1

Cuprinsul lucrării

Capitolul I .................................................................................................................................................... 3
I.1 Introducere ......................................................................................................................................... 3
I.2 Noțiuni despre anatomia și fiziologia sistemului osos .................................................................... 4
I.3 Noțiuni de anatomie și fiziologie a centurii pelviene și a articulației coxofemurale .................... 5
Capitolul II ................................................................................................................................................ 10
II.1 Definiția coxartroze ....................................................................................................................... 10
II.2 Etiologie .......................................................................................................................................... 10
II.3 Simptomatologie............................................................................................................................. 11
II.4 Prognostic ....................................................................................................................................... 13
II.5 Complicații ..................................................................................................................................... 13
II.6 Tratamentul medical ...................................................................................................................... 13
II.7 PROFILAXIA- educație pentru sănătate .................................................................................... 15
Capitolul III ............................................................................................................................................... 17
Îngrijiri date de asistenta medicală bolnavului cu coxartroză internat în spital ............................ 17
III.1 Pregătirea patului și accesoriilor lui ....................................................................................... 17
III.2 Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul în pat..................................................................... 17
III.3 Asigurarea igienei personale corporale și vestimentare a pacientului ................................. 18
III.4 Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat ...................................... 18
III.5 Observarea poziției pacientului în pat .................................................................................... 19
III.6 Schimbarea poziției si mobilizarea pacientului ..................................................................... 19
III.8 Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative ......................................................................... 21
Capitolul IV
Capitolul V................................................................................................................................................. 35
CONCLUZII ......................................................................................................................................... 35
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................... 36

2
 Capitolul I

I.1 Introducere

În ultimii ani, pentru autoritățile medico-sanitare, atât pe plan internațional,

cât și în întreaga lume, boala artrozică constituie o preocupare constantă, insistentă
datorită infirmităților și morbidității curente destul de ridicate.
Boala artrozică face parte din grupa reumatismelor degenerative, cu evoluție
lentă care survin în a doua jumătate a vieții.
Boala este răspândită atingând proporții variabile, persoanele trecute de 40 de
ani, în cadrul procesului general de îmbătrânire a cartilajului, dar numai 5% dintre
cei cu modificări artrozice prezintă și modificări clinice.
Această boală este cea mai frecventă suferință, incidența ei crescând odată cu
vârsta, maximul fiind între 55-75 de ani.
Aproximativ 10% din populația peste 60 de ani este afectată de boala artrozică
localizată la nivelul diferitelor articulații, cele mai frecvente leziuni găsindu-se la
nivelul membrelor inferioare, suntem îndreptățiți să considerăm că fenomenul de
îmbătrânire care în general se manifestă timpuriu și intens în articulațiile care trebuie
să suporte întreaga greutate a corpului, sunt interesate cu predilecție, adăugându-se
și factorul de uzură (de ex: genunchi-gonartroză, articulațiile coxofemurale-
coxartroza, artroza primei articulații metatarso-falangiene).
De aceea este recomandat repausul mai îndelungat la persoanele ce muncesc
aproape continuu în poziție ortostatică. Dar se va acorda atenție repausului psihic,
deoarece emoțiile, surmenajul intelectual pot sta la baza tulburărilor echilibrului
nervos care poate determina apariția unui proces morfologic lent.
În țările cu climat umed și rece procesele artrozice sunt mai frecvente.
Efectuându-se o statistică, s-a constatat că la noi în țară, boala artrozică afectează
mai mult femeile decât bărbații. Rareori cauza bolii se poate identifica și atunci
suferința este considerate secundară, iar când acest lucru nu este posibil, boala este
considerată a fi primară sau idiopatică.
Formele secundare se dezvoltă de obicei ca urmare a unor malformații
coxofemurale.
Mijloacele de luptă contra afecțiunii se situează pe următoarele planuri:
- Profilaxia și tratarea corectă a tuturor focarelor de infecție (streptococice în
special)
- Tratament preventive de limitare a procesului de uzură (îmbătrânirea fiind
inevitabilă)
- Depistarea precoce a semnelor bolii - prin stimularea apariției “medicului
familiei”
- Îngrijirea, spitalizarea, balneoterapia și urmărirea periodică a bolnavilor.
3
 Cea mai invalidă artroză este coxartroza, deoarece ea poate duce la anchiloză
totală. În acest caz are un mare succes otoplastia de șold.

I.2 Noțiuni despre anatomia și fiziologia sistemului osos

Totalitatea oaselor din corp (cca. 200 la număr), legate între ele prin articulații,
formează scheletul corpului.
Părțile acestuia diferă în mod considerabil după forma și rolul fiziologic astfel
că, raportându-le la principalele regiuni ale corpului distingem:
- Scheletul capului
- Scheletul trunchiului
- Scheletul membrelor
Scheletul capului este alcătuit din neurocraniu, care adăpostește encefalul și
viscerocraniul care formează oasele feței și conține segmentele periferice ale unor
analizatori și segmentele inițiale ale aparatelor digestive și respiratoriu.
În alcătuirea neurocraniului există 8 oase:
- Patru nepereche (frontal, occipital, etmoid și sfenoid)
- Două pereche (parietale și temporale)
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală, coaste și stern la care
se adaugă și pelvisul (bazinul).
- Sternul este un o slat situat pe linia mediană, în partea anterioară a toracelui.
La partea superioară a sternului se articulează primele 7 perechi de coaste.
- Coastele sunt 12 perechi de arcuiri osoase dintre care, primele 10 perechi din
regiunea toracală a coloanei vertebrale se unesc cu sternul.
- Vertebrele sunt dispuse sistematic una deasupra alteia și sunt împărțite după
regiunile cărora le aparțin și anume: (cervicale 7, toracale 12, lombare 5, coccigiene
4/ 5)
- Coloana vetrebrală este segmentul axial al scheletului trunchiului și are în
alcătuire 33-34 de vetebre.
Scheletul membrelor: membrele superioare se leagă de scheletul toracic prin
două oase, omoplatul și clavicula care formează centura scapulară.
Membrul superior propriu-zis are trei segmente: brațul, antebrațul și mâna.
Scheletul mâinii este alcătuit din oasele carpiene (8), metacarpiene (5) și
falange.
Scheletul brațului este alcătuit din humerus, oasele antebrațului (radius și
ulna) solidarizate între ele printr-o membrane conjunctiva (membrane interosoasă).
Membrele inferioare se leagă de coloana vertebrală prin centura pelviană
formată din cele două oase coxale care se articulează între ele anterior pe linia
mediană, la nivelul simfizei pelviene, iar posterior se articulează cu osul sacru,

4
formând scheletul bazinului (pelvisului).
- Scheletul membrului inferior este format din scheletul coapsei, scheletul
gambei și scheletul piciorului.
- Scheletul coapsei este reprezentat prin femur; în zona articulației
genunchiului se află un os mic- patella (rotula).
- Scheletul gambei este alcătuit din tibie și fibulă.
- Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene (7), metatarsiene (5) și
falange.

I.3 Noțiuni de anatomie și fiziologie a centurii pelviene și a articulației

coxofemurale

Centura care leagă oasele membrelor inferioare de scheletul trunchiului se

numește centura pelviană. Aceasta este formată din două oase coaxale. Posterior,
între aceste oase, se găsește osul sacru și osul coccis, care împreună cu coaxele
formează bazinul.
Bazinul reprezintă o formațiune osoasă ale cărei piese sunt bine articulate între
ele.
Osul coxal este format prin sudarea a trei oase diferite:
- Ilionul
- Ischionul
- Pubisul
Aceste oase sunt articulate între ele prin cartilagii până la vârsta de 15-16 ani,
când încep să se osifice și ele formând un singur os.
Coxalul este un os pereche, așezat pe partea lateral, reprezentând o formă
neregulată. Din alcătuirea lui să menționăm:
- Fața externă
- Fața internă
- Patru mușchi ( superior, inferior, anterior, posterior care se insera pe os)
Fața externă se mai numește și fața laterală sau fața fesieră. Aproape de
mijlocul ei se găsește o cavitate articulară, cu contur aproape circular, care poartă
denumirea de cavitate cotiloidă. Conturul acestei cavități prezintă la partea de jos o
scobitură, incizura acetabulară.
Cavitatea cotiloidă privește înainte, în afară și în jos. Ea este limitată de un
rebord ascuțit, sprânceana cotiloidă care prezintă trei scobituri. Aceste scobituri
corespund punctelor de joncțiune ale celor trei piese osoase care constituie osul
coxal: ilionul, pubisul și ischionul.
Cavitatea prezintă două părți distincte:
- una central de formă patrulateră, rugoasă, nearticulată, numită fundul cavității

