Biserica Ortodoxă Română În Timpul Patriarhului Teoctist 1986 - 2007

Biserica Ortodoxă Română in vremea Patriarhului Teoctist (1986 – 2007)
ILIE RUSU
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

ÎN VREMEA
PATRIARHULUI TEOCTIST
(1986-2007)
1
Ilie Rusu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

RUSU, ILIE
Biserica Ortodoxă Română în vremea Patriarhului Teoctist: 1986 – 2007,
Pr. Prof. dr. Ilie Rusu – Suceava; Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților,
2012
ISBN 978-973-7656-26-1 281.95
2
ILIE RUSU
BISERICA ORTODOXĂ
ROMÂNĂ
ÎN VREMEA
PATRIARHULUI TEOCTIST
(1986-2007)
3
Ilie Rusu
4
Cuvânt înainte
Dreapta socoteală - via aureea - sau cumpănirea lucrurilor este

virtutea de căpetenie în trăirea vieţii creştine pentru a plăcea lui Dumnezeu,
pentru desăvârşirea vieţii duhovniceşti. Această virtute a călăuzit permanent
viaţa şi faptele părintelui Patriarh Teoctist. Întreaga lui activitate de păstor a
arătat celor care l-au cunoscut că într-adevăr a fost un părinte înţelept, o
pildă pe înţelesul tuturor.
Lucrarea de faţă, Biserica Ortodoxă Română în vremea Patriarhului
Teoctist (1986 - 2007), a părintelui Ilie Rusu ne înfăţişează, pe bază de
documente, adevărul lucrurilor privitoare la persoana - personalitatea
părintelui Patriarh Teoctist. Vremurile în care a păstorit, sub regim comunist
- ateu, au avut nevoie de om potrivit la loc şi la timp potrivit, cârmaci
duhovnicesc al Bisericii noastre strămoşeşti.
Viaţa şi activitatea părintelui Patriarh Teoctist s-au desfăşurat ca o
ardere în foc a metalului preţios. A fost o ardere pentru binele Bisericii şi,
nu în ultimul rând, al neamului nostru românesc.
Părintele Ilie Rusu a reuşit să prezinte cuprinzător adevărul lucrurilor
datorită zestrei sale de cunoştinţe ca istoric, ca licenţiat în teologie şi în
psihologie şi, mai ales, ca păstor de suflete într-un sat, Ciocăneşti, cu tradiţii
dintre cele mai adânci ale credinţei, culturii şi artei frumosului sufletului
neamului nostru românesc creştin – ortodox.
În reuşita prezentării persoanei şi activităţii părintelui Patriarh
Teoctist, preotul Ilie Rusu a datorat mult tocmai formării sale sufleteşti în
duhul virtuţilor mai sus amintite, trăirii sale în mediul vieţii de la ţară, de la
sat, unde „s-a născut veşnicia", mediu în care s-a născut şi format sufleteşte
şi părintele Patriarh Teoctist. Credinţa şi orice valoare morală, culturală,
5
Ilie Rusu
artistică se trăiesc în primul rând cu inima curăţită de harul Sfântului Duh în

mijlocul naturii şi al oamenilor care îl înţeleg şi îl simt pe Dumnezeu mai
mult şi mai bine decât alţii, în mediul în care şi oamenii se simt şi trăiesc
mai aproape sufleteşte unii de alţii şi cu toţii împreună cu Dumnezeu.
Felicităm pe părintele Ilie Rusu şi binecuvântăm lucrarea sa, un

manual de informare şi îndrumare duhovnicească în istoria Bisericii şi a
neamului nostru, în vremuri de încercări cum au fost cele în care a
arhipăstorit părintele Patriarh Teoctist şi, în egală măsură, în vremurile de
astăzi, pentru noi, care suntem asaltaţi de atâtea ispite ale globalizării.
PIMEN
ARHIEPISCOP AL SUCEVEI Şl RĂDĂUŢILOR
6
Cuprins
Introducere ………………………………………………………………23
Capitolul 1. Biserica Ortodoxă Română de la Autocefalie la

Patriarhie ……………………………………………………………...... 39
1.1. Recunoaşterea autocefaliei ……………………………………. 42
1. 2. Mitropoliţi primaţi (de la Autocefalie la Patriarhat) …………. 51
1. 3. Înfiinţarea Patriarhiei ………………………………………… 63
1. 4. Patriarhii României (predecesori ai patriarhului Teoctist) …… 72
Capitolul 2. Repere biografice şi bibliografice ...…………...………... 81

2. 1. Pe treptele slujirii bisericeşti ………………………………… 84
2. 2. Episcop-vicar patriarhal ……………………………………... 89
2. 3. Episcop al Aradului ………………………………………….. 95
2. 4. Arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei …………..... 99
2. 5. Arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei... 102
2. 6. Arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Munteniei
şi Dobrogei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române ……. 109
2. 7. Retragerea din scaunul patriarhal …………………………... 117
2. 8. Rechemarea la slujirea patriarhală ………………………….. 119
2. 9. Activitatea pastoral-misionară ……………………………… 125
2. 10. Activitatea ecumenică ……………………………………...133
2. 11. Activitatea editorială şi publicistică ………………………. 138
2. 12. Titluri, distincţii şi decoraţii ……………………………… 140
2. 13. Decesul şi funeraliile patriarhului Teoctist ……………….. 145
Capitolul 3. Relaţia Biserică – Stat în România în timpul

patriarhului Teoctist ……………………………………………..…….149
3. 1. Scurt istoric al relaţiei Biserică şi Stat ……………………… 149
3. 2. Relaţia Biserică-Stat în România până în decembrie 1989 …..154
3. 3. Biserica Ortodoxă şi organele politice şi de securitate
ale Statului …………………………………………………...162
7
Ilie Rusu
3. 4. Rezistenţa patriarhului Teoctist şi a Sfântului Sinod

faţă de ingerinţele Statului în viaţa Bisericii Ortodoxe
în perioada 1986-1989 ……………………………………… 167
3. 5. Patriarhul Teoctist sub presiunea evenimentelor …………… 173
3. 6. Relaţia Biserică-Stat în România în perioada
1990-2007 ……………………………………………………176
3. 7. Strădanii ale patriarhului Teoctist şi ale Sfântului Sinod pentru
afirmarea autonomiei Bisericii Ortodoxe în relaţia cu Statul ..183
Capitolul 4. Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul

patriarhului Teoctist…………………………………………………... 193
4. 1. Revizuirea şi completarea Statutului şi a regulamentelor
bisericeşti …………………………………………………… 194
4. 2. Înfiinţarea de noi eparhii. Alegerea, hirotonia şi instalarea
de noi episcopi ……………………………………………….. 199
4. 3. Situaţia locaşurilor de cult şi a personalului bisericesc ……... 217
4. 4. Neimplicarea clerului în politică …………………………… 221
4. 5. Dezvoltarea şi diversificarea învăţământului teologic ………224
4. 6. Intoducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul
de stat …………………………………………………………231
4. 7. Asistenţa social-caritativă şi filantropică …………………… 233
4. 8. Acordarea asistenţei religioase în spitale …………………… 240
4. 9. Acordarea asistenţei religioase în armată (Ministerul
Apărării Naţionale), în penitenciare (Ministerul Justiţiei) şi
în unităţile Ministerului de Interne (jandarmerie, pompieri,
apărare civilă) ………………………………………………. 242
4. 10. Activitatea editorială şi publicistică ……………………….. 247
4. 11. Conservarea patrimoniului cultural-bisericesc …………...…250
4. 12. Reînfiinţarea şi înfiinţarea de mănăstiri şi schituri ………… 251
4. 13. Canonizări de sfinţi ………………………………………... 262
4. 14. Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir …………………………. 269
4. 15. Reînfiinţarea unor vechi asociaţii religioase ……………… 271
4. 16. Înfiinţarea Societăţii Biblice din România ………………… 272
4. 17. Înfiinţarea Asociaţiei Ecumenice a Bisericilor din România
(AIDRom) ………………………………………………… 274
4. 18. Aspecte moral-religioase ……………………………………276
8
4. 19. Relaţiile cu Biserica Catolică de rit bizantin

(Greco-Catolică) din România …………………………….. 278
4. 20. Întruniri teologice şi ecumenice …………………………… 284
Capitolul 5. Activitatea externă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul

patriarhului Teoctist…………………………………………………… 291
5. 1. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei ………………………… 291
5. 2. Înfiinţarea de noi unităţi administrative-bisericeşti
peste hotare ………………………………………………… 295
5. 3. Relaţii cu Bisericile Ortodoxe surori ……………………….. 308
5. 3. 1. Patriarhia Ecumenică ……………………………………... 309
5. 3. 2. Patriarhia Alexandriei ……………………………………...319
5. 3. 3. Patriarhia Antiohiei ……………………………………… 321
5. 3. 4. Patriarhia Ierusalimului …………………………………... 323
5. 3. 5. Patriarhia Moscovei şi Georgiei …………………………. 324
5. 3. 6. Bisericile Ortodoxe din Serbia, Bulgaria şi Albania ……. 326
5. 3. 7. Biserica Ciprului ………………………………………… 330
5. 3. 8. Biserica Greciei ………………………………………….. 332
5. 3. 9. Biserica din Polonia şi Biserica din ţinuturile Cehiei
şi Slovaciei ………………………………………………. 334
5. 3. 10. Alte Biserici Ortodoxe …………………………………...336
5. 4. Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox …………. 338
5. 5. Relaţii cu Bisericile Vechi Orientale ………………………. ..340
5. 6. Relaţii cu Biserica Romano-Catolică ………………………...345
5. 7. Relaţii cu Biserica Veche Catolică ………………………….. 363
5. 8. Relaţii cu Biserica Anglicană ……………………………… 365
5. 9. Relaţii cu Biserica Reformată ………………………………. 368
5. 10 Relaţii cu Biserica Evanghelică din Germania ………………369
5. 11. Federaţia Luterană Mondială……………………………… 373
5. 12. Prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în organizaţiile
ecumenice internaţionale …………………………………... 377
5. 12. 1. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) ……………….. 377
5. 12. 2. Conferinţa Bisericilor Europene (CBE) ………………… 390
5. 13. Participarea unor ierarhi şi teologi români la întruniri
ecumenice peste hotare …………………………………......406
9
Ilie Rusu
Capitolul 6. Aspecte ale activităţii Bisericii Ortodoxe Române

reflectate în opera scrisă a patriarhului Teoctist, cu referire
specială la colecţia Pe treptele slujirii creştine..………………………. 413
6. 1. Lucrarea pastoral-misionară ………………………………… 415
6. 2. Canonizările de sfinţi români …………………………………417
6. 3. Învăţământul teologic şi formarea slujitorilor sfintelor altare.. 419
6. 4. Conferinţele preoţeşti …………………………………………425
6. 5. Educaţia creştină a tineretului. Predarea Religiei în şcoală …..427
6. 6. Activitatea editorială ………………………………………….434
6. 7. Lucrarea caritativă a Bisericii ………………………………...437
6. 8. Păstrarea şi afirmarea credinţei strămoşeşti …………………. 440
6. 9. Biserica Ortodoxă Română – Biserică naţională …………… 446
6. 10. Conştiinţa unităţii de credinţă şi de neam …………………. 449
6. 11. Slujirea semenilor – împlinirea Evangheliei ………………. 451
6. 12. Preoţia creştină ………………………………………………452
6. 13. Pacea – dar al Duhului Sfânt ………………………………..456
6. 14. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei …………………………459
6. 15. Comunităţile istorice româneşti din jurul graniţelor ţării ….. 469
6. 16. Duhul Ortodoxiei româneşti în lume ………………………..474
6. 16. 1. Românii din America şi Canada ………………………….477
6. 16. 2. Românii din Europa ………………………………………486
6. 16. 3. Românii din alte părţi ale lumii …………………………..496
6. 17. Afirmarea unităţii Ortodoxiei ecumenice ………………….. 497
6. 18. Relaţiile cu Bisericile Vechi – Răsăritene …………………. 512
6. 19. Dialogul cu Biserica Romei ………………………………... 517
6. 20. Dialogul cu Bisericile Protestante …………………………. 535
6. 21. Prezenţa Bisericii la diferite întruniri ecumenice ………….. 539
Capitolul 7. Patriarhul Teoctist văzut de personalităţi

contemporane ………………………………………………………….. 547
Concluzii………………………………………………………………... 991
Anexa I ………………………………………………………………… 605
Anexa II . Rezumat …………..………………………………………... 669
Bibliografie……………………………………………………………... 677
10
Contents
THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH DURING PATRIARCH

TEOCTIST
(1986-2007)
Introduction …………………………………………………………… 23
Chapter 1. The Romanian Orthodox Church – From the Autocephaly
to patriarchy ……..……………………………………………………...39
1.1. The recognition of the Autocephaly …………………………... 42
1. 2. The primate Metropolitans ( from the Autocephaly
to Patriarchy) …………………………………………………..51
1. 3. The Establishing of the Patriarchy …………………………... 63
1. 4. Romania’s Patriarchs ( Patriarch Teoctost’s predecessors) …... 72
Chapter 2. Biographical and bibliographical references ………….. 81

2. 1. On the steps of the church servince ………………………….. 84
2. 2. Patriarchal Auxiliary Bishop …………………………………..89
2. 3. Bishop of Ardeal ……………………………………………... 95
2. 4. Archbishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia …………99
2. 5. Archbishop of Iasi and Metropolitan of Moldavia
and Suceava ………………………………………………... 102
2. 6.. Archbishop of Bucharest , Metropolitan of Wallachia and
Dobrogea, and Patriarch of the Romanian Orthodox
Church ………………………………………………………. 109
2. 7. The removal from the patriarchal chair ……………………... 117
2. 8. The calling back to the patriachal service …………………... 119
2. 9. The pastoral – missionary activity …………………………... 125
2. 10. The ecumenical activity ……………………………………..133
2. 11. The editorial and publishing activity ……………………… 138
2. 12. Titles, distinctions and decorations ……………………….. 140
2. 13. Partiarch Teoctist’s death and funerals …………………….. 145
Chapter 3. The Relation Church – State during Patriarch Teoctist ...149
3. 1. The short historical account of the relation Church- State … 149

3. 2. The relation Church – Sate in Romania until
December 1989 ………………………………………………154
11
Ilie Rusu
3. 3. The Orthodox Church and the state political and security

Organizations ……………………………………………… 162
3. 4. Patriarch Teoctist’s and Holy Synod’s resistance against the
interfernces of the State in the life of the Orthodox Church
during 1986- 1989 ………………………………………... 167
3. 5. Patriarch Teoctost under the pressure of the events ………… 173
3. 6. The relation Church – State in Romania between
1990 – 2007 …………………………………………………. 176
3. 7. Patriarch Teoctist’s and Holy synod’s efforts regarding
the Orthodox Church autonomy in relation to the State …… 183
Chapter 4. The internal life of the Romanian Orthodox Church

during Patriarch Teoctist …………………………………………… 193
4. 1. The revision and completion of the Church status and church
Egulations …………………………………………………… 194
4. 2. The establishing of new dioceses. The election, ordination and
appointment of new bishops ………………………………... 199
4. 3. The state of the religious establishment and church staff ……217
4. 4. The lack of involvement of the clergy in politics ………… 221
4. 5. The development and divesification of the theological
education …………………………………………………… 224
4. 6. The introduction of the moral-religious education as part
of the public education ……………………………………… 231
4. 7. The philantropic and social – charitable assistance …………. 233
4. 8. Hospital religious assistance …………………………………240
4. 9. The religious assistance in the army ( The Ministery of National
Defence), in the Ministery of Internal Affairs units
(guardians, firemen, civil service) ………………………… 242
4. 10. The editorial and publishing activity ……………………….. 247
4. 11. The preservation of the cultural –religious patrimony ……...250
4. 12. The re-establishing and establishing of new monasteries
and abbeys …………………………………………………. 251
4. 13. Saints canonization …………………………………………. 262
4. 14. The blessing of the Holy Myrrh ……………………………. 269
4. 15. The re-establishing of several old religious associations …. 271
4. 16. The establishing of the Biblical Society in Romania ……… 272
4. 17. The establishing of the Ecumenical Association of the
Churches in Romania ( AIDRom) …………………………..274
4. 18. Moral- religious aspects …………………………………... 276
12
4. 19. The relations with the Catholic Church of Byzantine rite

from Romania ( the Greek-Catholic Church) ……………… 278
4. 20. Theological and ecumenical meetings …………………….. .284
Chapter 5. The external activity of the Orthodox Church during

Patriarch Teoctist ……………………………………………………….291
5. 1. The Reactivation of the Metropolitan of Basarabia …………291
5. 2. The setting up of new church administrative units abroad …. 295
5. 3. the relations with the other Orthodox churches …………….. 308
5. 3. 1. The Ecumenical patriarchy ………………………………...309
5. 3. 2. The Patriarchy of Alexandria ……………………………. . 319
5. 3. 3. The Patriarchy of Antiohia ………………………………...321
5. 3. 4. The Patriarchy of Jerusalem ……………………………… 323
5. 3. 5. The Patriarchy of Moscow and Gerorgia ………………… 324
5. 3. 6. The Patriarchy of Serbia, Bulgaria and Albany ………….. 326
5. 3. 7. The Patriarchy of Cyprus …………………………………. 330
5. 3. 8. Patriarchy of Greece ……………………………………… 332
5. 3. 9. The Polish Church and Churches from Checz
and Slovakia ………………………………………………. 334
5. 3. 10. A. Other Orthodox Churches ……………………………. 336
5. 4. The preparation of the Holy Great Pan- Orthodox Synod ……338
5. 5. The relations with the Old Oriental Churches ……………… 340
5. 6. The relations with the Roman-Catholic Church …………….. 345
5. 7. The relations with the old Catholic Church ………………….363
5. 8. The relations with the Anglican Church …………………….. 365
5. 9. The relations with the Reformed Church …………………….368
5. 10. Relations with the The Evangelical Church from
Germany …………………………………………………… 369
5. 11. The World Lutheran Federation ……………………………. 373
5. 12. Romanian Orthodox presence in the international
Ecumenical Organizations ………………………………….377
5. 12. 1. The Ecumenical Council of the Churches ………………. 377
5. 12. 2. The European Churches Conference ……………………. 390
5. 13. Romanian hierachs and theologians participation at
international ecumenical meetings …………………………406
Chapter 6. Aspects of the Romanian Orthodox Church activities

reflected in Patriarch Teoctist’s writing, with special reference to the
collection entitled „On the Steps of the Christian service”………… 413
6. 1. The pastoral – missionnary Work ……………………………415
13
Ilie Rusu
6. 2. Romanian saints’ canonization ………………………………417

6. 3. Theological education and young Christian sevants
trening ………………………………………………………. 419
6. 4. Church conferences ………………………………………….425
6. 5. Young people’s Christian education. Religion as a subject
taught in schools …………………………………………………..427
6. 6.. Editorial activity ……………………………………………..434
6. 7 Church charitable work ………………………………………..437
6. 8. The preservation and affirmation of our ancestral faith ……...440
6. 9. Romanian Orthodox Church – National Church ……………446
6. 10. The consciousness of belonging to a nation and a country …449
6. 11. Seving the others – fulfilling the evangelical mission ………451
6. 12. The Christian priesthood …………………………………….452
6. 13. . Peace – a gift from the Holy Spirit ………………………...456
6. 14. The reactivation of the Metropolitan of Basarabia …………459
6. 15. Romanian communities beyond our borders ………………..469
6. 16. The Romanian orthodox Spirit in the world ………………...474
6. 16. 1. Romanians from America and Canada ………………….. 477
6. 16. 2. Romanians in Europe …………………………………….486
6. 16. 3. Romanians from other parts of the world ……………… 496
6. 17. The affirmation of the ecumenical church unity …………….497
6. 18. The relations with the old oriental churches ………………...512
6. 19. The dialogue with the Church of Rome …………………… 517
6. 20. The dialogue with the Protestant Churches ………………... 535
6. 21. The presence of the Church at different ecumenical
meetings ……………………………………………………. 539
Chapter 7. Patriarch Teoctist …………………………………………. 547

Conclusions …………………………………………………………….. 591
Anexes ……………………….…………………………………………. 605
Bibliography ……………………..…………………………………….. 677
14
Index de contenu
ÉGLISE ORTODOXE ROUMAINE PEDANT PATRIARCHE

THÉOCTISTE
(1986-2007)
Introduction……………………………………………………………... 23
Chapitre 1. Église Orthodoxe Roumaine de ľ Autocéphalie au

Patriarcat………………………………………………………………... 39
1.1 Reconnaissance de ľAutocéphalie ……………………………... 42

1.2.Les premiers mitropolits (de ľAutocéphalie au Patriarcat) …… 51
1.3. Établissement du Patriarcat …………………………………… 63
1.4.Patriarhes Roumains (les prédécesseurs du
Patriarche Théoctiste) …………………………………………...72
Chapitre 2. Répères biographoques et bibliograhiques………………. 81

2.1. Au servicesur du ministère chrétien …………………………... 84
2.2. Le Vicaire Patriarcal …………………………………………... 89
2.3. Ľ Éveque d'Arad ………………………………………………. 95
2.4. Ľ Éveque de Craiova et le métropolite de l'Olténie ………….....99
2.5. Ľ Éveque de Iasi et le métropolite de Moldavie et de
Suceava ………………………………………………………..102
2.6. Ľ Éveque de Bucarest et le métropolite de Munténie et
Dobrogea, le Patriarche de Roumanie ………………………. 119
2.7. En quittant le siège patriarcale ……………………………… 117
2.8. Rappelé au service pastorale ………………………………… 119
2.9 L'activité misionaire ………………………………………… 125
2.10 Ll'activité œcuménique …………………………………….. 133
2.11 L'édition et le travail éditorial ……………………………….138
2.12 Titres, récompenses, médailles …………………………….. 140
2.13 .La mort et les funérailles du Patriarche Théoctiste ………... 145
Chapitre 3. Les relations Église-État en Roumanie au cours du

Patriarche Théoctiste…………………………………………………... 149
3.1.Les relations de l'Église-État ………………………………….149
15
Ilie Rusu
3.2. Les relations Église-État en Roumanie jusqu'en

Décembre 1989 ……………………………………………… 154
3.3. ĹÉglise Orthodoxe et les organes politiques et de sécurité
de l'Etat ………………………………………………………..162
3.4. La résistance du Patriarche Théoctiste et du Saint-Synode à
l'ingérence de l'Etat dans la vie de l'Eglise orthodoxe
entre 1986-1989 ………………………………………………167
3.5. Le Patriarche Théoctiste sous la pression des événements …... 173
3.6. Les relations Église-État en Roumanie entre 1990-2007 ……..176
3.7. Les efforts du Patriarche Théoctiste et le Saint- Synode
ďÉglise Orthodoxe d'affirmer l'autonomie par rapport
à l'État ……………………………………………………….. 183
Chapitre 4. La vie interne de l'Eglise orthodoxe pendant Patriarche

Théoctiste………………………………………………………………. 193
4.1. Ľ'évaluation et ľachèvement du Statut et les règlements
religieux ………………………………………………………194
4.2. L'établissement de nouveaux diocèses. ĽÉlection, la
coordination et l'installation des nouveaux évêques …………. 199
4.3. La situation des lieux de culte et du personnel
de l'église ………………………………………………………217
4.4. L'absence des membres du clergé dans la politique …………. 221
4.5. Le développement et la diversification de l'enseignement
théologique ………………………………………………….. 224
4.6. Ľintroduction de l'éducation morale et religieuse dans les
écoles publiques …………………………………………….. 231
4.7. La charité des services sociaux et la philanthropie …………. 233
4.8. La subvention d'assistance religieuse dans les hôpitaux ……. 240
4.9. La subvention d'assistance religieuse dans l'armée, les prisons
et les unités du Ministère de l'Intérieur ……………………… 242
4.10. Ľactivité éditoriale et de publication ……………………….. 247
4.11.Le patrimoine culturel et religieux …………………………. 250
4.12. Le rétablissement et la fondation des monastères et des
ermitages…………………………………………………….. 251
4.13. La canonisation des saints ………………………………….. 262
4.14. La sanctification de l'Saint Grande Myrrhe ………………… 268
4.15. Le rétablissement des anciennes associations religieuses ….. 269
4.16. L'établissement de la Société Biblique en Roumanie ……… 271
16
4.17. L'établissement ďAssociation oecuménique des Eglises en

Roumanie (AIDRom) ………………………………………. 272
4.18. Les aspects moraux et religieux ……………………………. 274
4.19. Les relations avec Ľ Église catholique Byzantine Eglise en
Roumanie …………………………………………………... 278
4.20. Les réunions théologiques et œcuméniques …………………284
Chapitre 5. Ľ activité extérieure de Ľ Église Orthodoxe Roumaine

pendant le patriarche Théoctiste.…………………………………… 291
5.1. La réactivation de ľ Église métropolitaine de Bessarabie …… 291
5.2. Création des nouveaux unités administratives à l'étranger … 295
5.3. Les relations avec les Eglises sœurs orthodoxes ……………. 308
5.3.1. Le Patriarcat œcuménique ………………………………… 309
5.3.2. Le Patriarcat d'Alexandrie ………………………………… 319
5.3.3. Le Patriarcat d'Antioche …………………………………… 321
5.3.4. Le Patriarcat de Jérusalem ………………………………… 323
5.3.5. Le Patriarcat de Moscou et la Géorgie …………………….. 324
5.3.6. Les Églises orthodoxes en Serbie, la Bulgarie et l'Albanie …326
5.3.7. Ľ Eglise de Chypre ………………………………………… 330
5.3.8. Ľ Eglise de Grèce …………………………………………...332
5.3.9. Ľ Eglise en Pologne, en République tchèque et en
Slovaquie ………………………………………………….. 334
5.3.10 D'autres Eglises orthodoxes ………………………………. 336
5.4. La préparation du Saint Grande Synode Pan-orthodoxe ……. 338
5.5. Les relations avec les Eglises Orientales Aciennes ………….. 340
5.6. Les relations avec l'Eglise Catholique Romaine ……………...345
5.7. Vieux relations ecclésiastiques catholiques ………………….. 363
5.8. Les relations avec l'Église d'Angleterre ……………………... 365
5.9. Les relations avec l'Église réformée …………………………. 368
5.10. Relations avec l'Eglise Évangélique d'Allemagne ………….. 369
5.11. La Fédération Luthérienne Mondiale ………………………. 373
5.12. Ľ Église Orthodoxe Roumaine dans les organisations
œcuméniques du monde entier ………………………………377
5.12.1. Le Conseil oecuménique des Eglises ……………………...377
5.12.2. La Conférence des Eglises Européennes …………………. 390
5.13. La participation des hiérarques roumains et les théologiens
dans les rencontres œcuméniques à l'étranger ……………… 406
17
Ilie Rusu
Chapitre 6. Aspects de l'Eglise roumaine orthodoxe, refléchis du

patriarche dans les sermons et les discours du Patriarche
Théoctiste, se sont réunis dans la collection "Sur les marches du
ministère chrétien."…………………………………………………….413
6.1. Ľ œuvre pastorale et missionnaire ……………………………415
6.2. La canonisation de saints romains ……………………………417
6.3. L'enseignement théologique et la formation des futurs
prêtres …………………………………………………………419
6.4. La Conférence de l’Eglise …………………………………….425
6.5. L'éducation chrétienne des jeunes. Enseignement religieux
à l'école ………………………………………………………..427
6.6. Ľ activité éditoriale ……………………………………………434
6.7. Ľ œuvre de bienfaisance de ľ Eglise …………………………..437
6.8. La préservation et l'affirmation de la foi ancestrale …………...440
6.9. Ľ Église Orthodoxe Roumaine, l'Eglise nationale …………….446
6.10. La conscience ďunité de la foi et de la nation ……………….449
6.11. Le ministère des fidèles - épanouissement ď Evangile ………451
6.12. Les prêtres chrétiens …………………………………………452
6.13. La paix - Don de Saint Esprit ………………………………..456
6.14. La réactivation de ľ Église métropolitaine de Bessarabie …...459
6.15. Les communautés historiques roumaines autour des frontières
du pays ……………………………………………………...469
6.16.Ľ Esprit orthodoxe roumaine dans le monde entier …………..474
6.16.1. Les Romains en Amérique et au Canada …………………..477
6.16.2. Les Romains en Europe ……………………………………486
6.16.3. Les Roumains dans d'autres pays du monde ……………….496
6.17. Ľ affirmation de l'unité de l'orthodoxie œcuménique ………..497
6.18. Le dialogue avec l'Eglise de Rome …………………………. 512
6.19. Le dialogue avec les Églises Protestantes …………………... 517
6.20. Notre Église lors de différentes rencontres œcuméniques ….. 535
Chapitre 7. Patriarche Théoctiste dans les yeux de personnalités

contemporaines………………………………………………………… 547
Conclusions……………………………………………………………... 591
Annexes………………………………………………………………… 605
Bibligrafie………………………………………………………………. 677
18
Einführung
DER ORTHODOXEN RUMÄNISCHEN KIRCHE WÄHREND DES

PATRIARCHEN TEOCTIST
(1986-2007)
Kap. I. DIE RUMÄNISCHE ORTHODOXE KIRCHE

VONAUTOKEPHALIE ZUR PATRIARCHIE……………………… 39
1.1 Die Anerkennung der Autokephalie ………………………….. 42
1.2 Die Metropoliten-Primat (von der Autokephalie zum
Patriarchat) …………………………………………………… 51
1.3 Die Gründung der Patriarchie ……………………………….. 63
1.4 Die Patriarchen Rumäniens (die Vorgänger des
Patriarchen Teoctist) …………………………………………..72
Kap. II. BIOGRAPHISCHE UND BIBLIOGRAPHISCHE

ANHALTSPUNKTE……………………………………………………. 81
2.1 . Die Dienstjahre in der Kirche …………………………………....84
2.2. Bischof-Vikar der Patriarchie ………………………………….. 89
2.3. Bischof von Arad ……………………………………………….. 95
2.4. Erzbischof von Craiova und Metropolit von Oltenien ………….. 99
2.5. Erzbischof von Jassy und Metropolit der Moldau und
von Suceava …………………………………………………….102
2.6. Erzbischof von Bukarest und Metropolit von Muntenien und
Dobrutscna Pätriarch der Rumänischen Orthodoxen Kirche …. .109
2.7. Der Rücktritt vom Patriarchenstuhl ……………………………. 117
2.8. Die Wiedereinstellung als Patriarch …………………………….119
2.9. Die pfarramtliche und seelsorgerische Tätigkeit ………………. 125
2.10. Die ökumenische Tätigkeit ………………………………….. 133
2.11. Die publizistische -und verlegerische Tätigkeit ……………...138
2.12. Die Ehrentitel, Auszeichnungen und Ehrenzeichen ………… 140
2.13. Das Ableben und die Funeralien des Patriarchen Teoctist ….. 145
Kap. III. DIE BEZIEHUNGEN STAAT-KIRCHE ZUR ZEIT DER

TÄTIGKEIT DES PATRIARCHEN TEOCTIST…………………….149
3.1. Der Werdegang der Beziehungen zwischen Kirche und Staat …..149
3.2. Die Beziehungen zwischen Kirche und Staat bis in
Dezember 1989 ………………………………………………154
19
Ilie Rusu
3.3. Die Orthodoxe Kirche und die politischen Organe,

Securitate des Staates ………………………………………..162
3.4. Der Widerstanddes Patriarchen Teoctist und der Heiligen
Synode gegenüber des Eingriffes des Staates im Leben der
Orthodoxen Kirche im Zeitabschnitt 1986-1989 ……………. 167
3.5. Der Patriarch Teoctist unter dem Druck der Ereignisse ……..173
3.6. Die Beziehungen Kirche-Staat in Rumänien in den Jahren
1990-2007 ………………………………………………........ 176
3.7. Die Bemuhungen des Patriarchen Teoctist und der Heiligen
Synode zur Behauptung der Selbststăndigkeit der Orthodoxen
Kirche in der Beziehung zum Staat …………………………...183
Kap. IV. DAS INNENLEBEN DER ORTHODOXEN RUMÄNISCHEN

KIRCHE WÄHREND DES PATRIARCHEN TEOCTIST………. 193
4.1. Die Überprufung und Vervollständigungder Satzung und der
Vorschriften der Kirche ……………………………………… 194
4.2. Die Gründung von neuen Eparchien, die Weihung und
Einsetzung von neuen Bischöfen ……………………………… 199
4.3. Die Lage der Gotteshäuser und des Dienstpersonals des Kirche .....217
4.4. Die Nichtimplikation des Klerus in die Politik ………………..221
4.5. Die Entwicklung und Diversifizierung des theologischen
Unterrichtes …………………………………………………….224
4.6. Die Einführung der moral-religiösen Erziehung im
Staatsunterricht ……………………………………………….. 231
4.7. Der sozial-karitative und philantropische Beistand ……………233
4.8. Der religiöse Beistand in den Krankenhäusern ……………….. 240
4.9. Der religiöse Beistandbei dem Militar (Ministerium der
nationalen Verteidigung), in Gefängniss (Justitzministerium)
und bei den Einheiten des Innenministeriums(Gendarmerie,
Feuerwehr, Zivilabwehr) ……………………………………... .242
4.10. Die publizistische und verlegerische Aktivität ……………… 247
4.11. Das instandhalten des kichlichen Kulturerbens ……………… 250
4.12. Die Gründung von neuen Klöstern ……………………………251
4.13. Die Kanonisierung von Heiligen …………………………….. 262
4.14. Die Weihe des Heiligen und Grossen Salbenöls ……………...269
4.15. Die Wiedereinstellung von alten religiösen Vereinigungen …..271
4.16. Die Gründung des Biblischen Verbandes aus Rumänien ……..272
4.17. Die Gründung des Ökumenischen Verbandes der Kirchen
aus Rumänien ………………………………………………... 274
4.18. Moral-religiöse Aspekte ……………………………………… 276
20
4.19. Die Beziehungen zur Griechisch-Katholischen Kirche

aus Rumänien …………………………………………………278
4.20. Theologische und ökumenische Zusammenkünfte …………... 284
Kap.V. DIE AKTIVITÄT AUSSERHALB DES LANDES DER

