1.

Avantajele reabilitării medicale pentru diverse categorii de populaţie cu boli cronice şi

Reabilitarea a fost definită de OMS ca ”Utilizarea tuturor mijloacelor de reducere a impactului

condiţiilor dizabilitante şi handicapante şi oferirea posibilităţii integrării sociale optime a
persoanelor cu dizabilităţi”
Caracteristica principiilor de bază ale reabilitării medicale.
 precocităţii tratamentului recuperator
 conştientizării şi participării active pacient/specialist (complianţă)
 individualizării programului de recuperare
 complexităţii tratamentului recuperator
 respectării etapelor de recuperare
 continuităţii, succesivităţii şi progresivităţii tratamentului complex până la recuperare
integrală sau optimală posibilă
 cooperării interdisciplinare
 evaluarea eficacităţii programului de recuperare la diverse etape şi rezultatele
reabilitării finale (activităţii, participării)

Scopurile şi rezultatele recuperării

Scopul principal al reabilitării sunt, optimizarea participării sociale şi a calităţii vieţii. Aceasta
implică a ajuta la împuternicirea individului în a decide şi a atinge gradul de autonomie şi
independenţă pe care doreşte să le aibă, inclusiv participarea în activităţi profesionale, sociale şi
recreaţionale potrivit drepturilor omului50.
Aspectele reabilitarii:
 Medicală (reailitare fizică)
 Social-economică
 Juridică
 Etică,estetică
 Psihologică
 Profesională
Etapele reabilitarii
Etapa de spital (staţionar) a reabilitării are de obicei drept sarcină principală înlăturarea
complicaţiilor şi stabilizarea stării bolnavului.
De regulă această perioadă se limitează la 5-11 zile.
Etapa de policlinică una din etapele de bază, deoarece tot mai frecvent procedeele medicale sînt
realizate la domiciliu ori în staţionarul de zi. La această etapă pentru majoritatea bolilor se
soluţionează sarcinile fazei a doua de reabilitare, adică recuperarea adaptării la viaţa cotidiană şi
profesională
Etapa sanatorială, după finalizarea etapei de spital, şi în special pentru un şir de boli cum ar fi
infarctul miocardic. Scopul principal al acestei faze de reabilitare este pregătirea bolnavului pentru
viaţa activă, reîntoarcerea raţională a stereotipului vital, modificarea raţională a deprinderii, rea-
lizarea sistematică a aplicărilor practice de profilaxie secundară.
Etapa de întreţinere este etapa finală a reabilitării în care bolnavul se include după finalizarea
fazei de însănătoşire sau recuperarea adaptării bolnavului la viaţa cotidiană. Scopul acestei etape
este întreţinerea nivelului capacităţii de muncă dobîndit în etapele precedente, precum şi
finalizarea reabilitării psihologice a bolnavilor în condiţiile reluării activităţii sociale.

Calitatea vieţii reprezintă evaluarea în ansamblu a individului, luând în considerare starea de bine
asociată cu evenimentele sau condiţiile influenţate în urma aplicării unei interventii (preventionale,
terapeutice etc.)

EVALUĂRI ALE CALITĂŢII VIEŢII ÎN STUDII TERAPEUTICE

 - cercetarea exclusivă a modificării calităţii vieţii în funcţie de tratament
- se măsoară elementele de diferenţiere a evoluţiei calităţii vieţii după tratament
- nu este obligatorie existenţa unui ETALON – modificările longitudinale pot fi relevante

Sunt luate în considerare 3 dimensiuni ale conceptului de „calitate a vieţii”

