Sunteți pe pagina 1din 1

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Specia literară: roman subiectiv (narațiune la pers. I.); curent literar: roman modern psihologic (argumente:
timpul prezent și subiectiv, unicitatea perspectivei narative, raportul dintre timpul cronologic și timpul psihologic,
memoria afectivă, luciditatea analizei, autencititatea trăirii, monolog interior), roman interbelic (argument: apare
în anul 1930); tema: cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea și războiul;
perspectiva narativă: subiectivă, narator-personaj, narațiune la persoana I.; titlul: sunt indicate temele romanului;
simetria incipit – final: incipitul este contruit în manieră realistă, cu detalii de timp și spațiu, finalul este deschis,
lăsând loc interpretărilor cititorilor; structura: romanul este alcătuit din două părți și 13 capitole cu titluri
sugestive. Prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela,
curpinzând întâmplări precum moștenira de la unchiul Tache, excursia la Odobești – începutul destrămării cuplului;
a doua parte, contruită sub forma unui jurnal, urmărește experiența de pe front, în timpul Primului Război Mondial;
conflict: cel interior se produce în conștiința personajului-narator, din cauza diferenței dintre aspirațiile lui și
realitatea, iar cel exterior pune în evidență relația personajului cu societatea; timpul și spațiul: timpul prezent al
narării este primăvara anului 1916, locul fiind valea Prahovei; personaje: Ștefan Gheorghidiu reprezintă tipul
intelectualului, inadaptatul superior, care trăiește drama îndrăgostitului. Ela, personajul feminin, este prezentată
doar din perspectiva lui Gheorghidiua, astfel cititorul nu se poate pronunța asupra fidelității ei.
Subiectul pe scurt: pe cealaltă foaie, pe capitole
Caracterizarea personajului principal
Evoluția personajelor în special a personajului central este descrisă din perspectiva unică, aceea a lui Ștefan
Gheorghidiu. Personajul principal este surprins din momentul plecării pe front până când ajunge la marea revelație
a vieții sale: existența, tot ceea ce îl înconjoară, viața în sine este mai importantă decât tortura, la care s-a supus din
cauza vieții familiale.
Cele două părți ale romanului sunt dominate de două stări de spirit diferite: gelozia și iminența morții. Viața
matrimonială se concentrează în jurul primeia, în timp ce descrierea războiului în jurul celei de a doua, dar în
ambele cazuri personajul central își descrie trăirile cu o minuțiozitate extraordinară. Încă din primele pagini
surprinde tendința de a aprofund descrierea strărilor sufletești până la nivelul unde totul devine filosofic. De
exemplu: secvența răbufnirii lui Ștefan Gheorghidiu la popota ofițerilor, unde nu explică pur și simplu cauza
neliniștii lui ci își disecă sentimentele, își nuanțează ideile, descriind iubirea ca fenomen complex, imposibil de
redus la frazele simpliste ale colegilor săi. Apoi cumplita gelozie născută cu ocazia excursiei la Odobești, o resimte
ca pe o catastrofă a vieții sale, o rană pe care timpul o vindecă, dar de care nu uită niciodată. Iubirea este înțeleasă
de personajul central ca un sentiment unde nu încape îndoială, care se bazează pe complicitatea celor doi amanți,
este o contopire a ființelor, însă atunci când unul dintre parteneri trișează, totul se prăbușește. Pentru Ștefan
Gheorghidiu bănuiala infidelității soției sale este cu atât mai dureroasă cu cât idealul pe care și-l construise dispare
și odată cu el încrederea. Ștefan Gheorghidiu este un idealist, nu acceptă imperfecțiunile morale. Este un
perfecționist și datorită inclinației spre filosofie înțelege dimensiunea sublimă a existenței, tocmai de aceea îl
deranjează comportamentul personajelor precum unchii săi (bogatul avar și afaceristul), lumea meschină în care
aceștia se învârt este dezgustătoare pentru el și faptul că soția lui, pe care o plasase pe un piedestal, este atrasă de
această lume, îl dezamăgește în așa măsură încât suferă un șoc emoțional. Paradoxal, rănile vieții sale intime sunt
vindecate de război, rana din suflet poate fi vindecată de rănile provocate de gloanțe. Alături de camarazii săi
resimte momente de nesiguranță și haos, frică, dar tocmai acestea îl ajută să depășească complexul infidelității, de
care a suferit atât de mult. După ce este rănit și trece prin perioda de convalescență Ștefan Gheorghidiu nu mai are
nevoie de alte dovezi, scrisoarea anonimă este suficientă. Se desparte de tot trecutul lui cu o ușurință de care nu se
credea în stare.
Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu se bazează în special pe autoanaliză, pe sondarea vieții lăuntrice, pe
analiza psihologică. Prin el, scriitorul impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, aspirând
spre absolut.