Pedagogie – Provocări și dileme privind școala și profesia didactică

O radiografie a școlii contemporane

Rezumat

Ciubotariu ( actual Bârlădeanu ) Ioana Alina

FPSE | GRUPA 1
 Pedagogie – Provocări și dileme privind școala și profesia didactică

Capitolul IV

O radiografie a școlii contemporane

Rezumat

Școala constituie una dintre cele mai importante și mai active subsisteme al sistemului
social. Aceasta a suferit numeroase schimbări, evoluții și redimensionări. „Şcoala s-a afirmat
puternic şi vizibil în câmpul social odată cu debutul societăţii moderne, care este asociată cu
trei evenimente semnificative: industrializarea şi urbanizarea; diferenţiere şi instuţionalizarea
câmpurilor sociale; raţionalizarea activităţilor sociale.” (E. Păun, 2017 p.111)

Școala se află într-o relație strânsă cu sistemul social, astfel încât în contexte sociale
stabile, şcoala s-a caracterizat printr-o stabilitate structurală şi funcţională, iar prin funcțiile pe
care aceasta le îndeplinește, a răspuns cerințelor și presiunilor pe care mediul social le-a exersat
asupra ei. Însă s-a dovedit că școala are și un rol activ în raport cu mediul social aceasta
contribuind la dezvoltarea și progresul social și la inovarea socială. Stabilitatea a fost benefică
un timp, după care a condus la o separare a şcolii de spaţiul social. Când schimbările sociale,
economice, tehnologice şi ştiinţifice au devenit tot mai profunde, consecinţele acestei evoluţii
au început sa se manifeste, conducând la modificarea percepţiei sociale asupra rolului şi
responsabilităţilor educaţiei, în domeniile în care implicarea ei anterioară a fost
nesemnificativă. (E. Păun, 1974).

Au apărut primele critici sistematice la adresa şcolii în anii ‘70 ai secolului trecut.
Acestea sunt de două tipuri: o critică constructivă, menită a detecta cauzele, a le elimina și
gasirea unor soluții de optimizare şi o critică distructivă, care propunea un proiect educaţional
din care şcoala nu făcea parte.

Și în zilele noastre se vorbește despre „o criză a școlii”, fapt care ne obligă să ne

întrebăm dacă, chiar există. Actualmente aceasta există sau mai bine spus școala se confruntă
cu o perioada critică, astfel putem încerca să scoatem în evidență această problematică prin
distincția a trei sensuri ale termenului criză: criză ca o ruptură a echilibrelor din sistem, criza
ca rezistență la modernizare și criza ca exacerbare a contradicțiilor sociale.

Pagina | 1
 „Criza școlii contemporane este o criză de identitate corelată cu modificarea radicală a
reprezentărilor sociale.” ( E. Păun, 2017 p.113)

Şcoala a fost considerată o instituţie socială fundamentală .Ea funcţiona într-o

paradigmă a reproducerii în care structura cea mai rezistentă a fost clasa de elevi. Aceasta și-a
dezvoltat un sistem de norme şi valori, obligatorii şi nenegociabile, structuri interne bazate pe
autoritate şi putere, pe supremaţia cvasimonarhică (E. Durkheim) a profesorului în raporturile
cu elevii.

O astfel de şcoală este astăzi în pierdere de vitează. Primele semne clare ale acestui fapt
s-au manifestat în a doua jumătate a secolului trecut. Era perioada unui reviriment
socioeconomic fără precedent, ritmurile de creştere economică erau foarte înalte. Astfel
percepţia asupra rolului şcolii s-a modificat esenţial, interesul faţă învăţământ a crescut.

Şcoala a devenit un reper social criticabil, dar necesar pentru dezvoltarea oricărei
societăţi. Societatea actuală se află într-o tranziţie între modernitatea şi postmodernitate,astfel
există numeroase provocări cu care şcoala se confruntă.