5
cotiloide și care se continuă în jos cu o scobitură isciho-pubiană.
- cealaltă, periferică netedă, articulară, are forma de semilunar ale cărei ramuri,
anterioară și poserioară limitează scobitura ischiopubiană.
Fața internă corespunde în porțiunea superioară osului ilion, este concave și
poartă denumirea de fosa iliacă internă. Este mărginită la partea inferioară de o
creastă rotunjită, linia arcuita sau nenumită care se îndrepta în sus și înapoi. La
partea inferioară a liniei arcuite se găsește o suprafață articulară.
Marginea superioară a osului coxal corespunde marginii superioare osului
ilion și se mai numește creasta iliacă, pe ea inserându-se mușchii abdominali.
Marginea anterioară prezintă o proeminență numită postero-inferioară. Sub
spina iliacă postero-inferioară se află o scobitură adâncă ce poartă denumirea de
marea incizură ischiatică. În partea inferioară a marginii posterioare se află o
tuberozitate ischiatică pentru inserții musculare.
Marginea inferioară este convexă și prezintă la extremitatea ei anterioară o
suprafață articulară, faleta pubiană, care servește pentru articularea cu pubisul
coxalul opus.
Femurul este cel mai lung os din întregul schelet. El are un corp și două
extremități:
Extremitatea superioară este formată din:
- Cap
- Gât
- Trohantere
Capul femural are forma aproape sferică și este orientat în sus și medial, se
articulează cu cavitatea cotiloidă.
Gâtul femurului este aproape cilindric, lung de 6 cm și este orientat medial de
jos în sus.
Trohanterele sunt două proeminențe așezate la locul de unire a gâtului cu
corpul.
La marginea exterioară în partea superioară a gâtului există o proeminență
mare cu contur patrulater, care reprezintă trohanterul mare.
Pe partea dorsală a liniei dintre gât și corp se găsește o proeminență mai mica,
numită trohanterul mic.
De la trohanterul mare pornește spre trohanterul mic creasta intertohanterică.
Corpul femurului are formă de prismă triunghiulară și prezintă o curbură cu
concavitatea îndreptată spre posterior. Cele trei fețe sunt convexe și netede.
Dintre muchii numai cea posterioară prezintă caractere particulare și poartă
denumirea de linia aspră.
În partea mijlocie linia aspră se prezintă ca o creastă groasă și rugoasă; la
extremitatea superioară este trifurcată, iar la extremitatea inferioară este bifurcată.
Extremitatea inferioară este alcătuită din două mase voluminoase ovoide,
6
numite condil intern și condil extern.
Pe fața anterioară condilii se unesc și formează o suprafață articulară în formă
de scripete, trohleeafemurală care se articulează cu rotula, iar pe fața posterioară ei
sunt despărțiți printr-o mare scobitură, incizura intercondiliană.
Suprafața condililor servește pentru articularea cu oasele gambei.
Articulația șoldului sau coxofemurala face legătura între scheletul membrului
inferior și centura pelviană. Este o articulație pluriaxială care se realizează între
cavitatea cotiloidă a osului coxal și capul femurului.
Cavitatea articulară este foarte puternică și are forma unui manșon care se
fixează în sus pe marginea cavității cotiloide și marginea externă a buretelui articular,
iar în jos pe gâtul femurului și pe creasta interohanterică.
Capsula articulară este întărită de următoarele ligamente:
- Ligamentul iliofemural: se află pe partea anterioară a capsulei articulare. El
are forma triunghiulară și este fixat prin vârful sau pe extremitatea inferioară a spinei
iliace antero-inferioare, iar cu baza sa pe linia interotrohanterică, formând două
fascicule de fibre.
- Ligamentul ischiofemural: este așezat pe partea posterioară a capsulei
articulare. El se fixează cu o extremitate pe osul ischion, iar cu cealaltă extremitate
la baza trohanterului mare. Fibrele acestui ligament se alătura capsule articulare,
întărind-o.
- Ligamentul pubofemural: este situate tot pe partea anterioară a articulației. De
formă triunghiulară, el se fixează prin bara sa, pe eminența prectinată și pe pubis, iar
prin vârful său, puțin înaintea trohanterului mic. Fibrele acestui ligament se alipesc
de capsula articulară.
- Ligamentul rotund (ligamentul capului femoral) este un ligament
intraarticular. El se prezintă ca o bandă fibroasă cu forma triunghiulară, vârful este
fixat în gropița capului femoral, iar baza se fixează pe marginile incizurii acetubulare
și pe ligamentul transversal acetabulei. Acest ligament prezintă o mare varietate de
la individ la individ și în unele cazuri lipsește.
Articulația coxofemurală permite mișcări de flexie, extensie, abductee,
aducție și rotație.
Musculatura șoldului: descripția anatomică a mușchilor ce vin în raport cu
articulația coxofemurală și care acționează asupra ei.
Fața anterioară a articulației coxofemurale este în raport cu mușchiul psoas
iliac (iliopsoas) care este alcătuit în partea superioară din două porțiuni:
- Mușchiul psoas inserat pe fața lateral a ultimei vertebre toracale și a primelor
patru vertebre lombare
- Mușchiul iliac inserat în fosa iliacă pe care o căptușește
Acțiune: acțiunea principal o are asupra articulației coxofemurale.
Este cel mai important flexor al coapsei pe bazin, mai ales după ce coapsa
7
depășește amplitudinea de flexie de 90 de grade.
Inervație- Iliopsoasul primește mai multe ramuri scurte din plexul lombar și
câteva ramuri din nervul femoral L1, L3, L4.
Mușchiul drept anterior are inserția superioară prin tendondul direct la nivelul
splinei iliace antero- inferioare, iar prin tendonul relectat pe sprânceana cotiloidă în
partea supero- internă.
Distal formează tendonul quadricepsului împreună cu vastul intern, vastul
extern și crurarul.
Acțiune: flexor al coapsei pe bazin
Inervație: ramura quadricepsului din nervul crural.
Mușchiul croitor
Inserția superioară este la nivelul spinei iliace antero-superioară.
Acțiune: flexor al gambei pe coapsă și flexor abductor și rotator în afară al
coapsei pe bazin.
Inervație: inervat de ramuri ale nervului femoral.
Fața superioară a articulației coxofemurale este în raport cu mușchiul fesier
mic. El se inseră sus pe câmpul osos al fosei iliace externe.
Acțiune: - micul fesier este abductor al coapsei.
- Concentrația izolată a fascicolului anterior produce rotația internă a coapsei.
- Concentrația fascicolului posterior determină rotația externă a coapsei.
- Inervație: ramură a fesierului inferior.
Mușchiul fesier mijlociu se inseră pe porțiunea fosei iliace externe cuprinsă
între cele două linii semicirculare.
Acțiune: el este un puternic abductor și rotator înăuntru. Datorită dispoziției
lui ca un echer, înfundă capul femoral în cavitatea cotiloidă devenind stabilizator
lateral al șoldului.
Fața posterioară a articulației coxofemurale este acoperită de mușchi rotatori
externi.
Mușchiul piramidal este un mușchi alungit, de formă triunghiulară, cu baza în
bazin, iar vârful la marele trohanter. El se inseră în interiorul bazinului.
Acțiune: rotește coapsa în afară, dacă aceasta este flectată este un abductor al
coapsei
Inervație: nervul piramidal din plexul sacrat.
Gemenii pelvieni sunt mușchi subțiri de formă patrulateră care însoțesc
porțiunea extrapelviană a obturatorului intern.
După situația lor, unul este superior, iar altul inferior.
Gemenul superior este numit și spiral, fiindcă se inseră pe spina sciatica, iar
cel inferior, numit și tuberal, se inseră pe tuberozitatea ischionului.
Acțiune: sunt rotatori în afară.
Ramuri din plexul sacrat.
8
 Mușchiul obturator intern se inseră pe fața internă a membrane obturatoare și
pe periferia osoasă a găurii obturatoare, trece pe sub colul femoral spre fața
posterioară a articulației și se termină printr-un tendon în fundul cavității marelui
trohanter.
Acțiune: este un puternic rotator în afără coapsei
Inervație: este inervat de nervul obturator intern
Mușchiul obturator extern se prinde de fața externă a cadrului osos al găurii
obturatoare, trece pe sub colul femoral spre fața posterioară a articulației și se
termină printr-un tendon în fundul cavității marelui trohanter.
Acțiune: este un rotator în afară și principalul stabilizator inferior al șoldului.
Mușchiul pătratul cural pleacă de la tuberozitatea ischiatică și se inseră în
afară pe creasta intertrohanterică.
Acțiune: un puternic rotator în afară al coapsei.
Inervație: este inervat de o ramură din plexul sacrat.
Acești mușchi sunt acoperiți de mușchiul mare fesier care se inseră pe câmpul
fosei iliace externe și pe porțiunea respective a crestei iliace.
Fața inferioară a articulației coxofemurale este în raport cu mușchiul pectineu
care se inseră în sus pe creasta pectinală și pe ligamentul lui Cooper.
Acțiune: este un aductor al coapsei, flexor și rotator afară.
Inervație: este inervat de ramuri din nervul crural.
Dedesubtul acestui mușchi se etajează micul abductor, abductorul mijlociu și
mare. Inserțiile lor sunt ischio-pubiană.
Acțiune: sunt aductoriali coapsei și foarte slabi rotatori în afară
Inervație: toți abductorii primesc ramuri din nervul abturat (plexul lombar)
Fața externă a șoldului este acoperită de bandeleta lui Maissiat care acoperă
fesierul mijlociu și marele trohanter și coboară pe fața externă a coapsei spre gambă.
Acțiune: este abductor și flexor al coapsei
Prin presiunea exercitată asupra trohanterului împinge capul femoral în
articulație devenind stabilizator extern al șoldului.

9
 Capitolul II
II.1 Definiția coxartrozei

Coxartroza denumită și artroza șoldului este o artropatie cronică, caracterizată

din punct de vedere morfologic prin alterări degenerative ale cartilajului articular,
asociate cu leziuni proliferative ale țesutului osos subiacent.
Considerată multă vreme ca o boală legată de îmbătrânire, de unde și vechea
denumire de morbus coxae senilis, astăzi, grație lucrărilor experimentale și
histologice ale lui Rutishauser și ale școlii sale ca și lucrărilor lui Pauwels, se admite
că în coxartroză leziunile sunt expresia adaptării țesutului osos la factorii de presiune
excesivă pe care îi suportă în unele împrejurări articulația.
Aceasta este într-atât de adevărat încât, dacă se suprimă aceste condiții
defavorabile se constata revenirea osului la starea normală.
Coxartroza este una dintre cele mai frecvente artroze și în același timp, una
dintre cele mai grave deoarece afectarea sa duce la deficiențe serioase în stabilitatea
și mobilitatea bolnavului. Se întâlnește de obicei la vârsta de 50-60 de ani sau chiar
la tineri, în caz de malformație a articulației coxofemurale.
În afără denumirii de artroză mai este folosit și termenul de reumatism
degenerativ și cel de osteoartrită localizat la articulația șoldului.

