pentru a indica reglementări neoficiale precumcorupția. Atunci când „instituția”
este echivalatăcu orice practică socială sau politică, termenul estelărgit prea mult
(Rothstein, 1996). Analiza instituțională presupune faptul căpozițiile din cadrul
organizațiilor sunt mai impor-tante decât oamenii care le ocupă. Această axiomăne permite
să discutăm mai mult despre roluridecât despre oameni: despre funcția de președintemai
mult decât despre președinți, despre legislativemai mult decât despre legiuitori și despre
sistemul juridic mai mult decât despre judecători.
Astfel,capacitatea instituțiilor de a influența comporta-mentul membrilor săi
sugerează faptul că științelepolitice, la fel ca alte științe sociale, reprezintă maimult decât o
ramură a psihologiei.Instituțiile au reguli și se așteaptă ca membriilor să le urmeze. Aceste
reguli asigură scheletul pecare membrii atașează practici neoficiale proprii. Astfel, este
nevoie de un accent suplimentar pusasupra indivizilor pentru înțelegerea
convențiilornescrise de care este nevoie pentru organizareafuncției. Însă, în cadrul tradiției
instituționale,aceste coduri sunt folosite pentru construirea orga-nizației formale în sine.
Abordarea instituțională oferă două motiveprincipale pentru presupunerea faptului că
orga-nizațiile formează comportamentele. În primulrând, prin prisma faptului că asigură
beneficii șioportunități, instituțiile formează interesele perso-nalului său. Angajații
dobândesc interese precumapărarea organizației lor împotriva celor din afarăși asigurarea
progresului personal în cadrul struc-turii. Odată ce o organizație plătește salarii,
aceastaposedă propria forță defensivă. Așa cum au scrisMarch și Olsen : Agenția
birocratică, comitetul legislativ și Curteade Apel sunt arene ale luptei forțelor sociale,
darsunt și colecții de proceduri și structuri operați-onale standard, care definesc și apără
interesele. Aceștia sunt actori politici în dreptul lor. În al doilea rând, interacțiunea
susținută dintreangajați încurajează apariția unei culturi instituți-onale sau a unei priviri
de ansamblu care uneșteaceastă forță într-o unitate de luptă efectivă.Instituțiile generează
norme care, la rândul lor,formează comportamentul. Un punct forte alabordării
instituționale este, mai exact, aceastăcapacitate de a explica originile intereselor și cultu-
rilor decât doar a le lua de bune.
În practică, instituțiile au activități cauzate deașteptările celorlalți și nu pentru că ar
avea vreunmotiv politic mai profund. Atunci când un comitetlegislativ ține audieri asupra
unui subiect, acesta paresă fie concentrat mai degrabă asupra faptului de a fivăzut făcându-
și datoria decât de a rezolva problema. Abordarea instituțională, mai mult decât oricare
alta,sugerează faptul că o mare parte din acțiunea politicăeste înțeleasă mai bine prin
referința la această logicăa adecvării decât la logica consecinţelor . De exemplu, atunci când
un președinte vizi-tează o zonă devastată de inundații, acesta nuurmărește, în mod
necesar, să direcționeze operațiide salvare sau să obțină vreun alt rezultat decâtacela de a
fi văzut făcându-și datoria de a arătainteres. În sine, vizita își atinge rolul de îndeplinirea
așteptărilor care se nasc din poziția instituționalăa actorului. „Nu este suficient să faci ceva,
trebuiesă și stai acolo”, spunea Ronald Reagan, un preșe-dinte care a folosit foarte mult
logica adecvării. Atunci când o instituție este așteptată să acționeze,membrii săi sunt
așteptați să fie auziți întrebând„ce am făcut ultima dată când s-a întâmplat acestlucru?”,
precum și „care este cel mai potrivit lucrupe care putem să-l facem în această situație?”.
