SINTEZA CURSULUI

I. SISTEMUL BANCAR
Scopul capitolului constă în prezentarea configuraţiei sistemului bancar, a caracteristicilor
activităţilor instituţiilor de intermediere financiare, pentru înţelegerea rolului şi impactului activităţii
bancare asupra evoluţiei economiei, a societăţii.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Evidenţierea şi explicitarea specificului şi conţinutului intermedierii financiare, a procesului
de apariţie şi expansiune a băncilor ca instituţii specializate în intermedierea transferului de resurse
financiare în economie;
 Prezentarea caracteristicilor şi funcţiilor băncilor moderne, a configuraţiei instituţiilor
bancare;
 Cunoaşterea conţinutului şi specificului activităţilor instituţiilor de intermediere, a băncilor
comerciale şi a altor instituţii de depozit, a operaţiunilor şi instrumentelor utilizate pentru colectarea şi
distribuirea fondurilior;
 Analiza şi interpretarea economică a activităţilor băncii, delimitarea şi corelarea veniturilor şi
cheltuielilor, evidenţierea indicatorilor de performanţă, precum şi explicarea importanţei lichidităţii în
funcţionarea băncilor.
Banca reprezintă componenta esenţială a mişcării monedei în economie, transferul, transformarea şi
alocarea acesteia, realizarea echilibrului dinamic dintre cererea şi oferta de monedă fiind direct
determinate de către activitatea bancară.
Rolul băncii, definitoriu pentru aceasta, este acela de a asigura finanţarea economiei prin
intermediere, prin colectarea monedei pasive în depozite, procesarea depozitelor şi activizarea monedei
prin credite, rol realizat în contextul unei diversităţi de activităţi eterogene, multe dintre acestea de natură
nonbancară.
Sisteme bancare moderne cuprind bănci specializate, care se orientează pe nişe de piaţă, şi bănci
universale, care oferă o serie largă de activităţi bancare şi alte produse, băncile diferenţiindu-se şi
adaptându-şi instrumentele astfel încât să realizeze profitabil şi adecvat circulaţia monedei, finanţarea
economiei.
Fiananţarea economiei se realizează pe pieţele financiare, constituind finanţarea directă, şi prin
mijlocirea unor instituţii specializate, numite intermediari financiari, precum băncile, constituind
finanţarea indirectă. Intermedierea financiară permite reducerea asimetriei informarţionale dintre
împrumutaţi şi împrumutători, atenuând consecinţele selecţiei adverse şi a hazardului moral în plasarea
fondurilor.
Baterea primelor monete din metale, îndeosebi preţioase, s-a realizat în Orientul Apropiat, în Grecia
şi în Roma încă din antichitatea timpurie, activităţi cu specific bancar evidenţiindu-se din această
perioadă, însă în sens modern băncile au apărut în sec.XIII-XIV în Italia de Nord, de unde s-au răspândit
în Europa, dezvoltându-se şi diversificându-se, în prezent motorul activităţilor bancare fiind SUA.
Băncile moderne îndeplinesc funcţii caracteristice centrate pe colectarea, gestionarea şi distribuirea
resurselor monetare temporar disponibile, accentuându-se specificitatea acestora de intermediar financiar,
îm condiţii de creştere a concurenţei şi de restructurare a activităţii bancare, orientată treptat spre pieţele
financiare, evidenţiindu-se 6 tipuri de instituţii bancare comune tuturor sistemelor bancare dezvoltate.
Băncile comerciale reprezintă principalul tip de instituţii bancare, activitatea de creditare,
diversificată pe destinaţii, instrumente şi caracteristici, constituind esenţa funcţionării acestor bănci,
transformarea depozitelor în credite contribuind determinant la realizarea finanţării în economie,
configuraţia operaţiilor acestor bănci şi structura instrumentelor folosite evidenţiind puternica implicare a
acestora pe pieţele financiare.
Diversificarea activităţilor bancare, adaptarea acestora cerinţelor clietelei şi nevoilor economiei au condus la
expansiunea altor instituţii de depozit, care reprezintă bănci cu activităţi specifice, orientate, precum: instituţii de
economisire, cooperative de credit, bănci de afaceri, bănci de trezorerie, instituţii de credit specializate ( bănci
ipotecare, siâocietăţi financiare, societăţi de ivestiţii etc).
Teoria de bază a pieţelor bancare, a depozitelor şi a împrumuturilor, consideră că băncile, pentru a-şi creşte
veniturile, extind piaţa împrumuturilor, în condiţiile asumării unor costuri determinate de colectarea, gestionarea şi
valorificarea depozitelor. Maximizarea profitului implică ca banca să împrumute până la punctul la care rata de
piaţă a împrumuturilor este egală cu costul marginal total, în condiţii de concurenţă perfectă echilibrul
presupunând acomodarea ofertei de împrumuturi a băncilor cu cererea de împrumuturi a clienţilor.
Performanţele bancare rezultă din compararea veniturilor şi costurilor, profitul reprezentând
componenta esenţială de exprimare, prin indicatori specifici, a performanţelor. Doi indicatori sunt utilizaţi,
în general, în acest sens, şi anume, raportul dintre profit şi active, şi raportul dintre profit şi cpital propriu
al băncii, un indicator utlizat de către analişti fiind marja dobânzii nete, ca raport dintre diferenţa
veniturilor şi costurilor cu dobânzile şi activele totale ale băncii.
Împreună cu profitabilitatea, lichiditatea reprezintă un obiectiv prioritar al managementului băncilor,
prezervarea monedei centrale constituind o condiţie a asigurării lichidităţii, banca trebuind însă să
promoveze o politică de optimizare a activelor, prin selecţia acestora şi prin diversificarea portofoliului,
minimizarea riscului de ilichiditate contribuind la consolidarea credibilităţii băncii şi la extinderea pieţei
pe care acţionează.

II. FIRMA BANCARA

Scopul capitolului este să asigure înţelegerea funcţionării financiare a băncii, să expliciteze
principiile managementului băncii, în particular ale managementului riscului de credit şi al riscului de rată
a dobânzii.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Prezentarea specificului bilanţului bancar şi explicitarea operaţiei de transformare a activelor,
care reprezintă operaţia de bază a băncii, precum şi a implicaţiilor financiare ale acesteia.
 Cunoaşterea aspectelor esenţiale ale managementului băncii, pe componentele sale
definitorii: al lichidităţii, al activelor, al pasivelor, al adecvării capitalului.
 Explicarea principiilor managementului riscului de credit şi al ratei dobânzii, şi a
posibilităţilor de măsurare a acestora.
 Prezentarea activităţilor extrabilanţiere ale băncii determinate de accelerarea inovaţiilor
financiare şi evidenţierea efectelor acestora asupra performanţelor băncii.
Banca este o firmă ca oricare alta, obiectul de activitate fiind însă specific. Scopul firmei bancare
este acela de a obţine profit, obiectul de acivitatea îl reprezintă producerea de împrumuturi, de monedă
potenţial activă, procesul de producţie este constituit din transformarea resurselor, atrase şi proprii,
depozite şi capital., în produse, în împrumuturi diverse, în acest sens firma bancară realizînd servicii, dar
şi produse derivate, auxiliare, rebururi şi reziduri.
Fundamentele funcţionării firmei bancare sunt reflectate prin bilanţul contabil, profitabilitatea,
lichiditatea şi riscurile fiindparametrii funcţionali definitorii ai firmei bancare, managementul firmei
bancare vizând armonizarea acestora în contextul unui mediu concurenţial în continuă schimbare, inovarea
de noi produse şi servicii urmărind acomodarea cererii şi ofertei de monedă şi de instrumente bancare prin
tehnici şi proceduri bancare specifice.
Bilanţul băncilor comerciale poate fi considerat ca o listă a surselor şi utilizărilor fondurilor bancare.
Pasivele bancare sunt sursele fondurilor, care includ depozite operabile prin cecuri, depozite la termen,
împrumuturi scontate la Banca centrală, împrumuturi primite pe piaţa interbancară, la care se adaugă
capitalul băncii. Activele bancare reprezintă utilizările fondurilor mobilizate, care includ rezerve, elemente
de numerar în procesul de colectare, depozite la alte bănci, titluri de valoare, împrumuturi acordate şi alte
active, precum capitalul fizic.
 Banca obţine profit în procesul de transformare a activelor: ele iau împrumuturi pe termen scurt şi
acordă împrumuturi pe termen lung. Când o bancă primeşte (încasează) un depozit adiţional, ea câştigă o
sumă egală rezervelor, iar când plăteşte depozite, ea pierde o sumă egală rezervelor.
Deşi prin deţinerea de active mai lichide obţin venituri mai mici, băncile doresc să deţină asemenea
active. În special, băncile deţin rezerve suplimentare şi secundare, deoarece ele oferă siguranţă în cazul
ieşirilor neprevăzute de depozite, generatoare de costuri ridicate. Băncile îşi gestionează activele lor
pentru a-şi maximiza profiturile, prin căutarea împrumuturilor şi titlurilor cu randament cât mai ridicat,
simultan cu încercarea de a reduce riscurile prin provizioane adecvate de lichiditate.
Tradiţional, managementul pasivelor era o activitate rutinieră, aşezată, în prezent însă băncile mari,
adevărate centre de monedă, caută în mod activ surse de fonduri prin emisiunea de pasive, precum
certificatele de depozit şi împrumuturile pe titluri de la alte bănci sau corporaţii. Băncile îşi gestionează
volumul de capital, astfel încât să evite falimentul şi să se încadreze în normele de capital bancar stabilite
de către autorităţi, nedorind totuşi să deţină prea multe rezerve, deoarece îşi diminuează sursele de
venituri.
Conceptele de selecţie adversă şi de hazard moral explică semnificativ principiile managementului
riscului de credit, implicat în activităţile de împrumut: alegerea şi monitorizarea, stabilirea relaţiilor cu
clienţii pe termen lung şi garantarea împrumutului, soldurile colaterale şi de compensare, raţionarea
creditelor.
O dată cu creşterea volatilităţii ratelor dobânzii din anii `80 instituţiile financiare devin mai
preocupate cu expunerea lor la riscul de rată a dobînzii. Analiza gap-ului şi a duratei relevă dacă
instituţiile financiare au pasive sensibile la ratele dobânzii mai mari decât activele similare, în care caz o
creştere a ratei dobânzii va reduce profiturile, iar o scădere a acesteia va creşte profiturile. Firmele
financiare îşi gestionează riscul ratei dobânzii prin modificarea structurii bilanţului, utilizând însă şi
strategii care implică derivatele financiare.
Activităţile extrabilanţiere constau în instrumente financiare tranzacţionabile şi care generează
venituri din comisioane (taxe) şi din vânzări de împrumuturi, acestea influienţând profiturile băncii,
nefiind însă vizibile în bilanţ. Deoarece aceste activităţi expun băncile la creşterea riscurilor,
managementul băncii trebuie să acorde atenţie specială procedurilor de evaluare a riscurilor şi de control
intern, pentru a constrânge angajaţii să nu-şi asume, în numele băncii, riscuri prea mari.
O schimbare în mediul economic va stimula firmele financiare să caute inovaţii financiare, care să
contribuie la menţinerea profitabilităţii concurenţiale a băncii. Modificările în condiţiile cererii, îndeosebi
creşterea riscului ratei dobânzii, au stimulat căutările pentru creşterea profiturilor prin inovaţii financiare,
aşa precum ipotecile ajustabile, în timp ce schimbările în condiţiile ofertei, datorită progresului în
tehnologiile informatice, au condus la inovaţii financiare precum cărţile de credit (cardurile) bancare şi
facilităţile bancare electronice. Reglementările au generat inovaţii financiare care au încurajat găsirea de
portiţe prin care să se ocolească impactul restrictiv al acestor reglementări asupra profiturilor băncii.
Pornind din anii `60, de exemplu, ratele înalte ale dobânzii, determinate de creşterea inflaţiei, combinate
cu plafonarea ratelor depozitelor şi cu „taxa” pe depozite au limitat profiturile băncilor. Dorinţa de
evitare a acestor reglementări a încurajat inovarea financiară, sub forma ordinelor de retragere negociabile,
aranjamentelor de răscumpărare, transferului automat de economii.
Deoarece băncile, instituţiile de depozit, joacă un rol major în canalizarea fondurilor către
împrumutătorii cu oportunităţi de investiţii productive, aceste instituţii sunt importante pentru funcţionarea
eficientă şi adecvată a sistemului financiar şi economic, băncile furnizeazând o mare parte din
împrumuturi, finanţând populaţia şi afacerile, oferind servicii financiare diferite, facilitând plăţile.
În acest capitol vom examina următoarele probleme: cum operează băncile, cum şi de ce crează
împrumuturi, cum colectează fondurile, cum îşi gestionează activele şi pasivele, cum realizează profit.
Deşi ne vom concentra asupra băncilor, deoarece ele sunt cele mai importante instituţii de depozit, multe
dintre problemele studiate sunt valabile şi pentru celelalte firme financiare.