II.2 Etiologie

Coxartrozele se observă mai ales la subiecții de peste 40 de ani, iar frecvența

lor crește odată cu vârsta. Ele ating în egală măsură ambele sexe.
- Analiză a cauzelor care produc apariția ei permite distingerea a două grupe
de coxartroze
- Coxartroze secundare
- Coxartroze primare (idiomatice)
Coxartrozele secundare se dezvoltă, de regulă, pe o malformație
coxofemurală.
Nu rare sunt coxartrozele consecutive unei leziuni, unor coxite, unor
transformări pagetice ale oaselor bazinului, leziunilor osteocondrite disecante ale
șoldului.
Rolul tulburărilor staticii bazinului a fost frecvent în determinismul
coxartrozelor.
Apariția acestor coxartroze poate fi declanșată de:
- Malformațiile coxofemurale
Sunt de regulă malformații subluxante ale șoldului: mar rar ele sunt o protuzie
acetabulară, o coxă plană, o coxă vară consecutive unei alunecări epifizare sau unei

10
displazii coxofemurale.
- Malformația subluxantă a șoldului este forma minoră a luxației congenitale a
șoldului, între ele existând multiple forme intermediare.
- Malformația subluxantă congenitală este frecvent bilaterală, în acest caz
coxartroza are tendința de bilaterizare rapidă, spre deosebire de cazurile unilaterale
când coxartroza, în general rămâne unilaterală.
Porutzia acetabulară idiopatică ocupă locul doi în cadrul malformațiilor
coxofemurale care se pot complica cu coxartroza.
Celelalte malformații; mai rare, incriminate în etiologia coxartrozei sunt:
- Coxa plană;
- Coxa vară;
- Displazia femuro-capitală din sindromul Morquio sau din displazia epifizară
multiplă.

Traumatismele
Fracturile colului femoral, luxația traumatică a șoldului, marile contuzii ale
șoldului, fracturile cervicale incomplete.

Coxartroza din maladia de cheson

Numită și coxartroza tubiștilor se manifestă frecvent ca o artroză bilaterală
în diferitele stadii de remaniere a leziunilor de osteonecroză.

Coxitele infecțioase subacute și cronice

Prin leziunile cartilaginoase și osteocartilaginoase pot genera coxartroze.

Osteocondrita disecantă a șoldului

Caracterizată prin leziuni de osteo-necroză subcutanată.

Coxatrozele primitive: debutează în general în jurul vârstei de 60 de ani,

frecvent este bilaterală, se asociază cu artroza altor articulații.
Aceste coxartroze sunt cauzate de factori generali puțin cunoscuți, care
alterează metabolismul cartilajului articular prin uzura precoce a articulațiilor
supuse la maximum de efort ( șold, genunchi, articulații vertebrale).

II.3 Simptomatologie

Semnele clinice ale coxartrozei sunt durerea la mers, limitarea mișcărilor și

atitudinea vicioasă a coapsei.
• Durerea la mers este simptomul principal. Ea apare după o distanță
variabilă și obligă bolnavul să se oprească pentru câteva minute, după care reluarea

11
mersului este mai mult sau mai puțin ușurată. Durerea dispare la repaus.
Din cauza durerii mersul este șchiopătat, iar mersul pe teren accidentat,
urcarea sau coborârea scărilor sunt deosebit de penibile. La scularea din pat sau după
o perioadă mai îndelungată de stat pe scaun, primii pași sunt foarte dureroși, iar după
ce s-a făcut încălzirea articulației, durerile scad sau încetează total. Sediul durerii
variază : uneori ea este situată la rădăcina coapsei, pe fața anterioară și se poate să
se întindă până la genunchi; alteori durerea se găsește pe fața internă a coapsei în
regiunea mușchilor abductori. Durerea articulară se explică prin faptul că suprafețele
osoase se presează și ,,se freacă’’ una de alta, cartilajul distrugându-se astfel se
produce o iritație mecanică ce determină și o inflamație locală care explică, cauza
durerii în mișcare.
Celelalte semne subiective întâlnite în coxartroză sunt inconstante. Astfel
bolnavii pot să perceapă uneori, în cursul unor anumite mișcări cracmente în
articulația șoldului, iar alteori prezența unor episoade bruște, dar pasagere de blocaj
al articulației șoldului.
 Atitudinea vicioasă apare târziu în evoluția coxartrozei și este datorată,
la început contracturii musculare datorată incongruenței articulare. Atitudinea
vicioasă a șoldului este în flexie, abducție și rotație externă. Astfel flexia coapsei
este compensată printr-o hiperlordoză lombară, abducția coapsei printr-o ridicare a
bazinului de partea bolnavă iar rotația externă printr-o rotație cu antepulsia bazinului
de partea bolnavă. Numai după corectarea acestor atitudini de decompensare se va
aprecia exact amplitudinea atitudinii vicioase a șoldului bolnav.
 Limitarea mișcărilor se manifestă prin jenă accentuată pe care o resimte
bolnavul când vrea să-și încrucișeze genunchii sau prin imposibilitatea de a se încalță
de partea bolnavă; bolnavul se încalță pe la spate prin flectarea genunchiului.
Limitarea mișcărilor pasive este constantă în coxartroză și poate să fie
apreciată prin măsurarea unghiurilor.
Flexia coapsei poate să fie limitată până la 900 sau chiar mai puțin, abducția
este considerabil limitată și destul de precoce în raport cu flexia. Rotația internă și
mai puțin cea externă, sunt limitate, în comparație cu acelea ale șoldului sănătos.
După un oarecare timp de evoluție a coxartrozei se întâlnește în mod constant
o hipertrofie a musculaturii coapsei și a fesei care se datorează faptului că
suprafețele articulare nu se mai adaptează perfect una cu cealaltă din pricina
deformărilor extremităților osoase prin hipertrofie și osteofitoză.
Examenul radiologic pune în evidență leziunile radiologice ale coxartrozei:
 Pensarea spațiului articular care arată uzura cartilajului articular iar în
formele incipiente ea poate să lipsească.
 Alterarea structurii osoase constă în procesul de condensare osoasă, de
atrofie calcară numită osteoscleroză și rarefierea osoasă uneori geodică.

12
  Osteofitoza constă în formarea unor excrescențe osoase numite
osteofite care se dezvoltă la periferia învelișului cartilaginos și al capului femural.
Modificarea formei capului femural și a cotilului. Capul femural apare turtit
datorită unei înfundări în zona de sprijin. Cavitatea cotiloidă prezintă o înclinare
mare ceea ce duce la ovalizarea cotilului.
Examenul de laborator este redus; VSH, leucocitoza sunt în valori normale,
uneori acidul uric este crescut.

II.4 Prognostic

Prognosticul suferinței este total imprevizibil, în absența vreunui tratament.

Terapia poate întârzia progresia bolii și are valoare profilactică pentru
protejarea articulațiilor ce de obicei sunt expuse unui efort suplimentar.
În urma aplicării tratamentului chirurgical de protejare a articulației
coxofemurale, se reduce considerabil durata de convalescent, bolnavul este
mobilizat precoce și printr-o bună reeducare funcțională se permite mersul rapid
spre însănătoșire.

II.5 Complicații

Evoluția postoperatorie a bolnavului cu proteză totală de sold este în general

bună, cu excepția apariției complicațiilor precoce și tardive.
 Complicații precoce: flebita: pentru a preveni apariția ei vom
administra anticoagulante (Heparină) prin injecția subcutanată
 Hematomul local: se datorează drenajului prost sau aspirației înfundate,
se va aplica punga cu gheață sau soluție de rivanol și curățirea aspirației.
 Complicații tardive:
 Infecția locală: cea mai periculoasă deoarece osul are o mare capacitate
de infectare, datorită sterilității instrumentelor sau manevrelor, se vor administra
antibiotice atât înainte operației (profilactic) cât și post-operator
 Supurația: cea mai de temut.
 Decimentarea: prin osteoliza în jurul protezei decimentate
 Necroza osoasă chimică: la contactul cu cimentul

II.6 Tratamentul medical

Tratamentul este dificil datorită factorilor etiologici numeroși care intră în

componența artrozelor.
Tratamentul simptomatic și medical urmărește în principal îndepărtarea

13
durerii și creșterea mobilității în articulația coxofemurală, iar cel patogenic de
împiedicare a progresiei bolii.
Toate focarele infecțioase trebuie tratate radical, deoarece s-a observat în
practica medicală că în majoritatea cazurilor prin eradicarea focarelor de infecție,
eficiența tratamentului coxartrozei a fost superioară.
Dintre medicamentele utilizate în terapia care vizează îndepărtarea durerii,
remiterea inflamației exudative și refacerea cartilajului sunt mai des folosite:
 Antiinflamatoare nesteroidiene: pe cale generală sau tipic locală de
tipul:
 Fenilbutazona ( are mare agresivitate digestivă)
 Acid acetilsalicilic (iritant al mucoasei gastrice)
 Indometacin (în cure de scurtă durată)
 Reumazol (are acțiune antialgă și antiinflamatoare, poate fi administrat
timp îndelungat)
 Tratament cu iod: se consideră că acționează procesele metabolice
stimulând schimburile tisulare, are și acțiune vasodilatatoare. Administrarea
preparatelor iodate se face per os parenteral cu: iodazin, peptoid, Iodura de Potasiu
 Accidentele iodoterapiei: gustul de iod în gură, guturai, acnee, tulburări
gastrice
 Medicația corticoidă: se administrează local intraarticular cu substanțe
cortizonice și extracte de cartilaj.
 Injecția intraarticulară sau periarticulară este indicată mai ales în
perioadele de inflamație locală cu lichid sinovial abundent. Se folosesc injecții locale
intraarticulare cu hidrocortizon deoarece ameliorează durerile și imobilitatea
articulației.
Unele dintre substanțele steroidiene sunt încorporate în unguente pentru
aplicarea locală.
În scopul refacerii cartilajului se administrează Extract de cartilaj sau Acetil
glucozamină în injecții intramusculare. Deoarece în componența patogenică a
coxartrozei intră și tulburările de irigație, se folosesc medicamentele care au rol în
combaterea contracturii musculare și ameliorarea circulației locale. Se folosesc
Novocaida în soluție pe cale intradermică sau infiltrații. Se mai administrează
tratament cu vitamina C, B1, B2.
 Tratamentul balneofizioterapeutic: exercițiile fizice ameliorează
mobilitatea articulară și previne atrofia prin inactivitate a musculaturii periarticulare.
Procedurile fizice includ folosirea căldurii sub formă de băi calde, împachetări
cu parafină, dușuri cu aer cald având acțiune atialgică și antidecongestivă însemnată.

