Manierele și viața politică

miercuri, 18 Oct 2017, 11:57 • GEOPOLITICALRO

519 afişări

M-am căsătorit cu o femeie născută în Australia, din clasa celor ce emulau cultura
englezească. Deși o iubeam, nu înțelegeam obsesia britanică pentru bunele maniere la
masă. Pentru ea, mâncatului unui castron de supă era o operă de artă, un set de miscări
complexe dificil pentru mine de stăpânit, și tot pentru mine de neînțeles în scop. De la
începutul dragostei noastre, cina pentru mine a devenit un exercițiu al regulilor obscure
reglementând mișcarea mâncării către gura mea. Era o vreme când conversația era atent
limitată de tabuuri și obligații. Anumite lucruri nu se discutau la cină.

Meredith, soția mea, a crescut în eleganță și reținere. Setul enorm de reguli ce le numea
bune maniere modelau rigid și controlau pasiunile sale, multe la număr. A urmat
regulile pe care le-a învățat de copil parțial dintr-o dorință ca alții să o vadă într-o
lumină bună, parțial pentru că vedea aceste maniere drept legi ale naturii. Reținerea și
conformitatea erau semnul exterior al unei vieți decente. Masa de cină era locul unde
copiii învățau că există reguli pentru o viață civilizată. Pentru mulți, puterile bunelor
maniere devorau suflete, lăsând în urmă nimic mai mult decât aroganța stăpânirii
regulilor. Pentru cei mai buni, manierele ofereau un cadru pentru liber arbitru și
încredere în sine. Bunele maniere îi permiteau ei să fie atât liberă, cât și civilizată, în
maniera englezească. Obsesia ei pentru maniere impunea o politețe ce modela modul în
care persoanele își exprimau dezacordul.

Eu am crescut în Bronx, un loc al culturii fragmentate, al imigranților supuși presiunilor

severe și deformatoare. Erau multe culturi — puține încă autentice, toate într-un fel sau
altul în contradicție una cu cealaltă. Masa lui Meredith era un loc de reținere. A mea era
un loc de bătălie. Mesajul ascuns despre mâncare era să mânânci cât mai mult cât de
repede poți, pentru că cine putea ști cu adevărat când vei mai mânca iar? Masa era un
loc de luptă intelectuală și emoțională, unde doleanțele erau dezvăluite, ideile erau
combătute iar noua lume în care ne aflam era analizată pentru ciudățenia sa. Gramatica
dezbaterii preceda digestia.

Ea și eu păream multora nepotriviți. Ea nu și-a pierdut niciodată credința că trebuie să

arăți reținere pentru a părea că te integrezi. Eu nu mi-am pierdut niciodată credința că
lumea este un loc periculos ce trebuie confruntat viguros. Totuși sub aceste diferențe am
format o legătură, bazată pe dorința de a trăi cum dorim, distingând atent, însă, între
cine eram în privat și cine eram în public. Aceasta distincție este rădăcina atât a
sănătății mintale cât și a politeții. Am învățat de la ea că există un timp și un loc pentru
orice. Am învățat că fără maniere, oricât de arbitrare ar fi ele, viața este haos. Am învățat
că lupta, în vorbe și fapte, poate fi necesară câteodată, însă ea trebuie circumscrisă
ritualurilor politeții, altfel totul este distrus. Nu sunt sigur că ea a învățat multe de la
mine.

Viața publică

Manierele fac posibil dezacordul circumscris de un cadru ritual unde dezacordul nu

aduce rupturi de netratat. Ele îți permit să îți trăiești mare parte din viață în tipare
inconștiente, eliberându-te pentru a îți dedica gândurile unor chestiuni mai presante
decât cum să întâmpini pe cineva, sau dacă să îți pui cravată. O cravată este un exemplu
pentru asta. Este o bucată de material fără scop. Totuși, punând-o, actul îmbrăcării
devine complex și te ajută să te concentrezi pe sarcina ce urmează. Îți pui o cravată
pentru că ce vei face acum are ceva importanță — cel puțin pentru mine.
Am crescut în anii '60, când manierele erau văzute ca o formă de ipocrizie, semnul unei
epoci false și neautentice. Când Mickey Mantle a reușit un 'home run', se plimba între
baze ca și cum excelența sa era incidentală și nemeritorie de celebrare. Fericirea sa de
netăgăduit era încadrată de ritual. Astăzi, succesul în sport are mai puține limite, iar
succesul și disprețul pentru cealaltă parte adesea se înfiripă. Când eram tânăr,
ritualurile curtării și căsătoriei erau înconjurate de lucruri ce nu se fac. Desigur, toate
aceste lucruri se făceau, dar departe de privirea altora. Parțial de rușine, dar parțial și
din respect pentru maniere, chiar și în momentul sfidării lor. Avea și dimensiunea
adăugată și importantă că cele mai prețioase părți ale creșterii erau lucruri private.

Argumentul era că onestitatea era cea mai mare virtute. Manierele restrângeau
exprimarea onestă, astfel negându-ne autenticitatea. Rezultatul acestuia a fost un asalt
asupra distincției dintre cine suntem în privat și cine suntem în public. Exemplul de
marcă pentru asta a fost Woodstock, unde muzica a fost mai puțin importantă decât
faptul că lucruri ce ar fi fost exclusiv private deveniseră totalmente publice. Rușinea
asociată cu proastele maniere era văzută ca falsitate, iar acțiunea fără rețineri drept
onestitate. Reținerea din maniere fusese rănită mortal.

Harry Truman și Dwight Eisenhower ajunseseră să se disprețuiască până la momentul

inaugurării lui Eisenhower. Au ascuns asta în public. Presa, indubitabil conștientă de
tensiuni, a ales să nu se concentreze pe asta. Ritualul ce era în centrul republicii —
transferul pașnic al puterii — a fost centrul atenției, iar sentimentele personale ale celor
doi au fost ascunse vederii. Erau falși în purtarea publică, și, retrospectiv privind,
reținerea cu care și-au ascuns sentimentele oneste era obligația lor morală. Erau doi
oameni falși, onorând națiunea cu falsitatea lor.

Presa era părtașă la eveniment. Presa este o instituție specific menționată în Constituția
noastră. Implicit este însărcinată cu relatarea adevărului. Presa a minimizat faptul că
Franklin D. Roosevelt era invalid. New York Times s-a abținut de la a publica faptul că
sovieticii amplasaseră rachete în Cuba. Reporterii nu au făcut publice zvonurile că
Eisenhower ar fi avut o aventură în Anglia. Toate acestea se poate să fi fost adevărate,
dar presa și-a văzut rolul de adversar al statului, nu de inamic.

Membrii presei se vedeau pe sine ca îndeplinind trei roluri: Erau jurnaliști, erau cetățeni
și erau manierați. Ca jurnaliști, ei publicau "toate știrile ce erau potrivite pentru tipar".
Ca cetățeni, voiau ca SUA să câștige Al Doilea Război Mondial și nu ar fi făcut nimic să
se împotrivească. Ca doamne și domni, știau de chestiuni ce erau adevărate dar care nu
meritau spuse. Erau întotdeauna excepții, dar presa prestigioasă, cum erau numiți
atunci, nu vedea aceste roluri ca incompatibile.
Este important să nu exagerăm politețea ce exista, sau să neglijăm excepțiile, dar ideea
că bunele maniere implicau un anumit comportament conta. Nu este clar pentru mine
dacă republica a suferit din cauza reținerii bunelor maniere și capacitatea politicienilor
și jurnaliștilor de a simți rușine.

Autenticitate

În ziua de astăzi, suntem înconjurați de politicieni ce au decis că onestitatea necesită să

arate cât de mult se detestă unul pe celălalt, și de un public ce se simte liber să își afișeze
disprețul pentru oricine cu care cu este de acord. Oponenții noștri ne-au devenit
inamici, iar inamicii noștri au devenit monștri. Asta a devenit adevăr pentru toate
facțiunile politice, iar toate facțiunile politice cred că este adevărat doar pentru
oponenții lor. Ideea că este corect să ne ascundem și suprimăm maliția pentru că a nu
face astfel înseamnă maniere proaste s-a pierdut la toate nivelurile. Cu asta s-a pierdut
și ideea că este posibil să fii în dezacord pe subiecte importante, dar să-ți respecți și
chiar să-ți onorezi oponenții. Sau, altfel spus, ce s-a pierdut este obligația de a părea că
simți astfel. Manierele, până la urmă, nu-ți cer să te minți pe tine însuți, ci pur și simplu
restul lumii.

Obsesia față de onestitate deasupra manierelor ascunde ceva important. Depinzând cine
ești, depinzând ce spui și depinzând cui o spui, onestitatea poate fi devastatoare. Ideea
că manierele crează vieți neautentice, vieți în care sentimentele adevărate sunt
suprimate, este absolut adevărată. Dar ignoră ideea că multe dintre lucrurile pe care le
simțim ar trebui suprimate, iar multe dintre adevărurile pe care le știm nu ar trebui nici
măcar șoptite. Într-adevăr, șoptitorul, odată descoperit, ar trebui să simtă rușine. Fără
capacitatea de a simți rușine, oamenii sunt barbari. Manierele, oricât de false, crează
matricea în care rușinea poate fi simțită. Când privim viața publică de azi, provocarea
rușinii s-a transformat din forța subtilă a manierelor în abilitatea de a intimida pe cei cu
care nu ești de acord. Cum a spus Francois de La Rochefoucauld, "Ipocrizia este tributul
pe care viciul îl plătește virtuții." În ziua de azi, viciul simte puțină nevoie să se scuze.
Nu vorbesc aici de probleme. Problemele trebuie dezbătute. Eu vorbesc despre estetica
dezbaterii, despre reținere și respect. Vorbesc despre abilitatea de a crede ceva profund,
menținând, însă, deschisă posibilitatea că sunt multe de învățat de la cei cu care nu ești
de acord — sau măcar să te prefaci astfel, ceea ce este aproape la fel de bine.

Ceea ce am scris aici pare a avea puțin de a face cu geopolitica. Are totul de a face cu ea.
O națiune are ca fundație dragostea pentru ai tăi. Acesta nu e un concept zaharisit. Este
ideea că ne naștem sau venim într-o țară și nu împărțim doar valori fundamentale unul
cu celălalt, ci ne onorăm unul pe celălalt pentru că suntem concetățeni, că legătura
noastră mutuală este solidaritatea națiunii. Dedesubt poate fi multă maliție, dar bunele
maniere obligă ca ea să rămână ascunsă. Colapsul manierelor subminează dragostea
pentru ai tăi și slăbește fundația națiunii. Și din moment ce națiunile se ridică și cad,
chestiunea este una profund geopolitică.

În final, a avea bune maniere în cel mai înalt sens este o obligație personală. Se bazează
pe dorința de a fi perceput bine ca om și pe grija a ce gândesc alții despre tine. Mulți
dintre noi nu avem acea virtute. Ne lipsește abilitatea de a ne fi rușine, sau ne-am
convins pe noi înșine că a simți rușine este o slăbiciune. Apărem la televizor spunând
lucruri unii altora pe care oamenii decenți nu le-ar dezvălui ca sentimente, iar
spectatorii noștri aplaudă. Nu există un program federal pentru a învia mândria în
purtarea noastră. Derivă din noi toți făcând-o. Dar asta necesită un cod comun de
purtare, nu în întregime rațional dar în întregime respectat, iar asta s-a erodat. Acesta
este locul unde trebuie să menționez rețelele de socializare, dar nu a mai rămas de spus
nimic, așa că se va considera deja spus. Cu toții știm că este o problemă teribilă. Dar
mulți dintre noi cred că persoana care ne displace este problema, nu noi.

Există un concept cu care merită să încheiem, iar acesta este principiul corectitudinii
intelectuale, ideea că o persoană trebuie să fie precaută în gândire și discurs. Că ar
trebui să știm ceea ce știm, să știm ce simțim și să tragem o linie groasă între cele două.
Există loc pentru sentimente, dar pasiunea conduce la nechibzuință, iar societățile se
destramă din pricina asaltului masiv de pasiune. Unul din lucrurile pe care încerc
adesea să le fac — adesea nereușind — este să practic corectitudinea intelectuală în
scrierile mele. Reținerea în viața publică — acea viață pe care o trăiești cu alții — nu este
fundația civilizației. Este civilizația.

Există un moment ca adevărul să fie spus, și un moment pentru a-l reține. În Biblie,
două cărți sunt atribuite lui Solomon. Una dintre ele, Eclesiastul, este despre faptul că
există un timp și un loc pentru orice. Este o carte de maniere și de disperare. Manierele
și disperarea sunt legate, dar dacă nu știi că există un timp și un loc pentru orice, atunci
nu ești om. Solomon a scris și Cântarea Cântărilor. Este un poem despre dragoste și
erotism. Ne permite să vedem că deși există un timp și un loc pentru orice, iar erosul în
spațiul public este inacceptabil, o viață fără erotism nu merită trăită. Cântarea
Cântărilor este consolarea noastră pentru rigorile Eclesiastului.

Pierderea timpului și locului este pierderea decenței și a proporției. Este distrugerea atât
a publicului cât și a privatului, a vieții de responsabilitate și vieții de plăcere. Plăcerea nu
poate trăi fără responsabilitate, nici responsabilitatea fără plăcere. Niciuna nu poate
exista fără bune maniere. Iar asta se aplică la relațiile între iubiți, între cetățeni și între
națiuni. Iar începutul acestui drum este corectitudinea intelectuală.(AS / Autor: George
Friedman)

Drepturi lărgite și riscuri crescute în Arabia

Saudită
vineri, 20 Oct 2017, 13:00 • GEOPOLITICALRO
634 afişări

3 octombrie 2017 - Regatul s-ar putea să nu fie pregătit pentru recentele reforme sociale
adoptate de familia regală. Arabia Saudită a reținut multă vreme viziunea sa
ultraconservatoare, mai ales în ceea ce privește drepturile femeilor. Dar acum, se pare că
Riadul este pregătit să permită femeilor un rol mai mare în societate - începând cu
dreptul de a conduce. Motivul ce stă în spatele acestei schimbări fără precedent este
dorința de a menține stabilitatea în fața presiunii interne și internaționale crescânde.
Mulți văd asta ca un pas în direcția potrivită; însă prea multă schimbare prea repede ar
putea spori riscurile pentru familia regală saudită ce deja se confruntă cu provocări
crescânde. Saudiții se pot găsi prinși între elementele conservatoare și liberale ale
societății ce se află într-o competiție pentru controlul asupra viitorului regatului.

Consolidarea sprijinului

Săptămâna trecută, monarhia saudită a introdus câteva reforme fără precedent. Pe 26

septembrie, Regele Salman a semnat un decret prin care, începând din luna iunie a
anului viitor, femeile primesc dreptul de a conduce vehicule. Ziua următoare Riadul a
numit prima sa purtătoare de cuvânt la ambasada din Washington. Câteva zile mai
târziu, 107 din 150 de membri ai forului consultativ superior al țării, Consiliul Shura, au
votat să permită femeilor să devină muftii (filozofi religioși cu puterea de a emite
decizii). În aceeași săptămână, femeile au primit permisiunea de a participa la
celebrările zilei naționale, ținute într-un stadion din Riad, pentru prima oară.

Pentru o țară ca Arabia Saudită, ce reține viziuni extrem de patriarhale și conservatoare,

acestea sunt schimbări majore. Saudiții speră în mod cert că schimbările vor atrage
lauda comunității internaționale, dar și mai important, ei speră că reformele le vor
aduce sprijin mai mare din partea grupărilor interne. Consolidarea acestui sprijin intern
este critic pentru monarhie; declinul prețului petrolului a lovit regatul dur — 90 la sută
din veniturile la buget vin din petrol — și poate periclita abilitatea sa de a cumpăra
patronaj politic.

Fiul bătrânului monarh, ce este de facto conducător și succesor la tron, Prințul

Moștenitor Mohammed bin Salman, conduce o inițiativă pentru reformă economică
numită Vision 2030, cu scopul diversificării economiei regatului. Dar regatul este puțin
probabil să aibă succes curând în aceste eforturi. Între timp, provocările regionale —
inclusiv un Iran ascendent, jihadismul proliferant, colapsul statelor arabe, disensiunile
din lumea arabă și războiul din Yemen — doar adaugă costuri Arabiei Saudite. Saudiții
nu pot continua cheltuiala ca în trecut, dar nu pot nici renunța, în special pe frontul
intern unde populația este obișnuită cu ajutoare, subvenții și alocații.

Regatul încearcă, de asemenea, să se obișnuiască cu recentele schimbări în familia

regală. Regele a modificat linia de succesiune cu scoupul de a garanta că fiul său îl va
succede. De la moartea fondatorului regatului modern, Abdulaziz bin Abdulrehman
(tatăl actualului monarh), în 1953, mai mulți dintre fii săi au urcat pe tron. Însă Regele
Salman este primul monarh de la fondarea regatului în 1932 ce și-a numit fiul drept
prinț moștenitor, lucru posibil doar prin repudierea a doi alți prinți moștenitori —
fratele său vitreg și nepotul său — în doar doi ani.
Deși familia regală este cunoscută pentru reziliența sa, fără îndoială că niște tensiuni au
apărut în familie. Mai multe clanuri Saudite probabil nu erau în favoarea numirii
tânărului prinț moștenitor, ce are puțin peste 30 de ani, și predarea către el a puteri
vaste în domeniile energiei și securității. (Actualmente este șeful consiliului economic
strategic al țării și ministru al apărării). Nu ar fi spus asta public, desigur. Dar dacă văd
vreun semn de perturbare rezultând din aceste schimbări, cel mai probabil ar interveni.

Prea multă schimbare

Aici pot deveni periculoase recentele modificări sociale. Regele și prințul moștenitor au
realizat că schimbările din familia regală și problemele financiare ale regatului pot,
împreună, să diminueze loialitatea de care se bucură din partea mai multor sectoare
sociale. Aveau nevoie de un mod să consolideze sprijinul. Acțiunile pentru mai mare
libertate pentru femei, în special dreptul de a conduce, pot ajuta în acest sens. Femeile
au făcut lobby multă vreme pentru acest drept, iar cum femeile reprezintă aproape
jumătate din populația țării, această mișcare probabil a adus niște puncte în plus
familiei regale. Tinerii saudiți, de asemenea, au dezbătut aceste schimbări pe rețelele de
socializare.

Astfel, acestea par mișcări înțelepte, dar pentru Arabia Saudită, ce este parte a unei
ramuri ultraortodoxe a Islamului cunoscută drept Salafism, este prea multă schimbare
prea repede. Stabilimentele religioase și tribale din regat, de care regele depinde pentru
legitimitate, probabil nu vor accepta aceste schimbări, considerând că reprezintă o
pantă alunecoasă către o societate liberală.