III. CREDITAREA ECONOMIEI

Scopul capitolului îl reprezintă relevarea rolului, conţinutului şi formelor creditului ca mijloc de
finanţare a economiei, precum şi a fundamentelor teoretice şi analitice ale acestuia în contextul
intermedierii financiare.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Cunoaşterea caracteristicilor şi funcţiilor creditului ca modalitate a intermedierii financiare;
 Înţelegerea contribuţiei creditului la procesul creaţiei monetare şi a fundamentării
mecanismului de realizare a echilibrului dintre oferta şi cererea de credit;
 Prezentarea formelor creditului şi a caracteristicilor delimitative ale acestora;
 Evidenţiera specificului intermedierii financiare prin credit şi a instrumentelor definitorii de
realizare a acesteia;
 Prezentarea conţinutului şi formelor analizei creditului şi analizei riscului de credit, precum şi
clasificării creditelor.
Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea constituie totodată fluxul principal de
finanţare a economiei, formele şi instrumentele de credit diversificîndu-se şi adaptantându-se cerinţelor
clientelei, transfotmării tehnologiilor de transfer şi concurenţei dintr-un mediu caractarizat prin
incertitudine şi riscuri. În ultimii 30 de ani ponderea creditului, a creditului bancar în portofoliul activelor
bancare a fost de peste 50%, adesea ajungând la 755, în ultima perioadă pătrunderea băncilor pe pieţele
financiare, inovaţiile financiare, securizarea creditelor a reorientat fluxurile de împrumuturi spre titlurile
financiare, însă creditul rămâne cel care susţine, direct şi indirect, ansamblul procesului de finanţare,
managementul creditului, al riscurilor de credit reprezentând de fapt problema centrală a funcţionării
întregului sistem bancar şi financiar.
Vânzarea pe credit, decalarea temporală a actelor de vînzare şi plată, a reprezentat un factor esenţial
al expansiunii economice, al adaptării rapide a ofertei la cererea de mărfuri, contribuind la diversificarea şi
creşterea nevoilor subiecţilor economici, la satisfacerea rapidă a acestora.
Creditul s-a afirmat ca o modalitate determinantă de finanţare a economiei, cîpătând treptat
caracteristici bine definite şi realizând funcţii specifice: de mobilizare şi redistribuire, de emisiune
monetară şi de reflectare şi stimulare a dezvoltării economice.
Realizînd legătura intermediată dintre cei care au disponibilităţi de lichidităţi, economisesc şi cei
care au nevoi de lichidităţi, care investesc creditul, în cele două ipostaze temporale, pe termen scurt şi pe
termen lung, reprezentă o modalitate de creaţie monetară, de creere de monedă scripturală, de cont de
către bănci.
Volumul creditului din economie rezultă din confruntarea cererii şi ofertei de credit, rata dobînzii
constituind variabila care reglează şi este reglată, ca nivel de relaţia dintre cerere şi ofertă, a cărei
echilibrare contribuie la alocarea resurselor din economie.
Adaptarea creditului nevoilor şi cerinţelor debitorului şi ale creditorului a determinat diferenţierea
acestuia în forme distincte de credit, delimitate în funcţie de diverse criterii, precum: natură şi
participanţi,termen de rambursare, destinaţie, natura garanţiei, fermitatea scadenţei, modul de stingere a
obligaţiei.
Reprezentând componenta activă a intermedierii financiare, realizată de către bănci, creditul
utilizeză o diversitate de instrumente de credit, unele dintre acestea, titlurile de credit, fiind comercializate
pe piaţa financiră, banca diferenţiind instrumentele de credit în funcţie de anumiţi factori, asigurând o mai
bună adaptare a creditului la cerinţele clienţilor.
Creditul fiind un factor al creaţiei monetare, volumul creditului total, modificarea acestuia depinde
de modificarea volumului depozitelor, implicit de modificarea bazei monetare, dependenţă intermediată
prin multiplicatorul creditului, care reprezintă o relaţie funcţională între ratele numerarului şi ale
rezervelor obligatorii.
Procesul de creditare vizează atât satisfacerea adecvată a cerinţelor clienţilor, cât şi realizarea
eficientă, profitală a creditării din perspectiva băncii, şi în acest sens sunt impuse, prin reglementări
bancare, următoarele principii de creditare: prudenţa bancară, planificarea creditului, respectarea
destinaţiei , garantarea creditelor, rambursarea la scadenţă.
Decizia de acordare a creditului este fundamentată prin analiza şi evaluarea de către bancă a
solicitanţilor, analiză vizând aspectele economico-financiare şi nefinanciare, în final elaborându-se un set
de indicatori şi rate de structură şi performanţă, prin care se apreciază bonitatea clientului.
O componentă esenţială a analizei creditului o reprezintă analiza riscului de credit, care permite
relevarea creditelor problematice, realizând clasificarea creditelor în funcţie de perferformanţele şi
serviciul datoriei clientului, în acest sens delimitându-se următoarele clase de credite: standard,
substandard, în observaţie, îndoielnice, pierdute.

IV. RISCURILE BANCARE

Scopul capitolului constă în prezentarea caracteristicilor şi a impactului riscurilor bancare, precum

