SĂRBĂTORILE VECHIULUI TESTAMENT

Lecţia 17

Ni s-a cerut să examinăm sărbătorile anuale ale Vechiului Testament.

Lucrul acesta se potriveşte exact cu linia studiilor noastre prezente. Epistola
către Evrei arată cum Vechiul Testament îşi are împlinirea în Noul Testament
în orice detaliu. Unul se întrepătrunde cu celălalt. Mai exact, instituirile care
ţin de Vechiul Testament fac să-mi tresară inima când văd împlinirea lor în
Noul Testament. Adevărul acesta face în aşa fel încât Cuvântul lui Dumnezeu
este mai sacru, mai sfânt, mai ales că vedem clar spaţiul veacurilor pe care îl
acoperă şi modul în care Dumnezeu, încă de la început, a plănuit totul.
Absolut nimic nu a fost lipsit de importanţă. Nimic nu a fost aruncat la
întâmplare fără să aibă semnificaţie proprie. Din nou, puteţi să vedeţi cum
Dumnezeu s-a aplecat la limitările minţii omeneşti atunci când a folosit acest
fel de umbre a lucrurilor viitoare. Să presupunem că Dumnezeu ar fi aşezat
aceste lucruri într-o formă telologică şi le-ar fi prezentat în felul în care mulţi
dintre voi le-aţi văzut într-o carte de teologie. Luate astfel ca un întreg, în ce
măsură ar fi fost acestea aplicabile omenirii? Poate că ar fi constituit o dietă
prielnică pentru câţiva teologi, dar în privinţa omului care umblă pe potecile
obişnuite ale vieţii? Cu siguranţă că nu i-ar fi arătat calea mântuirii. Tocmai
de aceea, Dumnezeu le-a aşezat în tipuri, în ilustraţii şi sub forma lecţiilor cu
obiecte exact cu scopul ca frumuseţea lecţiilor să poată să fie adusă acasă, să
poată să fie adusă inimii fiecăruia dintre noi.

SĂRBĂTOAREA DE PAŞTE

Pe lângă serviciul desfăşurat la Cort, găsim instituite, sub autoritatea

Legii Vechiului Testament, anumite sărbători cu caracter anual. Noi suntem
extrem de familiarizaţi cu prima dintre acestea: Paştele, instituirea care este
prezentată în cartea Exodul la capitolul 12. Sărbătoarea a fost poruncită după
ce Moise s-a întors împreună cu Aaron în ţara Egiptului prezentând din nou
şi din nou lui Faraon cererile lor de eliberare a Copiilor lui Israel. Faraon şi-a
împietrit inima de fiecare dată.
Cât despre afirmaţia „Domnul a împietrit inima lui Faraon“, aceasta nu
trebuie să vă tulbure, nici măcar în cea mai mică măsură, întrucât, pur şi
simplu, ea înseamnă că Dumnezeu a îngăduit ca Faraon să-şi împietrească
inima. Şi dacă el a înclinat înspre direcţia aceasta, atunci Domnul l-a lăsat să
facă aşa.
În cele din urmă, după ce acele nenorociri au fost trimise una după alta
având intensităţi crescânde şi severitate crescândă, Domnul i-a vorbit lui
Moise şi a hotărât o judecată finală care avea să vină peste Egipt.
1
 „Domnul a zis lui Moise şi lui Aaron în ţara Egiptului:
"Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună;
ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului.“
(Exodul 12:1,2)

Luna aceea era luna Abib. Înainte de acele evenimente, luna Abib nu a
fost începutul anului trecut. Practic, anul lor calendaristic începea toamna şi
era cunoscut ca fiind anul lor civil. Pe când, în situaţia de acum, acest nou
calendar era calendarul lor religios. Cel de-al doilea calendar menţionat a fost
calendarul care guverna toată închinarea lor şi toate ritualurile lor. Atât de
importantă a fost eliberarea israeliţilor din sclavia Egiptului, încât Domnul a
comemorat-o, adică a sărbătorit-o solemn, schimbându-le calendarul.

