Efectele armelor de distrugere în masă şi protecţia

împotriva efectelor acestora

PROBLEME
1. Noţiuni introductive privind armele de distrugere în masă;
2. Caracteristicile tehnico-tactice şi efectele armelor de distrugere
în masă (arma nucleară, arma biologică şi arma chimică);
3. Protecţia împotriva efectelor armelor de distrugere în masă
(proceduri de folosire a echipamentelor).
OBIECTIVE OPERAŢIONALE
După parcurgerea temei cursantul trebuie să fie în măsură să:
– enumere caracteristicile tehnico-tactice şi efectele armelor de
distrugere în masă (arma nucleară, arma biologică şi arma chimică);
– cunoască procedurile de folosire a echipamentelor care asigură
protecţia împotriva efectelor armelor de distrugere în masă.
Cunoaşterea efectelor armelor de distrugere în masă şi
protecţia împotriva efectelor acestora
3.1 Noţiuni introductive
Prin noţiunea de arme de distrugere în masă se înţelege „o
categorie de arme care provoacă distrugeri în masă, simultane şi în scurt
timp asupra oricărei fiinţe vii şi asupra fondului de construcţii”.
Necesitatea de a studia în continuare acest tip de arme este
justificată de faptul că acestea continuă să reprezinte o componentă
importantă a sistemelor de apărare a numeroase ţări.
Conform unor doctrine geopolitice adoptate de unele state – de
exemplu Iran, Corea de Nord, Israel etc -, deţinerea unui asemenea
arsenal de arme constituie un puternic element de descurajare a unui
potenţial adversar de a ataca. Această idee a fost accentuată şi de
percepţia – nu numai la nivel politic- că existenţa arsenalului de arme de
distrugere în masă a asigurat echilibrul între părţile în conflict pe toată
perioada desfăşurării „războiului rece”.
 Terminarea „ războiului rece” nu a însemnat şi renunţarea la acest
tip de arsenal.
De exemplu, în ultimele două decenii marile puteri nucleare –
S.U.A, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Franţa şi China – s-au angajat într-
un vast program de modernizare şi de dezvoltare a armamentului nuclear.
Se acordă prioritate modernizării sistemului rachetelor balistice
intercontinentale cu baza la sol şi pe submarine, perfecţionării
bombardierelor strategice şi construirii altor avioane (Ex. S.U.A., B-1B,
supersonic cu geometrie variabilă; F.117 STEALT, „invizibil”, B-2).
De menţionat că Acordurile SALT-I şi SALT-II au pus accentul
numai pe numărul armelor nucleare, neglijând limitarea aspectelor
calitative, ceea ce a dus la escaladarea înarmărilor nucleare, atât prin
creşterea cantitativă a acestora, cât, mai ales, prin perfecţionarea şi
modernizarea lor.
Practic aceste acorduri nu au prevenit fabricarea rachetelor cu mai
multe focoase nucleare (MIRV), ci au contribuit la obţinerea unei precizii tot
mai mari a rachetelor ICBM, precum şi la dezvoltarea programelor
„defensive” ASAT (anti-satelit) şi SDI (Iniţiativa de Apărare Strategică sau,
cum i s-a mai spus, „războiul stelelor”).
Nu în ultimul rând trebuie amintit că, cu restricţiile de rigoare privind
modful de folosirea, achiziţionarea şi folosirea unor astfel de arme este
considerată de organizaţiile teroriste ca o prioritate, ţinând cont de raportul
cost/beneficii extrem de favorabil.
Câteva exemple care să justifice afirmaţia de mai sus sunt:
 NOIEMBRIE 1995 – container cu Cesiu 137 găsit într-o
parcare din Moscova, atribuit rebelilor ceceni;
 MAY 1995 – două pungi de plastic cu cianură de sodiu
şi acid sulfuric în scopul producerii de acid
cianhidric în metroul din Tokyo;
 MAY 1995 – un cetăţean american a cumpărat 3 vite
contaminate cu Yersinia Pestis, bacteria care
provoacă pesta;
 20 MARTIE 1995 – atac cu sarin în metroul din Tokyo,
12 morţi şi mii de intoxicaţi;
 15 MARTIE 1995 – trei valize au fost lăsate în gara
Kasumigaseki din Tokyo, în scopul unui atac cu
toxină botulinică;
 IANUARIE 1995 – membrii ai opoziţiei tadjice au
efectuat un atac cu acid cianhidric ucigând şase
soldaţi ruşi;
  DECEMBRIE 1996 – alimente contaminate cu acid
cianhidric în Sri Lanka, de către “tigrii tamili”;
 27 IUNIE 1994 – dintr-un microbuz a fost împrăştiat
sarin în localitatea Matsumoto – 7morţi şi 200 intoxicaţi -;
 1984 – timp de două săptămâni peste 700 persoane,
în opt restaurante din SUA au fost
intoxicate cu salmonela pentru a influenta rezultatul
alegerile locale;
Deoarece arma nucleară, biologică şi chimică reprezintă cele mai
folosite arme de distrugere în masă, în continuare vor fi prezentate factorii
distructivi ai acestora.
3.2 Arma nucleară
Prin armă nucleară se înţelege „o armă de distrugere în masă care
eliberează o mare cantitate de energie intranucleară ca urmare a unei
reacţii de fisiune nucleară”.
