Erorile politice.

Abdicarea
Deşi în perioada regimului autoritar domnul a putut să ia acele măsuri
necesare operei de modernizare a statului, lovitura de stat a suspendat orice
manifestare a spiritului liberal şi însăşi opera de modernizare a societăţii
româneşti a fost pusă sub semnul întrebării. În opinia noului val de istorici, Cuza
s-a dorit a fi un despot luminat, numai că epoca despotismelor luminate trecuse.
Treptat, societatea românească a intrat în criză, ajungându-se la o gripare
a sistemului instituţional. În urma alegerilor din noiembrie 1864 aparatul de stat a
fost ocupat numai de oameni favorabili domnului, constituindu-se într-o
adevărată camarilă. Chestiunile legate de sfera privată a domnului Cuza au
influenţat în mod direct sfera publică. De numele celor numiţi în funcţii
administrative importante, precum rudele amantei sale Maria Obrenovici, se vor
lega câteva afaceri de corupţie notorii în epocă. Aceşti vor pune interesele proprii
mai presus de interesul naţional.
Treptat, instituţiile statului nu mai funcţionează şi atunci elita politică va
recurge la o soluţie radicală pentru a debloca sistemul, deoarece interesul ei era
de a participa la modernizarea societăţii româneşti. Prin urmare, era firesc ca
opoziţia să se coalizeze împotriva domnului şi a regimului său personal, în pofida
faptului că această opoziţie era formată din grupări total opuse pe spectrul politic.
În conjuraţie au fost atraşi şi unii lideri importanţi ai armatei şi ai gărzii personale
a domnitorului.
Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, este organizată o recepţie în seara zilei
de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Din
partea unui gazetar, domnului îi este adusă o telegramă prin care era înştiinţat că
patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice. În acel moment
Cuza le cere colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, despre care nu ştia că
sunt membri ai conjuraţiei, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul
este liniştit. Spre dimineaţă, trupe de artilerie pătrund în palat, unde garda,
comandată de maiorul Lecca, îi aştepta. Ofiţerii ce trebuiau să-l aresteze pătrund
în apartamentul domnului şi îi înmânează lui Cuza documentul abdicării ce
stipula: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului
ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma
guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.
Este urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan. A doua zi
este mutat la Palatul Cotroceni, de unde seara va fi obligat să părăsească ţara.
Ultimii ani din viaţă
Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă
interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe
străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare
pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Ulterior, este acuzat de unele
gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru
reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi măturisea chiar într-o
scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867. Deşi Cuza a dorit întotdeauna
să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza
situaţiei politice din cel moment.
După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este
răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se
deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu. Alexandru Ioan Cuza
moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la
Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar
după Al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei
Ierarhi din Iaşi.