„Vorbiţi întregii adunări a lui Israel şi spuneţi-i:

"În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie,
un miel de fiecare casă.
Dacă sunt prea puţini în casă pentru un miel,
să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor;
să faceţi socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta.“
(Exodul 12:3,4)

Acesta este primul exemplu de vărsare a sângelui dintre toate judecăţile

care s-au abătut peste Egipt, prima jertfă care fusese adusă.

„Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an;

veţi putea să luaţi un miel sau un ied.
Să-l păstraţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia;
şi toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara.
Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii
şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca.“
(Exodul 12:5-7)

Dar pragul de jos nu a trebuit să fie uns cu sânge! Sângele nu trebuia

să ajungă călcat în picioare. În ultima noastră lecţie am avut jertfa pentru
vină, care reprezenta marea Ispăşire; dar aceasta nu a fost totul. Nu numai că
a fost necesar a avea o jertfă prefigurând marea Ispăşire, dar a fost necesar,
de asemenea, a avea şi o jertfă pentru vină făcând ca jertfa să fie aplicabilă în
mod personal.
Unii oameni cred că, din cauza faptului că Isus Cristos a murit pe
Crucea de pe Calvar, înfăptuind astfel o ispăşire pentru întreaga lume (ceea
ce, de fapt El a şi făcut), oarecum la modul general i-ar include şi pe ei în acea
Ispăşire. Dar nu, nimeni nu este inclus în acea Ispăşire, numai acei oameni
care experimentează o aplicare personală a Sângelui lui Isus Cristos.
Jertfa unui bou de pe altar, adusă o dată pe an de către marele preot,
nu a fost îndeajuns, doar jertfa în sine, ca să facă ispăşire pentru Israel. Ci,
2
israeliţii trebuiau să vină în mod individual cu jertfa lor pentru vină pentru
propriile lor păcate. Ei înjunghiau un miel pentru fiecare casă, iar după aceea
trebuiau să ungă cu sânge stâlpii de la uşi.

„Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc;

şi anume s-o mănânce cu azime şi cu verdeţuri amare.
Să nu-l mâncaţi crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc:
atât capul, cât şi picioarele şi măruntaiele.
Să nu lăsaţi nimic din el până a doua zi dimineaţa;
şi, dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineaţa, să-l ardeţi în foc.
Când îl veţi mânca, să aveţi mijlocul încins,
încălţămintea în picioare şi toiagul în mână;
şi să-l mâncaţi în grabă; căci este paştile Domnului.“
(Exodul 12:8-11)

Porunca aceasta a fost dată şi ea trebuia împlinită în amănunţime din

cauza judecăţii iminente care urma să vină peste egipteni. Israelul trebuia să
se grăbească a ieşi din ţara peste care urma să cadă judecata, aşa după cum
este arătat în următorul verset.

„În noaptea aceea, Eu voi trece prin ţara Egiptului

şi voi lovi pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului,
de la oameni până la dobitoace;
şi voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.“
(Exodul 12:12)

Domnul nu doar că şi-a afişat puterea Lui cea mare, dar, în acelaşi timp
a arătat şi totala lipsă de folos de a crede în dumnezeii pe care egiptenii se
bazau; acei falşi dumnezei nu au putut şi ca urmare nu i-au protejat. Aproape
fiecare nenorocire care a fost trimisă împotriva Egiptului a fost îndreptată
împotriva dumnezeilor egiptenilor.
Grindina care s-a abătut a lovit vitele lor, la care egiptenii se închinau.
Ei au putut să înţeleagă, prin toate acele judecăţi care au venit peste ei, că
proprii lor dumnezei nu le-au putut oferi protecţie. Astfel, Domnului i-a fost
dată toată slava şi nu dumnezeilor falşi ai egiptenilor.

„Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veţi fi.

Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi,
aşa că nu vă va nimici nici o urgie,
atunci când voi lovi ţara Egiptului.
Şi pomenirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi
printr-o sărbătoare în cinstea Domnului;
s-o prăznuiţi ca o lege veşnică pentru urmaşii voştri.“
(Exodul 12:13,14)

3
 Sărbătoarea Paştilor se ţinea pentru a comemora sau altfel spus pentru
a celebra solemn eliberarea evreilor din Egipt; iar acest eveniment a devenit
marea piatră de hotar de atunci înainte în Israel. Cântecele lor de laudă,
prfeţiile lor şi scrierile lor istorice sunt orientate spre această eliberare din
Egipt. Totul merge înapoi la acea memorabilă noapte când Domnul şi-a întins
braţul lui puternic şi lovindu-i pe întâii-născuţi din ţara Egiptului.
Totul îşi are semnificaţia sa specifică. Explicaţia Mielului fără cusur a
fost dată de Ioan Botezătorul când se afla pe malul râului Iordan şi când a
văzut apropiindu-se acea Siluetă singuratică, iar el, Ioan, a exclamat: „A doua
zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu care
ridică păcatul lumii!"“ (Ioan 1:29). Isus împlinea porunca aceea pe care
israeliţii, vreme de secole, au împlinit-o aşa cum Dumnezeu a dat-o: Paştele.
Mielul lui Dumnezeu a venit în lume. În continuare noi mai avem autoritate
Scripturală, prin care să afirmăm că mielul înjungheat îl prefigura pe Domnul
Isus Cristos, în 1 Corinteni 5:7 şi-anume:

„Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă,

cum şi sunteţi, fără aluat; căci Cristos, Paştile nostru, a fost jertfit.“

Cristos a devenit Paştele nostru. În perioada Noului Legământ noi avem

împlinirea poruncii legate de Cina Domnului, ceea ce reprezintă moartea lui
Cristos, care şi-a dat trupul şi Sângele pentru răscumpărarea noastră.
Această reprezentare o găsim şi în 1 Petru 1:18,19 mai exact:

„Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur,

aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire
pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri,
ci cu sângele scump al lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.“

Este izbitor faptul cât de mulţi dintre evrei sau iudei se sprijineau pe
propriile lor tradiţii. Pentru aceasta i-a condamnat Isus, şi-anume că ei au
înlocuit cu tradiţiile lor poruncile lui Dumnezeu. Azi, sunt mulţi care fac acest
lucru. Ei au un lung şir de tradiţii. Felul în care părinţii şi stră-străbunicii lor
se închinau, ritualurile şi ceremoniile bisericeşti, au devenit tradiţii la care ei
se închină mai mult decât la însuşi Dumnezeu.
Puteţi să înţelegeţi de ce trebuiau ei să fie atât de deosebiţi în alegerea
mielului. Mielul era o reprezentare a Mielului lui Dumnezeu care nu a avut
nici un cusur. Sângele aplicat pe stâlpii şi pe pragurile de sus ale uşilor lor,
reprezenta o aplicaţie personală – trebuie să fie o aplicare peste fiecare inimă.
Astăzi, casele noastre sunt aceste „temple de lut“, trupurile noastre în
care locuim; iar Sângele trebuie să fie, cum ar veni, pe fiecare dintre „stâlpii şi
pragurile de sus“ ale caselor noastre. Aceasta era dovada şi garanţia împotriva
judecăţii care urma să se abată peste ţara Egiptului.
Noi suntem chiar în pragul unei alte perioade a judecăţilor, şi acestea se
abat cu repeziciune; vin mai aproape de casă cu fiecare zi care trece. Acum,
care este garanţia noastră? Este aceeaşi garanţie pe care au avut-o israeliţii:
Sângele Mielului de Paşte. Moise, tot atât de bine, ar fi putut să le adreseze

4
israeliţior aceleaşi cuvinte pe care, astăzi, apostolul Pavel ni le adresează în
timp ce participăm la Cina Domnului: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi din
pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va
veni El.“ (1 Corinteni 11:26). Moise ar fi putut să spună: „Voi, ori de câte ori
înjungheaţi acest miel şi îi vărsaţi sângele, prevestiţi moartea Domnului până
va veni El.“ Ori, faptul acesta este de acum istorie. Domnul a venit – prima Sa
venire – iar vechea instituire a aşezării Paştelui a încetat. Însă acum, noi
privim înainte la o altă venire a Domnului şi arătăm sau pomenim moartea
Lui până va veni El.