şi explicitarea managementului riscurilor bancare, vizând analiza, evaluarea, acoperirea şi gestiunea
acestora.
După parcurgerea capitolului se vor realiza următoarele obiective:
 Definirea conţinutului şi specificului riscurilor bancare;
 Înţelegerea tehnicilor financiare de acoperire a riscurilor bancare, prin securizarea creditelor,
realizând conversia acestora în titluri tranzacţionabile, şi prin folosirea produselor derivate, precum
fowards, futures, opţions şi swaps, şi a operaţiunilor de hedge;
 Explicarea metodelor de analiză şi evaluare tradiţională, pe bază de bilanţ a riscurilor,
precum analiza gap, analiza duratei, analiza gapului duratei şi a metodelor statistice de analiză, precum
analiza VaR şi testarea la stress;
 Evidenţierea importanţei riscului suveran şi a riscului politic în politica de credit a băncilor
şi a consecinţelor unei insufuciente evaluări a acestora;
 Prezentarea aspectelor procesuale ale organizării managementului riscurilor bancare, a
structura organizaţională a băncii multinaţionale pentru realizarea managementului integrat al riscurilor.
Riscul se măsoară prin volatilitatea fluxurilor de lichidităţi ale băncii, riscul putând fi măsurat la
nivelul diferitelor produse financiare. Obiectivul unei bănci ca întreg este acela de a adăuga valoare la
capitalul băncii, prin maximizarea venitului ajustat cu riscul al acţionarilor, în acest sens, pentru o bancă
profitabilitatea şi valoarea adăugată a acţionarilor depinde semnificativ de managementul riscurilor,
inadecvarea managementului riscurilor putând afecta solvabilitatea băncii, insolvabilitatea fiind definită
ca un activ net (avere netă) negativ, adică datoriile depăşesc activele băncii.
 Activitatea bancară se confruntă cu riscuri macroeconomice, precum efectele recesiunii, şi cu riscuri
microeconomice, precum pericolele concurenţei. Crizele tehnologice, falimentul comercial al băncii sau al
clientului, intervenţiile politice sau dezastrele naturale constituie riscuri suplimentare potenţiale cu care
orice firmă se confruntă, însă băncile se confruntă cu o serie de riscuri specifice. Pentru bănci, care
realizează intermedierea financiară între cei care dispun de un surplus de lichidităţi, constituind depozite,
şi cei care au nevoie de lichidităţi, angajând credite, esenţa afacerii constă în managementul riscurilor care
apar în cadrul sau în afara bilanţul băncii.
Principalele riscuri ale băncilor sunt: riscul de credit, riscul de lichiditate şi de finanţare, riscul de
neplată, riscul de rată a dobânzii, riscul de piaţă sau de preţ, riscul de piaţă valutară şi riscul de curs,
riscul de îndatorare sau de levier, riscul suveran şi riscul politic, riscul operaţional, riscul global.
Îmbunătăţirea gestiunii riscurilor bancare se realizeză prin securizarea activelor, care semnifică
transformarea împrumuturilor bancare în titluri comercializabile, funcţiile băncii fiind decuplate şi
preluate diferenţiat de către alte instituţii bancare şi nonbancare, securizarea prezentând motive de
atractivitate pentru bănci, prin aceasta riscurile putînd fi transferate în sistem, însă accentuând unele
riscuri, precum cel al plăţii anticipate.
Managementul riscurilor vizeză şi acoperirera acestora, derivativele reprezentând instrumentele
moderne utlizate, piaţa deruvativelor cunoscund o expansiune rapidă în ultima perioadă.
Derivativul reprezintă un contract care stipulează efectuarea vânzării unui activ, la o dată în viitor,
prestabilită. Acoperirea riscurilor prin utilizarea derivativelor oferă posibilitartea delimitării acestora,
creşterea transparenţei riscurilor, transferului diferenţiat a riscurilor între participanţii pe pieţele financiare.
Principalele produse derivate sunt: futures, forwards, options şi swaps, care vizeză active de bază,
numite fundamentale, precum, bunuri, valute, rate, cursuri etc, combinaţia dintre derivativele de mai sus
generând produsele hibride, care au cunoscut o expansiune semnificativă în ultima perioadă.
Suplimentar, există instrumentele de piaţă necotată (over the counter, OTC) constituită pentru clienţi
individuali, constând din rate ale dobânzii, swap pe valută (caps, floors, collars) şi alte instrumente legate
de swap.
Piaţa derivativelor a cunoscut o creştere rapidă, utilizarea lor de către bănci fiind concentrată în
băncile mari, pentru bănci derivativele fiind angajamente în afara bilanţului.
Diferenţa esenţială dintre managementul riscului asociat derivativelor şi acela asociat riscului bancar
tradiţional este că înainte de aceste inovaţii financiare, băncile se preocupau în principal cu evaluarea
riscului de credit şi de riscul suveran, în present, băncile continuă să împrumute ţările, corporaţiile,
firmele mici şi populaţia, putând utiliza derivativele pentru a transfera diferitele riscuri între diferiţii
participanţi, derivativele acţionând ca intermediari în managementul riscului.
 Utilizarea incorectă a derivativelor poate accentua riscurile ataşate fundamentalelor, şi totodată
derivativele generează riscuri specifice, unele dintre acestea ţinînd de natura derivativului, în acest sens
sunt enumerate riscuri precum: de lichiditate, de volatilitate, de contraparte, de piaţă, utilizarea
derivativelor în scopuri speculative expunând firmele, dar şi băncile, la riscuri adesea posibil de evitat.
Abordarea tradiţională a managementului riscului se bazează pe analiza bilanţului, a raportului
dintre elementele structurale ale activelor şi pasivelor în funcţie de expunerea diferenţiată a acestora la
modificarea ratelor dobînzii, luând în considerare maturităţile activelor şi pasivelor, utilizându-se tehnici
precum: determinarea modificării ratei marginale a dobânzii, analiza gapului ratei dobânzii şi a gapului
lichidităţii, analiza duratei şi analiza gapului duratei.
În prezent, managementul active-pasive a fost revizuit, explorând modul cum noile instrumente au
modificat structura organizatorică a managementului riscului în cadrul băncii, adaptând-o la noile riscuri
cu care se confruntă banca modernă, orientându-se totodată spre instrumentele nonbilanţiare ale băncii,
precum titlurile comerciale, tranzacţionate în afara bilanţului, aceste titluri comerciale şi cele bancare
putând fi afectate diferit de o modificare anumită, să spunem a ratei dobânzii.
Metodele moderne de analiză a riscului bancar utilizează analiza statistică a distribuţiei, în particular
conceptul de valoare la risc şi simulare la stress, aceasta din urmă permiţând abordarea situaţiilor de
tensiune cu care se confruntă banca.
Abordarea riscului suveran evidenţiază faptul că băncile realizeză adesea o evaluare şi o gestiune
defectuoasă a cestui risc, fiind necesară consolidarea controalelor interne şi îmbunătăţirea tehnicilor de
evaluare.
Creşterea ratei îndatorării externe, a ratei levierului extern se explică prin importul de capital
financiar în exces faţă de baza internă de capital, în perspectiva aşteptărilor referitoare la fluxurile de
venituri viitoare care ar putea generate de aceste împrumuturi, creşterea împrumuturilor suverane a
corespuns creşterii împrumuturilor sindicalizate, deplasate treptat spre sectorul privat al creditorilor
externi, care au contribuit semnificativ la emergenţa creditelor suverane, ca o componentă determinantă a
împrumuturilor.
Trei parametrii de risc joacă un rol crucial în determinarea ratei optime a levierului, a îndatorării
externe, şi anume: atitudinea faţă de risc, hazardul moral şi costurile de interferenţă.
Evaluarea riscului suveran poate consta, ca şi în cazul celorlalte riscuri, fie în utilizarea metodelor
formale de previziune, de natură econometrică, fie pe evaluări centrate pe opinii, pe experienţă, când
băncile se bazeză pe o apreciere subiectivă pentru a-şi fundamenta deciziile, modelele de previziune
bazezându-se pe analiza discriminantă multilineară şi analiza logit.
 Aspectul politic al riscului bancar este important pentru băncile implicate în finanţarea externă, fie
prin împrumuturi directe, fie prin împrumutarea firmelor angajate în investiţii externe directe, în acest
sens, fiind important să se cunoască efectele instabilităţiii politice asupra percepţiilor credibilităţii, a
bonităţii ţării, identificându-se o relaţie negativă între stabilitatea politică şi credibilitate, şi totodată
Din punctual de vedere al organizării băncii aspectele principale ale managementului riscului sunt:
diversificarea portofoliului, aplicarea unui sistem integrat de management al riscului şi abordarea
procesuală a managementului riscului, aspectul din urmă permiţând aplicarea sistemului punctelor de risc
pentru analiza riscului comercial, al ratei dobânzii şi valutar.

V. DOBÂNDA ŞI RATA DOBÂNZII

Scopul capitolului îl constituie cunoaşterea fundamentelor dobânzii şi ale ratei dobânzii, precum,
comportamentului acestora pe pieţele de împrumuturi, precum şi a riscurilor asociate.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Explicarea necesităţii determinării diferitelor randamente ale dobînzii şi a modului de
calculare a acestora.
 Înţelegerea modului cum riscul şi scadenţele instrumentelor financiare cauzează diferenţierea
ratelor dobînzii.
 Evidenţierea semnificaţiei ratei dobînzii reale, precum şi a a ratei dobînzii compuse.
 Analiza importanţei ratelor dobînzii în construirea indicatorilor condiţiilor pieţelor financiare,
precum randamentul la scadenţă şi rata profitului titlutilor financiare.
 Prezentarea semnificaţieiilor ratei dobînzii în condiţiile globalizării pieţelor financiare şi a
creşterii interdependenţelor economiilor.
Ratele dobânzii sunt elementul cel mai pervers de pe pieţele financiare, ele afectînd
interdependenţele financiare, valoarea activelor financiare şi performanţele instituţiilor financiare,
implicaţiile acestora extinzînduse dincolo de lumea finanţelor. Managerii băncilor nu pot visa să adopte
decizii de investiţii financiare fără a lua în considerare, înainte de toate, ratele dobânzii, iar consumnatorii
adoptă deciziile de plasare a economiilor în funcţie de instituţiile bancare care oferă cele mai atractive rate
ale dobânzii. Managerii firmelor iau în considerare ratele dobânzii atunci când decid când să se
împrumute, cât de mult, de la cine şi pentru cât timp. Mai mult, ratele dobânzii servesc ca unitate de
măsură pentru compararea diferitelor tipuri de titluri. Având în vedere importanţa ratelor dobânzii se
impune cunoaşterea modului cum acestea sunt determinate şi a relaţiilor acestora cu preţurile titlurilor, ale
activelor.
 Rata dobânzii, ca preţ al creditului, îndeplineşte funcţia de alocare a capitalului către cei mai
profitabili utilizatori.
Reprezentând preţul aferent capitalurilor financiare comercializate în economie, dobânda şi rata
dobânzii depind de elemente de timp şi risc, fiind influenţate, în cele două ipostaze, bonificată (plătită) şi
percepută (încasată), de variabile de determinare, interne şi externe, şi de factori generaţi la nivel
macroeconomic.
Nivelul ratei dobânzii la credite este determinat, în ultima instanţă, pe piaţa bancară a prin
confruntarea cererii şi ofertei de credite, nivelul acesteia plasându-se la punctul de intersecţie a ofertei şi
cererii de împrumuturi, cererea fiind invers proporţională cu rata, iar oferta fiind direct proporţională cu
rata; la rîndul său rata dobânzii stabilite de către sistemul bancar influenţează volumul creditelor din
economie.
Dacă rata dobânzii nominale, efectiv practicate pe piaţa creditelor, determină sumele de bani plătite
sau încasate ca dobânzi, rata inflaţiei şi deprecierea monetară ajusteză valoarea reală a acestor sume,
puterea lor de cumpărare, determinînd rata reală a dobânzii, care reprezintă rata schimbului dintre unurile
de azi şi cele de mâine şi influenţează comportamentul partenerilor pe piaţa împrumuturilor, pe piaţa
creditelor.
Valoarea reală a dobânzii se circumscrie conceptului monetar al valorii în timp a banilor, care
permite construirea procedurilor de compunere şi de actualuzare a fluxurilor de lichidităţi, de determinare
a valorii viitoare şi a valorii prezente ale acestor fluxuri, utilizând metodologia de calcul a dobânzii
compuse.
Determinarea ratei dobînzii se face diferit , pe de o parte pentru depozite şi credite, delimitîndu-se în
acest caz rata dobînzii simple, pentru o perioadă de 1 an sau mai mică, şi rata dobînzii compuse, pentru
perioade mai mari de 1 an, iar pe de altă parte pentru cunturile curente.
O măsură mai corectă a ratei dobînzii în cazul unui instrument de debit o constituie randamentul la
scadenţă, care ia în considerare valoarea prezentă a plăţilor primite prin deţinerea acestui instrument şi
valoarea actuală a instrumentului, în timp ce rata profitului constituie o măsură corectă şi completă a
deţinerii unui titlu financiar.
Ratele la scadenţă (randamentul) pot fi calculate pentru un titlu de credit dat, în particular pentru o
obligaţiune. Randamentul nominal este egal cu valoarea cuponului dobânzii împărţită la valoarea
nominală a titlului, în timp ce randamentul curent este egal cu valoarea cuponului dobânzii împărţită la
preţul de piaţă al titlului. Randamentul la scadenţă , adică rata efectivă a rambursării, reprezintă rata
efectivă anuală a venitului care va fi câştigat prin deţinerea titlului până la scadenţă, şi reflectă preţul
titlului, valoarea cuponului dobânzii şi orice câştiguri sau pierderi de capital determinate de deţinerea
titlului până la scadenţă.
Ratele dobînzii diferitelor titluri variază considerabil, datorită diferenţelor în riscul de credit şi de
faliment, lichiditate, fiscalizare sau maturitatea titlului.
Ratele nominale ale dobânzii se diferenţiază în funcţie de natura împrumuturilor, delimitându-se
ratele dobînzii la împrumuturile bancare (credite) şi cele la împrumuturile obligatare, în cazul celor din
urmă evidenţiindu-se relaţia inversă dintre nivelul ratei dobânzii şi preţul de piaţă al titlului, al
obligaţiunii.
Legăturile dintre ratele directoare şi celelalte rate din economie determină structura ratelor
creditoare, evidenţiată prin curba randamentelor şi explicitată prin ipotezele explicative, şi a structura
ratelor debitoare, în practică această structură relevând existenţa unor deconexiuni evolutive între ratele
dobănzii, interne şi externe.
În condiţiile globalizării financiare ratele dobînzii se confruntă cu deprecierea monetară, deci cu
riscul valutar care îmbracă 3 forme, de tranzacţie, de translaţie şi economic, fiind totodată afectată de
riscuri precum: de piaţă, de ilichiditate, de neplată şi de riscul de ţară.
Acoperirea riscului de rată a dobînzii se realizeză, în prezent, prin utilizarea produselor derivate,
instrumente financiare de transfer al riscului, precum contractele la termen, forward şi furures, opţiunile
şi operaţiile de swap cu rata dobânzii.
.