ORTHODOXEN RUMÄNISCHEN KIRCHE WÄHREND DES
PRIESTERAMTES DES PATRIARCHENTEOCTIST……………..291
5.1. Die Reaktivierung des Bistums in Bassarabien ……………... 291
5.2. Die Gründung von neuen kirchlich-administrativen Einheiten
ausserhalb des Landes ……………………………………… 295
5.3. Die Beziehungen zu den Orthodoxen Schwesternkirchen … 308
5.3.1. Die Ökumenische Patriarchie ……………………………..... 309
5.3.2. Die Patriarchie aus Alexandria ………………………………319
5.3.3. Die Patriarchie aus Antiochien …………………………...... 321
5.3.4. Die Patriarchie aus Jerusalem …………………………......... 323
5.3.5. Die Patriarchie aus Moskau und Georgien …………………..324
5.3.6. Die Orthodoxen Kirchen aus Serbien, Bulgarien
und Albanien ………………………………………………. 326
5.3.7. Die Kirche aus Zypern ……………………………………... 330
5.3.8. Die Kirche aus Griechenland ………………………………. 332
5.3.9. Die Kirche aus Polen, aus Tschechien und aus der
Slowakei …………………………………………………….334
5.3.10. Andere Orthodoxen Kirchen ………………………………336
5.4. Die Vorbereitung der Heiligen und Grossen
Panorthodoxen Synode ………………………………………..338
5.5. Die Beziehungen zu den Alten Östlichen Kirchen ……………340
5.6. Die Beziehungen zur Römisch-Katholischen Kirche …………345
5.7. Die Beziehungen zur Alten Katholischen Kirche ……………..363
5.8. Die Beziehungen zur Anglikanischen Kirche ……………….. 365
5.9. Die Beziehungen zur Reformierten Kirche ………………….. 368
5.10. Die Beziehungen zur Evangelischen Kirche aus
Deutschland ………………………………………………….369
5.11. Die Luterane Weltföderation ………………………………...373
5.12. Die Anwesenheit der Orthodoxen Rumänischen Kirche bei
den internationalen ökumenischen Vereinigungen ………….377
5.12.1 Der Ökumenische Kirchenrat ………………………………….. 377
5.12.2. Die Konferenz der Kirchen aus Europa …………………………390
5.13. Die TEILNAHME von rumänischen Prälaten und
Theologen an den okumenischen Zusammenkünften
ausserhalb des Landes ……………………………………….406
21
Ilie Rusu
Kap.VI. BETRACHTUNGEN UBER DIE AKTIVITÄT DER

RUMÄNISCHEN ORTHODOXEN KIRCHE HERVORGEGANGEN
AUS DEN PREDIGEN UND ANSPRACHEN DES PATRIARCHEN
TEOCTIST, ZUSAMMENGEFASST IN DER SAMMLUNG ………413
6.1. Die pfarramtliche und seelsorgerische Arbeit …………………415
6.2. Die Kanonisierung von rumănischen Heiligen …………........417
6.3. Der theologische Unterricht und die Ausbildung der Pfarrer ....419
6.4. Die priesterlichen Konferenzen ………………………………425
6.5. Die christliche Erziehung der Jugend. Der Unterricht der
Religion In der Schule ………………………………………...427
6.6. Die verlegerische Aktivität ……………………………………434
6.7. Die karitative Aktivität der Kirche ……………………………437
6.8. Die Bewahrung und Behauptung des Glaubens der
Vorfahren ………………………………………………………440
6.9. Die Rumänische Orthodoxe Kirche -eine Nationalkirche …….446
6.10. Das Bewusstsein der Einheit im Glauben und Herkunft ……..449
6.11. Das Dienen der Mitmenschen-die Erfullung des
Evangeliums ………………………………………………….451
6.12. Das christliche Priesteramt ………………………………….. 452
6.13. Der Frieden-ein Geschenk des Heiligen Geistes …………….456
6.14. Die Wiederbelebung des Bistums aus Bassarabien …………..459
6.15. Die geschichtlichen rumänischen Gemeinden um die Grenzen
des Landes …………………………………………………...469
6.16. Der Geist der rumänischen Orthodoxie in der Welt ………….474
Die Rumänen aus Amerika und Kanada ………………………477
Die Rumänen aus Europa ……………………………………. 486
Die Rumänen aus anderen Teilen der Welt ……………………496
6.17. Die Behauptung der Rumänischen okumenischen Einheit ….497
6.18. Die Beziehungen zu den alten östlichen Kirchen …………… 512
6.19. Der Dialog mit der Römischen Kirche ……………………… 517
6.20. Der Dialog mit den protestantischen Kirchen ………………. 135
6.21. Die Anwesenheit der Kirche bei verschiedenen okumenischen
Zusammenkünf ten ……………………………………………….. 139
Kap.7. DER PATRIARCH TEOCTIST GEWÜRDIGT VON DEN

ZEITGENÖSSISCHEN PERSONLICHKEITEN……………………547
SCHLUSSFOLGERUNGEN………………………………………...... 591
BEILAGEN ………………………………………………………… … 605
BIBLIOGRAPHIE………………………………………………………677
22
Introducere
I ntrat ca frate de mănăstire la schitul Sihăstria Voronei din jud.

Botoşani, în Duminica a II-a după Înviere (a Sfântului Apostol
Toma), patriarhul Teoctist şi-a consacrat întreaga sa viaţă slujirii
Bisericii Ortodoxe Române, dăruindu-se asemenea Părintelui său
duhovnicesc, patriarhul Justinian, dragostei de neam şi de semeni, în
toate ascultările pe care le-a avut de îndeplinit şi în toate eparhiile prin
care Dumnezeu l-a rânduit să păstorească, de la Bucureşti la Arad, de la
Oradea şi Craiova la Iaşi, şi din 1986 din nou la Bucureşti, ca cel de al
cincilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
În tot acest lung itinerar pastoral – 57 de ani ca arhiereu şi pe o
arie geografică cuprinzătoare – patriarhul Teoctist a vizitat şi a
liturghisit în sute de biserici parohiale şi mănăstireşti, rostind de
fiecare dată cuvânt de învăţătură, a iniţiat o adevărată preocupare în
rândul clerului şi credincioşilor pentru zidiri de biserici noi, de
restaurare a celor existente şi de zugrăvire a lor în stilul tradiţional
românesc. Dările de seamă anuale conţin date, nume şi natura acestor
lucrări. Aria de activitate pastorală a cuprins nu numai jurisdicţia
canonică a eparhiilor păstorite, ci şi a celor suplinite ca: Episcopia
Oradiei, între 1969-1971, Mitropolia Ardealului între 1980-1982,
Mitropolia Moldovei şi Sucevei, între 1986 şi 1990. Pe lângă rezolvarea
curentă a lucrărilor de cancelarie, a realizat lucrări de înnoire şi
restaurare a monumentelor istorice. N-au lipsit greutăţile de tot felul
puse în calea acestor activităţi, greutăţi care trebuiau depăşite.
A acordat o atenţie deosebită mai cu seamă laturii de formare a
viitorilor slujitori ai Bisericii, prin promovarea învăţământului
seminarial şi universitar, prin acordarea de burse şi construcţii de
clădiri şi internate pentru tineretul cu vocaţie preoţească. Deşi condiţiile
de lucrare bisericească în perioada de dictatură comunistă erau
potrivnice, ca ierarh al Bisericii şi-a dedicat întreaga activitate nu
numai formării viitorilor slujitori, ci şi unor iniţiative şi acţiuni de
menţinere a nivelului de cunoştinţe teologice şi de apărare a credinţei.
23
Ilie Rusu
S-a preocupat îndeaproape de organizarea asistenţei religioase în

spitale, penitenciare, armată, orfelinate, azile de bătrâni şi altele. În
acest scop a desfăşurat activităţi editoriale, tipăriri de manuale, studii şi
cursuri pentru toate nivelurile de pregătire teologică. A iniţiat acţiuni de
restaurări de biserici, de mănăstiri şi chiar de zidiri de biserici noi când
în Bucureşti dictatura comunistă demola biserici pentru a îndeplini
planul de sistematizare. În cronica eparhiilor păstorite se află un mare
număr de asemenea lucrări pentru păstrarea şi zidirea de noi locaşuri de
rugăciune. Un loc aparte în istoria mai recentă a Bisericii Ortodoxe
Române, în timpul păstoririi patriarhului Teoctist, îl ocupă canonizarea
unor sfinţi români, ce a avut loc în 1992, 2003, 2005 şi 2006.
A promovat învăţământul religios după 1989, înfiinţând noi
seminarii teologice, şcoli medii de cântări bisericeşti, de pregătire a
asistenţilor sociali, băieţi şi fete, de restauratori de monumente istorice
şi a organizat obţinerea de burse în străinătate pentru studenţii dornici
de studiu. Ca şi iniţiativele de mai sus, împreună cu Sfântul Sinod a
înfiinţat eparhii noi, a reactivat mitropoliile şi episcopiile desfiinţate de
dictatura comunistă, a reorganizat Biserica Ortodoxă Română peste
hotare, prin organizarea unor noi episcopii şi alegerea unui număr
corespunzător de ierarhi dintre tinerii teologi cu studii în ţară şi în
străinătate şi dintre cei care s-au distins prin cunoaşterea vieţii
bisericeşti şi monahale. S-a introdus, de asemenea, religia ca obiect de
studiu în învăţământul de stat.
A participat ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în
forurile ecumenice mondiale, a vizitat în calitate de întâistătător sau ca
ierarh al Bisericii, toate Bisericile Ortodoxe şi alte Biserici din Europa,
precum şi Bisericile Vechi Orientale: Armenia, India.
A vizitat, cu înfruntarea dispoziţiei dictaturi de a nu avea audienţa
la Vatican, pe Papa Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1989, care a
constituit izvorul relaţiilor dintre cele două Biserici şi a rodit vizita
memorabilă a papei în România, între 7-9 mai 1999 şi a patriarhului
Teoctist la Vatican, între 7-14 octombrie 2002.
Patriarhul Teoctist a fost o figură clericală tipic românească,
provenind dintr-o familie de ţărani moldoveni care şi-a închinat viaţa
monahismului. Legătura organică cu mănăstirea i-a dat acea trăsătură a
24
seninătăţii treze şi a echilibrului lăuntric. Patriarhul Teoctist a fost omul

lui Dumnezeu. Uneori, a fost „sub vremi”, de mai multe ori a fost –
inspirat de Duhul Sfânt – deasupra lor. A purtat crucea Ortodoxiei
româneşti pe cărări întortocheate, pe drumuri desfundate de o istorie
mai mereu vrăjmaşă, prin pasuri strâmte. Cum a fost perceput de
contemporani? Respectat şi batjocorit, curtat de politicieni, trădat şi
susţinut cu devotament, patriarhul Teoctist a rămas acelaşi în tot amarul
de ani în care lucrurile s-au schimbat, uneori, dramatic în jurul său.
Desprins parcă din Filocalie, patriarhul Teoctist a pus măsură în
toate. Iertător şi îndelung răbdător, un negociator redutabil care a
pierdut puţine bătălii. A izbutit cu trudă şi sârguinţă să-şi ducă la bun
sfârşit crezul de a ţine corabia Bisericii în unitate pe vremuri de furtună.
S-a mutat dintre noi fără să-şi îndeplinească o dorinţă fierbinte:
Catedrala Mântuirii Neamului.
Patriarhul Teoctist a fost privit cu circumspecţie atunci când a
urcat pe scaunul patriarhal. A părăsit, însă, lumea aceasta în triumf,
pentru că a lăsat, cu ajutorul Sinodului, a clerului şi credincioşilor, o
Biserică înfloritoare, poate cea mai înfloritore dintre Bisericile
Ortodoxe.
Patriarhul Teoctist a lăsat moştenire o Biserică aşezată solid în
credinţa ei, deschisă dialogului, unită şi respectată.
Pornind de la aceste considerente, am ales să întocmesc o lucrare
monografică despre patriarhul Teoctist, prima în istoriografia
românească dedicată acestui subiect.
Dacă ponderea documentelor inedite, rod al cercetării arhivistice,
este relativ redusă, dată fiind tema aleasă, cât şi sursele aflate la
dispoziţie, acest fapt l-am compensat prin apelul la sursele publicate.
Întreg complexul problematic pe care-l comportă subiectul
cercetării m-am străduit să-l prezint într-o manieră obiectivă, judecând
faptele fără patimă, în spirit academic, ştiinţific, şi fără pretenţii
exhaustive, navigând prin hăţişul de teze, concepţii, afirmaţii, păreri,
puncte de vedere pro şi contra Teoctist. Am căutat să cercetez, pe cât a
fost posibil, lucrări şi studii care au o legătură directă cu subiectul, ca
apoi să pun în valoare tot ceea ce evidenţiază adevărul istoric în raport
cu tema abordată.
25
Ilie Rusu
Astfel, ineditul îl reprezintă lucrarea în sine, tocmai prin

prezentarea într-un tot unitar a informaţiilor adunate din noianul
lucrărilor cercetate, eliberându-ne de orice temeri în formularea
judecăţilor de valoare asupra personalităţii patriarhului Teoctist,
îndelung politizată şi de o parte şi de cealaltă, a unui subiect intolerant
pentru cei ce văd sau vor să vadă lucrurile numai cu propriii lor ochi.
Bibliografia inserată, cuprinde lucrări generale şi de specialitate,
aduse la zi, memorialistică, presă laică şi bisericească, documente din
Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Documentele,
multe inedite, strânse în Anexă, completează înţelegerea subiectului
tratat.
26
Introduction
J oining Sihăstria Voronei Abbey as a monastic brother on the

second Sunday after Resurrection ( Apostle Thomas’ Sunday),
Patriarch Teoctist dedicated his whole life to serving the Romanian
Orthodox Church and also to his spiritual Father, Patriarch Justinian.
He committed himself to love his people, to obey all the commands he
had to follow and in all parishes God appointed him to guide , from
Bucharest to Arad, from Oradea to Craiova and to Iasi, and from 1986
in Bucharest again, as the fifth patriarch of Romanian Orthodox
Church.
During all this long pastoral itinerary – 57 years as a Bishop and
on a wide geographical area – Patriarch Teoctist visited and served in
hundreds of churches and monasteries, and each time he uttered words
of wisdom; he also started a real preoccupation among the clergy and
the Orthodox people to build new churches, to restore the old ones and
to have them painted in the traditional Romanian style. The reports
contain dates, names and the type of these kinds of works. The pastoral
field included not only the canonic jurisdiction of the parishes under his
guidance, but also The Diocese Diocese of Oradea ( 1969 – 1971), the
Metropolitan of Ardeal ( 1980 – 1982), the Metropolitan of Moldavia
and Suceava ( 1986 – 1990). Besides solving the current issues at the
Chancellory, he performed works of renewal and restoration of
historical monuments. He was not spared of hardships of all kinds in
pursuing his mission, hardships which had to be overcome.
He paid special attention to the training of new Church servants,
promoting the seminar and university education, through scholarships
and new buildings and boarding schools for the young people who
chose this vocation. Although working for the Church during the
Communist times was met with adversity, as a hierarch of the church,
he dedicated his whole activity not only to training new future servants,
but also to Many initiatives and actions which aimed to maintain the
level of theological knowledge and defense of the Christian belief. He
27
Ilie Rusu
was preoccupied with the organization of the religious assistance in

hospitals, prisons, army, orphanages, asylums and others. Thus, he
performed editorial activities, he printed handbooks, studies and
courses for all the levels of the theological education. He initiated
actions of church and monastery restorations, and even of building new
churches when the Communist dictatorship used to demolish churches
in Bucharest in order to realize the systematization plan. In the
chronicles of the parishes under his guidance there is a great number of
such type of works of preserving and building new places of praying. A
special place in the recent history of the Romanian Orthodox Church ,
under the guidance and rule of Patriarch Teoctist, is occupied by the
canonization of certain Romanian saints, which took place in 1992, 2003,
2005 and 2006.
He promoted the religious education after 1989, setting up new
theological seminars, middle schools of church singing and training of
social assistants, boys and girls, restorers of historical monuments and
he also organized international scholarships for those students eager to
study more. Like all the above mentioned initiatives, together with the
Holy Synod he set up new dioceses, he reactivated the metropolitans
and dioceses abolished by the Communists, he reorganized the
Romanian Orthodox Church abroad through organizing new dioceses
and through choosing the right number of hierarchs from the young
theologians (who had studied in the country and abroad) who
distinguished themselves through deep knowledge of monastic and
church life. Religion was also introduced as a school subject in the state
education.
He took part as a representative of the Romanian Orthodox
Church in the world ecumenical organizations and meetings and as a
hierarch of our church he visited all orthodox churches and other
churches from Europe, as well as old Oriental churches like those from
Armenia and India.
He visited, defying the Communist order against going to
Vatican, Pope John II in January 1989, which constituted the source of
relationships between the two Churches and which later led to the
28
memorable visit of the Pope in Romania, between 7-9 May and of the
patriarch Teoctist to Vatican, between 7- 14 October 2002.
Patriarch Teoctist was a typical Romanian clerical figure, coming from
a family of Romanian peasants who dedicated his life to monarchism.
The organic relation with the monastery gave him that dimension of
awoken serenity and inner balance. Patriarch Teoctist was a Man of
God. Sometimes he was “under” the times but most of the time he was,
inspired by the Holly Spirit, above them. He carried the Romanian
Orthodox Cross on the tortuous paths, on sloppy roads and narrow
gorges. How was he perceived and understood by his contemporaries?
He was respected and laughed at, courted by politicians, betrayed and
faithfully supported. Despite all these, Patriarch Teoctist stayed the
same during all those years when things changed sometimes
dramatically around him.
As if coming down from the Philokalia, Patriarch Teoctist took
measure in everything: forgiving and patient, a strong negotiator who
lost few battles. He managed, with effort and perseverance to fulfill to
aim to keep the Church’s Ship in unity under adverse weather
conditions. He left our world without seeing his most cherished desire:
Our Salvation Cathedral.
Patriarch Teoctist was quite reluctant when he took the
patriarchal leadership, but he left this world triumphantly because, with
the help of the Synod, clergy and faithful people, he left behind a
prosperous Church, maybe the most prosperous one among the
Orthodox Churches, Patriarch Teoctist left us as an inheritance a
Church which is firm in its faith, open to dialogue, united and
respected.
Starting from all these considerations, I chose to write a
monographic work about the Patriarch Teoctist, first in the Romanian
historiography dedicated to this subject.
If the number of novel documents, as a result of archive research
is quite small, due to the subject of my paper, as well as the available
sources, I tried to compensate this with the use of the publications.
I tried to present objectively the whole problematic complex
derived from my research subject, judging the facts without pathos, but
29
Ilie Rusu
from an academic and scientific point of view, without the claim to be

exhaustive, sailing through a great number of theses conceptions,
statements, opinions, points of view pro and against Teoctist. I tried to
research, as much as possible, works and studies connected with the
subject, and then to make evident everything that highlights the
historical truth in relation to the theme of my paper.
Thus, the novelty is the paper itself, due to the presentation of
all information and data gathered in a whole body, removing in this way
any potential fear about our value judgements on Patriarch Teoctist’s
personality, which has been long politicized by both parties, and which
represented an intolerable topic for those who see or want to see things
only through their own eyes.
The bibliography attached to the end of the paper comprises
updated general and special works, memoirs, secular and religious
press, documents from the Great Synod of the Romanian Orthodox
Church Archive. The documents, most of them novel, gathered in the
Anexes, add to the understanding of the discussed subject.
30
Introduction
l est entré comme frère de monastère à l'Hermitage Vorona, à

I Botosani, le deuxième dimanche après Pâques, le Patriarche
Théoctiste a consacré sa vie entière au service de l'Église
Orthodoxe Roumaine,a donné, comme son père spirituel, le patriarche
Justinien, l'amour de nation et d'autres, en toute obéissance qu'il avait
rempli dans toutes les diocèses, où Dieu a ordonné de berger, de
Bucarest à Arad, de Craiova et Oradea à Iasi, et de nouveau, à
Bucarest, en 1986, comme le cinquième patriarche de l'Église
Orthodoxe Roumaine.
Au cours de ce long voyage pastoral -57 années, le Patriarche
Théoctiste, comme évêque, a visité et a servi aux centaines paroisses et
monastères, en disant à chaque fois le sermon, a lancé un véritable
problème au sein du clergé et des fidèles pour la construction des
églises,et la restauration nouvelle ou existante de la peinture dans le
style traditionnel roumain. Le domaine d'activité pastorale comprenait
non seulement la juridiction canonique de la pastorale diocésaine, mais
ceux qui sont remplis comme suit: diocèse d'Oradea, entre 1969-1971,
le métropolite de Transylvanie, entre 1980-1982, métropolite de
Moldavie et de Suceava, entre 1986-1990. Outre la résolution de
matériaux de travail actuels, il a fait la rénovation et la restauration des
monumentes historiques.On n a pas manqué les difficultés de toutes
sortes, mais il les a surmontés.
Il a accordé une attention particulière à la formation des futurs
ministres de l'Église, par la promotion de séminaires et formation
académique en offrant des bourses et de construction et d hospitalisés
pour les jeunes qui ont la vocation sacerdotale. Même si la dictature
communiste, les conditions étaient défavorables à l'œuvre religieuse, il
se consacre non seulement a la formation des futurs prêtres, mais aussi
31
Ilie Rusu
aux initiatives et aux actions pour maintenir le niveau de connaissances

théologiques et a la défense de la foi. Il était préoccupé par
l'organisation de l'assistance religieuse dans les hôpitaux, les prisons,
l'armée, les orphelinats, les soins infirmiers etc. En cet effet, il a
effectué des activités d'impression de rédaction des manuels, des études
et des stages de formation pour tous les niveaux teologiques. Il a initié
des actions pour restaurer les églises et les monastères ,meme de créer
de nouvelles églises, quand à Bucarest, la dictature communiste a
démole les églises, pour répondre au plan de systématisation. Dans les
chroniques, il était aussi un grand nombre d'œuvres pour la préservation
et le renforcement de nouveaux lieux de prière.
Dans l'histoire récente de l'Église orthodoxe, au cours de
Patriarche Théoctiste, une place particulière est occupée par la
canonisation des saints Romains tenue en 1992, 2003, 2005 et 2006.
Après 1989, il a promu l'éducation religieuse, fonder des
séminaires, des écoles religieuses, la formation des travailleurs sociaux,
la restauration des monuments historiques et il a organisé à l'étranger,
des bourses d'études pour les étudiants désireux d'étudier. En
collaboration avec le Saint-Synode, il a établi des nouvelles diocèses,a
réactivé les sièges métropolitains et pupilles abolies de la dictature
communiste, a réorganisé l'Église Orthodoxe Roumaine à l'étranger en
choisissant un nombre approprié de hiérarques de jeunes avec des
études à la maison et à l'étranger. Il a également introduit la religion
dans les écoles publiques.
Comme représentant de l'Eglise Orthodoxe Roumaine, il a
participé dans les instances œcuméniques du monde entier, a visité
toutes les églises orthodoxes et les églises d'Europe, de vieilles églises
de l'Est: en Arménie, en Inde.
Malgré la disposition de la dictature communiste sur l'audience à
Vatican, le Patriarche Théoctiste avait visité Pape Jean-Paul II en
janvier 1989, ce qui a fait la plaque tournante entre les deux églises,
32
aujourd'hui renforcée par la visite du pape en Roumanie (7-9 mai 1999)

et du Patriarche à Vatican (7-14 octobre 2002).
Patriarche Théoctiste était une personnalité typique religieuse, issu
d'une famille paysanne de Moldavie, se consacrant à la vie monastique.
Le rapport organique avec le monastère était sa caractéristique ou son
équilibre intérieur. Il était parfois "sous le temps", mais sous
l'inspiration du Saint-Esprit, se tenait au-dessus.
Il portait la croix orthodoxe par des chemins sinueux, des routes
bloquées par inimitié, à travers l'histoire d'étroits passages. Mais
comment il était perçu par ses contemporains? Il était respecté et
insulté, courtisée par les politiciens, trahi et pris en charge avec
dévotion.
Il semble tiré de la Philocalie, le Patriarche Théoctiste a réussi,
grâce au travail acharné de mener la foi de l'Église dans l unité.
Il a pris de nous, sans le désir de répondre: Cathédrale du Salut.
Le patriarche Théoctiste a été considéré avec circonspection
quand il monta sur le trône patriarhal. Il a quitté le monde en laissant
une Église florissante, l'épanouissement des églises ortodoxes.Il a légué
une église ortodoxe, placée fermement dans la foi, ouverte au dialogue,
unie et respectée.
Fondée sur ces considérations, j'ai choisi de rédacter la
monographie du Patriarche Théoctiste, la première historiographie
roumaine consacrée à ce sujet.
Toute le complexe problèmatique, que le sujet comporte, j'ai été
tenté de l'introduire d'une manière objective, juger les faits sans
passion, dans l'esprit académique, scientifique et globale modeste,
naviguer dans le maquis des thèses, des concepts, des déclarations , des
avantages et des inconvénients Théoctiste. J'ai cherché des documents
de recherche et d'études sur le sujet, ensuite j'ai fait la vérité fort de tout
ce qu'il ya historique en rapport avec le sujet.
33
Ilie Rusu
Ainsi, la nouveauté est le travail lui-même, tout en présentant

l'ensemble des informations recueillies à partir des œuvres étudiées,
nous sommes libérė de toute préoccupation dans la formulation de
jugements de valeur sur la personnalité du Patriarche Théoctiste , un
sujet intolérant à ceux qui voient les choses avec leurs propres yeux.
La bibliographie insérée à la fin du présent document comprend
des documents généraux et spécialisés, mis à jour : des mémoires, des
documents, des journaux laïques et ecclésiastiques provenant des
archives du Saint-Synode de l'Église Orthodoxe Romaine. Les
documentes, qui se sont réunis dans l'annexe, complètent la
compréhension du sujet.
34
Einteilung
D er Patriarch Teoctist trat in ein kleines Kloster-die

Einsiedelei Vorona im Bezirk Botosani-am zweiten Sonntag
nach der Auferstehung (der Heilige Apostel Thomas) als Klosterbruder
ein und widmete sein ganze Leben dem Dienst für die Orthodoxe
Rumänische Kirche, wie auch sein geistiger Vater, der Patriarch
Justinian es getan hatte.
Er liebte sein Volk und seine Mitmenschen und das wird
sichtlich in allen seinen Taten, die er erfüllt hat, in allen Eparchien,wo
er gedient hat von Bukarest nach Arad, von Oradea und Craiova nach
Jassy und seit 1986 wieder in Bukarest, als der fünfte Patriarch der
Rumänischen Orthodoxen Kirche.
In dieser langen pastoralen Route-57 Jahre als Pralat in einem
weiten geografischen Gebiet-besuchte er und hielt Andachten in
hunderten von Kirchen und Klöstern ab. Seine Ansprachen galten als
Lehren für seineMitbrüder und für alle Gläubigen.
Er ergriff die Initiative und gewann den Klerus und die
Gläubigen für sein Anliegen neue Kirchen zu bauen die vorhandenen zu
restaurieren und sie im traditionellen rumănischen Stil zu bemalen. Die
jährlichen Berichtserstattungen enthalten Daten, Namen, und Angaben
über die Art der Arbeiten. Das Gebiet der pastoralen Tätigkeit umfasste
nicht nur den kanonischen Gerichtsbezirk der seelsorgerisch geleitenen
Eparchien, sondern auch die Substituierten, so wie, das Bistum von
Oradea in den Jahren 1969-1971, das Metropolitenamt aus
Siebenburgen in den Jahren 1980-1982, das Metropolitenamt von der
Moldau und Suceava in den Jahren 1986-1990. Er löste die laufenden
Kanzleiarbeiten, aber er verwirk, lichte auch die Arbeiten zur
Erneuerung und Restaurierung der historischer Denkmäler. Es gab auch
viele Schwierigkeiten, aber sie mussten überwunden werden. Ein
besonderes Anliegen für ihn war die Bildung der zukünftigen
Geistlichen. Er förderte den seminar-und Universitätsunterricht, indem
er Stipendien gewährte, und Gebăude fur Internate errichtete fur
Jugendliche die Neigung zum Pfarrerstand hatten. Obwohl die
Bedingungen für die kirchliche Arbeit zur Zeit der Kommunistischen
35
Ilie Rusu
Diktatur nichtdazu gelignet waren, hat er als Hierarch der Kirche seine
ganze Tätigkeit nicht nur der Bildung der zukunftigen Geistlichen
gewidmet, sondern auch dem Fortbestand des Niveaus der
theologischen Kenntnisse und der Verteidigung des Glaubens. Er sorgte
für die religiose Assistenz in den Krankenhăusern,in den Gefängnissen,
beim Militär, in den Kinder-und Altenheime u.a.m. Deshalb
beschäftigte er sich mit verlegerischen Aktivităten, mit dem
Herausgeben von Lehrbuchern, Studien und Vorträge fur alle Stufen der
theologischen Ausbildung. Er initiierte das Instandsetzen der
reparaturbedürftigen Kirchenund Klöstre und sogar das Bauen von
neuen Kirchen in der Zeit in der die kommunistisch Diktatur Kirchen
abriss, um den Systematisierungsplan zu erfullen In den Chroniken der
Eparchien sind eine grosse Anzahl von Arbeiten zur wahrung und vom
Bauen neuer Kirchen aufgezeichnet.
Eine bedeutene Tätigkei zur Zeit des Amtes des Patriarchen
Teoctist ist die Kanonisierung von rumänischen Heiligen in den Jahren
l992, 2003, 2005, 2006. Er förderte den religiösen Onterricht nach 1989
und gründete neue theologische Seminare, Mittelschulen, wo man
kirchliche Lieder lernte, Schulen die Sozialassistenten ausbildeten für
Jungen und Mädchen, Schulen die Restauratoren für die historischen
Denkmäler vorbereitete und orgamsierte Stipendien im Ausland für die
Jugendlichen, die studieren wollten Er gründete neue Eparchien,
reaktivierte Metropolitenämter und Bistumer, die während der Diktatur
aufgelöst worden waren, er reorganisierte die Rumänische Orthodoxe
Kirche im Ausland indem er neue Bistümer grundete und neue Prälaten
wählte, die junge Theologen, die im Land oder Ausland studiert hatten
aber auch diejenigen, die sich bekannt gemacht hatten durch das
Kennen des kirchlichen und monachalen Lebens. Die Religion wurde
als Studienfach in die Schulen eingeführt. Er nahm teil, als
Räpresentant der Rumänischen Orthodoxen Kirche an den
Weltökumenischen Foren und besuchte als Jerarch der Kirche alle
orthodoxen Kirchen und andere Kirchen in Europa und die alten
östlichen Kirchen in Armenien, Indien. Er besuchte, obwohl die
Diktatur es ihm verboten hatte, den Papst Johannes Paulus II, im
Vatikan im Januar 1989 und bildete so eine Bindung zwischen den zwei
Kirchen. Am 7-9. Mai 1999 besuohte der Papst Rumänien und am 7-14
Oktober 2002 kam es zum Besuch des Patriarchen Teoctist im Vatikan.
36
Der Patriarch Teoctist war eine typisch rumänische klerikale