 fizică;
 psihologică
 socială.
METODE DE CERCETARE A CALITATII VIETII
 Modele generale – descriu resursele disponibile pentru intreaga populatie
 Modele individualizate – studiaza indivizi sau populatii mici
 Modele specifice bolii – evaluarea persoanelor cu anumite boli sau interventii medicale
Nottingham Helath Profile (NHP-ISPN) : 6 dimensiuni – care arata starea
emoționalea, sociala și fizica a pacientului.
 Vitalitate (energy level)
 Durere
 Reacţii emoţionale
 Izolare socială
 Somn
 Mobilitate fizică
SF (Short Form) 36: 8 dimensiuni
 Activitate fizică
 Viaţa şi relaţia cu alţii
 Durere fizică
 Perceperea sănătăţii
 Vitalitate
 Limitări date de starea psihică
 Limitări date de starea fizică
 Sănătatea psihică
QWB – Index : 1 scor al simptomelor în 3 dimensiuni
 Mobilitate
 Activitate fizică
 Activitate socială
Scale de autoevaluare:
- completate de pacientul însuşi;
- chestionare tip care au fost standardizate
–prelucrarea prealabilă a modalităţii de completare
Avantaje:
- nu necesită un evaluator calificat;
- este simplu şi uşor de repetat;
- nu există riscul interpretărilor eronate
- evitarea riscului distorsiunilor prin interpunerea unei alte pers.
Dezavantaje:
- necesită complianţă din partea pacientului;
- necesită cunoaşterea de către pacient a limbii în care este conceput chestionarul;
- dificultăţi în înţelegerea şi interpretarea întrebărilor fără posibilitatea efectuării unor corecţii
distorsiuni prin a părea „diferit” prin a masca realitatea (tendinţa sistematică); distorsiuni prin
stilul particular de răspuns
 2.Bilanţul muscular, şi metode de evaluare a aparatului muscular a membrului inferioar – şold,
genunchiul, (metode clinice, analitice, funcţionale). Demonstrarea testelor manuale musculare,
evaluarea forţei şi rezistenţei /kg,baluri,unităţi de timp etc. Evaluarea spriginului şi mersului
Bilantul muscular(def)-un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea fortei fiecarui
muschi sau a unor grupuri musculare. Unitatea motorie-un grup de muschi inervat de un axon.
Unitatea kinestezica -0 articulatie+aparat.muscular+circulator+respirator.

Scala Medical Research Council(MRC) p/u evaluarea fortei musculare.

0 Abseta miscarii( la incercare de contractie voluntara)- plegie
1 Contractie palpabila,dar fara miscare vizibila- severa
2 miscare cu segmental scos de sub actiune gravitatiei- severa
3 miscare impotriva gravitatiei- moderata
4 miscare impotriva rezistentei, dar mai slaba decit in partea contralaterala- usoara
5 forta normal
scala Ashworth modificata (MAS) -Evaluarea spasticitatii

0- Tonus muscular normal

1- Crestere usoara de tonus muscular, manifestat printr-o “agatare” si eliberare sau o
rezistenta minima la capatul sectorului de mobilitate, atunci cind se face flexia sau
extensia seg. afectat.
2- Crestere usoara de tonus muscular, manifestat printr-o “agatare” urmata de o rezistenta
minima pe restantul sectorului de mobilitate.
3- Cresterea mai importanta a tonusului muscular pe aproape еще sectorul de mobilitate,
segm. Afectat mobelizindu-se usor
4- Cresterea considerabila a tonusului muscular, miscare pasiva este dificila
5- Regiditate in flexie sau extensie.

Testarea soldului ( este o enartroza cu 3 gr de libertate)

Flexia 125*active 145-150 pasiv (Iliopsoas (cu genunchiul flectat) Drept femural (cu genunchiul extins)
Extensia 15-20 cu genunch. Intins. 30-pasiv( fesierul mare, semitendinosul, semimembranosul, bicepsul
femural (capul lung).)
Abductia 45 (Tensor fascia lata, Gluteu mijlociu, mic, Croitor)
Adductia 30 (adductorul lung, adductorul scurt, pectineu, gracilis, adductorul mare.)
Rotatia int 35-45 (gluteu mic şi mijlociu şi tensorul fasciei lata)
/ext- 35-45 obturator extern, obturator intern, pătrat femural, piriform, gemen superior, gemen inferior,
fesier mare)
Testarea genunchiului
1. Testare clinica( McMurray, Apley, Semn Clarke(надколен), sertarului ant, post
2. Fl-120-140(160pasiv)/ext 0-15
1. Flexia genunchiului
-muşchii principali: ischiogambierii - semitendinos
- semimembranos
- biceps femural
- muşchii accesori - croitorul, gemenii
-testare: - stabilizăm coapsa
- poziţia FG: decubit heterolateral;mb de testat e susţinut de testator sau pe placă talcată
- poziţia AG: decubit ventral cu mb inf întinse
- substituţia e posibilă în decubit ventral prin gravitaţie; în şezut prin gravitaţie se flectează
genunchiul