Societatea postmodernă subliniază Hargreve evoluează pornind de la şapte dimensiuni:

1.Flexbilitatea ocupaţională şi complexitatea tehnologică;

2.Globalizarea economiilor, schimburilor şi comunicaţiilor;

3. Incertitudinea morală şi ştiinţifică ce reduce încrederea în cunoaşterea şi expertiză;

4.Fluiditatea organizațională;

5. Anxietatea personală şi nevoia de autenticitate;

6. Un rafinament şi o complexitatea tehnologică care creează o lume de imagini instantanee şi

de aparenţe artificiale;

7. Comprimarea timpului şi spaţiului.

(A. Hargreaves, apud M. Tardif C. Lessard, 1999, p.293).

Sistemul şcoalar se confruntă cu provocări globale, transversal, care afectează şcoala

din majoritatea zonelor lumii, şi pe de altă parte, cu provocări locale, prezente în diferite zone

sau ţări.

Pagina | 2
 Globalizarea pentru unii este ceva ce trebuie realizat dacă vrem sa fim fericiți, pentru

alții sursa nefericirii noastre rezidă tocmai în globalizare. Nu este adevărat că globalizarea ne

afectează în egală măsură și în același mod pe toți, există țări care profită de pe urma
globalizării și țări care sunt afectate profund negativ.

Globalizarea este un fenomen care presupune o dublă lectură: economico-socială, ce

are loc la nivel mondial și cultural, ce ne trimite spre spațiile locale și comunitare.

Globalizarea a făcut vizibilă și necesară interculturalitatea, ca rezultat al noilor

tehnologii de comunicare, ce au accelerat și au permis contacte permanente între difeite spații

cultural. Persepectiva interculturală în educație este de natură să le permită elevilor cunoaștere

și respectarea altor culturi. Reformele sistemelor de învățământ trebuie să țină cont de

evoluțiile globale, dar sa fie realizate în context național.

Dacă se analizează școala între o perspectivă umanistă și una pragmatistă se observă că

fiind obligată de evoluţiile actuale, şcoala trebuie să se adpteze şi să ofere răspunsuri noilor
cerinţe. Mult timp aceasta a stat la distanţă de schimbările sociale, dar apoi şi-a modificat
registrul funcţional .

Şcoala trebuie sa aibă un rol activ în schimbările societăţii. Şcoala trebuie să răspundă
şi nevoilor de dezvoltare ale fiecărui individ, aceasta putem spune că reprezintă dimensiunea
umanistă.

Toate schimbările care au loc în sistemul de învăţământ sunt doar efecte şi consecinţe

ale presiunilor şi schimbărilor sociale. În ultima perioadă dimensiunea umanistă este tot mai
marginalizată. Pedagogia şi şcoala care s-au întemeiat pe aceasta au trecut prin câteva perioade
semnificative. O primă perioadă este ceea ce putem numi perioada romantică, când schimbările
au fost de natură internă. Perioada pragmatică, schimbările s-au realizat prin interacţiunea
factorilor interni şi externi, perioadă când şcoala trebuia să demonstreze ca resursele alocate ei
erau justificate.

Perioada actuală este o perioadă tayloristă, când şcoala este supusă obligaţiei de a
răspunde la întrebarea ce pot face absolvenţii pentru societate. Unele tendinţe ce se manifestă
pot influenţa negativ evoluţia şcolii. Educaţia este considerată o marfă, şcoala un serviciu social

Pagina | 3
care trebuie plătit sau cumpărat. Din cauza acestei perspective se ignora nevoile şi cerinţele pe
care elevul le aşteaptă din partea şcolii.

Intelectualizarea excesivă şi unilaterală a activităţii educaţionale nu lasă loc pentru

dezvoltarea altor zone ale personalităţii. Raportul elevilor şi al părinţilor cu şcoala este unul

pragmatic şi utilitar.