Alte procedee fizioterapeutice care au efect sedativ asupra durerii sunt:

14
  Diatermia: curenți de înaltă frecvență care acționează asupra țesuturilor
profunde prin căldura pe care o produc.
 Raze infra-roșii: care produc căldura acționând asupra țesutului
conjuctiv și a metabolismului general
 Roentgen- terapia: rezultatele apar la 2-3 săptămâni după aplicarea
tratamentului
 Ultrasunete

Uneori căldura umedă este preferata celei uscate de către unii bolnavi. În cazul
în care căldura agravează durerea se pot recomanda aplicații de pungă cu gheață.
Coxartroza beneficiază și de tratamentul balnear, băile acționând prin factorul
termic, clinic și mecanic.
Sunt folosite mai frecvent apele cloruro-sodice (Amara, Lacul Sărat,
Techirghiol), cloruro-sodice iodurate și sulfuroase (Gonova, Călimănești, Olănești),
sulfuroase (Pucioasa, Herculane).
 Tratament chirurgical: se face în cazuri foarte grave de coxartroză, când
orice alt tratament este ineficient, iar coxartroza este foarte avansată, diminuând
complet mobilitatea membrului inferior.
 Dintre tehnicile mai des folosite amintim:
 Tehnica osteomiei pelviene: este o tehnică operatorie de tratare a
luxației de șold, care va genera o coxartroză.
 Tehnica atroplastiei șoldului: este indicată în coxartrozele post
traumatice dureroase, în redorile sau anchilozele unilaterale. În stabilirea indicațiilor
chirurgicale medicul va avea în vedere: vârsta, profesiunea bolnavului, capacitatea
funcțională a grupelor articulare și posibilitățile de realizare a recuperării funcționale
 Tehnica artroplastiei cu endoproteza totală: există o mulțime de
endoproteze totale de șold care se aleg în funcție de condițiile caracteristice ale
momentului operator respectiv; constă în schimbarea capului femural cu o proteză
cimentată și formarea unui nou acetabul prin cimentare.

II.7 PROFILAXIA- educație pentru sănătate

Se va acorda atenție repausului psihic, deoarece emoțiile, surmenajul

intelectual pot sta la baza echilibrului nervos, care poate determina apariția unui
proces morfologic lent.
Condițiile climatice pot influența în mod favorabil (căldura) sau defavorabil
(umiditatea și frigul) procesul artrozic.
În privința alimentației trebuie avut în vedere faptul că, coxartroza neasociată
cu alte boli nu necesită regimuri speciale, dar se vor evita glucidele și regimul
hipercaloric pentru evitarea obezității.
15
 Pacienților care practică meserii ce necesită statul în picioare și solicită în mod
nefiziologic articulația coxofemurală, li se sugerează schimbarea locului de muncă.

16
 Capitolul III
Îngrijiri date de asistenta medicală bolnavului cu coxartroză internat în spital

În condițiile spitalizării, patul reprezintă pentru fiecare bolnav spațiul în care

își petrece majoritatea timpului din boală și convalescență, de aceea trebuie să fie
comod, de dimensiuni potrivite, accesibil din ambele părți, ușor de manevrat, ușor
de curățat, pentru ca îngrijirile, investigațiile și tratamentele aplicate bolnavului să
nu fie împiedicate.

III.1 Pregătirea patului și accesoriilor lui

Tipul de pat utilizat în secția de ortopedie este ortopedic, cu lungimea de 2

m, lățimea de 80-90cm. Înălțimea de la dușumea până la saltea trebuie să fie de 60
cm astfel încât să-i permită bolnavului să poată să coboare la nevoie din pat, să poată
sta în poziție șezând, sprijinindu-și picioarele comod pe podea. Aceste paturi sunt
prevăzute cu somieră mobilă la care cadranul somierei este de 2, 3 sau 4 bucăți
articulate, dând posibilitatea de așezare a bolnavului în poziții foarte variate.
Patul poate fi prevăzut cu următoarele accesorii:
 Saltele ortopedice
 Saltele pentru prevenirea escarelor
 Perne
 Pături confecționate din lână moale ușor de spălat
 Cearșafuri ; unul simplu și unul plic
 Una, două fețe de pernă
 Mușama și aleză în funcție de caz
Auxiliar, patul poate fi prevăzut cu:
 Sprijinitor de perne
 Rezemător de picioare
 Apărătoare laterală
 Coviltir
 Susținător de învelitoare
 Mese adaptabile la pat
 Agățătoare pentru ușurarea mobilizării active
Pregătirea patului fără pacient se realizează la externarea pacientului
spitalizat/internarea pacientului în vederea tratării lui.

III.2 Schimbarea lenjeriei de pat cu pacientul în pat

17
 În cazul bolnavului cu coxartroză după intervenția chirurgicală starea generala
nu permite ridicarea lui din pat iar lenjeria va fi schimbata cu bolnavul în pat.
În funcție de capacitatea pacientului de a se mobiliza, schimbarea patului se
poate realiza în lungime și în lățime când pacientul poate fi sprijinit în poziția șezând.
Materialele necesare sunt aceleași ca și la pregătirea patului fără pacient, în
plus sunt necesare paravan, sac de rufe murdare, lenjerie de corp curată și materiale
necesare pentru efectuarea igienei corporale a pacientului.
Tehnica se începe ca și la efectuarea patului fără pacient, se așază pe un scaun
în ordinea priorității, pătura și cearșaful de sub pătura se împăturesc în trei sub forma
de armonica. Aleza se rulează împreuna cu mușamaua, fie în lățime daca schimbarea
se face în lungime, fie în lungime dacă schimbarea se face în lățime. Cearșaful se
rulează în lungime când schimbarea se face în lungime și în lățime când schimbarea
se face în lățime. Manevrele sunt executate de către două asistente care se așază de
o parte si de alta a patului. Una dintre asistente sprijină și supraveghează pacientul,
iar cea de-a doua adună lenjeria murdară și o înlocuiește cu una curată.

III.3 Asigurarea igienei personale corporale și vestimentare a pacientului

Scopuri:
 menținere tegumentelor într-o stare perfecta;
 vederea prevenirii unor complicații cutanate
 stimularea funcțiilor pielii;
 asigurarea unei stării de confort.
În timpul spitalizării, bolnavul face baie ori duș, cel puțin de 2 ori pe
săptămână și i se schimbă lenjeria.
Baia generala va fi efectuata obligatoriu înaintea intervenției chirurgicale și
înaintea externării. Pentru a preveni accidentele, asistenta va programa baia sau
dușul dimineața, pe nemâncate sau seara după digestie.
Materialele necesare sunt: termometru de baie, săpun, mânuși de baie, alcool,
lenjerie curata încălzita, casca pentru protejarea părului. Cada fiind spălata și
dezinfectată se umple cu apa pe jumătate. Temperatura apei trebuie să nu depășească
37, 380C. Pacientul este invitat sa urineze, ajutat sa se dezbrace, i se protejează părul,
iar la intrarea în cadă asistenta îi supraveghează reacția.
Rolul asistentei este de a supraveghea bolnavul astfel încât dacă starea
pacientului se alterează să poată lua atitudinea corespunzătoare ce se impune
situației.

III.4 Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat

18
 Post operator datorită stării sale fizice și a recomandărilor medicului se
impune efectuarea toaletei pacientului la pat pe regiuni. Înainte de efectuarea
tehnicii propriu zise se va asigura intimitatea pacientului și condițiile de prevenire a
formarii curenților în încăpere.
Materialele necesare sunt: paravan, 3 prosoape de culori diferite, 3 mănuși de
baie de culori diferite, săpun neutru, perie de unghii, foarfece pentru unghii, pila,
perie de dinți, pasta de dinți, pahar cu apă, pahar cu soluție antiseptică pentru gargară,
lighean, mușama, aleza, pudra de talc, cana pentru apă caldă, găleata pentru apa
murdară, un cearșaf sau flanela, termometru de baie, alcool mentolat sau camforat.
Ordinea în care se executa baia este: fața, gâtul, membrele superioare, partea
anterioară a toracelui, regiunea abdominală, partea posterioară a toracelui, regiunea
sacrală, membrele inferioare, organele genitale și la sfârșit regiune peri-anala.
Efectuarea toaletei cavitații bucale se face de către pacient, acesta fiind ajutat
să stea în poziție semișezânda sau decubit lateral la marginea patului.
Bolnavul este servit cu pahar cu apă, pasta și periuța de dinți, iar lenjeria este
protejată cu un prosop.

III.5 Observarea poziției pacientului în pat

Bolnavul cu coxartroza poate adopta o poziție vicioasa datorata durerii si

modificărilor apărute la nivelul articulației coxofemurale.
Poziția antalgica adoptata de bolnavi poate produce modificări semnificative
la nivelul altor articulații sau la nivelul coloanei vertebrale de aceea se impune
corectarea permanenta a viciilor de postura.

III.6 Schimbarea poziției si mobilizarea pacientului

Pre operator bolnavul se poate mobiliza singur (activ) si nu necesita îngrijiri

speciale din partea cadrelor medicale medii.
Poziția bolnavului cu coxartroza este decubit dorsal, decubit lateral pe partea
neafectata. Schimbarea poziției bolnavului cu coxartroza se efectuează de 1-2
asistente (pasiv) care trebuie sa urmărească următoarele principii: prinderea
bolnavului se va face precis, sigur, cu toata mana, cu degetele alăturate așezând
palma pe suprafața corpului protejând regiunea dureroasa; așezarea asistentei cat mai
aproape de pat cu picioarele depărtate pentru a avea o baza de susținere cat mai mare,
genunchi flectați și coloana vertebrala ușor aplecată.
 Scopul mobilizării este mișcarea bolnavului pentru a prevenii complicațiile ce
pot apărea datorita imobilizării prelungite, din cauza presiunii exercitate asupra
țesuturilor cuprinse între planurile osoase și suprafața dură a patului. Mobilizarea se
face în funcție de natura boli, starea generala și cuprinde exercițiile pasive și active
19
pertu refacerea condiției musculare, a tonusului muscular, menținerea mobilității
articulare, asigurarea stării de bine și independența, stimularea organismului și
circulația sangvină pentru prevenirea tulburărilor locale de circulație (roșeața, edem,
escare, necroze) și încetinirea circulației în clinostatism, formarea trombozelor și a
pneumoniilor hipostatice.
Programul trebuie respectat cu strictețe astfel încât la fiecare 2 h bolnavul sa
fie așezat într-o alta poziție decât cea inițiala și sa fie consemnat în foaia de îngrijire
a bolnavului.
Mobilizarea activă a bolnavului se reia la indicația medicului sub
supravegherea stricta a asistentei medicale și evitând-se ortostatismul prelungit.

