Rugăciunea-crâmpei al nostalgiei noastre spre veşnicie

Nevoia de rugăciune a omului credincios contemporan este în afară de orice îndoială.

Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune.
Dar pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută şi de credinţa altor persoane,
tocmai când în lumea de astăzi se constată o slăbire a credinţei şi într-un fel o
indiferenţă faţă de rugăciune; la ea apelându-se în practică doar la momente rare şi
excepţionale.
De aceea pentru o impulsionare a credinţei prin rugăciune, se pun două întrebări -
problemă, legate în aceeaşi măsură şi de rugăciune dar şi de post, ca forme esenţiale ale
cultului extern. Prima problemă este apărarea şi imunitatea credinţei împotriva
influenţelor negative provenite dintr-un mediu subţiat în credinţă şi care şi-a pierdut
uzul şi normalul rugăciunii şi a postului, a practicării credinţei lucrative. Credinciosul
trebuie să caute astăzi mai acerb motivaţia susţinerii credinţei sale şi propria sa practică
a rugăciunii - ea devenind astfel mai arzătoare, tocmai când societatea nu o susţine
îndeajuns. Al doilea aspect, care va trebui examinat în strânsă legătură cu primul, este
acela de a şti dacă rugăciunea noastră poate avea un efect salutar în planul relaţiilor
sociale, în societatea secularizată de astăzi, într-o societate unde omul se simte şi este
mult mai singur, comparativ cu societatea de ieri, în care nu lipsea preocuparea
constantă pentru Dumnezeu. Credinciosul simţind astăzi nevoia de a se ruga poate chiar
mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de
greu de suportat, situându-se în comuniune cu dumnezeirea, în dialog cu Dumnezeu,
Înţelegându-L, văzându-L în toate. (v. Pr. Prof. D. Stăniloaie, Rugăciunea lui Iisus şi
experienţa Duhului Sfânt, p. 23-32).
O încercare de rezolvare teoretico - morală a acestor "probleme" este însăşi definirea
rugăciunii.
"Rugaţi-vă neîncetat", insistă Sf. Pavel, căci rugăciunea este deodată şi izvorul şi forma
cea mai intimă a vieţii noastre religioase. Viaţa de rugăciune, densitatea, adâncimea şi
ritmul ei măsoară sănătatea noastră spirituală, făcându-ne să ne descoperim pe noi
înşine, pe cei de lângă noi şi pe Dumnezeu.
"Iisus foarte de dimineaţă, sculându-Se, a ieşit, S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga
acolo". "Pustiul" la asceţi se interiorizează şi înseamnă concentrarea unui spirit
meditativ şi tăcut. Abia la acest nivel, când omul ştie să tacă, se plasează adevărata
rugăciune, fiinţa fiind vizitată tainic de Dumnezeu. Reculegerea deschide sufletul spre
cele de sus, dar şi spre aproapele. "Dobândeşte pacea ta lăuntrică şi o mulţime de
oameni îşi vor afla mântuirea în preajma ta" (Sf. Serafim de Sarov); căci "a te ruga,
înseamnă a face legătura cu Dumnezeu ca prieten", (v. Paul Evdokimov, Vârstele vieţii
spirituale, p. 176 -177).
Înţeleasă ca text plin de virtualitatea simţirii, rugăciunea reflectă şi ea legătura care se
naşte între Hristos şi cel ce se roagă. Ea e a omului şi în acelaşi timp este lucrarea lui
Dumnezeu, sau a lui Hristos în om, deci şi în comunitatea credincioşilor. Amândouă
acestea se spun de către preot în rugăciunea antifonului al treilea. "Cela ce ne-ai dăruit
nouă aceste rugăciuni obşteşti... primeşte cererile cele de folos ale robilor tăi".
Rugăciunea este convorbirea dintre credincios şi Dumnezeu, este respiraţie, hrană şi
putere a sufletului. Rugăciunea creştină nu este pur omenească, ea este rugăciunea "în
Duhul Sfânt". Rugăciunea este pentru om ceea ce este o rădăcină pentru pom. Ea este
rădăcina vieţii noastre spirituale. Fără ea fiinţa noastră lăuntrică nu se poate hrăni,
susţine şi trăi, cum nu se poate ţine, hrăni şi trăi un pom mare fără rădăcini". Ea este
suirea minţii şi a inimii la Dumnezeu, este revărsarea inimii înaintea lui Dumnezeu,
deoarece am văzut că este de natură lăuntrică, având patru trepte: rugăciunea trupului, a
cugetului, a simţirii şi cea duhovnicească. Ruga este cheia vistieriei darurilor
dumnezeieşti, iar împreună cu postul formează cele două aripi ale nădejdii".