VI. CREDITAREA FIRMELOR

Scopul capitolului îl reprezintă explicarea specificităţii creditării firmelor din punctul de vedere al
băncii şi a realizării acestei specificităţi prin diversitatea instrumentelor de finanţare bancară a firmelor, a
exploatării şi dezvoltării acestora.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Explicitarea fundamentului financiar al creditării firmelor şi evidenţierea caracteristicilor
esenţiale, din perspective băncii, a creditului corporatist;
 Prezentarea principalelor instrumente de finanţare a exploatării firmei, a specificului,
avantajelor şi dezavantajelor acestor instrumente;
 Prezentarea instrumentelor de finanţare a investiţiilor, a dezvoltării şi a capitalului firmelor,
evidenţierea importanţei instrumentelor pieţalor de capital în asigurarea acestei finanţări;
 Sintetizarea specificului riscului de rată a dobânzii în relaţia de credit şi analiza
posibilităţilor de acoperire a acestui risc prin instrumentele derivative.
 Desfăşurarea continuă a activităţii firmelor presupune asigurarea resurselor financiare permanente şi
temporare, constante şi fluctuante, necesare realizării proceselor de producţie şi dezvoltării firmelor,
finanţarea firmelor pe pieţele financiare, în particular creditarea bancară, constituind modalităţile
determinante ale procurării acestor resurse de către firme.
Formele şi instrumentele de creditare sunt diverse şi diferenţiate, conform nevoilor firmelor şi
cerinţelor băncilor, în ceea ce priveşte riscul, randamentul şi lichiditatea împrumuturilor, băncile
dezvoltând instrumente de credit care pot fi transformate în titluri tranzacţionabile pe piaţă, precum şi
instrumente contractuale de acoperire a riscurilor, a riscurilor de rată a dobânzii, operabile în relaţiile de
credit dintre parteneri, creditor şi debitor.
Sectorul corporatist, al firmelor, datorită fluctuaţiilor ciclice ale activităţii, se constituie fie în
consumator, fie în furnizor de fonduri, de lichidităţi, activele şi datoriile financiare ale acestui sector
influenţând esenţial configuraţia, dimensiunile şi funcţionarea sistemului financiar, în particular ale
sistemului bancar.
Finanţarea firmei este realizată din fonduri interne, constituite din lichidităţi generate prin activitatea
firmei, şi din fonduri externe pe termen scurt, mediu şi lung, o componentă esenţială a fondurilor externe
constituind-o creditele bancare.
Creditarea firmelor implică costuri şi generează venituri pentru bancă, veniturile cuprinzînd atît
dobânzile percepute de către bancă, cât şi taxele şi comisioanele aferente serviciilor asociate
împrumutului, precum şi veniturile nete determinate din eventualele depozite constituite de către firme în
conturi bancare, ca o condiţie a acordării împrumutului.
Evaluarea împrumutului presupune determinarea ratei minime a dobânzii, acceptată de către bancă
şi a randamentului împrumutului, care evidenţiază profotabilitatea relaţiei de credit a băncii cu firma.
Creditarea exploatării firmei, a procesului de producţie şi a celui de comercializare, reprezintă o
creditare pe termen scurt, utilizând instrumente de credit, precum: creditele bancare, care pot fi credite în
sumă unică, linii de credit şi credite reînnoibile; creditele comerciale, utilizând biletele la ordin şi
cambiile; facilităţile de creditare, de ratăţi de cont curent; creditele de acceptere sau acceptele bancare,
biletele la ordin negociabile, împrumutueile pe creanţe, utilizate în calitate de colateraş, precum ţi
cheltuielile angajate şi veniturile datorate, acestea constituind surse spontane de finanţare generate în
relaţiile firmei cu partenerii.
Pentru a-şi dezvolta activitatea, firma trebuie să investească în echipamente, în active fixe, finanţarea
acestor investiţii realizându-se prin împrumuturi pe termen lung, care se pot realiza fie direct, apelând de
regulă la credite la termen, fie pe pieţele de capital, prin emisiunea de titluri financiare, de natura valorilor
mobiliare, a obligaţiunilor şi a acţiunilor.
 O formă specifică de finanţare o reprezintă leasingul, închirierea, pentru o perioadă determinată, a
activului, cu posibilitatea achiziţionării acestuia de către utilizator la sfârşitul perioadei de leasingul, acesta
putând fi operaţional, financiar şi pe datorie.
Majorarea capitalului propriu prin finanţare externă se realizează prin emisiunea de acţiuni, care
reprezintă titluri de proprietate indivizibilă asupra averii firmei, acestea fiind ordinare, care oferă
deţinătorilor un venit anual variabil, numit dividend, în funcţie de profitul firmei şi de decizia de
repartizare a acestuia, şi preferenţiale, care oferă un venit fix, indiferent de rezultatele financiare ale
firmei.
Titlurile convertibile şi waranturile reprezintă instrumente de finanţare a capitalului care permit
transformarea obligaţiunilor în acţiuni ordinare sau opţiuni de a cumpăra, în anumite condiţii, acţiuni
ordinare emise de către firmă.
Creditarea firmelor este supusă riscului de rată a dobînzii, în funcţie de caracterul dobânzii
practicate, fixe sau variabile, de sensul modificării ratelor de piaţă ale dobânzii şi de poziţia agentului
economic, de creditor sau debitor.
Acoperirea riscului de rată se poate realiza prin utilizarea instrumentelor derivative, care, de regulă,
schimbă, între partenerii relaţiei de credit, împrumuturi cu rată fixă în împrumuturi cu rată variabilă,
asigurându-se acoperirea reciprocă a posibilelor pierderi, dar şi diminuarea eventualelor câştiguri
potenţiale, riscul de rată distribuindu-se reciproc. Instrumente de acoperire sunt contractele la termen, de
tip futures şi forward, swap-ul de rată şi opţiunile cu rată a dobânzii, precum şi plafonarea ratelor
dobânzii, în particular prin contractul tip culoar de fluctuare a ratei.