Arma nucleară este considerată de majoritatea specialiştilor ca cel
mai puternic mijloc de distrugere în masă, capabil să producă într-un timp
scurt următoarele efecte principale:
– pierderi mari în oameni;
– distrugeri masive ale infrastructurii critice;
– infectarea radioactivă pe suprafeţe de teren foarte mari;
– distrugerea florii şi faunei pe o perioadă lungă de timp.
Ca urmare a diversificării mijloacelor de transport la ţintă şi a formei
dispozitivelor nucleare, în prezent, arma nucleară poate fi întrebuinţată la
nivel tactic, operativ sau strategic.
Ea poate folosi ca principali vectori de transport:
– artileria de tip clasic sau reactivă;
– rachetele;
– aviaţia.
Explozia muniţiei nucleare se poate produce, în funcţie de scopul
urmărit, în următoarele medii:
– în aer (explozie aeriană joasă sau înaltă);
– la suprafaţa pământului (apei);
– subterană (subacvatică).
Factorii distructivi ai armei nucleare sunt:
– unda de şoc;
– emisia de lumină;
– radiaţia penetrantă;
– impulsul electromagnetic;
– infectarea radioactivă.
 3.2.1 Unda de şoc
Reprezintă principalul factor distructiv al exploziei nucleare
(aproximativ 50% din energia exploziei).
Se măsoară prin suprapresiunea ∆P (în kg/cm2) ce acţionează
asupra oamenilor, infrastructurii critice, etc.
Caracterul şi volumul distrugerilor provocate de unda de şoc depind
de:
– felul şi calibrul exploziei nucleare;
– rezistenţe construcţiilor;
– forma reliefului.
Distrugerile provocate construcţiilor şi infrastructurii critice pot fi:
– totale = refacerea nu mai este posibilă;
– puternice = sunt necesare reparaţii capitale;
– medii = sunt necesare reparaţii parţiale;
– uşoare = sunt necesare reparaţii curente.
Faţă de epicentrul exploziei muniţiei nucleare se pot defini 3 zone
de distrugere, astfel:
a) zona I = se caracterizează prin distrugerea totală a clădirilor
şi infrastructurii critice, precum şi prin apariţia unui volum mare de
dărâmături care blochează majoritatea căilor de acces.
Deoarece în această zonă acţionează cea mai mare parte a
efectului radiaţiei penetrante şi calorice a exploziei muniţiei nucleare,
oamenii suferă vătămări combinate. Din această cauză, procentul
pierderilor în oameni este de aproape 100%.
b) zona II = se caracterizează prin distrugeri puternice şi medii ale
clădirilor şi infrastructurii critice, precum şi prin blocarea parţială a căilor de
acces.
Persoanele neadăpostite suferă traumatisme grave. Se produc şi
incendii de masă. În această zonă se concentrează efortul unităţilor de
formaţiunilor de intervenţie, în principal pentru scoaterea victimelor de sub
dărâmături.
c) zona III = se caracterizează prin distrugeri medii şi uşoare a
clădirilor şi infrastructurii critice, precum şi prin blocarea izolată a căilor de
acces.
Persoanele neadăpostite suferă traumatisme uşoare. Se pot
produce şi incendii de masă şi izolate.
În această zonă volumul acţiunilor de căutare-salvare este relativ
scăzut şi poate fi executat de către personalul existent în zonă.
3.2.2 Emisia de lumină
 Reprezintă, ca importanţă, al doilea factor distructiv al exploziei
muniţiei nucleare (circa 30% din energia degajată).
În acest caz, efectele se apreciază prin impulsul luminos U( cal/cm2)
ce acţionează asupra oamenilor, construcţiilor, bunurilor etc.
Caracterul şi volumul arsurilor şi al incendiilor provocate depinde
de:
– calibrul şi felul exploziei;
– natura materialelor;
– condiţiilor meteorologice (îndeosebi vizibilitatea şi nebulozitatea);
– forma de relief.
Efectele se produc circular la nivelul suprafeţei terenului şi trec de
limitele zonelor de distrugeri.
Din punct de vedere al acestui tip de efect se pot delimita 2 zone:
– zona incendiilor de masă = incendii de mari proporţii
care generează consecinţe negative majore asupra desfăşurării normale a
activităţilor social-economice, precum şi asupra mediului înconjurător.
Apare fenomenul denumit „furtună de foc”. Necesită intervenţia
imediată şi masivă a pompierilor.
– zona incendiilor izolate = asupra persoanelor neadăpostite se
produc arsuri de gradul I – III.
Zona incendiilor izolate este în limitele sau în afara limitelor
zonei a 3-a de distrugere în funcţie de calibrul exploziei nucleare.
3.2.3 Radiaţia penetrantă
Are o durată de acţiune relativ scurtă, de 20-25 secunde. Efectele
radiaţiei penetrante se reduc la limitele zonei I de distrugeri pentru
exploziile nucleare având calibre mai mari de 50 kt. În zona I, distrugerile
fiind totale, numai la adăposturile care au rezistat, se poate interveni după
primele ore de la explozie.
3.2.4 Impulsul electromagnetic
Apariţia impulsului energetic se datorează radiaţiilor gama
instantanee care împreună cu atomii mediului provocă o ionizare a
acestuia şi apariţia unor câmpuri de sarcini electronice pozitive şi negative
separate. Aceste câmpuri de sarcină creează câmpuri electronice şi
magnetice de scurtă durată, care se manifestă sub forma unui impuls.