Cea mai importantă parte a declarației oficiale ce oferă femeilor dreptul de a conduce a
recunoscut că o parte semnificativă a corpului religios senior a exprimat rezervări
privind "potențialele repercusiuni" ale schimbării. De aceea guvernul încă nu a trecut la
acțiune privind implementarea schimbărilor, chiar dacă Consiliul Senior Ulema (n.r. —
cel mai înalt for religios al Arabiei Saudite) și-a dat deja acordul. Guvernul dorește să
dea corpului religios o voce cu privire la implementarea noii legi.

Elita tribală și religioasă și-a menținut puterea în regat tocmai deoarece aceste norme
sociale conservatoare au rămas în vigoare timp de decenii. Dacă normele sociale sunt
contestate, puterea elitei poate fi contestată de asemenea. Ei văd deschiderea familiei
regale spre adoptarea unor reforme liberale ca o încălcare a pactului dintre clerul
Wahhabi și familia regală Saud.
Deși Saudiții vor avea de confruntat niște rezistență — atât dinspre cei ce se opun
reformelor, cât și dinspre cei ce cred că nu sunt suficiente — aceștia vor trebui să
înfrunte și cel mai radical element al societății: jihadiștii. Există un risc considerabil ca
parte din elitele religioase și tribale din Arabia Saudită să se alinieze cu jihadiștii
Statului Islamic sau al-Qaida. Chiar dacă majoritatea conservatorilor nu sprijină
jihadiștii, suprapunerea ideologică, împreună cu pierderea puterii și influenței politice
vor crea destul spațiu de exploatat pentru militanții Islamiști. Iar asta poate conduce la
tulburări sociale și chiar violență.

Din punctul de vedere al elitei politice, satisfacerea exclusivă a elitelor religioase și

tribale devine o opțiune din ce în ce mai limitată. Dar Riadul trebuie să aibă grijă să nu
meargă prea departe cu reformele sale și să riște consolidarea acelor forțe ce deja
contestă rolul ideologiei islamice în stat. Saudiții se vor zbate să împace atât aripa
liberală, cât și cea conservatoare a societății saudite, iar asta ar putea submina
stabilitatea de care s-a bucurat regatul timp de 85 de ani. (AS — autor: Kamran Bokhari)

Soluțiile strălucitoare ale lui Xi pentru China

miercuri, 25 Oct 2017, 12:00 • GEOPOLITICALRO
1483 afişări

20 octombrie 2017 - Dedesubtul promisiunilor unui viitor luminos se află acceptarea

subtilă a slăbiciunilor și potențialului pentru eșec al țării.

Președintele chinez Xi Jinping prezidează o întâlnire a Partidului Comunist Chinez,

numită Congresul Național. Aceste întâlniri sunt ținute în China o dată la cinci ani, și ca
majoritatea întâlnirilor politice din cele mai multe țări înseamnă, în mod normal, nu
mare lucru. Aceasta e diferită, deoarece este despre trasarea unei noi căi pentru China.
Congresul a fost deschis de un discurs rostit de Xi ce a fost creat, ca toate discursurile
politice, pentru a oferi oamenilor încredere într-un viitor luminos. Asta a reușit, iar
acum congresul va continua pentru câteva zile, continuând energizarea țării. După aceea
se va sfârși, realitatea va reveni și munca grea de împlinire va începe. Transformările
politice și sociale nu se întâmplă fără înfrângerea provocărilor sociale și politice, iar asta
nu este niciodată ușor.

Comunismul în China a trecut prin două faze. Prima a fost faza Maoistă, ce avea trei
țeluri. Unul dintre ele a fost încetarea războiului intern ce a distrus China în epoca pre-
comunistă. Al doilea a fost să înceteze constantele intruziuni străine pe teritoriul chinez.
Al treilea a fost să creeze o societate total nouă și egalitară. Cel mai bun nume pentru
perioadă a fost "revoluția permanentă". A reușit în a atinge toate cele trei țeluri, dar
prețul a fost mare. Conflictul regional a fost suprimat printr-o dictatură brutală. China
în multe feluri s-a retras din interacțiunea cu mare parte a lumii, iar valurile constante
de asalt asupra societății chineze au avut loc, de la Marele Salt Înainte la Marea
Revoluție Culturală Proletară. Milioane au murit de foame și din cauza oprimării
politice.

Dar Mao a creat o țară ce nu mai existase. Noua Chină era liberă de lupte interne, altele
decât cele aprobate de stat, și liberă de imperialism străin. Era, de asemenea, și amețitor
de săracă și plină de suferință.

Când Mao a murit în 1976, o luptă pentru putere a urmat. Facțiunea sa a fost înfrântă de
către Deng Xiaoping, care a recunoscut că Mao a reușit în ceea ce își propusese, dar
dusese țara pe marginea prăpastiei. Deng a înțeles că nu putea continua comunismul
radical al lui Mao, și mânat de necesitate a construit un nou model pentru China.

Modelul lui Deng poate fi rezumat cu sloganul "îmbogățiți-vă". Deng a înțeles că

problema Chinei era sărăcia și numai producția putea rezolva asta. Dar China era prea
săracă să consume ceea ce producea, așa că trebuia să își vândă produsele în alte țări —
aceeași strategie folosită de Germania, Japonia și alții pentru a își reveni după
războaiele lor. Avantajul Chinei era că avea o forță de muncă ce era capabilă și salarii
mici, iar prin deschiderea granițelor pentru comerț, China a crescut rapid pentru mai
mult de o generație. Această creștere nu a venit din vreo abilitate măreață; Mao sărăcise
China atât de mult încât cea mai mică raționalizare a politicilor chineze ar fi rezultat în
îmbunătățiri majore. Într-adevăr mai rău nu se putea.

Cele patru realități

Reformele lui Deng, însă, și-au atins apogeul, iar China a intrat într-o nouă eră — încă
fără un nume răsunător. Pentru scopul nostru, o voi numi "cele patru realități".

Prima este că perioada de creștere economică incredibilă a Chinei s-a încheiat. Deng a
creat o Chină ce a dat frâu liber expertizei comerciale din regiunile de coastă și le-a
conectat cu clienți din Statele Unite și Europa, deschizând granițele menținând un
partid comunist slăbit la locul său. Dar după ce China a strâns recoltele ușoare, a găsit că
rata sa de creștere este nesustenabilă. Strategia lui Deng de exporturi agresive reușise să
reintegreze China în economia mondială, dar îi și făcuse succesul puternic dependent de
apetitul altor țări. Dacă încetau să cumpere — cum au făcut în 2008 — China primea o
lovitură puternică.

În al doilea rând, reformele lui Deng au creat multă bogăție regională, dar mare parte
din țară rămăsese în urmă. Asta a condus la o Chină bogată în zonele de coastă și o
Chină săracă în interior, cu o clasă mijlocie insuficientă, incapabilă să consume ceea ce
producea industria supralicitată a Chinei. În timpul creșterii rapide, corupția a
intensificat inegalitatea.

În al treilea rând, China intrase în arena internațională doar ca o putere economică.

Armata sa era dezvoltată dar încă incapabilă să se afirme și să își apere interesele. Mare
parte din puterea Chinei venea din iluziile pe care le crease, precum și din
disponibilitatea Vestului, din varii motive, de a crede în ele.

În al patrulea rând, China nu putea adopta o democrație de stil vestic. Trebuia să

mențină un sistem monopartidist, iar acel partid era Partidul Comunist. A confunda
dezvoltarea economică cu occidentalizarea ar fi o greșeală — una ce ar putea distruge
China. În fapt, modelul economic chinez de dezvoltare urma să devină o pârghie majoră
pentru puterea globală chineză pe măsură ce țările sărace adoptau sistemul politic
chinez pentru a combina economia dinamică cu sistemul monopartidist.

Promisiuni ale unui viitor luminos

Cele patru realități creionează o imagine sumbră a unei Chine cu probleme economice
adânci, ce o plasează în risc de tulburări sociale și lupte regionale. Creionează o imagine
a unei Chine departe de a fi pregătită să își ia locul între puterile de top din lume, și a
unei țări ce poate supraviețui numai prin acceptarea realității permanente a unei
dictaturi, suprimarea dizidenței politice în schimbul creării unei platforme stabile
pentru renaștere economică și stabilitate socială. În discursul său, Xi în mod evident a
subliniat soluțiile. Dar făcând argumentul pentru o nouă eră cu soluții noi, el argumenta
nu numai că epoca Deng era la fel de moartă ca Maoismul, ci și că în spatele fiecărei
soluții strălucite se afla o problemă grozavă de rezolvat.

În discursul său, Xi a spus că strategia economică a Chinei acum va accentua calitatea în

pofida cantității. El a subliniat importanța capacităților tehnologice ale Chinei —
dezvoltarea lor este esențială. Mai important, a promis să scoată din sărăcie pe aceia ce
fuseseră lăsați în urmă. Din moment ce asta include mare parte din China, misiunea este
una enormă. Fără rate mari de creștere, singurul mod pentru a face asta este să transfere
avuție din regiunile afluente. De aceea campania anti-corupție este atât de importantă.
Este creată pentru a distruge puterea economică a oligarhilor chinezi și a le transfera
avuția — sau parte a ei. Asta ridică două probleme. Prima — regiunea de coastă, ce va
simți durerea unei astfel de generozități sociale, sigur se va opune. A doua — mutarea
capitalului către consum ridică întrebarea a cum să se subscrie dezvoltările masive în
tehnologie. Xi a promis că va scoate pe toată lumea din sărăcie până în 2020. Asta
înseamnă transfer de capital, ceea ce înseamnă subminarea formării de capital. Simpla
redefinire a nivelului de sărăcie în așa fel încât toată lumea este numită ne-săracă nu va
fi destul: Masele sărace trebuie să vadă constant progres. Toate aceste țeluri sunt
herculeane de sine stătătoare. Luate împreună, o întrebare legitimă poate fi pusă dacă
succesul este măcar posibil. Xi a promis că va construi o armată de talie mondială până
în 2050. Astfel el a recunoscut că în acest moment China nu are o armată de talie
mondială și nu va avea una pentru cel puțin încă o generație. Crearea unei armate de
talie mondială va necesita investiții imense, iar angajarea unor astfel de investiții în timp
ce transferul de avuție e în curs și în timp ce se încearcă construirea unei economii vaste
bazate pe tehnologie este posibilă — există sinergii până la urmă—, dar și plină de
pericol.

În final, Xi a clarificat că dictatura monopartidistă trebuie menținută, și cel mai probabil

trebuie întărită. Făcând din asta un punct esențial, Xi a subliniat că celelalte trei
inițiative pot eșua, și dacă va fi să fie, partidul va fi plasa politică de siguranță ce va
preveni China să regreseze până la haosul erei pre-comuniste. Dacă vor reuși, partidul
va fi instrumentul critic ce va duce țara către noi bogății. Desigur, ceea ce Xi nu a
clarificat încă este dacă va numi un succesor să îi ia locul în cinci ani, sau dacă de acum
încolo partidul și Xi trebuie catalogați drept termeni sinonimi. Acesta este un lucru de
urmărit pe parcursul Congresului Național.

În fața realității

China care a fost nu mai este, și a durat mult pentru ca Occidentul să înfrunte asta.
China de astăzi se confruntă cu probleme profunde. Va fi ghidată de o dictatură ce știe
că trebuie să fie parte a economiei globale, dar care știe și că trebuie să treacă peste
provocări demografice și geografice formidabile pentru a face asta.

Partea interesantă a discursului lui Xi este că prin prezentarea soluțiilor, a recunoscut

problemele și slăbiciunile monumentale ale Chinei și a recunoscut că nu există garanții
că noua cale va funcționa. O viziune a Chinei ce se va ridica la proeminență a dominat
generația anterioară. Xi a distrus marea iluzie, dar într-un mod ce face să pară, ingenios,
că succesul în viitor este asigurat. Cei mai mulți observatori vor extrage din discurs
faptul că este un punct de cotitură pentru China. Eu extrag că există probleme severe
pentru China, care a epuizat strategia lui Deng, iar că soluțiile urmărite de guvernul Xi
vor fi dificil de executat — ca să aleg o exprimare blândă.

Toate țările au avut probleme. Ce este unic cu privire la situația Chinei este că Xi tocmai
a promis succese ce mulți credeau că au fost deja împlinite sau erau în curs de împlinire.
În mod special, promisiunea de a construi o armată de talie mondială în 35 de ani ar
trebui să îi șocheze pe cei care credeau China deja în acel punct. Realitatea Chinei este
substanțială, dar nu atât de substanțială pe cât credeau entuziaștii din SUA sau Europa.
Xi a recunoscut problemele Chinei și a articulat soluțiile pe care le-a creat într-o
manieră retorică superbă. Acum întrebarea este cât își va reține entuziasmul poporul
chinez. L-au reținut timp de 68 de ani trecând prin dificultăți și succese incredibile, dar
răbdarea lor nu este nelimitată. (AS — autor: George Friedman)
Serbia nu are loc pentru competiție militară
amiabilă
vineri, 27 Oct 2017, 13:00 • GEOPOLITICALRO
1979 afişări

24 octombrie 2017 - Deși poate exista loc pentru competiție economică amiabilă, același
lucru nu se poate spune în materie de apărare.

Nu e nimic neobișnuit ca oficialii sârbi și ruși să comemoreze Ziua Eliberării Belgradului

împreună. Este, până la urmă, aniversarea eliberării capitalei în 1944 de sub ocupația
armatei germane, un eveniment ajutat în mare măsură de Armata Roșie. Dar modul în
care s-a desfășurat ceremonia de anul acesta a fost ciudat: Rusia a vândut recent avioane
de vânătoare MiG-29 către Serbia, iar Moscova ia în considerare să vândă și sistemele
anti-rachetă — probabil Buk-M1, Buk-M2 și/sau Pantsir-S2.

E de înțeles de ce Serbia ar dori aceste arme. Bombardamentele NATO din 1999 au

confirmat în mintea oficialilor sârbi nevoia pentru un sistem modern de apărare anti-
aeriană. Iar faptul că achiziția lor este discutată sugerează că eforturile sârbe de a
construi unul au căpătat avânt. Dar din moment ce Serbia este o țară în care puterile
străine se luptă pentru influență, achiziția armamentelor noi nu este o chestiune strict
internă.

Un monopol pe securitate

Serbia se situează în centrul Peninsulei Balcanice, la intersecția intereselor europene,

ruse și turcești, locul unde s-a construit fundația Primului Război Mondial. Locația sa îi
conferă o cantitate disproporționată de influență și permite guvernului la putere să
flirteze strategic cu toate puterile regionale cât încearcă să își promoveze interesele
naționale. A fost de acord, spre exemplu, cu o foaie de parcurs a UE pentru creșterea
cooperării economice regionale în Balcani deși deja era membră a unui acord de liber-
schimb cu Rusia. (De la declinul economic al Rusiei în 2015, Serbia a tratat mai mult cu
state-membre UE și cu semnatarii Acordului Central European al Comerțului Liber.)
Mai multe țări — cea mai de seamă Turcia, care are legături istorice cu regiunea — sunt
interesate să investească în Serbia, iar Serbia e mulțumită să le ia banii, dornică să își
crească economia prin investiții străine.

Deși poate exista loc pentru competiție economică amiabilă în Serbia, același lucru nu se
poate spune în materie de apărare. Relațiile sârbo-ruse în această privință sunt deosebit
de problematice pentru NATO, care a acționat împotriva Serbiei în războiul acesteia
împotriva Kosovo-ului în anii '90. (NATO s-a abținut de la celalalte conflicte rezultate
din disoluția Iugoslaviei dar a participat în acesta deoarece considera acțiunile
Belgradului genocidale.) Acesta a fost un moment istoric: A fost prima intervenție
occidentală post-Război Rece pentru securitatea Europei fără sprijinul Consiliului de
Securitate ONU, iar aceasta a avut succes. A înlăturat forțele militare sârbe din Kosovo,
a stabilit o forță de menținere a păcii, a facilitat întoarcerea refugiaților și a stabilit un
cadru politic pentru independența kosovară. Vestul, prin NATO, a fost forța politică
dominantă în Balcani de atunci.

Achiziția de armament a Serbiei de la Rusia amenință monopolul pe securitate al NATO.

Și numai prezența rachetelor ar crește semnificativ costul unei noi intervenții în Serbia.

Iar asta menține și sensul recentelor inițiative pentru îmbunătățire militară — inițiative
pe care Serbia, ce a fost invadată și ocupată de atâtea ori pe parcursul istoriei, le
consideră critice. În acest sens, aceasta a început deja să producă și să repare tehnica sa
militară. Serbia a anunțat, spre finalul anului trecut, și că va urmări legături militare mai
bune cu Rusia și că va cumpăra avioane de vânătoare, rachete sol-aer și vehicule
blindate. Aceasta a mai promis și legături mai bune cu Belarus, de la care se așteaptă ca
Belgradul să cumpere sistemul S-300 și șapte MiG-29 în noiembrie.

Un nou cap de pod

Pentru Rusia, vânzările de armament sunt o sursă binevenită de capital, dar tranzacția
de rachete are mai mare importanță decât cea monetară: Este vorba despre adăugarea
unui element militar prezenței culturale și economice pe care deja o are în Balcani.

Rusia a menținut multă vreme relații cu Serbia, un stat important strategic ce a protejat
Rusia de puteri ca Imperiile Austro-Ungar și Otoman. După colapsul Uniunii Sovietice,
Moscova nu era capabilă să își proiecteze puterea, mult prea slabă economic și mult prea
irelevantă global pentru a ajuta Serbia cum o făcuse odată. Când a început războiul în
Balcani în anii '90, Rusia a fost incapabilă să intervină în favoarea Serbiei sau să
conteste intervenția NATO. Implicarea sa a fost subscrisă, în mare, oferirii de sprijin
politic și economic. A susținut poziția Serbiei asupra Kosovo, iar compania energetică de
stat Gazprom a investit în companiile ce contribuiau la bugetul Serbiei.