VII. ADMINISTRAREA CREDITELOR

Scopul capitolului constă în prezentarea elementelor esenţiale ale administrării creditelor, de a
evidenţa rolul ofiţerului de credite şi de a explica conţinutul managementului orientat spre controlul
pierderilor din credite.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Cunoaşterea apectelor determinante ale alocării portofoliului de credite şi a impactului
ciclului de afaceri asupra constituirii portofoliului;
 Explicitarea elementelor politicii de credit;
 Înţelegerea fazelor procesului de creditare, a specificului acestuia pe tipuri de credite şi a
conţinutului funcţiilor de susţinere a acestuia;
 Evidenţierea şi analiza managementului pierderilor din credite şi a conţinutului revizuirii
creditelor;
  Înţelegerea evaluării proporţiei pierderilor din credite şi a procedurii de evaluare.
Performanţele băncii depind în mod esenţial de modul de administrare a creditelor, de modul de
selectare a clienţilor şi de promovare eficientă a produselor bancare, o administrare adecvată a creditelor
contribuind determinant la diminuarea pierderilor dein credite, aceste pierderi fiind adesea factorul
decisiv de problematizare a activităţii băncilor.
Pentru administrarea băncii importantă este organizarea acesteia, modul de delimitare şi
responsabilizare cu atribuţii de administrare a diferitelor compartimente şi componente ale băncii, calitatea
şi pregătirea ofiţerilor de credite şi, de asemenea, modul de combinare şi complementare a tehnicilor şi
instrumentelor de selectare, analiză, evaluare, gestiune, urmărire şi colectare a creditelor.
Procesul de creditare variază în funcţie de natura creditului: comercial, de consum şi ipotecar,
alocarea portofoliului depinzând de înţelegerea adecvată a caracteristicilor fiecărui portofoliu, a surselor
de finanţare şi a cererii clienţilor.
Administrarea împrumutului implică crearea şi managementul activelor riscante.
Procesul acordării împrumutului ia în considerare oameni şi sisteme pentru evaluarea şi aprobarea
împrumuturilor solicitate, negocierea scadenţelor, documentarea, transferarea sumei, administrarea
împrumuturilor mari etc. Cunoaşterea procesului şi conştientizarea constrângerilor şi slăbiciunilor acestuia
sunt importante în stabilirea scopului şi a obiectivelor diferitelor activităţi şi pentru alocarea fondurilor
disponibile pe diferite tipuri de împrumuturi, precum comercial, de consum, ipotecar.
Administratorul de credite realizează setul de operaţiuni necesare pentru constituirea unui portofoliu
de credite avantajos, urmărind minimizarea riscurilor operaţionale asociate acordării creditului.
Riscurile interne pe care administratorul procesului trebuie să le ia în considerare includ
diversificarea portofoliului, dimensiunea împrumutului, numărul de împrumuturi.
Datorită diferenţierii procesului acordării împrumutului în funcţie de tipul de împrumut abilităţile
solicitate şi experienţa pentru fiecare tip de împrumut sunt diferite, şi totodată riscurile, costurile,
profiturile, efectele sunt diferite, trebuind luate în considerare în alocarea portofoliului.
Politicile de creditare formale (elaborarte în scris) sunt importante pentru definirea obiectivelor şi
scopurilor şi pentru a asigura standarde consistente de creditare. Rezultatele finale ale unei administrări
eficiente a creditării pot fi minimizarea pierderilor din credite, diversificarea portofoliului şi profiturile.
Managementul şi controlul pierderilor potenţiale din credite sunt unul din cele mai importante
aspecte ale practicii bancare. Trăsături importante ale sistemului de control sunt suficienţa şi facilitatea
informaţiei referitoare la credite şi sistemul de revizuire a creditelor.
 Adecvarea proporţiei pierderilor din credite protejează cîştigurile băncii de fluctuaţiile datorate
practicilor bancare necorespunzătoare, deoarece cu cât clasele cele mai extise de credite conţin credite
mai riscante, managementul inadecvat poate conduce la insolvabilitatea băncii.
VIII. ANALIZA PORTOFOLIULUI

Scopul capitolului îl constituie înţelegerea importanţei riscului în actvitatea bancară şi explicarea

metodelor de analiză a riscului portofoliului utilizînd tehnicile şi instrumentele statistice ale analizei
dispersionale.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Prezentarea criteriilor importante pentru adoptarea deciziei de cumpărare de active;
 Explicarea conţinutului indicatorilor analizei dispersionale utilizaţi în măsurarea riscului
portofoliului: devianţa standard, coeficientul de variaţie, covarianţa, coeficientul de corelaţie,
dominanţa;
 Explicarea principiilor teoriei alegerii portofolilui pe baza analizei dispersionale, cu referire
la portofoliu din două active, precum şi a configurării portofolilui din mai multe active, prin utilizarea
matricei de covarianţă, evidenţiind avantajele diversificării portofolilui;
 Analiza riscului portofoliului prin delimitarea riscurilor sistematic şi nesistematic şi
prezentarea importanţei coeficientului beta în măsurarea primei pentru risc;
 Explicarea metodelor principale de măsurare a riscului portofoliului centrate pe delimitarea
celor 2 tipuri de riscuri: metoda determinării valorii capitalului (CAPM) şi metoda evaluării prin
arbitraj(APT).
 Înţelegerea importanţei riscului în analiza portofoliului de credite, prin prezentarea modelelor
portofolilui de credite centrate pe risc şi a mărimilor care exprimă performanţele portofoliului ajustate cu
riscul.
Calitatea portofolilui băncii exprimă calitatea activităţii acesteia, structura actvelor şi pasivelor în
funcţie de scadenţe, rate ale dobânzii sau randamente, riscuri, lichiditate şi armonizarea celor două
componente structurale reprezintă elementul principal care fundamentează şi orientează deciziile băncii în
scopul relizării performanţei competitive şi adaptative.
Teoria alegerii portofolilui oferă criterii importante pentru adoptarea deciziilor referitoare la
achiziţionarea activelor, explicând şi de ce este necesară diversificarea portofolilui, jucând un rol de pivot
în înţelegerera problemelor vizând moneda, activitatea bancară şi pieţele financiare.
Analiza portofoliului este necesară pentru a configura structura de active care să permită obţinerea
maximului de venituri viitoare, în condiţii de incertitudine şi de risc, având în vedere că oportunităţile de
investiţii cele mai profitabile sunt, de regulă, cele mai riscante.
 Investitorii sunt preocupaţi de creşterea veniturilor şi evitarea riscurilor, şi în acest sens ei îşi
diversifică portofoliulul, prin deţinerea de active diferite, cu riscuri şi venituri aşteptate diferite.
Covarianţa şi corelaţia veniturilor, ambele măsurând tendinţa a două active, credite, de a se mişca
împreună, sunt cruciale pentru determinarea riscului portofoliului, această tendinţă fiind cel mai imortant
determinant al riscului portofoliului de credite. Investitorii individuali pot alege portofolii cu riscuri
diferite, conform atitudinilor lor faţă de risc, investitorii toleranţi la risc alegând portofolii mai riscante,
dar care oferă venituri mai mari, investitorii mai conservatori alegând portofolii mai sigure, dar cu venituri
aşteptate mai reduse.
Teoria alegerii portofoliului afirmă că cererea unui activ este corelată: a). pozitiv cu averea, bogăţia;
b). pozitiv cu venitul aşteptat din activul considerat în raport cu active alternative; c). negativ cu risul unui
activ în raport activele alternative; d). pozitiv cu lichiditatea în raport cu active alternative.
Analiza portofoliului de credite este centrată pe riscuri, îndeosebi pe riscul de piaţă, dezvoltarea
tehnicilor şi instrumentelor de analiză fiind influenţată de constrângerile reglementative, alocarea şi
calcularea capitalului economic, realizarea evaluării creditelor şi managementul fondurilor.
Diversificarea, deţinerea mai multor active, este în avantajul investitorilor, deoarece el reduce riscul
cu care aceştia se confruntă, şi avantajele sunt cu atât mai mari cu cât veniturile titlurilor care se mişcă
similar sunt mai mici.
Riscul unui activ are două componente: riscul sistematic, care nu poate fi diversificat în continuare,
şi riscul nesistematic, care poate fi diversificat. Riscul sistematic al unui activ se măsoară prin beta, cu cât
mai mare este beta, deci riscul sistematic, cu atât activul este mai puţin dezirabil.
Atât modelul de determinare a valorii capitalului, cât şi teoria evaluării prin arbitraj oferă o
explicaţie pentru prima de risc a activelor, ca diferenţă dintre venitul aşteptat al activului şi rata dobânzii
fără risc. Modelul de determinare a valorii capitalului idică faptul că prima de risc a activului este pozitiv
corelată cu beta activului, sensibilitatea la venitul de piaţă, teoria evaluării prin arbitraj indică faptul că
prima de risc a activului este pozitiv corelată cu sensibilitatea activului la mai mulţi factori, care reprezintă
surse ale riscului nediversificabil în economie.
Teoria şi practica managementului portofoliului de credit au dezvoltat modele de analiză a
portofoliului, delimitate în modele analitice şi de simulare, statice sau dinamice, toate utilizând
innstrumentele analizei dispersionale a pierderilor estimate, aşteptate, determinate de riscurile ataşate
portofoliului.
Impactul riscurilor asupra portofoliului este exprimat prin mărimi sintetice, care relevă valoarea
veniturilor, a performanţelor, obţinute din deţinerea portofoliului, ajustate cu riscul, cele mai utilizate
mărimi fiind: pierderea aşteptată, pierderea neprevăzută, valoarea de risc, capitalul economic şi cşderea
scurtă aşteptată.