Acest accent pus asupra aspectului simbolicsau ritualic al comportamentului politic se află
încontrast cu perspectiva politicienilor și a birocrațilorca actori raționali și instrumentali
care își definescscopurile în mod independent față de organizațiape care o reprezintă. În
cel mai restrâns mod, insti-tuțiile stabilesc regulile jocului în cadrul căruia indi-vizii își
urmăresc obiectivele (Shepsle, 2006).
Analiza instituțională poate fi statică, bazatăpe examinarea funcționării și a relației
dintre insti-tuții la un moment dat. Însă cercetătorii din cadrulacestei abordări dau dovadă
de un interes crescutîn evoluția instituțională și efectele ei. Instituțiileposedă o istorie, o
cultură și un trecut, care încor-porează, în mod frecvent, tradiții și valori fonda-toare. Într-
un proces de instituţionalizare , acesteacresc adesea „precum recifurile de corali, printr-
oacumulare lentă” (Sait, 1938, p. 18). Multe insti-tuții se consolidează natural în timp,
dezvoltân-du-și procedurile interne și devenind acceptate deactorii externi ca parte a
aparatului guvernamental;cu alte cuvinte, instituția devine parte dintr-orețea, iar prin acest
lucru își întărește poziția. Instituționalizareaeste definită de Huntington(1968) drept
„procesul prin care organizațiiledobândesc valoare și stabilitate” de-a lungultimpului. O
organizație precum cea legislativăeste instituționalizată dacă se distinge, în modclar, de
mediul său, posedă o complexitateinternă și urmează reguli de procedură clare. Prin faptul
că instituțiile particulare dau dovadăde un mod de funcționare stabilit și acceptat,acestea
dobândesc mobilitate și persistență (Pierson,2004). În cadrul unui congres constituțional
vorfi exprimate multe neclarități legate de beneficiileadoptării unui guvern parlamentar,
însă generațiaurmătoare va favoriza trecerea la un sistem prezi-dențial (sau viceversa).
Asemenea constituțiilor,instituțiile sunt instrumente prin care trecutulconstrânge
prezentul.
Inerția instituțională poate,eventual, să deterioreze performanța însă, chiar șiașa,
este nevoie de o coordonare considerabilă aunei categorii de actori, înainte ca
restructurareapeisajului instituțional să fie posibilă. „Diavolul pecare îl știi este mai bun”
este o regulă care salveazămulte construcții cu probleme de la dispariție. Prinurmare,
studiul instituțiilor este studiul stabilitățiipolitice mai degrabă decât al schimbării. Așa
cumexplică Orren și Skowronek (1995, p. 298): Instituțiile sunt văzute ca stâlpi ai ordinii în
cadrulpoliticii, ca structuri care îi împrumută statuluiintegritatea sa, îi facilitează operația
de rutină și produc continuitate în fața potențialelor forțedestabilizatoare. Politica
instituțională este politicauzuală, normală sau politica în echilibru. Care este valoarea
instituțiilor pentru un sistempolitic? Răspunsul la această întrebare ne va ajutaatât să
înțelegem omniprezența sa în cadru demo-crațiilor liberale, cât și să identificăm anumite
limiteale democrațiilor neliberale și ale regimurilor autori-tare mai puțin instituționalizate.
Contribuția insti-tuțiilor se află în capacitatea lor de a-și lua angaja-mente pe termen lung,
care sunt mult mai credibiledecât cele ale unui singur angajat, construind astfelîncrederea.
De exemplu, guvernele pot împrumutabani la dobânzi mai mici decât cele
disponibilefuncționarilor de stat individuali. În mod similar,un guvern poate înainta
promisiuni verosimile deachitare a datoriilor de-a lungul unei generații, unangajament care
nu se află neapărat în afara contac-tului cu debitorii individuali.
Instituțiile oferă și previzibilitate. Atunci cândvizităm un birou guvernamental, o
facem cu așteptărilegate de comportamentul membrilor personalului,deși nu știm absolut
nimic despre indivizii în cauză.Un context instituțional comun ușurează sarcinadirijării
afacerilor dintre străini. Astfel, în cadrul șiîn afara politicii, instituțiile ajută la unirea
societății,extinzând legăturile a ceea ce ar fi posibil pentru indi-vizii care acționează singuri
(Johnson, 2001).