Președintele rus Vladimir Putin a candidat pe o platformă ce, în parte, promitea

reclădirea puterii Rusiei. Ca mulți din actualul guvern, el și-a amintit cât de impotentă
devenise țara sa. Este mică mirarea, astfel, că în timpul mandatului său relațiile cu
Serbia s-au îmbunătățit dramatic. Această relație permite Rusiei să recapete un cap de
pod într-o regiune ce a fost dominată de către Occident vreme de câțiva ani. (Macedonia
și Bosnia-Herzegovina sunt, de asemenea, state ce nu sunt membre NATO pe care Rusia
le-ar putea curta)

Faptul că Serbia este o arenă pentru astfel de competiție a încurajat-o să joace la două
capete, urmărind oportunitățile ce îi serveau cel mai bine interesele. Discută achiziții de
armament cu Rusia, este parte a Parteneriatului pentru Pace și lucrează cu NATO în
misiuni specifice, discută cu Turcia, și chiar a deschis subiectul unei potențiale cooperări
în apărare cu Bosnia. Un asemenea comportament este rațional, dar face dificilă
descoperirea țelurilor pe termen lung. În acest răstimp, noile arme pe care le cumpără
vor ajuta descurajarea atacurilor dinspre cei ce ar folosi Serbia pentru interes propriu.
(AS — Allison Fedirka)

El Alamein: Ultimul act al Imperiului Britanic

miercuri, 1 Nov 2017, 11:59 • GEOPOLITICALRO
1535 afişări

25 octombrie 2017 - După deschiderea Canalului Suez, controlul Mediteranei a devenit o

obsesie pentru britanici.

A doua bătălie de la El Alamein a început pe 23 octombrie, 1942, acum 75 de ani, și s-a

încheiat în mai puțin de o lună. A fost precedată, cu câteva luni, de către prima bătălie
de la El Alamein, desfășurată în Egipt fără un învingător clar. A doua bătălie nu a
încheiat campania din Africa de Nord a celui de-al doilea război mondial, în care
puterile Aliaților și ale Axei au concurat pentru controlul regiunii, însă a făcut o victorie
germană imposibilă. Precum Midway, Guadalcanal și Stalingrad — celelalte bătălii ce au
închis drumurile către victorie ale Axei — El Alamein a fost o victorie strategică pentru
Aliați și a definit restul războiului.
Originea campaniei din Africa de Nord a fost ciudată. A fost un război de deșert despre
Mediterană care a pus forțele italiene și germane față în față cu forțele britanice și
australiene. Marea Britanie era o insulă mică ce nu putea, de una singură, să își susțină
viața internă și să poarte un război cu germanii. Depindea de coloniile sale, în special
India, pentru materie brută și mâncare. Ruta istorică spre India mergea pe lângă Capul
Bunei Speranțe în Africa de Sud, iar mai apoi prin Oceanul Indian. Era o călători lungă
și dificilă. Construcția Canalului Suez oferea o rută mult mai scurtă, permițând
transportul mai multor mărfuri de către același număr de nave comerciale.

Britanicii întotdeauna au avut un interes în Mediterană, dar, după deschiderea

Canalului Suez, a devenit o obsesie. Britanicii ocupaseră Gibraltarul, intrarea din vest a
Mediteranei, de la spanioli cu secole în urmă. Canalul dădea Mediteranei o ieșire în est,
făcând astfel Mediterana cheia controlului asupra bazinului Oceanului Indian, de la
Africa de Sud la Singapore și spre Pacific.

Odată cu înfrângerea Franței în al doilea război mondial, Marea Britanie se confrunta cu

mai multe probleme. Trebuia să fie pregătită pentru o posibilă invazie germană. Dar
trebuia să își mențină și imperiul ce îi dădea statutul de putere globală. Asta însemna
controlarea Gibraltarului și a Suezului. Din 1941, tot sudul Europei era condus direct de
către ori aliat cu Germania. Mediterana era încă tulbure, în mod special după invazia
italiană în Africa de Nord, unde urmau să li se alăture germanii.

Germanii se așteptaseră să ajungă la un acord de pace cu Marea Britanie după căderea

Franței și oferise un acord Marii Britanii prin care aceasta și-ar fi reținut imperiul și
comanda asupra cailor maritime. În schimb, ar fi permis Germaniei să controleze
peninsula Europeană. Dar Marea Britanie se temea că Germania, având controlul
asupra flotelor franceze și italiene și libertatea de a folosi resursele europene pentru un
program de construcție masivă de nave, ar fi putut să preia oceanele și imperiul Marii
Britanii în cursul unei generații. Marea Britanie a refuzat oferta.

Germanii nu puteau invada Marea Britanie deoarece forțele lor navale nu puteau
controla Canalul Mânecii. Înțelegerea oferită de Germani nu putea fi garantată pe
termen lung. Britanicii au calculat că datorită cursului războiului, SUA se va alătura
războiului ori alegând ori fiind obligată de acțiuni inamice. Așa că au așteptat. Și-au
menținut poziția și au luptat ca Atlanticul să rămână deschis în fața U-boat-urilor
germane pentru a avea acces la imperiu și la America de Nord.

Ocuparea Suezului

Exista un loc unde așteptarea nu era o opțiune. Britanicii trebuiau să rețină Mediterana
pentru a ține Gibraltarul și Suezul deschise. Pentru germani, a existat o oportunitate
fabuloasă în Mediterană. Dacă reușeau închiderea ori a Gibraltarului ori a Suezului,
linia de alimentare a Marii Britanii s-ar fi lungit considerabil și ar fi devenit de
nesusținut. Germanii au încercat să îi convingă pe spanioli să intre în război, dar aceștia
au refuzat. Gibraltarul nu putea fi cucerit. Dar Suezul putea.

Germania deja avea Grecia, și dacă ar fi putut lua Suezul, ar fi putut controla și Egiptul.
Asta ar fi creat alte oportunități pentru germani. Traversând Peninsula Sinai, ar fi putut
ataca spre nord prin Palestina și chiar spre nord-est pentru a cuceri câmpurile
petrolifere britanice din Irak și controlul asupra Golfului Persic. Ar fi adăugat probleme
logistice masive, dar nu era total imposibil deoarece nu exista nicio forță militară
semnificativă în calea germanilor.
Problema pe care o aveau germanii era Uniunea Sovietică. Partiționarea Poloniei a
mutat poziția sovietică la aproape 500 de km mai aproape de Berlin. Puterea potențială
a sovieticilor era enormă, iar Germania trebuia să presupună că sovieticii vor ataca în
momentul în care au destulă forță. Germania deci trebuia să îi atace pe sovietici înainte
ca sovieticii să poată ataca Germania. Dar asta ar fi limitat resursele pe care Germania le
putea dedica Africii de Nord.

Germanii au făcut compromisul clasic: Au pornit la război în ambele. Și mai rău pentru
germani, în timp de mare parte a forței lor era dedicată Uniunii Sovietice, au divizat-o în
trei atacuri separate. Primul avea ca scop cucerirea rapidă a Moscovei pentru a-i
decapita pe sovietici. Al doilea, au încercat să atace în sud pentru a cuceri Baku din
Azerbaijanul de azi — locația uneia dintre cele mai importante rezerve de petrol din
lume și singura rezervă semnificativă de care dispuneau sovieticii. Atacul din sud ar fi
ruinat economia sovietică și le-ar fi dat germanilor o sursă de petrol foarte necesară.
Hitler a mai încercat și cucerirea Leningradului. A eșuat în toate cele trei campanii.

A eșuat și în Africa de Nord, drept urmare a deciziei să atace Uniunea Sovietică în modul
în care o făcuse. Deși britanicii erau greu încercați, nu erau înfrânți de către forțele lui
Erwin Rommel, feldmareșalul german. O creștere semnificativă a forțelor germane ar fi
dus la cucerirea Alexandriei, Cairoului și a canalului. Un atac ulterior spre nord spre
Turcia ar fi putut să îi aducă pe turci în război. Ar fi putut convinge Spania să ia
Gibraltarul. Ar fi putut forța Marea Britanie să ceară pacea. (Aceste instanțe de "ar fi
putut" pot părea speculative, dar cred că probabilitatea ca măcar unul dintre aceste
lucruri să se întâmple era extrem de mare.)

Redirecționarea resurselor germane ar fi putut face diferența. La momentul acela, un

atac asupra Baku-ului dinspre sud-vest simultan cu un atac complet în sudul Rusiei ar fi
linia de alimentare petrolieră sovietică și ar fi pus lacătul pe porțile industriei sovietice.
Cu alte cuvinte, Africa de Nord era cheia nu numai pentru scoaterea Marii Britanii din
război, dar și un element semnificativ de a convinge Uniunea Sovietică să capituleze.
Eșecul de a înțelege semnificația Suezului în tabloul strategic lărgit, și de a concentra
eforturile pe baza industrială sovietică — petrolul — a fost punctul în care Germania a
pierdut războiul.

Informații proaste

De ce nu a văzut Hitler asta? Avea informații teribile asupra sovieticilor și a fost șocat de
rezervele pe care le producea. A avut de asemenea informații proaste și asupra Marii
Britanii. A crezut că Winston Churchill va fi dat jos dacă nu va face pace. E posibil să fi
primit informații false, informații bune interpretate prost, sau pur și simplu nu a primit
niciodată informațiile necesare războiului. În mod interesant, șeful de informații în est,
Reinhard Gehlen, a ajuns să lucreze pentru americani imediat după război cât timp
sovieticii își consolidau controlul în est.

Rommel nu putea ajunge la Suez din motive logistice. Cu cât se îndepărta mai mult de
Tobruk, Libia, cu atât mai rare deveneau proviziile. Cu cât se îndepărtau forțele
britanice de Alexandria, cu atât mai rare deveneau proviziile lor. În modul în care era
configurat, nu exista nicio modalitate ca vreuna din tabere să câștige. Dar Hitler încă
avea oportunitatea să își reconfigureze strategia.

Opțiunea aceea a dispărut pe 8 noiembrie, la patru zile după ce feldmareșalul britanic

Bernard Montgomery l-a înfrânt pe Rommel și l-a forțat să se retragă. Statele Unite au
invadat Africa de Nord în Operațiunea Torța, ocupând Marocul, trecând prin Gibraltar
noaptea pentru a debarca în Algeria și a angaja în luptă forțele franceze loiale guvernului
de la Vichy. Această bătălie a clarificat că Rommel nu avea viitor în Africa de Nord.

La momentul acela, și Bătălia de la Stalingrad căpăta formă, iar încercarea lui Hitler de a
cuceri Baku din nord era ruinată. Avea puțin timp să se îngrijoreze de miezul problemei,
Canalul Suez. SUA a folosit invazia pentru a-și familiariza trupele cu războiul, iar
Rommel a folosit avantajul la Trecătoarea Kasserine. Dar războiul din Africa de Nord
era încheiat efectiv. Iar cel de-al Treilea Reich era esențial terminat, chiar dacă a mai
trebuit multă vărsare de sânge până când războiul s-a încheiat oficial.

Dacă Rommel ar fi ajuns la Cairo și Canalul Suez, istoria ar fi fost diferită. Dar nu a
făcut-o. El Alamein, un loc mizerabil ce acoperă o zonă de 80 de km între mare și o
depresiune de netrecut din deșert, a fost ultimul moment în care britanicii au condus o
campanie majoră a războiului acela sau altui război ei înșiși (cu excepția Războiului din
Falkland). De atunci înainte, britanicii au luptat împreună cu americanii și în multe
cazuri sub comanda acestora. Fosta colonie devenise fratele mai mare, și cu asta,
imperiul s-a destrămat.

El Alamein a fost ultimul act pentru Marea Britanie ca o țară ce putea purta războaie
singură, și a fost un ultim act magnific. Dar fără Operațiunea Torța și fără deficiențele
decizionale ale lui Hitler, totul se putea termina rău.(AS — autor: George Friedman)

Acordul nuclear iranian: Limitele

subtilităților diplomatice
vineri, 3 Nov 2017, 13:00 • GEOPOLITICALRO
389 afişări

1 noiembrie 2017 - Declarațiile publice nu garantează schimbări în politici.

Deși retorica cu privire la acordul nuclear iranian s-a întețit în anumite momente,
Teheranul pare acum să facă o schimbare subtilă dar semnificativă în ceea ce privește
declarațiile publice cu privire la programul său de rachete balistice. Sub suprafață însă
această mișcare este mai degrabă un gest diplomatic decât o schimbare reală în politica
iraniană. La o conferință în Teheran pe 31 octombrie, comandantul Gărzilor
Revoluționare Iraniene ar fi spus că liderul suprem al țării a limitat raza de acțiune a
rachetelor de construcție iraniană la 2,000 de kilometri. Comentariile comandantului
erau formulate în termenii obișnuiți de amenințare; la un moment dat, el a sugerat că
dacă SUA implementează noi sancțiuni, Washingtonul ar trebui să-și mute bazele în
afara razei de 2000 de km. Dar declarația comandantului, cel puțin la suprafață, este un
semnal că Iranul este dispus să facă niște concesiuni față de Statele Unite în schimbul
unor relații mai bune.

Oficialii iranieni spuseseră anterior că Iranul urmărește un program de rachete balistice

ca mijloc de descurajare, anunțând și că nicio țară nu va putea limita raza, puterea sau
precizia rachetelor sale. Schimbarea marcată de comentariile comandantului este
surprinzătoare luând în considerare cât de aspră a fost relația dintre Washington și
Teheran în ultimele luni. Iranul a desfășurat cel puțin două teste de rachete balistice de
când a fost ales Donald Trump președintele SUA anul trecut — unul în ianuarie și
celălalt în martie. Acele teste au contribuit parțial la noile sancțiuni SUA împotriva
Iranului și au jucat un rol în decizia lui Trump de a decertifica acordul nuclear iranian
luna trecută. În timpul weekendului, Agenția de Știri Fars iraniană a pretins că
președintele iranian a refuzat să se întâlnească cu Trump în New York în septembrie.
Interese comune

Pentru a înțelege de ce Iranul poate fi dornic să își limiteze programul de rachete

balistice, trebuie să ne întoarcem la motivul inițial pentru care Iranul a semnat acordul
nuclear. Acordul, la care s-a ajuns în iulie 2015, s-a rezumat la interese comune între
Statele Unite și Iran. În vara lui 2015, Statul Islamic cucerise părți din Irakul dominat de
șiiți și din Siria controlată de regimul alauit al lui Bashar al-Assad — aliați iranieni.
Iranul vedea creșterea Statului Islamic ca o amenințare existențială. Statele Unite, care
au irosit atât sânge și capital încercând să aducă democrația liberală în Irak, de
asemenea vedeau Statul Islamic ca o amenințare semnificativă, și erau dornice de a
recruta noi aliați în lupta împotriva califatului autodeclarat. Asta a făcut din SUA și Iran
parteneri.

În același timp, sancțiunile internaționale împotriva Iranului începeau să usture, iar

Iranul voia cu ardoare să scape de statului de paria global și să se realăture economiei
globale. De când a fost semnat acordul, economia iraniană a crescut spectaculos:
produsul intern brut a crescut cu 12,9 la sută în primul trimestru din 2017 comparativ
cu anul precedent și cu un amețitor 16,8 la sută în al patrulea trimestru al lui 2016
comparativ cu anul precedent, conform băncii centrale iraniene. Mare parte din această
creștere poate fi atribuită creșterii de exporturi petroliere iraniene, ce au ajuns la
aproximativ 4 milioane de barili pe zi, același nivel exportat de Iran în 2012 înainte ca
sancțiunile să intre în vigoare. Însă acum, cu revenirea economică în plină forță, Iranul
este nervos că actuala administrație SUA ar putea anula acordul nuclear și impune noi
sancțiuni ce ar putea pune în pericol progresul economic deja atins.

Deși Iranul era dispus să renunțe la anumite aspecte ale programului său nuclear pentru
a atinge acest progres, nu a renunțat la tot. Iranul a fost de acord să elimine aproximativ
toate rezervele de uraniu îmbogățit și să reducă numărul de centrifuge cu două treimi,
între altele. Dar, așa cum Teheranul a amintit în mod repetat, acordul nuclear nu avea
legătură cu programul iranian de rachete balistice. Materialul fisil este o parte
importantă a construirii armelor nucleare, dar este inutil dacă nu poate fi livrat la țintă.
Iar Iranul, în ciuda progresului tehnologic făcut în privința îmbogățirii uraniului, nu
posedă tehnologia avansată necesară construcției de rachete balistice pentru a avea
pretenții la descurajare nucleară legitimă.

Iranul deja are rachete, cel mai probabil achiziționate în 2005, ce pot trece de limita
liderului suprem de 2000 de km. Ce nu a reușit să facă este să construiască intern
rachete ce pot merge mult mai departe de atât. Testele sale recente au părut să includă o
nouă rachetă balistică — Musudanul, achiziționat de la Coreea de Nord, conform
Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale — cu o rază mai mare de 2.000 de
kilometri; acest detaliu a făcut aceste teste atât de provocatoare. (Musudan este o
rachetă balistică cu rază medie, având o rază de acțiune de aproximativ 4,000 de
kilometri). După un test în Iulie 2016, Iranul a modificat racheta și i-a dat un nou nume
— Korramshahr. Se crede că Iranul a testat această rachetă în ianuarie și a expus-o într-
o parada militară în septembrie. Experimentele sale cu Musudanul sugerează că lipsa
unei rachete balistice construită intern ce poate exceda raza de 2.000 de kilometri nu ar
trebui confundată cu o lipsă de intenție în privința construirii acesteia.

Punct de discuție

Este puțin probabil că Iranul pur și simplu va abandona programul său nuclear. Precum
Coreea de Nord, Iranul este o țară cu suspiciuni privind intențiile americane bine
inculcate. În 1953, același an în care un armistițiu a încetat ostilitățile în peninsula
coreeană, o facțiune a armatei iraniene susținută și finanțată de către Statele Unite și
Marea Britanie l-a înlăturat pe Mohammad Mosaddegh, Primul Ministru ales
democratic al Iranului. Iranul nu a uitat asta. Astfel Iranul a continuat să își dezvolte
tehnologia de rachete balistice, ce poate nu încalcă termenii acordului dar sigur încalcă
spiritul lui.

Iar asta ne duce înapoi la comentariile comandantului Gărzilor Revoluționare. În acest

moment, Iranul nu poate fabrica rachete cu o rază mai mare de 2.000 de km, așadar
restricționarea de către liderul suprem a producției de astfel de arme este un punct de
discuție. Iranul este mai interesat în perfecționarea tehnologiilor pe care le posedă,
preferând să testeze rachete cu rază mai scurtă produse intern pentru a le crește
acuratețea. Iranul este de asemenea interesat în a-și păstra avântul economic și în a
izola inevitabila insurgență jihadistă sunită ce va acompania dizolvarea teritorială a
Statului Islamic. Nu are nevoie de un comitet global ce să dezbată dacă încearcă să
dezvolte rachete balistice intercontinentale.