Persönlichkeit. Er stammte aus einer Bauernfamilie aus der Moldau und
stellte sein Leben im Dienste der Kirche. Die organische Verbindung
mit dem Kloster gab ihm eine wache Heiterkeit des Gemüts und ein
inneres Gleichgewicht. Der Patriarch Teoctist war der Mann Gottes.
Manchmal beugte er sich unter die Zeiten, aber oft, vom Heiligen Geist
inspiriert war er ihnen über. Er trug das Kreuz der Orthodoxie auf
gewundene Wege.auf Wege, die von einer feindlichen Geschichte fast
unbrauchbar gemacht worden waren, durch verwirrte Engpässe.Wie
wurde er von seinen Zeitgenossen bewertet? Er wurde respektiert und
verhöhnt, die Politiker hofierten ihm, er wurde verraten und
hingegungsvoll unterstützt, aber der Patriarch Teoctist blieb derselbe
Mensch in den vielen Jahren,da die Lage sich manchmal dramatisch
veranderte. Als würdiger Repräsentant der Filocalie, war der Patriarch
Teoctist gemässig in aliem. Er war verzeihend und geduldig, ein
gefürchteter Verhandler, der wenige Kămpfe verlor. Es gelang ihm mit
viei Arbeit und Fleiss seinen Glauben an die Einheit der Kirche in
sturmigen Zeiten aufrecht zu erhalten. Er verliess uns für immer, ohne
sinen grössten Wunsch erfullen zu kdnnen: Die Kathedrale der Erlösung
des Volkes. Der Patriarch Teoctist wurde mit UmsichT betrachtet, als
er den Patriarchenstuhl bestieg. Aber er verliess diese Welt im Triumf,
denn mit Hilfe der Synode hinterliess er den Gläubigen und dem Klerus
eine bluhende Kirche, vielleicht die am meisten erblühten von allen
orthodoxen Kirchen. Der Patriarch Teoctist vererbte allen eine in ihrem
Glauben gefestigte Kirche, dem Dialog erschlossen, vereint und
respektiert.
Von diesen Erwägungen ausgehend, habe ich mir vorgenommen
eine Monografie Ober den Patriarchen Teoctist zu schreiben, die erste
aus der rumänischen Histografie, die dieses Thema behandelt. Die Zahl
der inediten Dokumente ist relativ gering, sie wurden durch eine
archivistische Untersuchung gewonnen, dasselbe muss auch Ober die
Quellen gesagt werden. Diese Tatsachen wurden dadurch ausgeglichen,
indem ich mich an die herausgegebenen Daten hielt. Ich habe versucht
das Problem der Untersuchung objektiv darzustellen, ohne
Leidenschaft, im akademischen und wissenschaftlichen Sinn, ohne
exhaustive Erschopfungen. Ich habe mich durcharbeiten müssen durch
37
Ilie Rusu
die viele Thesn Konzepte, Behauptungen, Ideen, Ansichtspunkte pro

und gegen Teoctist.
Ich habe versucht zu untersuchen, soviel, wie es möglich war,
Arbeiten und Studien, die eine direkte Verbindung zum Thema
hatten,dann die historische Wahrheit hervor zu holen.
Das Neue stellt eigentlich die Arbeit dar, indem sie alle
Informationen zusammenstellte, uns von dem Voreingenommenen
befreite und so die. Personlichkeit des Patriarchen Teoctist, die viei
politisiert wurde, sowohl von einer Seite, als auch von der anderen
Seite hervorzuheben versuchte, Dieses Thema wurde als intolerant
aufgefasst, von denjenigen, die nur ihre Meinung gelten lassen wollten.
Die Bibliografie am Ende der Arbeit umfasst allgemeine und
Fachwerke Memorialistik, weltlich-und Kirchenpresse, Dokumente aus
dem Archiv der der Rumänischen orthodoxen Kirche. Die Dokumente
aus dem Anhang-viele neuvervollständigen das Begreifen des Thema.
38
Capitolul 1.
Biserica Ortodoxă Română de la Autocefalie
la Patriarhie
B iserica Ortodoxă Română a ajuns să se bucure de situaţia de

Biserică autocefală sau independentă după numeroase
strădanii şi încercări ce pot fi urmărite în trecutul său istoric. Se ştie că
poporul român nu cunoaşte un anumit moment cronologic al încreştinării
sale, ci este creştin încă de la naşterea sa ca entitate în bazinul carpatic şi
cel dunărean, unde sămânţa Evangheliei a fost semănată de Sfântul
Apostol Andrei cel întâi chemat, care a propovăduit în Sciţia, precum şi de
ucenici şi colaboratori ai Sfântului Apostol Pavel, care au făcut misiune
creştină în Macedonia. Ea a fost apoi cultivată şi înmulţită de coloniştii
romani aduşi în Dacia la începutul veacului al doilea, ca şi de negustorii şi
misionarii veniţi din diferite părţi ale lumii creştine de atunci pe urmele
legiunilor romane, încât spre sfârşitul epocii persecuţiilor se constată în
aceste părţi numeroşi martiri creştini, moaşte ale unora dintre ei fiind
descoperite în Dobrogea. Se constată tot atunci existenţa Episcopiei
Tomisului (Constanţa de azi), ai cărui titulari iau parte la primele sinoade
ecumenice şi se fac cunoscuţi prin activitatea lor, ca Gherontie, care
semnează în actele Sinodului al II-lea ecumenic, prin realizări cărturăreşti,
ca Teotim, ori prin sfinţenia vieţii lor, ca Vetranion1.
În mod obişnuit, vorbim de Biserica Ortodoxă Română ca de o
Biserică temeinic aşezată începând din veacul al XIV-lea. Atunci, însă,
Biserica noastră doar s-a reorganizat, căci ea exista de mult, cum s-a
arătat, împlinind trebuinţele credincioşilor săi până departe, în sudul
Dunării. Mult timp, procesul de afirmare a Bisericii noastre a fost stânjenit
de vicisitudinile vremii, de faptul că poporul român a fost subjugat veacuri
de-a rândul, iar parte din glia străbună cotropită de imperii străine. Dar şi
în aceste împrejurări vitrege, Ortodoxia românească şi-a dovedit forţa şi
vitalitatea. Mărturie stă buna organizare a Bisericii pe întreg teritoriul
locuit de români. Preoţi, călugări şi episcopi, parohii, mănăstiri şi eparhii
au existat din vechime, chiar dacă mărturiile scrise sunt, uneori, lacunare.
1
Pr. prof. Mircea Păcuriariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1980, p. 130-143.
39
Ilie Rusu
O dată cu încheierea procesului de unificare şi centralizare statală

la sud şi răsărit de Carpaţi, pe la mijlocul veacului al XIV-lea, prin
constituirea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova, a avut loc şi
procesul de unificare şi centralizare bisericească, prin organizarea
Mitropoliei Ungrovlahiei, sub Alexandru Basarab (1352-1364)2 şi
Mitropoliei Moldovei, în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432)3 .
Cele două mitropolii au fost organizate pe principiul etnic-teritorial.
Reşedinţa mitropoliţilor a fost stabilită acolo unde era şi reşedinţa
voievozilor: la Argeş, apoi, la Târgovişte şi, mai târziu, la Bucureşti, în
Ţara Românească; la Suceava şi apoi la Iaşi, în Moldova.
Aceste acte de seamă s-au înfăptuit cu aprobarea Patriarhiei
Ecumenice şi de aceea vreme îndelungată cele două mitropolii s-au aflat în
strânse relaţii cu aceasta. Ele au ţinut legătura dogmatică cu Tronul
patriarhal şi au recunoscut jurisdicţia canonică a ierarhului de acolo,
primind, uneori, chiar vlădici trimişi de la Consantinopol.
Cu toate că prin actele sinodale şi patriarhale de organizare oficială
a lor cele două mitropolii româneşti erau îndatorate să respecte o asemenea
stare de dependenţă în raport cu Patriarhia Ecumenică, totuşi, ele au avut
încă de la înfiinţare o situaţie deosebită, bucurându-se de independenţă
administrativă internă şi de autonomie bisericească deplină. Ele n-au
recunoscut niciodată altă autoritate din afară decât supremaţia şi jurisdicţia
canonică a patriarhului din Constantinopol, care s-a manifestat întotdeauna
numai în materie de dogmă şi disciplină. Era, deci, o autonomie internă
completă şi o dependenţă externă mai mult nominală, decât efectivă.
Această dependenţă obliga pe cei doi ierarhi români să pomenească pe
patriarhul ecumenic la Liturghie şi să-i înscrie numele în diptice, să-i ceară
încuviinţarea şi recunoaşterea canonică după alegerea lor în scaun, să
primească Sfântul Mir de la Constantinopol şi, în unele cazuri, să se
supună judecăţii sale bisericeşti.
Cam acestea erau, în linii mari, semnele vizibile prin care se
manifesta dependenţa de Patriarhie. În rest patriarhul ecumenic nu avea
nici un amestec în treburile interne ale Bisericii moldovene sau muntene.
Deşi, cum s-a arătat, numărul acestor semne era destul de redus, totuşi, ele
sunt în măsură să ne arate că Bisericile din Principatele Române nu aveau
încă o independenţă deplină, deci nu erau autocefale. Dezvoltarea lor în ce
2
Constantin C. Giurescu, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, „Biserica Ortodoxă
Română” (în continuare se va cita BOR), an LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 673-697.
3
Pr. prof. Mircea Păcurariu, op.cit., vol. I, p. 257-266.
40
priveşte organizarea, starea materială şi mai ales culturală le îndreptăţea,

însă, pe deplin la o asemenea situaţie.
Încă de la început se constată documentar premisele de afirmare a
unei independenţe bisericeşti şi semnele unei atenţii deosebite acordate
ambelor mitropolii de către Patriarhia Ecumenică, datorită rolului
important pe care ele îl aveau pentru Ortodoxie în această parte a lumii,
asaltată de expansiunea crescândă a turcilor dinspre sud-est şi de acţiunile
prozelitiste ale Catolicismului dinspre nord-vest. Pe acest temei,
mitropolitul Ungrovlahiei avea şi atribuţiile de „exarh al Plaiurilor”. În
această calitate, el era şi reprezentant sau locţiitor al patriarhului ecumenic
peste românii ortodocşi de dincolo de Carpaţi, având dreptul de a hirotoni
pe mitropolitul Ardealului.
Poziţia aceasta privilegiată a Bisericii Ortodoxe Române a fost de
asemenea natură încât, după prăbuşirea Bizanţului, într-un fel sau altul, ea
îi va lua locul. Merite mari şi unanim recunoscute şi-a agonisit Biserica
noastră prin milosteniile, daniile şi ajutoarele date de voievozii, ierarhii şi
boierii români Patriarhiilor răsăritene sărăcite de opresiunea otomană,
precum şi Locurilor Sfinte din Orient, mănăstirilor greceşti din Sfântul
Munte Athos şi din alte părţi, care au beneficiat de veniturile considerabile
ale mănăstirilor închinate din Ţările Române. Veacuri de-a rândul
pământul românesc a fost locul de refugiu, de azil şi de ajutor al atâtor
ierarhi şi teologi din Răsărit, care au găsit la noi scăpare, sprijin material şi
moral, încât şi-au continuat activitatea, înfiinţând şcoli şi tipărind cărţi4 .
Din cei 11 patriarhi care s-au succedat pe Tronul ecumenic în
secolul al XVI-lea, doar unul n-a ajuns să calce pe pământul nostru. La
înmormântarea domnului Antioh Cantemir al Moldovei, în iulie 1707, au
slujit toţi cei patru patriarhi răsăriteni de atunci. Mulţi dintre ei au trăit
vreme îndelungată la noi, iar unii au fost chiar îngropaţi în ţările române,
ca patriarhii constantinopolitani Dionisie IV Seraglanul şi Ioachim I.
Uneori s-a sfinţit la noi Sfântul şi Marele Mir, ca în 1513, la Curtea de
Argeş, de către patriarhul ecumenic Pahomie I, sau în 1643, la Iaşi, de
patriarhul Teofan al Ierusalimului, în prezenţa mitropolitului Varlaam, cu
cheltuiala lui Vasile Lupu. S-au făcut chiar alegeri şi hirotonii de patriarhi
pentru scaunele apostolice, cum a fost Paisie, egumenul Mănăstirii Galata,
ales şi sfinţit patriarh al Ierusalimului în biserica Trei Ierarhi din Iaşi, în
4
Pr. prof. Mircea Păcurariu, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii
Ortodoxe Române, „Mitropolia Ardealului” (în continuare se va cita MA), an XXX (1985),
nr. 5-6, p. 280.
41
Ilie Rusu
anul 1645. Totodată, Biserica Moldovei a putut da, în iulie 1639, şi un

candidat pentru scaunul de patriarh ecumenic, în persoana mitropolitului
Varlaam, al cărui nume se află trecut în actele de alegere5. De asemenea,
în capitala Moldovei s-a ţinut Sinodul din 1642, care a dat formă
definitivă Mărturisirii Ortodoxe, una din cărţile simbolice de bază ale
întregii Ortodoxii6.
Apărarea independenţe bisericeşti a avut în vedere şi mitropolitul
Antim Ivireanul, care a protestat energic, în 1711, către patriarhul
ecumenic Atanasie al V-lea (1709-1711) împotriva amestecului necanonic
al patriarhului Hrisant al Ierusalimului (1707-1731) în treburile interne ale
Bisericii Ţării Româneşti7.
Cu toate că, potrivit celor arătate mai sus, Bisericile din Moldova şi
din Muntenia s-au aflat, în anumite perioade de timp, în stare de
„neatârnare” în raport cu vreun scaun ierarhic din lumea ortodoxă, totuşi,
ele nu aveau o independenţă deplină şi nici cele două principate româneşti
nu-şi dobândiseră încă independenţa politică.
1.1. Recunoaşterea autocefaliei
Din câte se cunoaşte, mişcarea pentru recunoaşterea autocefaliei a

pornit îndată după înfăptuirea Unirii Principatelor Române (1859) şi
unificarea vieţii lor statale (1862), care a făcut necesară şi organizarea
Bisericii naţionale, corespunzător cu noua situaţie politică, considerabil
consolidată a României moderne. Ea a fost susţinută cu multă stăruinţă de
mitropoliţii Nifon al Ungrovlahiei (1850-1875) şi Calinic al Moldovei
(1865-1875) şi îmbrăţişată cu căldură şi demnitate de domnitorul Al. Ioan
Cuza (1859-1866) şi de alţi fruntaşi politici români din acea vreme 8 .
Vodă Cuza, îndeosebi, a căutat să ridice Biserica Ortodoxă Română
şi să-i dea o nouă organizare, rupând-o, însă, oarecum, cu tradiţia şi s-o
scoată de sub tutela oricărei autorităţi ecleziastice străine. El nu s-a
mulţumit numai cu înlăturarea călugărilor greci din mănăstirile ţării, „ci a
5
Pr. Vasile Palade, Mitropolia Moldovei şi încercările de a o ridica la treapta de Patriarhie,
BOR, an CXVI (1978), nr. 1-2, p. 97-98.
6
Ibidem, p. 98.
7
Al. Elian, Antim Ivireanul - apărător al prerogativelor scaunului mitropolitan al
Ungrovlahiei, în „Studii Teologice” (în continuare se va cita ST), an XVIII (1966), nr. 9-
10, p. 526-530.
8
Problema autocefaliei Bisericii Române fusese adusă în dezbaterea divanului ad-hoc al
Moldovei în toamna anului 1857, de reprezentanţii clerului şi alţi deputaţi laici. A se vedea
Procesul-verbal nr. 14 din 4 noiembrie 1857, la D. A. Sturdza şi C. Colescu.
42
căutat să scoată Biserica Română îndeosebi de sub supremaţia grecească,

pentru a smulge astfel şi ultimele viţe pe care rădăcinile domniilor
fanariote le mai lăsase încă în pământul României. El dorea în ţara sa o
Biserică independentă, autocefală” 9
Preocupat cu alte treburi de stat, Al. Ioan Cuza nu s-a putut
îndrepta, în primii ani de domnie, şi către problema bisericească şi de
aceea unificarea celor două Biserici naţionale s-a făcut ceva mai târziu.
Astfel, în mesajul rostit la 3 noiembrie 1863, în deschiderea Adunării
elective a României, domnitorul anunţa că va prezenta „Legea pentru
unirea Bisericii Române, care până astăzi prin organizaţiunea ierarhiei sale
este încă în stare de separaţiunie” 10. Într-adevăr, în primele zile ale anului
1864 a fost dat publicităţii un proiect de lege, elaborat de guvern, privind
unirea şi reorganizarea Bisericii Ortodoxe din România, care prevedea că
„Biserica Română e independentă de oricare Biserică; ea se va administra
de chiriarhul României Unite, care va purta titlul de Primat al României,
de doi mitropoliţi şi de mai mulţi episcopi... Biserica României poate şi în
viitor a se consulta în privinţa dogmelor cu Biserica Ecumenică din
Constantinopol, însă când sinodul ţării va găsi de cuviinţă”11.
Informat despre cele ce se pregătea la Bucureşti cu privire la noua
organizare a Bisericii Române, dar mai ales întristat din pricina
secularizării averilor mănăstireşti decretată de Al. Ioan Cuza la 26
decembrie 186312, patriarhul ecumenic Sofronie al III-lea (1863-1866) a
scris, la 8 februarie 1864, mitropolitului Nifon, îndemnându-l să sfătuiască
pe domn să-şi cunoască „datoriile sale creştineşti şi domneşti” şi să
intervină contra reformelor sale13. Era o tendinţă vădită de amestec în
treburile interne ale Bisericii Române. Răspunzând patriarhului ecumenic,
la 30 aprilie 1864, mitropolitul Nifon sublinia că Biserica Română „a fost
întotdeauna independentă în ceea ce priveşte activitatea ei internă”, iar
când progresul naţiunii va cere oarecare îmbunătăţire referitoare la starea
9
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. a III-a, vol. XIV, 2, Bucureşti,
1930, p. 41.
10
Supliment la „Monitorul Oficial” nr. 219 din 3 noiembrie 1863, p. 915.
11
Cf. „Biserica”, foaie religioasă morală (Bucureşti), an III (1864), nr. 2 din 12 ianuarie, p. 13.
12
„Monitorul Oficial” nr. 251 din 1863. Statul român acordase spre răscumpărare Locurilor
Sfinte, unde aceste averi fuseseră închinate, o sumă considerabilă, totuşi, oferta a fost
respinsă.
13
N. Dobrescu, Studii de istoria Bisericii Române contemporane (1850-1895), Bucureşti,
1905, p. 128-129.
43
Ilie Rusu
ei internă, lucrând în deplina sa libertate, „nu va nesocoti vecinicile

legături ce există între dânsa şi Biserica mamă”14.
În aceste împrejurări s-a promulgat, la 3 decembrie 1864, Decretul
organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru
afacerile religiei române, care prevedea, în primul articol, că „Biserica
Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate
bisericească străină, întru tot ce priveşte organizarea şi disciplina”15. Era
cel dintâi pas spre autocefalie. Pentru prima dată în istoria ţărilor române
un text de lege prevedea în mod oficial independenţa Bisericii Ortodoxe
Române.
Aşa cum era de aşteptat, la începutul anului 1865, patriarhul
ecumenic Sofronie i-a scris în termeni duri domnitorului Alexanadru Ioan
Cuza, reproşându-i, între altele, şi „proclamarea de sine a autocefaliei
Bisericii Române”16. În luna februarie, acelaşi an, Cuza Vodă răspunde că
„Biserica Română e neatârnată de orice Biserică străină în ce priveşte
organizarea şi disciplina”, având acest drept „ab-antiquo”, cum dovedesc
o seamă de mărturii străvechi, şi respinge „orice ingerinţă anticanonică a
oricărei Biserici sau cap de Biserică străină în afacerile de administraţie
şi disciplină a Bisericii autocefale Române, voind ca Biserica Română să
aibă o expresie legală în stat şi în Biserica răsăriteană rangul şi
independenţa de care întotdeauna s-a bucurat în faţa celorlalte Biserici
Ortodoxe” 17.
După primirea răspunsului, patriarhul Sofronie a convocat Sinodul
patriarhal din Constantinopol, la începutul lunii aprilie 1865, care a
constatat că „proclamarea de sine a Bisericii Române ca independentă
este contrară canoanelor şi vechii tradiţii a Bisericii”18, şi a trimis la
Bucureşti, în 17 aprilie 1865, un mesager, pe arhimandritul Eustaţiu
Cleobul, cu câte o scrisoare către domnitorul Cuza şi mitropoliţii Nifon şi
Calinic, încunoştinţând, totodată, celelalte Biserici Ortodoxe despre
14
Arhim. Fotie Balamaci, Corespondenţa între Patriarhia din Constantinopol şi mitropolitul
Ungrovlahiei Nifon, între domnitorul Al. I. Cuza şi între toate Bisericile Ortodoxe cu
privire la legile aprobate de către guvernul român pentru sinodul din 1864, Bucureşti, 1913,
p. 5-8.
15
„Monitorul Oficial” nr. 273 din 6/19decembrie 1864, p. 1297-1298; Ioan M. Bujoreanu,
Colecţiune de legiuirile României, vechi şi noi, vol. I, partea a 2-a, Bucureşti, 1873, p.
1789-1791.
16
N. Dobrescu, op. cit., p. 130.
17
Ibidem, p. 130-131.
18
Arhim. Fotie Balamaci, op. cit., p. 31-38.
44
situaţia bisericească din România şi cerându-le părerea19. Era încă o

încercare vădită de amestec în treburile interne ale Bisericii Române.
Răspunzând scrisorilor patriarhului Sofronie, atât mitropoliţii Nifon
şi Calinic, cât şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la 12 mai şi, respectiv,
10 iulie 1865, au apărat cu dârzenie independenţa Bisericii Române şi au
demonstrat că „niciodată în decursul veacurilor ea n-a fost supusă
Bisericii din Constantinopol, ci cu totul independentă în ce priveşte
administrarea, păstrând nemişcate legăturile canonice adevărate cu
celelalte Biserici, împreună cu care venerează credinţa ortodoxă”20.
Acest răspuns a iritat şi mai mult pe patriarhul ecumenic, care, în
scrisoarea din 8 octombrie 1865 către domnitorul Cuza, critică în chip
violent reformele sale bisericeşti şi caută să-şi reafirme autoritatea asupra
Bisericii Române, lăsând să se înţeleagă că este dispus a lua măsuri severe
împotriva „proclamării de sine a suspectei sale independenţe” 21.
Nu s-a ajuns la asemenea măsuri pentru că la 11 februarie 1866,
cum se ştie, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să părăsească tronul. Dar
lupta pentru dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a
continuat şi s-a exprimat limpede în articolul 21 al Constituţiei statului
român, promulgată la 30 iunie 1866 de regele Carol I (1866-1914), prin
care s-a statornicit că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne
neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea cu
Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor” şi ea are „o
autoritate sinodală centrală pentru reglementarea chestiunilor canonice
şi disciplinare” 22. Pe temeiul acestor principii constituţionale s-a
alcătuit în 1869 un proiect de lege bisericească ce prevedea, la primul
articol, referitor la autocefalie, că „Biserica Ortodoxă Română este şi
rămâne independentă de orice chiriarhie străină întru tot ce priveşte
organizarea şi disciplina ei” 23, care a fost trimis şi Patriarhiei Ecumenice
pentru a-şi face observările sale asupra lui. Patriarhul ecumenic Grigorie al
VI-lea (1866-1871) a răspuns abia la începutul anului 1870, stăruind să se
prevadă în lege că după alegerea mitropolitului se va cere de la Patriarhie
carte de recunoaştere; mitropoliţii să-l pomenească la slujbe, iar Sfântul şi
Marele Mir să fie cerut de la Patriarhie, ceea ce, de fapt, ducea la anularea
autocefaliei prevăzută de proiectul de lege 24.
19
Ibidem, p. 70-86.
20
Ibidem, p. 87.
21
Ibidem, p. 88-89.
22
Ioan M Bujoreanu, op. cit., I, 2, p. 14.
23
Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei, dosar 5601/1871, f. 114.
24
„Românul” an XIV (1870), p. 190.
45
Ilie Rusu
La 14 decembrie 1872, proiectul a devenit Legea organică a

Bisericii Ortodoxe Române, fără să prevadă, însă, nici unul din punctele
cerute de Patriarhia Ecumenică. Legea organică, prin care se prevedea
autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, orânduia constituirea Sfântului
Sinod, menit „să păstreze unitatea dogmatică şi canonică cu Biserica
ecumenică, precum şi unitatea administrativă şi disciplinară a Bisericii
naţionale”. El era format din cei doi mitropoliţi, din cei şase episcopi
eparhioţi (de Râmnic, Buzău şi Argeş, ca sufragani ai Mitropoliei
Ungrovlahiei; de Roman, Huşi şi Galaţi, ca sufragani ai Mitropoliei
Moldovei), şi din opt arhierei titulari, câte unul de fiecare eparhie, pe
numele unui oraş din cuprinsul eparhiei respective, aleşi potrivit
canoanelor şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe. Totodată, legea conferea
mitropolitului Ungrovlahiei titlul onorific de Mitropolit primat al
României, fiind şi preşedintele de drept şi de fapt al Sfântului Sinod25. În
lege, Biserica Română este numită deseori „autocefală”, deşi această
calitate nu-i fusese încă de drept recunoscută, ea existând doar de fapt.
După aprobarea şi promulgarea Legii organice26, mitropolitul
primat Nifon a înştiinţat despre aceasta pe noul patriarh ecumenic Antim al
VI-lea (1871-1873), trimiţându-i şi un exemplar din lege, cu „speranţa că
o va găsi bună”27, dar patriarhul ecumenic n-a dat nici un răspuns, ceea ce
s-a interpretat la Bucureşti ca o aprobare tacită. Această lege a fost urmată
apoi de un şir de regulamente menite să asigure poziţia de neatârnare a
Bisericii noastre.
După cucerirea independenţei de stat, în urma războiului victorios
din 1877-1878 împotriva Imperiului otoman, autoritatea şi prestigiul
României independente au crescut în ansamblul statelor europene. O dată
cu prestigiul României moderne a sporit şi autoritatea şi prestigiul Bisericii
Ortodoxe Române, iar recunoaşterea autocefaliei sale se impunea de la
sine. Dar Patriarhia Ecumenică continua să se opună la acordarea
autocefaliei.
Conflictul cu Patriarhia Ecumenică avea să reizbucnească în 1879,
când Sinodul Bisericii noastre, printr-o epistolă respectuoasă, citită şi
aprobată în şedinţa din 24 martie 187928, a cerut binecuvântarea pentru
hirotonia a trei arhierei români, cu care noul patriarh ecumenic Ioachim al
III-lea (1878-1884), nu s-a învoit deloc, pretinzând pentru Sinodul său
25
Cf. Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române din 1872, în BOR, an I (1874), nr. 1,
p. 82-83.
26
„Monitorul Oficial” nr. 280 din 19 decembrie 1872.
27
N. Dobrescu, op. cit., p. 174.
28
BOR, an V (1879), nr. 2, p. 182.
46
acest drept29. Gândind că ar putea ridica din nou problema secularizării

averilor mănăstireşti, patriarhul Ioachim al III-lea a încercat să tărăgăneze
lucrurile, exprimând unele îndoieli şi critici asupra Legii organice,
arătându-se mai puţin binevoitor decât înaintaşii săi faţă de recunoaşterea
autocefaliei Bisericii noastre. Astfel, prin scrisoarea din 13 februarie 1879,
trimisă noului mitropolit primat Calinic Miclescu (1875-1886), patriarhul
ecumenic Ioachim al III -lea obiecta că Legea organică, aşa cum reiese
din cuprinsul ei, „deşi, poate, nu conţine nimic anticanonic, totuşi, este
bazată pe o temelie care nu există, adică pe aceea a autocefaliei
Mitropoliei Ungrovlahiei”. Şi încheia scrisoarea, întrebându-se pe un ton
puţin ironic: „Dar cum şi când, şi în care mare şi sfânt sinod, şi prin a
cărei Biserici binecuvântare s-a făcut aceasta? Căci nici a noastră Mare
Biserică a lui Hristos, nici vreo alta din Bisericile patriarhiceşti şi
autocefale de pe pământ nu ştie de un asemenea lucru, nici nu cunoaşte
Mitropolia Ungrovlahiei ca autocefală” 30.
În răspunsul său, mitropolitul primat Calinic Miclescu a apărat cu
dârzenie drepturile Bisericii Române la autocefalie, scriind patriarhului
ecumenic, între altele, următoarele: „Rog pe Sfinţia Voastră să-mi
îngăduie a exprima adânca mea întristare pentru cele ce scrieţi în privinţa
autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Fără a mai încerca a arăta
drepturile de care se bucură Biserica Română ab-antiquo, cred că e
deajuns a invoca faptul că România e un stat independent în toate
privirile, pentru a demonstra că autocefalia Bisericii noastre este un fapt
incontestabil şi indiscutabil”31.
Opt luni mai târziu, la 8 decembrie 1879, patriarhul ecumenic
Ioachim al III-lea scria din nou mitropolitului primat Calinic Miclescu că
Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice e de acord cu trecerea creştinilor
ortodocşi din Dobrogea, după unirea ei cu România, care aparţinuseră până
la 1877 jurisdicţiei Patriarhiei de Constantinopol, sub jurisdicţia spirituală
a mitropolitului Ungrovlahiei, care va avea dreptul pe viitor să le
hirotonească episcopi şi preoţi, dar pretindea ca „Sfânta Mitropolie a
Ungrovlahiei să stea sub suprema suzeranitate spirituală a prea sfântului
nostru Tron apostolic şi ecumenic din Constantinopol” 32.
Şi de data aceasta, mitropolitul Calinic răspunde patriarhului
ecumenic, la 16 ianuarie 1880, că manifestă „tendinţa de a introduce în
Biserica Ortodoxă un principiu cu totul străin spiritului ei, principiul
29
Ibidem, p. 183.
30
„Ortodoxul”, an I (1880), sem. I (ianuarie-iunie), p. 139-140.
31
Ibidem, p. 141-142.
32
Ibidem, p. 137-138.
47
Ilie Rusu
absolutismului, pe care predecesorii Înalt Prea Sfinţiei Voastre l-au respins

altădată cu argumente puternice şi cu deplin succes”, în timp ce „Biserica
Ortodoxă Română, pe lângă unitatea în dogme ce o leagă de întreaga
Biserică Ortodoxă, are totuşi sacra datorie de a apăra independenţa ei
necontestată”33.
Până la urmă, după această corespondenţă aprinsă, patriarhul
ecumenic Ioachim al III-lea şi-a mai temperat pretenţiile şi dat
binecuvântarea canonică pentru hirotonia noilor arhierei, care vor purta
titulatura unor oraşe din ţară, cum cerea Legea organică.
Când lucrurile păreau să cunoască o evoluţie favorabilă, un nou
fapt vine să înăsprească raporturile cu Patriarhia din Constantinopol,
întârziind cu câţiva ani dobândirea oficială a autocefaliei atât de mult
dorită de români. La 25 martie 1882, în Joia Patimilor, ierarhii Bisericii
Române au sfinţit pentru prima dată în ţară, la Mitropolia din Bucureşti,
Sfântul şi Marele Mir34, fără a cere încuviinţare de la Constantinopol, ceea
ce putea fi socotit ca o încercare de totală desprindere de sub jurisdicţia
canonică a Patriarhiei Ecumenice. Aflând despre aceasta, patriarhul
Ioachim al III-lea a trimis la 10 iulie 1882 o epistolă fulgerătoare
mitropolitului primat Calinic Miclescu, lipsită cu desăvârşire de spiritul
dragostei frăţeşti, prin care îi învinuia pe ierarhii români de unele
inovaţiuni şi îşi reafirma drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe
Române35.
La această scrisoare, luată în discuţie de Sfântul Sinod al Bisericii
noastre în 23 octombrie 1882, s-a dat un memoriu-răspuns, prin care au
fost respinse toate învinuirile neîntemeiate şi s-a reafirmat dreptul de
autocefalie al Bisericii Ortodoxe Române 36.
Acest răspuns, redactat de învăţatul episcop Melchisedec
Ştefănescu al Romanului şi iscălit de toţi cei 14 ierarhi români, membri ai
Sfântului Sinod, însoţit de o scrisoare a mitropolitului primat Calinic
Miclescu şi înaintat pe cale diplomatică la Constantinopol, în februarie
1883, a contribuit foarte mult în a determina pe patriarhul ecumenic să mai
cedeze din pretenţiile sale.
Lucrurile au rămas aşa până la retragerea din scaun a patriarhului
Ioachim al III-lea. Cu urmaşul său, patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-
1886), care s-a arătat mai binevoitor faţă de Biserica noastră, autorităţile
româneşti, de stat şi bisericeşti, au reluat la 21 decembrie 1884
33
Ibidem, p. 253-254.
34
Ibidem, an III (1882), nr. 7, p. 193-194.
35
BOR, an VI (1882), nr. 12 (decembrie), p. 736-737.
36
Ibidem, p. 738-757.
48
demersurile pentru recunoaşterea autocefaliei. S-a procedat pe un ton mai

blând şi cu prudenţă, pentru că, în timp ce partea română dorea
recunoaşterea necondiţionată a autocefaliei, cei din jurul Tronului
ecumenic încă mai ţineau la unele restricţii. Pentru clarificarea situaţiei era
interesat atât Guvernul ţării, cât şi clerul şi credincioşii români, prin
ierarhii Bisericii.
Spre a se grăbi lucrurile, în februarie 1885 s-a ţinut o consfătuire la
Mitropolia din Bucureşti, la care a luat parte, alături de mitropoliţii şi
episcopii ţării, şi Dimitrie Sturdza, ministrul Cultelor în guvernul liberal
condus de Ion C. Brătianu, unde s-au „formulat cererile către Patriarhie
pentru recunoaşterea autocefaliei”37, s-a redactat scrisoarea către
patriarhul ecumenic, la a cărei întocmire au contribuit episcopii
Melchisedec al Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos. Apoi, la
20 aprilie 1885, mitropolitul Calinic Miclescu, în calitate de preşedinte al
Sfântului Sinod, a trimis această scrisoare la Constantinopol, însoţită de o
adresă a ministrului Dimitrie Sturdza, prin care se cerea formal
patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea, pe un ton moderat şi irenic,
recunoaşterea autocefaliei38.
Primind scrisoarea, patriarhul ecumenic a adunat Sinodul
patriarhal, împreună cu care a hotărât să încuviinţeze cele cerute de
ierarhul român. Peste câteva zile, la 25 aprilie 1885, a trimis răspuns la
Bucureşti, prin G. Ghica, reprezentantul diplomatic al României la
Constantinopol, atât ministrului de Culte, cât şi mitropolitului primat,
înaintând o dată cu scrisorile şi Tomosul de autocefalie, semnat de cei zece
mitropoliţi, membri ai Sinodului Patriarhiei, datat: aprilie 1885 (fără a se
menţiona ziua).
Ministrului Dimitrie Sturdza i-a scris că a rezolvat favorabil cererea
ierarhului român şi l-a felicitat că se implică în „consolidarea relaţiilor
cordiale dintre Biserica autocefală a României şi Biserica noastră cea
mare a lui Hristos”39.
Iar mitropolitului primat Calinic Miclescu i-a răspuns că „luând în
consideraţiune, împreună cu Sfântul Sinod patriarhal, cererea făcută şi
37
N. Dobrescu, op.. cit., p. 176; A se vedea şi Răspunsul lui Dimitrie A. Sturdza la
Discursul de recepţie al lui Ioan Kalinderu la Academia Română despre Episcopul
Melchisedec, din 25 martie 1894, în Discursuri de recepţie, Academia Română, Bucureşti,
1894, p. 91-92.
38
BOR, an IX (1885), nr. 5 (mai), p. 337-338; Acte privitoare la autocefalia Bisericii
Ortodoxe Române, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1885, p. 7-8.
39
BOR, an IX (1885), p. 339-341; Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1885, , 9-12.
49
Ilie Rusu
chibzuind laolaltă asupra ei, a găsit-o întemeiată, dreaptă şi

corespunzătoare cu aşezămintele bisericeşti. De aceea, primind-o, cu
iubire frăţească a păşit la alcătuirea şi iscălirea Tomosului patriarhicesc,
prin carte, cu bucurie sufletească, binecuvântează Biserica Ortodoxă
Română, recunoscând-o autocefală, întru toate de sine ocârmuită”40.
Tot acum, patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea a comunicat
printr-o scrisoare enciclică tuturor Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori,
adică Patriarhiilor apostolice de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim şi
Bisericilor Rusă, Greacă, Sârbă şi Arhiepiscopiei Ciprului, recunoaşterea
autocefaliei acordată Bisericii Ortodoxe Române 41.
Sosind la Bucureşti actele de la Patriarhia Ecumenică, la 1 mai
1885 s-a întrunit Sfântul Sinod pentru a lua cunoştinţă de recunoaşterea
autocefaliei. În mesajul regal de deschidere a şedinţei Sinodului se anunţa
că autocefalia seculară a Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută şi
astfel poziţia ei, „egal îndreptăţită cu celelalte Biserici Ortodoxe
autocefale, surorile ei de aceeaşi credinţă şi de acelaşi rit, se află bine
definită”. Totodată, se exprima speranţa că stând astfel în poziţia ei
firească „se va întări şi dezvolta înlăuntru prin strânsa unire a membrilor
Sfântului Sinod şi prin dragostea creştinească a tuturor slujitorilor
altarului”42.
După cuvântul mitropolitului Calinic Miclescu, care şi-a mărturisit
bucuria pentru „înfăptuirea măreţului act al autocefaliei”, Dimitrie
Sturdza, ministrul Cultelor, a prezentat Tomosul patriarhal de autocefalie,
din 25 aprilie 1885, redactat în greceşte, în care se spune: „Declarăm că
Biserica Ortodoxă Română să fie şi să se zică şi să se recunoască de toţi
neatârnată şi autocefală, administrându-se de propriul şi Sfântul său
Sinod, având ca preşedinte pe mitropolitul Ungrovlahiei şi primat al
României cel după vremi, necunoscând în administraţia sa internă nici o
altă autoritate bisericească, fără numai pe capul Bisericii Ortodoxe
Române”43.
Tomosul şi întreaga corespondenţa cu Patriarhia Ecumenică legată de
recunoaşterea autocefaliei au fost traduse în româneşte şi citite în şedinţa
Sfântului Sinod din 6 mai 1885. În şedinţa de a doua zi, 7 mai, Sfântul
Sinod a hotărât, la propunerea episcopului Melchisedec al Romanului, să
se trimită patriarhului ecumenic Ioachim al IV-lea o scrisoare de
mulţumire şi totodată să se încunoştiinţeze celelalte Biserici Ortodoxe
40
BOR, an IX (1885), p. 342.344 ; Acte privitoare la autocefalia …p. 13-14.
41
BOR, an IX (1885), nr. 8 (august), p. 555-556.
42
Idem, an IX (1885), nr. 5 (mai), p. 333-335; Acte privitoare la autocefalia...., p. 3-4.
43
BOR, an IX (1885), p. 344-354; Acte privitoare la autocefalia…. , p. 21-23.
50
autocefale despre obţinerea autocefaliei de către Biserica Ortodoxă