III.7 Captarea eliminărilor

Are drept scop observarea caracterelor fiziologice si patologice dejecțiilor,

descoperirea modificărilor patologice in vederea stabilirii diagnosticului.

Materialele necesare sunt:

 prosoape, acoperitoare de flanelă,
 paravan, mușama și aleza,
 materiale pentru toaleta mâinilor,
 mânuși,
 plosca, bazinet, urinare pentru femei și bărbați,
 tăviță renală, scuipători, pahar conic sau cutie Petri.

Captarea materiilor fecale: asistenta pregătește fizic bolnavul, separă patul de

restul salonului cu paravan, protejează patul cu mușama și aleza, se ridică pacientul
și se introduce bazinetul cald sub regiunea sacrală, se acoperă cu învelitoarea până
termină actul defecării, apoi se efectuează toaleta regiunii perianale, se acoperă cu
capacul, se strâng materialele, se îmbracă pacientul, se aerisește salonul, se spală
mâinile pacientului iar scaunul se păstrează pentru vizita medicală. Notarea
scaunelor in foaia de temperatura se face prin semne convenționale: I- normal ; -
moale ; - apos ; X – mucos ; P – puroi ; S – sangvinolent ; M – melena.

Captarea urinei: servirea urinarelor, ca și îndepărtarea lor se face în mod

asemănător cu a bazinetelor. Urinarele pot fi plasate pe suportul de sârmă, fixate la
marginea patului, iar după utilizare se golesc imediat, se spală la jet de apa calda și
se dezinfectează.

20
 Captarea vărsăturilor: pacientul se așază în funcție de starea sa generala, în
poziție șezând, decubit dorsal cu capul într-o parte, se protejează lenjeria cu mușama
și aleza, se îndepărtează proteza dentara când este cazul, i se oferă tăvița renala, i se
oferă un pahar cu apa, se șterge fata, se păstrează vărsătura pentru vizita medicului,
se notează caracterele vărsăturii, frecventa, se spală si se dezinfectează recipientele
si se pregătesc pentru sterilizare. In cazul bolnavului cu coxartroza vărsăturile apar
frecvent la întoarcerea bolnavului din sala de operație in urma anesteziei.

III.8 Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

A. Funcțiile vitale
Includ: respirația, pulsul, tensiunea arteriala si temperatura. Ele sunt frecvent
utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau de boala.

 Respirația - reprezintă funcția prin care se asigura organismului oxigenul

necesar metabolismului celular si de evacuare a bioxidului de carbon, prin mișcări
de expansiune si retracție a cutiei toracice rezultat din arderile celulare. Frecvența
normală a respirației este de 16-18 respirații/minut cu ușoare modificări în funcție
de sex.
In HTA apare dispneea 12-10-8 respirații/minut care este o respirație grea,
deficitară și anevoioasă. Dispneea cardiacă reprezintă semnul cardiac al insuficienței
ventriculului stâng în HTA și se manifestă prin lipsa de aer și tahipnee peste 20
respirații/minut, polipnee (peste 25 respirații/minut).
Dispneea poate să apară numai la efort, poate fi dispnee de decubit, care apare
în clinostatism sau dispnee respiratorie paroxistică nocturnă, provocată de resorbția
edemelor latente instalate în cursul zilei.
Asistenta medicală va urmări: frecventa, tipul respirator, simetria mișcărilor
si ritmul. Urmărirea mecanicii respiratorii se face prin simpla observație și
numărarea mișcărilor pe minut.
Se notează în foaia de temperatură cu pix sau creion verde printr-un punct,
știind că fiecare linie orizontală reprezintă 2 respirații si unirea cu o linie a valorii
prezentate cu cea anterioara pentru a obține curba. La bolnavii cu coxartroza nu sunt
modificări legate de respirație, decât in cazul celor ce prezinta alte afecțiuni care pot
modifica frecventa, timpul respirator si simetria mișcărilor si ritmul.

• Pulsul - reprezintă expansiunea ritmica a arterelor, care se comprima pe un

plan osos si este sincrona cu sistola ventriculara. Pulsul ia naștere din conflictul
dintre sângele existent in sistemul arterial și cel împins in timpul sistolei. Acest
conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a arterei.
Valoarea normala la adult este de 60-80 pulsații/minut; la persoanele de peste
21
60 de ani 80-95 pulsații/minut; la nou-născut 130-140 pulsații/minut; la copil mic
110-120 pulsații/minut.
Valori patologice:
• puls bradicardic sub 60 pulsații/minut
• puls tahicardic peste 80 pulsații/minut.
Asistenta medicala trebuie să observe la puls: frecventa, ritmul, volumul și
tensiunea pulsului, celeritatea.
Pulsul se măsoară dimineața și seara, cel mai des la artera radială. Se notează
în foaia de temperatura cu pix sau creion roșu, sub forma de curbă, știind ca o linie
orizontala corespunde cu 4 pulsații/minut.

• Tensiunea Arteriala- reprezintă presiunea exercitata de sângele circulant

asupra pereților arteriali. Tensiunea arteriala este determinata de forța de contracție
a inimii, rezistenta, elasticitatea, calibrul vaselor și vâscozitatea sângelui.
Valoarea sa variază în funcție de puterea de contracție a inimii, de rezistenta
pe care o opun vasele de sânge (de ex. vasele înguste, aterosclerotice, determina o
creștere a TA). Ea prezinta valoarea maxima in cursul sistolei (TA sistolica sau
maxima) si valoarea minima in cursul diastolei (TA diastolica sau minima). La adult
TA maxima variază intre 120-140mmHg, iar TA minima intre 70-90mmHg. Se
considera valori patologice valorile de peste 140mmHg pentru presiunea sistolica si
peste 95 mmHg pentru presiunea diastolica.
Măsurarea TA se face cu tensiometru cu mercur sau manometru, iar valoarea
ne informează asupra frecventei si ritmului cardiac. In HTA pulsul este tahicardic,
deci prezintă o creștere a frecventei pulsului pe minut peste limita normală. In cazul
bolnavilor cu coxartroza, TA nu prezintă modificări, decât in cazul celor cu HTA sau
hTA.
TA se notează in foaia de temperatura valoric si in reanimare grafic cu pix sau
creion roșu.

• Temperatura – menținerea ei in limite normale este necesitatea organismului

de a conserva o temperatura la un grad aproximativ constant, pentru a-și menține
starea de bine. Temperatura corpului se menține constantă datorita echilibrului dintre
termogeneza și termoliza numit homeostazie.
Temperatura se măsoară de obicei dimineața la ora 8 și seara după ora 17. In
cazul in care temperatura este foarte mare, se repetă pentru a nu fi greșita.
Măsurarea temperaturii se face in general axial in cazul bolnavului cu
coxartroza si se notează în foaia de temperatura sub forma de curba cu creion
albastru, o linie orizontala corespunzând la 2 subdiviziuni de grad.
Asistenta pregătește materialele necesare verificând integritatea
termometrului, funcționalitatea si daca mercurul este coborât in rezervor.
22
 Valoarea normala variază intre 36-37 grade C. Avem valori patologice atunci
când temperatura este mai mica de 36 grade C si vorbim de hipotermie, iar când
temperatura este mai mare de 37 grade C vorbim de hipertermie, 37-38 grade C-
subfebrilitate, 38-39 grade C- febra moderata, 39-40 grade C- febra ridicata, 40-41
grade C- hiperpirexie.
Temperatura ridicata la bolnavul operat cu coxatroza ne indică apariția unei
infecții la nivelul plăgii sau la proteză.

B. Funcțiile vegetative
Cuprind diureza, restabilirea tranzitului intestinal și faciesul pacientului.

• Diureza este procesul de formare si eliminare a urinei din organism timp de

24h. Prin urină sunt eliminate substanțe rezultate din metabolismul intermediar
proteic inutile si toxice pentru organism. Urină este colectata in vase cilindrice
gradate cu gat larg sau borcane de 2-4 ltr. gradate pe benzi de leucoplast cu creion
dermatograf.
Este necesar a se observa ritmul micțiunilor: normal 5-6mictiuni/24h bărbați
si 4-5 mictiuni/24h la femei. Se educa bolnavul sa urineze numai în urinar, iar cel
imobilizat să urineze înainte de fecale.
Colectarea începe cu un orar fix pentru toți bolnavii secției. Astfel la ora 8
dimineața se urinează si se arunca aceasta urină. Se colectează în vasele gradate
toate urinele emise pana a doua zi la ora 8 adăugându-se și urină acestei emiși. Se
citește gradația, iar cifra indicata este urină emisa in 24 h. Valorile fiziologice la
femei 1000-1400 ml/24h, iar la bărbați 1200-1800 ml/24h.Vorbim de valori
patologice atunci când avem : peste 3000ml/24h- poliurie, sub 1000ml/24h este
vorba de oligurie, iar anuria este atunci când urină in vezica este absenta.
Postoperator micțiunile pot fi spontane sau acestea sa nu aibă loc si sa se producă
acumularea de urină peste volumul normal in vezica urinara, ceea ce duce la apariția
globului urinar. Se intervine prin instituirea de sonda urinară.
Diureza se notează zilnic in foaia de temperatura prin hașurarea cu creion
albastru sau galben, o linie orizontala corespunzând la 200 ml de urină, sau cifric, in
foaia de temperatura.
Este necesar ca alături de diureză să se treacă și cantitatea de lichide ingerate
pentru a se putea stabili raportul dintre lichidele ingerate și cele eliminate.
Diureza la bolnavii cu coxartroza nu prezinta modificări decât în cazul celor
cu diferite afecțiuni.
• Tranzitului intestinal: urmărirea lui este inclusă în atribuțiile asistentei
medicale. Bolnavul va urma un regim alimentar care să prevină stările de constipație.
Dacă totuși acestea vor exista, i se administrează purgative sau i se vor face clisme
evacuatoare. Primul scaun spontan are loc în general în ziua a treia de la intervenția

23
chirurgicală.
• Urmărirea faciesului: uneori expresia fetei poate traduce durere, anxietate,
deprimare, optimism interes sau dezinteres fata de boala. Tegumentele pot fi de
asemenea palide, eritematoase, transpirate sau uscate, în funcție de starea bolnavului.