O abordare instituțională poate fi îndreptatăspre interior. Aici trebuie evidențiate
două limiteparticulare. În primul rând, anumite instituții suntcreate, în mod explicit, pentru
a rezolva anumiteprobleme particulare. Poate ar trebui să ne concen-trăm mai mult pe
aceste momente istorice-cheiecare permit creativitatea instituțională. Acesteperioade,
chiar dacă nu sunt comune, ne permitsă privim instituțiile mai mult ca pe produse
aleacțiunii politice ale indivizilor, decât doar ca pe oinfluență asupra acesteia.În al doilea
rând, instituțiile guvernamentaleacționează foarte rar independent de forțele sociale,în
special în țările mai sărace, mai simple și non-de-mocratice. Câteodată, președintele este
președințiași întreaga suprastructură a guvernului reprezintăo fațadă în spatele căreia
rețelele și schimburilepersonale continuă să conducă politica înainte –sau înapoi. De
exemplu, în cazul extrem al statelorcomuniste, instituțiile formale ale guvernului
eraucontrolate de partidul conducător, iar partidulera, la rândul său, monitorizat de poliția
secretă.Guvernul era servitorul, și nu stăpânul, iar institu-țiile sale dețineau o
independență redusă.Chiar și în democrațiile liberale, merită întot-deauna să ne punem
întrebarea ale cui interesebeneficiază de un anumit aranjament instituțional. Așa cum o
instituție poate fi creată pentru anumitescopuri, la fel poate supraviețui prin servirea
celorbogați și puternici.

De exemplu, inerția politicăinerentă prin separarea puterii din

Washingtonfuncționează, cu siguranță, în avantajul celor carebeneficiază cel mai mult de
structura existentă asocietății americane. Instituțiile își pot întări bazeleprin asigurarea
unui beneficiu colectiv, însă nu artrebui să uităm faptul că suportul intereselor puter-nice
din societate asigură stabilitate suplimentară.Un accent mai redus pus asupra instituțiilor
și alevoluției lor riscă ignorarea acestei baze mai largi.În ansamblu, instituțiile trebuie
văzute caelemente centrale ale politicii liberal-democratice.Instituțiile guvernului sunt
instrumentele princare sunt formate, procesate și câteodată rezolvateproblemele politice.
Acestea asigură o sursă majorăde continuitate și previzibilitate. Acestea stabilescmediul în
care operează actorii politici și, într-unanumit grad, își structurează interesele, valorile
șipreferințele. Abordarea instituțională nu asigurănicio teorie dezvoltată, însă oferă
observații despredezvoltarea și funcționarea instituțională carepoate ancora studii ale
unor cazuri specifice.

3.developmentarismul
Developmentalismul înglobează teorii generale ale schimbării societale, conturând
baza noii politici comparate, accentuând importanţa schimbării sociale, în defavoarea
tehnicilor guvernării, care reprezentau nucleul preocupărilor teoreticienilor
instituţionalismului. O altă tendinţă în analiza comparată, cea neoinstituţionalistă, îmbină
vechile preocupări instituţionaliste cu cele ale developmentalismului. Tema
developmentalismului are o importanţă deosebită datorită alternativelor pe care le
prezintă : cea specifică lumii occidentale reprezentată de teoriile dezvoltării și cea avansată
de lumea sovietică care contrastează puternic cu aceasta, reprezentată de teoriile
dependenţei. Mai mult decât atât, importanţa, acestei noi orientări în analiza politică
comparată, provine din faptul că eforturile în aria politică, economică și socială, cu scopul
dezvoltării, nu vizează doar aria continentală europeană, ci se extinde asupra teritoriilor
Lumii a Treia, care aduc în atenţie probleme diverse ale unor spaţii, neabordate până
atunci în toată complexitatea lor.