Română44.
Ca urmare, la 30 mai 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu a
scris atât patriarhului ecumenic, mulţumindu-i pentru primirea Tomosului
de autocefalie şi asigurându-l că Biserica Ortodoxă Română „va trage din
această binecuvântare o nouă putere pentru îndeplinirea misiunea sale
sfinte”45, cât şi celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, vestindu-le despre
recunoaşterea autocefaliei de către Patriarhia Ecumenică46. Rând pe rând,
Patriarhia Ierusalimului şi Bisericile Serbiei, Greciei, Ciprului şi Rusiei au
scris la Bucureşti, recunoscând noua situaţie a Bisericii Ortodoxe
Române47.
Recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre în 1885, de către
Patriarhia Ecumenică a produs în România, atât în cercurile bisericeşti, cât
şi în cele laice, o mare satisfacţie şi bucurie. Autocefalia Bisericii sprijinea
şi întărea, totodată, independenţa politică a ţării de curând câştigată. Ea a
dat posibilitate Bisericii Ortodoxe Române de a se lega şi mai mult de
popor, de idealurile lui de libertate şi unitate naţională şi totodată, a
contribuit la creşterea autorităţii şi prestigiului Bisericii noastre în sânul
Ortodoxiei şi în lumea creştină.
Dobândirea autocefaliei a fost pasul necesar şi hotărâtor, pentru
înfiinţarea Patriarhiei Române, în anul 1925, încununându-se astfel o
lucrare bisericească de veacuri care a înălţat Ortodoxia românească nu
numai pe plan intern, ci în egală măsură şi pe plan extern.
1.2. Mitropoliţi primaţi

(de la Autocefalie la Patriarhat)
După decesul mitropolitului Nifon, a fost ales mitropolit primat, la

31 mai 1875, Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei, descendent dintr-o
veche familie boierească de dincolo de Milcov. S-a născut la 16 aprilie
1822, la Suceava, ca fiu al vel logofătului Scarlat Miclescu şi al Mariei,
născută Beldiman, şi a primit la botez numele Constantin. Din fragedă
vârstă a trăit pe lângă unchiul său de frate, Sofronie Miclescu,
mitropolitul Moldovei (1851-1860), care, la 18 iunie 1842, când era
episcop de Huşi, l-a tuns în monahism, dându-i numele Calinic şi l-a
44
BOR, an IX (1885), nr. 5 (mai), p. 25.
45
Ibidem, an IX (1885), nr. 8 (august), p. 553-554.
46
Ibidem, p. 557.
47
Idem, an IX (1885), nr. 12 (decembrie), p. 922-933.
51
Ilie Rusu
hirotonit ierodiacon, la 23 aprilie 1843, şi ieromonah, la 30 noiembrie

1848. În anul 1851 a fost numit stareţ al mănăstirii Slatina, iar la 2
februarie 1855 a fost hirotonit arhiereu, cu titlul Hariopoleos48.
Ca stareţ la Slatina, a participat activ la pregătirea Unirii
Principatelor, ceea ce a adus unchiului său mustrări din partea autorităţilor
de la Iaşi. În anul 1857 a fost ales deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei
şi a susţinut cu tărie unirea celor două ţări româneşti. Un an mai târziu, la
8 noiembrie 1858, a fost numit locotenent de episcop la Huşi, dar către
sfârşitul anului 1860 a demisionat, în semn de protest faţă de înlăturarea
unchiului său, mitropolitul Sofronie, de la conducerea Bisericii Moldovei,
pentru că se opusese secularizării averilor bisericeşti. A revenit ca stareţ la
mănăstirea Slatina, unde se retrăsese şi unchiul său, până la 7 mai 1863,
când a fost numit locţiitor de mitropolit la Iaşi, pentru ca, la 18 mai 1865,
să fie numit prin decret domnesc, de către Al. Ioan Cuza, mitropolit titular
al Moldovei, fiind recunoscut canonic prin legea sinodală din 187249.
În aprilie 1866, scurt timp, a fost suspendat din scaun, sub învinuirea
că, în timpul locoteneţei domneşti, a participat la mişcarea separatistă
(antiunionistă) din 3 aprilie 1866, de la Iaşi50. La 19 ianuarie 1871 a fost
expus la un atentat din partea arhimandritului Clement Nicolau, profesor la
Seminarul de la Socola, care a tras asupra sa patru focuri de revolver,
rănindu-l cu două51 .
În luna mai 1873, mitropolitul Calinic a îngropat la Ruginoasa
rămăşiţele pământeşti ale fostului domnitor Al. Ioan Cuza. Cu acest prilej,
el a invitat la slujba de înmormântare şi pe mitropolitul Nifon de la
Bucureşti, căruia, însă, i s-a părut că această invitare nu este potrivit
canoanelor şi că termenii folosiţi i-ar nesocoti, oarecum, calitatea de
primat. De aici o discuţie aprinsă între Sfântul Sinod şi mitropolitul
Calinic, care a dus la întocmirea Regulamentului pentru atribuţiunile de
precădere ale mitropolitului primat al României. Mitropolitul Calinic s-a
arătat nemulţumit cu prevederile acestui regulament, care, zicea el,
nesocoteau autonomia Bisericii moldovene, veche de sute de ani, şi
a refuzat să mai participe la şedinţele Sfântului Sinod. Ca urmare, Sfântul
Sinod, printr-o hotărâre din 8 noiembrie 1873, a declarat întreruptă
comuniunea spirituală cu mitropolitul Calinic şi, totodată, l-a suspendat
48
Arhim. dr. Varlaam Merticariu, Păstori ai Bisericii şi promotori ai culturii, Ed. Trinitas,
Iaşi, 2005, p. 133.
49
Ibidem, p. 134.
50
„Românul” (Bucureşti), nr. 4-5, aprilie 1866.
51
Vezi Procesul arhim. Climent Nocolau inculpat pentru atentatul comis contra vieţii
I. P. S. Calinic Miclescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1971, 56 p.
52
din administrarea Mitropoliei Moldovei. Până la urmă, mitropolitul Calinic

a venit la şedinţele Sfântului Sinod, care, la 19 noiembrie 1873, a revocat
hotărârea din 8 noiembrie şi i-a ridicat suspendarea, punându-se astfel
capăt acestui conflict 52.
Peste doi ani, după decesul mitropolitului Nifon, la 31 mai 1875,
mitropolitul Calinic a fost ales mitropolit primat, fiind investit şi înscăunat
la 15 mai, acelaşi an53. A păstorit ca mitropolit primat peste unsprezece
ani, timp în care, în 1881, s-a înfiinţat Facultatea de Teologie din
Bucureşti (care după doi ani, din lipsă de fonduri, şi-a închis cursurile,
reluându-şi-le la 4 noiembrie 1884); la 17 ianuarie 1882 şi-a reluat
activitatea Tipografia Cărţilor Bisericeşti, care funcţionează până astăzi54;
la 25 martie 1882 s-a sfinţit pentru prima dată, în Catedrala mitropolitană
din Bucureşti, Sfântul şi Marele Mir de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, fără a se cere binecuvântarea Patriarhiei
Constantinopolului55, iar la 25 aprilie 1885, Biserica Ortodoxă Română a
fost recunoscută autocefală de către Patriarhia ecumenică din
Constantinopol56.
Mitropolitul Calinic Miclescu a trecut la cele veşnice la 14 august
1886 şi a fost înmormântat la mănăstirea Neamţ, potrivit dorinţei sale
testamentare57 .
În scaunul de mitropolit primat, rămas vacant prin moartea
mitropolitului Calinic Miclescu, a fost ales episcopul Dunării de Jos, Iosif
Gheorghian. S-a născut la 20 august 1829, la Botoşani, în familia
preotului Gheorghe de la biserica Sfinţii Voievozi din acest oraş, şi a
primit la botez numele Ioan. A fost dat să înveţe primele clase la o şcoală
privată din localitatea natală, cu un grec, după care a fost dus de tatăl său
la Mitropolia din Iaşi, la duhovnicul Mardarie, ajuns mai târziu arhiereu,
pentru a urma la şcoala de la Trei Ierarhi şi apoi la Academia Mihăileană.
Cunoştea foarte bine limba greacă, pe atunci limba vorbită în cercurile de
elită, atrăgând asupra sa atenţia mitropolitului Veniamin Costache. A
52
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 59/1873, f. 126-130, 172, 175-176, 178-180, 187-188, 191-
195, 280-283, 329-341, 345-346.
53
BOR, an I (1874-1875), p. 698-709.
54
Vezi T. Păcescu, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, în „Boabe de grâu”, an IV (1933),
p. 661.
55
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 75/1882, f. 3, 28, 46v, 93, 122, 125, 133, 139, 156, 242,
366, 374-420.
56
Vezi Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1885; BOR, an
IX (1885), p. 333-354, 921-933.
57
BOR, an X (1886-1887), p. 581-618.
53
Ilie Rusu
urmat cursurile Academiei Mihăilene până la vârsta de numai 17 ani, când

a fost dus de arhiereul Mardarie la mănăstirea Mogoşeni şi călugărit, cu
numele Iosif, apoi hirotonit ierodiacon, în 1846. Ca diacon, a slujit la
episcopia din Huşi şi la mitropolia din Iaşi, pe lângă mitropolitul Sofronie
Miclescu. De la Iaşi, a fost trimis diacon la Capela română din Paris, unde
s-a îndeletnicit şi cu studiul literaturii, cercetând prin biblioteci, şi a
frecventat unele cursuri la Sorbona.
La întoarcerea în ţară, în 1863, a fost hirotonit preot şi numit profesor
şi director la Seminarul din mănăstirea Neamţ, apoi, stareţ la mănăstirea
Todireni-Suceava şi, ceva mai târziu, la mănăstirea Popăuţi - Botoşani58.
La 19 iulie 1865 a fost numit, prin decret domnesc, de Alexandru
Ioan Cuza, episcop la Huşi, dar recunoscut canonic prin legea organică din
1872. A fost hirotonit arhiereu de Calinic Miclescu, mitropolitul
Moldovei. După mai bine de 13 ani de păstorire la Huşi, la 27 februarie
1879, a fost ales episcop al Dunării de Jos, cu reşedinţa la Galaţi, în locul
lui Melchisedec, trecut episcop la Roman. În această calitate, a reorganizat
viaţa bisericească din Dobrogea, revenită atunci la România (1878). La 22
noiembrie 1886, a fost ales mitropolit primat, fiind înscăunat la 30
noiembrie, acelaşi an59.
Ca mitropolit primat n-a avut curajul să se împotrivească amestecului
tot mai făţiş al statului în treburile Bisericii. După o păstorie de şase ani şi
patru luni, la 29 martie 1893, mitropolitul Iosif Gheroghian, „motivat
numai de suferinţele trupeşti şi nicidecum de vreo altă cauză”, cum însuşi
mărturiseşte, s-a retras din scaunul mitropolitan la mănăstirea
Căldăruşani60, pentru „a-şi petrece restul vieţii în linişte şi singurătate, spre
alinarea durerilor”61. Se pare că a luat această hotărâre din pricina opoziţiei
ce a făcut-o noii Legi a clerului mirean şi a seminariilor, prezentată
Corpurilor legiuitoare, Guvernului şi Sinodului de ministrul conservator
Take Ionescu62.
58
Ibidem, an XXXII (1909), nr. 11 (februarie), p. 1222-1223.
59
Ibidem, anul X (1886), nr. 12, p. 943-967. A fost adus la cârma Bisericii cu sprijinul
Partidului liberal, afla atunci la cârma ţării, deşi cel mai indicat pentru această înaltă slujire
era episcopul Melchisedec al Romanului.
60
Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei, dosar 78/1893, f. 28-32.
61
BOR, an XVII (1893), nr. 3, p. 82-85.
62
Legea clerului mirean şi a seminariilor aducea unele schimbări în viaţa Bisericii,
necesare atunci: salarizarea clerului, întreţinerea bisericilor, fixarea parohiilor, numirea şi
pregătirea clerului de mir, controlul administrativ şi disciplinar prin înfiinţarea
consistoriilor eparhiale, reorganizarea învăţământului teologic şi altele. Prin această lege,
însă, statul avea dreptul de a-şi spune cuvântul aproape în toate problemele bisericeşti, fapt
54
Mitropolitul Iosif Gheorghian, încurajat de liberali, a refuzat să

treacă această lege prin Sinod, socotind-o anticanonică63 .
În cei peste trei ani petrecuţi la Căldăruşani, Iosif Gheorghian a
făcut traduceri din literatura patristică, mai ales cărţi de istorie
bisericească. A tradus din franceză lucrările preotului romano-catolic,
trecut la Ortodoxie, Wladimir Guettée, pe care l-a cunoscut la Paris şi cu
care a rămas în corespondenţă64.
După retragerea din scaun a mitropolitului Iosif Gheorghian, a fost
ales mitropolit primat Ghenadie Petrescu, episcopul de Argeş. Acesta s-a
născut în Bucureşti, mahalaua Hagiului, în martie 1836, într-o familie de
comercianţi. A dobândit primele cunoştinţe de carte de la cei doi dascăli –
un grec şi un român – aşezaţi la biserica Stelea din Bucureşti, după care a
absolvit cursul elementar la şcoala de la Domniţa Bălaşa, prin anul 1853.
Avea înclinări pentru caligrafie, desen şi pictură. Sub îndrumarea unei
rude a sa – călugăr – la care a găsit protecţie şi sprijin, în 1854 a intrat ca
frate la mănăstirea Căldăruşani, unde, timp de trei ani, a fost supus la toate
ascultările noviciale, pe care le-a îndeplinit cu plăcere. În 1857,
mitropolitul Nifon l-a luat la Bucureşti, în slujba Mitropoliei, iar la 6
martie 1858 a fost tuns în monahism, cu metania la mănăstirea Cernica,
schimbându-i-se numele din Gheorghe în Ghenadie. După trei zile, la 9
martie 1858, a fost hirotonit diacon pe seama Catedralei mitropolitane. În
1867 este făcut arhidiacon, iar la 26 octombrie 1869 hirotonit preot. În
1870 a fost numit mare eclesiarh al Mitropoliei, cu rangul de protosinghel,
încredinţându-i-se, în acelaşi timp, conducerea şi controlul bisericilor şi
preoţilor din Capitală, precum şi supravegherea generală a eparhiei
Ungrovlahiei.
La 26 octombrie 1873 a fost hirotesit arhimandrit, iar la peste un an,
în 1874, ales arhiereu, fiind hirotonit în această treaptă la 23 februarie
1875, cu titlul Piteşteanul65. Două luni mai târziu, vacantându-se scaunul
episcopal de la Argeş, a fost numit locţiitor de episcop, iar la 14 martie
1876 ales episcop titular al acestei eparhii.
ce a avut urmări negative pentru viaţa Bisericii noastre. Cf. Pr. prof. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucureşti, 1981, p. 135-138.
63
Legea clerului mirean şi a seminariilor a fost votată de Parlament la 20 mai 1893, când
scaunul de mitropolit primat era vacant. A se vedea Pr. Niculae M. Popescu,
Corespondenţa lui Iosif Gheorghian cu Wladimir Guettée, Bucureşti, 1945.
64
A se vedea Pr. Niculae M. Popescu, Corespondenţa lui Iosif Gheorghian cu Wladimir
Guettée, Bucureşti, 1945.
65
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 65/1975, f. 39.
55
Ilie Rusu
Ca episcop la Argeş, a călătorit des în eparhie, dând şi 12 pastorale

cu conţinut felurit, şi s-a îngrijit de restaurarea bisericilor (după propria sa
mărturisire, s-ar fi înnoit şi construit, cu îndemnul său, 380 biserici), între
care şi ctitoria lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, a cărei restaurare
s-a început în 1875 şi s-a încheiat la 12 octombrie 1886, când s-a sfinţit cu
fast deosebit 66. A făcut câte o raclă de argint pentru moaştele Sfântului
Cuvios Dimitrie cel Nou de la Catedrala mitropolitană din Bucureşti şi
Sfintei Muceniţe Filofteia de la Curtea de Argeş. A ajutat la repararea
bisericilor Popa Chiţu şi Sfântul Ştefan din Bucureşti, Sfântul Ioan din
Piteşti, mănăstirilor Văleni, Stânişoara, Turnu şi Robaia şi schitului
Ostrov.
A sprijinit, împreună cu alţii, tipărirea unei colecţii de
documente privitoare la istoria modernă a României şi a ajutat mai multe
societăţi filantropice, culturale şi de binefacere, cărora le-a făcut diferite
donaţii. A contribuit pentru construirea Seminarului din Curtea de Argeş, a
întreţinut studenţi la învăţătură şi a oferit Facultăţii de Teologie din
Bucureşti suma de 30.000 lei, atunci când ea încă nu era luată în bugetul
Statului67.
La 18 mai 1893 a fost ales mitropolit primat, fiind investit şi
înscăunat, trei zile mai târziu, la 21 mai, acelaşi an68. Unul din primele
acte ale păstoririi sale ca mitropolit primat a fost sprijinirea proiectului
noii Legii a clerului şi seminariilor, pe care a trecut-o prin Sinod şi care s-a
votat, apoi în Parlament.
Curând, însă, guvernul conservator, care sprijinise alegerea sa ca
mitropolit primat, a fost înlocuit cu un guvern liberal, care a căutat pe
orice cale să-l înlăture din scaun. Ca urmare, după trei ani de păstorire, i s-
a înscenat un proces, care în afară de faptul că l-a depus din scaun, a
provocat şi un mare scandal în ţară.
Mitropolitul Ghenadie a fost acuzat că a încercat să submineze
autoritatea sinodală a Bisericii şi să aşeze „voinţa sa proprie în locul
autorităţii spirituale, disciplinare şi judecătoreşti a Sinodului”; că a
introdus inovaţii în serviciul liturgic; că a primit în eparhie clerici fără
carte canonică; că a vizitat eparhii fără îngăduinţa ierarhilor locului; că îşi
arogă drepturi judecătoreşti, care sunt de fapt de competenţa Sinodului; că
e iubitor de argint 69. Împovărat cu astfel de învinuiri neîntemeiate,
66
BOR, an X (1886-1887), p. 793-854.
67
Arhiva Sf. Sinod, dosar 98/1896, f. 96-102, 132-134, 142-144.
68
Ibidem, dosar 93/1893, f. 457; BOR, an XVII (1893-1894), nr. 3, p. I-XXIII.
69
Ibidem, dosar 98/1896, f. 37-44; Idem, an XX (1896-1897), nr. 3, p. 24-36.
56
mitropolitul Ghenadie a fost chemat, la 17 mai 1896, înaintea Sfântului

Sinod, transformat în instanţă de judecată. Trei zile mai târziu, la 20 mai
1896, a fost găsit vinovat şi depus din treaptă, fiind lipsit, totodată, şi de
darul arhieriei şi trecut în ceata călugărilor de rând, ca monahul
Ghenadie 70. Ridicat cu forţa publică din reşedinţa mitropolitană, a fost dus
şi închinoviat la mănăstirea Căldăruşani, unde mai vieţuise în tinereţe.
În toamna anului 1896, însă, guvernul liberal a fost înlocuit cu unul
conservator. Una din primele griji ale acestuia a fost să repare nedreptatea
ce se făcuse mitropolitului Ghenadie. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod din
4 decembrie 1896, noul ministru al Cultelor, Gheorghe Mârzescu a propus
„să se ridice de de-asupra mitropolitului Ungrovlahiei, Ghenadie Petrescu,
hotărârea sinodală de la 20 mai 1896”. În consecinţă, în aceeaşi şedinţă,
Sfântul Sinod a hotărât anularea sentinţei din 20 mai 1896, hotărâre
aprobată şi de conducerea de atunci a Statului. Astfel, la 4 decembrie
1896, mitropolitul Ghenadie Petrescu a fost repus în toate drepturile sale
canonice, însă, în aceeaşi zi, el a demisionat din scaunul de mitropolit
primat, demisie care a fost primită imediat de Regele Carol I71.
După demisie, mitropolitul Ghenadie s-a retras la mănăstirea
Căldăruşani, unde, în anul 1905, a fost numit stareţ pe viaţă. În această
calitate a făcut însemnate reparaţii la biserică şi la chilii, devenind astfel
unul din ctitorii mănăstirii. De asemenea, a înfiinţat în mănăstire un
frumos şi valoros muzeu.
A călătorit la românii din Macedonia, cărora le-a făcut slujbe în
româneşte ceea ce a nemulţumit, însă, pe patriarhul ecumenic, care a cerut
chemarea lui în ţară. S-a vorbit chiar de trimiterea sa ca mitropolit în
aceste părţi locuite de români.
În Bucureşti, între altele, a fondat un azil de bătrâni, cu paraclis,
aşezat pe strada care până de curând i-a purtat numele.
Moartea l-a surprins în acest azil, la 31 august 1918. A fost
înmormântat la mănăstirea Căldăruşani în bisericuţa de la Cocioc, pe care
o reparase ca stareţ72.
La 6 decembrie 1896, după demisia mitropolitului Ghenadie
Petrescu, a fost readus în scaunul mitropolitan, Iosif Gheorghian, după ce,
cu o zi înainte, la 5 decembrie, fusese ales în scaunul episcopal de la
70
Ibidem, dosar 97/1896, f. 383-384, 404-405, 426-427, 450, 453-454, 456-475, 700-701;
dosar 98/1896, f. 6-16, 17-19, 24, 25-35, 37-44; Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei, dosar
53/1896, f. 1-30.
71
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 98/1896, f. 21-24, 102, 560-593; BOR, an XX (1896), p.
841-855.
72
BOR, an XL (1921-1922), p. 461.
57
Ilie Rusu
Roman, rămas vacant prin decesul episcopului Ieronim Ionescu73. A fost

investit şi înscăunat la 8 decembrie 189674.
În a doua sa păstorire de peste 12 ani, mitropolitul Iosif Gheorghian a
făcut unele reparaţii la Catedrala Mitropoliei şi a înzestrat-o cu un clopot
mare, de aproape 10 tone, turnat la Budapestea, în 1888, aflat în funcţiune
până astăzi. De asemenea, însemnate îmbunătăţiri a făcut la reşedinţa
mitropolitană şi la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, amenajând noi încăperi
pentru păstrarea tipăriturilor şi a materialelor tipografice. La 24 martie
1901 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Suferind de boală şi gârbovit de bătrâneţe, mitropolitul primat Iosif
Gheorghian s-a mutat către Domnul în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1909
şi a fost înmormântat, aşezat în jilţ, după rânduială, la 27 ianuarie, la
mănăstirea Cernica, în partea stângă a tindei bisericii Sfântul Gheorghe75.
A urmat în scaunul de mitropolit primat, după decesul lui Iosif
Gheorghian, episcopul de Râmnic, Atanasie Mironescu. S-a născut la 12
august 1856, în satul Trohan, comuna Gârceni, jud. Vaslui, ca al 17-lea
copil al preotului Miron şi al Ecaterinei Mironescu, fiica vornicului
Vrabie, şi a primit la botez numele Alexandru.
Dând urmare dorinţei tatălui său, tânărul Alexandru, după absolvirea
claselor primare în comuna natală, a intrat prin concurs, ca bursier, în
1870, la Seminarul „Veniamin” de la Socola, lângă Iaşi. În vacanţele
şcolare servea la biserica din satul său, ca anagnost şi cântăreţ în stană.
În anul 1874, seminarist fiind, are marea durere de a-şi pierde tatăl.
Ca să împlinească dorinţa părintelui său, după absolvirea seminarului, în
1878, cere hirotonia în preot, în locul tatălui său decedat. La începutul
anului 1879 se căsătoreşte cu Maria Popescu, tot din Trohan, iar în
februarie, acelaşi an, este hirotonit diacon, apoi, preot în catedrala
Episcopiei Huşilor, de către episcopul de atunci, Iosif Gheorghian, pe
seama bisericii din satul natal Trohan şi numit paroh.
În anul 1880, îşi pierde mama, iar la 20 mai, acelaşi an, şi pe soţia sa.
Rămas văduv, la 24 de ani, se hotărăşte să-şi continue studiile teologice. In
1881, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar în 1882 la cea
73
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 98/1896, f. 598-605; Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei,
dosar 79/1896, f. 14-32. Alegerea în scaunul de episcop la Roman s-a făcut potrivit art. 2 al
legii organice, care prevedea că pot candida la scaunul de mitropolit numai episcopii
eparhioţi. Iosif Gheorghian, fiind de peste trei ani retras la mănăstirea Căldăruşani, a
trebuit, mai întâi, să fie ales episcop.
74
BOR, an XX (1896), nr. 12, p. 855-877.
75
Petre Gârboviceanu, Moartea mitropolitului Iosif Gheorghian, în BOR, an XXXII (1909),
nr. 11 (februarie), p. 1201-1218.
58
din Cernăuţi, unde, după patru ani, în 1886, obţine doctoratul în teologie.
Vine la Bucureşti şi este numit spiritual, apoi, director la Internatul
teologic şi profesor suplinitor la Seminarul Central. Fiind bun orator, din
încredinţarea mitropolitului Iosif Gheorghian, predică regulat la catedrala
mitropolitană. În 1887 este numit, prin concurs, profesor de Teologie
morală la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Publică articole în revista
„Biserica Ortodoxă Română” şi conduce revista teologică „Amvonul”. Era
înzestrat cu inteligenţă, energie şi cu o mare putere de muncă. Cunoştea
mai multe limbi străine. Îşi formase o cultură aleasă, prin lecturi de cărţi
filosofice, teologice şi literare, precum şi prin călătorii de studii în
Occident şi în Orient.
Ales episcop locotenent la Râmnic, cu titulatura Craioveanul, a fost
călugărit la mănăstirea Cernica, la 30 ianuarie 1895, cu numele Atanasie,
şi hirotonit arhiereu în catedrala din Bucureşti, de către mitropolitul primat
Ghenadie Petrescu şi episcopii Ghenadie al Râmnicului, Silvestru al
Huşilor şi Gherasim al Argeşului76. În 1897, când episcopul Ghenadie
Enăceanu a plecat în Italia pentru căutarea sănătăţii, a condus în locul
acestuia treburile eparhiei. A fost şi secretar al Sfântului Sinod şi şi-a
păstrat în continuare postul de profesor la Facultatea de Teologie din
Bucureşti.
Vacantându-se scaunul de episcop al Râmnicului, la 14 ianuarie
1898, în urma trecerii la cele veşnice a episcopului Ghenadie Enăceanu, a
fost ales episcop titular, la 12 martie, acelaşi an77. A cercetat parohiile
eparhiei Râmnicului, pe atunci destul de întinsă, a îndrumat activitatea
preoţilor, s-a îngrijit de restaurarea bisericilor, a liturghisit şi a predicat.
După 11 ani de păstorire în Eparhia Râmnicului, la 5 februarie 1909,
episcopul Atanasie Mironescu a fost ales în scaunul de mitropolit primat,
devenit vacant prin încetarea din viaţă a mitropolitului Iosif Gheorghian, la
23 ianuarie, acelaşi an78.
În anii păstoririi sale ca mitropolit primat s-a construit Palatul
Sfântului Sinod din curtea mănăstirii Antim. De asemenea, un grup de
doamne din înalta societate, în frunte cu Anastasia Filipescu, a înfiinţat
Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, având ca scop educarea prin
şcoală a tinerelor fete şi redeşteptarea sentimentului religios în popor.
În vara anului 1911, episcopul Safirin al Romanului, susţinut de
câţiva preoţi caterisiţi şi de unii laici, i-a adus acuzaţii calomnioase (erezie
76
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 95/1895, f. 56.
77
Arhiva Sf. Sinod, dosar 99/1898, f. 20-26; BOR, an XXII ( 1898), nr. 1, p. 1-12.
78
BOR, an XXXII (1909), nr. 12, p. 1321-1352.
59
Ilie Rusu
în legătură cu Legea Consistoriului Superior Bisericesc, plagiat şi

imoralitate), prin ziare, reviste şi broşuri şi prin plângere formală către
Sfântul Sinod. Mai mulţi episcopi şi arhierei au redactat şi iscălit petiţii
prin care au cerut darea în judecată a episcopului de Roman, care mersese
atât de departe încât, în şedinţa Sfântului Sinod din 12 octombrie 1909, a
aruncat anatema asupra membrilor Sfântului Sinod, precum şi asupra
tuturor celor care – direct sau indirect – contribuiseră la alcătuirea Legii
Consistoriului Superior Bisericesc, pe care el o socotea anticanonică79.
Luând act, Sfântul Sinod a procedat la începerea procesului, care a ţinut
mai multe zile (între 18 mai şi 24 iunie 1911). Judecând faptele, Sfântul
Sinod l-a achitat pe mitropolitul Atanasie „de toate pârele şi acuzaţiile ce i
s-au adus, recunoscându-l nevinovat”, şi a depus din scaun pe episcopul
Romanului, Gherasim Safirin80.
La 28 iunie 1911, după patru zile de la pronunţarea de către Sfântul
Sinod a sentinţei de achitare, mitropolitul Atanasie şi-a prezentat demisia
Regelui Carol I, care i-a fost primită81. După demisie, s-a stabilit la
mănăstirea Cernica, metania sa, unde a scris şi a publicat multe din
lucrările sale şi tot de acolo a exercitat o hotărâtoare şi binefăcătoare
influenţă asupra conducerii superioare a Bisericii. La vremea sa trecea
drept unul din cei mai învăţaţi ierarhi ai ţării. La 25 mai 1909 fusese ales
membru de onoare al Academiei Române. A încetat din viaţă la 9
octombrie 1931, la Sanatoriul Sf. Elisabeta din Bucureşti. A fost
înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, potrivit dorinţei sale
testamentare82.
În scaunul de mitropolit primat, rămas vacant prin retragerea
mitropolitului Atanasie Mironescu, a fost ales episcopul de Huşi, Conon
79
Cf. Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 141-142.
80
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 127/1911, f. 29, 56-58, 104, 149-150, 156; BOR, an XXXV
(1911), nr. 4, p. 361-364.
81
Vasile Romanescu, Mitropolitul Atanasie Mironescu, Introducere semnată de Irineu Mihălcescu,
mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Ed. „Cartea Românească”, Bucureşti, 1942, p. VII).
82
Pentru mitropolitul Atanasie Mironescu a se vedea: Apărarea mitropolitului Atanasie
rostită înaintea Sfântului Sinod în şedinţele de la 13-17 şi 20-22 iunie 1911, Bucureşti,
1911, 212 p; Teodor N. Manolache, Atanasie Mironescu, în „Raze de lumină”, an III
(1931), nr. 4, p. 273-244; Pr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii Ungrovlahiei, în BOR, an
LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 821-822; Acelaşi, Episcopii Râmnicului, în „Mitropolia
Olteniei” (în continuare se va cita MO), an XVI (1964), nr. 3-4, p. 203-204; Acealşi,
Ierarhii plaiurilor oltene în prima sută de ani de autocefalie, în MO, an XXXVIII (1985),
nr. 5-6, p. 344-346; Pr. prof. Mircea Păcuraru, Dicţionarul teologilor români, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 299.
60
Arămescu Donici. Acesta s-a născut la 2 februarie 183783, în satul Urzici-