2. Extensia genunchiului
-muşchiul principal: -cvadriceps- 4 corpuri musc - drept anterior
- vast medial
- vast lateral
- vast intermediar
- se termină prin tendonul rotulian ce se prinde pe tuberozitatea tibiei
- testare: - stabilizăm coapsa
- poziţia FG: decubit heterolateral; mb de testat e susţinut, gamba flectată la 90º
- poziţia AG: în şezut, gamba atârnă , sub coapsă o pernă mică
- nu există substituţie

Evaluarea mersului
Mersul = deprinderea motorie ce permite locomoţia umană- dezechilibrări şi reechilibrări
permanente prin care corpul se adaptează suprafeţei de sprijin şi mediului înconjurător, păstrând
permanent contactul cu suprafaţa de sprijin şi de deplasare
Un “ciclude păşit” ca unitate de măsuă a mersului este distanţa între punctele de contact cu solul
al unui picior şi următorul punct de contact al aceluia şi picior.
“Pasul” este distanţa între punctul de contact al unui picior (stâng) si punctul de contact al
celuilalt picior (drept). Deci “un ciclu de păşit” are doi paşi: unul cu stângul şi celălalt cu dreptul.
Mersul are trei momente funcţionale de bază: sprijin pe ambele picioare, sprijin pe un picior,
balansul sau avansarea unui picior. Deci putem spune că mersul este format din două perioade
distincte: sprijinul(60%) şi balansul(40%)
Analiza kinematică a mersului arată că există şase mişcări determinante ale mersului:
-rotaia pelvisului (4 + 4gr), înclinarea pelvisului (4 – 5gr), flexia genunchiului (10gr), mişcarea
piciorului şi genunchiului, deplasarea lateral a pelvisului (15cm)
Fazele mersului
a.atacul cu talonul;
b.poziţia medie;
c.desprinderea;
d.balansarea.
Subiectului i se solicită să execute variate modalităţi de mers:
 mers normal;
 mers rapid;
 mers în lateral;
 mers în tandem;
 mers peste mici obstacole;
 urcat coborât scări.
Se urmăresc o serie de aspecte precum:
 echilibru;
 simetria;
 poziţia piciorului;
 comportarea lanţului kinematic al membrului inferior;
 parametrii măsurabili ai mersului;
 mişcările bazinului;
 mişcările trunchiului;
 mişcările membrelor superioare
Testul „ridică-te şi mergi” este un test frecvent utilizat la pacienţii afectaţi
neurologic (de ex. hemiplegici). Acest test se poate cuantifica pe scala 0-1-2-3.
0 - incapabil;
1-realizează cu dificultate şi ajutor din partea kinetoterapeutului;
2 -realizează singur cu dificultate;
3 -realizează fără dificultate.
Pacientul stă pe scaun, i se comandă să se ridice în picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să
se întoarcă şi să se reaşeze pe scaun. Durata acestor acţiuni se poate cronometra.
Se analizează: ridicare din şezut, aşezat din ortostatism, stând în ortostatism nesprijinit, mers,
oprire bruscă, mers şi apoi întoarcere
Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersu
lui care se poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză crescută. La acest test, gradele
de apreciere pot fi 0-1 sau 0-1-2.
Se analizează: iniţierea mersului, lungimea pasului, înălţimea pasului, simetria pasului,
continuitatea pasului,devierea traseului mersului, mişcarea trunchiului,distanţa între călcâie în
mers.
Testul „urcatul şi coborâtul scãrilor”
Prezentare:subiectul este pus să urce un anumit număr de trepte, până când apare oboseala sau
incapacitatea de a mai urca. În acel moment, testul este oprit şi se notează numărul de trepte pe
care a reuşit să le urce. Pentru coborâre se procedeazã la fel. Testul se poate realiza cu ajutor din
partea kinetoterapeutului sau fără dacă este cazul.
Aprecierea anomaliilor de mers a persoanelor în vârstă
Prezentare: acest test este o scră de măsură, care permite cuantificarea în cifre a observaţiilor cu
privire la mers şi urmărirea progresului unei reeducări –util pentru a evalua
capacitatea de a trăi singur.
Criterii de includere: persoanele în vârstă care prezintă abateri de la normal, cu posibilitatea de
corectare.
Criterii de excludere: persoanele care prezintă o patologie diagnosticală.
Criterii asociatove: redori sau dureri articulare
Pentru evaluare se va folosi următoarea cotaţie:
0 normal; 1-deviaţie moderată;2– deviaţie mai marcantă;3– anormal
3.Fangoterapia. Definiţie. Proprietăţile fizice ale nămolului. Metodele și tehnicile de aplicare în