IX. CREDITAREA CONSUMULUI

Scopul capitolului constă în explicitarea şi înţelegerea conţinutului, formelor, managementului şi
costului creditului de consum evidenţiindu-se impactul acestuia asupra activităţii şi performanţelor băncii.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Analiza formelor creditului de consum, a caracteristicii esenţiale a acestuia, de a se
realiza prin plata în rate, şi relevarea formelor electronice de derulare a creditului de consum;
 Prezentarea instituţiilor bancare principale implicate în furnizarea creditului de consum, a
caracteristicilor definitorii şi a orientării instituţionale a creditului de consum;
 Evidenţierea aspectelor necesare administrării creditului de consum vizând organizarea
funcţiei creditului de consum în cadrul băncii, analiza dosarului de credit în scopul adoptării deciziei de
credit, colectarea creditului şi reglementarea criditării consumului;
 Analiza elementelor relevante cu privire la costul creditului de consum, evidenţierea deosebirii
dintre rata efectivă şi rata aparentă a d dobânzii, precum şi a specificului constituirii şi delimitării
costului în cazul creditului indirect.
Creditarea consumului reprezintă o formă a plăţii unui cumpărări realizate anterior, evoluţia sa
cunoscând perioade de recul şi de expansiune, în prezent creditul de consum, creditul cu amănuntul
reprezentând o componentă esenţială a creditării bancare. Diferită sub mai multe aspecte de creditarea
afacerilor, creditarea consumului reclamă o eficienţă sporită în furnizarea serviciilor aferenta creditului,
precum şi o structură organizatorică adecvată, eficientă pentru administrarea sa.
Creditul de consum cunoaşte următoarele forme: creditul cu plata în rate, linia de credit reînnoibil,
creditul cu plata unică, plata în rate constituind în prezent forma dominantă, însă începând cu anii ´90
creditul reînnoibil, precum linia de credit automată şi îndeosebi creditul prin card, înregistrează o
expansiune semnificativă.
Creditul garantat cu plata în rate se realizează: cu garantare directă şi cu garantare indirectă.
Elementele principale ale unei cumpărări în rate sunt: avansul sau plata iniţială; durata
contractului; costul cu plata dobânzii.
Oferind avantaje multiple creditorilor, creditul de consum este acordat de instituţii financiare
diverse, unele aplicând o diversitate extinsă de forme, altele specializându-se pe diverse forme. Băncile
comerciale au practicat creditul de consum începând cu anii `20 ai secolului trecut, în prezent acestea
promovând o gamă largă de credite de consum. Organisme de finanţare au o experienţă îndelungată în
finanţarea cumpărării de autoturisme, în prezent fiind a doua componentă în finanţarea consumului
populaţiei, fiind cunoscute sub denumirea de companii (case) de finanţare pentru consum, adesea
producătorii mari deţinând asemenea companii. Cooperativele de credit au înregistrat o creştere
semnificativă începând cu anii `50 ai secolului trecut, fiind organizaţii nonprofit, conduse pe principii
mutuale, acestea colectează depozite şi acordă credite membrilor săi, cu rate ale dobânzii cât mai scăzute
posibil.
Structura organizatorică a funcţiei creditului de consum depinde dimensiunea unităţii bancare şi de
faptul dacă aceasta este o unitate distinctă sau o sucursală a unei bănci. Astfel, activităţile creditării
consumului se realizează complet de către ofiţerul de credite, în băncile mici, pentr-ca în băncile mari să
fie delimitate organizatoric pe categorii de credit de consum (direct, indirect, prin carduri), în holdingurile
bancare fiind organizate distinct pe filiale, sucursale sau centre regionale.
Administrarea creditelor de consum vizeză întregul proces, de la cererea de credit la soluţionarea
finală a creditului, implicând următoarele categorii de activităţi: analiza creditului; managementul
colectării rambursărilor; stabilirea politicii veniturilor din dobînzi, taxe şi regularizări; armonizarea cu
legislaţia şi reglementările în vigoare.
Scopul analizei constă în evaluarea capacităţii şi dorinţei cunsumatorului de a rambursa creditul,
cunform clauzelor stipulate în contract, în acest utilizându-se metoda celor 5 C (caracter, capacitate sau
capita), colateral, condiţii, competiţie), acestea reprezentând caracteristici ale celui care solicită creditul,
caracterul şi capacitatea fiind cele mai importante, ele implicînd analiza dorinţei şi putinţei
consumatorului de a rambursa creditul.
Procedurile de evaluare a creditului de consum sunt calitative, având la bază judecăţi şi interpretări
ale informaţiilor disponibile, în lumina cerinţelor din ghidul specific de analiză, ţi cantitative, de natura
scoringului, care evaluează prin puncte diversele caracteristici ale împrumutatului (ani de servici,
frecvenţa shimbării serviciului, nivelul venitului), prelucrând statistic informaţiile cantitative şi obţinând
un punctaj total (scor), pe care-l compară cu limitele-scor stabilite pentru acceptarea împrumutului.
Administrarea colectării implică principiul celui mai mic număr de personal necesar pentru
colectarea creditelor cu cea mai ridicată profitabilitate a portofoliului creditelor de consum, extinderea şi
tipul activităţii de colectare depinzând de o serie de factori, în mod clar legaţi de standardele de credit, şi
în acest sens cu cât mai relaxante sunt standardele de credit cu atât mai probabilă este delicvenţa în
rambursare, administrarea cea mai adecvată pentru a asigura colectarea creditelor fiind aceea care reduce
cel mai mult delicvenţa în rambursarea creditelor.
 Creditul de consum reprezintă categoria de credit bancar cea mai puternic reglementată în ultima
perioadă, reglementările referitoare la protecţia consumatorului plasând sarcina cea mai dificilă în cadrul
băncilor, expansiunea creditelor negarantate, prin noile tehnologii informatice de creditare, mărind riscul
în creditul de consum.
Reglementările din ultima perioadă în ceea ce priveşte creditul de consum, a vizat următoarele
aspecte: transparenţa creditului, oportunitatea de creditare egală, reinvestirea în folosul comunităţii a
creditului, modificarea regulii ˝deţinătorul la timpul cuvenit˝, care afirma imposibilitatea clientului de a
refuza plata datorită unei nemulţumiri privind marfa, această restricţionare reglementativă determinând
multe bănci să-şi reevalueze contractele de credite de consum indirecte.
Băncile pot acorda credite cu plata în rate fie pe baza dobânzii simple, fie a dobânzii compuse.
În cazul dobânzii simple venitul din dobândă se calculează utilizând dobînda calculată pe o bază
zilnică, iar în cazul dobânzii compuse, suma totală a principalului şi a dobânzii este reţinută şi capitalizată,
banca majorând venitul din dobânzi peste durata de viaţă a creditului, cea mai utilizată metodă pentru a
creşte dobânda fiind aşa numita regulă a lui ˝78˝.
Rata dobânzii la creditele de consum este uneori greu de determinat în mod efectiv de către
consumatorul obişnuit, unele plăţi adiţionale percepute de către comerciant sau de către bancă făcând ca
rata efectivă să fie semnificativ mai mare decât cea rata aparentă, rata înscrisă în contract. În plus,
derularea în timp a rambursării împrumutului face ca rata efectivă a dobânzii să fie mult peste aceea
aparentă.

X. CREDITAREA IPOTECARĂ
Scopul capitolului îl constituie prezentarea şi explicitarea creditării ipotecare, a instrumentelor şi
efectelor acesteia asupra dezvoltării spaţiului locativ al populaţiei.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Analiza structurii finanţării locative şi evidenţierea riscurilor financiate asociate;
 Prezentarea aspectelor problematice ale pieţei imobiliare, a preţurilor şi intervenţie
guvernului;
 Analiza mecanismelor finanţării ipotecare, a instituţiilor şi instrumentelor utilizate,
evidenţiind rolul ipotecilor şi al titlurilor ipotecare;
 Explicarea procesului administrării creditului ipotecar de către bancă, a componentelor
administrării, precum şi a problemelor de pe piţa ipotecară: dobânzi, competiţie, supreafinanţare;
 Evidenţierea experienţei unor ţări în creditarea ipotecară şi a situaţiei creditului ipotercar în
România
 Asigurarea locuinţei pentru toţi a reprezentat şi reprezintă un obiectiv social şi economic pentru toate
ţările, în multe ţări acest obiectiv concretizându-se în promovarea construcţiei de locuinţe proprietate
personală, şi în acest sens guvernele au încercat să creeze facilităţi pentru finanţarea construcţiei de
locuinţe personale.
Pe de altă parte, cumpărarea unei locuinţe reprezintă, de regulă, un angajament economic enorm,
suma plătită de către cumpărător fiind egală cu câteva venituri anuale ale acestuia, reprezentând de câteva
ori averea netă a acestuia.
Folosirea unui model adecvat pentru finanţarea locativă, a construcţiei şi achiziţionării de locuinţe,
reprezintă o problemă majoră pentru toate ţările, creându-se instituţii şi circuite financiare specializate. În
funcţie de sursa finanţării problema dezvoltării pieţei imobiliare prezintă două aspecte importante:
 necesarul de locuinţe sociale şi de infrastructură;
 dezvoltarea instituţiilor ţi mecanismelor financiare.
Un sistem eficient de finanţare locativă angajează resurse din sectorul privat, permiţând
capitalizarea resurselor excedentare în investiţii imobiliare pe termen lung, relativ sigure, protejate faţă de
efectele inflaţiei şi care generează un flux de lichidităţi constant.
Reglementarea corespunzătoare a creditului iupotecar contribuie la creşterea credibilităţii şi
stabilităţii sistemului financiar-bancar, în ţările dezvoltate creditarea ipotecară constituind o industrie în
expansiune, volumul creditelor ipotecare dublându-se în ultimii 10 ani
Structura finaciară a sectorului populaţiei evidenţiază ponderea semnificativă a creditelor ipotecare
în datoriile financiare, dominate de către bănci comerciale şi ipotecare, şi a titlurilor deţinute la fondurile
instituţionale (de pensii, de asigurări, mutuale) în activele financiare.
Sectorului populaţiei se confruntă, în gestiunea portofoliului de active finaciare, cu o serie da
riscuri, determinate de următoarele cauze mai semnificative: incapacitatea de plată a debitorilor, inflaţia,
modificarea cererii financiare, variaţia ratelor dobânzii, modificarea politicii economice. Realizarea
creditului ipotecar implică instituţii bancare şi nebancare, în funcţie de destinaţia creditului, băncile
comerciale fiind puternic concurate de către băncile ipotecare şi de către instituţii de economisire
contractuală, în ultima perioadă afirmându-se fondurile mutuale, de pensii şi de investiţii, ca investitori pe
pieţele ipotecare, ale valorilor mobiliare cu ipotecă, valori tranzacţionate pe pieţele secundare, care asigură
diversificarea riscurilor şi lichiditatea continuă a fondurilor investite pe piaţa imobiliară.
Creditul ipotecar prin băncile comerciale implică două tipuri de credite: cu amănuntul şi cu ridicata.
Creditele ipotecare cu ridicata sunt credite comerciale specializate acordate firmelor implicate în
finanţarea sau dezvoltarea activelor imobiliare. Majoritatea crditelor ipotecare cu ridicata sunt credite
pentru construcţii în care băncile împrumută fonduri constructorului pentru a completa dezvoltările
locative sau comerciale. Băncile comerciale furnizeză de asemenea capital circulant, de exploatare
băncilor ipotecare. Creditul cu amănuntul implică srevicii de finanţare pentru cumpărarea de locuinţe.
Piaţa ipotecară locativă a înregistrat o schimbare semnificativă în ultimii 20 de ani, securizarea
extinzând alternativele băncilor de a investi pe piaţă, inovaţiile pe piaţa instrumentelor pieţei secundare
oferind noi oportunităţi de investire, acceptarea instrumentelor cu rată variabilă constituind o modalitate
de deschidere opţională a pieţei.
Împrumutul ipotecar se realizeză prin două categorii de instrumente: instrumente ale intermedierii
finaciare, utilizate de către bănci sub forma creditelor ipotecare şi instrumente ale pieţei ipotecare, sub
forma titlurilor financire pe bază de ipotecă, care reprezintă secuirizarea creditelor ipotecare, prin
transformarea colateralului, a ipotecii în titlu financiar tranzacţionabil pe pieţele ipotecare. Ca alternative
ale finanţării pieţei imobiliare, titlurile de ipotecă se diferenţiază în funcţie de rata dobânzii, maturitate,
realizarea plăţilor, garantare etc, urmărind protejarea creditorilor şi populaţiei, fluidizarea lichidităţii,
adaptarea finanţării ipotecare la statutul financiar, şi nu numai, al indivizilor, prin mobilizarea şi
combinarea tuturor surselor disponibile pentru finanţare.
Ratele dobânzii reprezintă un element imporant al competiţiei pe piaţa ipotecară, a finanţării
ipotecare, stimularea competiţiei având consecinţe favorabile asupra preţurilor locuinţelor şi asupra
parametrilor împrumuturilor, intervenţia guvernamentală generând adesea, prin relaxările fiscale şi
subvenţiile bugetare, distorsionarea funcţionării acestei pieţe.
Administrarea funcţiei creditului ipotecar implică o combinare a principiilor managementului
creditului commercial şi ale celui de consum, creditul cu ridicata fiind similar creditului comercial, iar
creditul cu amănuntul celui de consum, procedurile comune ale acestora fiind securizarea prin titluri şi
evaluarea activelor imobiliare utilizate pentru securizarea creditelor.
Domeniile speciale ale administrării creditului ipotecar sunt: organizarea funcţională, care depinde
de dimensiunea băncii şi extindera sa geografică; analiza creditului, punând accentul pe valoarea
colateralului; încadrarea în reglementările bancare, vizând îndeosebi protejarea populaţiei;
managementul marjelor dobânzii, îmbunătăţit prin inovaţiile financiare, ajustarea ratelor dobânzii şi
securizarea creditelor.
Experienţa ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte finanţarea locativă, creditul ipotecar evidenţiază
asemănări şi deosebiri instituţionale şi instrumentale, înregistrându-se o anumită convergenţă a
procedurilor şi tahnicilor creditării ipotecare şi, totodată, delimitându-se două modele complementare:
modelul intermedierii financiare, centrat pe depozite bancare şi modelul pieţelor de capital, centrat pe
obligaţiuni ipotecare.
 Piaţa ipotercară în România este insuficient dezvoltată, atât ca potenţial, cît şi ca instrumente şi
instituţii implicate. Disparităţile extreme, polarizarea posibilităţilor financiare ale populaţiei, reducerea,
până la eliminare, a procesului de economisire a cca 70% din populaţia ţării, capacitatea nesemnificativă
de susţinere a guvernului, subdezvoltarea sistemului financiar, a pieţei creditului ipotecar, legislaţia
incompletă, disciminatorie şi distorsionată şi totodată foamea imobiliară a elitei financiare a făcut ca
funcţionalitatea pieţei imobiliare să cunoască o evoluţie atipică pentru nevoile , cerinţele şi normele
convieţuirii sociale.