Câmpurile sunt extrem de intense şi durează fracţiuni de secundă.
Pentru exploziile nucleare la joasă înălţime (mică altitudine)
acţiunea impulsului electromagnetic se poate extinde, aproximativ, de la
locul exploziei până la distanţa de siguranţă a iradierii personalului.
Muniţiile nucleare care explodează la o înălţime între 2-25 Km, vor
produce un impuls electromagnetic local în aerul înconjurător fără influenţă
semnificativă la sol datorită simetriei sferice a detonaţiei. Impulsul
electromagnetic de la exploziile nucleare la foarte mare înălţime (de la zeci
la sute de Km) se va propaga pe distanţe lungi în atmosfera rarefiată şi va
produce curenţi electrici în straturile superioare ale atmosferei. Aceşti
curenţi determină câmpuri de radiaţii intense care acoperă la suprafaţa
pământului arii de sute de mii de kilometri pătraţi.
Efectele generate de acest factor distructiv se manifestă asupra
tehnicii care este sensibilă la variaţiile câmpului electro-magnetic
înconjurător.
3.2.5 Infectarea radioactivă
Caracteristicile acţiuni infectării radioactive sunt:
– se produce numai în cazul exploziilor nucleare la suprafaţa
(apei) şi subterane;
– se produce pe suprafeţe foarte mari de mii sau zeci de mii de
2
km ;
– are o mare durată în timp.
Infectarea cea mai puternică se produce în cazul exploziilor
nucleare la suprafaţa terenului. Ea este reprezentată prin emisia radiaţiilor
radioactive, dintre care radiaţia gamma prezintă pericolul cel mai mare
datorită puterii mare de penetrare a materiei.
Infectarea radioactivă se apreciază prin doza de radiaţii D
(măsurată în R) ce acţionează asupra organismelor vii, calculată din
momentul depunerii substanţelor radioactive în teren.
Doza raportată la unitatea de timp se numeşte nivel de radiaţii
(R/h).
Mărimea suprafeţei infectate radioactiv depinde de calibrul exploziei
şi de rezultanta vântului de la sol şi pe straturi până la înălţimea maximă de
ridicare a norului radioactiv.
Forma suprafeţei infectate este o elipsă deformată care poate fi
împărţită în următoarele zone (de la epicentrul exploziei spre exterior):
– zona D = la exteriorul acesteia doza de radiaţie este de 4000 R.
Oamenii neprotejaţi primesc doza letală de radiaţii încă din prima oră de la
depunere;
– zona C = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 1200
R. Oamenii neprotejaţi primesc în prima oră de depunere o doză de radiaţii
corespunzând bolii de iradiere de gradul 2;
– zona B = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 400
R. Oamenii neprotejaţi primesc în primele 2 ore o doză de radiaţii care
marchează simptomele bolii de radiaţii de gradul 1, iar pe toată durata
acţiunii acestora o doză semiletală.
 – zona A = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 40 R.
La limita zonei oamenii neprotejaţi primesc o doză lipsită de semnificaţii
patologice.
Iradierea se poate face sub 2 forme:
– internă = are loc ca urmare a ingestiei sau inhalării substanţelor
radioactive. În acest caz efectele iradierii pot creşte până la de 40-60 ori;
– externă
Determinarea influenţei exercitate de către infectarea radioactivă
asupra capacităţii fizice a oamenilor se realizează prin analiza situaţiei de
radiaţii.
Calcularea elementelor constitutive ale analizei de radiaţii (trasarea
urmei norului radioactiv, pierderile probabile în oameni, timpul permis de
staţionare în adăposturi, gradul de infectare radioactivă a mijloacelor
tehnice, timpul de începere a acţiunilor şi durata acţiunilor în zonele
infectate radioactiv) se realizează de specialişti militari şi civili în domeniu.
3.3 Arma biologică
Prin armă biologică se înţelege ”o armă de nimicire în masă care
se bazează pe acţiunea microbilor patogeni şi a toxinelor asupra populaţiei,
animalelor şi prin infectare asupra suprafeţelor şi mijloacelor de
intervenţie”.
Agenţii biologici se clasifică în două categorii:
(1) PATOGENI
(a.) Bacterii
(b.) Viruşi
(c.) Richetsii
(d.) Fungi
(2) TOXINE
(a.) Endotoxine
(b.) Exotoxine
(1.) AGENŢII BIOLOGICI PATOGENI
Sunt agenţi infecţioşi ce cauzează boli la oameni, animale sau
plante. Agenţii biologici de luptă (BW) care constituie o ameninţare asupra
personalului includ bacterii, viruşi, richetsii şi fungi cu referire comună la
germenii lor. În timp ce marea majoritate a microorganismelor sunt
inofensive sau cu acţiune benefică, există aproape 100 de tipuri de
patogeni naturali care pot fi întrebuinţaţi ca agenţi biologici de luptă. Agenţii
patogeni cauzează infecţii şi epidemii, la pătrunderea în corp prin plămâni,
traiectul digestiv, prin piele şi mucoasele orificiilor deschise ale corpului.
