Adolescenţă - Nichita Stănescu

Tu eşti cântecul meu de izbândă.

Peste noapte când te înfăţişezi

în firele ploii,

intru surâzând

sub cupolele tale de cristal,

uimit de bogăţia ta

şi mângâi frâiele cailor tăi

bătute cu piatră de zamfir.

Eu voi încăleca

pe-un armăsar alb

şi-mi voi agăţa ploile,

cercel sunător la ureche,

să mă auzi când trec.

Priveşte-mi ochii

cât de albaştri-mi sunt!

Mă gândesc la Comună,

la bolţile-i înalte cât privirea.

Şi când rostesc numele ei de purpură

şi buzele mi se roşesc,

ca de-un sărut,

atunci ştiu că s-a făcut dimineaţă

şi mă grăbesc în întâmpinarea

soarelui.