C. Alimentația bolnavului
Oricărui organism ii este necesar să ingerez și să absoarbă alimente de bună
calitate și în cantitate suficientă pentru a-și asigura dezvoltarea, întreținerea
țesuturilor și pentru a-și menține energia indispensabilă unei bune funcționari.
Alimentația bolnavului trebuie să respecte mai multe principii: înlocuirea
cheltuielilor energetice de baza ale organismului, asigurarea aportului de vitamine și
săruri minerale necesare metabolismului normal, favorizarea procesului de
vindecare prin cruțarea organelor bolnave, prevenirea unei evoluții nefavorabile in
bolile latente, consolidarea rezultatelor terapeutice obținute prin alte tratamente.
Ținând seama de aceste principii regimul dietetic al bolnavului trebuie astfel
alcătuit încât să satisfacă atât necesitățile calitative cât și cantitative. Bolnavul cu
cozartroza fiind in repaus la pat necesita 25 de calorii/Kg corp. Rația alimentara
trebuie să cuprindă : 400gr glucide/24h (6gr/kg corp / 24 h), 70 gr lipide / 24 h ( 1
gr / kg corp / 24 h ) 70 gr proteine / 24 h ( 1 gr / kg corp / 24 h).
Vitaminele sunt necesare menținerii metabolismului normal. Necesarul zilnic
pe zi este de: 150 mg Vit. C, 25 mg Vit B1, 6 mg Vit. B6, 8mg Vit PP, 20 mg Vit K.
Apa și sărurile minerale au de asemenea o importanță deosebită deoarece în
apa se petrec toate reacțiile biochimice din organism, iar sărurile minerale sunt
necesare ca substanțe structurale și catalizatoare. Necesarul variază între 2000-3000
ml.
Bolnavul cu coxartroza care nu prezinta modificări de metabolism: obezitate,
diabet zaharat, etc. va avea un regim normo-caloric împărțit după un program strict
al meselor astfel încât să se respecte micul dejun, prânzul si cina.
Bolnavii supraponderali vor beneficia de un regim hipocaloric redus în
glucide și lipide astfel încât să nu se ajungă la o suprasolicitare a articulațiilor deja
afectate. Pacienții cu diabet zaharat vor respecta regimul impus de către diabetolog.
Postoperator pentru a evita apariția problemelor de tranzit intestinal in primele 24 h
după apariția gazelor, bolnavii vor beneficia de un regim lichid si semilichid.
Completarea deficientelor alimentare și de hidratare se vor efectua perfuzabil.
La 2- 3 zile postoperator pacientul își poate relua alimentația normala daca
aceasta nu contravine indicațiilor medicului. In stări de febrilitate cu temperaturi
peste 38o C; pentru fiecare grad peste 38 se va mari aportul de glucide cu 5 %.
Bolnavul cu coxartroza ce prezinta HTA i se recomanda un regim alimentar
hiposodat.

24
 D. Alimentația bolnavului la pat
Bolnavul operat cu coxartroza este alimentat la pat. Asistenta pregătește
salonul ca pentru alimentarea în salon la masă:
• se așază pacientul în poziție confortabila atât cat ii permis, semișezând, sau
șezând cu ajutorul rezemătorului de pat sau perne,
• se protejează lenjeria de pat cu mușama, se așază peste mușama un lighean cu
apa pentru a se spală,
• se îndepărtează materialele folosite,
• se adaptează masa specială la pat acoperită cu fața de masă se așază pe
genunchi pacientului, peste pătura acoperită cu aleza;
• se așază în jurul gâtului un prosop;
• asistenta îmbracă halatul de protecție,
• se spală pe mâini și servește masa la fel ca în salon.
Alimentele premise la bolnavii cu coxartroza: supe de zarzavat simple, ciorbe
de roșii, toate cu puțină sare sau deloc, ouă, peste și carne de vită sau pasare, cartofi,
morcovi, orez, grăsimi vegetale, fructe, sucuri de fructe, ceai de plante și foarte multe
brânzeturi și lapte pentru întărirea sistemului osos.

E. Administrarea medicamentelor si hidratarea organismului

Medicamentele sunt produse de origine minerala, vegetala, animala sau
chimica transformate într-o forma de administrare prescrise de medic.
Căile de administrare a medicamentelor in cazul bolnavului cu cozartroza
sunt:
• calea digestivă – sub forma tabelelor, drajeurilor
• calea parenterală – sub forma injecțiilor intradermice, subcutanate,
intramusculare, intravenoase executate de asistenta medicala.
Calea de administrare este aleasă de medic în funcție de scopul urmărit.
Prescrierea se face în foaia de observație și trebuie să cuprindă numele
medicamentului, cantitatea și concentrația, calea de administrare, ora si durata
tratamentului, administrarea în raport cu alimentația.
Asistenta verifică calitatea medicamentului, observând integritatea, culoarea
medicamentelor solide și tulburarea, opalescenta medicamentelor sub forma de
soluție precum și termenul de valabilitate al acestora. Respectă măsurile de asepsie,
de igiena, pentru a preveni infecțiile intra-spitalicești.

F. Administrarea medicamentelor pe cale orală

Calea orala este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea
putând-se resorbi la nivelul mucoasei bucale și intestinului subțire sau gros.
Medicamentele administrate pe cale orală se resorb la nivelul mucoasei

25
digestive, pătrund în sânge și apoi acționează asupra unor organe, sisteme, aparate.
Tabletele, drajeurile se așeza pe limba pacientului și se înghit ca atare, iar cele care
se resorb la nivelul mucoasei sublinguale se așeza sub limbă.

G. Administrarea medicamentelor pe cale parenterală

Calea parenterala sau injectabilă constă în introducerea substanțelor
medicamentoase lichide în organism, prin intermediul unor ace care traversează
țesuturile, acul fiind adaptat la seringă. Scopul injecțiilor constă în testarea
sensibilității organismului fata de diferite substanțe și administrarea
medicamentelor.

H. Materiale necesare pentru efectuarea injecției

Pentru pregătirea injecției asistenta are nevoie de seringi sterile, cu o
capacitate în funcție de cantitatea de soluție medicamentoasă, ace sterile care se
găsesc ambalate cu seringa sau separat, tampoane sterile din vata sau tifon, soluții
dezinfectante, pile din metal pentru deschiderea fiolelor, lampa de spirt, tăvița renala,
garou din cauciuc, pernița și mușama. Se pregătește un ac cu diametrul mai mare
pentru aspirarea soluțiilor și altul pentru injectare.

I. Încărcarea siringii
Pentru încărcarea seringii se adaptează acul pentru aspirat soluția, acoperit cu
protectorul și se așeza pe o compresa sterilă.
Pentru aspirarea conținutului fiolelor, asistenta dezinfectează gatul fiolei,
flambează pila și taie gâtul fiolei. Apoi trece gatul fiolei deasupra flăcării și introduce
acul în fiolă pentru a aspira soluția. Ulterior schimba acul de aspirat cu cel folosit
pentru injecția care se face.
Pentru dizolvarea pulberilor asistenta aspiră solventul în seringă,
dezinfectează dopul de cauciuc și introduce cantitatea de solvent prescrisă. După ce
scoate acul, agita flaconul pana la dizolvare.
Pentru aspirarea soluției din flaconul închis cu dop de cauciuc asistenta
dezinfectează dopul de cauciuc, încarcă seringa cu o cantitate de aer egala cu
cantitatea de soluție ce urmează a fi aspirata, introduce acul prin dopul de cauciuc și
aspira soluția. Acul cu care s-a perforat dopul se schimba cu acul pentru injecție.
• Injecția intradermica se face pentru testarea bolnavului în vederea
desensibilizării în cazul alergenilor. Asistenta se spală pe mâini, dezinfectează locul
injecției (de obicei pe fața anterioară a antebrațului), imobilizează pielea cu policele
și indexul mâinii stângi, iar apoi pătrunde cu bizoul acului care trebuie să fie
îndreptat în sus în grosimea dermului și injectează lent soluția pînă la formarea unei
papule cu diametrul de 5-6 mm și înălțimea de 1-2 mm. Se retrage brusc acul fără a

26
se tampona locul injecției.
• Injecția subcutanata se face postoperator pentru administrarea
anticoagulantelor (fraxiparina sol. 9500u/ml). Locul de electie este regiunea
abdominala. Se inspectează regiunea, se dezinfectează tegumentele și se formează
pliul cutanat între policele și indexul mâinii stângă, seringa preumplută cu acul atașat
se introduce perpendicular pe pliul cutanat, cu mana dreaptă. Se injectează lent
anticoagulantul, iar apoi se retrage brusc și se dezinfectează locul injecției masându-
se ușor pentru a favoriza circulația.
• Injecția intravenoasa la bolnavul cu coxartroza se executa de obicei in venele
de la plica cotului, venele antebrațului sau de pe fata dorsala a mâinii pentru
administrarea antibioticelor, antiinflamatoarelor pentru a preveni o eventuală
infecție postoperatorie. Asistenta dezinfectează locul puncției, execută puncția
venoasă, controlează acul în venă și injectează lent, ținând seringa în mana stângă,
iar cu policele mâinii drepte apasă pe piston. Se verifică periodic daca acul este în
venă pentru a evita injectarea soluției în țesutul perivenos. Pe timpul injectării
asistenta va urmări locul puncției și starea generala a pacientului.