Fangoterapie- tratament cu nămoluri naturale, de origine vulcanică, prin aplicații la nivelul

suprafeței cutanate locale sau generale.
Peloidele sînt, dupa definitia data de Societatea Internationala de Hidrologie Medicala, substante
care se formeaza în conditii naturale sub influenta proceselor geologice si care, în stare fin
dizolvata si în amestec cu apa, se folosesc în practica medicala sub forma de bai sau proceduri
locale. Ca origine, namolul terapeutic este rezultatul unui lung sir de procese, rezultînd din
substante organice si minerale.
Pe baza criteriilor de formare în conditii naturale si a compozitiei chimice, peloidele se clasifica
astfel:
 namoluri sapropelice
 namoluri de turba
 namoluri minerale

NAMOLURILE SAPROPELICE
Sînt depozite negre, bogate în hidrosulfura de fier coloidala, plastice si unsuroase, care se gasesc
pe fundul lacurilor sarate. Namolurile sapropelice au luat nastere sub actiunea
microorganismelor din substanta anorganica a solului, din flora si fauna bazinului acvatic, în
urma unor transformari geologice, chimice si biologice, desfasurate de-a lungul secolelor.
La rîndul lor, namolurile sapropelice se împart în urmatoarele subgrupe:
•namoluri de limane si lacuri litorale: - Agigea - Techirghiol
•namoluri de lacuri continentale: - Amara - Lacu Sarat
•namoluri fosile: - Ocna Sibiului - Ocnele Mari - Sovata
•namoluri depozitate în izvoare sulfuroase:- Sacelu (Gorj)
•namolul Marii Negre
NAMOLURILE DE TURBA
Au luat nastere din descompunerea resturilor vegetale acumulate pe fundul unor mlastini, sub
influenta unor microorganisme. Depozite de namol de turba se gasesc la Borsec si Poiana
Stampei (Vatra Dornei).

NAMOLURILE MINERALE Iau nastere prin sedimentarea sarurilor unor izvoare sulfuroase,
feruginoase, carbogazoase.

PROPRIETATILE FIZICE ALE NAMOLURILOR TERAPEUTICE

Greutatea specifica direct proportionala cu densitatea, depinde de compozitia namolului, fiind

maxima la namolurile puternic mineralizate si minima la namolul de turba.

Granulatia Se refera la marimea particulelor solide si gradul lor de dispersie, care sînt în strînsa
legatura cu natura componentelor namolurilor.

Plasticitatea Este capacitatea namolului de a se întinde si mula pe suprafata corpului.

Plasticitatea are valori mici pentru namolurile minerale si de turba, ajungînd la valori maxime la
namolurile sapropelice. Ea este determinata de continutul namolului în substante solide
insolubile si este evidentiata prin vîscozitatea acestuia si de consistenta masei sale.

Hidropexia Este capacitatea de absorbtie si de retinere a apei. Pentru namolurile terapeutice,

aceasta proprietate are o mare valoare practica. Capacitatea hidrica variaza în limite largi, de la
100% pentru peloizii minerali pîna la 200% pentru cei organici. Peloizii cu hidropexie mare se
pot folosi pentru bai, pe cînd cei cu hidropexie redusa se folosesc numai pentru împachetari.

TERMOPEXIA
Este capacitatea namolurilor de a retine caldura. Datorita înmagazinarii unei cantitatii mari de
caldur a, temperatura de indiferenta a baii cu namol este cu aproximativ 2°C mai mare decît în
cazul baii cu apa simpla. Tinînd cont si de termoconductibilitatea mica a namolurilor, baia cu
namol pastreaza mai mult timp temperatura constanta decît baia cu apa simpla

INDICATII ALE TERAPIEI CU NAMOLURI TERAPEUTICE

 afectiuni reumatismale degenerative; inflamatorii (spondilita anchilozanta);
 afectiuni reumatismale abarticulare (tendinite, fibrozite);
 afectiuni posttraumatice (redori articulare);
 afectiuni neurologice periferice;
 afectiuni dermatologice (psoriazis, eczeme cronice);
 ginecopatii cronice (anexite cronice, sterilitate);
 afectiuni endocrine (hipotiroidie, hipoparatiroidie).