PUTERE PRIN ASCULTARE

Tot mielul trebuia să fie mâncat. Mielul semnifică trupul frânt şi sângele
vărsat de Domnul Isus Cristos. Când participăm la Cina Domnului, este de
aşteptat ca fiecare copil al lui Dumnezeu să deosebească trupul Domnului
Isus Cristos – nu doar din punct de vedere mental, ci şi din punct de vedere
spiritual. Iată, noi am semnificat prin aceste simboluri, trupul frânt şi Sângele
vărsat al Domnului Isus Cristos.
În Matei 26:26-28, citim următoarele:

„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine;

şi după ce a binecuvântat,
a frânt-o şi a dat-o ucenicilor, zicând:
"Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu."
Apoi a luat un pahar şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu,
li l-a dat, zicând: "Beţi toţi din el;
căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou,
care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.“

Şi din nou, în Ioan 6:53, citim cuvintele:

„Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că,

dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui,
n-aveţi viaţa în voi înşivă.“

Cuvintele de mai sus ale Mântuitorului, au produs jignire în zilele Sale

şi încă mai produce jignire şi în zilele noastre. Există dintre aceia care ar dori
să se eschiveze sau să evadeze dintr-o astfel de formă de religie. Ei nu doresc
să aibă de-a face în nici o privinţă cu o religie a „sângelui“.
După aceea, Domnul Isus continuă să dea o explicaţie a ceea ce a vrut
să spună.

„Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic;

cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi viaţă.“
(Ioan 6:63)

5
 Iată, avem Cuvântul întrupat despre care Iov a spus că era mult mai
necesar decât hrana zilnică. Mai degrabă ar fi preferat să flămânzească, să
piardă o masă acum şi atunci, decât să piardă Cuvântul lui Dumnezeu.
În Psalmul 105, citim:

„A scos pe poporul Său cu argint şi aur,

şi niciunul n-a şovăit dintre seminţiile Lui.“
(Psalmul 105:37)

Israeliţii au plecat prin puterea mielului pe care tocmai l-au mâncat: şi

cel tânăr, şi cel de vârstă mijlocie, şi cel vârstnic. Nici unul nu era slăbit sau
fără putere printre ei. Mielul le-a dat nu doar putere naturală; ci, le-a dat şi
putere supranaturală. Astăzi, exact în acelaşi fel, Cuvântul lui Dumnezeu ne
sprijină şi ne susţine, atât fizic, cât şi spiritual.
Moise le-a spus israeliţilor că împlinirea acelor porunci era însăşi viaţa
lor; şi ceea ce le-a spus el israeliţilor ne spune nouă astăzi: este viaţa noastră.
În situaţia în care începem să devenim indiferenţi la poruncile lui Dumnezeu,
slăbim, vom fi lipsiţi de putere – adeseori, atât fizic, cât şi spiritual.
Copiii lui Israel au trecut prin acei patruzeci de ani prin pustiu şi în ce
fel i-a susţinut Dumnezeu! Cuvântul spune că nici măcar îmbrăcămintea sau
încălţămintea lor ni s-au învechit. Israeliţii au fost susţinuţi de puterea lui
Dumnezeu. Fiecare dintre cei mai bine de trei milioane de oameni din pustiu
ar fi intrat în Ţara Făgăduită dacă ar fi rămas drept înaintea Domnului, dacă
ar fi împlinit poruncile Lui, dacă nu ar fi murmurat şi dacă nu ar fi îngăduit
ca necredinţa să pătrundă în ei şi să le jefuiască scopul.

