Dimitrie Cantemir (n.

26 octombrie 1676, Dimitrie Cantemir, Vaslui,

România – d. 21 august/1 septembrie 1723,[4] Harkov, Imperiul Rus[2]) a fost
domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 și 1710 - 1711) și un mare
cărturar al umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele
de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și
compozitor. A fost membru al Academiei de Științe din Berlin. George Călinescu
îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician
berlinez, prinț moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”[7]

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său
în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă
Poarta nu l-a confirmat în domnie. Și-a petrecut următorii ani la Constantinopol,
unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelității) și a însoțit armata
otomană în expediția eșuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii oștilor otomane
ale sultanului Mustafa al II-lea de către austrieci în luptele de la Petrovaradin și
Zenta, unde s-a convins de decadența Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe

Brâncoveanu, bănuit de neloialitate față de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat
el însuși un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de
moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la
Stănilești. În consecință, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde și-a
petrecut restul vieții în mijlocul preocupărilor intelectuale.

Politica internă
În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme, pentru anumite
pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea în domnie, Cantemir a scăzut "birul
steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile
steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost
desființarea deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special din
stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte
privilegii date de Dimitrie Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date
marilor boieri, mai multe acte fiind date oamenilor săraci. Astfel este privilegiul
pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași, pentru
niște "jupânese sărace" văduve etc. (P.P.Panaitescu, op.cit. p.98). Domnul
Moldovei obține reluarea pentru țară a mănăstirilor închinate patriarhiei din
Ierusalim (în urma unei înțelegeri cu patriarhul de Ierusalim Chrisant Notara) și
anume a unor mănăstiri mari și bogate ca Bistrița, Tazlău, Probota. Astfel, biserica
reprezenta pentru domnie un sprijin sigur, financiar și spiritual, împotriva
încercărilor marii boierimi de cotropire a puterii. Politica internă a lui Dimitrie
Cantemir a însemnat în primul rând statornicirea unui stat centralizat domnesc,
înlăturându-se astfel statul cârmuit de oligarhia marilor familii de boieri.
O atenție specială a fost acordată elementului militar, recrutat din păturile mijlocii
ale societății. Un număr mare de boiernași și slujitori, care luptaseră până acum ca
mercenari în oștile străine, au venit în țară și s-au grupat în jurul domnului. Cu
ajutorul lor, Cantemir a organizat, în preajma războiului ruso-turc din anul 1711,
șapte sau opt unități militare.[33]


Bancnotă de 100 de ruble transnistrene din 2007.

Marcă poştală din Republica Moldova

În politica sa internă, Cantemir s-a sprijinit pe aceleași pături sociale ca și tatăl său
Constantin și fratele său Antioh. Cronicarii vremii ni-l arată ca pe un domn foarte
popular. "Că așa arăta de bun și de blând - spunea Ion Neculce (cf.Ion Neculce,
Letopisețul...) încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți
copiii".
Antioh Cantemir (n. 4 decembrie 1671,[1] Bârlad, Moldova[1] – d. 1726,
Mănăstirea Golia, România) a fost domnitor al Moldovei (1696 – 1700; 1705 –
1707). A fost fratele domnitorului Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Domnie
Împreună cu Dimitrie Cantemir, uneltește împotriva lui Constantin Duca, ce luase
tronul cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, în dauna
aceluiași Dimitrie Cantemir. În cele din urmă Duca este mazilit, iar Antioh obține
tronul. Spre deosebire de tatăl său, el a fost prietenos cu polonezii. În timpul primei
sale domnii s-a încheiat Tratatul de la Karlowitz din 26 ianuarie 1699. În a doua
domnie, a pus biruri grele pe țară cum ar fi fumăritul.
Cronicarul Ion Neculce ni-l descrie pe Antioh ca fiind un om mare la trup, cinstit,
chipeș, la minte așezat, judecător drept și mai spune că nu era un om studios, dar
nici prost. De asemenea, afirmă că nu era lacom după avere, nu-i plăceau
minciunile și nici vicleniile și că era un bun vânător și ostaș.
Antioh Cantemir a înființat, în timpul domniei sale, Academia domnească din Iași,
în februarie 1707, cu sprijinul fratelui său Dimitrie Cantemir și al patriarhului de
Ierusalim, Hrisant Notara, nepotul fostului patriarh Dosithei Notara.[3], [4]
Această școală superioară a funcționat într-un local vechi, de lângă feredeul cel
mare (feredeu= local public pentru îmbăiere). În anul 1711, academia înființată de
Antioh Cantemir a încetat să mai funcționeze, însă în anul 1714 a fost reorganizată
de Nicolae Mavrocordat.
Fanarioții sau grecii fanarioți (în limba greacă: Φαναριώτες) erau
membri ai familiilor aristocratice grecești sau aromâne care locuiau în cartierul
Fanari[1] (Φανάρι,),[2] Acesta era principalul cartier al grecilor din Constantinopol
(Istanbul), unde se afla și sediul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului.
Fanarioții dominau administrația Patriarhiei și interveneau deseori în alegerea
înalților prelați, inclusiv a Patriarhului Ecumenic al Constantinopolului, care avea
statutul de „Primul între egali” în lumea episcopilor ortodocși.