Arămeşti, comuna Bahna, din fostul judeţ Roman, într-o familie de preot.
După ce şi-a însuşit primele cunoştinţe de carte în oraşul Roman, a fost
trimis la Seminarul de la Neamţ, unde s-a şi călugărit, la 28 februarie
1859. Şi-a continuat studiile la Seminarul de la Socola, timp în care a fost
hirotonit ierodiacon, apoi, la Facultatea de Litere din Iaşi, absolvită în
1877. A fost numit, prin concurs, profesor la Liceul Naţional din Iaşi,
transferat, după un timp, profesor la Şcoala normală din acelaşi oraş. Intre
1880-1885 a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, unde a
obţinut titlul de doctor în Teologie. În acest timp a fost hirotonit
ieromonah şi hirotesit protosinghel pe seama Mitropoliei din Iaşi.
Întorcându-se de la studii, a reluat predarea religiei la şcolile normale
de băieţi şi fete din Iaşi, fiind şi profesor la Seminarul „Veniamin” şi la
noul liceu internat din Iaşi. Hirotesit arhimandrit, a fost numit predicator la
Catedrala mitropolitană din Iaşi.
La 6 iulie 1897, a fost ridicat la treapta de arhiereu, cu titlul
„Băcăoanul” 84 , fiind hirotonit de mitropolitul Moldovei, Iosif Nanescu, iar
între iulie 1899-februarie 1900, numit locţiitor de episcop la Roman, în
urma morţii episcopului Ioanichie Floru. La 8 februarie 1902 este ales
episcop de Huşi, în locul episcopului Silvestru Bălănescu, şi înscăunat la 3
martie, acelaşi an85. După zece ani de păstorire la Huşi, la 14 februarie
1912, a fost ales mitropolit primat, fiind înscăunat la 19 februarie, acelaşi
an, la Bucureşti86.
În anii păstoririi sale ca mitropolit primat s-a încheiat construcţia
Palatului Sfântului Sinod, din incinta mănăstirii Antim, inaugurat la
10 octombrie 1912, s-au făcut unele reparaţii la Catedrala mitropolitană,
iar în 1914 s-a tipărit pentru a doua oară Biblia integrală în româneşte, ca
ediţie a Sfântului Sinod.
În anii 1916-1918, când o parte din teritoriul României a ajuns sub
ocupaţie străină şi autorităţile româneşti au fost nevoite să se retragă în
Moldova, odată cu armata, mitropolitul Conon a rămas în Bucureşti,
83
Mitropolitului Conon nu-i plăcea să-şi spună vârsta, încât până există îndoieli cu privire
la anul naşterii sale. Vezi Arhim. Iuliu Scriban, Moartea mitropolitlui Conon, în BOR, an
XL (1922), nr. 11, p. 855.
84
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 102/1897, f. 343-344, 518, 561, 590.
85
Ibidem, dosar 119/1902, f. 6, 8; BOR, an XXV (1902), nr. 11, p. 1049-1085.
86
Ibidem, dosar 139/1912, f. 15, 57; BOR, an XXXV (1912), nr. 12, p. 1329-1352.
61
Ilie Rusu
alături de păstoriţi săi, unde a întâmpinat momente grele pentru ţară,

pentru Biserică şi chiar pentru el însuşi87.
Deşi înaintat în vârstă, aproape nonagenar, el a protestat energic pe
lângă autorităţile militare de ocupaţie împotriva închiderii bisericilor
ortodoxe, rechiziţionării clopotelor şi obiectelor bisericeşti, introducerii
calendarului gregorian, sustragerii raclei cu moaştele Sfântului Cuvios
Dimitrie cel Nou din catedrala mitropolitană etc.88
Mitropolitul Conon a fost atacat violent de ziarul Comandaturii
germane din Brăila, fiindcă ceruse, în anii neutralităţii, intrarea României
în război pentru înfăptuirea idealului naţional. Acest ziar, cu titlul Donau
Armee Zeitung (Foaia armatei de la Dunăre) şi cu subtitlul Amtsblatt der
Kommandatur Brăila (Foaia oficială a Comandaturii din Brăila), în
numărul 127 din 25 iulie 1917, a publicat articolul intitulat Un mitropolit
războinic, în care a făcut o aspră critică mitropolitului Conon, învinuindu-l
„că în acţiunea de pregătire a opiniei publice în favoarea războiului a avut
un rol preponderent”89.
Constrâns de autorităţile germane de ocupaţie, la 24 iulie 1917,
mitropolitul Conon a semnat o proclamaţie către ostaşii români şi către
populaţia din Moldova, asigurându-i că „biruitorul nu e setos de
răzbunare” şi îndemnându-i să nu părăsească „pământul strămoşesc”, ci să
rămână pe loc, „între Carpaţi şi Prut”90.
Nevoit a „face paretisis”, la 1 ianuarie 191991, s-a stabilit la metohul
mănăstirii Cernica din Bucureşti, unde a şi încetat din viaţă, la 7 august
1922. A fost înmormântat la mănăstirea Cernica, potrivit dorinţei sale 92
87
Cu câteva zile înainte de a intra în Bucureşti, armatele germane au bombardat crunt
capitala. Bombele inamice au lovit catedrala şi reşedinţa mitropolitană, distrugându-i aripa
dreaptă, mitropolitul Conon abia scăpând cu viaţă. Garderoba şi toate hainele sale au fost
zdrenţuite de schije. Cf. BOR, an XL (1922), nr. 11, p. 854.
88
Vezi mai pe larg la Gh. Vasilescu, Din suferinţele Bisericii noastre în teritoriul vremelnic
ocupat (1916-1918), în BOR, an XCVI (1978), nr. 11-12, p. 1291-1301.
89
BOR, an XLII (1924), nr. 2, p. 168-169; „Înnoirea”, nr. 9-10 din septembrie 1919, p. 242-245.
90
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 150/1920, f. 1-3, 22-23. Această „chemare”, tipărită pe foi
volante şi aruncată din aeroplanele germane deasupra tranşeelor din Moldova, înaintea
marii ofensive din august 1917, spre a-i face pe ostaşii români să nu mai lupte, i-a pricinuit
multă amărăciune sufletească şi i-a atras grele învinuiri după război. Cf. C. Cernăianu,
Biserica din Regat. 1908-1918, Bucureşti, 1920, p. 134 .
91
N. Iorga, Demisia mitropolitului primat, în „Neamul Românesc”, nr. 356 din 29 decembrie
1918.
92
Pentru mitropolitul Conon a se vedea şi Pr. Nicolae Şerbănescu, Mitropoliţii
Ungrovlahiei, în BOR, an LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 822-824; Pr. prof. Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Bucureşti, 1981, p. 143-144; Acelaşi,
62
1.3. Înfiinţarea Patriarhiei
Precum se ştie, în Răsăritul Ortodox, întocmirea statală a fost

întotdeauna ţinută în seamă la organizarea bisericească pe mitropolii şi
patriarhii. Însemnătatea şi vaza diferitelor Biserici, determinată de
dezvoltarea lor istorică, s-a răsfrânt şi asupra căpeteniilor acestor Biserici,
hărăzindu-le titlul de patriarhi. În acest chip, atunci când s-au alcătuit state
etnice aparte, independente de Imperiul Bizantin şi s-au întemeiat Biserici
naţionale, acestora li s-au recunoscut autocefalia, iar căpeteniilor lor titlul
de arhiepiscop şi chiar de patriarh. Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu
popoarele din vecinătatea noastră, care, în contextul unor împrejurări
prielnice, au izbutit să aibă mai de timpuriu decât noi întocmiri ierarhice,
ce s-au înălţat la vreme potrivită până la treapta de Patriarhii93.
Mulţi şi-au pus întrebarea de ce românii n-au năzuit mai de
timpuriu la această înaltă treaptă ierarhică pe care o încuviinţează
canoanele şi tradiţia ortodoxă? Şi din care pricini anume am zăbovit noi
până acum 85 de ani cu ridicarea Bisericii noastre la treapta de Patriarhie?
Răspunsul este simplu: întâi, pentru că în toată desfăşurarea vieţii noastre
bisericeşti am dovedit mai puţină grabă decât alţii, iar al doilea, pentru că
greutăţile prin care am trecut ne-au împiedicat, veacuri în şir, să tindem
către dregătorii mai înalte decât acelea a căror responsabilitate ştiam că o
putem purta cu vrednicie. Desigur, n-am dispreţuit niciodată această
treaptă ierarhică, însă, în smerenia noastră am ştiut să ţinem seama
întotdeauna de realităţile istorice şi să avem deplină încredere în
destoinicia cârmuitorilor noştri duhovniceşti.
Într-adevăr, Biserica Ortodoxă Română a avut încă de la începuturile
ei de organizare o situaţie de întâietate faţă de celelalte Biserici Ortodoxe
surori. Astfel, mitropolitul Ungrovlahiei s-a bucurat de unele atribuţiuni
aproape patriarhale. Titulatura lui era, încă din veacul al XIV-lea,
următoarea: „Prea Sfinţitul Mitropolit al Ungrovlahiei, Prea Cinstit şi
Exarh al întregii Ungarii şi al Plaiurilor”. Ca Exarh al Plaiurilor, adică
locţiitor al patriarhului ecumenic pentru ortodocşii de dincolo de Carpaţi,
mitropolitul Ungrovlahiei avea, prin urmare, drepturi în afara eparhiei sale
şi anume de a hirotoni pe mitropolitul Ardealului, care primea de la el
sfaturi şi îndemnuri în treburile mai de seamă.
Dicţionarul teologilor români, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 21; Pr. Scarlat
Porcescu, Episcopia Huşilor. Pagini de istorie, Roman, 1990, p. 103-105.
93
A se vedea: Pr. Vasile Pocitan, Patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1926, p. 48;
Mihail Constandache, Patriarhia şi demnitatea de patriarh în Biserica Ortodoxă, în
„Ortodoxia”, an XVII (1965), nr. 2, p. 248
63
Ilie Rusu
Se ştie, apoi, că, încă din anul 1382, mitropolitul Ungrovlahiei a

primit de la Patriarhia Ecumenică titlul de Locţiitor al Nicomidiei, iar
mai târziu, al Anchirei, două dintre scaunele vlădiceşti din Asia Mică, ai
căror titulari erau socotiţi pe locul al treilea şi al patrulea, după patriarhul
ecumenic, în lista scaunelor supuse jurisdicţiei acestuia94. Un spor de
prestigiu dobândeşte Biserica românească prin actul sinodal din 10
octombrie 1776, cu care Patriarhia Ecumenică acordă mitropolitului
Ungrovlahiei titulatura de „locţiitor al Cezareii Capadociei”, care era pe
atunci cea dintâi în rang dinte vechile mitropolii subordonate canonic
Patriarhiei Ecumenice şi fusese ilustrată odinioară prin marea personalitate
a Sfântului Vasile cel Mare95. În acest chip, el dobândeşte învoirea de a
hirotoni arhierei pentru scaunele de episcopi şi mitropoliţi din ţinuturile
aflate sub oblăduirea canonică a Marii Biserici din Constantinopol, iar la
un eventual sinod local, în lipsa patriarhului, avea dreptul să fie
întâistătător, ca locţiitor al celui dintâi scaun mitropolitan al Patriarhiei
Ecumenice 96.
În cursul veacului al XVIII-lea, când a fost vorba să se precizeze
dependenţa Bisericii româneşti de Patriarhia Ecumenică şi să se
lămurească drepturile pe care vlădicii noştri le susţineau în faţa pretenţiilor
de subjugare ale ierarhilor greci, s-a ajuns la următoarea hotărâre: „Să nu
mai fie volnic patriarhul din Constantinopol să trimită în ţară noastră nici
mitropoliţi, nici episcopi, nici egumeni, ci, acela care îl va alege sfatul şi
ţara, acela să păstorească, iar patriarhul să-i dea numai binecuvântarea,
după cum a fost din veac”97.
Mulţi dintre mitropoliţii noştri de pe vremuri, fără să aibă în fapt
titlul de patriarh, s-au bucurat de o cinstire şi preţuire asemănătoare acestei
înalte trepte ierarhice. La sfârşitul secolului al XVI-lea, de pildă,
voievodul Ieremia Movilă a cerut patriarhului Meletie Pigas al Alexandriei
1590-1601), care era şi locţiitor al Scaunului ecumenic, să aprobe ridicarea
Bisericii moldoveneşti la rangul de Arhiepiscopie şi să acorde
mitropolitului Gheorghe Movilă, fratele său, dreptul de a purta mantie
94
Pr. dr. Ioan Dură, Mitropoliile Ţării Româneşti şi Mitropolia Moldovei în «Notitiae
Episcopatuum Ecclesiae Constantinopolitane», în „Mărturie Ortodoxă” (Revista
comunităţii ortodoxe române din Olanda), nr. 8/1985, p. 124.
95
Pr. Gheorghe Soare, Titlul de „Locţiitor al cezareii Capadochiei” purtat de mitropolitul
Ungrovlahiei, în ST, an XII (1960), nr. 5-6, p. 369-380.
96
Cf. Pr. prof. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, p. 405.
97
Arhim. Neofit Scriban, Scurtă istorisire şi hronologie despre Mitropolia Moldovei, Paris,
1857, p. 26.
64
arhierească98. Ca urmare, în 1598, patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei

(1590-1601), face cunoscut lui Ieremia Movilă că scaunul Moldovei „fiind
ridicat acum la treapta de arhiepiscopie, are pentru această înaltă
vrednicie dreptul să poarte mantie patriarhală cu patru poluri (râuri),
care e prescrisă în lume numai pentru patriarhii scaunelor apostolice,
precum şi cârja patriarhală”99. Ceva mai târziu, Dimitrie Cantemir spune
că „Mitropolitul Moldovei poartă în Biserica Răsăritului o vrednicie
deosebită, cu toate că nu se bucură de numele de patriarh, totuşi, nici nu
este supus vreunuia dintre patriarhi....nici nu este îndatorat prin nici o lege
să-l întrebe pe patriarh (care este în Constantinopol) despre treburile care
au a se face sau care s-au făcut în Biserica Moldovei, ba el chiar se
foloseşte în Moldova de aceeaşi libertate pe care o are patriarhul de Ohrida
în dieceza sa”100.
Aşadar, dată fiind dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române în
interiorul ţării, rolul de păstrătoare şi apărătoare a dreptei credinţe,
strădaniile şi sacrificiile făcute pentru ocrotirea Orientului creştin căzut
sub turci, care i-au asigurat din partea tuturor dreptul la recunoştinţă,
precum şi poziţia de întâietate ce i-a fost acordată faţă de celelalte Biserici
Ortodoxe surori, ar fi putut hotărî, încă de timpuriu, ridicarea ei la treapta
de Patriarhie sau la scurtă vreme după recunoaşterea autocefaliei sale. Dar,
cu tot rolul important avut în lumea ortodoxă, Biserica şi poporul român au
considerat prematur a imita atunci alte Biserici Ortodoxe vecine în privinţa
înfiinţării Patriarhiei şi a respectat vechea datină a Ortodoxiei, de a ţinea
totdeauna seama în întocmirile ei de realităţile istorice. În această privinţă,
se ştie că, până în pragul secolului al XX-lea, o mare parte din fiii
poporului nostru s-au aflat sub stăpâniri străine şi Biserica Ortodoxă, care
a contribuit la plămădirea sufletului românesc, nădăjduia în unirea tuturor
românilor într-un singur stat naţional, act istoric care s-a înfăptuit la 1
Decembrie 1918.
Desăvârşirea statului naţional unitar român în 1918 a impus
reorganizarea, conform noilor împrejurări, a principalelor sale instituţii
publice, între care şi unificarea şi organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe
din toate teritoriile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod de la
98
Diac. Niculae Şerbănescu, Legăturile patriarhului Meletie Pigas cu ţările române, în
BOR, an LXIV (1946), p. 370-371.
99
Hurmuzachi, Documente, tom. III, Bucureşti, 1914, p. 320-321; Ioan V. Dură,
Mitropolitul Gheorghe Movilă, în BOR, an LXXXIX (1971), nr. 1-2, p. 201.
100
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, III, 2.
65
Ilie Rusu
Bucureşti. Această unificare era necesară deoarece provinciile româneşti,

revenite la patria mamă, aveau rânduieli bisericeşti diferite101. Fireşte,
înfăptuirea organizării sinodale unitare a Bisericii, urmând a se clădi,
deopotrivă, pe principiul autocefaliei şi pe temelii constituţionale, a
necesitat un oarecare timp, trebuind, mai întâi, ca toţi mitropoliţii,
episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din toate provinciile româneşti să
intre în Sfântul Sinod. Lucrare care s-a încheiat la 30 noiembrie 1919,
după care, la 18 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral Bisericesc a
ales pe episcopul Miron Cristea al Caransebeşului în scaunul de mitropolit
primat al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, învestitura având loc la
19 decembrie, acelaşi an102. S-au ocupat, după aceea, cu titulari scaunele
vacante de chiriarhi şi s-au reînfiinţat vechile episcopii ale Oradiei (1920),
Clujului (1921) şi Tomisului (1923).
Încheierea procesului de unificare şi organizare sinodală
autocefală unitară pe întreg teritoriul României întregite şi-a găsit
reflectarea şi în Constituţia ţării din 1923, care, la art. 22, consfinţea că
„Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie
străină, păstrându-se, însă, unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului
în privinţa dogmelor. În România, Biserica creştină ortodoxă va avea o
organizare unitară, cu participarea tuturor elementelor ei constitutive,
clerici şi mireni...Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe
Române se vor rezolva de o singură autoritate sinodală centrală.
Mitropoliţii şi episcopii Bisericii Ortodoxe Române se vor alege potrivit
unei singure legi sinodale”103. Pe acest temei constituţional, la 4 mai
1925, Parlamentul ţării a votat Legea organică şi Statutul Bisericii
Ortodoxe Române104, prin care se consfinţea organizarea ei unitară, potrivit
concluziilor reieşite în urma dezbaterilor din consfătuirile ierarhilor,
preoţilor şi mirenilor din toate colţurile României întregite, ţinute între anii
1919-1925, şi hotărârilor adoptate de Sfântul Sinod şi Consistoriul
Superior Bisericesc.
101
Elaborarea unei legislaţii bisericeşti unitare a fost luată în discuţie de Consistoriul
Superior Bisericesc din Bucureşti, la 11 mai 1920, care a hotărât „să se convoace o Adunare
Constituantă la care fiecare Biserică provincială să-şi trimită reprezentanţii săi”. Arhiva
Sfântului Sinod, dosar 151/1920, f. 256, 276.
102
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 147/1919, f. 290-294, 296-297, 307-309.
103
„Monitorul Oficial” nr. 282 din 29 martie 1923.
104
Această lege, dimpreună cu statutul anexat la ea, s-a votat de Senat, în şedinţa de la 24
martie 1925, iar de Cameră, în şedinţa de la 3 aprilie 1925; a fost sancţionată cu Decretul
regal nr. 1402 din 4 mai 1925 şi s-a publicat în „Monitorul Oficial” nr. 97 din 6 mai 1925.
66
Prin această nouă alcătuire, cu o legislaţie bisericească unitară, cu

un număr sporit de eparhii, de preoţi şi credincioşi, Biserica Ortodoxă
Română se prezenta ca o Biserică puternică şi dinamică, a doua ca mărime
şi pondere în rândul Bisericilor Ortodoxe surori, astfel încât ridicarea ei la
treapta de Patriarhie a devenit o necesitate pe măsura autorităţii şi
prestigiului ridicat pe care şi l-a dobândit în lumea ortodoxă.
Chiar în toiul discuţiilor pentru elaborarea Legii de unificare
bisericească s-a exprimat dorinţa ca „Biserica românească să fie întocmită
pe temei de Patriarhat”105. Se cerea, deci, înfiinţarea Patriarhiei Române.
La Congresul preoţesc de la Sibiu, din 20 martie 1919, de pildă, în
referatul întocmit de protopopul Gheorghe Ciuhandru din Arad, însuşit de
congres şi publicat în revista „Biserica şi Şcoala” de la Arad, se spunea că
„odată ajunşi la unitatea ierarhică bisericească, avem dreptul să ne
gândim şi la înfiinţarea demnităţii de patriarh ortodox român”106. Şi la
congresele preoţilor ortodocşi de dincoace de Carpaţi107 şi din Basarabia108
se cerea cu insistenţă acelaşi lucru.
În cursul anului 1924, mai ales, asemenea cereri au devenit tot
mai stăruitoare, fiind un subiect la ordinea zilei pentru credincioşii
ortodocşi români. Întrebat, la 29 noiembrie 1924, în legătură cu acest
subiect, Alexandru Lapedatu, ministrul Cultelor de atunci, a afirmat că
„iniţiativa ridicării la Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române Autocefale
rămâne întreagă Sfântului Sinod”, care, după o discuţie largă, va putea
face „o propunere” guvernului în acest sens109. Pentru înfiinţarea
Patriarhatului românesc s-a pronunţat şi profesorul Nicolae Iorga,
susţinând cu argumente istorice „de ce se impune titlul de patriarh la
noi” 110. Cam tot în acest timp, la 16 decembrie 1924, Consiliul profesoral
al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi cerea într-un memoriu preşedintelui
Sfântului Sinod să facă „propunere guvernului ca să recunoască
mitropolitului primat titlul de patriarh, care se cuvine capului Bisericii
Autocefale Ortodoxe Române în conformitate cu tradiţia Bisericii, cu
învăţătura sfintelor canoane şi cu importanţa Bisericii noastre
naţionale”111. De această dorinţă s-a arătat însufleţit şi episcopul Dionisie
105
BOR, an XLIII (1925), nr. 11, p. 700.
106
„Biserica şi Şcoala” (Arad), nr. XLIII (1919), nr. 11 din 11/24 martie 1919, p. 1.
107
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 147/1919, f. 182-183.
108
Ibidem, f. 181.
109
BOR, an XLII (1924), nr. 11, p. 702.
110
„Universul” din 7 decembrie 1924.
111
A se vedea Memoriul Facultăţii de Teologie din Cernăuţi privitor la ridicarea Bisericii
Române la rangul de patriarhie, Cernăuţi, 1924.
67
Ilie Rusu
Tighineanul, vicarul Arhiepiscopiei Chişinăului, care scria la 11 decembrie

1924 că ar fi bine ca acum, când „toate ţinuturile locuite de români s-au
adunat într-un mănunchi”, credincioşii ortodocşi să-şi vadă „Biserica
încununată cu un părinte al părinţilor”112, adică cu un patriarh. Aşadar,
înfiinţarea Patriarhiei a părut un fapt atât de firesc şi potrivit evoluţiei
istorice a vieţii noastre bisericeşti că s-a impus, deopotrivă, conducătorilor
Bisericii şi ai Statului.
Făcându-se ecoul atâtor glasuri care cereau tot mai insitent
înfiinţarea Patriarhiei Române, mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu,
ca senior al episcopatului românesc, a făcut Sfântului Sinod propunerea ca
„Mitropolia Ungrovlahiei, cu scaunul mitropolitan de la Bucureşti, să fie
ridicată la rangul de Patriarhie, iar mitropolitul Ungrovlahiei şi Primat al
României, care de drept este şi Preşedinte al Sfântului Sinod, să poarte
titlul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române”113. Alături de mitropolitul
Pimen, ca propunător, cererea a mai fost semnată de mitropoliţii Gurie
Grosu al Basarabiei şi Nectarie Cotlarciuc al Bucovinei şi de episcopii
Lucian Triteanu al Romanului, Nicolae Colan al Clujului, Ilarie
Teodorescu al Constanţei şi Nicolae Ciorogariu al Oradiei.
Propunerea aceasta a fost adusă în atenţia Sfântului Sinod, în
şedinţa sa din 4 februarie 1925114, şi a fost primită cu însufleţire, la
dezbateri luând cuvântul arhiepiscopul Gurie al Chişinăului, episcopul
Lucian al Romanului şi arhiereul Dionisie Ismaileanul. Un documentat
expozeu privind punctul de vedere al Statului în această problemă a
prezentat ministrul Cultelor, Al. Lapedatu115.
După dezbateri, episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului a
citit Actul de înfiinţare a Patriarhatului românesc116, iar Sfântul Sinod, în
unanimitate şi cu însufleţire, a hotărât „Înfiinţarea pentru Biserica
Ortodoxă Autocefală Română a demnităţii de Patriarh. Ridicarea scaunului
arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei la demnitatea de Patriarhie,
112
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 200/1925-1926, f. 302-303.
113
Ibidem, f. 17; BOR, an XLIII (1925), nr. 2, p. 714-715; Arhim. Tit Simedrea, Patriarhia
Română. Acte şi documente, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1926, p. 23.
114
În absenţa mitropolitului Pimen al Moldovei, atunci bolnav, propunerea a fost citită de
mitropolitul Nectarie al Bucovinei, iar preşedinţia şedinţei a fost îndeplinită de
arhiepiscopul Gurie al Chişinăului.
115
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 178/1924, f. 326, 328-330; Arhim. Tit Simedrea, op. cit.,
p. 30-34.
116
Ibidem, f. 331-332; dosar 200/1925-1926, f. 27-28. Arhim. Tit Simedrea, op. cit., p. 34-37.
68
iar pe titularul acestui scaun şi primat al României la vrednicia de

patriarh”117.
Statul, prin reprezentanţii săi - Guvernul şi Parlamentul - au
ratificat această hotărâre, dându-i formă constituţională prin Legea pentru
ridicarea Scaunului arhiepiscopal şi mitropolitan al Ungrovlahiei, ca
Primat al României, la rangul de Scaun patriarhal, votată de Senat, la 12
februarie 1925, şi de Adunarea deputaţilor, la 17 februarie, acelaşi an,
promulgată prin Decret regal la 23 februarie 1925 şi dată publicităţii în
„Monitorul Oficial” nr. 44 din 25 februarie 1925. p. 1921-1922118.
Patriarhia Română era astfel legal şi definitiv înfiinţată.
Potrivit datinii, cu scrisoarea irenică din 12 martie 1925, Sfântul
Sinod a adus la cunoştinţă patriarhului ecumenic Vasile al III-lea (1925-
1929) şi celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, prin consensul unanim al
Biserici şi Satului român. Invocând temeiuri de ordin istoric şi canonic,
scrisoarea sublinia că există toate condiţiile pentru ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie şi preciza că „ea nu are alte
dorinţe decât să dea cel mult Bisericii noastre naţionale, în ce priveşte
viaţa ei internă, o autoritate şi un prestigiu pe care le-au ajuns Bisericile
surori care au asemenea instituţie ierarhică, iar aceasta nu poate fi decât
în folosul Ortodoxiei în general”119.
Patriarhiul ecumenic Vasile al III-lea120, luând act de hotărârea
comună a Bisericii şi Statului român, a recunoscut prin scrisoarea
(gramata) patriarhală nr. 1579 din 30 iulie 1925 înfiinţarea Patriarhiei
Române, căci „preţuind şi înţelegând avântul şi hotărârea prea iubitei şi
prea cinstitei sale fiică şi soră în Hristos, Prea Sfânta Biserică a
României, nu a găsit nici o piedică de neînvins ca, folosind cu bun chip
iconomia, de acum să-şi dea cu dragoste consimţământul şi recunoaşterea
117
Arhim. Tit Simedrea, op. cit., p. 38.
118
Ibidem, p. 109-110.
119
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 200/1925-1925, f. 66-67; Arhim. Tit Simedrea, op. cit.,
p. 119-126.
120
Din cauza evenimentelor politice din Turcia, scrisoarea irenică a Sfântului Sinod a ajuns
la cunoştinţa patriarhului ecumenic Constantin VI, retras la Salonic, în data de 20 mai 1925,
care urma să convoace sinodul patriarhal, aflat atunci la Cospoli, pentru cele de cuviinţă.
Dar patriarhul Constantin VI, peste câteva zile, s-a retras din scaun, încât lucrările privind
Patriarhia Română au fost reluate în cursul lunii iulie 1925, de noul patriarh ecumenic,
Vasile III (13 iulie 1925-29 septembrie 1929). Arhiva Sfântului Sinod, dosar 187/1924,
f. 274-275.
69
Ilie Rusu
sa la cele ce prin hotărârea comună a Biserici şi Statului s-au săvârşit în

România…Şi de acum chiar va fi asentimentul tuturor pentru ridicarea
Biserici surori din România la vrednicia patriarhală atât pentru cinstire şi
răsplată, cât şi pentru faptul că, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, întreg
poporul binecredincios român mărindu-se, prin unirea sa politică, această
cinstire este binevenită şi îndreptăţită”121.
Tomosul a fost adus în ţară la sfârşitul lunii septembrie 1925, de o
delegaţie a Patriarhiei Ecumenice, alcătuită din mitropoliţii Ioachim al
Calcedonului, Ghermanos al Sardeonului şi primul dragoman al
Patriarhiei, Spiros Constantinidis, împreună cu o scrisoare din partea
ecumenicului Vasile III, prin care acesta îşi reafirma bucuria în legătură cu
„evenimentele mari şi slăvite, care, în timpul din urmă, s-au săvârşit cu
evlaviosul popor român şi cu Sfânta Biserică a României”122. Înmânarea
oficială a Tomosului s-a făcut în cadrul unei slujbe şi ceremonii speciale,
în Catedrala din Bucureşti, în ziua de duminică 27 septembrie 1925, după
ce unul din cei doi mitropoliţi din delegaţie l-a citit în faţa celor prezenţi,
iar Miron Cristea, primul patriarh al României, a mulţumit călduros
patriarhului ecumenic Vasile al III-lea pentru frumoasele aprecieri făcute
în actul patriarhal la adresa poporului român şi a Bisericii sale123.
A doua zi, la 28 septembrie 1925, patriarhul ecumenic Vasile III,
printr-o scrisoare enciclică, arăta celorlalte Biserici Autocefale Ortodoxe
că „Marea Biserică a lui Hristos – respectiv Patriarhia Ecumenică din
Constantinopol – judecând şi înţelegând năzuinţa şi hotărârea Sfintei
Biserici Ortodoxe a României, fiică şi soră a ei în Hristos, şi-a dat
consimţământul ei frăţesc şi recunoaşte lucrul deja consumat”, adică
înfiinţarea Patriarhiei Române, şi că, printr-o solie specială a vestit în scris
şi oficial la Bucureşti această recunoaştere. Totodată, cerea ca şi aceste
Biserici „să-şi dea consimţământul şi recunoaşterea lor la cele săvârşite
şi să vină în contact şi comuniune cu Prea Fericitul Patriarh Miron,
înmulţind astfel bucuria Prea Sfintei Biserici a României şi a obştei
evlavioase din care ea este alcătuită şi să întărească sfintele legături de
121
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 200/1925-1926, f. 177; Arhim. Tit Simedrea, op. cit.,
p. 131-133; BOR, an XLIII (1925), nr. 9, p. 564.
122
Ibidem, f. 264; Idem, p. 129-131; Idem, p. 563-564.
123
Arhim. Tit Simedrea, op. cit., p. 134-136; BOR, an XLII (1925), nr. 9, p. 564-565.
70
dragoste şi unitate cu Biserica Română, spre folosul şi propăşirea tuturor

sfintelor lui Dumnezeu Biserici”124.
În urma acestei enciclice patriarhale, dar mai ales a scrisorii
irenice a Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, amintită mai sus, au sosit
la Bucureşti şi scrisorile de recunoaştere din partea celorlalte Biserici
Autocefale Ortodoxe surori: Patriarhiile din Ierusalim, Antiohia,
Alexandria şi Serbia, de la Arhiepiscopia Ciprului, Biserica Greciei,
Bulgariei, Poloniei. De asemenea, s-au mai primit scrisori de felicitare de
la Kevork V, patriarh suprem şi catolicos al tuturor armenilor, de la Dr.
Adolph Küry, episcopul Bisericii vechi catolice din Berna (Elveţia), de la
arhiepiscopul Randal Cantaur, primatul Angliei125.
După ce toate aceste demersuri au fost îndeplinite, la 29
octombrie 1925, prin Decret regal126, mitropolitul primat Miron Cristea a
fost întărit în scaunul de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A fost
investit la 1 noiembrie 1925, la Palatul Regal127 şi, tot în aceeaşi zi, în
Catedrala mitropolitană, devenită acum Catedrală patriarhală, s-a oficiat
întronizarea primului patriarh al României, într-o atmosferă sărbătorească,
bisericească şi naţională, cu participarea delegaţiilor Patriarhiei ecumenice
şi ai unor Biserici Ortodoxe surori, precum şi a reprezentanţilor
autorităţilor statului. La momentul investiturii, patriarhul Miron, a schiţat
pe scurt programul viitoarei sale activităţi, punând accentul, mai ales, pe
rolul cultural şi social al Bisericii128.
Consecinţă îndreptăţită şi necesară a desăvârşirii unităţii şi
suveranităţii statale a poporului român, înfiinţarea Patriarhiei Române a
încununat o lucrare bisericească de veacuri, care a impus Ortodoxia
românească nu numai pe plan intern, ci, în egală măsură, pe plan extern.
Ea este deopotrivă un drept şi un titlu de merit pentru Biserica românească,
dobândit în decursul unor secole întregi de rodnică activitate sub toate
aspectele vieţii religioase şi reflectă prestigiul de care se bucură în
Ortodoxie şi în lumea creştină.
124
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 200/1925-1926, f. 212; Arhim. Tit Simedrea, op. cit.,
p. 136-138.
125
Ibidem, f. 64, 165, 173, 176, 186, 190, 193, 199-202, 221, 236-238, 244, 250, 257-258;
Arhim. Tit Simedrea, op. cit., p. 140-161.
126
Decretul Regal nr. 2.964, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 239 din 30 octombrie
1925.
127
Din pricina bolii Regelui Ferdinand, investitura n-a putut avea loc în primăvară, cum se
rânduise, şi a fost amânată pentru toamnă.
128
Arhim. Tit Simedrea, op. cit., p. 170-173.
71
Ilie Rusu
1.4. Patriarhii României