XI. CREDITUL PUBLIC ŞI INTERNAŢIONAL

Scopul capitolului îl constituie explicarea aspectelor definitorii ale creditului public şi internaţional,
a problemelor referitoare la finanţarea datoriei publice şi a datoriei externe.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 Prezentarea modalităţilor şi instrumentelor finanţării statului, a mecanismelor fiananţării
datoriri publice şi a gestiunii acesteia, precum şi a specificului finanţării locale;
 Explicitarea operaţiunilor financiare şi de plăţi cu exteriorul, a rolului pieţei valutare şi a
riscurilor asociate finanţării internaţionale;
 Înţelegerea structurii balanţei de plăţi, a mecanismelor de echilibrare a acesteia, precum şi a
problemelor generate de datoria externă şi de finanţarea acesteia;
 Prezentarea instituţiilor financiare internaţionale şi regionale, a Fondului Monetar
Internaţional.
Finanţarea de către stat a serviciilor publice se realizează fie prin impozitare, care reprezintă un
transfer obligatoriu şi fără contrpartidă directă, de fonduri către stat, şi împrumuturi publice, care
reprezintă un transfer voluntar, presupunând rambursarea sumei împrumutate şi plata unei dobânzi, ca preţ
al serviciului de împrumut prestat de către cei care împrumută statul, împrumuturile publice fiind sursa
generică datoriei publice.
Împrumutul public se concretizează în achiziţionarea, de către investitorii diverşi, a titlurilor de stat,
cu scadenţe diferite şi rate ale dobânzii atractive, în condiţii reduse de risc, problema principală a gestiunii
daroriei publice constând în armonizarea scadenţelor şi refinanţarea pe termen scurt a datoriei publice pe
termen lung, în condiţii favorabile atât statului cât şi investitorilor.
 Titlurile de stat, utilizate pentru finanţarea publică, pot fi comercializabile, adică pot fi vândute pe
piaţa financiară, precum bonurile, biletele şi obligaţiunile, şi necomercializabile, în plus există titluri
speciale, emise pentru finanţarea anumitor acţiuni ale statului.
Titlurile îmbracă diverse forme, în funcţie de maturitate, de modul de amortizare şi răscumpărare, de
diconturile ataşate, tranzacţionabilitatea lor depinzând de relaţia dintre ratele proprii ale dobânzii şi ratele
altor titluri alternative, în perioadele de criză, de recesiune rambursarea titlurilor accentuându-se.
Datoria publică reflectă evoluţia soldurilor bugetare deficitare, fiind alimentată prin diferenţa dintre
împrumuturile angajate şi rambursările efectuate, suma dintre rata împrumuturilor rambursate şi plăţile cu
dobânda perioadei reprezentând serviciul datoriei publice. Criterial datoria publică poate fi internă sau
externă, de bază sau flotantă, pe termen scurt, aceasta putând fi consolidată prin împrumuturi pe termen
lung, în termeni reali datoria publică mondială a crescut în secolul XX de cca 700 ori.
Finanţarea datoriei publice depinde de starea bugetului de stat, bugetul fiind continuu într-o stare de
dezechilibru, înregistrând deficite zilnice, săptămânale lunare, trimestriale, anuale şi reclamând deci
finanţare prin împrumuturi publice, problema principală reprezentând-o rambursarea împrumutului, sub
două aspecte, a ratelor dobânzii şi a scadenţelor. Nevoia masivă de împrumuturi publice, în anumite
perioade, poate determina dezechilibre în sistemul bancar, pentru evitarea efectelor dezechilibrate se
utilizazeză mecanismul autonom de transfer bazat pe sistemul de conturi de împrumuturi şi impozit.
Descentralizarea administrativă a managementului public a impus creşterea resurselor financiare ale
bugetelor locale, finanţarea cheltuielilor publice locale implicând angajarea de împrumuturi, realizate
îndeosebi prin emisiunea de titluri municipale, în particular obligaţiuni municipale, statul favorizînd piaţa
împrumuturilor locale prin subvenţii sau defiscalizare. Vînzarea obligaţiunilor municipale se relizeză prin
licitaţie, scadenţele fiind pe termenn lung, piaţa titlurilor municipale înregistrând o diminuare a participării
băncilor ca investitori şi creşterea ponderii investitorilor instituţionali, precum fondurile mutuale.
Finanţarea internaţională reprezintă o componentă esenţială a fluxurilor internaţionale de lichidităţi,
îmbrăcând următoarele forme: rambursabilă indirect, nerambursabilă şi împrumuturile pe termen lung,
plasamentele internaţionale de titluri realizeazându-se pe pieţele internaţionale de capital de către băncii,
consorţii bancare şi burse de valori internaţionale.
Creditul internaţional, sub cele două forme: comercial şi financiar, reprezintă împrumut pe termen
scurt sau mediu, creditul comercial neconstituindu-se în datorie externă, acesta fiind generat prin
operaţiunile comerciale şi susţinând aceste operaţiuni.
Derularea operaţiunilor de finanţare internaţională parcurge patru etape: acumularea, evaluarea,
dirijarea şi transferarea fondurilor (ADET).
 Realizarea tranzacţiilor finaciare internaţionale, a activităţilor comerciale, de investiţii şi de
împrumuturi implică existenţa şi funcţionarea pieţelor valutare, care permite schimbul de monedă,
conversia monetară şi echilibrarea cursurilor valutare în funcţie de condiţiile pieţei.
În condiţiile cursurilor flotante, stabilite pe piaţă, finanţarea internaţională se confruntă cu riscuri
specifice pieţelor financiare internaţionale, precum, valutar, de rată, de preţ, de ţară şi politic, protejarea
împotriva riscurilor relizându-se prin instrumente adecvate, tehnicile de acoperirea riscurilor, precum
contractele la termen, opţiunile, swaps-urile, hedgingul creând o piaţă specială, piaţa derivativelor.
Utilizarea iunstrumentelor şi tehnicilor de protejare şi acoperire împotriva riscurilor are loc în cadrul
operaţiunilor de arbitraj valutar şi de rată, dar şi a operaţiunilor speculative, unele operaţiuni speculative
contribuind la stabilizarea pieţei valutare.
Totalitatea fluxurilor valutare de intrări şi ieşiri ale unei ţări, inclusiv cele determuinate de finanţarea
internaţională, se reflectă contabil în balanţa de plăţi, relaţia fundamentală a acesteia fiind echivalenţa
dintre soldul fluxurilor valutare generate de fluxuri reale, preponderent de cele comerciale de export şi
import, şi soldul fluxurilor valutare generate de intrările şi ieşirile de capital, împrumuturi prin credite
bancare şi comerciale sau tranzacţinări de titluri, tranzacţii monetare, relaţie corectată prin contul de
regularizare al erorilor şi omisiunilor.
Echilibrul balanţei de plăţi se realizeză diferit în condiţiile cursurilor fixe şi ale cursurilor flotante, în
ultima situaţie cererea şi oferta de monedă proprie, determinată de fluxurile cuprinse în balanţă, determină
deficite sau excedente ale unuia din cele două conturi esenţiale-curent sau financiar- care trebuie
compensate de mişcarea în sens invers al celuilalt cont.
Datoria externă cuprinde totalitatea stocului, la un moment dat, de angajamente financiare externe,
pe termen mediu şi lung, ale unei ţări, suma din datorie rambursată anual, la care se adaugă dobînzile
plătite anual în contul datoriei formează serviciul datoriei externe, gestiunea raţională datoriei externe
reprezentând o condiţie fundamentală pentru valorificarea efectelor favorabile ale fluxurilor internaţionale
de lichidităţi, intrările şi ieşirile anuale de lichidităţi putând înregistra, în anumite perioade, transferuri
negative de fonduri.
Diversele aspecte ale datoriei externe se exprimă prin indicatori absoluţi, precum volumul datoriei,
datoria externă publică, serviciul datoriei, şi îndeosebi prin indicatori relativi, precum gradul de
îndatorare, gradul de susţinere prin export, rata serviciului datoriei externe.
Finanţarea internaţională este reglementată, supravegheată, sprijinită, stimulată şi asistată de un
ansamblu de instituţii financiare internaţionale, construcţia instituţională actuală fiind declanşată după cel
de al doilea război mondial, la Bretton Woods, prin constituirea FMI, şi continuată prin crearea unui
sistem de instituţii financiare cu vocaţie mondială (BIRD, BM, BRI) şi regională (BEI, BERD, BAD,
BDIA).