Teza marxist-leninistă axată pe lupta de clasă dintre exploatatorii capitaliști și
proletariatul exploatat, ceea ce la nivel global devine conflictul dintre metropolele
dezvoltate și coloniile sărace, a impulsionat elaborarea teoriilor dependenţei ca una dintre
cele două alternative de concepere a developmentalismului, alături de teoriile
modernizării. Teoria dependeţei este o teorie critică și diferită de teoria orientată spre
rezolvarea problemelor. Este critică pentru că se concentrează asupra provocărilor aduse
ordinii internaţionale care probabil va dispărea într-o zi pentru a li se alătura altor
civilizaţii dispărute. Adesea marxismul a fost respins pentru reducţionismul său economic,
dar trebuie recunoscut că el nu este doar o sociologie a unei realităţi, ci „o prezentare
politică conștientă a formelor de dominaţie și forţelor care lucrează împotriva lor.
Concepţia weberiană a constituit fundamentul teoriilor modernizării care au
contrastat cu cele ale dependenţei, oferind cealaltă alternativă de concepere a
developmentalismului. Dezbaterea în plan ideologic a avut loc între teza marxist-leninistă
și teoriile dezvoltării emise în Occident, care aveau caracter general și propuneau
societăţilor diferite cultural, economic și politic să adopte modelul occidental cu scopul
modernizării. Teoreticienii modernizării dintre care Gabriel Almond, Samuel Huntington,
David Apter, Lucien Pye, Talcott Parsons sau Edward Shils considerau decolonizarea
alături de dezvoltarea economică și democratizare, principalele elemente ale formulei
legitime a independenţei. Statul developmentalist avea responsabilitatea sponsorizării și
impulsionării dezvoltării, precum și cea de a controla consecinţele acesteia. Mai mult,
developmentalismul în forma teoriilor modernizării avansa ideea că dezvoltarea se va
finaliza prin reproducerea acelorași valori și instituţii culturale și sociale de bază ca în
societăţile industriale și va constitui precondiţiile favorabile democraţiei, care va optimiza
dezvoltarea, la rândul ei. În acest context, accentul analitic s-a deplasat de pe stat pe
structurile societale și pe modul în care indivizii pot fi motivaţi în termenii valorilor
specifice democraţiei. Teoriile modernizării și teoriile dependenţei sunt adversare directe,
astfel încât, în timp ce primele accentuează importanţa construcţiei instituţiilor pe fondul
creșterii economice, iar celelalte evidenţiau contradicţiile capitalismului, cu trecutul său
neocolonialist și subliniau consecinţele politice, neoimperialiste.
Fiecare din aceste alternative ale developmentalismului o critica pe cealaltă.
Ambele, însă, au utilizat principiile de dezvoltare specifice economiei politice din
metropole (state industrializate) și periferii (ţările din Lumea a Treia). Distincţia între cele
două alternative ale dezvoltării este vizibilă și în modul în care este perceput statul în sine:
ca un actor fără prea mare însemnătate, în cadrul teoriilor modernizării, sau ca un agent al
puterilor și claselor hegemonice, în cadrul teoriilor dependenţei.
În pofida setului consistent de critici pe care developmentalismul le-a primit, se
impune evidenţierea meritelor acestuia, în special a contribuţiei considerabile pe care a
avut-o la dezvoltarea analizei politice comparate. Developmentalismul, ca o nouă abordare
în știinţa politică comparată, extinde sfera acesteia prin noile politici care prind contur
după al Doilea Război Mondial, pe fondul evenimentelor și tensiunilor Războiului Rece.
Astfel, noile realităţi din plan empiric necesită apariţia unei abordări adecvate la nivel
teoretic, care să depășească lacunele existente la nivelul abordării anterioare, cea
instituţionalistă, axată cu precădere pe aspecte legate de funcţionarea sistemelor politice.
Noutatea adusă de abordarea developmentalistă constă, printre altele, în atenţia acordată
importanţei teoriilor generale de schimbare socială, depășind analiza centrată pe tehnicile
guvernării.