Odată ce aceştia intră în corp, se multiplică învingând sistemul de
autoapărare natural al corpului (imunitate) producând boala. Bacteriile nu
au nevoie pentru dezvoltarea lor de celule vii. Simptomele cele mai
comune asociate infecţiilor cu patogeni includ greutatea respiratorie, gripa
sau răceala, starea de vomă, diareea, pneumonia sau leziuni ale pielii
(punctuale, erupţii). Unii patogeni pot afecta sistemul nervos (dureri de cap,
paralizii, convulsii, comă).
Unul dintre cei mai frecvenţi agenţi patogeni folosiţi –inclusiv în
atacuri cu caracter terorist- este bacilul anthracis care declanşează o boală
infecţioasă numită antrax (cunoscut şi sub denumirea populară
de cărbune).
Fazele de evoluţie ale acestui tip de boală sunt:
1. evoluţia acută;
2. febră;
3. tulburări circulatorii;
4. tulburări digestive;
5. 5. moartea.
Perioada de incubaţie în organismul uman este , de regulă, de circa
1-8 zile.
Ca metode profilactice de combatere a antraxului menţionez:
– asanarea terenurilor contaminate;
– cultivarea terenurilor infestate cu leguminoase (acestea au
capacitatea de a distruge bacilul);
– vaccinarea anticărbunoasă preventivă (vaccinul este
administrat subcutanat în treimea mijlocie a gâtului, iar imunizarea se
instalează după 14-17 zile şi durează circa 6-7 luni)
În cazul în care epidemia de antrax s-a declanşat, se declară starea
de carantină de gradul 2 în zona afectată iar tratamentul constă, în
principal, din administrarea de antibiotice din clasa penicilinei şi
eritromicinei (streptomicină, tetraciclină, cloramfenicol).
(2.) T O X I N E L E
Sunt substanţe otrăvitoare, în general de natură proteică produse
de bacterii, de unele animale (şerpi, scorpioni), insecte, alge marine sau de
plante (ricinul), bacteriotoxine, ficotoxine, micotoxine, fitotoxine, zootoxine,
brevetoxine, conotoxine, neurotoxine. Unele toxine pot fi sintetizate chimic,
altele pot fi produse artificial prin tehnici de inginerie genetică.
Difuzarea agenţilor biologici patogeni se poate realiza prin:
– lansarea muniţiei din avion (sub forma bombelor explozive,
bombelor cu sursă de presiune etc);
– rachete dirijate;
– generatori de aerosoli amplasaţi pe bordul avioanelor sau
navelor (maritime sau fluviale);
 – agenţi vectori răspândiţi prin intermediul unor sisteme de
containere prevăzute cu dispozitive de aterizare lină.
Acţiunea muniţiei biologice se concretizează în formarea unui raion
contaminat, precum şi a unui nor de aerosoli care se deplasează pe
direcţia şi cu viteza vântului la sol generând o zonă de acţiune a norului
biologic.
Pentru a realiza prognoza efectelor utilizării armei biologice asupra
oamenilor specialiştii calculează următoarele elemente:
– principalele caracteristici ale agentului patogen folosit;
– suprafaţa şi limitele raionului contaminat;
– urma norului format de aerosoli;
– procentul de populaţie care s-a îmbolnăvit (în cazul lipsei unor
date iniţiale se poate considera că s-a îmbolnăvit 50% din populaţia din
raion şi 25% din populaţia de pe urma norului);
– măsurile de carantină;
– necesarul de forţe şi mijloace necesare pentru desfăşurarea
acţiunilor de prevenire şi combatere a agentului patogen folosit.
3.4 Arma chimică
Prin armă chimică se înţelege „ o armă de nimicire în masă care se
bazează pe pătrunderea în organism, prin inhalare sau cutanat, a unor
substanţe chimice care produc intoxicarea sau moartea”.
În folosirea acestei arme se pot întrebuinţa o diversitate de mijloace
de ducere la ţintă, cum ar fi piese de artilerie, rachete tactice sau cu rază
medie de acţiune, aviaţia (prin bombardament sau pulberizare) etc .
Cunoaşterea procedeelor şi a mijloacelor folosite pentru
întrebuinţarea armei chimice dă posibilitatea să se precizeze şi natura
substanţei toxice folosite (de exemplu, în cazul sarinului, se folosesc salve
de artilerie cu proiectile brizante de 5 secunde).
Particularităţi ale S.T.L.(substanţe toxice de luptă):
– acţionează biochimic şi nu mecanic;
– au o rază mare de acţiune;
– au o durată mare de acţiune;
– produc efecte complexe şi variate, începând cu iritarea temporară
a ochilor şi căilor respiratorii până la îmbolnăviri grave sau chiar mortale;
– necesită măsuri complexe de protecţie.
Clasificare fizică a S.T.L.:
– S.T. gazoase (fosgen, CO, hidrogen arseniat);
– S.T. lichide (Vx, soman, sarin, tabun, iperită, levizită, azotiperită);
– S.T. solide (unele S.T.L. de tipul ,,V,,CS,).
Clasificare fiziopatologică a S.T.L.:
 – substanţe toxice neuroparalitice (tip V, sarin, soman, tabun);
– substanţe toxice cu acţiune generală (acid cianhidric, clorcian,
oxid de carbon, hidrogen arseniat);
– substanţe toxice vezicante (iperita, levizita, azotiperita);
– substanţe toxice sufocante (fos gen, difosgen, clor);
– substanţe toxice psihochiomice (LSD – 25, BZ).