Așa că Iranul încearcă să semnaleze SUA și lumii că programul său de rachete balistice
este defensiv prin postularea că a limitat raza rachetelor sale. Pe termen lung, acest gest
gol retoric nu va avea mare importanță, în special pe măsură ce se dezvoltă tehnologia
rachetelor deținută de iranieni. Dar pe termen scurt, cât SUA se ocupă cu un regim și
mai recalcitrant ce caută arme nucleare la Phenian, și cât lumea caută să se
îmbogățească de pe urma oportunităților economice din Iran, partenerii acordului
nuclear sunt dispuși să accepte subtilități diplomatice dacă Iranul se abține de la
comportament provocator. În orice caz, Iranul riscă puțin prin a-și face programul de
rachete balistice să pară modest. (AS — autor: Jacob L. Shapiro)

Moartea lui Kennedy și Lumea Teoriilor

Conspirației
miercuri, 8 Nov 2017, 12:08 • GEOPOLITICALRO
1229 afişări

1 noiembrie 2017 - Cea mai mare primejdie a Constituției este convingerea crescândă că
guvernul nu este de încredere

La patruzeci și cinci de ani după asasinarea lui John F. Kennedy, comunitatea de

informații a SUA a deblocat într-un final dosarele sale despre moartea lui. Doar că nu a
deblocat toate dosarele — a făcut apel urgent la președinte să rețină anumite dosare.
Agențiile de informații au spus că dosarele conțin materiale foarte sensibile ce ar afecta
securitatea națională și că au nevoie de timp să revizuiască și să înlăture informațiile
acestea. Dat fiind faptul că știau de la început că dosarele vor fi deblocate într-o zi, și
știau de ani când va veni acea zi, cererea a fost de două ori extraordinară: În primul
rând, că la mai bine de jumătate de secol după asasinat încă exista material așa de
sensibil încât trebuia reținut, iar în al doilea rând că nu a fost identificată toată
informația critică până acum.

Acesta este punctul în care o persoană rezonabilă ar presupune că ceva nu este în regulă.
Comunitatea de informații dorește ca publicul să creadă materialul este foarte sensibil și
că există o complexitate în eliminarea acelei informații care este peste înțelesul
publicului. Publicul duce asta la o concluzie logică: comunitatea de informații ascunde
ceva important. Speculațiile cresc despre ce anume este acel ceva. Și de ce nu? Asta este
ceea ce se cheamă o teorie a conspirației, și oricine subscrie teoriilor conspirațiilor este
descris în mod normal ca "dement".
Întrebări rezonabile

Și totuși există întrebări rezonabile ce trebuie întrebate despre asasinarea lui Kennedy —
misterul care a început totul — dar și în alte cazuri. Permiteți-mi să dau două exemple.

Lee Harvey Oswald a fugit în Uniunea Sovietică. Sovieticii l-au trimis la Minsk pentru a
lucra într-o fabrică de radiouri. Cât era acolo a cunoscut-o pe Marina, care locuia cu
unchiul ei, colonel în MVD, aripa de securitate a Ministerului Sovietic de Interne. S-a
căsătorit cu ea la șase săptămâni după ce a cunoscut-o, iar apoi a aplicat pentru o viză de
ieșire din Uniunea Sovietică și a primit-o pentru Marina și pentru el. Asta într-o
perioadă în care vizele de ieșire din Uniunea Sovietică erau la fel de rare ca dinții de
găină. Totuși, nepoatei unui colonel MVD i-a fost permis să se căsătorească cu un
dezertor american și să plece cu el deoarece el era nesatisfăcut cu viața în Uniunea
Sovietică. La întoarcerea în SUA, familia Oswald aparent nu a fost interogată pe
îndelete.

James Earl Ray, cel ce l-a împușcat pe Martin Luther King Jr., era un evadat care își
petrecuse mare parte din viață în închisoare. Între evadare și asasinat, obținuse o
mașină și călătorise. După asasinat, s-a dus în Canada, unde, pe lângă un pașaport
american, obținuse și un pașaport canadian. Multe dintre raporte spun că a fost găsit cu
10,000 de dolari la el. După toate datele, Ray nu era cel mai deștept om de pe planetă,
iar obținerea de pașapoarte false sub alte nume necesita niște istețime. Eu aș avea dubii
și că a mai avut în întreaga lui viață anterioară 10,000 de dolari asupra lui.

Dacă aceste date sunt adevărate — și par a fi, conform raportului Comisiei Warren și
rapoartelor publicate despre Ray — atunci ridică semne de întrebare ce ar trebui
rezolvate de comunitatea de informații la jumătate de secol după fapte. Poate că
investigațiile nu au putut găsi răspunsuri, sau poate poveștile oficiale — ciudate cum par
— sunt adevărate. Ce este clar este că modul comunității de informații de manevrare a
teoriilor conspirației — refuzate cu dispreț dar fără a oferi vreun fel de răspuns — nu
contribuie credibilității comunității.

Găsesc explicația ucigașului singur insuficientă în ambele cazuri, dar pentru mine
comunitatea de informații nu îmi pare angajată într-o mare conspirație — doar par
aiuriți. Doar când iau în considerare că persoanele în pozițiile acelea nu sunt aiuriți
umplu golurile cu speculație. Permiteți-mi să afirm emfatic că este posibiul să nu am
nicio idee despre ce vorbesc. Dar dat fiind ceea ce cred că știu, nu sunt lucruri
nerezonabile de întrebat.

Securitatea națională

Începând cu abordarea asasinării lui Kennedy, comunitatea de informații a făcut rău

substanțial stabilității Statelor Unite. A creat, în mod sistematic, senzația că știe mai
mult decât spune despre asasinat, unul din cele mai traumatice evenimente din istoria
americană. Există o contradicție în a spune publicului că Oswald era un atacator singur
dar că dezvăluirea tuturor detaliilor ar fi periculoasă. Dacă a operat singur, nu poate fi
ceva foarte important de dezvăluit: L-a împușcat pe președinte și gata. Dar atunci de ce
secretele?

Senzația de mister pe care comunitatea de informații a generat-o cu privire la moartea

lui Kennedy s-a răspândit la alte asasinate. Dacă există un adevăr ascuns în asasinatul
lui Kennedy, de ce nu și în moartea lui King patru ani mai târziu? Dacă nu putem avea
încredere în ce se spune despre acele morți, ar trebui să avem încredere în ce ni se spune
despre 11 septembrie? Și dacă suntem în dubiu cu privire la acele lucruri, poate atunci
Donald Trump este un spion rus sau Hillary Clinton lucra pentru saudiți. Asasinarea lui
Kennedy a devenit fundația unei viziuni asupra lumii în care adevărul este ascuns iar
"realitatea" este o iluzie. Credința că suntem mințiți a venit de la marginea societății
înspre mainstream. Iar comunitatea de informații, intenționat sau nu, a alimentat
mișcarea.

Este slujba comunității de informații să găsească secrete și să protejeze metodele prin

care le-a colectat. Dar nevoia de a proteja secrete și surse poate părea o încercare de a
ascunde modul în care funcționează lumea de public, sau chiar să facă publicul să creadă
că adevăratul secret este că această comunitate își folosește secretele pentru a acumula
putere pentru sine. Asta poate fi respins ca vorbe de nebun doar până când punctul de
vedere se legitimează. "CIA nu comentează operațiunile sale" în mare se traduce cu
"vezi-ți de treaba ta" și poate să facă publicul să presupună că guvernarea nu mai este în
mâinile poporului. Iar asta, într-un final, va destabiliza țara.

Credința că există o lume secretă ce o guvernează pe cea pe care o vedem, o lume ce este
în afara controlului nostru, este fatală democrației. Comunitatea de informații are ca
scop principal "să mențină, protejeze și să apere Constituția Statelor Unite împotriva
tuturor dușmanilor, externi sau interni". În acest punct al istoriei, cea mai mare
primejdie a Constituției este convingerea crescândă că guvernul nu este de încredere
deoarece ascunde adevărul: democrația a fost înlocuită de puteri secrete.

Comunitatea de informații este mult mai preocupată cu securitatea operațiunilor în

străinătate decât cu starea democrației americane. Astfel că perpetuează credința că
există o realitate înfricoșătoare în spatele asasinării lui Kennedy prin insistența că
dezvăluirea tuturor dosarelor ar afecta securitatea americană. Dar securitatea națională
are legătură și cu Constituția, iar republica nu poate rezista dacă publicul nu are
încredere în guvern. În acest moment, protecția operațiunilor clandestine din lume s-ar
putea să nu fie la fel de importantă ca repararea clivajului dintre publicul și guvernul
american. Comunitatea de informații trebuie să se uite în jur în propria țară și să
recunoască faptul că "ai încredere" în acest moment al istoriei doar va crește
neîncrederea și va zgudui țara și mai mult.

Asta, în mod evident, nu este ceva ce comunitatea de informații va rezolva de una

singură. Aleșii trebuie să facă asta, ceea ce înseamnă că publicul trebuie să aleagă lideri
de încredere. Dar când jumătate din electorat crede că președintele are legături cu Rusia
și cealaltă jumătate crede că "statul ascuns" încearcă să îl distrugă, nu pare probabil ca
asta se va întâmpla. Calea neîncrederii ce a început în 1963 și care a înflorit într-o
cultură de frică și dezgust este baza problemei. Cererea comunității de informații ca
dosarele Kennedy să nu fie dezvăluite total este încă un mic pas pe un drum periculos.
(autor: George Friedman)

Ce a spus Trump cu adevărat în Coreea de

Sud
vineri, 10 Nov 2017, 13:01 • GEOPOLITICALRO
1853 afişări

9 noiembrie 2017 - Sunt acestea cuvintele de dinainte de război, sau doar ca de obicei?

Importanța oricărui discurs este dificilă de determinat. Ocazional, pot avea mare
însemnătate, ca atunci când Secretarul de Stat Dean Acheson a omis Coreea de Sud din
umbrela de securitate a SUA într-un discurs la Clubul Național de Presă în 1950, o
omisiune care, într-un fel, a înlesnit începutul Războiului Coreean. Dar în mare ele
rezidă în coșul de gunoi al istoriei. Este o prăpastie mare între retorică și realitate, iar ce
este spus cu scopuri politice adesea nu are nimic de a face cu forțele impersonale ce
modelează acțiunea. Țin minte că l-am privit pe John Kerry, pe atunci Secretar de Stat,
cum tuna și fulgera la o întâlnire informală a Departamentului de Stat despre uzul de
arme chimice al Siriei în august 2013, gândindu-mă că sigur o intervenție militară SUA
în Siria este iminentă. (Chiar am fost și la televizor și am spus exact asta. Din fericire,
internetul salvează toate lucrurile, așa că mă pot uita în urmă și îmi pot retrăi greșeala.)
La momentul acela, nu puteam vedea cum altfel se poate explica limbajul sever al lui
Kerry. Dar desigur, SUA a decis să nu acționeze, în pofida liniei roșie trasată de
președintele de atunci, Barack Obama, și discursul înflăcărat al lui Kerry.

Pe 8 noiembrie, Președintele SUA Donald Trump a oferit un nou discurs de considerat.

Adresat Adunării Naționale a Coreei de Sud, acesta a avut trei obiective principale. În
primul rând, de a transmite Coreei de Sud gravitatea situației din Peninsula Coreeană și
profunzimea angajamentului Statelor Unite în prevenirea dobândirii de către Coreea de
Nord de arme nucleare ce amenință pământul american. În al doilea rând, pentru a
începe construirea unui caz de prezentat poporului american pentru ca SUA să lupte iar
în Peninsula Coreeană. Și, în al treilea rând, pentru a-l speria pe Kim Jong Un, și orice
țară ce-l poate susține, încât să capituleze înainte ca un război să înceapă. Șansele ca
Trump să reușească în al treilea obiectiv sunt, în mod optimist, slabe, ceea ce înseamnă
că în curând va avea de făcut o decizie gravă. Ce va decide va defini președinția sa și va
modela balanța puterii în Asia de Est pentru anii ce vor veni.

Pace prin forță

Remarcile lui Trump către Adunarea Națională au fost exuberante și laudative, dar
conținutul mesajului său nu a fost deloc diferit de comentariile sale anterioare despre
Coreea de Sud. În septembrie, acesta a adresat critici pe Twitter la adresa Seulului
pentru ceea ce el numea tonul împăciuitor față de nord coreeni. Mulți s-au temut la acel
moment că remarcile lui Trump vor înrăutăți relațiile între Seul și Washington.
Tweeturile, însă, erau doar o parte a tensiunilor ce existau deja. Problema din relație a
început în 9 mai, odată cu alegerea Președintelui Moon Jae-in, a cărui administrație se
opune unui atac preventiv al SUA asupra Coreei de Nord.

Asta a dinamitat planurile SUA. Dintr-o perspectivă operațională, atacarea Coreei de

Nord fără ajutorul Coreei de Sud ar face o operațiune deja dificilă aproape imposibilă.
Au fost mai multe semne în prima jumătate a anului că SUA se pregătește de acțiune
militară împotriva Coreei de Nord. Mai mult, într-un moment din luna mai, trei
portavioane SUA au descins in vestul Pacificului, iar SUA părea determinată să lovească.
Dar alegerea lui Moon a forțat SUA să își încetinească pregătirile și să dedice mai mult
timp diplomației. Dintr-o perspectivă politică, sfidarea Seulului față de Washington
sugera slăbiciune. Phenianul a intuit că ar putea exista o breșă în relațiile SUA-Coreea
de Sud pe care ar putea să o exploateze pentru a împlini un țel vechi: retragerea
completă a forțelor SUA din Peninsula Coreeană.

În pofida retoricii elevate din Seul, nu mare lucru s-a schimbat de la tweet-urile din
septembrie. Coreea de Sud și SUA tot nu sunt în acord cu privire la ce-ar trebui făcut
despre Coreea de Nord. Atâta vreme cât se întâmplă asta, SUA va avea dificultăți în a
convinge Nordul că trebuie să se teamă de amenințările americane. Așadar, deși Trump
a fost mult mai grațios în adresarea către Adunarea Națională a Coreei de Sud decât a
fost pe Twitter, mesajul a fost același: Pacea în vremea noastră poate fi atinsă numai
prin forță. Întreaga vizită a lui Trump în Asia este simbolică, o încercare de a întrema
relațiile SUA cu aliați cheie din Pacific. Dar niciun aliat nu este mai important sau mai
sceptic în acest moment cât Coreea de Sud, și niciun discurs nu va domoli preocupările
Coreei de Sud.

Celelalte audiențe

Alte părți ale discursului lui Trump s-au concentrat pe natura dictaturii nord-coreeană.
Aceste remarci nu erau adresate legiuitorilor sud-coreeni — ei sunt familiari pe îndelete
cu situația economică jalnică și controlul societal strict al vecinului lor — ci publicului
american. Faptul că discursul lui Trump a fost programat pentru ora locală 11 a
însemnat că a fost difuzat în prime time-ul Statelor Unite. Trump a dezvăluit motivele
pentru care este important ca Statele Unite să se asigure că arme nucleare nu vor ajunge
în mâinile Coreei de Nord. El și-a argumentat poziția din punct de vedere al securității,
din punct de vedere etic, ba chiar și un punct de vedere religios.

Dar cei doi oameni către care Trump vorbea cu toată forța erau Kim Jong Un și
Președintele Chinei Xi Jinping. Cuvintele lui Trump pentru Kim au fost consecvent
belicoase, iar acest trend a continuat și în Seul. Dar Trump a mers din cale afară să
critice China în discurs. La un moment dat, a spus o poveste despre un bebeluș născut în
Coreea de Nord al cărui tată era chinez. Bebelușul, spunea Trump, a fost omorât și luat
într-o găleată, nemerituos să trăiască din pricina impurității etnice. El a terminat
povestea cu o întrebare retorică: "De ce ar simți China o obligație să ajute Coreea de
Nord?"

Trump este acum în China, întâlnindu-se cu Xi. În public a spus lucruri bune despre
liderul chinez — că a fost foarte de ajutor în chestiunea Coreei de Nord și că sunt multe
domenii în care SUA și China vor putea să coopereze, cum ar fi mult exageratele dar
insignifiantele acorduri de afaceri ce vor fi semnate în timpul călătoriei. Dar fără
îndoială subiectul principal de conversație între Trump și Xi este Coreea de Nord, iar în
această privință, Trump are puține motive de fericire. Președintele SUA va vrea să știe
de ce China a fost selectivă în aplicarea sancțiunilor împotriva Coreei de Nord, și de ce
China are schimburi mai mari în 2017 cu Coreea de Nord decât în 2016, chiar dacă s-a
conformat cu restricțiile privind importurile de cărbune nord-coreean. Xi își va continua
șarada de a părea ajutător fără a ajuta în fapt.

Obstacolele ce au blocat un atac până acum sunt încă în loc. Coreea de Sud, aliatul critic,
rămâne neconvins că SUA poate proteja Seulul de artileria nord-coreeană. Electoratul
american este în favoarea unui atac acum, conform unor sondaje recente, dar odată ce
luptele vor începe, suportul în SUA ar scădea mai repede decât determinarea nord-
coreeană. Iar eforturile diplomatice americane de a denucleariza peninsula sunt
încurcate de China și Rusia, amândouă având un interes în a vedea SUA blocată și
distrasă de ceea ce este, din perspectiva lor, o problemă secundară. Nu trebuie mult să
privești discursul lui Trump și să crezi că SUA se pregătește pentru un atac iminent
asupra Coreei de Nord. (După 2013, ar trebui să știu.) Dar e mai probabil ca asta să fie
doar o continuare a încercării SUA de a speria Coreea de Nord până se supune, nu un
strigăt de război. (AS — autor: Jacob L. Shapiro)

"Masacrul" de sâmbătă seara al Arabiei

Saudite
miercuri, 15 Nov 2017, 12:01 • GEOPOLITICALRO
1703 afişări
8 noiembrie 2017 - Acesta este începutul unei noi Arabii Saudite sau finalul unui
experiment.

De aproximativ un secol, Arabia Saudită a fost condusă de înțelepții unei familii regale
ce se găsește acum controlată efectiv de un prinț moștenitor de 32 de ani, Mohammad
bin Salman. El conduce Ministerul Apărării, are planuri extravagante pentru dezvoltare
economică, iar săptămâna trecută a aranjat arestarea unor miniștri și prinți puternici
din țară. Cu o zi înainte ca arestările să fie anunțate, membri ai tribului Houthi din
Yemen dar aliați cu Iranul, rivalul regional al Arabiei Saudite, au tras cu o racheta
balistică înspre Riad. Saudiții spun că racheta ar fi venit din Iran iar detonarea ei poate
fi considerată "act de război".

Arabia Saudită a fost pentru multă vreme centrul rigid și neschimbător al regiunii. Dar
lucrurile s-au schimbat după 2008. Arabia Saudită, precum Rusia, a contat pe
profiturile din petrol pentru a menține stabilitatea regimului. Criza financiară a împins
lumea într-o stagnare extinsă în care chiar și o creștere de 2 la sută la produsul intern
brut era considerată un boom. Asta, desigur, a pus o limită producției industriale, care
în final a tăiat creanga pe care stăteau prețurile petroliere. Capacitatea mărită s-a
dezvoltat când petrolul era aproximativ 100$ per baril — inclusiv transformarea șocantă
a Statelor Unite în exportator de petrol — și a dus prețurile în jos. OPEC, Arabia Saudită
și Rusia toate au încercat (și continuă să încerce) să crească prețurile folosind varii
scheme. Problema a fost că, oricând a fost tăiată producția, un producător, disperat
pentru profit petrolier, s-a grăbit să umple golul. Asta i-a pus pe saudiți într-o poziție
teribilă.

