LUCEAFĂRUL,

de Mihai Eminescu

Capodoperă absolută a liricii românești și o culminație a liricii europene, Luceafărul a

generat și o metaforă definitorie a poetului însuși, văzut drept ,,Luceafărul literaturii române”.
Tudor Vianu consideră că acest poem reprezintă o sinteză a creației eminesciene de teme și
motive literare, specii și tonuri lirice, virtuți lingvistice înnoitoare.
Mircea Eliade apreciază valoarea absolută a poemului prin rafinamentul intelectual,
caracterul meditativ filosofic, îmbogățirea și înfrumusețarea limbii române literare, prin
valorificarea originală a mitologiei universale și naționale.
Poemul Luceafărul face parte din capodoperele celei de-a treia etape a creației
eminesciene. A apărut în anul 1883, în Almanahul Societății ,,România Jună” din Viena,
reprodus, mai apoi, și în revista ,,Convorbiri literare”.
Apartenența la clasicism este dată de echilibrul compozițional, corelația dintre elementele
de simetrie și de opoziție, armonia, caracterul gnomic și limpezimea artistică.
Poemul aparține romantismului prin interferența/amestecul genurilor (liric, epic, dramatic)
și a speciilor (poem filosofic, meditație, pastel, idilă, elegie, satiră, baladă), evadarea din realitate
prin intermediul motivului literar specific al visului, sursele de inspirație folclorice (cele două
basme românești – Frumoasa fără corp și Fata din grădina de aur – culese de către Richard
Kunisch), tema specifică a condiției omului de geniu (împletită cu marile teme specifice ale iubirii,
naturii și timpului), motivele specifice (luna, visul, steaua, somnul, călătoria imaginară, iubita înger,
codrul, dorul, norocul etc.), prezența antitezei (real-ireal, masculin-feminin, terestru-cosmic etc.),
entitățile excepționale aflate în situații excepționale.
Tema principală a poemului este condiția omului de geniu, problematica acestuia în raport
cu lumea și cu societatea în care trăiește. Temele secundare sunt: supratema timpului (timpul
filosofic bivalent: individual și universal), tema spațiului (cele două planuri: terestru și cosmic),
tema cosmosului (axa luminii care străbate întregul poem, definită prin motive romantice: luna,
stelele, cerul, noaptea, haosul, geneza, zborul intergalactic), tema naturii (cele două formule de
pastel: pastelul cosmic și pastelul terestru), tema iubirii (forța geniului de a face sacrificiul suprem
pentru iubire, incompatibilitatea dintre cele două lumi), tema filosofică (condiția geniului neînțeles
într-o lume meschină, ideea filosofică fortuna labilis), tema folclorică (sursele de inspirație
folclorice, formulele specifice basmului, motivul zburătorului din primul tablou, idila rustică din al
doilea tablou, limbajul popular).
Viziunea despre lume ne este dată de însăși tema poemului, de relația geniu-societate,
purtând amprenta influenței schopenhaueriene, însă distingându-se prin originalitatea
particularizării naturii omului de geniu, acesta experimentând o formă de cunoaștere bazată pe
afecte, spre deosebire de Schopenhauer, care propune cunoașterea bazată pe rațiune.
O primă secvență poetică relevantă pentru tema și viziunea despre lume o regăsim în
tabloul al treilea, în cadrul confruntării dintre Hyperion şi Demiurg, unde este scoasă la iveală
antiteza dintre lumea nemuririi şi cea a risipei, dintre durabilitate şi efemeritate. Prilej de
redescoperire a cosmogoniilor, călătoria Luceafărului este cronotop reprezentativ, pe fondul
regresiei temporale: “Căci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în
zadar/ Din goluri a se naşte”. Zborul cosmic potenţează intensitatea sentimentelor, setea de iubire
ca act al cunoaşterii absolute: “Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe / E un adânc asemene /
Uitării celei oarbe”. În ilimitat, Luceafărul îşi recuperează adevărata identitate - Hyperion, fiu al
cerului, cunoscut doar de cei asemenea lui. Cererea de a renunţa la nemurire - “Şi pentru toate dă-
mi în schimb /O oră de iubire” - este refuzată, tratată ca imposibilă - Luceafărul este eon, menţine
echilibrul în lume, nu poate fi muritor. Din poziţia sa absolută, Demiurgul prezintă perisabilitatea şi
nimicnicia naturii umane: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp,
nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte”. În contrast, se află permanenţa operei omului de geniu, aflat în
ipostaza orfică, de conducător sau de stăpânitor al pământului şi al mării. Ultima menţiune a
Demiurgului este aceea a lipsei de valoare a sacrificiului Luceafărului, dată de inconsecvenţa fetei.
 O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută de
tabloul final al poeziei. Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul Cătălin - Cătălina într-o nouă
vârstă a iubirii, adâncită şi maturizată. Expresia se metaforizează, sentimentul devine peren: ” Cu
farmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi”.
Nostalgica chemare a fetei adresată astrului nopţii aduce o schimbare de percepţie: “Cobori în jos,
luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază / Pătrunde-n codru şi în gând/ Norocu-mi luminează”.
“Casa” şi “viaţa” devin “codru” şi “noroc”. Reacţia Luceafărului, diferită de cea „din trecut”,
dovedeşte acceptarea legii superioare a raţiunii, a datului obiectiv al incompatibilităţii : “Ce-ţi pasă
ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu,
în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Metaforele se organizează în jurul celor două naturi
antinomice: “chip de lut”, “cercul vostru strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,”
nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă detaşarea demiurgică a esenţei sale divine, reintrând în
sferele superiorităţii reci.
Titlul este sugestiv în ceea ce privește conținutul discursului liric, făcând referire la
Hyperion, care reprezintă omul de geniu. Titlul poemului se referă la motivul central al textului,
Luceafărul, susținând alegoria pe tema romantică a locului omului de geniu în lume, văzut ca o
ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
Imaginarul poetic eminescian este semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume a
autorului, deoarece poartă amprenta romantismului în multiplele sale elemente.
Din punct de vedere structural, poemul "Luceafărul" este alcătuit din 392 de versuri,
dispuse în 98 de catrene, fiind dominat de existența a două planuri: unul universal-cosmic si altul
uman-terestru, alcătuind patru tablouri, gândite ca entități distincte. Sunt demne de menționat, de
asemenea, pe parcursul întregului poem, ipostazele omului de geniu în raport cu ipostazele ideii de
femeie.
Incipitul creează un spaţiu de basm proiectat în atemporal - in illo tempore: ,,A fost odată
ca-n poveşti, a fost ca niciodată”. Formula inițială, specifică basmului românesc, nu face altceva
decât să ne sugereze că timpul este trecut și irepetabil, iar adverbele de timp ,,odată” și ,,niciodată”
ne dezvăluie o poveste de iubire la fel de unică și irepetabilă precum timpul pe care îl traversează
de-a lungul întregului poem. Totodată, incipitul fixează, pe lângă timpul anistoric, protagoniştii
poveştii, figuri-exponent ale celor două lumi. Fata este portretizată printr-un superlativ absolut de
factură popular - „o prea frumoasă fată” - care contribuie la ţeserea atmosfera basmului.
Individualizarea se face prin comparaţii care subliniază unicitatea, doar o pământeană cu daruri
deosebite putând să fie atrasă şi să atragă un Luceafăr - ”Şi era una la părinţi/ Şi mândră-n toate
cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”. Se reiterează mitul zburătorului, iar povestea
de iubire se înfiripă şi se amplifică sub semnul visului. Dimensiunea onirică se completează cu
simbolul oglinzii, mediatoare între cele două lumi. Astfel, primele strofe, uvertură a poemului,
îndeplinesc rolul de a pregăti introducerea temei acestuia.
Metamorfozele Luceafărului sunt viziuni de factum romantica (de factură romantică) ale
idealului: “Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele braţă/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la
faţă”. Natura duală a omului de geniu ce simte tentaţia fericirii pământene e exprimată în asocieri
oximoronice: “Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă de văpaie”, “Mort frumos, cu ochii vii”, “Dar
ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc, himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric”.
De asemenea, călătoria interstelară a Luceafărului fixează viziunea romantică asupra nemărginirii
cosmice: ”Căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe”, “Un cer de stele dedesubt/ Deasupra cer
de stele/ Părea un fulger neîntrerupt/ Rătăcitor prin ele.”
Relaţiile de opoziţie şi simetrie ce caracterizează structura poemului pun în evidenţă
contrastul între cele două lumi simbolice. În poem întâlnim o corelație antitetică și simetrică:
tabloul prim este în simetrie cu al treilea, al doilea cu al patrulea, în timp ce tablourile întâi și al
treilea sunt în opoziție cu tablourile al doilea și al patrulea. Tablourile alternează succesiv planurile
cosmic şi terestru, fiecare reprezentând universuri diferite.
Particularităţile prozodice susţin specificul viziunii prin concordanţa idei-formă,
pefecţiunea prozodică adâncind impresia produsă de conţinut. Organizat în 98 de catrene, cu măsură
de 7-8 silabe, rimă încrucişată şi interioară, ritm iambic, poemul variază de la pasaje elegiace, cu
tonalitate gravă (în tablourile I, al III-lea sau al IV-lea) la cele dinamice, jucăuşe (în tabloul al II-
lea).

Poemul Luceafărul este un testament poetic, care arată posterităţii modul cum Eminescu şi-a conceput
propriul destin. Poetul se comunică prin intermediul diferitelor „euri adoptive”, într-o sinteză a ideilor
fundamentale ale operei sale. Pentru că prin Eminescu limba română atinge perfecțiunea formală și
de conținut, se poate spune că el ” trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”( Titu Maiorescu).