Cel ce se aşterne Ia rugăciune pune capăt păcatului, iar cel ce pune capăt rugăciunii
acela va păcătui. (Fer. Augustin). Niciodată omul nu este mai mare decât când se roagă,
deoarece el atunci stă de vorbă cu Cel Mare, cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Lui. Nimic nu
creşte mai mult sufletul unui om şi nu-1 umple de putere cerească şi pace ca rugăciunea
necontenită cu gândul. Rugăciunea nu este cuprinzătoare în calitatea şi în cantitatea ei,
ci în deprinderea să fii mereu cu aducere aminte şi în priveghere faţă de Dumnezeu.
Astfel concepută rugăciunea, este mai presus de avuţii şi de plăceri, ea este un talisman
care schimbă nenorocirea într-un izvor de negrăită şi neînţeleasă fericire. Ea este tainică
putere de a face sărăcia şi suferinţa de dorit, motivându-1 aici pe Sf. Ioan Gură de Aur,
care îl pomenea pe unul dintre sfinţii apostoli făcând atâtea mătănii cu capul la pământ,
încât fruntea lui era bătătorită ca şi talpa picioarelor. Deci numai printr-o rugăciune
neîncetată inima ajunge să simtă prezenţa lui Dumnezeu, ajungând la credinţa vie care
lucrează prin faptă, căci cel ce se roagă neîncetat, poate ajunge la starea de nevinovăţie
a pruncilor, cea poruncită de cuvântul Evangheliei, altfel nu se poate apropia omul de
Dumnezeu.
Rugăciunea este religia în lucrare, religia practică, religia vie, religia adevărată, ea este
apărarea celor vinovaţi, mângâierea celor întristaţi, bucuria celor fericiţi. "Nici o bogăţie
nu este mai plăcută decât rugăciunea" (Sf. Efrem Şirul). Rugăciunea este scutul
curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, înfrânarea mândriei, risipirea invidiei, belşugul casei,
scutul de apărare. (Sf. Grigore de Nisa). Prin rugăciune şi în rugăciune se trăieşte
preludiul vieţii eterne, ea aduce primele 'parfumuri ale patriei în care năzuim să
ajungem - spunea părintele Stăniloae.
Deci rugăciunea este taina unirii omului cu Dumnezeu. E o taină care se înfăptuieşte
de câte ori se roagă omul cu concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată
trăieşte neîncetat această taină. Credinciosul face deosebirea, că el este cel care are
nevoie de bunurile pe care le cere de la Dumnezeu, dar că în aceiaşi timp în rugăciunea
lui e puterea lui Dumnezeu,tinzând spre liman, spre bunurile pe care le cere, dar în
acelaşi timp rugăciunea e limanul spre care tinde şi reprezintă posesia bunurilor ce le
cere, căci în rugăciune este prezent însuşi Dumnezeu.
Obişnuinţa unei rugăciuni permanente, ca legătură conştientă şi neîncetată cu
Dumnezeu, ca vedere continuă a tainei întregii realităţi în care trăim, se poate câştiga
prin considerarea tuturor lucrurilor, persoanelor, împrejurărilor ce ni se impun ca,
cuvinte încorporate lui Dumnezeu, (v. Pr. Prof. D. Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în
Ortodoxie, p. 126-127).
Dar Dumnezeu ca să lucreze astfel prin rugăciune trebuie să găsească în om un
"pământ" bun , căci rugăciunea este un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a
fiinţei, iar cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui, iar ei simt aceasta şi vin spre el.
"împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine." (Sf. Serafim
de Sarov).
În tradiţia isihastă a Bisericii, observăm că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu
Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau spre ei, spre
binele lor. La noi nu există pustiuri autentice, ci numai mănăstiri şi biserici. Dar cu cât
un călugăr sau un preot din aceste mănăstiri este mai duhovnicesc, adică se roagă mai
mult, cu atât este mai căutat de popor. Un asemenea călugăr sau preot nu îşi satisface
numai propria sa nevoie de rugăciune ci şi setea spirituală a celor ce îl caută - ei înşişi
ajungând să fie mai uniţi între ei, decât cei care nu se roagă.
În esenţă, rugăciunea este secretul deschis de îndumnezeire a omului, sfinţit fiind prin
participarea la vederea luminii divine. Ea este cheia care deschide înţelegerea şi
practicarea Sfintei Scripturi, dar tot prin ea găsim o rezistenţă şi o împotrivire a firii
întunecate de păcat; încât rugăciunea, concluzionăm că este o nostalgie de veşnicie, de
împărăţia şi comuniunea veşnică cu Dumnezeu, de paradisul dumnezeiesc, căci întreaga
creaţie se naşte şi creşte, de fapt, din această nemărginită nostalgie a paradisului
dumnezeiesc veşnic.
Pr.dr. Ilie Rusu