Banii vorbesc

Arabia Saudită a fost creată între cele două războaie mondiale sub ghidaj britanic. În
anii '20, un trib cunoscut drept Saud i-a înfrând pe Hașemiți, anexând efectiv părțile
exterioare ale Arabiei Saudite pe care nu le controlau încă. Marea Britanie a recunoscut
pretențiile tribului Saud la scurtă vreme după. Dar de atunci, tribul Saud a fost
împresurat de ambiții, resentimente și intrigă. Familia regală saudită are mai mult în
comun cu familia Corleone decât cu o pictură a lui Norman Rockwell.

Saudiții și-au menținut guvernarea în parte prin susținerea financiară a unor anumite
segmente ale societății saudite. Pentru Casa Saud, banii au fost o armă strategică.
Distribuiți prudent, în mare parte către familia regală dar în cantități generoase și către
alte grupuri din regat, au cumpărat stabilitate, ascunzând dar niciodată eliminând
maliția ce s-a aflat întotdeauna acolo. Între cei mai importanți recipienți ai banilor au
fost clericii wahabiști, păzitorii stilului de Islam ultraconservator practicat în Arabia
Saudită. Când tribul Saud a cucerit Mecca și Medina, au devenit protectorii orașelor
sfinte. Asta a fost o onoare, o responsabilitate singulară și o povară politică. Saudiții au
trebuit să-i finanțeze pe wahabiști și au rămas captivi lor. Familia regală și alții știau
cum să se simtă bine în Londra, Paris și alte orașe europene. Unii, deși nu toți, în mod
clar nu luau în serios Islamul conservator. Dar alții din regat da, iar asta a devenit o linie
de fractură în Arabia Saudită, una care a fost umplută cu bani.

Banii, însă, au secat eventual, iar o facțiune din familia regală a început să înțeleagă
vulnerabilitatea sa. Petrolul pe piața globală era abundent, iar Statele Unite au fost puțin
preocupate de nevoile saudite, în special cât saudiții — partea wahabistă a familiei regale
— susținea grupuri jihadiste. Cu prețurile petroliere mici, saudiții au pierdut și pârghiile
în peninsulă. Țări precum Yemen care în mod istoric au fost intimidate de către Saudiți
s-au destabilizat. În Irak, suniții aliați cu saudiții erau în defensivă — și pierdeau.
Prețurile mici la petrol cereau o strategie alternativă. Ca saudiții să supraviețuiască, ar fi
trebuit să genereze venituri dintr-o sursă adițională. Astfel, Regele Salman a predat
cheile regatului fiului său, Mohammad bin Salman. În una din primele sale mutări
făcute cât încă era viceprinț moștenitor, a dezvăluit un plan foarte ambițios, numit
Viziunea 2030, de a transforma Arabia Saudită dintr-o economie petrolieră într-o
putere industrială avansată. Pentru ca asta să meargă, două lucruri trebuiau să se
întâmple. În primul rând, membri familiei regale și alții trebuiau să își alinieze
interesele economice cu statul saudit. Prințul moștenitor trebuia să stoarcă bani din
afara și dinăuntrul Arabiei Saudite. Planul de a vinde parte din compania petrolieră de
stat Saudi Aramco a fost o astfel de încercare, și mai simboliza și faptul că petrolul nu
mai putea fi rege.

În al doilea rând, prințul moștenitor trebuia să spargă controlul clericilor wahabiști

asupra culturii saudite. Construcția unei culturi industriale nu era compatibilă cu
wahabismul. Wahabiștii erau susținători ai relațiilor fixe sociale și de gen. Acestea erau
potrivite pentru o economie construită pe vânzarea de petrol, dar industrializarea
presupune o cultură dinamică cu relații sociale în schimbare constantă.

Rezistența față de noul plan era intensă dar retrasă, cum cerea cultura. Mohammad bin
Salman a ajuns, în mod evident, la concluzia că trebuia să înfrunte această opoziție în
mod deschis dacă nu voia să îi submineze planul. Prima sa mișcare publică a fost să
permită femeilor să conducă. Asta a reprezentat un atac direct asupra clericilor și a
provocat un mare deranj. A doua mișcare a fost să pună în mișcare oferta publică inițială
a Saudi Aramco ce era blocată. El va alege bursa unde acțiunile vor fi tranzacționate în
2018.

Prima lovitură

Atacul direct a fost indubitabil contracarat cu amenințări de lovitură de stat. Că una a

fost sau nu planificată nu a contat. El trebuia să presupună că aceste amenințări erau
credibile din moment ce atâtea interese erau în primejdie. Așa că a lovit el primul,
arestând prinți și foști miniștri ce constituiau elita saudită. A fost un pariu periculos. O
opoziție periculoasă încă există, dar nu avea altă posibilitate decât să acționeze. Putea să
atace cum a făcut-o sâmbăta trecută, sau să permită inamicilor lui să aleagă timpul și
locul atacului acela. Nimic nu e sigur încă, dar cu această lovitură, există o șansă să își fi
câștigat timp. Orice saudit care se pune contra prinților și clericilor este în mod evident
disperat, dar e posibil să spargă controlul elitei financiare și religioase

În mijlocul acestei situații, un inamic extern a văzut o breșă. Cu o zi înainte de lovitură,

o rachetă a fost trasă către Riad din Yemen de către Houthi — o sectă șiită aliată
Iranului. Oficialii saudiți spun că racheta a fost produsă de Iran, deși iranienii neagă
asta. A fost o încercare serioasă de a lovit Riadul, dar saudiții au interceptat racheta.

Administrația Trump a pus mare accent pe programul de rachete balistice al Iranului.

Iranienilor le-a mers bine de când a fost semnat acordul nuclear în 2015. Ei au devenit
forța politică dominantă în Irak. Sprijinul lor pentru regimul lui Bashar al-Assad în Siria
nu a fost destul pentru a-l salva, dar Iranul a fost de partea care pare a fi câștigătoare în
războiul civil din Siria. Hezbollah a fost slăbit de participarea în război dar se reface,
purtând influența iraniană în Liban într-o perioadă în care Libanul este în criză după
demisia prim-ministrului săptămâna trecută.

Saudiții, pe de altă parte, nu se descurcă așa bine. Coaliția anti-Houthi construită de

saudiți în Yemen nu a reușit să înfrângă opoziția condusă de Houthi. Iar Iran a intrat în
mod deschis într-o alianță cu Qatarul, ignorând dorințele saudiților și ale aliatului lor,
Emiratele Arabe Unite.

Iranul pare a simți posibilitatea de a împlini un vis: destabilizarea Arabiei Saudite,

încetând capacitatea sa de a sprijini forțe anti-iraniene, și fragmentarea puterii
wahabiștilor suniți. Iranul trebuie să privească arestările din Arabia Saudită ca o
mișcare foarte proastă. Și e posibil să o facă. Mohammad bin Salman a pus la zid
fundamentaliștii și elita financiară. Ei sunt disperați, iar acum este rândul lor să își joace
cărțile.
Dacă nu reușesc, ar putea rezulta într-un război civil în Arabia Saudită. Dacă Iranul
poate lovi Riadul cu rachete, oponenții prințului moștenitor pot argumenta că tânărul
prinț este așa ocupat cu planurile sale că nu dă atenție amenințării reale. Pentru
iranieni, cel mai bun rezultat este ca nimeni să nu câștige. Asta ar reconfigura
geopolitica Orientului Mijlociu, iar SUA fiind puternic implicată în zonă, are niște decizii
de luat. SUA are nevoie de piedici regionale pentru iranieni. Saudiții sunt forța majoră,
dar dacă nu pot juca rolul de lider regional, SUA va trebui să caute alternative. O
variantă este să se implice într-o nouă intervenție în Orientul Mijlociu, lucru ce nu a
mers bine pentru SUA în trecut. SUA în mod evident susține modernizarea saudită
deoarece ar slăbi forța wahabiștilor, dar acesta este un proiect de termen lung.

Sâmbătă seara va rămâne drept începutul unei noi Arabii Saudite sau sfârșitul unui
experiment. În orice caz, saudiții pierd din putere. Asta este bine pentru Iran și rău
pentru Statele Unite. Încurajarea acestor schimbări poate părea o idee bună, dar are
toate șansele să lase poziția SUA în regiune mult mai slabă. (AS — autor: George
Friedman)

În procesul de pace din Ucraina, Kievul se

face auzit
vineri, 17 Nov 2017, 13:00 • GEOPOLITICALRO
931 afişări

13 noiembrie 2017 - Comportamentul neascultător al Kievului este dovadă că negocierile

progresează.

Întâlnirea recentă a Președintelui Donald Trump cu Președintele Vladimir Putin a

eclipsat o săptămână de evoluții în Ucraina, o țară pe care Rusia și SUA, în mod ironic,
au un interes comun să o pacifice.

Pe 8 noiembrie, Ministrul adjunct de externe al Rusiei s-a întâlnit cu Ambasadorul SUA

în Rusia pentru a discuta pe tema estului Ucrainei, Siriei și peninsulei coreene. Cel mai
adesea, întâlnirile diplomatice sunt treburi plictisitoare. Aceasta este interesantă. Este
interesant că Moscova și Washingtonul doresc să transmită lumii că discută în
continuare. Este interesant că au listat o agendă cu subiecte specifice, nu doar afaceri
vagi rezumate ca "subiecte de interes mutual". (Subiectele au și legătură între ele. Rusia
are tendința de a se implica în situații ca Orientul Mjlociu ca pârghie pentru subiecte ca
Ucraina). Și este interesant că discuția a avut loc chiar când legislativul american a
depus un proiect de buget de apărare pentru 2018.

Acum puțin mai mult de o săptămână, Secretarul de Stat american, Rex Tillerson, a
vorbit cu Președintele Ucrainei cu privire la o misiune de menținere a păcii ONU în
Donbass, inclusiv pentru partea necontrolată a graniței dintre Ucraina și Rusia. Planul
prevede trimiterea a aproximativ 20,000 de soldați în est pentru a menține pacea.
Câteva zile mai târziu, Congresul SUA a alocat în proiectul de buget de apărare 350 de
milioane de dolari pentru Ucraina. Banii ar veni din cei 4.6 miliarde de dolari alocați
pentru Inițiativa Europeană de Apărare. În contrapartidă, Ucraina ar participa mai mult
la misiunea NATO din Afganistan.

Toate astea par semne bune pentru rezolvarea conflictului din Ucraina. Și totuși
guvernul din Kiev pare a amplifica tensiunile cu Rusia. Există rapoarte venite din partea
rebelilor din est că Ucraina violează armistițiul din ce în ce mai mult. În același timp, o
companie de utilități controlată de guvern a sistat furnizarea de energie electrică către o
stație de pompare din Luhansk, tăiând, efectiv, accesul la resursele de apă ale regiunii.
Alte tăieri au fost propuse. În Kiev, legislativul a emis o declarație spunând că
intenționează să întrerupă relațiile diplomatice cu Rusia, în timp ce Guvernul a încetat
un acord cu Rusia ce furniza arme și echipamente. Ministerul de Dezvoltare Economică
al Ucrainei, de asemenea, a sancționat 18 companii rusești la cererea Serviciului de
Securitate Ucrainean, principala agenție de securitate a țării. Consiliul Național de
Securitate și Apărare a avertizat apoi că Rusia a desfășurat echipamente militare
deghizate ca cele folosite de soldații pentru menținerea păcii.

Oricât ar fi de contraintuitiv, comportamentul neascultător al Kievului este dovadă că

negocierile pentru pace progresează. Simplu spus, SUA și Rusia, nu Kievul, dețin cheile
destinului Ucrainei. În fapt, Kievul este doar un jucător minor la masa negocierilor.
Dacă ar fi putut încheia conflictul pe cont propriu, ar fi făcut-o până acum. Nu pot dicta
cursul negocierilor precum nu pot dicta nici condițiile către Washington și Moscova.
Singura opțiune a Kievului este să creeze fricțiune în procesul de negociere — prin a se
opune Rusiei, spre exemplu — și astfel să îl deraieze. Chiar și amenințarea de a deraia
planul poate ajuta Kievul să își atingă scopul.

Finalul ideal pentru Ucraina ar fi, desigur, să își recâștige teritoriul pierdut. Dar
guvernul din Kiev a început să înțeleagă cât de improbabil este un astfel de rezultat.
Într-o lume neideală, Kievul ar accepta formalizarea conflictului drept conflict înghețat
de către comunitatea internațională — un termen ce înseamnă că ostilitățile s-au
încheiat dar nu s-a ajuns la nicio rezoluție reală. Neutralitatea și un status quo
recunoscut aduc un nivel de stabilitate ce ar ajuta un guvern să conducă afaceri de stat
— lucruri precum comerțul, exporturi și dezvoltare economică. Kievul va încerca totuși
să facă tot ce poate să influențeze rezultatul negocierilor însă, în absența unei puteri
reale, tot ce poate face este ce face și acum: să amintească Rusiei și Statelor Unite că
trebuie inclusă când se discută viitorul său. Este, probabil, singurul mod în care Ucraina
va fi auzită. (AS — autor: Allison Fedirka)

Organizațiile internaționale sunt unelte

pentru țări puternice
miercuri, 22 Nov 2017, 12:00 • GEOPOLITICALRO
821 afişări

15 noiembrie 2017 - Grupurile multilaterale sunt în mod obișnuit impotente, deci de ce

sunt așa multe?

În lumea modernă, relațiile dintre state se petrec la două niveluri. Primul este nivelul
bilateral. SUA și China, spre exemplu, nu se înțeleg în chestiuni precum Taiwan, Marea
Chinei de Sud, sau cum să denuclearizeze Peninsula Coreană. Reprezentanții lor
comunică unii cu alții pentru a încerca să își rezolve dezacordurile. Al doilea este nivelul
multilateral. Spre exemplu, Națiunile Unite trec o rezoluție impunând sancțiuni
economice asupra Coreei de Nord. Cele mai multe dintre cele 193 de state-membre ONU
nu au o problemă ele însele cu Coreea de Nord, însă participă la sancțiuni deoarece ONU
spune asta.

Produsul Geopoliticii

Mulți semnalează că naționalismul crește ca forță ideologică pe planetă la momentul

acesta. Asta ar sugera că relațiile bilaterale dintre state sunt cea mai importantă parte
din înțelegerea lumii, deoarece naționaliștii preferă să lucreze direct cu alte state decât
să aibă interesele încâlcite de birocrația multilaterală. Dar este de asemenea adevărat că
multilateralismul este viu și vioi. De fapt, dacă iei în calcul câteva din titlurile de presă
din weekendul trecut, ai putea avea impresia că dezvoltarea unor noi organizații
internaționale și unor noi acorduri de liber schimb sunt forța din spatele evenimentelor
globale.

Pe 10 nov., oficiali din 11 țări au anunțat că au un acord preliminar pe elementele de

bază ale Acordului Cuprinzător și Progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific, ceea ce
înseamnă că saga TPP a devenit acum CPTPP.

Tot pe 10 noiembrie, oficiali din cele cinci state din Asia centrală au semnat un Program
pentru Cooperare Mutuală, ce are drept unul din scopuri încurajarea cooperării cu ONU,
Comunitatea Statelor Independente, Organizația Cooperării Islamice, Organizația
pentru Securitate și Cooperare în Europa, dacă este să numim doar câteva.

Pe 11 nov., în marja unui summit al Asociației națiunilor din sud-estul Asiei și al Asiei de
Est, oficiali din SUA, Japonia, India și Australia au resuscitat Dialogul de Securitate
Cvadrilateral. Cvadrilaterala este un grup multilateral în creștere format pentru a rezista
influenței Chinei în Asia, deși nu este clar încă ce exact este cvadrilaterala. Este o
alianță? O organizație multilaterală? Un forum de comunicare?

Pe 12 nov., Arabia Saudită a convocat o sesiune extraordinară a Ligii Arabe pentru a

discuta "imixtiunea distructivă" a Iranului în regiune.

Ca să nu fie mai prejos, pe 13 nov., miniștri din 23 de state europene au semnat un aviz
comun asupra Cooperării Permanente Structurate, ce are ca scop să amplifice
cooperarea militară între forțele militare ale semnatarilor.

Niciuna din aceste știri nu este atât de importantă. CPTPP se confruntă cu aceleași
probleme cu care s-a confruntat TPP și nu mai are ca punct central piața americană.
Înainte să poată fi transformativ, trebuie să treacă, iar asta este departe de a fi un lucru
cert. Statele Asiei Centrale care spun că vor coopera cu destule organizații internaționale
cât pentru o supă alfabet înseamnă doar că vom citi mai multe comunicate de presă
despre cooperare în următorul an. Statele-membre ASEAN nu sunt de acord pe multe
chestiuni, Cvadrilaterala prost-definită a mai cedat odată în trecut și e posibil să o facă
iar, pe când Liga Arabă are summituri extraordinare cu rezultate ordinare mai tot
timpul. Comisiei Europene i-au trebuit 15 ani pentru a permite vânzarea de banane și
castraveți excesiv de curbați în statele membre UE; coordonarea militară e puțin mai
complexă.

Sunt mulți care cred în eficacitatea potențială și puterea grupărilor internaționale, dar
găsirea efectivă a unui exemplu a uneia care a transformat lumea este foarte dificilă.
Asta deoarece puterea în sistemul politic internațional nu se află în mâinile
organizațiilor internaționale. Statele infuzează organizațiile internaționale cu putere
dacă le servește scopului strategic, dar cel mai adesea astfel de organizații sunt în mare
importente. Chiar și cele mai lăudate și mai mărețe dintre organizațiile internaționale,
ca Națiunile Unite, au o istorie destul de schimbătoare când vine vorba de apărarea
cauzelor pentru apărarea cărora au fost create. Organizațiile internaționale de la sine
putere nu sunt transformative. Ele sunt produse, nu lideri, în geopolitică. Putem face un
argument similar pentru acordurile de liber schimb, care sunt eficiente doar în aceeași
măsură cu disponibilitatea și abilitatea statelor de a le implementa. Câteodată pot fi
foarte importante, Comunitatea Economică Europeană sau NAFTA fiind exemple de
top. Dar chiar și cel mai consecvent acord de liber schimb nu apare din eter. Ele mai
degrabă reflectă realitatea decât o definesc.