Unii dintre membrii acestor familii, care cuceriseră o mare influență politică și
adunaseră averi considerabile în cursul secolului al XVII-lea, ocupau funcții
administrative foarte importante în Imperiul Otoman. Din 1669 până la 1821,
fanarioții au servit ca dragomani (translatori) ai Sublimei Porți și ai ambasadelor
străine. Alături de demnitarii bisericii și de funcționarii locali din provincii,
fanarioții reprezentau clasa conducătoare greacă în timpul dominației otomane
până la izbucnirea războiului de independență al Greciei. În timpul acestui ultim
război, fanarioții au jucat un rol de primă importanță și au influențat deciziile
Adunării Naționale, corpul reprezentativ al revoluționarilor, care a fost convocat în
șase ședințe între 1821 și 1829.

Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai
Țărilor Române Moldova și Țara Românească, de obicei ca o promovare pentru
funcționarii dragomani. Această perioadă este cunoscută în istoria României ca
epoca fanariotă/domniile fanariote.

Domnitorii și suita domnească

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul șef al
Sublimei Porți,fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent, (un
obicei care era mai vechi), pleca în noua țară în care fusese numit, și a cărei limbă
nu o cunoștea de cele mai multe ori, cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe
era numit, el era escortat la Iași ori București de o suită formată din familia sa,
favoriți și creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la
investire). Domnul și cei din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede cu
putință investițiile făcute cu prilejul numirii și în plus să strângă suficienți bani cât
să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc.

În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate 31 de domni

din 11 familii diferite. Unii dintre ei au fost exilați sau executați. Lupta pentru
domnie era așa de încrâncenată, încât a provocat asasinate între membrii aceleiași
familii.

Când, datorită numeroaselor cazuri de trădări ale principilor, familiile din rândul
cărora erau aleși domnitorii au devenit din ce în ce mai puține. Mai mulți domnitori
au ocupat pe rând tronul în cele două principate. În timp ce domnul de la București
plătea mită pentru a evita mutarea sa la Iași, domnul Moldovei folosea aceeași
metodă pentru a ocupa tronul Munteniei, considerate mai bogate. De
exemplu,Constantin Mavrocordat a ajuns să fie numit de nu mai puțin 10 ori pe
tronul unei dintre cel două principate. Domnitorul era dator diferiților creditori, sau
chiar sultanului însuși. Cu toate acestea, instituțiile centrale otomane urmăreau să
păstreze controlul asupra celor două principate fără a le exploata irațional.
Astfel,Ahmed al III-lea a plătit o parte din suma datorată de Nicolae Mavrocordat,
pentru a scădea presiunile fiscale asupra populației de rând.

Articol principal: Renașterea națională a României.

Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820 (Vedeți și:
Războiul de independență al Grecie) și haosul provocat de mișcarea Filikí Eteria în
Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au
dus la încetarea numirii de domnitori din rândul familiilor fanariote. În primăvara
anului 1822, de la București și Iași au fost trimise delegații pentru a cere Înaltei
Poarți domni pământeni. Din aceste delegații au făcut parte printre alții: Ioniță
Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad Țepeș, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de
frate al decapitatului Grigore Alexandru Ghica al Moldovei [19] și vornicul
Iordache Râșcanu, viitor membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acțiune
a adus în Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în
persoana lui Ioniță Sandu Sturdza[20] și în Muntenia pe Grigore al IV-lea Ghica.
Relevante pentru relațiile încordate dintre boieri și domn a fost compromisul dintre
cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu și pretențiile regenței boierești de la
București, care încerca să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul
domn fanariot din Muntenia.[21]

Domniile lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui Grigore al IV-lea Ghica în
Muntenia au fost primele domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupația rusă
din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 și de perioada de dominație țaristă
care a urmat. (Vedeți și: Regulamentul Organic).