AMARUL CU DULCEAŢA

Acum ni se oferă semnificaţia întregului miel. Tot mielul înseamnă tot

Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru mine aceasta a fost ceva nou când am venit
în Biserica Credinţa Apostolică. Eu am crezut, practic, întregul Cuvânt şi am
crezut că mântuirea era absolut pentru toată lumea; dar în ceea ce priveşte
vindecarea, am crezut că este ceva opţional, ca şi când cineva ar vrea sau nu
ar vrea să profite de vindecare. Însă, am primit o lumină nouă când am venit
în contact cu această biserică şi când am văzut că pentru mine era obligatoriu
să accept vindecarea divină; şi aceasta nu mai era deloc ceva opţional. La fel
stau lucrurile cu fiecare dintre noi: suntem obligaţi să acceptăm tot Cuvântul
lui Dumnezeu şi tot ceea ce ne oferă, de la început şi până la sfârşit.
Nu poţi să spui: „Pe aceasta o las de o parte şi accept doar pe cealaltă.“
Cristos nu este divizat. Biblia este Cuvântul întrupat. De aceea, trebuie luat
exact aşa cum este fără a îndepărta sau a lăsa ceva afară. În Cuvântul lui
Dumnezeu avem multe atenţionări cu privire la ce înseamnă a scoate ceva din
Cuvânt sau a adăuga ceva la Cuvânt.
Pavel ne spune ce anume semnifica azima sau pâinea nedospită.

6
 „Să prăznuim dar praznicul [Aici el se referă la Cina Domnului.
Ritualul acesta a luat locul Paştelor din vechime.]
nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie,
ci cu azimele curăţiei şi adevărului.“
(1 Corinteni 5:8)

Explicaţia pe care o avem atunci în privinţa aluatului vechi este aceea

că aluatul vechi este o reprezentare a păcatului. Un proces de fermentare să
naştere aluatului; De aceea, israeliţii trebuiau să aducă această jertfă fără
nici o urmă de aluat. Într-atât de deosebiţi erau evreii în respectarea acestei
prevederi încât, în ziua pregătirii Paştelor ei verificau fiecare colţ şi fiecare
crăpătură a caselor lor şi le măturau cu grijă ca nu cumva să fi rămas vreo
particulă de aluat pe undeva.
Acum, cât de deosebit trebuie să fie felul în care noi ne prezentăm la
Cina Domnului, şi-anume: să măturăm cu atenţie, în sensul spiritual, fiecare
ungher al fiinţei noastre, ca nu cumva să fie vreun aluat sau vreo fărâmă de
păcat şi care să ne descalifice de la a participa la Cină! Azima semnifică
absenţa totală a păcatului în orice privinţă şi sub orice formă.
Apoi, sunt verdeţurile amare: în Scriptură nu avem nimic pentru a da o
interpretare acestei categorii; însă, majoritatea celor care studiază Biblia sunt
de acord că verdeţurile amare semnifică amărăciunea sclaviei lor din Egipt. În
fiecare an înaintea lor era pus un semn de aducere-aminte legat de ce anume
au avut ei parte pe când se aflau în ţara Egiptului, amărăciunea prin care ei
au trecut. Când deja au ajuns în pustiu, ei, de asemenea, au trecut prin nişte
locuri dure; dar Domnul a vrut să le aducă aminte de o amărăciune care era
mai mare decât amărăciunea acelor locuri dure.
În Cuvântul lui Dumnezeu există lucruri amare dar şi lucruri dulci. Cu
acestea ne vom întâlni şi noi înainte de a termina acest curs. Când începem
să-l slujim pe Domnul, este evident că nu ne lansăm într-o excursie plină de
plăceri. Însă, prin intermediul cărţii Proverbelor ni se reaminteşte faptul că
„pentru cel flămând toate amărăciunile sunt dulci.“ (Proverbe 27:7). Şi atunci,
de ce să nu luăm amarul împreună cu dulceaţa, din moment ce cunoaştem că
procedând astfel este tocmai pentru desăvârşirea noastră şi pentru a fi aduşi
la punctul la care Isus Cristos doreşte să fie atins de fiecare dintre copiii lui
Dumnezeu?
Copiii lui Israel aveau o aducere-aminte constantă a amărăciunii prin
care ei au trecut. Dacă membrii mai vârstnici ai poporului Israel şi-ar fi
amintit puţin mai bine, poate că ar fi umblat mult mai atent prin pustiu. Este
un lucru bun pentru fiecare dintre noi să ne amintim de gura gropii din care
am fost scoşi şi de stânca din care am fost ciopliţi.