XII. PERSRECTIVELE ACTIVITĂŢII BANCARE

Scopul capitolului îl constitie evidenţierea şi explicarea tendinţelor evoluţiei viitoare a activităţii
bancare, preuzentrea caracteristicilor definitorii ale acestei evoluţii.
După parcurgerea capitolului vor fi realizate următoarele obiective:
 înţelegerea interactivităţilor operaţiilor financiare bancare şi nonbancare, a intrepătrunderii
instituţionale şi instrumentale şi a formelor de realizare a acestora în contextul expansiunii activităţii
bancare;
 prezentarea tendinţelor internaţionalizării activităţilor bancare în ceea ce priveşte organizarea,
reglementarea şi operaţionalizarea serviciilor bancare în scopul realizării eficiente a tranzacţiilor bancare
într-un mediu caracterizat prin diversificarea riscurilor;
 evidenţierea perspectivelor evoluţiei activităţilor băncilor într-un spaţiu concurenţial global,
regional şi naţional insuficient controlat, şi în condiţiile expansiunii serviciilor bancare în structuri
instituţionale nonbancare.
Evoluţia viitoare a activităţilor bancare va semnifica afirmarea puternică a băncilor pe pieţele
internaţionale, transformarea produselor şi serviciilor bancare, reconstrucţia organizatorică a băncilor în
sensul afirmării acestora ca generatoare şi purtătoare a noilor forme de monedă şi instrumente monetare,
banca conservându-şi natura activităţilor, însă modificându-şi modalităţile de realizare a acestora.
Expansiunea băncilor pe pieţele financiare, prin transformarea şi integrarea acestora,
internaţionalizarea activităţilor bancare şi financiarizarea acestora, pătrunderea băncilor în domenii de
activitate nonbancară, prin integrarea acestora în holdinguri şi conglomerate financiar-bancare,
promovarea armonizării reglementative internaţionale, diversificarea riscurilor, interconectarea şi
propagarea acestora, extinderea produselor, serviciilor şi instrumentelor bancare de substituţie, de
susţinere şi acoperire, accentuarea şi accelerarea proceselor de concentrare, descentralizare şi concertare a
activităţilor bancar constituie numai câteva fenomene diverse care vor caracteriza perspectivele
activităţilor bancare.

Ultimile decenenii au indus activităţii bancare un puternic proces de transformare, de adaptare la noile
condiţii ale dinamicii economice, condiţii la crearea cărora activitatea bancară a contribuit semnificativ. În
acest sens, susţinută de o tehnologie revoluţionară în operaţionalizarea activităţilor şi în disemunarea
informaţiilor, activitatea bancară şi-a transformat însă-şi conţinutul, obiectul de activitate, moneda, având
aproape complet esenţă şi caracteristici bancare, forma bancară de manifestare a monedei transformăndu-i
conţinutul, afectându-i esenţa.
Diversitatea transformărilor înregistrate de sisemul bancar se pot aborda din trei perspectve
interdependente:
Ø perspectva compoziţinală, vizând îndeosebi expansiunea activităţilor bancare pe pieţele
financiare, multiplicarea instrumentelor, produselor, tehnicilor;
Ø perspectiva spaţială, care se referă în special la internaţionalizarea şi interconectarea
activităţilor bancare, la reconfigurarea organizaţională acestora;
Ø perspectiva temporală, abordând viitorul activităţilor bancare, viitor influenţat îndeosebi de
noile tehnologii informatice de operare şi transmitere a informaţiilor.
Viitorul activităţii bancare depinde de natura, conţinutul, extinderea, profunzimea şi viteza
transformărilor ce se vor produce în domeniul financiar bancar, într-o triplă perspectivă: compoziţională,
spaţială, temporală.
Perspectiva compoziţională se realizează prin expansiunea bancară, evidenţiată în dublu sens:
pătrunderea băncilor pe pieţele financiare şi pătrunderea instituţiilor nonbancare în activitatea bancară.
Pătrunderea instituţiilor nonbancare pe piaţa bancară se realizezaă prin preluarea, de către diverse
instituţii financiare, a realizării de activităţi tradiţional bancare, precum ce le cu fonduri mutuale sau
monetare sau prin realizarea unor activităţi de împrumuturi, de investiţii, în prezent fiind delimitate
reglementativ activităţile bancare permise şi nepermise instituţiilor nonbancare.
Pătrunderea băncilor pe pieţele bancare se realizeză prin fuziuni şi achiziţii, concretizate în
ramificarea bancară şi crearea holdingurilor bancare, şi prin preluarea de către bănci a unor activităţi
semibancare, precum de consultanţă, de brokeraj, activităţi cu titluri, de mutualizare şi francizare etc.
Expansiunea bancară, îndeosebi implicarea băncilor pe pieţele financiare, induce unele dereglări în
funcţionarea sistemului financiar, şi anume: diferenţierea performanţei între bănci, severe presiuni asupra
preţurilor unor produse şi servicii iniţial profitabile, proliferarea de produse şi servicii noi şi complexe,
după criterii de profitabilitate şi alte criterii, creşterea presiunii concurenţiale, creşterea nevoilor de
capital, odată cu reducerea accesului pe pieţele de capital, incertitudinea şi riscul în restructurarea
industriilor.
În mediul concurenţial financiar se remarcă o dublă mişcare concurenţială: a băncilor către
segmente de piaţă care reveneau iniţial numai firmelor de investiţii financiare, de plasamente în titluri, şi
invers, a investitorilor în titluri către servicii bancare şi similare acestora.

În acest sens, este previzibilă accentuarea concurenţei prin extinderea fuziunilor şi achiziţiiilor în spaţiu
regional şi internaţional, în spaţiul financiar global, ceea ce va aduce faţă în faţă mici şi mari societăţi
bancare pe pieţele locale. Astfel de mutaţii structurale ale pieţei impun fiecăruia căutarea nişei protectoare
de produs-serviciu bancar, şi apoi extinderea liniei de produs, fie directă, fie prin "joint venture" sau alte
aranjamente.
După patru decenii de rapidă afirmare şi expansiune a fenomenului bancar internaţional, componenta
majoră a activităţii o deţine marile bănci - centre de monedă, cărora li se alătură vizibil şi băncile
regionale, însă cu activitate limitată.

În relaţiile internaţionale băncile operatoare prezintă o flexibilitate semnificativă a activităţilor, posedând o

arie de opţiuni organizaţionale, precum oficiile de reprezentanţă, ghişee de ramură, sucursale, filiale,
consorţii.
Pentru armonizarea sistemelor rglementative naţionale, care pot induce fie constrângeri, fie inechităţi
în internaţionalizarea activităţii bancare, au fost promovate sisteme de reglementare internaţionale a
activităţii bancare, favorizate de interdependeţele de pe pieţele financiare şi bancare internaţionale.

În totalul serviciilor bancare internaţionale, la capitolul venituri, componenta principală este constituită de
serviciile de împrumut, împrumutul fiind însă şi purtătorul de riscuri specifice: valutar, de transfer,
legislativ, de insolvabilitate, de suveranitate.
Evoluţia viitoare a activităţii bancare depinde de dinamica industriei serviciilor financiare,
reflectând evoluţia interacţiunii instituţionale dintre serviciile bancare şi nonbancare, de concurenţa dintre
bănci şi celelalte instituţii financire în perspectivă globală, regională şi naţională, supravieţuirea celor mai
multe bănci depinzând de capacitatea lor concurenţială, de capacitatea de a descoperi nişele adecvate pe
piaţă, băncile continuându-şi extinderea în zona activităţilor de non-credit, lărgindu-şi astfel baza de
venituri, venituri în care ponderea celor a căror sursă este non-credit va creşte.
Tendinţele evolutive se vor evidenţia în serviciilor bancare şi nonbancare, în activităţi vizând
încheierea contractelor, analiza investiţiilor, finanţarea băncii, tranzacţiile de noncredit, serviciile
financiare şi manageriale, gestiunea riscului de concurenţă, precum şi în reglementarea bancară vizând
protecţia depozitelor şi a consumatorului, eficienţa şi competitivitatea sistemului bancar, solvabilitatea
fondurilor de asigurări şi organizarea instituţională.