Imperative ca necesitatea reconstrucţiei după al Doilea Război Mondial, apariţia
noilor state în urma destrămării imperiilor coloniale, prevenirea comunismului în Lumea a
Treia de către SUA au impulsionat apariţia noilor politici comparate, astfel încât, a doua
jumătate a secolului al XX-lea a fost numită era developmentalismului. Creșterea
economiilor afectate, dezvoltarea economiilor din zonele sărace ale lumii, prin
introducerea sistemelor de piaţă liberă, dezvoltarea socială, în special în Lumea a Treia,
precum și modernizarea politică și instituţională prin modelul democraţiei occidentale au
constituit principalele preocupări în plan empiric pentru cele două puteri la nivel mondial
și surse pentru abordările teoretice ale analizei comparate. Caracterul ambiguu al
developmentalismului a fost generat de alternativele dezvoltării reprezentate de teoriile
modernizării apărute în Occident și teoriile dependenţei, dar acestea nu au constituit decât
soluţii parţiale la dificultăţile cu care se confruntau statele subdezvoltate sau cele în curs de
dezvoltare, astfel încât concepţia despre dezvoltare incluzând aspecte pur economice se
dovedește a fi insuficientă.
Din acest considerent, teoriile dezvoltării sociale vin să completeze acest neajuns,
recurgându-se la o abordare multidimensională a modernizării, incluzând variabile sociale,
culturale și politice alături de cele economice. În acest context, modernizarea este
percepută ca un proces de amplificare a complexităţii sociale, ceea ce impune o sporire a
capacităţii de adaptare a noilor state la condiţiile modelului occidental. Mai mult, reforma
politică, cu scopul extinderii caracterului democratic în noile state, înţeles ca pluralism
concretizat în varietatea grupurilor concurente implicate în achiziţionarea legitimă și
transferul de putere, este considerată un element vital în procesul modernizării sociale.
Condiţia pluralismului alături de expertiza care să deţină rolul cheie în stabilirea politicilor
reprezintă cele mai importante aspecte pentru a contura imaginea unei democraţii formale,
care (conform noilor teorii ale dezvoltării) este de preferat în Lumea a Treia, ca alternativă
la dictatura comunistă și ca soluţie pentru modernizarea socială. Trebuie menţionat un
merit al developmentalismului ca abordare în analiza politică comparată axată pe
problemele Lumii a Treia, astfel încât, se observă depășirea cadrului normativ,
instituţional, teoriile modernizării beneficiind de o completare cu material empiric.
Realităţile economice și politice din Africa, Asia sau America Latină, dar și din unele zone
din Europa afectate de cea de-a doua conflagraţie mondială, imprimă liniile directoare și
punctele de reper în elaborarea teoriilor dezvoltării. Mai mult decât atât, se preferă ca
metodă, studiul de caz, având avantajul profunzimii, al preocupării pentru caracteristicile
interne ale vieţii politice și sociale, în toată complexitatea acestora. Astfel, nu se urmăresc
doar scopuri ilustrative, ci se dorește o îmbunătăţire considerabilă a analizei politice
comparate, prin explicarea unor cazuri distincte în contexte culturale și sociale distincte,
subliniind nuanţele specifice și completând teoriile modernizării cu un valoros conţinut
empiric.
Valorile americane de libertate, democraţie virtuţile economiei de tip capitalist
compun un model al dezvoltării al cărui merit se impune a fi recunoscut, însă se poate
afirma cu certitudine că nu există un model unic, general aplicabil în contexte culturale,
economice și socale diferite, acest lucru fiind vizibil în rezultatele obţinute în zone diverse
ale lumii (Asia, America Latină, Africa, Europa) care de cele mai multe ori nu au fost
conform așteptărilor. Developmentalismul comportă importanţă deosebită, în sfera
analizei politice comparate, datorită complexităţii viziunii sale asupra dezvoltării, precum
și pentru noutatea adusă prin raportare la abordarea anterioară, instituţionalismul.