7
 Mielul trebuia să fie mâncat în grabă. Ce lucru minunat, întocmai ca şi
cuvintele pe care le găsim în Luca 12:35,36! Vă amintiţi că israeliţii trebuiau
să mânânce mielul având şi ei mijlocul încins, încălţămintele în picioare şi
toiagul în mână; ei trebuiau să mănânce în grabă din pricina judecăţilor care
urmau să cadă. Iată cuvintele scrise în Evanghelia după Luca:

„Mijlocul să vă fie încins, şi făcliile aprinse.

Şi să fiţi ca nişte oameni
care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă,
ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă.“
(Luca 12:35,36)

În aceste zile, noi suntem foarte mult în aceeaşi situaţie în care au fost
Israeliţii, ca să spunem aşa, cu încălţămintea în picioare, cu toiagul în mână,
cu mijlocul încins şi gata de plecare. Aceasta, cel puţin, este starea în care ar
trebui să fim. Dacă vom începe să lăsăm de o parte toiagul sau dacă nu avem
mijlocul încins şi dacă începem să gustăm puţin din automulţumire în viaţa
aceasta, atunci este necesar să luăm seama. Noi suntem străjeri pe ziduri; noi
veghem nu doar pentru venirea Domnului, ci noi veghem constant împotriva
incursiunilor duşmanului.

SĂRBĂTOAREA SĂPTĂMÂNILOR

„Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le:

"Când veţi intra în ţara pe care v-o dau şi când veţi secera semănăturile,
să aduceţi preotului un snop, ca pârgă a secerişului vostru.
El să legene snopul într-o parte şi într-alta înaintea Domnului,
ca să fie primit: preotul să-l legene într-o parte şi într-alta,
a doua zi după Sabat.“
(Leviticul 23:10,11)

Acesta era darul primelor roade.

„De a doua zi după Sabat,

din ziua când veţi aduce snopul ca să fie legănat într-o parte şi într-alta,
să număraţi şapte săptămâni întregi.
Să număraţi cincizeci de zile
până în ziua care vine după al şaptelea Sabat;
şi atunci să aduceţi Domnului un nou dar de mâncare.“
(Leviticul 23:15,16)