MODALITATI DE TERAPIE CU PELOIDE

a) cataplasma cu namol este aplicatia de namol la temperaturi variate pe regiuni limitate ale
corpului;
b) onctiunea cu namol presupune aplicarea namolului rece pe întreg corpul. Se practica pe
litoralul Marii Negre, facînd parte din terapia contrastanta. Dupa o expunere initiala la soare de
10-15 minute, se aplica namolul pe corp, mentinîndu-se pîna la uscare, adica 30-60 de minute,
sau pîna capata o coloratie cenusie. Urmeaza o baie în apa marii de 10-15 minute, însotita de
miscare si înot. Terapia contrastanta solicita mecanismele de termoreglare, stimuleaza sistemul
neuro-endocrin si procesele imunobiologice;
c) împachetarile cu namol se efectueaza la o temperatura de 38-46°C în strat de 1-2 cm pe
regiuni definite ca suprafata;
d) baile cu namol se pot aplica la temperatura de 36-40°C , putînd fi partiale sau generale. Se
folosesc cantitati diferite de namol în functie de prescriptie.

4.Caractrestica metodelor de creştere a forţei musculare-mărirea vectorului forţei, contracţia

musculară-prin tehnici şi exerciţii de creştere a forţei: izometrice, dinamice cu rezistenţă, şi alte
exerciţii, importanţa în kinetoterapie şi reabilitare funcţională.

Cresterea fortei musculare se realizeaza numai printr-o contractie musculara indiferent de tipul
acesteia (izometrica sau izotonica). Exista o serie de alte tehnici, cum ar fi cele de facilitare
musculara neuroproprioceptiva, care nu cresc direct forta musculara ci faciliteaza contractia.
Factori ce influenţează forţa musculară
 Diametrul de secţiune al muşchiului
 Numărul de unităţi motorii în acţiune
 Frecvenţa impulsurilor nervoase – sumaţie temporală,concentrare nervoasă
 Raport forţă / lungime (ruperea m la de 3 ori lungimeade echilibru), creştere liniară

Contractia izometrica determina cresterea cea mai rapida a fortei si produce in mod firesc
si o hipertrofie musculara, dar mai redusa.

Exista doua tipuri clasice de exercitii izometrice:

1. Exercitiul unic scurt izometric zilnic (EUSIZ) consta in executarea unei singure contractii
izometrice de 6 secunde pe zi. In timpul EUSIZ muschiul trebuie sa atinga 60-70 din forta sa
maxima. Nu este necesar ca durata contractiei sa fie mai mare de 6 secunde, deoarece o durata mai
mare ar putea induce perturbari cardiocirculatorii generale.

2. Exercitiile repetitive scurte izometrice zilnice (ERSIZ) constau in executarea a 20 de

contractii izometrice scurte (6 secunde) cu o pauza de 20 de secunde intre ele, intr-o singura
sedinta. Conditia de baza este atingerea unei tensiuni de contractie egala cu 60-70 din cea
maxima.

In realizarea contractiei izometrice rezistenta este data de kinetoterapeut, de subiect

(autorezistenta) sau de catre un obiect imobil (zid, birou, tocul usii, etc.)

Contracţia izotonică - Contracţie dinamică

 Tensiune constantă, lungimea se modifică
 Contra unei rezistenţe care nu blochează mişcarea = ↑forţei musculare
 Rezistenţa aplicată: gravitaţia, greutatea corporală, mâna FKT, greutăţi, arcuri, elastice
 Contracţie concentrică – apropierea capetelor musculare
 Contracţie excentrică – depărtarea capetelor musculare
 Rezistenţă maximă – 2-3 ori
 Rezistenţă moderată (35-40% din rezistenţamaximă)- repetări până la oboseală

Exercitii dinamice cu rezistenta

Exercitiile dinamice cu rezistenta sunt eficiente in cresterea hipertrofiei musculare,

ameliorarea mobilitatii articulare, a fortei si rezistentei musculare. Ele determina aparitia oboselii
ca urmare a efortului muscular efectuat.
 Trebuie avut in vedere pericolul depasirii limitei de suprasolicitare musculara, situatie in
care se va inregistra o scadere a fortei. Acest fenomen se observa mai ales in cazul muschilor slabi,
atunci cand se grabeste tonifierea lor.