Modelul organizaţional s-a extins în analiza şcolii, fapt atât cu consecinţe pozitive cât

şi negative. Şcoala este o altfel de organizaţie. Aceasta se deosebeşte de celelalte prin anumite

specificităţi. În ceea ce priveşte şcoala avem două tipuri de dezvoltare, dezvoltarea

organizaţională, focalizată pe nevoile generale ale şcolii şi dezvoltate profesională ce porneşte
de la nevoile actorilor şcolii, profesori şi elevi. Dezvoltarea şi schimbarea organizaţională sunt
mediate de cultura şcolii ca ansamblu de valori, convingeri, tradiţii, aşteptări, atitudini şi norme
împărtăşite de membrii organizaţiei şcolare.

Identificăm două tipuri de culturi: de dezvoltare şi de menţinere. Cultura de dezvoltare

se referă la schimbări, activităţi centrate pe elev, calitate, eficienţă, etc. Cultura de menţinere
are numeroase trăsături de individualism. Individualismul este adesea ascuns în spatele unei
retorici despre cooperare.

Şcoala sugerează că activităţile desfăşurate de elevi şi profesori trebuie considerată un

tip de muncă. Aceasta poate fi interpretată ca o ,,birocraţie profesională”, care funcţionează la

confluenţa dintre logica birocratică şi logica profesională. Logica birocratică este dominant
normativă şi instrumentaliată, vizând îndeosebi managementul şcolii. Logica profesională se
bazează pe expertiza profesională şi este specific organizaţiilor în care membrii beneficiază de
mai multă autonomie, aşa cum este şcoala.

Una dintre valorile pozitive ale ,,şcolii birocratice”, este nevoia presantă de ordine, de

organizare, de disciplineă a muncii. O altă consecinţă se referă la timpul şcolar, care este

planificat, ritmat, devenind măsurabil şi cuantificabil.

Sistemul educaţional are trei niveluri: macrostructural, se stabilesc marile orientări ale

sistemului educaţional şi se definesc finalităţile educaţiei, nivelul mezostructural, cel referitor

Pagina | 4
la gestiunea şcolii şi nivelului microstructural, se definesc activităţile educaţionale cotidiene şi,

îndeosebi, ceea ce se întâmplă în clasă.

Egalitatea, în educaţie a devenit, treptat, o temă politică şi ideologică, aspectele sale

pedagogice fiind marginalizate. Învăţământul s-a masificat, dar nu s-a democratizat.

Democratizarea învăţământului a fost înţeleasă ca democratizarea a accesului la diferite

niveluri de şcolaritate.

Egalitatea în educaţie are trei componente: egalitatea şanselor de acces, egalitatea

şanselor de reuşită şcolară şi egalitatea şanselor de reuşită socială. Egalitatea şanselor de acces

se referă la faptul că toţi ar trebui sa avem acces la toate formele de învăţământ, însa chiar şi

la nivelul accesului la diferite niveluri de şcolaritate întâlnim fenomenul unei ,,democratizări

segregaţioniste”, manifestat prin discriminarea elevilor care provin din zone defavorizate.

“Democratizarea reuşitei” se referă la dimensiunea calitativă a egalităţii în educaţie.

Democratizarea frecventării este reprezentată de statisticile referitoare la gardul de acces la

diferite forme de învăţământ şi nu spune nimic despre calitatea actului educaţional.

Reuşita şcolară este un concept predominant pedagogic, aceasta depinde atât de

factorii interni – profesionalitatea cadrelor didactice, modalităţile de organizare ale procesului

de predare-învăţare, rigoarea evaluării, modul de gestionare a timpului, mediul relaţional, cât

şi de factorii externi - resursele financiare şi materiale, dotările psihologice. Descriptorii cei

mai semnificativi ai reuşitei şcolare este ,,ocazia de a învăţa”, aceasta este influenţată de diverse
variabile, structura curricumului, programul şcolar, modul de gestionare al timpului, resursele
material şi financiare, strategiile de intercațiune din clasă, motivația și ambiția elevilor.