(predecesori ai patriarhului Teoctist)
Întâiul patriarh, Miron Cristea, ales la 4 februarie 1925, investit şi

înscăunat la 1 noiembrie, acelaşi an, a cârmuit destinele Bisericii până la 6
martie 1939, când a decedat la Cannes, în Franţa, unde plecase pentru
îngrijirea sănătăţii. Are mormântul în Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.
S-a născut la 20 iulie 1868, într-o familie de ţărani din Topliţa şi
a primit la botez numele Ilie. După luarea bacalaureatului la liceul din
Năsăud, în 1887, şi absolvirea Academiei teologice din Sibiu, în 1890, a
urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din
Budapesta, unde obţine titlul de doctor în filologie, la 5 mai 1895, cu o
teză despre Mihai Eminescu. Întorcându-se la Sibiu, intră în serviciul
Bisericii. Este secretar eparhial (1895), redactor la Telegraful Român
(1898-1900), şi consilier mitropolitan (1902). Tot acum urcă şi primele
trepte ale slujirii Altarului. Hirotonit diacon, la 30 ianuarie 1900, intră în
monahism, la 23 iunie 1902, în mănăstirea Hodoş-Bodrog, de lângă Arad,
cu numele monahal Miron, iar în vara anului 1903 este hirotonit
ieromonah. Preşedinte al ASTREI, despărţământul Sibiu, în 1905, depune
o bogată activitate pentru emanciparea culturală a românilor din
Transilvania. Se îngrijeşte de şcolile confesionale, aflate sub îndrumarea
Bisericii, iniţiază şi prezidează conferinţele învăţătoreşti şi poartă
corespondenţă cu oameni de cultură din toate provinciile româneşti.
Ales episcop al Caransebeşului, în decembrie 1909, hirotonit
arhiereu la 3 mai 1910 şi instalat în scaun la 8 mai, acelaşi an, se impune
ca unul din cei mai importanţi luptători pentru drepturile naţionale ale
românilor din Ardeal şi Banat. Participă la Marea Adunare de la Alba
Iulia, din 1 decembrie 1918, dând binecuvântarea Bisericii strămoşeşti
pentru actul Unirii şi face parte din delegaţia românilor ardeleni care aduc
la Bucureşti vestea cea mare a reîntregirii ţării şi neamului. În 1919,
devine membru de onoare al Academiei Române. Publicase o serie de
lucrări, între care două monografii, mai multe broşuri şi un tratat de artă
creştină.
La 31 decembrie 1919, a fost ales în scaunul vacant de mitropolit
primat de la Bucureşti şi a purces de îndată la întocmirea aşezămintelor
fundamentale ale Bisericii din România întregită. Între iniţiativele sale din
această perioadă se remarcă unificarea bisericească a provinciilor din
72
România întregită, pe baza principiilor Statutului şagunian, care a dat

laicilor un rol sporit în administrarea treburilor bisericeşti, precum şi
înfiinţarea Institutului Biblic, cu editură şi tipografie, existent până astăzi.
A întemeiat Episcopia Armatei, a înfiinţat eparhii noi, la Bălţi şi Ismail, în
Basarabia, şi a reactivat vechile centre episcopale de la Constanţa (Tomis),
Oradea şi Cluj, alegând pentru ele episcopi.
Chemat la slujirea de patriarh, a pus în lucrare un vast program
pentru organizarea Bisericii ca Patriarhie. În timpul păstoririi sale, la 6 mai
1925, Parlamentul ţării a votat Legea şi Statutul pentru organizarea
Bisericii Ortodoxe Române, iar Sfântul Sinod a adoptat o serie de
regulamente, statute, instrucţiuni, decizii privind clerul de mir şi monahal,
funcţionarea corporaţiilor bisericeşti şi administrarea bunurilor parohiale,
eparhiale şi mănăstireşti. În 1928, Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată
la treapta de Mitropolie, s-a înfiinţat în 1934 Episcopia românilor din
America (acum Arhiepiscopie), iar în 1937 a luat fiinţă Episcopia
Maramureşului, cu sediul la Sighet. În 1935, s-a construit un cămin
românesc şi o biserică la Ierusalim şi un schit la Iordan. La iniţiativa şi cu
contribuţia sa a reapărut în 1921 revista Biserica Ortodoxă Română, care
îşi încetase apariţia în 1916, din pricina războiului; s-a editat revista
Apostolul, începând din 1924; s-a tipărit Biblia sinodală din 1936, în
traducerea preoţilor profesori Grigore Pişculescu (Gala Galaction) şi
Vasile Radu şi a mitropolitului Nicodim, precum şi câteva ediţii ale Noului
Testament. Pentru pregătirea clerului a înfiinţat în 1922, Seminarul Miron
Patriarhul, la Câmpulung Muscel, deschis orfanilor de război, în 1927
Academia de muzică religioasă la Bucureşti, şi a adus la mănăstirea
Cernica, în 1928, Seminarul monahal de la mănăstirea Neamţ, iar o serie
de tineri teologi au fost trimişi la studii peste hotare. A zidit actuala
Reşedinţă Patriarhală, a restaurat şi repictat Catedrala Patriarhiei şi a
ctitorit mănăstirea Topliţa.
Pe plan extern, patriarhul Miron a întărit legăturile Bisericii
noastre cu alte Biserici creştine, prin vizitele sale la Locurile Sfinte (1927),
în Anglia (1936) şi Polonia (1938) şi prin delegaţiile străine pe care le-a
primit la Bucureşti. A sprijinit participarea teologilor români la congrese şi
întruniri ecumenice peste hotare şi a găzduit unele întruniri ecumenice în
România. A fost senator, a făcut parte din Regenţă (1927-1930) şi în
ultima parte a vieţii a fost prim-ministru al Guvernului(10 februarie 1938-
73
Ilie Rusu
6 martie 1939), depunând multă osteneală pentru depăşirea unor

împrejurări primejdioase pentru ţară129.
Nicodim Munteanu, cel de-al doilea patriarh, ales la 30 iunie 1939
şi înscăunat la 5 iulie, acelaşi an, la vârsta de 75 de ani, s-a aflat în fruntea
Bisericii aproape 9 ani, până la 27 februarie 1948, când a trecut la cele
veşnice, fiind înmormântat în Catedrala Patriarhiei din Bucureşti.
S-a născut la 6 decembrie 1864, în comuna Pipirig, judeţul
Neamţ, şi a fost botezat Nicolae. A studiat la Seminarul Veniamin din Iaşi
(1882-1890) şi la Academia duhovnicească din Kiev (1890-1895), luând
licenţa în teologie în 1895. A fost tuns în monahism la mănăstirea Neamţ,
cu numele Nicodim. Este hirotonit ierodiacon în 1894 şi numit predicator
la catedrala mitropolitană din Iaşi până în 1896, când este hirotonit
ieromonah. După hirotesia în arhimandrit, este vicar al Mitropoliei
Moldovei, între 1898-1902, apoi vicar al Episcopiei Dunării de Jos, între
1902-1909, şi timp de un an, între 1908-1909, director al Seminarului
teologic Sf. Andrei din Galaţi.
În 1909 este hirotonit arhiereu şi numit episcop vicar al
Mitropoliei Moldovei, cu titulatura de Băcăoanul. La 18 februarie 1912 a
fost ales episcop la Huşi. În 1917, ca delegat al Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, participă la Marele Sobor de la Moscova care a
reînfiinţat Patriarhia Ortodoxă Rusă. Între iunie 1918-decembrie 1919 a
fost şi locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului.
Demisionează din scaunul de episcop al Huşilor la 31 decembrie
1923 şi se retrage la mănăstirea Neamţ, unde este stareţ între 1924-1935.
Ca stareţ, a înfiinţat în 1925 un seminar monahal la Neamţ, mutat în 1928
129
A se vedea pentru patriarhul Miron: Romulus Cândea, Patriarhul Miron Cristea, în
„Candela” (Cernăuţi), an XXXVI (1925), nr. 3-7. p. 73-95; Ion Rusu Abrudeanul, Înalt
Preasfinţia Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea. Înalt Regent. Omul şi faptele, vol. I,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929, 478 p.; Vasile Netea, Înalt Preasfinţia Sa
Patriarhul României Dr. Miron Cristea, Târgu Mureş, 1938, 36 p.; Închinare Înalt
Preasfinţitului Patriarh Dr. Miron Cristea, în BOR, an LVI (1938), nr. 11-12, p. 609-712;
N. Iorga, Patriarhul Miron, în vol. „Oameni care au fost”, IV, Bucureşti, 1939, p. 301-302;
305-306; Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Patru trepte în cei 60 de ani de
patriarhat ortodox român, în vol. „Alte file de calendar de inimă românească”, Sibiu, 1988,
p. 44-69; Ilie Şandru şi Valentin Bordea, Un nume pentru istorie – patriarhul Elie Miron
Cristea, Târgu Mureş, 1998, 293 p.; Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Miron Cristea, în
„Glasul Bisericii” (în continuare se va cita GB), LIV (1998), nr. 5-8, p. 127-130.
74
la mănăstirea Cernica, o şcoală pentru fraţii din mănăstire şi un seminar

de muzică bisericească.
Ales mitropolit al Moldovei la 23 ianuarie 1935, înscăunat la 4
februarie, acelaşi an, ridică la mănăstirea Neamţ o reşedinţă mitropolitană,
construieşte actuala clădirea a Seminarului teologic şi înzestrează
tipografia mănăstirii cu utilaj modern.
Ca patriarh a avut o păstorire zbuciumată, dar şi o înţelepciune
deosebită, ştiind să orienteze Biserica în anii grei ai celui de-al doilea război
mondial şi în frământările social-politice de după război care au dus în final
la instaurarea regimului comunist în România. N-a avut timp de prea multe
realizări spectaculoase, în comparaţie cu predecesorul său, care a păstorit în
timp de pace. A rămas, totuşi, de la el o instituţie bisericească de mare
valoare: Şcoala superioară de pictură bisericească, ajunsă până la noi sub
forma cursurilor de pictură bisericească de la nivelul Patriarhiei. În toamna
anului 1946 a condus o delegaţie sinodală română într-o vizită la Moscova.
Este unul din traducătorii Bibliei româneşti. A tradus Noul
Testament (cinci ediţii: Neamţ, 1923, 1926, 1931,1937 şi Bucureşti, 1941)
şi Psaltirea (trei ediţii: Chişinău, 1927, Bucureşti, 1931, 1943, plus una la
Cluj, în 1943). În Biblia sinodală din 1936 îi aparţin 24 de cărţi din
Vechiul Testament (restul fiind traduse de Gala Galaction şi Pr. Vasile
Radu), iar în ediţia Bibliei sinodale din 1944 a tradus 24 cărţi din Vechiul
Testament şi toate cele 27 din Noul Testament. Textul Bibliei sinodale din
1936 stă la baza ediţiilor din 1968, 1975 şi 1982. A publicat, în 1913, Mica
Biblie (398 p.) în colaborare cu Arhim. Iuliu Scriban şi Pr. Pavel Savin.
Împreună cu prof. I.D.Ştefănescu a tipărit Biblia ilustrată, Neamţ, 1936.
A tradus şi prelucrat din ruseşte (după arhiepiscopii Sergiu al Vladimirului
şi Inocenţiu al Odesei, preoţii Constantin Stratilatov, Grigorie Petrov şi
Serghie Certfericov, profesorul A.P.Lopuhin, Lev Tolstoi şi alţii) peste o
sută de lucrări teologice, cărţi de predici şi broşuri religioase. Cele mai
multe din aceste traduceri au apărut în colecţia Ogorul Domnului, cu 35 de
volume, iniţiată de el când se găsea la mănăstirea Neamţ. Este şi autorul
unor lucrări teologice originale, mai ales de zidire sufletească pentru
credincioşi, pastorale, cărţi de rugăciuni etc. A colaborat – îndeosebi cu
traduceri şi prelucrări din limba rusă – la revistele „Biserica Ortodoxă
Română” (Bucureşti), „Viitorul” (Iaşi), „Luminătorul” (Chişinău)130.
130
Vezi pentru patriarhul Nicodim: Dr. Antonie Plămădeală, Patru trepte în cei 60 de ani
de patriarhat ortodox român, în vol. cit., p. 46-69; „Mitropolia Moldovei”, an. XI (1935),
75
Ilie Rusu
Cel de-al treilea patriarh, Justinian Marina, ales la 24 mai 1948,

înscăunat la 6 iunie, acelaşi an, a păstorit vreme de 29 de ani, până la 26
martie 1977, când a decedat. A fost înmormântat în biserica mănăstirii
Radu Vodă din Bucureşti.
Ierarh de aleasă destoinicie, cu minte ageră şi voinţă neînfrântă,
cumpănit în judecată şi înzestrat cu bogate daruri sufleteşti, a ştiut să
orienteze activitatea Bisericii în noile condiţii ale instaurării regimului
comunist la noi în ţară, ridicând mult prestigiul Ortodoxiei româneşti în
lumea creştină. Dacă până atunci treapta de Patriarhie era la noi mai mult
un simbol, un nume frumos şi răsunător, dar lipsit de consistenţă,
patriarhul Justinian i-a dat suport material şi autoritate canonică. Este
considerat cel mai mare patriarh şi o figură reprezentativă a întregii
Ortodoxii.
S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Sueşti, comuna
Cermegeşti, judeţul Vâlcea, şi a primit la botez numele Ioan. După
absolvirea Semiarului teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea (1915-
1923) a urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1925-1929),
obţinând licenţa în 1929. A funcţionat ca învăţător în comuna
Olteanca - Vâlcea (1923-1929) şi în comuna Băbeni – Vâlcea (1924-
1930). Paralel cu activitatea de învăţător, a fost preot paroh în Băbeni
(1924-1932), director al Seminarului teologic şi preot slujitor la catedrala
episcopală din Râmnicu Vâlcea (1932-1933), apoi, preot paroh la biserica
Sfântul Gheorghe din Râmnicu Vâlcea (1933-1945).
Rămas văduv prin decesul soţiei, a fost ales în 1945 arhiereu
vicar al Arhiepiscopoiei Iaşilor, cu titlul de Vasluianul, apoi, în august
1947, locţiitor al Scaunului mitropolitan din Iaşi, iar la 19 noiembrie 1947,
arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, înscăunat la 28
decembrie, acelaşi an. Din februarie 1948 este locţiitor de patriarh. La 24
mai 1948 a fost ales arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Ungrovlahiei
nr. 1-2, p. 20- 47; an. XII (1936), nr. 6, p. 193-246; an. XV (1939), nr. 7-8; BOR, an. LVII,
(1939), nr. 7-8, p. 469-483; an. LXIII (1945), nr. 11-12, p. 553-560, 670-680 şi 688-698;
an. LXIV (1946), nr. 4-6, p. 290- 308, an. LXVI (1948), nr. 1-2, p. 1-36; „Apostolul”, an
XVI (1939), nr. 12, p. 131-138; GB, an IV (1945), nr. 13-18, p. 113-232; Volumul: Prinos
închinat Înalt Prea Sfinţitului Nicodim, Patriarhul României, Bucureşti, 1946, 312 p.;
Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Nicodim, în „Magazin istoric”, nr. 5, 1998, p. 42-45;
Teodor N. Manolache, Bibliografia I. P. S. Nicodim, Patriarhul României, Mănăstirea
Neamţ, f. an.
76
şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Înscăunat la 6 iunie 1948, a

păstorit până la moarte, în 26 martie 1977. Mormântul în biserica
mănăstirii Radu Vodă din Bucureşti.
Ca patriarh, a rămas în istoria Bisericii româneşti prin cunoscutul
său Apostolat social, care a dat o nouă orientare activităţii Bisericii în
condiţiile de viaţă impuse de instaurarea regimului comunist. Patriarhia
Română avea acum numai cinci mitropolii (Ungrovlahia, Moldova şi
Suceava, Ardealul, Oltenia şi Banatul), cu 13 eparhii sufragane în ţară, la
care se adăugau două eparhii româneşti în diaspora (a românilor din
America şi cea a românilor de la Paris). Se pierduseră două mitropolii,
fiecare cu câte două eparhii sufragane (Mitropolia Basarabiei, cu
Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail, şi Mitropolia
Bucovinei, cu Arhiepiscopia Cernăuţilor şi Episcopia Bălţi-Hotin), prin
ocupaţia străină a Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
În anii păstoririi sale, între altele, la 19-20 octombrie 1948 s-a
adoptat un nou Statut de organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe
Române, urmat de o serie întreagă de Legiuiri şi Regulamente bisericeşti
menite să dea Patriarhiei noastre nu numai un spor de putere, ci mai ales
un dreptar de cârmuire în deplinătatea prerogativelor rânduite de canoane
şi de predaniile Sfinţilor Păeinţi.; s-a refăcut unitatea Bisericii strămoşeşti,
prin revenirea greco-catolicilor la Ortodoxie, în 1948; s-a făcut prima
canonizare de sfinţi români în 1950, proclamaţi solemn în 1955; s-au
restaurat zeci de biserici şi mănăstiri monumente istorice şi de arhitectură
bisericească şi s-au zidit sute de biserici noi; s-a reorganizat învăţământul
teologic, începând din 1948, cu două Institute teologice universitare
(Bucureşti şi Sibiu) şi şase seminarii (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea
Neamţ, Cluj, Craiova şi Caransebeş). Totodată, s-a reorganizat Institutul
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, prin integrarea editurii,
tipografiei, care a fost extinsă şi modernizată, şi atelierelor de obiecte
bisericeşti, înfiinţate în 1950; s-a tipărit Biblia sinodală, în două ediţii
(1968 şi 1975), Noul Testament (1951) şi toate cărţile de cult, fiecare în
mai multe ediţii, şi s-au editat noi periodice bisericeşti, centrale şi
mitropolitane, precum şi toate manualele necesare învăţământului teologic;
au văzut lumina tiparului o serie de lucrări cu caracter teologic şi istoric,
scrise de ierarhi, profesori de teologie, preoţi. Însuşi patriarhul Justinian a
publicat 12 volume, sub titlul sugestiv Apostolat social, cu toate
pastoralele, cuvântările şi articolele sale din perioada anilor 1948-1976. De
77
Ilie Rusu
asemenea, li s-a asigurat preoţilor de mir salarii şi pensii, ca şi posibilităţi

de îngrijire a sănătăţii în casele de odihnă şi tratament ale Bisericii; s-au
înfiinţat aşezăminte de asistenţă socială pentru preoţi şi călugări bătrâni
(mănăstirea Dealu) şi pentru călugăriţe şi preotese bătrâne şi văduve
(mănăstirea Viforâta).
Pe plan extern, s-au întărit legăturile cu toate Bisericile Ortodoxe
surori şi s-au extins relaţiile cu Bisericile creştine, iar din 1961, când
Biserica Ortodoxă Română a intrat în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ea
participă activ la mişcarea ecumenică actuală (Consiliul Mondial al
Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene şi altele). Patriarhul Justinian
a vizitat, în fruntea unor delegaţii sinodale, Bisericile Ortodoxe Rusă (de
mai multe ori), Bulgară (1953, 1966, 1971), Sârbă (1957), Greacă (1963,
1971, 1975), Patriarhiile de Constantinopol (1968), Alexandria (1971),
Ierusalim (1975), apoi Bisericile Vechi Orientale: Armeană (1958 şi
1966), Etiopiană (1969 şi 1971), Coptă (1969 şi 1971), Siriană din
Malabar-India (1969), unele Biserici Romano-Catolice naţionale: Austria
(1969), Germania (1970), Belgia (1972), precum şi Biserica Vechilor
Catolici şi Biserica Anglicană. Delegaţi ai tuturor acestor Biserici l-au
vizitat pe patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română 131.
Iustin Moisescu, cel de-a patrulea patriarh, ales la 12 iunie 1977
şi înscăunat la 19 iunie, acelaşi an, a păstorit până 31 iulie 1986, când a
trecut la cele veşnice. Mormântul în Catedrala Patriarhiei din Bucureşti. S-
a remarcat ca un mare cărturar şi ecumenist creştin.
131
Vezi pentru patriarhul Justinian: Pr. prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul
teologilor români, ediţia a doua, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 273-274; Ibidem,
Cultura teologică ortodoxă românească între anii 1925-1975, în ST, an XXVII (1975), nr.
9-10, p. 670-686; Douăzeci de ani din viaţa Bisericii Ortodoxe Române. La a XX-a
aniversare a înscăunării Preafericitului Părinte Patriarh Justinian, Bucureşti, 1968, 642 p.
(studii extrase din revistele: BOR, an LXXXVII (1968), nr. 6, p. 725-773; ST, an XX
(1968), nr. 5-6, p. 327-483; „Ortodoxia”, an XX (1968), nr. 2, p. 189-275 şi articole
omagiale din revistele mitropolitane); Prof. Iorgu Ivan, Organizarea şi administrarea
Bisericii Ortodoxe Române în ultimii 50 de ani (1925-1975), în BOR, an XCIII (1975), nr.
11-12, p. 1406-1420; Pr. prof. Ene Branişte, Tiparul şi cartea bisericească în cei 50 de ani
de patriarhat (1925-1975), în BOR, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1421-1452; Pr. prof.
Isidor Todoran, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu celelalte Biserici în ultimii 50 de
ani, în „Ortodoxia”, an XXVII (1975), nr. 4, p. 560-585; Dr. Antonie Plămădeală,
Ecumenism şi relaţii externe bisericeşti, 1944-1970, în „Ortodoxia”, an XXXII (1980), nr.
1, p. 159-170; Gh. Vasilescu, Patriarhul Justinian Marina, în „Almanah Bisericesc”,
Arhiepiscopia Bucureştilor, 2001, p. 62-88.
78
S-a născut la 5 martie 1910, în comuna Cândeşti, judeţul Argeş, în

familia unui învăţător, mort în primul război mondial, şi a primit la botez
numele Iustin. A urmat Seminarul orfanilor de război din Câmpulung
(1922-1930) şi Facultatea de Teologie din Atena (1930-1934). După studii
de specializare la Facultatea de Teologie romano-catolică din Strasbourg
(1934-1936), se reîntoarce la Atena, în 1936, şi susţine teza de doctorat în
teologie, cu titlul Evagrie din Pont. Viaţa, scrierile şi învăţătura. Teza sa
de doctorat, tipărită în limba greacă (Atena, 1937, 155 p.), a fost premiată
de Academia de Ştiinţe din Atena.
Este profesor de Limba latină la Seminarul Nifon Mitropolitul din
Bucureşti (1937-1938), profesor de Noul Testament la Facultatea de
Teologie ortodoxă a Universităţii din Varşovia ( 1938-1939), profesor de
Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, mutată
la Suceava după ocuparea Bucovinei (1940-1946), transferat în 1946 la
Facultatea de Teologie din Bucureşti (devenită după 1948, Institutul
Teologic Universitar). Ca profesor de teologie a publicat mai multe cărţi şi
lucrări de specialitate, precum şi unele traduceri din greceşte, apărute în
revistele bisericeşti.
Ales arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului la 26
februarie 1956, a fost hirotonit arhiereu la 15 martie şi înscăunat al 18
martie, acelaşi an. După un an, la 10 ianuarie 1957 este ales arhiepiscop al
Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, înscăunat la 13 ianuarie,
acelaşi an, unde păstoreşte vreme de 20 de ani. În acest răstimp a ridicat
noi clădiri în incinta Centrului eparhial, a refăcut catedrala şi reşedinţa
mitropolitană, a restaurat mănăstirile şi bisericile monumente istorice din
Moldova, a zidit noi clădiri la Seminarul teologic de la mănăstirea Neamţ
şi le-a reparat şi utilat pe cele existente. A publicat numeroase studii şi
articole, pastorale, cuvântări, dări de seamă, mai ales în revista „Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”.
Ca mitropolit la Iaşi fost delegat de Sfântul Sinod să reprezinte
Biserica Ortodoxă Română la zeci de întruniri intercreştine, aducându-şi o
contribuţie importantă la promovarea ecumenismului creştin. A condus
delegaţii ortodoxe române în vizitele făcute altor Biserici: Anglia (1958),
Biserica Siriană din Malabar (1961), America şi Canada (1970), Biserica
Luterană din Danemarca (1971), Patriarhia ecumenică din Constantinopol
(1974) şi a făcut parte din unele delegaţii sinodale conduse de patriarhul
Justinian. A primit numeroase delegaţii străine la Iaşi sau în cuprinsul
Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Ca membru în Comitetul Central al
Consiliului Mondial al Bisericilor (1961-1977) a participat la Adunările
generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968) şi Nairobi (1975) şi la
79
Ilie Rusu
sesiunile anuale ale Comitetului Central la Paris (1962), Geneva (1966,

1973, 1976), Heraklion-Creta (1967), Canterbury (1969), Addis-Abeba
(1971), Utrecht (1972), Berlin (1974). A făcut parte din Prezidiul
Conferinţei Bisericilor Europene şi din Comitetul Consultativ, participând
la Adunările generale Nyborg IV (1964), Nyborg V (1966), Nyborg VI
(1971) şi Engelberg (1974). A condus delegaţiile Bisericii Ortodoxe
Române la conferinţele panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) şi
Chambesy (1968), şi la prima conferinţă pregătitoare a Sfântului şi
Marelui Sinod Panortodox (Chambesyi-1971).
A păstorit ca patriarh în vremuri grele, când constrângerile şi
ingerinţele statului comunist în treburile Bisericii s-au manifestat deschis.
În urma demersurilor sale au fost aleşi doi episcopi-vicari, cu reşedinţa la
Argeş şi, respectiv, Constanţa, a început construcţia unei noi clădiri pentru
Institutul Teologic din Bucureşti, a înzestrat tipografia Institutului Biblic
cu utilaje noi şi a reorganizat Atelierele Patriarhiei. A acordat atenţie
deosebită activităţii editoriale, iniţiind colecţia intitulată Părinţi şi scriitori
bisericeşti, proiectată în 90 de volume, precum şi colecţia Arta creştină în
România, în 6 volume. Prin purtarea sa de grijă s-a tipărit o nouă ediţie
sinodală a Bibliei (1982), o nouă ediţie a Noului Testament (1979), cărţi de
cult şi manuale pentru studenţii teologi şi elevii seminarişti, s-a
îmbunătăţit conţinutul teologic al revistelor bisericeşti şi s-au editat
buletine ale comunităţilor ortodoxe române de peste hotare. A condus
delegaţii sinodale care au vizitat, în mai multe rânduri, pe românii din
Europa şi pe cei din America şi Canada, sediul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor de la Geneva, Patriarhia ecumenică (1978), Bisericile Ortodoxe
Rusă (1980), Sârbă (1981), Bulgară (1982), Greacă (1984), Biserica
Luterană din Suedia (1981), Biserica Reformată din Ungaria (1982). A
primit vizita la Bucureşti a unor întâistătători şi reprezentanţi de Biserici şi
confesiuni creştine din lumea întreagă132.
Celui de-al cincilea patriarh, Teoctist Arăpaşu, îi consacrăm
capitolele următoare.
132
Pentru patriarhul Iustin să se vadă reportajele asupra alegerilor sale succesive la Sibiu,
Iaşi şi Bucureşti, în BOR, an LXXIV (1956), nr. 3-4, p. 215-264; an LXXV (1957), nr. 1-2,
p. 39-81; an XCV (1977), nr- 7-8, p. 584-668; „Mitropolia Moldovei şi Sucevei” (în
continuare se va cita MMS), an XXXIII (1957), nr. 1-2, p. 3-59; GB, an XXXVI (1977), nr.
6, p. 493-596; Bibliografia Preafericitului Părinte Patriarh Iustin, în MO, an XXXII
(1980), nr. 3-6, p. 389-401; Necrolog, în BOR, an CIV (1986), nr. 7-8, p. 12-72; Gh.
Vasilescu, Patriarhul Iustin Moisescu, în „Vestitorul Ortodoxiei” (în continuare se va cita
VO), an XVII (2006), nr. 385-386.
80
Capitolul 2.
Repere biografice şi bibliografice
P atriarhul Teoctist a văzut lumina zilei la 7 februarie 1915, în satul

Tocileni, comuna Stăuceni, judeţul Botoşani133, ca penultimul din
cei unsprezece copii ai familiei de agricultori Dumitru şi Marghioala
Arăpaşu134, şi a primit la botez numele de Toader. A deprins de la părinţii
săi, care şi-au petrecut viaţa unind grija pentru copii cu munca istovitoare a
câmpului, nu numai credinţa adevărată, dar şi puterea dragostei de semeni şi
de glia străbună, cinstea şi omenia. De aceea, „amintirea lor duioasă –
mărturisea într-un moment solemn al vieţii sale patriarhul Teoctist – cu
podoabe sufleteşti ce nu ofilesc niciodată, cu truda lor jertfelnică de a
creşte fără nici o vătămare copiii, singura lor zestre şi unicul scop al vieţii
lor grele, va rămâne pururea vie în sufletul meu”135.
133
Satul Tocileni a depins, pe rând, de comunele Vânători, Băluşeni, Gorbăneşti şi
Stăuceni. Arăpaşu era o familie numeroasă în Tocileni, aşa că, pentru a le asigura şi
urmaşilor câte un loc de casă, au apelat la autorităţi şi au primit câte o bucată de teren în
afara satului, pe moşia Filipeşti, la opt kilometri de Botoşani. Acolo s-au instalat primii
reprezentanţi ai Arăpaşilor. După ei au venit şi alţii şi, încet-încet, locuinţele lor s-au
transformat într-un sat, căruia i s-a spus la început satul Arăpaşilor, până când a căpătat
denumirea oficială de Victoria.
134
În extrasul din Registrul stării civile de născuţi pe anul 1915, eliberat de primăria comunei
Gorbăneşti, jud. Botoşani, la 19 august 1943, de care depindea la această dată satul Tocileni,
se spune: „În ziua de 7 ale lunii februarie, anul 1915, la orele cinci înainte de amiază, s-a
născut în casa părinţilor săi din satul Tocileni, un copil de sex bărbătesc, căruia i s-a dat
prenumele de Toader, numele de familie fiind Arăpaşu: fiu al d-lui Dumitru Arăpaşu, de 40
de ani şi al d-nei Marghioala, născută Căşlariu, de ani 38, ambii de profesiune agricultori,
domiciliaţi în comuna Vânători, satul Tocileni, jud. Botoşani. Naşterea a fost trecută în
registrul stării civile la nr. 28 din anul 1915, luna februarie, ziua 8”. Numele Arăpaşu este
trecut şi în Certificatul de naştere, eliberat de Sfatul Popular al comunei Gorbăneşti, jud.
Botoşani, la 10 februarie 1960, şi în Certificatul de botez, eliberat la 18 august 1932 de
parohia Stăuceni, comuna Răschiţi, jud. Botoşani, care avea ca filială biserica din satul
Tocileni, precum şi în actele sale de studii. Aşadar, numele de familie este Arăpaşu, nu
Arăpaş, cum va apare mai târziu în actele de hirotonie şi cum va scrie însuşi patriarhul
Teoctist în autobiografia sa. Cf. Arhiva Sfântului Sinod, dosar nr. 43/1950, f. 17-20.
135
Teoctist, Episcopul Aradului, Cuvânt rostit la alegerea ca episcop al Aradului, în
„Mitropolia Banatului” (în continuare se va cita MB), an XII (1962), nr. 9-10, p. 440.
81
Ilie Rusu
A urmat primele clase la şcoala din satul natal, cu învăţătorul Gh.