1. Exercitiul maximal scurt (EMS) un exercitiu dinamic executat contra unei rezistente maxime.

Rezistenta maximala - cea mai mare rezistenta ce permite realizarea unei contractii concentrice pe
intreaga amplitudine.

Rezistenta maxima - cea mai mare rezistenta ce poate fi mentinuta, printr-o contractie izometrica,
pentru o durata de 5 secunde.

Se testeaza progresiv greutatea pana la aflarea rezistentei maxime care va fi notata cu 1RM.
Metodologia de executie a tehnicii este aceeasi ca si in cazul exercitiilor izometrice, adica: 1
ridicare / zi sau 3 ridicari / zi cu pauze de 1-2 minute intre ridicari, intr-o sedinta.

2. Exercitiul maximal cu repetitie (EMR)

Se testeaza progresiv greutatea pana la aflarea greutatii care poate fi ridicata de 10 ori (10
repetitii maxime = 10RM). Dupa stabilirea acestei greutati (10RM), zilnic se va repeta acest
procedeu de aflare a 10RM. Dupa 5-7 zile se retesteaza greutatea (rezistenta) pentru aflarea valorii
10RM.

McQueen propune o varianta a acestei tehnici care consta in efectuarea a 4 seturi de 10RM / zi de
3 ori pe saptamana.

3. Tehnica "fractionata" De Lorme - Watkins denumita de autori "exercitiu cu rezistenta progresiva" ,

reprezinta totodata si un "principu metodologic" pentru cresterea fortei si rezistentei musculare.

Este compusa din 3 seturi:

 Setul I : 10 ridicari cu ½ din 10RM

 Setul II : 10 ridicari cu ¾ din 10RM
 Setul III : 10 ridicari cu 10RM

Particularitati:

 Sedinta de antrenament va incepe cu o incalzire usoara, globala cu o durata de 10-15

minute (alergare usoara, mobilizari libere articulare).
 Fiecare exercitiu este precedat si urmat de respiratii ample, iar in timpul efortului se va
acorda o atentie deosebita evitarii apneei inspiratorii (efectul Valsalva).
 Miscarea se executa pe intreaga amplitudine articulara, iar pe parcursul miscarii se fac 1-2
opriri a cate 3-4 secunde atat pe miscarea initiala cat si pe miscarea de revenire in pozitia
initiala.
 Angrenarea in lucru a grupelor musculare se face in sens cranio-caudal (gat, umar, spate,
brate, antebrate, coapsa, gamba, picior).
 In cazul unui individ sanatos, durata unui antrenament va fi de 50-120 de minute, executat
analitic de 3-7 ori pe saptamana. Pentru persoanele cu dizabilitati antrenamentul va fi
individualizat si adaptat restantului functional.
5.Recuperarea funcţională şi kinetoterapia în afecţiunile coloanei vertebrale- lombalgii, definiţie,
etiologia , clinica. Argumentarea clinico-fiziologică a metodelor fiziofuncţiunale,
kinetoterapeutice, obiectivele kinetoterapiei şi reabilităriii funcţionale. Programul de recuperare la
diferite etape
Lombosacralgia (low back pain sau durere de mijloc) este o durere lombara inferioara de
cauza mecanica si poate fi generata atat de suferinta tesuturilor moi lombare, cat si de
afectarea structurilor vertebrale (disc, ligamente, pediculi vertebrali, articulatii vertebrale
posterioare). Tratamentul acestor afectiuni poate fi medicamentos, de posturare,
fizioterapie si kinetoterapie
1.În funcţie de durata simptomelor:
Acută - durata simptomelor ≤ 6 săptămîni
Subacută - durata simptomelor 7 – 12 săptămîni
Cronică - durata simptomelor >12 săptămîn
2. După caracterul evoluţiei bolii:
Evoluţie recurentă: Instalarea unui episod nou de dureri lombare după o perioadă asimptomatică
timp de 6 luni, dar nu o exacerbare a unei dureri lombare cronice.
Evoluţie cronică: puseuri de acutizare ce survin pe fundalul unei evoluţii practic continue.

Cele mai comune cauze ale durerii lombare

 Problemele musculare
 Boala degenerativa a discurilor
 Hernia de disc lombara
 Spondiloza lombara
 Osteoartrita lombara
 Stenoza lombara ca urmare a inflamatiei cauzata de osteoartrita.