Și totuși organizațiile internaționale există, ceea ce ridică importante întrebări. Dacă

istoria este plină de atâtea organizații internaționale eșuate, de ce ele continuă să apară
peste tot? Și, mai important, sunt circumstanțe în care organizațiile internaționale chiar
contează, și unde ar trebui luate în serios în aceeași măsură cu întrebarea dacă SUA
planifică să atace programul nuclear al Coreei de Nord, sau dacă Arabia Saudită chiar
intenționează să combată ambițiile Iranului pentru putere în Orientul Mijlociu într-o
formă mai pronunțată decât declarațiile agresive? Pentru a răspunde acestor întrebări,
trebuie să înțelegem motivul creării organizațiilor internaționale. În mod ironic,
răspunsul la această întrebare începe cu înțelegerea a ceea ce mulți consideră o idologie
diametral opusă existenței instituțiilor internaționale: naționalismul.

Fervoare naționalistă

Naționalismul în sensul grosolan este o ideologie al cărei principiu de bază este

autodeterminarea națională. Naționalismul a apărut în secolul XVII, a început să
modeleze lumea în secolul XVIII, și a devenit ideologia politică dominantă în secolele
XIX și XX. Naționalismul este ideea că grupuri unice de persoane există, iar că
legitimitatea politică a unui stat derivă din guvernarea unui teritoriu pentru indivizii din
acel grup.

Naționalismul a devenit forța politică dominantă după ce a fost combinat cu o altă

ideologie de secol XVIII: liberalismul clasic. Una din dogmele de bază ale liberalismului
clasic este că ființele umane sunt înzestrate cu anumite drepturi inalienabile doar pentru
că sunt oameni. Statul există pentru a prezerva libertatea individului, iar abilitatea
statului de a prezerva și apăra acea libertate dă statului legitimitate. În schimb pentru
această protecție, cetățenii statului național pierd un grad anume de libertate către
suveran.

Există o tendință de a crede că ideologia conduce geopolitica, dar în genere este invers.
Naționalismul și liberalismul nu au apărut într-un vid. Ele au apărut în contextul unor
progrese tehnologice ce au transformat viața umană. Progresul în transport a permis
distanțe odată de netrecut să fie traversate cu relativă ușurință. Progresul în tehnologia
agricolă a însemnat că mai multă hrană putea fi produsă fără să fie nevoie de zece copii
care să muncească pământul. Progresele în comunicații au ajutat croirea lumii mai
strâns decât fusese vreodată posibil în istoria omenirii. Revoluția industrială a adus un
număr mare de tineri și tinere în forța de muncă din fabrici în orașe în rapidă creștere.
Birocrațiile sclerotice ale monarhiilor greoaie nu puteau răspunde destul de rapid
cererilor subiecților odată maleabili.

În acel moment, lucrurile au început să se schimbe. Vechile structuri politice au fost ori
reformate ori eliminate. Naționalismul a fuzionat cu liberalismul și prin Europa,
democrațiile proto-liberale au început să apară, state ce guvernau cu măcar un minim de
consimțământ al celor guvernați. Liberalismul a ajutat la înfăptuirea legitimității
populare. Naționalismul a ajutat să ofere loialitatea necesară pentru ca aceste noi
guverne să reușească să managerieze o lume în rapidă schimbare. Indivizii simpli nu se
mai puteau aștepta să își trăiască întreaga viață în același sat ca familia lor, și pe măsură
ce economiile naționale deveneau mai întrepătrunse, diferite grupuri de oameni intrau
în contact cu alte grupuri de persoane și începeau să își definească identitatea prin
limba, valorile și cultura lor.

Naționalismul este o ideologie particularistă. Se ocupă cu bunăstarea unui grup bine

definit de persoane; nu este, luat de sine stătător, preocupat cu bunăstarea tuturor
persoanelor. Dar naționalismul a fost nuanțat de întâlnirea sa cu liberalismul, ce a fost și
rămâne o ideologie universalistă, una care crede în drepturile de bază ale tuturor
indivizilor. Naționalismul a început să arunce o plasă mai mare. A subsumat grupuri
mai mari decât a făcut familia sau tribul vreodată. (Unele dintre aceste grupuri, precum
catalanii sau scoțienii, nu au fost subsumate complet niciodată. Altele, precum castilienii
sau bretonii, au fost asimilate mai bine.) Și astfel noi state naționale au fost create. Din
scrumul războaielor napoleonice, Germania s-a unificat în 1871. Din mai multe
principalități și orașe-state, o Italie unificată a apărut în același an.

Ce se uită adesea, însă, este că în timpul acestei fervori naționaliste, și organizațiile

internaționale apăreau. Cea mai veche organizație internațională din lume încă existentă
este Comisia Centrală pentru Navigarea Rinului. Cei mai mulți țin minte Congresul de la
Viena din 1815 drept conferința în care învingătorii lui Napoleon au creat un acord
politic ce avea ca scop asigurarea păcii pe continentul european. Dar tot Congresul de la
Viena a creat CCNR-ul, și i-a dat puterea de a implementa libertatea de navigare pe Rin.
Pe parcursul mai multor decenii, CCNR-ul a redus taxele, a stabilit reguli de navigație, și
a avut întâlniri și conferințe în sprijinul eforturilor sale. În anumite puncte din ultimele
două secole, CCNR-ul a fost politizat, iar în timpul războaielor mari a și încetat să
funcționeze, dar CCNR-ul există și astăzi, continuându-și munca în sprijinul integrării
europene.

Un impuls comun

Este un ciclu important aici: Organizațiile internaționale cu eficacitate reală întotdeauna

par a apărea după un conflict major. După Primul Război Mondial, învingătorii au
încercat să alunge oroarea războiului prin crearea Ligii Națiunilor. Nu a reușit, deși
pentru o perioadă Liga Națiunilor a jucat un rol important în formarea politicii globale.
După Al Doilea Război Mondial, învingătorii au încercat să folosească aceeași strategie
și au creat Națiunile Unite. Impulsul de a crea organizații internaționale vine din același
impuls care a creat statele naționale. Diferența este că internaționaliștii speră că cercul
se poate întinde întotdeauna mai mult — că este posibil să se creeze o națiune globală.
Nu este surprinzător că impulsul universalist de a proteja drepturile tuturor indivizilor
este cel mai puternic după războaie teribile, iar că învingătorii investesc atât de mult din
puterea lor în încercarea de a crea structuri să prevină viitoare războaie (sau, spus mai
cinic, să încerce să asigure poziția învingătorilor).

Ce ne spune totul este că organizațiile internaționale au apărut din același curent

ideologic ca statul național. Diferența principală între ele este că organizațiile
internaționale subliniază drepturile înnăscute ale individului, iar statul național
subliniază responsabilitatea guvernului față de națiune. De bine, de rău, statele
naționale conduc lumea de astăzi. Atât sunt de puternice statele naționale că folosesc
organizațiile internaționale pentru scopuri proprii. Să ne gândim la SUA și Uniunea
Sovietică duelându-se la Consiliul de Securitate ONU, purtând un Război Rece în timp
ce făgăduiau apartenență credincioasă unei organizații al cărui scop este menținerea
păcii și securității internaționale. Sau China și Rusia folosindu-și poziția în Consiliul de
Securitate pentru a proiecta mai multă putere decât au în fapt.
Organizațiile internaționale pot conta când sunt produsul unui interes mutual comun al
statelor cu aceleași idei. Iar acordurile de liber schimb multilaterale pot conta când
codifică realități economice benefice părților implicate. Asta se întâmplă ocazional în
anumite organizații, precum Uniunea Europeană între 1991-2008, sau Liga Națiunilor
imediat după Primul Război Mondial.

Dar, per total, organizațiile internaționale și multe alte grupuri multilaterale sunt sclave
ale statelor naționale și unelte ale marilor puteri. Odată create, ele prind viață
independent, șchiopătând înainte din virtutea inerției sau a instinctului de supraviețuire
al birocrației. Asta le poate da aparența de supre importante. Dar cel mai adesea, ele
sunt cooptate din interesul statelor membre. Cheia în analiza lor este să nu luăm
declarațiile lor prea în serios, și să ne ținem ochii pe cine trage de sfori. (autor: Jacob L.
Shapiro)

Conflictul iminent dintre China și Japonia

miercuri, 13 Dec 2017, 15:20 • GEOPOLITICALRO
521 afişări

Este ușor să uităm că, până de curând, în secolul al XIX-lea, China și Japonia erau țări
izolate și provinciale, orientate către interior și primitive din punct de vedere tehnologic.
În prezent, China și Japonia sunt cea de-a doua și cea de-a treia economie a lumii.
Încercarea eșuată a Japoniei de dominație regională în timpul celui de-al doilea Război
Mondial și reconstrucția economică ce a urmat au afectat profund lumea. Nici unificarea
Chinei sub regimul comunist și încercările din ultimul deceniu de a deveni o putere
regională nu sunt mai puțin importante.

Și totuși, cu toată puterea și bogăția acumulate de China și Japonia, din 1800 și până în
prezent niciuna dintre țări nu a devenit suficient de puternică pentru a-și putea
proclama supremația în regiune. Încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
dezvoltarea Chinei și a Japoniei s-a produs în funcție de dorințele puterilor externe.
Japonia a încercat să rupă rândurile și aproape că a făcut-o în timpul celui de-al doilea
Război Mondial, dar a fost în cele din urmă împiedicată de Statele Unite. China, 'unsă'
deja de mulți drept o mare superputere a lumii, rămâne o țară divizată.

Această stare de lucruri începe să se schimbe, iar confruntarea dintre SUA și Coreea de
Nord pe tema programului nuclear al Phenianului ne arată cât de mult. SUA nu doresc o
Coree de Nord — stat sărac, totalitar cu circa 25 de milioane de locuitori subnutriți și
izolați — care să obțină arme nucleare capabile să lovească teritoriul SUA și au
amenințat Phenianul în toate felurile posibile. Și totuși, Phenianul rămâne de neclintit și
face acest lucru nu pentru că (președintele nord-coreean) Kim Jong Un ar fi nebun, ci
pentru că știe că va rezista, fie ce-o fi.

Din punctul de vedere al lui Kim, sunt doar două moduri de a obliga Phenianul să pună
capăt dezvoltării programului său nuclear: SUA fie distrug regimul, fie îl conving că a
continua testele va pune sub semnul întrebării înseși supraviețuirea țării. Dar pot oare
SUA să înlăture regimul lui Kim sau măcar să facă Phenianul să creadă că pot face asta?
SUA pot înlătura regimul de la Phenian în două feluri. Primul — utilizarea de către SUA
a propriului arsenal nuclear extins — ar crea un precedent asupra folosirii armelor de
distrugere în masă pe care Washingtonul nu ar dori să-l creeze. Al doilea — o invazie la
scară largă și ocuparea Coreei de Nord — ar fi o povară chiar și pentru capacitățile SUA
și s-ar putea să nu aibă efectul scontat. SUA i-ar putea învinge pe nord-coreeni pe
câmpul de luptă, dar așa cum au arătat-o războaiele din Vietnam și Irak, înfrângerea
inamicului în bătălie nu înseamnă același lucru cu a obține victoria. Și mai este, desigur,
chestiunea Chinei, care a sărit în ajutorul Phenianului în 1950, ultima dată când SUA au
luptat în Peninsula Coreea, și ar putea s-o facă din nou dacă SUA recurg la un atac
preventiv masiv asupra Coreei de Nord.

Loviturile militare limitate sunt o altă posibilitate însă, oricât de atractive ar fi din punct
de vedere politic, ele pot doar întârzia, nu distruge, programul nuclear nord-coreean. Și
cu siguranță ar spori credibilitatea Phenianului. Orice atac care nu reușește să înlăture
regimul politic va fi folosit ca propagandă, 'vândut' ca o victorie nord-coreeană
împotriva 'imperialiștilor americani care se comportă ca niște gangsteri'.

Aceasta este limita de sus și de jos a puterii americane. În întreaga lume, SUA s-au
preocupat să adopte o politică externă care nu se bazează pe intervenție americană
directă, ușor de spus, greu de făcut, mai ales când în joc este posibilitatea izbucnirii unui
război nuclear. Degeaba analiștii insistă că Phenianul nu va folosi niciodată armele
nucleare pentru că și-ar putea atrage propriul sfârșit. Nu analiștii iau deciziile și nu
analiștii trăiesc cu povara unei decizii greșite.

În aceasta constă ingeniozitatea strategiei nord-coreene. Scopul este să incite SUA să

reacționeze la comportamentul său și apoi să folosească aceste reacții pentru a obține
sprijin. Iar strategia dă roade. SUA au declarat în repetate rânduri că nu vor permite
Coreei de Nord să dețină arme nucleare. Dacă Phenianul obține arma nucleară, atunci
ce mai reprezintă garanțiile de securitate americane? Dacă SUA atacă Phenianul fără să
distrugă regimul lui Kim, atunci Coreea de Nord poate susține că i-a înfrânt pe
'imperialiști'. Dacă SUA sunt de acord să-și retragă forțele din Coreea de Sud în
schimbul încetării testelor cu rachete nord-coreene, atunci Phenianul este cu un pas mai
aproape de scopul său final: unificarea Peninsulei Coreea sub regimul nord-coreean.

În orice scenariu, concluzia este aceeași: SUA de unele singure nu își pot impune
condițiile în Asia de Est. Nu pot îngenunchia Coreea de Nord. Nu pot obliga China să
facă ceea ce China nu vrea să facă. Nici măcar nu-și pot convinge aliatul, Coreea de Sud,
să pretindă că opțiunea atacului preventiv este pe masă. Japonia este cu ochii pe SUA și
pe ceea ce SUA nu pot face și, pentru prima dată din 1945, își pune o întrebare deloc
liniștitoare: Cum arată politica niponă dacă Tokyo nu se poate baza pe garanțiile de
securitate americane?

SUA au vărsat sânge și au cheltuit sume uriașe pentru a crea o rețea de alianțe în Asia de
Est pentru a împiedica orice țară din regiune să le pună sub semnul întrebării
supremația. Astfel că cea mai mare putere regională, China, nu Coreea de Nord, este cea
care testează strategia americană. Deja un colos economic, China își dezvoltă rapid
capacitățile militare, iar liderul de la Beijing, Xi Jinping, intenționează să purceadă la o
transformare de proporții a economiei chineze care, dacă va avea succes, va ajuta China
să devină autosuficientă și stabilă din punct de vedere politic, cum nu a fost nicicând în
ultimele patru veacuri. China mai are un drum lung de parcurs, dar pe termen scurt,
puterea Chinei este în creștere, iar incursiunile Beijingului în mările Chinei de Sud și de
Est, investițiile sale strategice din întreaga Asie și dezvoltarea permanentă a forțelor sale
navale validează această putere în creștere.

Această ascensiune va face în mod inevitabil ca Beijingul să intre în conflict cu Tokyo.

Un astfel de conflict nu este o noutate, dar condițiile pentru conflict sunt diferite de
această dată. Din start, China și Japonia sunt amândouă puternice. La începutul
secolului al XX-lea, Japonia era cu mult mai puternică decât China. În prezent, este greu
de spus care dintre cele două țări este mai puternică. Populația Chinei este mult mai
mare, dar Japonia este mai stabilă și se laudă cu capacități militare și tehnice mai
performante. Acestea sunt premisele unei rivalități între două țări aflate cam la același
nivel.

Mai mult, China și Japonia nu se mai tem că ar putea fi cucerite. Poate părea o
observație evidentă, dar adevărul este că pentru prima dată de la Revoluția Industrială
cele două țări pot lua decizii pe cont propriu. Acum, primele indicii ale unei competiții
sino-nipone pentru Asia încep să iasă la suprafață. Ignorați lucrurile pe care premierul
nipon Shinzo Abe și președintele chinez Xi Jinping și le-au spus unul altuia recent —
declarațiile lor caută să ascundă realitatea, nu s-o prezinte așa cum este. Priviți în
schimb la felul în care acționează. China investește capital politic și financiar
semnificativ în Filipine în încercarea de a ademeni Manila de partea sa și de a o
îndepărta de SUA. Japonia este și ea prezentă acolo, cu sprijin și ajutoare militare, dar și
cu stimulente de ordin economic. China urmărește un potențial strategic în cultivarea
relației cu Myanmar, dar nici Japonia nu se lasă mai prejos, promițând investiții și
ajutoare fără 'capcanele' aflate adesea în spatele ofertelor Chinei.

S-a vorbit mult despre inițiativa chineză One Belt, One Road, o dovadă a PR-ului
excelent al Beijingului, și prea puțin despre resuscitarea Parteneriatului Trans-Pacific de
către Japonia, care a promis să investească peste 200 de miliarde de dolari în țări
africane și asiatice, sau despre inițiative în care sunt implicate Banca de Dezvoltare
Asiatică, Agenția de Cooperare Internațională a Japoniei și Inițiativa de Infrastructură a
Japoniei. China a reușit să pună pe fugă alte puteri din Marea Chinei de Sud, dar
Japonia nu poate fi izgonită din Marea Chinei de Est. Între timp, Japonia susține
Dialogul de Securitate în Patru — care reunește SUA, Japonia, India și Australia —
pentru a ține puterea Chinei limitată la sfera sa tradițională de influență.

Conflictul va căpăta proporții încet. Contururile sale abia acum prind formă. SUA nu vor
dispărea cu totul din Asia — Washingtonul are încă un rol important de jucat și felul în
care va gestiona criza nord-coreeană va contribui la definirea pe termen lung a
echilibrului de putere din regiune. Dar în următorii câțiva ani, SUA vor atinge limita de
sus a puterii lor și, atunci când o vor face, vor urmări o nouă strategie, bazată pe abila
manipulare a relațiilor, nu pe forța brută. Și atunci SUA vor descoperi că Japonia și
China nu mai sunt rupte de istoria lumii, ci configurează istoria în conformitate cu
propriile interese.

Proiectul "One Belt, One Road" al Chinei se

confruntă cu rezistență
vineri, 24 Nov 2017, 13:02 • GEOPOLITICALRO
1227 afişări

21 noiembrie 2017 - Țările doresc finanțarea Chinei dar nu cu orice preț.

Proiectul "One Belt, One Road" al Chinei, o inițiativă mult lăudată de a conecta țara cu
Europa, Orientul Mijlociu, Africa și alte părți din Asia, se confruntă cu rezistență din
partea statelor a căror cooperare este necesară Beijingului pentru construcția proiectelor
foarte ambițioase de infrastructură. Săptămâna trecută, Pakistan și Nepal s-au retras
din acorduri pentru construcția de baraje cu China din cauza dezacordurilor privind
termenii acordurilor. Țări care au încheiat parteneriate cu China pe proiecte ca astea au
nevoie de finanțele și expertiza Chinei pentru a își ajuta dezvoltarea economiei și
infrastructurii. Dar aceste două cazuri arată că anumite țări nu doresc doar să accepte
termenii Chinei pentru acces la bani. Există limite pentru forța economică a Chinei, iar
Beijingul se poate aștepta la rezistență similară din partea altor țări.