Clasificare după persistenţă a S.T.L.:
– trecătoare (până la 30 de minute): acid ciaanhidric, clorcian,
fosgen, etc;
– semipersistente (30 min. – 6 ore) : sarinul, difosgenul;
– persistente (6 ore la săptămâni şi chiar luni) : Vx, iperita, levizita,
azotiperită.
EFECTELE S.T.L. ASUPRA ORGANISMULUI
S.T. NEUROPARALITICE pot pătrunde pe orice cale în organismul
neprotejat, producând intoxicaţia generală. În stare de vapori pătrund în
organism în special prin căile respiratorii şi plămâni. În stare lichidă pot
pătrunde prin piele şi mucoase, mai ales dacă corpul are răni sau arsuri.
Intoxicaţia generală se mai poate produce şi prin consumul de apă şi de
alimente contaminate. Primele simptome sunt: mioza, lăcrimarea,
greutatea în respiraţie, senzaţii de oboseală şi dureri de cap. Apare apoi
greţuri, vărsături, paralizia întregii musculaturi, inclusiv a muşchilor
respiratorii, urmată de moarte.
S.T. PSIHOCHIMICE produc intoxicaţia pe cale respiratorie. Ele
acţionează în special asupra sistemului nervos şi produc importante
tulburări neuropsihice. Simptomele intoxicaţiei constau în tulburări psihice
ca: senzaţia de plutire în aer, vorbirea incoerentă, perceperea vizuală
deformată, halucinaţii auditive, etc.
S.T. HEMATICE produc intoxicaţia pe cale respiratorie. CO se
fixează pe hemoglobina din sânge, formând carboxihemoglobina care nu
poate transporta oxigenul . Se produce “foamea de oxigen” a ţesuturilor. H
arseniat, pătrunzând în organism, produce o distrugere a globulelor roşi.
Se produc anemia şi foamea de oxigen a ţesuturilor.
S.T. VEZICANTE produc irosirea, vezicule şi ulceraţii ale pielii. În
cazul iperitei, primele simptome care apar sunt cele oculare; conjunctivita
gravă, pleoapele se umflă, senzaţi de usturime a ochilor. Simptomele în
intoxicaţiile aparatului respirator constau în: iritarea intensă a căilor
respiratorii, tuse uscată, complicaţii pulmonare etc.
Acţiunea S.T. SUFOCANT – ASFIXIANTE se caracterizează prin
parcurgerea a trei faze:
– faza de sufocare;
 – faza de linişte aparentă;
– faza de asfixiere.
Întrebuinţarea armei chimice produce în zona asupra căreia s-a
folosit:
– un raion infectat a cărui formă depinde de felul atacului;
– un nor primar, format din aerosoli de dimensiuni mai mici de
20 microni;
– un nor secundar, compus din vapori de substanţă toxică
formaţi prin evaporarea acesteia din raionul infectat.
Pentru evaluarea efectelor întrebuinţării armei chimice asupra
oamenilor, terenului, alimentelor, apei şi bunurilor neprotejate se
calculează o serie de elemente care alcătuiesc situaţia chimică.
Aceste elemente se referă la:
– mărimea şi forma raionului infectat cu substanţe toxice de
luptă;
– pierderile probabile în oameni, în raionul infectat şi pe urma
norului;
– persistenţa, respectiv evoluţia raionului în perspectiva
variaţiei diurne şi în timp, a temperaturii şi vântului;
– zonele de acţiune a norului primar şi a celui secundar de aer
infectat;
– timpul de sosire a norului de aer infectat la diferite distanţe
de raionul infectat;
– gradul de infectare a surselor de apă;
– volumul acţiunilor de tratare specială a persoanelor
neadăpostite, căilor de acces, echipamentelor, utilajelor şi mijloacelor de
transport.
La final să recapitulăm câteva dintre principalele proprietăţi unice şi
diferite ale armei biologice, faţă de alte arme :
– efectele nu sunt imediate – simptomele apar într-un interval
de la ore la săptămâni (perioadă necesară de înmulţire a
microorganismelor în interiorul ţintei gazdă până la declanşarea bolii).
Aceasta poate fi un dezavantaj faţă de alte arme care au urmări imediate
(ex. într-o situaţie de luptă de nivel tactic foarte dinamică), dar în multe
cazuri convin atacatorului;
– numai o cantitate foarte mică de agent este necesară
pentru obţinerea efectelor – luând în considerare că agenţii biologici se
înmulţesc în ţinta gazdă;
– armele biologice pot avea şi un efect secundar,
determinat de faptul că boala poate fi transferată altor indivizi. Un atac de
proporţii foarte mici cu agenţi infecţioşi împotriva unor ţinte locale pot
conduce la o răspândire epidemică atât ca arie geografică, cât şi ca durată
de manifestare;
– armele biologice nu distrug echipamentele. Această
caracteristică, care este valabilă şi pentru armele chimice, înseamnă că nu
sunt afectate clădirile, instalaţiile, tehnica şi alte echipamente, ci numai
organismele vii;
3.5 Protecţia împotriva efectelor armelor de distrugere în masă
Măsurile de protecţie împotriva efectelor armelor de distrugere în
masă sunt de 2 tipuri:
– măsuri de protecţie colectivă –generală- ;
– măsuri de protecţie individuală –personală-.