J. Calea de hidratare a organismului

La bolnavul cu coxartroza se efectuează prin perfuzia intravenoasă.
• Perfuzia intravenoasă reprezintă introducerea pe cale parenterala picătura cu
picătura a soluțiilor medicamentoase pentru reechilibrarea hidroelectrolitica,
hidroionica și volemică a organismului. Perfuzia intravenoasă se efectuează în
scopul administrării medicamentelor la care se urmărește efectul prelungit,
hidratarea și mineralizarea organismului, completarea proteinelor sau a altor
componente sangvine.
Asistenta îmbracă mânuși sterile, pregătește soluția de pefuzat, montează
aparatul de perfuzat și lasă lichidul să circule prin tuburi, alege vena, aplica garoul,
curata locul cu alcool de la centru în afără, scoate garoul și atașează tuburile, fixează
rata de flux 60 picături/minut, menține locul de perfuzie, acoperă cu pansament
steril, schimba punga înainte de golirea completă. Ea notează în foaia de observație
lichidele ingerate și cele eliminate pentru a prevenii hiperhidratarea. Alte accidente
care mai pot aparea in timpul perfuziei sunt: embolia gazoasa, revărsarea lichidului
și coagularea sângelui pe ac.

K. Recoltarea produselor biologice si patologice

In vederea recoltării produselor biologice se explica bolnavului necesitatea
recoltării, modalitatea și colaborarea pe care trebuie sa o acorde.
Sângele se recoltează dimineața pe nemâncate, alimentele modificând
compoziția chimică a sângelui.

27
 De asemenea asistenta trebuie să știe ce instrumente și materiale trebuie
pregătite în vederea recoltării și modul lor de pregătire, cum să completeze buletinul
de trimitere la laborator și cum sa eticheteze produsele recoltate, să păstreze și să
transporte produsele recoltate.
Pentru efectuarea tehnicii asistenta are nevoie de:
• materiale de protecție: mănuși de cauciuc;
• materiale sterile: seringi și ace de diferite mărimi, seruri test, tampoane;
• nesterile: tăvița medicală curată, camera umedă, lame uscate curate, degresate,
șlefuite, pipete Potain, pernița de susținere a brațului, garoul;
• soluții dezinfectante: alcool 90%.

a. Hemoleucograma se poate realiza prin înțeparea pulpei degetului și

prin puncție venoasa 2 ml sânge venos pe anticoagulant EDTA sau heparina.
Eritrocite: valori normale
• bărbați - 4,5-5,5 mil./mm3
• femei – 4,2-4,8 mil./mm3
• Hemoglobina: valori normale
• bărbați 15 +-2g/100ml
• femei 13+-2g/100ml

Leucocite: 4200-8000/mm3
Trombocite: 150.000 - 400.000/ mm3
Ionograma se recoltează 5-10ml sânge în sticluțe heparinizate
Na+: valori normale – 137-152mEq/l
K+: valori normale- 3,8-5,4 mEq/l
Cl-: valori normale- 94-111 mEq/l
Ca++: valori normale -4,5-5,5 mEq/l

b. Coagulograma
Fibrinogen se recoltează 0,5 ml citrat de Na 3,8% si 4,5 ml sânge.
Valori normale – 200-400mg%
Timp de protombina se recoltează 0,5 ml oxalat de K si 4,5 ml sânge.
Valori normale T. Quick-12 ’’-14’’
T. Howell – 1’30’’-2’30’’
Timp de sângerare (Met. Duke ) se efectuează prin înțeparea pulpei degetului
sau a lobului urechii. Se dezinfectează locul puncției cu alcool, se lasă sa se usuce,
se executa puncția capilara si se pornește cronometrul. Cu hârtia de filtru se absorb
din 30 in 30 se secunde picăturile apărute spontan. Se oprește cronometrul când
sângerarea încetează.

28
 Valori normale – 2-4 min.
Timp de coagulare:
Metoda Millan se efectuează prin puncția capilară având nevoie de materiale
necesare puncției capilare și de lame parafinate. Pe lama parafinata se lasă să cadă 2
picături de sânge păstrând distanta una fata de cealaltă. Se pornește cronometrul. Din
minut in minut se urmărește coagularea prin inclinarea lamei. Coagularea este
terminata când picătura adera bine de lama si nu se mai deformează. Apariția
primelor filamente de fibrina indica coagularea sângelui. Se oprește cronometrul.

Valori normale 6-10min.

Metoda Lee-White este mai exacta decât Metoda Millan. Se recoltează 2 ml
sânge venos. Se repartizează cate 1 ml sânge in 2 eprubete de hemoliza care se pun
in baia de apa la 370 C. Se pornește cronometrul când sângele pătrunde in
eprubeta. Se urmărește coagularea prin inclinarea la 450 a eprubetelor. Coagularea
este completa când eprubetele se pot răsturna.
Valori normale: 6-12 min.
Glicemie se recoltează 2ml sânge/fluorura de Na 4 mg
Valori normale: 80-120mg/dl
Uree se recoltează 5-10 ml puncție venoasa
Valori normale: 20-40 mg/100ml
Acid Uric se recoltează 5-10 ml puncție venoasa
Valori normale: 2-6mg%
Creatinina se recoltează 5-10ml puncție venoasa
Valori normale: 0,6-1,20 mg%
Tansaminaze se recoltează 5-10 ml puncție venoasa
Valori normale TGO: 2-20ui
TGP: 2-16ui
In general valorile normale sunt păstrate, uneori acidul uric este puțin mărit.
Aceasta afecțiune, coxartroza, nu produce modificări ale valorilor sângelui.

c. Urocultura stabilește prezenta bacteriilor în urină, astfel recoltarea se

face înainte de începerea tratamentului cu antibiotice și nici nu se vor administra
înainte cu 10 zile antibiotice.
Se recoltează aproximativ 3-5 ml urină într-o eprubetă sterilă După ce s-a
eliminat aproximativ 50 ml urină in toaleta sau in bazinet, fără a întrerupe jetul
urinar. Urină colectata este transportata la laborator sau se însămânțează direct pe
mediile de cultura si se introduce la termostat. Pacientul neavând voie sa consume
lichide 12h, înainte de recoltare si nu va urină timp de 6h.

d. Exudatul faringian este un lichid rezultat in urma unui proces

29
 inflamator faringian.
Exudatul faringian se recoltează în scop explorator, pentru depistarea
germenilor patogeni de la nivelul faringelui în vederea tratamentului. In caz de
rezultat pozitiv pacientul va fi tratat corespunzător pentru a evita extinderea
germenilor patogeni la nivelul plăgii sau protezei.
Pentru a executa tehnica, asistenta are nevoie de: materiale de protecție,
materiale sterile (tampon faringian, spatula linguala, eprubete cu medii de cultura,
ser fiziologic si glicerina 15%) si materiale nesterile (tăvița renala, stativ pentru
eprubete).
Asistenta se spală pe mâini cu apa si săpun își așeza masca de protecție,
deschide eprubeta, se scoate tamponul faringian, se flambează orificiul eprubetei și
se închide. Se invită bolnavul să deschidă gura și se apasă limba, cu spatula linguală.
Cu tamponul faringian steril se șterge depozitul de pe faringe si amigdale fără sa se
îmbibe în salivă sau să atingă dinții. Se flambează gura eprubetei și dopul; se
introduce tamponul faringian in eprubetă și se închide cu dopul. Se întinde produsul
obținut pe lame de sticla pentru frotiuri colorate. Se însămânțează imediat pe medii
de cultura, succesiv, doua eprubete din aceiași recoltare. Spălarea pe mâini cu apa si
săpun după efectuarea tehnicii este obligatorie. Se notează în foaia de observație data
recoltării, cine a recoltat, daca s-a însămânțat sau nu. Trebuie știut ca timpul scurs
de la recoltare la însămânțare să nu trebuie să depășească 5-6 h.

L. Pregătirea pacientului și efectuarea tehnicilor speciale impuse de

afecțiune
Asistentei medicale îi revine un rol deosebit de important în promovarea
sănătății, prevenirea îmbolnăvirilor prin educație în materie de sănătate individuală,
îngrijirea celui bolnav din punct de vedere fizic, mental, indiferent de vârsta,
restaurarea sănătății, înlăturarea suferințelor, aplicarea tratamentului medical si
moral ceea ce este foarte important pentru evoluția pozitivă a bolnavului.
Asistenta este primul cadru medical care ia contact cu bolnavul. Ea trebuie sa
acționeze în funcție de starea bolnavului. Ea va urmări atent semnele vitale.
Medicul se bazează pe asistenta, care îl va informa permanent și exact asupra
cazurilor si tot ea este cea care v-a efectua tratamentul indicat de medic.
Imediat după internare, asistenta medicală discuta cu bolnavul, se interesează
de motivele internării, de simptomatologia pe care o prezinta, întocmind foaia de
temperatură.
Atribuțiile asistentei medicale în asigurarea intervențiilor, conduita consta în:
repaus la pat in decubit dorsal, se interzice pe cat posibil efortul fizic pentru a
împiedica apariția durerii.
Bolnavul cu coxartroza internat in spital are nevoie de anumite explorării
speciale in vederea stabilirii cu exactitate a diagnosticului. Pentru aceasta i se
30
efectuează examenul radiologic, electrocardiograma înaintea intervenției. După
intervenție evoluția bolnavului este monitorizata tot radiologic.

Examenul Radiologic
Radiografia este o tehnica de înregistrare pe film fotografic special a unei parți
din corp expus la raze X, având drept scop studierea morfologiei osului și
funcționalității articulației coxofemurale în vederea stabilirii diagnosticului de
coxartroza primara sau secundară care modifica structura articulației și a osului.
Explorarea radiologica se efectuează de medic prin radiografii, iar citirea se face la
negatoscop.
Pentru efectuarea acestei tehnici pacientul va fi: pregătit psihic explicându-i-
se necesitatea tehnicii și condițiile în care se efectuează. Pregătirea fizica consta în
dezbrăcarea regiunii coxofemurale, se îndepărtează mărgelele și lănțișoarele de la
gât, precum și obiectele radioopace din buzunar, se administrează bolnavului un
medicament analgezic in cazul in care mișcările îi provoacă dureri, se administrează
substanța de contrast sau se umple cavitatea articulara cu aer sau oxigen pentru
evidențierea cartilajelor articulare daca medicul solicita.
După efectuarea tehnicii pacientul va fi ajutat sa se ridice de pe masa de
radiografie si sa se îmbrace apoi este condus la pat. Asistenta va complete biletul de
trimitere pentru examenul radiologic sau se poate duce cu foaia de observație, iar
acesta se va nota in foaia de observație menționându-se data.