Romanescu, fiul preotului Ioan Romanescu de la biserica parohiei Tocileni,
remarcându-se ca un elev cuminte şi dornic de învăţătură.
În legătură cu mersul la şcoală, într-un interviu la postul de radio
„România Actualităţi”, din 1 februarie 2005, patriarhul Teoctist spunea:
„Grădina casei noastre se învecina cu şcoala şi atunci când tatăl meu, mai
rece faţă de învăţătură, faţă de şcoală, a auzit că m-a înscris învăţătorul,
mama, ca orice mamă, blândă şi duioasă, a intervenit şi a spus: «Lasă-l,
dacă îi place lui, lasă-l să înveţe!»; pentru că nu ştia carte nimeni dintre
fraţii mei până la mine, n-au putut să înveţe, şi atunci am prins dragoste
de şcoală. Învăţătorul meu, pe care mereu îl pomenesc, a fost al doilea
tată pentru mine, pentru că nu mă scăpa din vedere şi venea acasă la tatăl
meu ca să-l convingă să mă lase să vin regulat la şcoală, că mă mai oprea
la treburi. Şi atunci, tatăl meu, oarecum deranjat de atâta stăruinţă, i-a
spus: «Lasă-mă, cucoane Gheorghe, că doar n-o să-l fac popă. Ştie el cât
trebuie acum. E destul »…Am avut o mare bucurie cu acest om, care a făcut
ca acea şcoală, nespus de simplă, dar nespus de frumoasă, să rămână
pentru mine ca o universitate”136.
Vorbind despre învăţătorul său, patriarhul Teoctist mărturisea: „Poate
n-ar trebui să destăinui acum că în viaţa mi-a fost călăuză numai credinţa,
pe care am primit-o din comoara de înţelepciune a neuitaţilor mei părinţi şi
a învăţătorului din satul Tocileni, Gheorghe Romanescu, un adevărat
luminător al obştii, ca şi vrednicul său tată, preotul şi păstorul plugarilor
harnici. Nu-l pot uita niciodată, mai ales în asemenea clipe, amintindu-mi
cum m-a smuls el din mijlocul fraţilor mei şi m-a introdus în mica ceată a
elevilor. În anii aceia, şcoala impunea lipsa copilului de la rosturile
gospodăreşti şi procurarea cărţilor şi alte minime cerinţe. Nu ne mai putem
imagina astăzi prin câte neajunsuri se dobândea atunci învăţătura de carte.
Numai cei care au străbătut acea perioadă, câţi mai sunt în viaţă, îşi mai
amintesc de frumuseţea şi de trăinicia valorilor spirituale ale satului nostru
românesc, de misiunea sfântă a învăţătorului din sat, care, ca un veritabil
profesor universitar, pentru că era singurul care îi învăţa pe copii, nu
numai primele cunoştinţe de carte, ci şi toate materiile, iar, drept
încoronare, şi credinţa în Dumnezeu – religia în toată frumuseţea ei.
Duminicile şi sărbătorile, de pildă, tânărul învăţător le folosea pentru
trăirea adevărurilor religioase. De dimineaţă, el ne aştepta în curtea şcolii,
ne încolona câte doi şi ne conducea la biserică. În biserică ne învăţa cum să
136
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. XVIII,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2006, p. 15.
82
ne închinăm, cum să ne aşezăm la locurile noastre, explicându-ne

momentele slujbei săvârşite de tatăl său. Acesta, preotul, împodobit cu
veşminte şi chip de slujitor din vremurile apostolice, înfăţişa slava
Ortodoxiei româneşti, care prin glasul, mişcările slujitorului şi mireasma
tămâierilor revărsa în sufletul enoriaşilor iubirea şi lumina lui
Dumnezeu”137.
Purtând în suflet lumina evlaviei străbune şi răspunzând unei chemări
lăuntrice, în anul 1929, tânărul Teodor, la numai 14 ani, şi-a îndreptat paşii
pe calea vieţii monahale, cu dorinţa de a se desăvârşi şi a sta necontenit în
slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Însetat de slovele cărţii şi de agoniseală
duhovnicească, a intrat ca frate la schitul Sihăstria Voronei, judeţul
Botoşani, aflat în apropierea ţinuturilor natale, apoi în mănăstirea Vorona,
supunându-se primelor ascultări monahale: „Eu am ieşit, pot zice, dintr-o
mănăstire, - spunea patriarhul Teoctist - care era satul meu natal, adăpostit
între colinele blânde ale Botoşanilor, cu datini frumoase şi oameni
credincioşi, cu prunci sănătoşi şi tineri plini de virtuţi şi am intrat în altă
mănăstire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casă, dar care atunci
mi se părea foarte departe, dincolo de orizont. Nu mi-a fost uşor să plec de-
acasă, împotriva voinţei părinţilor, să mă despart de neamuri, de familie, de
cei zece fraţi şi surori, să las în urmă satul meu atât de frumos şi să rezist
pe drumul acesta al slujirii lui Dumnezeu”138.
În 1930 a fost trimis la seminarul monahal din mănăstirea Neamţ, de
unde, atrăgând atenţia prin comportare exemplară şi prin interesul vădit
pentru învăţătură, a fost repartizat, în toamna anului 1932, la Seminarul
teologic monahal de la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, ctitorit de
patriarhul Miron Cristea, al cărui director era pe atunci arhimandritul
Chesarie Păunescu, viitorul episcop al Dunării de Jos. Aici, în cei opt ani de
studiu, şi-a însuşit cunoştinţele teologice şi pe cele de cultură generală şi a
137
Ibidem, vol. IX, Bucureşti, 1999, p. 539-540.
138
Ibidem, vol. X, Bucureşti, 2001, p. 80. Dumitru (Mitică) Arăpaşu îl trimetea cu oile la
păscut. Tânărului Toader nu-i plăcea să păzească oile şi fugea des la mănăstirea Vorona,
fiindcă voia să se facă preot. Tatăl lui n-a avut niciodată încredere în vocaţia sa pentru cele
sfinte. „Una-două fuge la Vorona, zice că vrea să se facă popă, în loc să stea acasă la păscut
oile”, obişnuia el să spună , neconvins că Toader, unul dintre cei mai mici copii ai săi va
avea vreodată şansa de a le călăuzi şi altora paşii către penitenţă. Şi totuşi, Toader Arăpaşu
n-a ajuns numai preot, ci şi arhiereu şi întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. A fost
clasificat al III-lea între 6 candidaţi. Cf. Diplomei de absolvire a Seminarului Teologic
Monahal din Mănăstirea Cernica, jud. Ilfov, eliberată la 10 iulie 1940, cu nr. 63, semnată de
arhimandrit Chesarie Păunescu, directorul Seminarului, protosinghel Chiril Arvinte,
secretar şi arhimandrit Iuliu Scriban, preşedintele Comisiei de examinare, în Arhiva
Sfântului Sinod, dosar nr. 43/1950, f. 24.
83
Ilie Rusu
sporit duhovniceşte, distingându-se ca unul dintre cei mai buni elevi ai

acestui seminar, pe care l-a absolvit în iunie 1940139.
Ca elev de seminar, la 6 august 1935, de sărbătoarea Schimbării la
Faţă, a fost tuns în monahism la mănăstirea Bistriţa, judeţul Neamţ, primind
numele de Teoctist140.
Peste doi ani, la 4 ianuarie 1937, a fost hirotonit ierodiacon, pe seama
mănăstirii Bistriţa, cu aprobarea mitropolitului Pimen al Moldovei.
Hirotonia în ierodiacon a fost săvârşită de către arhiereul Ilarion Băcăuanul,
în biserica Precista din oraşul Roman.
După absolvirea seminarului, între anii 1940-1944, dorinţa de carte
şi de cultură teologică 1-a determinat să-şi continue studiile la Facultatea
de Teologie a Universităţii din Bucureşti, unde s-a impus atenţiei şi
aprecierii profesorilor prin muncă stăruitoare, seriozitate şi calităţi
intelectuale deosebite. Concomitent cu studiile universitare, a îndeplinit şi
unele activităţi administrative în cadrul Centrului eparhial al Arhiepiscopiei
Bucureştilor, iar de la 1 august 1943 a slujit ca diacon la Catedrala
patriarhală141. A fost proclamat licenţiat al Facultăţii de Teologie din
Bucureşti la 30 noiembrie 1945, cu menţiunea „Magna cum laude”, pentru
lucrarea susţinută în cadrul Catedrei de Liturgică, sub îndrumarea preotului
profesor Petre Vintilescu142.
2.1. Pe treptele slujirii bisericeşti
La 1 martie 1945, a fost transferat, la cerere, preot slujitor la Catedrala

mitropolitană din Iaşi, fiind hirotonit ieromonah (preot călugăr) la 25 martie
1945 şi hirotesit protosinghel de către arhiereul Valeriu (Moglan)
Botoşăneanul. Făcând dovada unei frumoase şi temeinice pregătiri
teologice, dublată de o autentică şi pilduitoare viaţă călugărească, în 1946 a
fost numit de către mitropolitul Irineu Mihălcescu în funcţia de mare
eclesiarh al Catedralei mitropolitane din Iaşi, acordându-i-se şi rangul de
139
A fost clasificat al III-lea între 6 candidaţi. Cf. Diplomei de absolvire a Seminarului
Teologic Monahal din Mănăstirea Cernica, jud. Ilfov, eliberată la 10 iulie 1940, cu nr. 63,
semnată de arhimandrit Chesarie Păunescu, directorul Seminarului, protosinghel Chiril
Arvinte, secretar şi arhimandrit Iuliu Scriban, preşedintele Comisiei de examinare, în
Arhiva Sfântului Sinod, dosar nr. 43/1950, f. 24.
140
Ibidem, f. 35.
141
Ibidem, f. 29.
142
Ibidem, f. 13.
84
arhimandrit143, recunoscut de Sfântul Sinod în şedinţa sa de la 11 decembrie

1946144.
Două episoade semnificative sunt legate de slujirea arhimandritului
Teoctist Arăpaş din această perioadă şi anume: aducerea osemintelor
domnitorului Al. Ioan Cuza de la Bucureşti la Iaşi, în primăvara anului 1946
şi conducerea marelui pelerinaj pentru ploaie cu moaştele Sfintei Cuvioase
Parascheva din vara anului 1947 prin satele Moldovei lovite de secetă.
Despre primul episod trebuie să spunem că în primăvara anului 1944,
în plin război, rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Al. Ioan Cuza, care,
potrivit dorinţei sale testamentare, fusese înmormântat la Ruginoasa, la 27
mai 1873, au fost deshumate şi depuse la mănăstirea Curtea de Argeş, cu
învoirea episcopului Iosif Gafton al Argeşului. După război, în anul 1946,
Mihail I Kogălniceanu, nepotul de fiu al marelui om politic şi sfetnic al lui
Cuza, Mihail Kogălniceanu, care întemeiase la 13 martie 1935, în amintirea
bunicului său, Fundaţia culturală „Mihail Kogălniceanu”, a luat iniţiativa
readucerii în Moldova a osemintelor fostului domnitor. În acest scop, s-a
stabilit un plan de acţiune şi un comitet de organizare, în frunte cu episcopul
Justinian Vasluianul, vicarul Mitropoliei Moldovei.
Când toate formalităţile au fost încheiate, la 6 aprilie 1946, în
Duminica Floriilor, Mihail I Kogălniceanu a adus la Bucureşti, de la Curtea
de Argeş, racla mică de lemn, cu osemintele lui Cuza, pe care a depus-o în
locuinţa sa, din strada Berzei nr. 17. După Paşte, în ziua de sâmbătă, 19
aprilie 1946, a sosit de la Iaşi delegaţia desemnată să preia racla cu
osemintele lui Cuza, pentru a o duce în capitala Moldovei, alcătuită din:
arhimandritul Teoctist Arăpaş, delegat de episcopul Justinian Vasluianul, N.
Macarie, ajutorul primarului Iaşilor, locotenentul Marinache Oprea şi
primarul comunei Poeni. În aceeaşi zi, seara, la ora 21,00, arhimandritul
Teoctist a urcat în rapidul de Moldova cu racla în braţe, învelită într-o
pătură, murmurând o rugăciune, cum relatează C. Ignătescu, corespondentul
din Iaşi al ziarul bucureştean „Ultima oră”.
A doua zi, 20 aprilie 1946, Duminica Tomii, la orele 7 dimineaţa,
trenul a ajuns la Iaşi, unde, în sunetul clopotelor de la bisericile din oraş, un
grup de ţărani şi ofiţeri au luat în primire racla cu osemintele domnitorului
Unirii şi, după prezentarea onorurilor militare, au aşezat-o pe un car tras de
patru boi. S-a format un cortegiu, în frunte cu preoţii din oraş, care a pornit
spre tribuna ridicată în Piaţa Unirii. Au rostit discursuri, pe rând, prefectul
143
A se vedea Decizia mitropolitană nr. 89 din 1 aprilie 1946, în „Mitropolia Moldovei”, an
XXII (1946), nr. 3-4, p. 17-19.
144
BOR, an LXV (1947), nr. 1-3, p. 127-128.
85
Ilie Rusu
judeţului, generalul de divizie Stănculescu, primarul Iaşilor, apoi Mihail I

Kogălniceanu, deputatul în Parlament Ion Niculi şi ţăranul Felea, primarul
comunei Voineşti, omagiind pe cel care a personificat Unirea Principatelor
de la 1859, fără de care n-ar fi fost posibilă România modernă. Din Piaţa
Unirii, cortegiul s-a deplasat la biserica Trei Ierarhi, unde a fost depusă racla
cu osemintele lui Cuza Vodă, cum relatează acelaşi C. Ignătescu, în
aşteptarea refacerii palatului de la Ruginoasa145.
În legătură cu al doilea episod, se ştie că în 1946-1947, după
distrugerile provocate de război, Moldova a fost bântuită de o seceta
cumplită, de pe urma căreia au murit de foame oameni şi animale. Fiind în
aşa mare necaz, creştinii au cerut cu insistenţă la Mitropolie să fie aduse
moaştele Cuvioasei Parascheva de la Iaşi în procesiune prin satele
Moldovei. S-a desfăşurat atunci, timp de trei luni, în două etape, cea mai
mare procesiune religioasă de pe pământul Moldovei. Mai întâi în judeţul
Iaşi (sfârşitul lunii mai şi prima parte a lunii iunie), iar apoi în judeţele
Vaslui, Roman, Bacău, Neamţ şi Baia (în a doua parte a lunii august).
Conducerea procesiunii a fost încredinţată arhimandritului Teoctist
Arăpaş146.
Iată cum relata patriarhul Teoctist acest pelerinaj în Catedrala
Mitropoliei din Iaşi, la hramul Cuvioasei Paraschiva, din ziua de 14
octombrie 1997, de faţă fiind patriarhul ecumenic Bartolomeu I al
Constantinopolului, ierarhi din Grecia, Ucraina, Basarabia, membri ai
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi mulţime de preoţi şi
credincioşi: „Am trăit, apoi, după necazurile războiului şi cotropirea ţării
de către forţele necredinţei sovietice, anii de secetă cumplită 1946-1947. Cu
încredinţarea în milostivirea Sfintei Parascheva, credincioşii au cerut
binecuvântarea pururea pomenitului mitropolit de pioasă memorie Irineu
Mihălcescu, de a fi transportate în procesiune sfintele moaşte în bisericile
din oraşele şi satele lor, pentru organizarea de pelerinaje de rugăciune,
pocăinţă şi iertare. Astfel, în luna mai 1947, în cel de-al doilea an de secetă,
am fost rânduit să însoţesc sfintele moaşte şi să conduc această procesiune
de cerere a îndurării lui Dumnezeu prin oraşele şi satele Moldovei, ai cărei
fii şi fiice se zbăteau în ghearele foametei şi suferinţelor, tânguindu-şi pe cei
căzuţi în război. Am văzut aievea, iubiţi fraţi şi surori, minunile săvârşite de
Cuvioasa Parascheva în urma rugăciunilor întregului popor. Părinţii
145
Gh. Vasilescu, Un episod din tinereţea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, în
„Almanah Bisericesc”, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2006, p. 32-35.
146
Pr. Constantin Nonea, consilier cultural, Raport la şedinţa Adunării Eparhiale din 19
august 1947, în „Mitropolia Moldovei”, an XXIII (1947), nr. 8-10, p. 26.
86
slujitori care m-au însoţit atunci, ca şi cei ce ne-au întâmpinat pe traseu, la

Iaşi, Prut, Roman, Adjud, la Oneşti, Tazlău, Neamţ şi Fălticeni, făcând
astfel ocolul Moldovei, au fost martori când mulţimile de credincioşi,
cuprinşi de evlavie la sosirea procesiunii, se apropiau şi se atingeau de
sfintele moaşte. Aceştia deveneau, astfel, martorii multor minuni ce se
petreceau aievea. În urma rugăciunilor stăruitoare, cu lacrimi de nădejde,
vedeam cum, din senin, se adunau norii şi apoi ploaia îndestula pământul
însetat, după seceta cumplită. Ca rod vădit al popasului şi rugăciunilor la
moaştele Cuvioasei Parascheva stă troiţa ridicată de credincioşii parohiei
Prisăcani din dreapta Prutului, ce a însemnat o chemare şi o hotărâre ca în
acel loc să se pună temeliile unei noi şi frumoase biserici, o adevărată
catedrală. În această revărsare de evlavie creştină a continuat pelerinajul
peste două luni, reînnoit pe parcurs, cu credincioşi, preoţi, monahi, având
deseori alături de ei reprezentanţi ai autorităţilor locale, în ciuda prezenţei
trupelor sovietice“147.
Adânc îndurerată de pe urma distrugerilor provocate de război,
Moldova avea atunci nevoie de slujire jertfelnică, de dragoste şi ocrotire
părintească. Arhimandritul Teoctist a sprijinit cu râvnă, potrivit răspunderii
pe care o avea, acţiunile menite să înlăture şi să vindece rănile războiului.
Amintindu-şi de acele vremuri de grea încercare pentru Moldova, patriarhul
Teoctist va spune: „Binecuvântata venire la conducerea Mitropoliei
Moldovei a tânărului şi energicului episcop-vicar de atunci, Justinian
Marina, a însemnat pentru viaţa bisericească a Moldovei un impuls nou, iar
încrederea cu care m-a cinstit a pus temeliile uceniciei mele pe drumul
lucrării bisericeşti şi patriotice”148. Iar mai târziu va explica: „Privind
înapoi, la anii 1945-1947, văd lumea de atunci a Moldovei şi Justinian, ca
arhiereu vicar şi colaborator al mitropolitului Moldovei şi Sucevei, unde mă
aflam şi eu, chemat la Iaşi de marele mitropolit-cărturar Irineu Mihălcescu.
Moldova de atunci era într-o stare jalnică, de pe urma războiului greu şi a
năvălirii armatelor sovietice, dar şi a secetei nemaiîntâlnite din acei ani,
care înfometase cumplit acea parte de ţară. L-am însoţit pe părintele
arhiereu Justinian Vasluianul, în primele sale drumuri prin Moldova şi l-am
văzut intrând în bordeiele în care se adăpostiseră oamenii rămaşi fără case,
în urma războiului şi a bombardamentelor, care distruseseră satele şi
oraşele, încât din acele târguri „patriarhale” de altădată nu mai era decât
amintirea, încărcată de tristeţe şi descurajare. Însăşi capitala Moldovei,
147
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. IX, p.
515-517.
148
Ibidem, p. 422.
87
Ilie Rusu
frumosul oraş Iaşi, acum, în anul 1945, lipsit de lumină electrică, de

încălzire, de apă, ajunsese fără chip şi asemănare, doar cu tăbliţele cu
numele pieţelor şi al străzilor, mişcate zgomotos de vânt pe ruinele fostelor
clădiri. In martie 1945 am fost transferat la cerere, cu binecuvântarea
mitropolitului Irineu Mihălcescu, din postul de diacon de la catedrala
patriarhală din Bucureşti în cel de preot la catedrala mitropolitană din Iaşi.
Îmi amintesc că, în august, acelaşi an, preotul Ion Marina, de la Râmnicu
Vâlcea, rămas de tânăr văduv prin decesul soţiei, a fost hirotonit arhiereu şi
instalat vicar al Mitropoliei Moldovei, cu numele de Justinian Vasluianul.
Acolo, la Iaşi, l-am cunoscut, căci până atunci nu-l cunoscusem deloc.
Încât, ca unul care m-am învrednicit să fiu sfinţit de el arhiereu,
mărturisesc că de la părintele Justinian am învăţat foarte multe lucruri în
administraţie. El m-a format şi ca ierarh al Bisericii noastre în cei aproape
treisprezece ani de vicariat la Patriarhie”149.
În 30 iunie 1948, arhimandritul Teoctist a fost numit de patriarhul
Justinian Marina, care era şi locţiitor de mitropolit al Moldovei, prin Decizia
nr. 130, exarh al mănăstirilor din Mitropolia Moldovei, păstrându-şi şi
funcţia de preot la catedrala mitropolitană din Iaşi150. Dând dovadă de
pricepere şi clarviziune în activităţile desfăşurate, în anul următor, patriarhul
Justinian l-a numit în funcţia de vicar administrativ al Arhiepiscopiei
Iaşilor151. În această nouă slujire, a condus cu multă pricepere lucrările
cancelariei arhiepiscopale, desfăşurând, în acelaşi timp, o bogată şi
exemplară activitate pastoral-misionară şi de asistenţă socială, în condiţiile
vitrege de după al doilea război mondial, ale cărui răni trebuiau vindecate,
distingându-se prin răbdare, sinceritate, demnitate, iniţiativă, apropiere faţă
de preoţi şi de credincioşi. Din încredinţarea patriarhului Justinian, a
cercetat bisericile şi mănăstirile care au avut de suferit de pe urma războiului
şi a luat măsuri de reparare şi restaurare a lor, a prezidat şedinţele Adunării
eparhiale, a făcut vizite canonice în eparhie şi a trimis circulare pentru buna
organizare şi chivernisire a patrimoniului bisericesc.
Din dorinţa de a-şi desăvârşi cunoştinţele şi de a-şi îmbogăţi zestrea
culturală cu valorile tradiţionale ale culturii româneşti şi universale,
arhimandritul Teoctist s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a
Universităţii din Iaşi, frecventând cursurile doi ani, între 1946-1948, timp în
care a susţinut câteva lucrări de seminar, elogios apreciate. Regimul
comunist, instaurat atunci în ţara noastră, i-a interzis, însă, continuarea
studiilor, ca la atâţia tineri care nu aveau altă vină decât că studiaseră
149
Ibidem, vol. X, p. 495-496.
150
„Mitropolia Moldovei”, an XXIV (1948), nr. 4-9, p. 102.
151
Ibidem, an XXV (1949), NR. 4-9, P. 18.
88
teologia. Începând din august 1949, timp de două luni, a urmat cursurile
preoţeşti de îndrumare pastorală şi misionară organizate de patriarhul
Justinian la Institutul Teologic din Bucureşti. Pe lângă lucrarea pastoral
misionară şi predicile rostite în catedrală şi în unele biserici din satele
Moldovei, a publicat în aceşti ani şi câteva articole în revista mitropolitană
şi în presa locală152.
Activitatea desfăşurată la Iaşi în această perioadă, îmbrăţişând toate
aspectele unei arhipăstoriri, a fost o etapă hotărâtoare atât pentru formarea
personalităţii sale, care reflectă cum nu se poate mai bine calităţile deosebite
pe care le avea – luminat cu putere de sus, înzestrat cu clarviziune şi
dragoste de oameni şi înflăcărat de dorinţa de a înfăptui binele obştesc – cât
şi pentru lucrarea sa ulterioară, cum însuşi mărturisea: „Ţin numai să
mărturisesc că am făcut ucenicie la acea şcoală a muncii, instaurată în
Biserica moldoveană, care-mi va fi îndreptar în activitatea mea
viitoare…”153. Ceea ce a înfăptuit la Iaşi l-a recomandat la treapta arhieriei.
2.2. Episcop-vicar patriarhal
Apreciind pregătirea sa teologică, experienţa administrativă şi

activitatea pastoral-misionară şi socială, ca şi promptitudinea şi stăruinţa în
îndeplinirea sarcinilor încredinţate, la 28 februarie 1950, la propunerea
patriarhul Iustinian, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române 1-a ales pe
arhimandritul Teoctist în funcţia de episcop vicar patriarhal, cu titlul de
„Botoşăneanul”. A fost hirotonit arhiereu în ziua de 5 martie 1950, în
biserica Sfântul Spiridon Nou din Bucureşti, de către patriarhul Iustinian,
152
Dintre aceste articole se pot enumera: Semnificaţia şi rolul muzicii, cu prilejul reluării
activităţii Filarmonicii din Iaşi, în „Moldova Liberă”, an III (1945), nr. 584, marţi, 3
septembrie; Vizita canonică a PS Justinian pentru îndrumarea organizării asistenţei
orfanilor de război, în „Mitropolia Moldovei”, an XXII (1946), nr. 1-2, p.13-16;
Inaugurarea Orfelinatului din oraşul Roman, sub egida organizaţiei Apărarea Patriotică
(semnat Cronicar), în „Mitropolia Moldovei, an XXII (1946), nr. 3-4, p. 6-15; Vizita Înalt
Preasfinţitului Patriarh Nicodim la Moscova, în „Mitropolia Moldovei”, an XXII (1946),
nr. 10-12, p.56-71; In memoria ostaşilor sovietici, cuvânt rostit la sfinţirea monumentului
ridicat în satul Şipote, jud. Iaşi, în „Moldova Liberă”, anul IV (1947), nr. 80, duminică, 5
mai; Începerea campaniei de reconstruire, cuvânt rostit în satul Prisăcani, jud. Iaşi, în
„Moldova Liberă”, an IV (1947), nr. 81, sâmbătă, 7 iunie; La redeschiderea Liceului
Militar din Iaşi, în „Opinia”, an XXXIX (1947), nr. 356 din 13 noiembrie; Ce a însemnat
«Concordatul» pentru poporul român, cuvânt rostit în cadrul ARLUS, în „Opinia”, an LX
(1948), nr. 576 din 13 august; La un an de patriarhat a Preafericitului Patriarh Justinian,
în „Mitropolia Moldovei”, an XXV (1949), nr. 4-9, p. 1-3.
153
Teoctist, Cuvânt rostit la alegerea ca episcop vicar-patriarhal, BOR, an LXVIII (1950),
nr. 3-6, p. 236.
89
Ilie Rusu
mitropolitul Firmilian al Olteniei şi episcopul Chesarie al Dunării de Jos, la

vârsta de 35 de ani, fiind cel mai tânăr dintre ierarhii Bisericii noastre de
atunci154.
Prin Decizia chiriarhală nr. 123 din 31 martie 1950, patriarhul
Justinian a fixat episcopului vicar patriarhal Teoctist Botoşănenul
următoarele atribuţii: „Este delegat cu conducerea sectorului bisericesc,
cultural, misionar, de învăţământ teologic şi mănăstiresc din Administraţia
Patriarhală, cum şi cele de resortul Sfântului Sinod. Până la numirea unui
nou vicar, în locul PS Episcop Partenie Ciopron, cu începere de la 1 aprilie
1950, PS Episcop Teoctist Arăpaş este delegat şi cu conducerea sectorului
economic al Administraţiei Patriarhale”155.
Ca episcop vicar-patriarhal, între altele, a fost delegat de către
patriarhul Justinian să aducă de la Moscova ingredientele necesare
preparării şi sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir, de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, oferite în dar Bisericii noastre de către
Patriarhia Rusă. Era prima misiune importantă încredinţată de Patriarhul
Justinian tânărului episcop vicar Teoctist Botoşăneanul, la nici o lună de la
hirotonia sa în arhiereu, săvârşită la 5 martie 1950.
Este ştiut că printre îndatoririle de importanţă capitală pe care le are o
Biserica Ortodoxă Autocefală, ca Biserica Ortodoxă Română, este şi aceea
de a pregăti şi sfinţi Sfântul şi Marele Mir, fără de care nu se poate săvârşi
Sfânta Taină a Botezului, nu se pot târnosi bisericile şi nu pot fi primiţi în
creştinism cei veniţi de la alte credinţe. Se ştie, de asemenea, că
pregătirea şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir este o lucrare minuţioasă. Se
amestecă şi se fierb, după o rânduială stabilită de veacuri în Ortodoxie,
un număr de 36 materii - esenţe şi răşini – plus untdelemn şi vin, iar în
Joia Mare, patriarhul împreună cu toţi mitropoliţii şi episcopii Bisericii
Ortodoxe Autocefale sfinţesc acest amestec, care se transformă în Sfântul şi
Marele Mir156.
Procurarea materiilor necesare pregătirii Sfântului şi Marelui Mir a
fost întotdeauna şi este şi astăzi o problemă grea pentru Biserica noastră,
căci majoritatea acestora se aduc din Orient, fiindcă nu se găsesc la noi în
ţară.
154
A se vedea: Hirotonia întru arhiereu a PS Teoctist Arăpaş Botoşăneanul, noul vicar al
Patriarhiei Române, în BOR, an LXVIII (1950), nr. 3-6, p. 231-240; Hirotonia întru arhiereu
a PS Teoctist Arăpaş, noul vicar al Patriarhiei, în GB, an IX (1950), nr. 3, p. 51-56.
155
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 431950, f. 73-74.
156
Cf. Rânduiala la prepararea, fierberea şi sfinţirea Mirului, aprobată de Sf. Sinod în anul
1906, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1942, 16 p.
90
Între cele două războaie mondiale, Biserica noastră a sfinţit de

fiecare dată o cantitate de 150 kg. de Sfânt şi Mare Mir, care ajungea pentru
nevoile celor peste 10.000 biserici ale sale timp de 5 - 6 ani. Cele 150 kg de
Sfânt şi Mare Mir, sfinţite ultima dată în primăvara anului 1942, sub
patriarhul Nicodim, se epuizase la sfârşitul anului 1949 şi trebuia preparată
şi sfinţită o nouă cantitate, pentru o altă perioadă de 5-6 ani.
Eforturile făcute de patriarhul Justinian, prin colaboratorii săi, de a
procura din ţară cele 36 de ingrediente necesare sfinţirii unei noi cantităţi de
Sfânt şi Mare Mir s-au dovedit zadarnice, încât ele trebuiau aduse din
străinătate. Dar legăturile cu Patriarhia din Constantinopol şi cu Patriarhiile
din Orient erau îngreunate în acei ani postbelici, iar relaţiile diplomatice
dintre România şi Grecia erau întrerupte, şi n-a primit de nicăieri un răspuns
încurajator.
Patriarhul Justinian a solicitat şi sprijinul Patriarhiei Moscovei, care s-
a arătat binevoitoare în a satisface cererea Bisericii noastre. Astfel, în martie
1950, patriarhul Alexei I al Moscovei şi întregii Rusii a comunicat
Patriarhului Justinian că, neputând găsi cele 36 materii – esenţe şi răşini – în
cantităţile dorite, şi într-un timp scurt, cedează din amestecătura de
mirodenii pregătită pentru nevoile Bisericii Ruse, în cantitate totală de 250
kg., dar nesfinţită, circa 100 kg., ca dar făcut Bisericii noastră, urmând ca
patriarhul Justinian să trimită un delegat special la Moscova, care s-o preia
şi s-o transporte la Bucureşti, spre a fi sfinţită, în Joia Mare, din anul
1950157.
În scrisoarea către patriarhul Alexei I al Moscovei şi întregii Rusii,
din 29 martie 1950, patriarhul Justinian îl prezenta astfel pe delegatul său:
„Prea Sfinţia Sa Episcopul Teoctist Arapaş este de curând ales vicar al
Nostru şi ne punem mari nădejdi în Preasfinţia Sa. Este de mult timp
colaboratorul Nostru, îndeplinind diferite însărcinări. Acum, în urmă, ne-a
dat deosebită satisfacţiune prin felul cum s-a achitat de însărcinarea de
arhimandrit vicar al Nostru la Mitropolia Moldovei. Aceasta ne-a făcut să-l
propunem pentru avansare Sfântului Sinod, care l-a ales cu unanimitate
episcop vicar patriarhal şi l-a înălţat la treapta de arhiereu. Vizita la
Moscova îi va fi de mult folos pentru înţelegerea şi dezvoltarea viitoare a
legăturilor frăţeşti dintre cele două Biserici surori ale noastre”158.
Delegatul patriarhului Justinian, episcopul Teoctist, a plecat la
Moscova în dimineaţa zilei de joi, 30 martie, 1950, cu avionul, de unde s-a
întors după trei zile, luni, dimineaţa, 3 aprilie 1950, tot cu avionul, aducând
157
Vezi Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, în BOR, an LXVIII (1950), nr. 3-6, p. 241.
158
Ibidem, p. 242.
91
Ilie Rusu
cele 100 kg. de mirodenii, în trei bidoane de aramă cositorite, a câte 30 kg.
fiecare. Preţiosul dar a fost predat patriarhului Justinian împreună cu o
scrisoare din partea patriarhului Alexei al Moscovei, în care, între altele, se
spune: „Am fost deosebit de fericiţi a primi pe reprezentantul Sanctităţii
Voastre, preaiubitul nostru frate PS Episcop Teoctist, şi împreună să ne
rugăm astăzi, săvârşind Sfânta Liturghie. Deşi a stat puţine zile cu noi, toţi l-
am îndrăgit pentru frumoasele lui calităţi, care vădit se descoperă pentru
fiecare. Regretăm că timpul scurt al şederii în Moscova nu ne-a dat
posibilitatea să-i arătăm Lavra şi Academia şi că numai cu rectorul
Academiei i-a fost dat să se cunoască”159. Cu acest prilej, episcopul Teoctist
a participat la săvârşirea Sfintei Liturghii, în Duminica Floriilor (2 aprilie
1950) şi a primit din partea patriarhului Alexei I, un engolpion, dăruit de
episcopul Andrei al Cernăuţilor.
Astfel, în Săptămâna patimilor, în zilele de marţi şi miercuri, 4 şi 5
aprilie 1950, s-a putut trece la prepararea şi fierberea ingredientelor aduse de
la Moscova, adăugându-se untdelemnul şi vinul, iar în Joia Mare, 6 aprilie
1950, patriarhul Justinian, înconjurat de mitropoliţii şi episcopii Bisericii
noastre Ortodoxe Autocefale, au săvârşit în sobor şi după rânduiala
tradiţională a Răsăritului, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir pentru
trebuinţele tuturor bisericilor, mănăstirilor şi schiturilor din cuprinsul
Patriarhiei Române, înscriindu-se faptul acesta, spre ştiinţă, în Condica
Sfântă a Sfântului Sinod160.
Devenit colaborator apropiat al patriarhului Justinian, episcopul-
vicar Teoctist Botoşăneanul a fost secretarul Sfântului Sinod şi rector al
Institutului Teologic Universitar din Bucureşti (1950-1954), redactor
responsabil al revistei „Studii Teologice”, iar între 1954-1962 a coordonat
activitatea cancelariei Arhiepiscopiei Bucureştilor.
Cea mai mare parte a activităţii sale a fost consacrată problemelor
administrativ-bisericeşti, veghind să fie întru totul respectate rânduielile
canonice şi tradiţia ortodoxă, în spiritul noii legislaţii bisericeşti.
Încredinţându-i-se răspunderea deplină a treburilor privind Arhiepiscopia
Bucureştilor, a îndrumat cu pricepere şi mult zel activitatea Consiliului
eparhial, a clerului şi credincioşilor, atât pe planul vieţii bisericeşti, cât şi pe
tărâmul îndatoririlor obşteşti.
Una din cerinţele imediate ale vieţii bisericeşti în acei ani era
restaurarea şi redarea în folosinţă a bisericilor şi mănăstirilor avariate de
bombardamente, în special a celor cu valoare istorică, a monumentelor de
artă şi arhitectură bisericească. Despre activitatea desfăşurată pe acest tărâm
159
Ibidem, p. 244.
160
Ibidem, p. 245-246.
92
de către episcopul-vicar patriarhal Teoctist Botoşăneanul, mărturisea