3.5.1 Măsuri de protecţie colectivă –generală-
Acest tip de măsuri se execută de către întreaga populaţie conform
planificării şi organizării realizate de organelor abilitate prin lege în acest
sens.
Astfel, în cazul atacului nuclear, principala măsură de protecţie o
constituie adăpostirea. Aceasta se realizează pentru populaţie în sistemul
de adăposturi de protecţie civilă iar pentru unităţile de orice armă prin
adăposturi specifice (fixe, mobile sau transportabile).
Adăposturile realizează reducerea efectelor factorilor distructivi ai
armei nucleare cu un coeficient semnificativ.
Aplicare metodei de asigurare a protecţiei prin adăpostire este
prioritară şi in cazul folosirii armei chimice.
Procedura de urmat în cazul folosirii adăposturilor – indiferent de tip
– este redată în anexa I.
3.5.2 Măsuri de protecţie individuală –personală-
Cele mai cunoscute mijloace folosite în acest scop sunt:
1. masca contra gazelor – echipament funcţional care asigură,
cel puţin, protejarea ochilor şi căilor respiratorii împotriva agenţilor chimici
şi biologici şi a inhalării prafului radioactiv;
2. complet individual de protecţie – echipament care asigură
protecţia corpului şi părţilor descoperite ale capului, neprotejate de masca
contra gazelor, împotriva acţiunii agenţilor chimici şi biologici, iradierii
produse de particule alfa şi beta şi contaminării radioactive;
3. articole medicale.
Să enumerăm câteva din caracteristicile tehnico-tactice ale fiecărui
mijloc menţionat mai sus.
1) Caracteristicile tehnico-tactice ale măştii contra gazelor
md.74, 85, 85-F sunt:
 a) câmp vizual general – minim 80%;
b) timp de trecere în poziţia de luptă – 10 – 12 sec.;
c) capacitatea de protecţie a măştii exterioare faţă de agenţii
chimici sub forma de picături – minim 6 h;
d) rezistenţa măştii exterioare la cicluri contaminare-
decontaminare – minim
4 – 5 cicluri;
e) capacitatea de protecţie faţă de vaporii de agenţi chimici a
cartuşului filtrant, la toxine cu acţiune generală – minim 6 g iar la
neuroparalitice şi vezicante – minim 25 g.
Părţile componente ale echipamentelor de protecţie a ochilor, căilor
respiratorii împotriva agenţilor chimici şi biologici şi a inhalării prafului
radioactiv.
Regulile de folosire a măştii contra gazelor sunt prezentate în anexa
II.
2) Completul de protecţie asigură protecţia individuală a
personalului (părţilor descoperite ale capului, neprotejate de masca contra
gazelor), împotriva acţiunii agenţilor chimici şi biologici, iradierii produse de
particule alfa şi beta şi contaminării radioactive.
Regulile de exploatare a completelor de protecţie sunt prezentate în
anexa III.
3) Protecţia sanitară a militarilor se realizează cu ajutorul:
 truselor sanitare cu care se asigură decontaminarea iniţială,
ajutorul şi autoajutorul sanitar, în caz de răniri şi arsuri;
 antidoturilor care asigură protecţia împotriva agenţilor chimici de
luptă, în special împotriva agenţilor chimici neuroparalitici;
 radioprotectorilor care asigură scăderea radiosensibilităţii
organismului uman
ANEXA I
PROCEDURI PRIVIND EXPLOATAREA ECHIPAMENTELOR
DESTINATE PROTECŢIEI COLECTIVE
1. Principii generale
Pentru realizarea protecţiei colective se va ţine seama de:
a) tipul de echipamente de protecţie colectivă disponibile;
b) dispunerea în teren a echipamentelor de protecţie colectivă;
c) condiţiile şi frecvenţa de intrare şi ieşire în şi din adăposturi;
d) condiţiile climaterice ale zonei de operaţii;
e) condiţiile locale de mediu;
2. Proceduri de intrare a personalului în echipamentele
destinate
 protecţiei colective
Aplicarea procedurile de intrare a personalului în echipamentele de
protecţie colectivă va reduce riscul contaminării militarilor şi a
echipamentului din interior.
Potenţialele surse de contaminare a interiorului unui echipament de
protecţie colectivă sunt praful radioactiv şi agenţii chimici sub formă lichidă
(picături).
În cazul unui atac chimic sau nuclear responsabilul fiecărui adăpost
verifică la intrare tot personalul utilizând un detector de agenţi chimici
respectiv un echipament de control dozimetric.
Personalul trebuie să urmeze procedurile specifice de la intrare,
indiferent dacă au fost sau nu depistaţi contaminaţi chimic sau radioactiv.