Electrocardiograma
Reprezintă înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor bioelectrice din
cursul unui ciclu cardiac. E.C.G. este o metoda de investigație extrem de prețioasa
în diagnosticul unei cardiopatii în general, în suferințe miocardo-coronariene in
special, si totdeauna o metoda de a recunoaște o boala de inima care evoluează clinic
latent. Înregistrarea se face cu aparate speciale numite electrocardiografe de către
asistenta medicală, iar citirea o face medicul.
Se pregătește bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura factorii
emoționali și se va transporta de preferința cu căruciorul cu 10-15 min înainte de
înregistrare.
Asistenta montează pe pârțile moi ale extremităților plăcile de metal ale
electrozilor astfel
Montarea electrozilor pe membre:
• Roșu - mana dreapta
• Galben - mana stânga
• Verde - picior stâng
• Negru – picior drept
• Montarea electrozilor precordiali
31
 • V1 – spațiul IV intercostal, pe marginea dreapta a sternului
• V2 – spațiul IV intercostal, pe marginea stânga a sternului
• V3 – între V2 si V4
• V4 – spațiul V intercostal stânga pe linia medioclaviculara
• V5 – la intersecția de la orizontala dusa din V4 si linia axilara anterioara
stânga
• V6 – la intersecția dintre orizontala dusa din V4 si linia axilara mijlocie stânga
Asistenta notează pe electrocardiograma numele, prenumele, bolnavului,
vârsta, înălțimea, greutatea, data și ora înregistrării. Aceasta tehnica se impune
oricărui pacient înainte de intervenția chirurgicala.

Transfuzia de sânge
După intervenția chirurgicala bolnavului operat datorita pierderii unei
cantități mari de sânge i se va administra sânge prin transfuzie indirecta cu sânge
proaspăt izo-grup, izo-Rh de la donator cunoscut, prin intermediul flaconului sau
pungilor din PVC.
Pentru aceasta asistenta pregătește pacientul fizic si psihic precum si materiale
necesare puncții venoase, trusa pentru perfuzia sânge cu filtru si picurător, sânge izo-
grup, izo-Rh, materiale necesare controlului grupei sanguine, medicamente pentru
eventuale accidente, învelitoare de flanela, casoleta cu câmpuri sterile, aparat de
oxigen.
Asistenta se spală pe mâini, îmbracă mânuși sterile, montează aparatul de
perfuzat, evacuează aerul din tubul aparatului si poate efectua proba biologica
Oelecker bolnavul întorcându-se de la sala cu branula fixata prin puncția venoasa
Se lasă sa curgă 20-30 ml de sânge prin picurător si se reglează ritmul la 10-15
picături/min timp de 5 min.
Daca nu apar semne de incompatibilitate, se continua transfuzia in ritmul
stabilit de medic. Se supraveghează bolnavul în continuare pentru a evita incidentele
si accidentele care pot să apară (înfundarea aparatului cu cheag, ieșirea acului din
vena, coagularea sângelui venos refulat in ac. )

Pregătirea preoperatorie și îngrijirile postoperatorii

Pregătirea preoperatorie
Pregătirea pacientului înaintea intervenției chirurgicale este un element major
de prevenire a infecțiilor postoperatorii, de ea depinzând reușita operației și evoluția
postoperatorie.
Asistenta medicala are obligația, ca prin comportamentul și atitudinea ei să
înlăture starea de anxietate în care se găsește bolnavul înaintea de operație
asigurându-l ca anestezia și intervenția sunt benigne si vor avea un rezultat favorabil
in ameliorarea durerii si mobilizării.
32
 In cadrul pregătirii preoperatorii un rol deosebit de important îl are recoltarea
probelor de laborator indicate de medic, urmărirea funcțiilor vitale si vegetative,
observarea unor schimbări in starea bolnavului precum si notarea si introducerea lor
in foaia de observație . In foaie trebuie atașate radiografia efectuata,
electrocardiograma. Toate aceste investigații permit o apreciere a stării viitorului
operat.
Înaintea intervenției:
• Bolnavul nu mănâncă cel puțin 12 ore înaintea intervenției chirurgicale.
• Se efectuează clisma evacuatoare.
• Baia generală este obligatorie.
• Se îndepărtează protezele dentare.
• Bijuteriile vor fi predate familiei sau administrației spitalului.
• Este necesară îndepărtarea lacului de pe unghii si a rujului de pe buze pentru
ca fac dificilă depistarea semnelor de anorexie manifestată prin cianoza la nivelul
extremităților.
• Golirea vezicii urinare prin micțiune voluntară sau sondaj vezical este
obligatorie.
• Se administrează medicația preanestezică indicată de medicul anestezist.
• Se pregătesc documentele: F.O., analize, radiografii care vor însoți pacientul.
Transportul pacientului în sala de operație se face însoțit de asistenta medicală
care are obligația să predea pacientul asistentei de anestezie, împreuna cu toata
documentația și alte observații survenite ulterior si foarte importante pentru
intervenția chirurgicală.

Îngrijirile postoperatorii
De calitatea acestor îngrijiri depinde in mare măsura evoluția postoperatorie
și absenta complicațiilor. Îngrijirile postoperatorii încep imediat după intervenția
chirurgicala și durează pană la vindecarea completa a bolnavului.
Îngrijirile postoperatorii se acorda în funcție de felul anesteziei, de natura
intervenției, de complicațiile care au survenit intraoperator și de starea generală a
bolnavului.
Îngrijirea postoperatorie se acorda pentru restabilirea funcțiilor organismului,
asigurarea cicatrizării normale a plăgii și prevenirea complicaților.
După intervenția chirurgicală bolnavul poate fi transferat la serviciul de
terapie intensiva, iar la trezire in patul sau. Transportul pacientului cu coxartroza
operata se face in poziția decubit dorsal.
Asistenta va urmări aspectul fetei, respirația, pulsul, perfuzia, TA in primele 2
h din 15-15 min, iar în următoarele 6 h din 30-30 min. Instalarea operatului se face
într-o camera aerisita temperatura este de 18-200 C. Patul este prevăzut cu mușama
și aleza bine întinse, fără perna. Asistenta trebuie sa supravegheze atât colorația
33
pielii, unghiile, extremitățile mucoaselor cât și starea de agitație sau de calm a
pacientului. Datorita imobilizării asistenta trebuie să deservească mâncarea la pat și
să-și ajute pacienții acolo unde este cazul. Reluarea tranzitului postoperator se face
de obicei in primele 3 zile.
Mobilizarea se face cat mai precoce postoperator. Asistenta trebuie sa tina
cont de regulile de asepsie. Plaga postoperatorie va fi protejata cu pansament steril
iar la fiecare 2 zile acesta trebuie schimbat. Asistenta asigura confortul fizic și îi
calmează durerile si tot ea trebuie sa asigure igiena pacientului datorita deficienței
efectuării acesteia.
Deoarece bolnavii cu coxartroza se deplasează mai greu datorita durerii,
asistenta medicală trebuie să-i ajute în efectuarea nevoilor fiziologice, ducându-le la
pat urinarul sau plosca, dar și ajutându-i la schimbarea poziției în pat pentru a preveni
formarea escarelor. Asistenta administrează personal bolnavului medicamentele
prescrise de medic și notează în foaie orice modificare de stare a bolnavului.

Externarea pacientului
Momentul externării bolnavului este stabilit de medic. Sarcina asistentei
medicale este de a aduna documentația despre bolnav, pe baza căreia medicul va
formula epicriza .
Asistenta va fixa ora plecării, va anunța cu 2-3 zile înainte familia bolnavului
despre data ieșirii din spital.
Se vor aprofunda împreuna cu bolnavul indicațiile primite de la medic,
precum și recomandările cuprinse în biletul de ieșire din spital.
Asistenta explica pacientului importanta respectării tratamentului prescris de
medic, a orarului de administrare, a dozei, precum si a celorlalte recomandări privind
regimul alimentar, gimnastica de recuperare pentru refacerea tonusul muscular și a
funcționalității articulare. De toate aceste lucruri depinde evoluția ulterioara a
bolnavului.

34
 Capitolul V

CONCLUZII

Coxartroza este una dintre cele mai frecvente boli care afectează populația
vârstnica, cu precădere cea feminina.
In final, putem spune ca scopul tuturor formelor de tratament este întreruperea
lanțului evolutiv patogenic al artrozei pentru crearea condițiilor de regenerare
articulară.
Acțiunile terapeutice vizează suprimarea durerii si a contracturii musculare,
cauze ale limitării amplitudinii mișcărilor.
Trebuie menționat de la început, că pană în prezent, nici un tratament
conservator, ortopedic, fizioterapeutic sau medicamentos, nu are pretenția de a
vindeca coxartroza, sau a-i stabiliza evoluția, care inevitabil, va merge spre o
agravare progresiva.
Prescripțiile igienico-dietetice, sunt indispensabile pentru toate formele,
etiologice, de coxartroza, tuturor stadiilor evolutive ale leziunilor, valabile atât
pentru pacienții operați cât și pentru recalcitranți.
Ele se rezuma la:
 evitarea obezității;
 evitarea oboselii articulare, prin evitarea ortostatismului, a mersului
prelungit, a purtării de greutății. Folosirea bastonului sau a unei cârje, este nu
numai utilă, dar și înțeleaptă;
 menținerea unei mobilități articulare maxime, prin gimnastica zilnică,
în decubit, prin folosirea bicicletei și pe cat posibil practicarea înotului.

Utilizând metodele și tehnicile de recuperare expuse în lucrarea de față,

bolnavii au șansa ameliorării evidente a bolii, a reintegrării în viată familială,
profesională și socială.

35
 BIBLIOGRAFIE

1. I.C. Voiculescu, I.C. Petricu, Anatomia si fiziologia omului- ed. a III-a,

Editura Medicală, București, 1972

2. E. Proca, A. Deminschi, Patologia chirurgicală- Vol. III, Ed. Medicală,

București, 1988

3. Gheorghe Gh. Ivan, Coxartroza- Ed. Scrisul Românesc 1982

4. Lucreția Titirică, Tehnici de evaluare și îngrijiri acordate de asistenta

medicală- Ed. Viață Medicală Românească

36