Examenul fizic include:

- Inspecţia generalãa pacientului,
- Examinarea regiunii spatelui,
- Examinarea semnelor neurologice,
- Testele de elongaţþie a sciaticului.
Evaluarea neurologicăã–– examinare neurologicã, pentru evidenţierea deficitelor senzitive şi
motorii
actuale şi a evoluţþiei lor în timp;
·Testarea forţþei
- forţa în extensia plantei (este capabil sămeargăîn cãlcâi)
- forţa de extensie a degetului mare a plantei piciorului
- flexia plantarã(capabil sãmeargãpe degete)
- flexia coapsei
Testarea reflexelor
- reflexele achilian şi rotulian, plantar
- reflexului Babinski (pentru diagnostic diferential între deficitul motor periferic, întâlnit în
DL specifică(Babinski -) şi deficitul motor central (Babinski +).
Testarea senzorialăã
- examenul senzorial include evaluarea regiunilor medialã, dorsalã şi lateral ale plantei
piciorului,
Obiectivarea durerii lombare se obtine prin manevrele de elongatie ale nervului sciatic care sunt
urmatoarele:
Manevra Lasèque: din clinostatism se efectueaza extensia membrului inferior pana la 90°; in
cazuri patologice apare durere si contractura reflexa in coapsa si gamba la diferite grade (sub
90°) de la planul patului.
Manevra Bechterew (manevra Lasèque controlaterala) consta in provocarea durerii in membrul
inferior controlateral, la ridicarea membrului inferior sanatos – apare in herniile voluminoase
care au depasit linia mediana. În herniile mediane, manevra Lasèque este pozitiva bilateral.
Manevra Keering si Neri consta in determinarea durerii lombare si de-a lungul membrului
inferior la anteflexia capului pe torace, prima in clinostatism si a doua in ortostatism..
Semnul Wassermann: (se foloseste ca manevra de elongatie femurala ) pacientul in decubit
ventral cu genunchiul indoit. Ridicarea coapsei de la nivelul patului declanseaza durere pe fata
anterioara a coapsei pentru radacinile L2 si L3 si pe fata mediala pentru radacina L4.

Tratament medicamentos:
1. Analgezice:
- acetaminophen-/+codeină
2. AINS:
- Derivaţþii acidului propionic:
ibuprofen
ketoprofen
dexketoprofen
- Derivaţþi de acid acetic:
diclofenac
aceclofenac
etodolac
- Derivaţþii oxicamilor:
piroxicam
meloxicam
lornoxicam
3. Miorelaxante
4. Antidepresive
5. Corticosteroizi
6. Opioide
Se utilizeză:
metoda de relaxare Jacobson,

Exerciţii de respiraţie profundă, cu expiraţie prelungită şi mai zgomotoasă

Exerciţiile Williams reprezintă un set de exerciţii fizice care se bazează pe flexii lombare şi
evită extensia lombară, tonifiind musculatura abdominală şi gluteală, în scopul tratării durerii de
spate lombare printr-o metoda non-invazivă. Exerciţiile se efectuează din decubit dorsal pe o
suprafaţă plată sau pe podea.
PRIMUL STADIU
Programul se recomandă din stadiul subacut, când pe lângă metodele de relaxare, se aplică o
serie de tehnici de creştere a forţei trunchiului inferior, pacientului i se recomandă un tratament
kinetic, doar din poziţie de decubit dorsal, pentru reducerea încărcării trunchiului datorată
propriei greutăţi corporale.
STADIUL II
În cel de-al doile stadiu al programului exerciţiile urmăresc pregătirea coloanei vertebrale pentru
a susţine o greutate mai mare în poziţie verticală. Exerciţiile stadiului precedent devin program
de încălzire în această etapă.
STADIUL III
durerile sunt atenuate şi programul urmăreşte prevenţia şi îmbunătăţirea controlului postural.
Terapia fizică continuă pentru tonifierea zonei lombare prin obţinerea unei poziţii neutre pelvine
şi prin crearea unei presiuni abdominale care să preia presiunea din discurile intervertebrale
lombare.
Beneficiile acestui program terapeutic sunt:
• deschiderea canalului intervertebral;
• întinderea structurilor ligamentare;
• eliberarea apofizelor articulare;
• exerciţiile abdominale accentuează flexia lombară prin tonifierea musculaturii abdominal;
• reduce durerea;
• musculatura flectoare a şoldului poate fi tonifiată prin flexia musculaturii lombare.