Pe 15 noiembrie, Pakistanul a anunțat că se retrage din proiectul de 14 miliarde USD al

Barajului Diamer-Bhasha, parte a proiectului Coridorului Economic China Pakistan, din
cauza obiecțiilor sale cu privire la anumiți termeni și condiții venind din partea Chinei.
Conform șefului Autorității de Dezvoltare Hidrologică și Energetică din Islamabad,
China cerea să fie proprietar asupra proiectului și operațiunilor și voia ca forțele sale să
asigure securitatea. Pakistanul va folosi resursele financiare proprii pentru a continua
barajul, de la care se așteaptă o producție de 4.500 megawați — în mare echivalent cu
neajunsul energetic al țării.

Înainte ca barajul să fie inclus în proiectul CECP de 62 miliarde USD, pakistanezii

căutaseră finanțare de la Banca Mondială și Banca Asiatică de Dezvoltare. Ambele
instituții au refuzat să finanțeze proiectul din pricina locației sale în partea controlată de
Pakistan a regiunii disputate Kashmir. Proiectul, care este în lucru de 15 ani, deja s-a
confruntat cu numeroase întârzieri și s-ar putea confrunta cu și mai multe dacă Pakistan
nu poate furniza banii necesari completării barajului.

CEPC-ul va continua să finanțeze alte proiecte, inclusiv drumuri, facilități energetice,

sisteme de transport și portul Gwadar. Într-un moment în care relațiile cu Statele Unite
s-au deteriorat, Pakistanul depinde mult mai mult de China pentru asistență în
dezvoltare, aspect ce face decizia de a refuza finanțarea chineză pentru baraj și mai
semnificativă. Pakistanul nu a luat această decizie ușor, dar nu putea accepta termenii
doriți de China; un proiect major de infrastructură deținut de China și păzit de forțele de
securitate chineze a fost un pas prea departe.

Tot săptămâna trecută, Nepalul a anunțat că va renunța la un acord de 2.5 miliarde USD
cu compania de stat chineză China Gezhouba Group privind construcția proiectului
hidroelectric Budhi Gandaki. Centrala hidroelectrică ar fi generat 1.200 megawați de
electricitate. Acordul a fost semnat în luna iunie anul trecut — la mai puțin de o lună
după ce Nepalul a fost de acord să participe în OBOR — de către guvernul pro-Beijing
dominat de maoiști la putere în acel moment.

Guvernul a fost înlocuit între timp de un guvern interimar, care a spus că o parte cheie a
deciziei sale de a se retrage din acord a fost că acordul fusese încheiat fără un proces
competitiv de licitare. Există multă speculație că facțiuni ce sprijină India din interiorul
guvernului interimar au stat în spatele deciziei. Nepalul a fost de multă vreme parte a
unei lupte pentru influență între cele mai populate două țări de pe planetă. Cu alegerile
apropiindu-se pe 26 nov., viitoarea balanță între facțiunile pro-China și pro-India
rămâne neclară, dar lupta dintre aceste două tabere este doar o parte din motivul pentru
care Nepalul s-a retras din acord și pentru care China a avut probleme în a-și asigura
sprijinul partenerilor săi.

Într-un articol publicat săptămâna aceasta, ziarul din Hong Kong, South China Morning
Post, sublinia implicațiile mai largi ale anulării acestor două acorduri. Faptul că un ziar
chinezesc a fost critic în mod deschis de cum a tratat China această chestiune este de
notat. Publicațiile chinezești nu recunosc adesea probleme în proiectele de marcă ale
Președintelui Xi Jinping. Dar lumea începe să observ că sunt multe probleme cu OBOR.
Eșecul acestor acorduri are legătură cu faptul că OBOR este o prea ambițioasă căreia îi
lipsește o strategie coerentă.
Cel mai dezvoltat dintre cele șase coridoare economice terestre ale OBOR merge din
provincia Xinjiang în vestul Chinei pe toată lungimea Pakistanului până la portul
Gwadar de la Marea Arabiei. Pakistanul vede proiectul ca o parte majoră din relația sa
strânsă cu China și cu eforturile de a adresa infrastructura sa slabă. Dar Pakistanul
înțelege că interesul principal al Chinei în proiect este să se asigure că firmele chineze
pot profita din el, de a găsi noi piețe pentru produsele sale și să stabilească o nouă rută
comercială care nu este dependentă de căile maritime de navigație.

Este puțin probabil ca Pakistanul și Nepalul să fie singurele țări ce vor fi critice abordării
Chinei cu privire la aceste proiecte de infrastructură. Țări din Asia Centrală, unde
chinezii încearcă să dezvolte un alt coridor critic ca parte a OBOR, pot ridica obiecții
cererilor chinezești, ce se demonstrează a fi excesiv de împovărătoare pentru partenerii
Chinei. Aceste țări doresc finanțarea Chinei dar nu cu orice preț. (AS — autor: Kamran
Bokhari)

Stalingrad
miercuri, 29 Nov 2017, 12:03 • GEOPOLITICALRO
989 afişări

22 noiembrie 2017 - Armata germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a
văzut orașul drept un popas în drumul către petrolul din Baku, dar s-a dovedit a fi un
malaxor.

Pe 19 noiembrie 1942, Uniunea Sovietică a lansat Operațiunea Uranus. Scopul său era să
înconjoare și să distrugă armata germană ce lupta în orașul Stalingrad. Uranus a strâns
lațul germanilor câteva zile mai târziu.

Am scris despre cele patru mari bătălii din 1942 ce au stins șansele de victorie în al
Doilea Război Mondial pentru forțele Axei. Până acum am scris despre Midway,
Guadalcanal și El Alamein. Acum este momentul să scriu despre cea mai masivă, brutală
și crucială dintre cele patru bătălii: Stalingrad. A fost o bătălie ce s-a întins pe cinci luni,
din august târziu 1942 până la începutul lui februarie 1943, dar Operațiunea Uranus a
fost momentul decisiv. La fel ca alte bătălii pe care le-am discutat, Stalingrad nu a
câștigat războiul pentru Rusia. Ce a făcut, însă, a fost să facă victoria germană
imposibilă.

Eșecuri în informații

Bătălia Stalingradului a avut originile într-o greșeală de calcul crucială germană de la

începutul războiului. Operațiunea Barbarossa, numele de cod pentru invazia germană
din est, fusese concepută să distrugă Uniunea Sovietică, asigurând flancul de est al
Germaniei și astfel garantând controlul german al Europei continentale. Invazia a
început pe 22 iunie, 1941.

Dar germanii au făcut o greșeală critică de dinainte ca invazia să înceapă. Barbarossa a

fost un atac pe trei fronturi. Unul înspre statele Baltice și apoi spre Leningrad (Sankt
Petersburgul de azi), al doilea către Moscova, iar al treilea spre sud, cu scopul de a cuceri
Ucraina iar mai apoi Caucazul. Formularea planului în acest fel a violat unul din
principiile războiului, unul sacru pentru comandamentul superior german: concentrarea
forțelor. Prin divizarea forțelor, niciunul din scopurile germanilor nu a fost atins.
Leningrad a supraviețuit în pofida blocadei Germaniei, germanii au fost opriți chiar
înainte de Moscova, iar atacul în sud nu fusese construit încât să aibă succes.
Greșeala germanilor avea rădăcini într-un eșec de informații. Abwehr-ul, serviciul
militar de informații german, subestimase grav mărimea rezervelor sovietice. Bazându-
se pe aceste estimări, comandamentul superior german crezuse greșit că nu este necesar
să își concentreze forțele. Germanii prevăzuseră o bătălie de încercuire inițială pentru
capturarea armatelor sovietice, urmată de un avans împotriva unor rezerve slabe,
culminând într-o victorie înainte de finalul iernii lui 1941.

Planul german de asemenea nu luase în calcul atacul Japoniei asupra Pearl Harbor în
acel decembrie. Germania sperase că Japonia va ataca Siberia, blocând armata sovietică
postată acolo. După Pearl Harbor, însă, sovieticii știau că Siberia este sigură. Japonia
putea lupta doar pe un front, iar Statele Unite o ținea ocupată. Asta le-a permis
sovieticilor să își mute forțele din est — forțe pe care informațiile germane le văzuseră
drept irelevante în războiul european — la Moscova, unde au jucat un rol instrumental
în blocarea avansului german.

Acest eșec în informații i-a costat pe germani o victorie în 1941. Ar fi putut scoate
Uniunea Sovietică din joc dacă ar fi capturat Moscova, dar asta este neclar. Leningrad a
fost un spectacol marginal strategic. Dar războiul putea fi câștigat cu siguranță în sud.
Iar bătălia crucială din sud a fost la Stalingrad.

Malaxorul

Războaiele și economiile modern funcționează pe petrol, iar sursa majoră de petrol a

sovieticilor era Baku, în Azerbaidjan. Orașul din sudul Caucazului fusese dezvoltat de
frații Nobel (familia care a dat numele premiului) la mijlocul secolului XIX și fusese
prima sursa majoră de petrol a Europei. Dacă germanii și-ar fi concentrat întreaga
invazie în sud și ar fi cucerit calea dintre râurile Volga și Don, petrolul din Baku nu ar fi
putut curge spre industria sovietică, și nici o cantitate de împrumuturi și închirieri sub
Lend-Lease nu ar fi putut echivala. Dar din cauza informațiilor defectuoase, germanii au
crezut că pot atinge toate cele trei obiective în 1941. Au crezut greșit.

Până primăvara viitoare, germanii au realizat greșeala lor. Era rândul lui Stalin să fie
victima informațiilor eronate. Stalin a crezut (și germanii l-au făcut să creadă asta) că
asaltul principal german în 1942 va fi împotriva Moscovei. În schimb, Germania și-a
concentrat forțele într-un atac către Volga, către Don și orașul Astrahan, cu intenția de a
izola Baku. Stalin a fost șocat când germanii au lansat Operațiunea Albastru în sud.

Până în August 1942, germanii au ajuns la Stalingrad. Era un popas pentru ei pe care se
așteptau să îl cucerească ușor înainte să treacă Volga și să avanseze spre Astrahan.
Sovieticii au înțeles imediat amenințarea ridicată de Operațiunea Albastru, dar forțele
lor erau concentrate în locul greșit.

Fără o armată masată ca să fie pusă în luptă, sovieticii au implementat o strategie de

malaxor. Au trimis trupe prost antrenate, prost înarmate peste Volga pentru a fi
anihilate de germani. Speranța sovieticilor era ca asta să le dea destul timp să își mute
forțele la sud pentru un contra-atac. Germanii au înțeles greșit amenințarea. Credeau că
Stalin își trimite zeci de mii de soldați la moarte doar pentru a-i dezechilibra pe germani,
și deciseseră că sovieticii erau cu un pas deasupra hăului. În loc să se retragă de la
Stalingrad și să treacă într-un război de manevră — genul de lucru la care germanii erau
cei mai buni — au acceptat cel mai rău mod de luptă pentru ei înșiși: o bătălie statică
urbană care punea atacatorii în mare dezavantaj.

Unii au spus că Hitler și Stalin au văzut Stalingradul în primul rând drept o potențială
victorie de propagandă; erau mai puțin interesați de valoarea strategică și mai
preocupați de capturarea sau apărarea unui oraș numit după liderul sovietic. Asta pur și
simplu nu a fost cazul. Stalin trebuia să nu îi permită lui Hitler să treacă Volga. Hitler
era sigur că sovieticii au ales o strategie sinucigașă și că dacă germanii pot să mai reziste
puțin, sovieticii vor eșua iar drumul către Astrahan ar fi liber. Greșelile lor au fost de
înțeles, iar generalii germani au văzut lucrurile la fel, în pofida a ceea ce au spus în
memoriile postbelice.

În timp ce bătălia statică era în toi, în septembrie și octombrie, sovieticii masau forțe pe
ascuns în nordul și în sudul orașului. Pe 19 nov., 1942, au lansat contra-atacul lor,
Operațiunea Uranus. Forțele sovietice au lovit în nordul și sudul Stalingradului,
încercuindu-l și blocând Armata a 6-a Germană, care fusese angajată total în luptă.
Sovieticii s-au concentrat pe trupele aliate Germaniei — italienii, românii și ungurii —
știind că sunt mai puțin motivate și mai puțin rezistente. Germanii știau și ei asta, dar
nu aveau destule trupe pentru a ține linia așa că nu aveau altă opțiune decât să își
folosească aliații.

Odată ce au avut înconjurat orașul, sovieticii și-au menținut pozițiile. În loc să sufere
mai multe pierderi intrând în Stalingrad, au optat pentru înformetarea germanilor.
Hitler a transmis Armatei a 6-a să mențină pozițiile și nu a încercat eliberarea sa până la
finalul lui decembrie. Retragerea ar fi însemnat că războiul era pierdut. Între timp,
germanii au lansat o ofensivă slabă în Caucaz într-o ultimă încercare de a captura Baku
direct. Traversarea Caucazului la începutul iernii, însă, era imposibil.

Și dacă

Baku era ușor de capturat în 1941, dar în 1942 sovieticii erau gata de război. Chiar și
după începutul Bătăliei de la Stalingrad, Germania s-ar fi putut recupera dacă ar fi dat
trupelor sovietice din oraș o alternativă malaxorului. Trupele de acolo erau captive între
cruzimea germanilor și cruzimea compatrioților lor. Pentru soldații sovietici de pe malul
de vest al Volgii sloganul era "Nu există pământ la est de Volga". Ar fi murit sigur din
cauza NKVD-ului, serviciul secret sovietic, dacă se retrăgeau, și ar fi murit sigur dacă
erau capturați de germani. Acest eșec al germanilor de a da trupelor sovietice de la
Stalingrad un motiv de predare a fost crucial. I-a costat timp și, eventual, bătălia.

După Stalingrad, dacă germanii ar fi ajuns la Astrahan, nu ar fi existat o invazie aliată în

Franța. Cu frontul de est sigur, Germania ar fi putut să transfere majoritatea forțelor
sale în vest. Petrolul din Baku ar fi alimentat efortul de război al lui Hitler indiferent de
bombardamentele aliate, iar Germania ar fi putut să construiască avioane cu care să
răspundă pe măsură. În schimb, ei au subestimat rezervele și reziliența sovieticilor; nu
au înțeles că Stalingradul ar putea fi ocolit în drumul către Astrahan; și spre deosebire
de Stalin, nu au avut agilitatea de a schimba strategia rapid.

Wehrmachtul nu a fost distrus la Stalingrad, dar din 1943 rămăsese fără opțiuni
ofensive serioase. Germanii trebuiau să facă pace, și aparent existaseră contacte cu
sovieticii. Dar germanii insistaseră să rețină mare parte din cuceririle lor. Sovieticii nu
aveau niciun motiv să accepte o astfel de ofertă. Știau că dacă Germania reține orice
teritoriu capturat, ar fi reconstruit și ar fi atacat iar. Și știau că Germania se confrunta cu
un război de atriție pe două fronturi pe care nu mai avea cum să îl câștige.

Midway și Guadalcanal distruseseră orice speranțe pentru o victorie japoneză în

Războiul din Pacific. El Alamein a închis calea efortului german de a cuceri Canalul
Suez. Iar Stalingrad a eliminat posibilitatea unei înfrângeri sovietice. Aceste adevăruri
apar din realități geopolitice. Japonezii aveau nevoie de control asupra fluxului de
materii prime către Japonia. Puteau să aibă un avans timpuriu asupra SUA, dar dacă nu
puteau obliga SUA să facă pace, nu puteau să-și mențină avantajul. Germanii aveau
nevoie de resursele sovietice, dar ca japonezii, aveau nevoie de o victorie rapidă sau nu
ar fi câștigat deloc. Nu puteau susține un război pe două fronturi.

Germania și Japonia erau amândouă puteri mărețe cu vulnerabilități majore pe care au

încercat să le rectifice prin război. Pentru o vreme au putut crea iluzia că sunt mai
puternice decât erau într-adevăr. A fost o iluzie așa puternică încât au început și ei să o
creadă. Au devenit orbi la faptul că pentru victorie, totul trebuia să meargă perfect. În
orice efort uman nimic nu merge perfect.

Iranul remodelează Orientul Mijlociu

miercuri, 6 Dec 2017, 12:04 • GEOPOLITICALRO
1188 afişări

29 noiembrie 2017 - Pentru moment, Iranul a primit liber să se afirme.

Iranul întotdeauna s-a văzut ca fiind în competiție cu statele arabe pentru dominație
asupra Golfului Persic. Ambițiile sale au fost temporar oprite la finele anilor '80, după
un război de opt ani cu Irakul ce a provocat mai mult de un milion de victime în Iran.
Războiul s-a încheiat cu o remiză militară, dar strategic a blocat speranțele Iranului de
a-și mări puterea spre vest. Războiul împotriva Statului Islamic, în special în Irak, a
deschis iar aceea ușă.

Avântul iranian

Responsabilitatea pentru luptele din Irak a căzut în mare pe armata irakiană, împreună
cu câteva miliții șiite, care au dus o luptă lungă de atriție pentru a învinge SI.
Încorporați în armata irakiană, și în direct control al milițiilor, erau consilierii iranieni.
Statele Unite aveau consilieri și trupe acolo și ei, dar iranienii erau mult mai eficienți în
căpătarea influenței în armata predominant șiită. SUA a acceptat reticent această stare
de fapt — avea nevoie ca SI să fie înfrânt, dar nu dorea să absoarbă numărul victimelor
care ar fi rezultat din bătălia lungă și anevoioasă ce era necesară. În schimb, SUA s-a
bazat mai mult pe bombardamente aeriene.

Trebuia să existe, în mod evident, un grad de coordonare între forțele irakiene și miliții
— cel puțin destulă cât să prevină fratricidul. Asta însemna că trebuie să existe
coordonare cu consilierii iranieni care comandau efectiv anumite unități ale armatei
irakiene. Câtă coordonare este neclar, dar SI a fost învins în final, iar Iranul a fost lăsat
să controleze cel puțin o parte semnificativă a forței militare din Irak. Dată fiind
influența Iranului și prezența în jurul Basra din sudul Irakului, iranienii sunt într-o
poziție puternică în interiorul Irakului, fără forțe majore în poziție pentru a-i stânjeni. Și
sunt liberi să trimite mai multe forțe în Irak dacă doresc.