La intrarea într-un adăpost de protecţie colectivă a personalului se
desfăşoară următoarele activităţi:
a) şeful adăpostului execută controlul gradului de contaminare
chimică şi nucleară a echipamentelor aflate asupra personalului;
b) echipamentele şi armamentul contaminate sunt depozitate în
exteriorul adăpostului, în locuri special amenajate (nu vor fi depozitate
lângă/în apropierea uşii de acces în adăpost);
c) echipamentele necontaminate sunt depozitate în interiorul
adăpostului, în locuri special amenajate;
d) fiecare persoană îşi decontaminează echipamentul de protecţie
individuală;
e) pentru o decontaminare totală sigură este nevoie de două
persoane; persoana care urmează să fie decontaminat stă cu spatele, iar
cea de a doua execută decontaminarea completului unic de protecţie
individuală/pelerinei, după care îşi decontaminează propriile mănuşi;
f) cea de a doua persoană procedura de decontaminare,
echipamentele fiind îndepărtate pe măsură ce sunt decontaminate; pe
toată durata executării decontaminării echipamentelor, spaţiul destinat
dezechipării este bine ventilat pentru a se evita creşterea concentraţiilor
vaporilor de agenţi toxici de luptă;
g) după dezechipare, persoana care intră în adăpost execută
decontaminarea propriei persoane în camera de decontaminare;
h) după decontaminarea personalului, acesta intră în adăpost unde
este supus controlului gradului de contaminare; în cazul în care o persoană
este găsită ca fiind contaminată, acesta repetă decontaminarea totală.
MASCA CONTRA GAZELOR MODEL 85 F I
DESTINATIE
 – protecţia organelor respiratorii, a feţei şi a ochilor împotriva
substanţelor toxice de lupta, prafului radioactiv şi agenţilor biologici;
– alimentarea cu lichide în zone contaminate;
– transmiterea ordinelor la distanţă.
II CARACTERISTICI TACTICO-TEHNICE
– câmp vizual general min. 80%;
– timp de trecere in poziţia de lupta 10 – 12 sec.;
– capacitatea de protecţie a măştii exterioare
faţă de S.T.L. sub forma de picături min. 6 h;
– rezistenţa măştii exterioare la cicluri
contaminare-decontaminare min. 4 – 5 cicluri;
– capacitatea de protecţie faţă de vaporii de
S.T.L. a cartuşului filtrant:
a) S.T.L. cu actiune generala min 6 g;
b) S.T.L. neuroparalitice si vezicante min 25 g;
– distanta de recepţionare a ordinelor 100±10 m;
3.1.2 Elemente componente reprezentative
– identifică părţile componente prezentate mai jos şi învaţă rolul
acestora pentru îndeplinirea misiunii.
3.1.2.1 Faţa măştii
Rolul acesteia este de a asigura protecţia organelor respiratorii, a
feţei şi a ochilor împotriva substanţelor toxice de luptă, prafului radioactiv şi
agenţilor biologici;
3.2.2 Cartuş filtrant
Rolul acestuia este de a reţine vaporii de S.T.L.
3.2.3 Dispozitiv de alimentare cu lichide
Rolul acestuia este de a asigura consumul de lichide în zona
contaminată;
3.2.4 Dispozitiv pentru amplificarea sunetului
Rolul acestuia este de a asigura transmiterea la distanţă a ordinelor.
3.2..5 Sac portmască
Rolul acestuia este de a asigura transportul măştii contra gazelor.
3.2.6 Dispozitiv pentru corectarea vederii
Rolul acestuia este de a asigura corectarea acuităţii vizuale;
IV EXPLOATAREA COMPLETULUI
1. Folosirea măştii contra gazelor
1.1 Alege talia
– măsoară înălţimea fetei;
– alege talia.
1.2 Verifica masca contra gazelor
 – părţile componente ale măştii;
– integritatea: 1. suprafeţei măştii;
2. vizoarelor;
3. supapele de inspiraţie/expiraţie;
4. sistemul de fixare-ajustare şi purtare;
5. cartuşul filtrant ( să nu prezinte deformaţii prin lovire)
6. dispozitivul de amplificare al sunetului;
1.3 Asamblează masca contra gazelor
– scoate cartuşul filtrant din sacul portmască;
– scoate dopul de cauciuc şi capacul filetat al cartuşului filtrant;
– înfiletează până la refuz cartuşul filtrant la blocul supapei de
inspiraţie;
1.4 Verifică funcţionarea măştii contra gazelor
1.4.1 Verificarea măştii în afara atmosferei contaminate
– îmbracă masca contra gazelor şi ajusteaz-o pe figură;
– obturează orificiul de intrare al aerului în cartuşul filtrant cu podul
palmei şi fă o inspiraţie adâncă. Dacă inspiraţia nu este posibilă şi masca
exterioară se lipeşte de obraji, atunci masca contra gazelor este bună şi se
poate folosi în atmosfera contaminată;
1.4.2 Verificarea măştii în atmosfera contaminată
– execută prevederile punctului 1.4.1;
– solicită avizul medicului;
– întră în zona contaminată respectând următoarele:
1. intră în zona contaminată numai la ordin şi în formaţiunile
constituite de şeful tău direct;
2. nu depăşi timpul de staţionare în zona contaminată (max. 5 min);
3. execută în zona contaminată 8-10 genoflexiuni şi câteva
rotiri al capului;
4. nu scoate masca contra gazelor;
5. daca simţi o iritare a ochilor ieşi din zona contaminată şi
raportează;
6. remediază (solicita remedierea) defecţiunile constatate.
