Aci sosi pe vremuri,

de Ion Pillat

REPERE CRITICE.
G. Călinescu: „Capodopera lui Ion Pillat este însă Aci sosi pe vremuri, graţioasă,
mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii şi, în acelaşi
timp, simbolizare a uniformităţii în devenire."
Ovid. Crohmălniceanu: „Pillat cântă bucuriile simple, savurate în cadrul bucolic al
peisajului natal, satisfacţiile vieţii patriarhale".

CONTEXT. TIPOLOGIE. CURENT LITERAR ȘI ORIENTARE TEMATICĂ.

Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul
Trecutul viu, care face parte, împreună cu ciclul Florica, din volumul Pe Argeş în sus, apărut în
1923. Volumul este reprezentativ pentru tradiţionalismul poetului deoarece poeziile incluse
realizează imaginea spaţiului natal patriarhal (moşia Florica), casa părintească, interiorul cu
poezia obiectelor, universul rural şi împrejurimile casei, precum și natura câmpenească
însufleţită de amintirile copilăriei.
Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului, cadrul natural și rural,
respectarea prozodiei clasice, orientarea spre trecut (motivul amintirii, casa părintească) și
descrierea trecutului legendar, precum și prin tema timpului trecător (fugit irreparabile tempus).

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME.

Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului, asociată cu
repetabilitatea destinului uman/ciclicitatea vieţii. Tematica rurală se împletește cu temele
iubirii, naturii și a timpului, într-o construcție simetrică, de factură clasică.
Cadrul rural este particularizat prin utilizarea unor motive literare specifice: ,,casa cu
pridvor”, ,,lanuri de secară”, ,,berzele”, ,,clopotul din turnul vechi”. Poveștile de dragoste se
desfășoară sub semnul ocrotitor al lunii și al nopții, două motive romantice adaptate în cheie
tradiționalistă. Tema timpului se împletește cu cea a naturii, prin evocarea motivului literar al
plopilor care străjuiesc drumul, simbol al melancoliei și al așteptării.
Viziunea despre lume a poetului se regăsește într-un volum de Mărturisiri (1942):
„Toată poezia mea poate fi redusă, în ultimă analiză, la viziunea pământului care rămâne
aceeaşi, la presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului capătă un reper existenţial
foarte propriu şi cât se poate de concret; în egală măsură, ea e trăită sub semnul tradiţiei, deci
ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană".

ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI DE LIMBAJ.