Iranul este într-o poziție puternică și în Siria. Împreună, Iranul și Rusia au prevenit
colapsul guvernului Assad. Hezbollahul din Liban a fost foarte implicat în luptele din
Siria, având și un număr mare de ofițeri iranieni împreună cu ei, iar forțele iraniene
sunt împrăștiate pentru a susține armata siriană a lui Assad. Rușii deja discută de un joc
final în care Assad recâștigă părțile din Siria pe care le-a pierdut. Că se va întâmpla sau
nu, regimul Assad nu mai este împresurat. Mai mult, Rusia a spus deja că plănuiește să
își reducă prezența în Siria, ceea ce i-ar lăsa pe iranieni drept influența primară asupra
sirienilor, adâncind o relație care exista de dinainte de izbucnirea războiului civil.

Yemenul este încă o zonă de putere iraniană. În Yemen, la sud de Arabia Saudită,
iranienii îi susțin pe rebelii șiiți Houthi. Cum rebelii au devenit mai puternici în ultimii
ani, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și alții au lansat bombardamente aeriene
împotriva lor. Bombardamentele au eșuat în a-i învinge pe Houthi, iar acum sunt și mai
puternici. O rachetă a fost lansată dinspre Yemen către Riad la începutul lunii trecute.
Ar fi fost o rachetă de fabricație iraniană, și un mesaj către saudiți cerându-le ieșirea din
Yemen.

Este important să nu se exagereze puterea Iranului. Este clar influent, iar ușa către mai
multă putere este deschisă, dar Iranul nu este încă într-o poziție să exercite forță
militară decisivă în Orientul Mijlociu. În același timp, realizările Iranului nu trebuie
subestimate. Este cea mai influentă putere din Irak și are un număr semnificativ de forțe
acolo. Controlează, mai mult sau mai puțin, cea mai puternică forță militară din Liban și
are capacități limitate în Siria. Are cel puțin consilieri militari în Yemen. Finalmente,
Iranul a făcut progrese și în sfera de influență a Arabiei Saudite. Relația Qatarului cu
Iranul este parte a motivului pentru care a fost boicotat de mare parte din lumea arabă.

Potențiala coaliție

Arabia Saudită este în mod curent cea mai mare amenințare pentru ambițiile Iranului.
În anii '60, când Șahul Iranului era încă la putere, Iranul a purtat un război cu saudiții în
Oman. Relația lor a rămas ostilă după revoluția iraniană. Parte a problemei este religia:
Arabia Saudită este inima Islamului sunit, Iranul a Islamului șiit. Dar există probleme
mai serioase.

Prima este petrolul. Dominarea resurselor petroliere de către saudiți și principalitățile

asociate de pe coasta de vest a Golfului Persic a creat o permanentă amenințare pentru
Iran din pricina puterii militare pe care o cumpărau. În plus, garanțiile SUA către Arabia
Saudită cu scopul de a asigura fluxul de produse petroliere din Golful Persic a dat
saudiților o invulnerabilitate pe care propria lor forță militară nu o putea asigura.

În momentul de față, Arabia Saudită se confruntă cu dificultăți extreme. Declinul în

prețul petrolului a creat probleme economice și politice pentru Riad, care și-a folosit
dintotdeauna profitul petrolier pentru a menține stabilitatea. Introducerea unui prinț
moștenitor de 32 de ani, precum și decizia acestuia de a aresta câteva personalități cheie
din regat, a creat un nivel de instabilitate internă care este imprevizibilă.

Dată fiind această situație internă, abilitatea Arabiei Saudite de a se proteja față de Iran
este neclară. Saudiții au demonstrat deja limitele puterii lor aeriene în Yemen.
Așteptarea istorică era că britanicii, iar apoi americanii, le vor garanta siguranța
națională. Dar asta era când Golful Persic era un furnizor indipensabil al petrolului
planetei. Prețul petrolului este jos, dar la fel de important este și că sursele de petrol s-
au multiplicat, asemenea disponibilității producătorilor de a îl vinde. Petrolul saudit pur
și simplu nu mai este atât de important.

Saudiții au făcut uverturi față de israelieni. Israelul în mod cert poate furniza tehnică
militară. Dar adevărul este că Israelul se poate confrunta cu o amenințare proprie din
parte Iranului, iar armata sa este relativ mică și nu este creată pentru misiuni străine de
scară largă. Din cauza mărimii forțelor sale, Israelul nu poate susține război prelungit de
înaltă atriție ca cel îndurat de Iran în anii '80. Așadar iranienii pot amenința Israelul cu
singura strategie care este periculoasă pentru ei: un război de atriție. Este o posibilitate
distantă dar una pe care Israelul trebuie să o ia în considerare. În termeni simpli,
Israelul nu poate promite Arabiei Saudite mai mult de materiale, indiferent de ce oferă
saudiții la schimb, iar materialele sunt singurul lucru pe care saudiții îl au deja în
abundență.
Cea mai mare amenințare pe termen lung a intereselor Iranului, însă, este Turcia. Turcii
se află în fața unei întrebări geopolitice fundamentale. Cât iranienii au fost relativ
închiși, Turcia s-a putut concentra pe treburi domestice, fără a se implica mult în Siria
sau Irak. Dar acum, Turcia trebuie să decidă dacă poate trăi cu un Iran putere regională
majoră, sau dacă trebuie să își afirme propriile revendicări asupra regiunii. Turcia, prin
geografie și capacitate militară inerentă, poate bloca Iranul dacă alege să facă acest efort
și să își asume acest risc, dar în acest moment lucrează cu Iranul, în special pe problema
kurdă. La un moment dat, Turcia va trebui să aleagă între problema kurdă și problema
strategică mai largă. Asta va fi determinată, parțial, de poziția SUA privind varii facțiuni
kurde și viziunea SUA pentru raporturile cu Iranul.

Un test al dezangajării SUA

SUA este capabilă să închidă Iranul dar doar cu o forță substanțială. SUA a fost în război
din 2001. În acest moment nu are o strategie clară pentru Orientul Mijlociu. În Irak,
abordarea americană a fost să blocheze atât suniții cât și șiiții de la dominarea țării — în
timp ce reduceau forțele SUA prezente. Asta i-a lăsat în poziția de a depinde de forțe
controlate sau influențate de Iran pentru a înfrânge Statul Islamic. În Siria, strategia
SUA a fost să creeze o forță terță să îl elimine pe Assad. Aceasta nu a funcționat.
Garanțiile americane pentru Arabia Saudită și Israel sunt încă în vigoare, dar ce
înseamnă în acest moment este neclar. Israelul nu are nicio nevoie de implicare directă
a SUA decât în cazul celui mai extrem scenariu de război de atriție. Cât despre saudiți,
garanțiile pe care SUA le-a dat și livrat în timpul Furtunii în Deșert au fost o situație
foarte diferită. Prețurile și oferta de petrol fiind așa cum sunt, nu este clar cât valorează
acea garanție.

SUA nu este configurată să facă față noii realități — una la a cărei creații a contribuit
prin invazia Irakului și apoi părăsirea sa, precum și prin sprijinul pentru Primăvara
Arabă în Siria care s-a transformat într-un dezastru. Aceste politici SUA au condus la
apariția SI, iar lupta împotriva SI, la rândul său, a deschis calea Iranului în Irak și, într-o
mai mică măsură, în Siria. Washingtonul a fost obsedat cu capacitățile nucleare iraniene
și nu a anticipat că influența politică și capacitatea convențională a Iranului se vor
dovedi mai eficiente. În acest moment, nu este clar care este interesul american în
regiune și ce preț e dispus să plătească pentru a-l urmări.

Orientul Mijlociu are o formă nouă și radical diferită. Pentru moment, Iranul a primit
liber să se afirme. Dar are cale lungă de mers până să pretindă putere semnificativă. În
afară de Statele Unite, se confruntă și cu o potențială coaliție între Arabia Saudită, Israel
și Turcia. Fiecare are slăbiciunile sale, dar și Iranul are, iar împreună pot trata problema
și probabil o vor face. Nu trebuie uitați nici jihadiștii sunniți. Înfrânți în forma SI, ei
doar s-au dispersat, nu s-au predat. Iar Iranul a fost inamicul lor. Astfel, avântul iranian
trebuie pus în context. A schimbat dinamica Orientului Mijlociu, dar rămâne vulnerabil.
(AS — autor: George Friedman)

Germania: Cu un ochi pe Balcani

vineri, 1 Dec 2017, 13:00 • GEOPOLITICALRO
644 afişări

29 noiembrie 2017 - Berlinul s-a poziționat ca cel mai important partener din UE al
regiunii.

Serviciul de informații externe al Germaniei își îndreaptă atenția din ce în ce mai mult
către Balcani, conform unui raport al ziarului german Berliner Zeitung. Serviciul, BND,
nu a confirmat relatarea, dar media arareori relatează despre munca BND-ului. Faptul
că au făcut-o în acest caz poate indica dorința serviciului ca publicul să știe unde se află
atenția sa. Oricum, relatarea este consecventă politicii externe pe larg a Germaniei care,
în ultimii ani, și-a sporit atenția dată Balcanilor. Germania este în top trei destinații de
export pentru Serbia, Croația, Bosnia-Herzegovina, Muntenegru, Macedonia, Albania și
Kosovo și este unul din marii investitori europeni din regiune, lucru ce face Germania
cel mai important partener din Uniunea Europeană pentru statele balcanice.

În ultimii ani, Germania și-a întărit relațiile în special cu Serbia, deși Croația a avut,
istoric, legături mai strânse cu Berlinul. Îmbunătățirea relațiilor Germaniei cu Serbia
este parțial datorită legăturilor economice dintre cele două țări. Germania este al doilea
cel mai mare importator al exporturilor sârbești și între primii cinci investitori în Serbia.
Sârbii înșiși recunosc beneficiile legăturilor mai strânse cu Berlinul. Un sondaj publicat
pe 15 noiembrie arată că o treime din sârbi consideră companiile germane drept cei mai
de dorit investitori, acestea oferind salarii bune și oportunități pentru avansare în
carieră

Germania a preluat conducerea în UE în relațiile cu statele balcanice. În 2008, când

criza financiară a expus clivaje sociale și politice în uniune, speranțele începuseră să se
năruie cu privire la alăturarea statelor balcanice în uniune. Pe măsură ce finanțarea UE
pentru aceste state se diminua, eforturile de modernizare și reformă s-au diminuat și
ele. Rusia a fost o altă importantă sursă de finanțarea externă pentru regiune, dar odată
cu începutul crizei ucrainene, precum și cu problemele financiare ale Moscovei, a
devenit clar pentru statele balcanice că nu pot depinde de suportul financiar al Rusiei.
Astfel ele s-au întors către UE — iar asta a însemnat să se întoarcă spre Germania,
liderul de facto al UE.

La acel moment, Germania nu își putea permite o nouă criză în Europa și astfel dorea să
mențină un grad de control și stabilitate în Balcani, adesea o sursă de volatilitate pe
continent. Berlinul era deja implicat în negocieri privind Ucraina și trebuia să facă față
și problemei bancare din zona euro care amenința stabilitatea economică chiar a
Germaniei. Astfel, trebuia să preia frâiele politicii UE privind Balcanii și să ajute
regiunea să evite problemele economice ce ar fi putut destabiliza aceste țări și să ridice o
amenințare la adresa securității în Europa.

În august 2014, Germania a înființat așa-numitul Proces Berlin, o inițiativă diplomatică

pentru îmbunătățirea relațiilor dintre statele balcanice și UE. Prin această inițiativă,
Germania a clarificat că vede Serbia drept cel mai important stat din regiune din cauza
locației sale strategice. A depus mult efort nu numai în sprijin pentru relațiile Serbiei cu
Bruxellesul, dar și în facilitarea dialogului între Serbia și Kosovo. În 2017, Germania a
anunțat că va lărgi Procesul Berlin în forma Procesul Berlin Plus, ce ar mări finanțarea
pentru regiune din partea țărilor europene interesate în proiecte de infrastructură și
dezvoltare. Între proiectele planificate este și o autostradă ce ar lega Serbia de Bosnia-
Herzegovina și o alta ce ar lega Belgradul de Tirana, Albania prin Pristina.

Interesul Germaniei în Balcani și în Serbia a crescut din 2015, când criza migranților a
lovit Europa. Principala cale pentru migranți către Germania trece prin Balcani. Partea
de nord a Serbiei este plată și în special ușor de traversat, făcând țara o grijă specifică. În
fapt, Germania vede statele balcanice drept o componentă critică a securității sale, și din
acest motiv, în parte, Berlinul este foarte vocal în sprijinul pentru accederea lor la UE.
Președintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker a declarat în septembrie că
Muntenegru și Serbia s-ar putea alătura UE până în 2025 — o declarație probabil
influențată de Germania. Germania recunoaște că există obstacole până la realizarea
acestui obiectiv, dar menținerea speranțelor statelor balcanice cu privire la UE le va
încuraja să adopte o poziție pro-Vest, pro-modernizare.

În mod interesant, relatarea cu privire la focusul BND-ului pe Balcani a fost publicat în

aceeași zi în care cancelarul german Angela Merkel a participat la un summit EU-Africa
dedicat migrației. Modul în care guvernul german a tratat criza migranților a mărit
sprijinul publicului pentru extrema dreaptă germană. Partidele principale, inclusiv cel al
lui Merkel, au pierdut locuri în Parlament în fața Alternativei pentru Germania în
alegerile din Septembrie, iar cancelarul a fost pus sub presiune sa prevină un nou flux de
migranți. Lucrul cu state non-UE, precum cele din Balcani, poate ajuta la blocarea rutei
către Europa de Vest și poate preveni o noua criză. Relatarea despre BND poate fi un
semnal către electoratul german că Merkel este serioasă privind controlul migrației, o
parte esențială din asta fiind grija față de statele din Balcani.

Există o altă dimensiune a interesului Germaniei în regiune. Conceptul

Intermariumului, o alianță ce implică țările de la Marea Baltică până la Marea Neagră,
se află în creștere, iar membrii grupului din Europa de Est au discutat expansiunea la
sud-vest către Marea Adriatică prin includerea Austriei, Croației și Sloveniei. Dar
adăugarea Croației și Sloveniei în această alianță lărgită, numită Inițiativa celor Trei
Mări, ar putea supăra Serbia, care s-ar vedea înconjurată de membrii unui grup din care
a fost exclus.

Germania înțelege asta foarte bine. Prin menținerea unei relații apropiate cu Serbia,
Berlinul poate trimite un mesaj către membrii est-europeni ai Intermariumului, precum
și Statelor Unite — susținători ai alianței, că este în continuare o națiune puternică
europeană și că are un interes în viitorul Europei de Est. Într-o lume în care UE și NATO
se află în declin, Germania trebuie să acționeze independent pentru a-și asigura
propriile interese. (AS — autor: Antonia Colibasanu)

Divorțul murdar al Regatului Unit și Europei

vineri, 8 Dec 2017, 12:59 • GEOPOLITICALRO
1935 afişări

6 decembrie 2017 - Uniunea Europeană vrea ca despărțirea să usture Londra, chiar dacă
rănește Europa prin asta.

Un divorț poate să fie o afacere neplăcută. În cele mai multe cazuri, o parte vrea să plece
iar cealalta ar vrea ca prima să rămână. În anumite cazuri, una din părți face amenințări
— de regulă de natură financiară — care s-ar dovedi dezastruoase pentru ambele părți.
În cele mai rele cazuri, copiii sunt folosiți ca arme pentru a-l răni pe celălalt. Un divorț
este o formă de nebunie unde furia domină, iar ambele tabere sunt de regulă dispuse să
distrugă totul doar pentru a preveni dorințele celuilalt.

Regatul Unit a intentat divorț Uniunii Europene acum ceva mai mult de 17 luni. UE vrea
ca despărțirea să usture Regatul Unit, chiar dacă rănește UE în același timp. De fapt, în
starea sa deluzională, Bruxellesul spune că uniunea nu va fi rănită de pierderea celei de-
a doua economii ca mărime din Europa. Britanicii, ca tabăra care a intentat divorțul, are
sentimente mixte asupra situației. Trece de la empatetic la răzbunător.

Iar apoi sunt și copiii, Irlanda de Nord și Republica Irlanda. Ele sunt ostatice în această
negociere, europenii cerând un lucru, britanicii altul, iar irlandezii din ambele tabere se
tem că Brexitul îi va separa.
Acesta este punctul în care aș putea spune că nu trebuie să continuăm prea mult cu
această analogie, dar este un caz în care analogia nu poate merge prea departe. Când
ascult anumite personalități UE aruncând cu amenințări înspre Regatul Unit, insistând
că nu sunt afectați de retalieri, sau politicieni britanici care spun că ar trebui pur și
simplu să plece, indiferent de soarta copiilor — divorțul este singura metaforă.

Geopolitica în mod uzual depersonalizează aceste lucruri. Britanicii au avut o relație

complexă cu Continentul, iar timp de secole au folosit relația pentru a-și satisface
propriile interese. Mariajul lor cu Europa nu a fost niciodată o poveste de dragoste
pasională. Au fost precauți cu privire la integrarea europeană, iar francezii chiar au vrut
să-i țină deoparte. A fost o uniune bazată pe calcule la rece, un mariaj pentru bani. Astfel
de divorțuri ar trebui să fie simple.

În acest divorț, însă, există o componentă emoțională care trece peste bani și poziție.
Există o ură și niște resentimente bine înrădăcinate în joc. Sunt înrădăcinate în secole în
care Europa a privit peste Canalul Mânecii la perfidul Albion, în timp ce Regatul Unit se
uita înapoi și vedea un continent de mâncători de usturoi. Pentru un timp, părea că se
vor înțelege, chiar că vor fi fericiți lucrând împreună. Acum europenii simt că britanicii
i-au trădat, iar britanicii sunt împărțiți între a sta pentru bani sau a recunoaște faptul că
le repugnă partenerii lor europeni.

Dar sunt de asemenea într-un punct al divorțului unde, chiar dacă ar rămâne, mariajul
nu ar mai fi niciodată la fel. Chiar și doi bătrâni vânători de avere pot ajunge la un punct
fără întoarcere. Totuși, nu se pot evita pur și simplu. În mariaj sunt prea multe legături
să fie tăiate toate de avocați.

Nu există cale de întoarcere. E doar o întrebare dacă, la fel ca în "Războiul rozelor" (un
film vechi ce trebuie văzut pentru a fi înțeles Brexitul), se vor găsi în situația de a se
distruge reciproc pentru ultimul cuvânt. Teoria geopolitică spune că nu pot fi așa
iraționali, dar divorțul face oamenii să se poarte în feluri ciudate. Bănuiesc că se va
termina cum se termină majoritatea divorțurilor: cu o înțelegere rece dar amiabilă,
urmată de calmarea furtunii. Dar vor mai fi copiii vreodată la fel? (AS — autor:George
Friedman)