1.5 Verificarea dispozitivului cu alimentare cu lichide
– scoate din sacul portmască capacul dispozitivului;
– montează capacul în locul capacului bidonului individual;
– scoate bidonul individual de la centura;
– racordează tubul de aducţiune între capacul dispozitivului şi
mască;
– respectă dispozitivului din figura anterioară;
– verifică dacă dispozitivul permite consumul de lichide;
 – la terminarea operaţiunii deşurubează tubul de aducţiune şi
capacul dispozitivului şi introdu-le în sacul portmască;
– pe timpul filetării/defiletării tubului de aducţiune la faţa măştii se
opreşte respiraţia;
1.6 Verificarea dispozitivului de amplificarea a sunetului
– îmbracă masca contra gazelor;
– defiletează căpăcelul de protecţie al mufei de cuplare a
dispozitivului din partea dreapta a măştii;
– cuplează cablul de legatură;
– pune în funcţiune dispozitivul;
– verifică funcţionarea acestuia;
1.7 Trece masca în poziţia “de marş”
– trece cureaua de purtare a sacului portmască peste umărul drept;
– prinde sacul portmască de centura;
– urmăreşte ca marginea de sus a sacului portmască să fie la
nivelul centurii şi să nu împiedice mişcarea mâinii.
1.8 Trece masca in poziţia “de aşteptare”
– trece arma la umăr sau sprijin-o de parapet ori o ţine între
genunchi;
– aduce sacul portmască puţin spre înainte şi deschide capacul;
– slăbeşte cureaua căştii pentru a putea fi scoasă uşor;
– scoate dopul de cauciuc de la cartuşul filtrant şi îl montează la
mască;
1.9 Trece masca in poziţia “de luptă”
– opreşte respiraţia şi închide ochii;
– execută activităţile prevăzute la punctul 1.8;
– lasă casca pe spate sau scoate boneta de pe cap;
– introduce faţa cu bărbia înainte în locaşul bărbiei şi prin întindere
trece cordelele peste cap în aşa fel încât să nu lase cute, iar vizorul să vină
în dreptul ochilor;
– face o expiraţie puternica, deschide ochii şi continuă respiraţia;
– pune casca pe cap şi strânge cureaua acesteia;
– închide capacul sacului portmască;
1.10 Scoaterea măştii contra gazelor
– trece arma în poziţia “la umăr”;
– lărgeşte cordeaua de fixare-ajustare;
– apucă cu mâna stângă cartuşul filtrant, sau blocul supapei de
inspiraţie –1 şi prin mişcarea mâinii înainte şi în sus scoate masca de pe
figură;
– pune casca pe cap;
 – şterge masca contra gazelor în interior;
– demontează cartuşul filtrant şi montează capacul de protecţie şi
dopul;
– introdu masca în sacul portmască;
COMPLET DE
PROTECTIE PENTRU
TOATE ARMELE
I DESTINATIE
– asigură protecţia părţilor descoperite ale corpului, echipamentului
şi a armamentului individual împotriva contaminării radioactive, biologice şi
chimice;
– asigură micşorarea efectului vătămător al emisiunii de lumină a
exploziilor nucleare şi al mijloacelor incendiare;
II PĂRŢI COMPONENTE
III EXPLOATAREA COMPLETULUI
1.1 Îmbrăcarea completului de protecţie pentru toate armele în
poziţia “de aşteptare”
Execută la comanda “îmbracă completul de protecţie”
următoarele activităţi:
– dă jos casca;
– aţează jos arma;
– dă jos masca contra gazelor;
– dă jos centura şi echipamentul prins pe ea;
– despachetează completul de protecţie şi aşează sacul
de transport pe locul indicat de comandant;
– îmbracă completul de protecţie în următoarea ordine:
a) îmbracă combinezonul (ansamblul pantalon-bluza) şi dă gluga
bluzei pe spate;
b) încheie fermoarul completului de protecţie;
– ia sacul port mască şi trece masca în poziţia de aşteptare;
– prindeţi centura cu materiale pe tine;
– pune mănuşile de protecţie la centura;
– pune casca pe cap;
– ia arma.
1.2 Îmbracă completul de protecţie în poziţia “de luptă”
Execută la comanda “GAZE” următoarele activităţi:
– dă jos casca;
– aşează jos arma;
– trece masca contra gazelor în poziţie de luptă;
– pune gluga completului pe cap şi închide fermoarul şi butonii;
 – pune casca pe cap;
– pune mănuşile în mâini;
– ia arma.
1.3 Dezbrăcarea completului de protecţie
La comanda “scoateţi completul de protecţie” executaţi următoarii
paşi:
– protejează-ţi părţile descoperite ale corpului (aceste să nu vină în
contact cu suprafeţele contaminate ale completului);
– asigură decontaminarea tehnicii de luptă, a părţii din faţă a
completului şi a mănuşilor de protecţie, folosind la nevoie completele de
decontaminare sau pachetul de decontaminare iniţială;
– dezbracă completul de protecţie numai în zona necontaminată;
– urmăreşte să stai cu faţa în direcţia de unde bate vântul;
– pune jos arma;
– scoate casca;
– scoate centura cu echipamentul de pe ea şi sacul portmască şi
pune-le jos;
– dezbracă completul de protecţie respectând următoarele reguli:
a) evita contaminarea proprie;
b) aruncă de pe corp mănuşile şi completul de protecţie;
c) departează-te în partea dinspre care bate vântul faţă de locul
unde ai dezbrăcat completul de protecţie;
d) scoate masca contra gazelor întorcându-te cu spatele faţă de
locul de dezbrăcare al completului;
` – deplasează-te în zona decontaminată;