Comunicarea poetică se realizează în două registre: lirismul obiectiv, cu elemente de
narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman, şi lirismul subiectiv, cu prezenţa
eului liric şi comunicarea directă a trăirilor şi a sentimentelor, la persoana I singular. Sentimentul
elegiac şi meditativ are ca suport lirismul subiectiv, susţinut de prezenţa mărcilor lexico-
gramaticale specifice (forme verbale și pronominale la persoana I şi a II-a singular; elemente
spaţiale şi temporale: „aci -„acolo", „acum" - „atunci). Iubirea evocată, deşi aparţine planului
trăirii subiective, este ridicată la grad de generalitate, obiectivându-se prin repetabilitate.
Titlul fixează cronotopul - cadrul spaţio-temporal al iubirii ce urmează a fi evocată - prin
indicii de spaţiu: adverbul de loc cu formă regională „aci”, locuţiunea adverbială de timp: „pe
vremuri” şi forma verbală specifică narării de perfect simplu „sosi”, care face legătura dintre
trecut și prezent.
 Compoziţional, poezia este alcătuită din 19 distihuri şi un vers final, liber, având rolul
de laitmotiv al poeziei. Distihurile sunt organizate în mai multe secvenţe poetice: incipitul,
evocarea iubirii de ieri a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de
acum, epilogul poemului.
Poezia este realizată pe principiul simetriei, cele două planuri ale poeziei, trecutul şi
prezentul, fiind redate succesiv, ceea ce accentuează ideea de ciclicitate a vieţii şi a iubirii. Se
utilizează elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, construite pe relaţia „atunci - „acum".
Elemente de recurenţă sunt, de exemplu, motivul poetic ambivalent al clopotului (însoţind două
momente esenţiale ale existenţei umane - nunta şi moartea), simbol al trecerii şi laitmotivul
reprezentat de versul final.
Primele două distihuri reprezintă incipitul poeziei şi fixează, prin intermediul unei
metafore („casa amintirii”), spaţiul rememorării nostalgice a trecutului. Metafora dobândeşte
semnificaţia unui spaţiu mitic. Elementele asociate casei („obloane", „pridvor", „păienjeni",
„poartă", „zăvor") şi versul „Păienjeni zăbreliră şi poartă şi zăvor" sugerează trecerea timpului,
degradarea, starea de părăsire a locuinţei strămoşilor, dar şi ideea de spaţiu privilegiat, izolat,
accesibil numai urmaşului, care poate reînvia trecutul în amintire. Trecutul capătă o aură
legendară, devine un timp mitic, al luptei haiducilor pentru dreptate: ,,Jar hornul nu mai trage
alene din ciubuc/ De când luptară-n codru şi poteri şi haiduc".
Al treilea distih deschide planul trecutului, al evocării iubirii bunicilor. Dacă în poezia
romantică existenţa naturii era eternă, în opoziţie cu efemeritatea existenţei umane, în poezia lui
Ion Pillat natura devine solidară cu omul, fiind marcată de semnele senectuţii, ca şi fiinţa umană:
„în drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii". În versul „Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi"
este reluat titlul poeziei şi este evocată imaginea din tinereţe a bunicii cu nume mitologic, muza
poeziei epice şi a elocinţei în mitologia greacă. Sugestia mitică a numelui, faptul că poetul este
urmaşul care eternizează în creaţia sa iubirea bunicilor şi „copia" - oglindirea de „acum" a
poveştii de iubire de „ieri" sunt aspecte care susţin caracterul de artă poetică al textului liric Aci
sosi pe vremuri, care îşi revelează astfel nivelul de profunzime al semnificaţiilor. Întâlnirea
bunicilor, îndrăgostiţii de altădată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea berlinei, din
care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină". Asocierile livreşti
reflectă motivul „bibliotecii" întâlnit adesea în poeziile lui Ion Pillat, având rolul de a asocia
viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a indica epoca, numind preferinţele în moda literară a
vremurilor respective. Astfel bunicul îi recită iubitei capodopere ale literaturii romantice - Le
Lac de Alphonse de Lamartine şi Sburătorul de I.H. Rădulescu. Atmosfera evocată, peisajul
selenar, sunt romantice: „Şi totul ce romantic ca-n basme se urzea". Sunetul clopotului, laitmotiv
al poeziei, însoţeşte protector cuplul de îndrăgostiţi: „Şi cum şedeau... departe, un clopot a
sunat,/ De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.” Meditaţia poetică, tonul elegiac
evidenţiază ideea că eternizarea fiinţei umane este posibilă doar prin iubire: „Dar ei, în clipa
asta simţeau că-o să rămână...". Eternitatea iubirii, clipa de fericire, este urmată, în versul
următor de revenirea brutală la realitatea timpului care trece ireversibil: „De mult e mort
bunicul, bunica e bătrână...", portretele fiind singurele care mai păstrează imaginile de odinioară
ale strămoşilor: „ Ce straniu lucru: vremea! - Deodată pe perete / Te vezi aievea numai în
ştersele portrete. // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, / Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l
poţi uita...".
În distihul al treisprezecelea, prin intermediul unei comparaţii, se realizează o paralelă
trecut -prezent şi se produce trecerea la planul prezent: „Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu: /
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Ca într-un ritual, nepoţii repetă gesturile bunicilor peste
timp. Diferenţele ţin de moda vremii: iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită
poeme simboliste, Balada lunei de Horia Furtună şi poeme de Francis Jammes. Din portretul
fizic al iubitei se reţine doar detaliul spiritualizat, imaginea ochilor, ieri „ochi de peruzea", acum
„ochi de ametist”.
 Un alt element comun celor două secvenţe poetice, prezent - trecut, este simbolul berzei,
simbol al fidelităţii, al devoţiunii. Sunetul clopotului însoţeşte din nou momentul întâlnirii
îndrăgostiţilor şi sugerează repetabilitatea existenţei umane.
Versul final, laitmotiv al poeziei, accentuează trecerea iremediabilă a timpului: „De
nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat”.

Nivelul prozodic
Rima împerecheată, ritmul iambic, măsura de 13-14 silabe;

Nivelul morfosintactic
Timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie;
verbele la perfect simplu („sosi, „zăbreliră", „îmbătrâniră", „sări, „spuse") au rolul de a reda
rapiditatea gesturilor sau repetabilitatea lor; verbele la imperfect („asculta", „se urzea", „sim-
ţeau", „şedeam"), mai mult ca perfect („pândise") şi perfect simplu susţin narativitatea iubirii
din planul trecut; verbele la perfect compus susţin narativitatea iubirii din planul prezent; verbele
la timpul prezent fie ilustrează permanenţa sentimentului de iubire („vii, „calci, „tragi), fie
însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi, „te recunoşti, „uită", „nu poţi).

Nivelul lexico-semantic
Cuvintele din câmpul semantic al naturii: „codru", „plopii, „lanuri de secară", „lună",
„câmpia", „lac", „nisipul, „câmpul;
Folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi regională, în evocarea trecutului: „haiduc, „poteră,
„berlină, „crinolină", „aievea", „pridvor".

Nivelul stilistic
- folosirea cu precădere a metaforei: „casa amintirii, „ochi de peruzea", „ochi de ametist şi a
comparaţiei, care susţine paralelismul între trecut şi prezent şi ideea repetabilităţii existenţei
umane: „câmpia ca un Iad, „deasupra casei ca umbre berze cad, „Ca ieri sosi bunica... şi vii
acuma tu";
- la nivel structural, se utilizează paralelismul, simetria, antiteza.

CONCLUZIE
Aci sosi pe vremuri de Ion Pillat aparţine liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a
cadrului rural, dar şi prin tema timpului trecător, fugit irrreparabile tempus.