Aşa a avut loc instituirea Sărbătorii Săptămânilor: şapte săptămâni de

la Paşti şi încă o zi adăugată, în total cincizeci de zile care trebuiau să fie puse
de o parte pentru Domnul. Aceste şapte sabate, adăugate la sabatul de Paşti,
erau sabate săptămânale. Pavel ne spune în 1 Corinteni 15:20-23 că darul
8
primelor roade a fost Cristos, iar după aceea cei care sunt ai lui Cristos la
venirea Lui. Astfel, acest dar a reprezentat învierea lui Cristos care s-a produs
în dimineaţa de după sabat. Isus Cristos a împlinit în chip desăvârşit darul
primelor roade prin învierea Sa „în ziua de după sabat.“
Semnificaţia celei de-a şaptea săptămâni, ne este prezentată în cartea
Faptele Apostolilor 2:1-4, „în ziua Cincizecimii“ – adică cincizeci de zile de la
răstignire la Rusalii. Aceea a fost împlinirea. Apoi, în Faptele Apostolilor 2:15,
Petru ne spune clar că a fost al treilea ceas din zi – ora nouă dimineaţa – când
Duhul Sfânt a venit peste ei. Când Isus a fost răstignit, era tot al treilea ceas
al zilei. Cu câtă perfecţiune a împlinit Isus Paştele!
S-a calculat că Isus a ajuns în Ierusalim în cea de-a zecea zi a lunii şi
că, în cea de-a paisprezecea zi a fost adus ca jertfă, împlinind cu desăvârşire
simbolul. În al treile ceas al zilei, adică dimineaţa, El a fost răstignit pe cruce.
Ceasul acela era vremea la care se aducea jertfa de dimineaţă; iar ceasul al
nouălea era vremea la care se aducea jertfa de seară. Atunci, la acel ceas El a
strigat: „S-a sfârşit!“ În felul acesta Isus a împlinit simbolul Mielului Pascal.
Exact la cincizeci de zile după aceea şi exact la acelaşi ceas al zilei – ora
nouă dimineaţa – a venit puterea şi împlinirea Sărbătorii Săptămânilor prin
revărsarea Duhului lui Dumnezeu. A fost tot în ziua Cincizecimii, în ultima zi
a Sărbătorii Săptămânilor, şi atunci când Legea a fost dată de Dumnezeu pe
Muntele Sinai. Prin darea Legii s-a consfinţit faptul potrivit căruia Copiii lui
Israel era poporul lui Dumnezeu. Prin turnarea sau darea Duhului Sfânt s-a
consfinţit faptul potrivit căruia Creştinii constituiau Biserica lui Cristos.

SĂRBĂTOAREA CORTURILOR

Ultima sărbătoare este Sărbătoarea Corturilor, Leviticul 23. În cea de-a

cincisprezecea zi a lunii (mai exact la şapte luni de la Paşte) israeliţii trebuiau
să locuiască în corturi în toată ţara. Faptul acesta era o comemorare a trăirii
lor în corturi în timp ce se aflau în pustiu. Acum, se aflau în Canaan potrivit
făgăduinţei lui Dumnezeu. Israeliţii se bucurau de roadele ţării, iar cea de-a
şaptea lună era vremea secerişului, vremea strângerii recoltei. Lucrul acesta
le reamintea de chinurile pe care le-au îndurat în pustiu, pentru că să poată
să vină la Dumnezeu cu mulţumiri pentru că i-a eliberat. Această sărbătoare
era un timp al mulţumirii şi al bucuriei, asemănător cu Ziua Recunoştinţei de
la noi (referirea este la poporul American – nota trad.). Această sărbătoare încă
nu s-a împlinit din punct de vedere istoric. În Zaharia 14:16 citim despre
împlinirea ei în vremea Împărăţiei de o mie de ani.

„Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile

venite împotriva Ierusalimului
se vor sui în fiecare an să se închine
înaintea Împăratului, Domnul oştirilor,
şi să prăznuiască sărbătoarea Corturilor.“

În acest capitol, profetul vorbeşte despre perioada Împărăţiei de o mie de

ani. În cartea Apocalipsa 14:14,15, citim următoarele:
9
 „Şi un alt înger a ieşit din Templu
şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor:
"Pune secerea Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri,
şi secerişul pământului este copt."“

Şi El şi-a aruncat secerea Lui şi a secerat. Acesta este secerişul recoltei

exact înainte de cules. Ioel ne vorbeşte despre căderea Ploii Târzii. Noi trăim
în vremea Ploii Târzii. Ploaia târzie era pentru coacerea roadei, exact înaintea
marelui cules, cu alte cuvinte a marii strângeri a roadelor. Noi suntem chiar
pe ogorul „marii strângeri a roadelor“ când vom împlini ultima sărbătoare şi
anume: Sărbătoarea Corturilor din Împărăţia de o mie de ani. Scopul nostru
este acesta şi merită toată strădania.

10