Reușita socială a absolvenţilor ar trebui sa fie determinată de reuşita şcolară. Există

două modele de realizare a mobilităţii sociale: prin competiţie şi prin ,,parrainage”. Reuşita

social este dependentă de factori extrapedagogici, cum ar fi poziția socială şi relaţiile familiei.

Un rol important în procesul de învăţământ îl are şi statul. Treptat, statul nu se mai

ocupă de gestiunea imediată şi cotidiană sistemului de învăţământ, lăsându-le deplină libertate

Pagina | 5
actorilor locali (şcoala, cadre didactice, părinţi, etc.) în sfera activităţilor educaţionale, pe

care le reglementează însă, la ieşire, prin standarde normative, rigide şi coercitive ce

declanşează o competiţie între şcoli. Standardele sunt focalizate pe rezultate şi mai puţin pe

probleme de echitate, astfel vom avea şcoli eficiente şi de calitate, dar nu democratizate. Şcoala
intra în era organizațională şi i se cere să dezvolte o cultură managerială, astfel aceasta intră,
într-o logică a economii de piaţa. Se constată dezvoltarea unor politici de ,,transformare în
marfă”, ce presupune privatizarea unor servicii şi resurse sociale asigurate în mod tradiţional
de stat. H. Levin atrage atenţia asupra a patru criterii esenţiale pentru succesul

de privatizare a sistemului şcolar: libertatea de alegere, eficacitate, echitate şi coeziune

socială. (apud M. Tardif şi C. Lessard, eds., 2004, p.230).

Ocazia de a învăţa este un indicator care concentrează cele trei aspecte: egalitate,
calitate şi echitate. În ţara noastră, gradul de realizare a echilibrului dintre cele trei componente

este distorsionată de factorii de natură socioeconomică, politică şi culturală. Realitatea este că

în sistemul de învăţamănt există diferenţe, una dintre cele mai semnificative este ruptura
mediului rural şi cel urban, din cauza acestor diferenţe calitatea educaţiei scade. În timp ce

în toate şcolile din mediul urban educaţia a atins standarde calitative înalte, în mediul rural nu
se întâmplă acelaşi lucru. Accesul la educaţie ar trebui sa fie similar în toate şcolile. Un lucru

important este şi alegerea unei filiere de succes. Distribuţia acestor filiere este neomogenă şi

neechitabilă, recrutarea pentru acestea se face printr-un marketing care favorizează anumite

categorii de elevi, un sistem de marketing avantajat de finanţarea per elev. Nici finanţarea per
elev, nici descentralizarea nu s-au dovedit a fi soluţii întru totul optime. Finanţarea per elev, a
stimulat competiţia dintre şcoli pentru atragerea cât mai multor elevi. Descentralizarea nu a dus
nici ea la schimbări radicale, cu atât mai mult cu cât avem o descentralizarea decretată decât
una structurală. În comunităţile mai bogate şcolile au şansa sa dispună de o educaţie de calitate.

O soluţie pentru rezolvarea acestei probleme, a diferenţelor dintre şcolile ce apaţin unor medii
diferite este finanţarea.

O altă problemă, cu consecinţe sociale şi individuale importante, este abandonul şcolar.

Cauza abandonului şcolar este dată şi de absebţa resurselor materiale şi financiare. Cel mai
ridicat procent de abandon şcolar este întâlnit în familile defavorizate. Este greu de presupus

Pagina | 6
ca toţi elevii ce au absolvit şcoala obligatorie vor putea să urmeze studii medii sau că toţi
absolvenţi de studii liceale vor urma studii universitare. Trebuie să ţinem cont şi de frustrările
şi apăsările acestor tineri şi ale famililor lor, deoarece şi acestea ar putea fi o cauză a
abandonului şcolar.

Bibliografie:

Păun, E. (2017) Pedagogie – Provocări și dileme privind școala și profesia didactică, Editura
Polirom, București

Pagina | 7