vrednicul de pomenire patriarhul Justinian: „Te-ai remarcat încă din
Moldova şi apoi, ca vicar patriarhal, ai continuat să te distingi în zelul pe
care l-ai pus în lucrările de bună chivernisire şi împodobire a sfintelor
lăcaşuri de închinare, a aşezămintelor bisericeşti şi, mai ales, nu voi uita
niciodată osârdia neprecupeţită cu care Ne-ai ajutat la restaurarea şi
redarea în folosinţă a atâtor monumente de artă şi arhitectură bisericească
din cuprinsul sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, între care amintesc cu
deosebită satisfacţie mănăstirile Dealu, Viforâta, Sinaia, Căldăruşani,
Ghighiu etc.“161.
Într-adevăr, ca episcop-vicar al patriarhului Justinian, a participat
efectiv la restaurarea din temelie a mănăstirilor Dealu, Viforâta (jud.
Dâmboviţa), Ghighiu, Cheia, Suzana şi Zamfira ( jud. Prahova),
Căldăruşani, Cernica, Sitaru şi altele din jud. Ilfov. Pe lângă aceasta, între
anii 1950-1954, a depus o rodnică activitate în calitate de rector al
Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti, aducând contribuţii
de seamă la organizarea şi funcţionarea acestui aşezământ de cultură şi
spiritualitate ortodoxă română, tocmai în vremea când învăţământul teologic
a trecut sub conducerea directă a Bisericii, căpătând un caracter practic.
Numirea episcopului-vicar patriarhal Teoctist în funcţia de rector al
Institutului Teologic din Bucureşti concretiza şi reflecta, cum nu se putea
mai bine, legătura strânsă dintre Biserică, ierarhie şi învăţământ, dintre
amvon şi catedră, dintre nevoile vieţi religioase şi răspunderea pe care
Sfântul Sinod o arăta bunului mers al vieţii bisericeşti. „De fapt, la
formarea adevăratului preot, scopul esenţial al institutului nostru şi singura
justificare a prezenţei noastre aici – afirma episcopul-rector – nu se
ajunge numai de la catedră, ori numai cu vorba şi scrisul. O întreagă
atmosferă interioară, oglindită practic într-o comportare pilduitoare,
creează climatul favorabil formării noilor preoţi şi orientării clericilor de
azi în înalta lor misiune. Fără o astfel de atmosferă duhovnicească, nimic
nu se poate înfăptui”162.
Paralel cu pregătirea viitorilor slujitori ai Bisericii, erau chemaţi la
cursuri de îndrumare şi preoţii slujitori. Scopul organizării acestor cursuri şi
desfăşurarea lor la institutele teologice punea în lumină nevoia unei mai
strânse conlucrări şi armonizări a generaţiilor de slujitori ai altarelor
161
Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvântare rostită la alegerea PS
Episcop Teoctist al Aradului ca arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, în MO, an
XXV (1973), nr. 1-2, p. 9.
162
Teoctist, Episcop-vicar patriarhal, Cuvânt la deschiderea cursurilor Institutului Teologic
Universitar din Bucureşti pentru nul şcolar 1952-1953, în BOR, an LXX (1952), nr. 11-12, p. 90.
93
Ilie Rusu
străbune. În una din cuvântările rostite la inaugurarea unor astfel de cursuri,

episcopul Teoctist spunea: „În felul acesta, institutul nostru pregăteşte pe
viitorii slujitori ai altarelor şi orientează preoţimea pentru lumea de astăzi
şi pentru lumea de mâine, legând trecutul de prezent şi prezentul de viitor,
purtând peste veacuri dumnezeiescul mesaj de mântuire a omenirii prin
Domnul nostru Iisus Hristos. Spre deosebire de trecut, când învăţământul
era rupt de cerinţele Bisericii, munca noastră de astăzi este închinată
susţinerii, înmulţirii şi îmbunătăţirii vieţii, potrivit spiritului Evangheliei
Celui Întrupat pentru ca «lumea viaţă să aibă şi cât mai mult să aibă»”163.
Gama preocupărilor de ordin cultural-obştesc ale episcopului-vicar
Teoctist Botoşăneanul a fost mult mai bogată. Ea îmbrăţişează aspecte care
ţin de activitatea editorială şi tipografică la nivel patriarhal164, de
propovăduirea păcii şi înţelegerii între cultele din ţara noastră, de
promovarea legăturilor frăţeşti în relaţiile cu Bisericile Ortodoxe şi a
ecumenismului în raporturile cu celelalte Biserici creştine.
Astfel, a făcut parte din delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe
Române, condusă de patriarhul Iustinian, care a participat la Moscova, între
15-27 iulie 1951, la invitaţia patriarhului Alexei I, la Consfătuirea
întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din Antiohia, Rusia, Georgia, România
şi Bulgaria, încheiată cu o Chemare adresată creştinilor din întreaga lume
pentru apărarea păcii. Cu acest prilej, episcopul Teoctist a fost delegat să
oficieze slujba Privegherii în Catedrala Patriarhiei din Moscova şi a făcut
parte din soborul format din reprezentanţii Rusiei, României şi Georgiei
care a săvârşit Sfânta Liturghie în Catedrala Sfânta Treime din Zagorsk, în
ziua de 18 iulie 1951. Vizitând biserica din cimitirul Danilovski şi biserica
„Toţi Sfinţii” din Moscova, a rostit un cuvânt de învăţătură, punând în
evidenţă importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor. In ziua de 22 iulie
1951, a participat la Sfânta Liturghie în Catedrala Patriarhiei şi a săvârşit un
parastas la mormântul protoiereului Alexandru Smirnov, fost rector al
Academiei Teologice din Moscova, evocând, totodată, dezvoltarea relaţiile
dintre teologii români şi ruşi. Împreună cu membrii delegaţiei Bisericii
Ortodoxe Române, a vizitat Catedrala din Kremlin, mănăstirea Lavra
Kievopecerska şi bisericile Sfântul Andrei, Acoperământul Maicii
Domnului şi Sfânta Sofia din Kiev165.
163
Idem, Cuvânt rostit la deschiderea cursurilor de îndrumare pastorală pentru cea de-a
XVII-a serie de preoţi, în BOR, an LXXI (1953), nr. 11-12, p. 949.
164
A se vedea revista BOR, an LXVIII (1950), nr. 3-6, p. 560.
165
A se vedea Consfătuirea de la Moscova a întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din
Antiohia, Rusia, Georgia, România şi Bulgaria, în BOR, an LXIX (1951), nr. 7-9, p. 185-302.
94
De asemenea, l-a însoţit pe patriarhul Justinian la Sofia, între 9-12

mai 1953, la alegerea şi instalarea patriarhului Chiril al Bisericii Ortodoxe
Bulgare. A participat la slujbele religioase şi la evenimentele culturale
desfăşurate cu acest prilej, precum şi la vizitarea locurilor istorice de la
Griviţa, Plevna, Loveci, Plovdiv, a mănăstirilor Bacikovo, Boiana, Rila,
bisericii Sfânta Sofia şi peşterii Sfântului Dimitrie Basarabov. A făcut parte
din soborul slujitorilor care a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica parohiei
române din Sofia166.
Totodată, a făcut parte din delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe
Române, condusă de patriarhul Justinian, care a vizitat Biserica Ortodoxă
Sârbă, între 1-12 iunie 1957, la invitaţia patriarhului Vichentie. Delegaţia a
poposit în oraşele Vârşeţ, Alibunar şi Pancevo, fiind întâmpinată de preoţii
şi credincioşii români şi sârbi, şi a participat la Belgrad la întâlniri oficiale
cu ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Împreună cu
ceilalţi membri ai delegaţiei, episcopul Teoctist a vizitat biserici şi mănăstiri
din Belgrad şi împrejurimi şi a fost primit în audienţă de către preşedintele
Tito şi decorat cu ordinul „Drapelul Iugoslav”167.
Toate aceste însărcinări, pe care le-a îndeplinit cu răspundere,
competenţă şi devotament, în funcţia de episcop vicar, sub îndrumarea
patriarhului Justinian, l-au format ca ierarh destoinic, conducător bisericesc
şi om de cultură, ataşat valorilor spiritualităţii româneşti, pe care le-a iubit şi
apărat întotdeauna.
2.3. Episcop al Aradului
Avându-se în vedere experienţa acumulată timp de 12 ani ca episcop-

vicar patriarhal, a fost socotit vrednic de a păstori episcopia Aradului,
devenită vacantă prin trecerea episcopului Nicolae Corneanu în scaunul de
arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului. Ales la 28 iulie 1962,
de Colegiul Electoral Bisericesc, a fost instalat la 16 septembrie, acelaşi
an168.
În eparhia Aradului a desfăşurat o bogata lucrare de îndrumare a
preoţilor şi a credincioşilor, în spiritul păstrării unităţii de credinţă, a
uniformizării cultului şi promovării tradiţiilor ortodoxe româneşti, ca şi o
166
BOR, an LXXI (1953), nr. 5-6, p. 552-568.
167
Pr. prof. Ioan G. Coman, Vizita delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române în Jugoslavia, în
BOR, an LXXV (1957), nr. 8-9, p. 659-768.
168
Alegerea PS Teoctist Arăpaş în scaunul de episcop al Aradului, în BOR, an LXXX
(1962), nr. 7-8, p. 596-607; Alegerea PS Teoctist Arăpaş în scaunul de episcop al Aradului,
în MB, an XII (1962), nr. 9-10, p. 435-444.
95
Ilie Rusu
amplă acţiune de restaurare şi împodobire, în stil autentic ortodox, a

bisericilor şi mănăstirilor. Într-un timp relativ scurt, a introdus încălzirea
centrală în catedrala episcopală şi în complexul Centrului eparhial, a iniţiat
lucrări de renovare a catedralei, care a fost tencuită integral în praf de piatră,
iar în firidele de la faţada bisericii au fost pictate trei icoane frumoase –
Mântuitorul, Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezătorul, icoana hramului –, a
construit din nou un veşmântar lângă absida altarului, încadrat în arhitectura
locului, şi a realizat unele amenajări în curtea reşedinţei episcopale din
Arad169.
Printre lucrările importante realizate la Centrul eparhial se înscrie noul
paraclis de la reşedinţa episcopală, împodobit cu pictură potrivit erminiei
bizantine de pictorii Gheorghe Vânătoru şi Ieremia Profeta170, sala de
festivităţi şi construcţiile anexe, parcul reşedinţei, pe care l-a împodobit cu o
bisericuţă de lemn, „veche de peste un sfert de mileniu”171.
În anii arhipăstoririi sale la Arad s-au realizat importante lucrări de
restaurare la mănăstirile Hodoş-Bodrog şi Prislop, precum şi la mănăstirea
Sfântul Simion Stâlpnicul din Gai, unde s-a organizat şi o valoroasă colecţie
de obiecte bisericeşti172. Lucrări de restaurare s-au executat şi la numeroase
biserici din eparhie, dintre care o bună parte erau biserici de lemn173.
O altă latură importantă a activităţii chiriarhale desfăşurate la Arad a
fost, fără îndoială, legătura sa directă cu preoţii şi credincioşii, prin vizite
canonice în parohii, analizând la faţa locului problemele de rezolvat,
consfătuirile de lucru cu protopopii, conferinţele teologice de la Centrul
eparhial, cu participarea unor profesori de teologie de la Bucureşti şi
Sibiu174.
În calitate de episcop al Aradului a avut sub jurisdicţie Vicariatul
ortodox român de la Gyula şi două protopopiate româneşti din Banatul
sârbesc, iar pentru un an, între decembrie 1969-decembrie 1970, din
încredinţarea Sfântului Sinod, a condus şi episcopia vacantă vecină a
Oradiei.
În 14 aprilie 1963, Congresul bisericesc al Episcopiei Ortodoxe
Române în America şi Canada l-a ales cu unanimitate voturilor în funcţia
169
Vezi MB, an XVI (1966), nr. 10-12, p. 749-750.
170
Prof. I. D. Ştefănescu, Paraclisul reşedinţei episcopale din Arad, MB, an XIX (1969),
nr. 7-9, p. 719.
171
Un deceniu de rodnice împliniri ale PS Episcop Teoctist la Arad, în MB, an XXII
(1972), nr. 10-12, p. 664.
172
A se vedea MB, an XVIII (1968), nr. 4-6, p. 360.
173
Ibidem, an XVII (1967), nr. 11-12, p. 619.
174
Ibidem, an XXII (1972), nr. 1-3, p. 147; nr. 4-6, p. 288; an XXIII (1973), nr. 1-3, p. 171.
96
de episcop de Detroit (SUA), vacantă prin decesul episcopului Andrei

Moldovan, la 14 martie 1963, iar Sfântul Sinod, în şedinţa din 7 mai 1963, a
aprobat această alegere. În continuare, în şedinţa din 8 mai 1963, Sfântul
Sinod, ţinând seama de cererile motivate ale Congresului bisericesc al
Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America, din 8 iulie 1960 şi 3
iulie 1961, de ridicare a episcopiei la treapta de arhiepiscopie şi a titularului
ei la rangul de arhiepiscop, a acordat episcopului Teoctist rangul de
arhiepiscop175. Din cauza neacordării vizei de intrare în SUA, n-a putut lua
în primire conducerea efectivă a acestei episcopii. A suplinit de la Arad
această episcopie vacantă până la alegerea episcopului Victorin Ursache, în
anul 1964.
Peste trei luni, între 12-26 iulie 1963, a participat ca delegat al
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la Conferinţa Comisiei
pentru Credinţă şi Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB),
desfăşurată la Montreal (Canada), care a reprezentat un moment important
în dialogul Bisericilor Ortodoxe cu reprezentanţii Bisericilor Orientale. A
rămas în Canada până în septembrie 1963, timp în care a vizitat parohiile
româneşti din Hamilton, Toronto şi Winsor şi a sfinţit biserica românească
din parohia Timmins176.
A făcut parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, condusă de
patriarhul Justinian, care a vizitat Biserica Ortodoxă a Armeniei, între 29
septembrie-6 octombrie 1966, întâlnindu-se la Ecimiadzin cu patriarhul
suprem şi catolicos al tuturor armenilor, Vasken I, şi la Erevan cu
reprezentanţi ai statului. La întoarcerea în ţară, la invitaţia patriarhului
Alexei I, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a făcut o vizită Bisericii
Ortodoxe Ruse, între 7-12 octombrie 1966, participând la sărbătoarea
Sfântului Serghie de Radonej, care s-a desfăşurat la marea Lavră Troiţa-
Serghieva din Zagorsk. Cu acest prilej, membrii delegaţiei au vizitat
academiile duhovniceşti din Zagorsk şi Sankt Petersburg, Lavra Sfântul
Alexandru Nevski, precum şi obiective culturale şi istorice din Moscova177.
175
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 182 bis/1963, f. 4-23.
176
Prof. N. Chiţescu, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la Conferinţa
Mondială a Comisiei pentru Credinţă şi Constituţie de la Montreal, 12-26 iulie 1963, în
BOR, an LXXXI (1963), nr. 9-10, p. 916-931.
177
Preafericitul Părinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat pe
Sanctitatea Sa Vasken I, Patriarh Suprem şi Catolicos al tuturor armenilor şi pe
Sanctitatea Sa Alexei I, Patriarhul Moscovei şi a toată Rusia, în BOR, an LXXXIV (1966),
nr. 9-10, p. 847-894.
97
Ilie Rusu
De asemenea, l-a însoţit pe patriarhul Justinian în vizita făcută

Bisericii Romano-Catolice din Austria, între 20-29 iunie 1968, la invitaţia
cardinalului Francisc König, arhiepiscopul Vienei, întâlnindu-se cu
preşedintele Austriei, Franz Jonas şi cu cancelarul Austriei, Josef Klaus. Cu
acest prilej, episcopul Teoctist al Aradului a oficiat Sfânta Liturghie în
biserica parohiei româneşti din Viena şi slujba parastasului în oraşul Tulln,
pentru ostaşii români căzuţi în primul război mondial pe frontul din
Austria178.
Între 7-20 octombrie 1970, a făcut parte din delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române, condusă de patriarhul Justinian, în vizita făcută în
Republica Federală a Germaniei, la invitaţia cardinalului Julius Döpfner,
arhiepiscop de München şi Freising şi primat al Bisericii Romano-Catolice
din RF Germania, a episcopului Herman Dietzfelbinger, preşedintele
Conferinţei Episcopilor Evanghelici şi a episcopului Josef Brinkhues,
întâstătătorul Bisericii Vechi-Catiolice din RF Germania. În zilele vizitei,
episcopul Teoctist a săvârşit Sfânta Liturghie în capela ortodoxă română din
Baden-Baden, a adresat un cuvânt de mulţumire Cercului ecumenic din
acest oraş pentru ajutoarele trimise sinistraţilor din România şi a rostit un
discurs la sediul „Das diakonische Hilfwerk” din Stuttgard, punând în
evidenţă lucrarea clerului şi credincioşilor din eparhia Aradului pentru
sprijinirea celor afectaţi de inundaţii179.
Episcopul Teoctist al Aradului l-a însoţit pe patriarhul Justinian la
festivităţile întronizării patriarhului Maxim al Bisericii Ortodoxe Bulgare,
desfăşurate la Sofia, între 2-5 iulie 1971180, iar între 14-17 septembrie 1971
a condus o delegaţie ecumenică din România în vizita făcută în Finlanda, la
invitaţia arhiepiscopului Paavali, al Careliei şi al întregii Finlande şi
arhiepiscopului Marti Simojoki, al Bisericii Luterane. Cu acest prilej,
178
Vizita Preafericitului Patriarh Justinian în Austria, în BOR, an LXXXVI (1968),
nr. 7-8, p. 811-855.
179
Vizita făcută de Preafericitul Părinte Patriarh Justinian conducătorilor bisericeşti şi de
stat din Republica Federală a Germaniei, în BOR, an LXXXVIII (1970), nr. 9-19,
p. 889-958.
180
Preafericitul Părinte Patriarh Justinian a participat la alegerea şi întronizarea noului
patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare, în „BOR, an LXXXIX (1971), nr. 7-8, p. 699-712.
98
episcopul Teoctist a fost decorat cu „Ordinul Mielul Sfânt”, cea mai înaltă
distincţie a Bisericii Ortodoxe din Finlanda181.
Referindu-se la această frumoasă activitate, patriarhul Justinian, în
mesajul transmis episcopului Teoctist cu prilejul împlinirii unui deceniu de
slujire arhierească la Arad, între altele, spunea: „Dorim să vă exprimăm
satisfacţia noastră, care este a tuturor membrilor Sfântului Sinod, pentru
contribuţia deosebit de preţioasă pe care Preasfinţia Voastră aţi dat-o în
aceşti zece ani, în cunoaşterea temeinică a realităţilor bisericeşti din
Transilvania şi în găsirea celor mai bune soluţii în scopul completării
tuturor parohiilor cu preoţi slujitori ortodocşi, consolidării reîntregirii
bisericeşti din Transilvania şi dezvoltării bunelor legături de colaborare
între cultele religioase din ţara noastră”182.
2.4. Arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al

Olteniei
La 28 ianuarie 1973, episcopul Teoctist al Aradului a fost ales de

către Colegiul Electoral Bisericesc în scaunul vlădicesc al Arhiepiscopiei
Craiovei şi Mitropoliei Olteniei, rămas vacant prin decesul mitropolitului
Firmilian Marin. A fost înscăunat la 25 februarie, acelaşi an, de către
patriarhul Justinian, în Catedrala mitropolitană din Craiova183.
În scurtul răstimp cât a păstorit la Craiova, mitropolitul Teoctist a
înzestrat centrul arhiepiscopal cu o biserică de lemn cu valoare artistică,
adusă din satul Tălpăşeşti, jud. Gorj, pentru a servi ca paraclis mitropolitan,
împodobind-o cu obiecte, icoane şi odoare sfinte184; a ctitorit noul local al
Seminarului teologic din incinta mănăstirii Coşuna-Bucovăţ, rectitorită în
secolul al XVI-lea de marele ban al Craiovei, Ştefan, care a folosit atunci
material de la vechea cetate Pelendava185; a îmbunătăţit calitatea revistei
„Mitropolia Olteniei”; s-a îngrijit de propăşirea vieţii duhovniceşti a clerului
şi credincioşilor; a vegheat la apărarea dreptei credinţe şi a datinilor
181
Vizita în Finlanda a unei delegaţii aparţinând Bisericilor Ortodoxă Română,
Evanghelică C.A. şi Evanghelică S.P din România, în MB, an XXI (1971), nr. 10-12, p.
594-596.
182
Vezi MB, an XXII (1972), nr. 11-12, p. 662.
183
Alegerea, recunoaşterea şi instalarea IPS Teoctist ca arhiepiscop al Craiovei şi
mitropolit al Olteniei, în BOR, an XCI (1973), nr. 1-2, p. 59-86; Pr. Iustin Popescu şi Pr. D.
Bălaşa, Noul mitropolit al Olteniei, în MO, anul XXV (1973), nr. 1-2, p. 5-53.
184
Vezi MO, an XXVII (1975), nr. 11-12, p. 935.
185
Ibidem, an XXVIII (1976), nr. 3-4, p. 280.
99
Ilie Rusu
strămoşeşti, şi s-a preocupat de renovarea şi restaurarea mănăstirilor Jitianu,

Tismana, Polovragi, Lainici şi schitul Locuri-Rele186.
Mitropolitul Teoctist al Olteniei a făcut parte din delegaţia oficială a
Bisericii Ortodoxe Române, condusă de mitropolitul Moldovei şi Sucevei,
Iustin Moisescu, care a vizitat Patriarhia ecumenică din Constantinopol,
între 8-15 iulie 1974, la invitaţia patriarhului Dimitrios I. La întâlnirile avute
cu ierarhi ai Patriarhiei ecumenice au fost discutate probleme de mare
actualitatea privind unitatea panortodoxă, pregătirea Sfântului şi
Marelui Sinod, dialogul interconfesional, implicarea Bisericilor Ortodoxe
în Mişcarea ecumenică, prozelitismul, situaţia lăcaşurilor şi a monahilor
români din Sfântul Munte Athos. În cadrul discuţiilor purtate la sediul
Patriarhiei, în ziua de 12 iulie 1974, mitropolitul Teoctist a luat cuvântul şi a
pus în evidenţă necesitatea formulării unei poziţii comune panortodoxe în
cadrul dialogul cu celelalte Biserici creştine. Delegaţi română a vizitat
aşezămintele patriarhale din insula Halki, oraşul Izmir – vechea Smyrna, –
precum şi siturile arheologice din Efes şi Pergam, iar în 11 iulie 1974, de
ziua Sfintei Eufimia, mitropolitul Teoctist a săvârşit Sfânta Liturghie în
Catedrala patriarhală, împreună cu un sobor de ierarhi şi preoţi187.
Între 21-30 ianuarie 1975, mitropolitul Teoctist a condus delegaţia
oficială care a participat la instalarea Primatului Bisericii Anglicane, Dr.
Donald Coggan, în Catedrala Westminster din Londra, adresând un cuvânt
de felicitare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
precum şi mesajul şi darurile patriarhului Justinian pentru noul primat
anglican. A oficiat Sfânta Liturghie în capela ortodoxă română din Londra,
rostind şi un cuvânt de învăţătură, a vizitat Colegiul „Sfântul Ştefan” din
Oxford, s-a întâlnit cu episcopul de Saint Albans, lordul Robert Runcie,
precum şi cu arhiepiscopul Tiatirelor şi al Marii Britanii, Atenagora, care i-a
dăruit „Crucea comemorativă a Arhiepiscopiei Tiatirelor”188.
De asemenea, a condus delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române
care a participat, între 30 ianuarie-9 februarie 1975, la instalarea
arhiepiscopului Teofil Ionescu al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru
Europa Centrală şi Occidentală şi a episcopului Lucian Florea, vicarul
186
Pr. D. Marica, Popas aniversar, în MO, an XXVIII (1976), nr. 1-2, p. 146-148.
187
Dr. Antonie Plămădeală, episcope-vicar patriarhal, Bizanţ – Constantinopol – Istambul
în istorie şi astăzi. Note cu prilejul vizitei la Patriarhia ecumenică a unei delegaţii a
Bisericii Ortodoxe Române, 8-15 iulie 1974, în BOR, an XCII (1974), nr. 9-10, p. 1087-
1164.
188
Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la instalarea Graţiei Sale Dr.
Donald Coggan, noul primat al Bisericii Anglicare, în BOR, an XCIII (1975), nr. 1-2,
p. 53-58.
100
acestei arhiepiscopii. La acest eveniment, mitropolitul Teoctist a citit

Gramata patriarhală şi a rostit un cuvânt la instalarea arhiepiscopului Teofil
Ionescu, subliniind importanţa constituirii Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
pentru Europa Centrală şi Occidentală, precum şi datoria românilor din
aceste părţi ale Europei de a păstra credinţa ortodoxă, limba maternă,
datinile strămoşeşti, legăturile cu Biserica-mamă şi cu ţara de origine. Cu
acest prilej, în 9 februarie 1975, mitropolitul Teoctist a săvârşit Sfânta
Liturghie în Catedrala Exarhatului Patriarhiei ecumenice din Paris, cu
hramul Sfântul Ioan Botezătorul, împreună cu mitropolitul grec Meletios,
exarhul Patriarhiei ecumenice, din partea căruia a primit un frumos
engolpion189.
Mitropolitul Teoctist al Olteniei a făcut parte din delegaţia oficială a
Bisericii Ortodoxe Române, condusă de patriarhul Justinian, care a efectuat
o călătorie la Locurile Sfinte, între 20-30 mai 1975, la invitaţia patriarhului
Benedict I al Ierusalimului. Membrii delegaţiei române s-au întâlnit cu
ierarhi ai Patriarhiei Ierusalimului, cu reprezentanţi ai Bisericilor Siriene,
Copte, Etiopiene şi Luterane din Ţara Sfântă, cu cei doi rabini şefi ai
Israelului, precum şi cu preşedintele statului Israel, cu preşedintele
Knessetului şi cu ministrul Cultelor din Israel. Delegaţia a vizitat locurile
sfinte din Ierusalim, Betleem, Lidia, Samaria, Galileea şi Ierihon, şi a
participat la Sfânta Liturghie în biserica Învierii de la Sfântul Mormânt.
Mitropolitul Teoctist a făcut parte din soborul de ierarhi şi preoţi care a
sfinţit biserica Aşezământului românesc din Ierusalim, în ziua de 28 mai
1975, a oficiat Sfânta Liturghie la altarul din Peştera Naşterii Domnului din
Betleem, şi a primit „Crucea de aur a Sfântului Mormânt”, din partea
patriarhului Benedict al Ierusalimului190.
De asemenea, a condus delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române
care a vizitat, între 7-19 februarie 1976, Biserica Ortodoxă Siriană din India,
la invitaţia catolicosului Bisericii Siriene a Răsăritului şi mitropolit de
Malankara, Kerala – India, Baselius Mar Thoma Mathews I. Delegaţia a
vizitat biserici şi mănăstiri din Cochin, Kjaraloor, Prinare, Parimala şi
Bombay, precum şi Seminarul Teologic şi Colegiul Universităţii din
Kottayam şi Spitalul din Kolenchery. Mitropolitul Teoctist s-a întâlnit cu
premierul statului Kerala şi a participat la cea de-a LIX-a Adunare generală
anuală a Bisericii din Makkankunnu, unde a luat cuvântul şi a subliniat
importanța legăturilor dintre ortodocşii români şi cei din India. Totodată, a
189
Arhiva Administraţiei Patriarhale, Sectorul Comunităţi româneşti de peste hotare, dosar
20/1975, f. 14-22.
190
Pr. Constantin Pârvu, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Justinian la Locurile Sfinte,
în BOR, an XCIII (1975), nr. 5-6, p. 524-563.
101
Ilie Rusu
acordat un interviu redacţiei ziarului „Malayala Manorama” privind

activitatea editorială a Bisericii noastre şi a participat, în localitatea
Ernakulam, la ceremonia ducerii torţei cu lumina Sfântului Toma de la una
din cele şapte biserici întemeiate, conform tradiţiei, de acest sfânt apostol191.
În drum spre India, în zilele de 6 şi 7 februarie 1976, delegaţia a făcut
o escală la Roma, unde a vizitat Secretariatul Vaticanului pentru
promovarea unităţii creştinilor, întâlnindu-se cu arhiepiscopul Ramon
Torella, vicepreşedintele Secretariatului, precum şi Muzeul Vatican şi
catedrale şi biserici din oraş: Sfântul Petru, Sfântul Ioan Lateran, Sfântul
Paul, Sfânta Maria Maggiore, capela Sixtină şi cripta basilicii Sfântul
Petru192.
Mitropolitul Teoctist a condus delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe
Române care a vizitat comunităţile româneşti din Statele Unite şi Canada, în
perioada 3 iunie-2 iulie 1976, cu care prilej a săvârşit Sfânta Liturghie în
bisericile Sfânta Treime din Detroit şi Sfântul Ioan Botezătorul din
Montreal, rostind şi un cuvânt de învăţătură şi zidire sufletească. Delegaţia a
participat la evenimentele culturale prilejuite de bicentenarul independenţei
Statelor Unite ale Americii, s-a întâlnit cu reprezentanţi ai Bisericilor
Ortodoxe din America şi Canada, cu membri ai Congresului American şi ai
Parlamentului Canadian, precum şi cu primul ministru al Canadei.
Mitropolitul Teoctist a acordat un interviu Televiziunii din Montreal,
punând în evidenţă rolul spiritual şi social al Bisericii193.
2.5. Arhiepiscop al Iaşilor şi

mitropolit al Moldovei şi Sucevei
După aproape cinci ani de păstorire la Craiova, mitropolitul Teoctist a

fost ales, la 25 septembrie 1977, în scaunul de arhiepiscop al Iaşilor şi
mitropolit al Moldovei şi Sucevei, fiind înscăunat la 9 octombrie, acelaşi an,
în Catedrala mitropolitană din Iaşi194.
191
Vizita unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române făcută Bisericii Ortodoxe Siriene a
Răsăritului din India, în BOR, an XCIV (1976), nr. 1-2, p. 83-93.
192
Ibidem, p. 82.
193
Pr. N. Cazacu, Vizita delegaţiei sinodale a Bisericii Ortodoxe Române la Arhiepiscopia
Ortodoxă Română în America şi Canada, în BOR, an XCIV (1976), nr. 7-8, p. 640-650.
194
P. Diac-Hurezi, Alegerea şi instalarea IPS Teoctist ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei,
în BOR, an XCV (1977), nr. 9-12, p. 840-874; Alegerea şi întronizarea IPS Teoctist Arăpaş
– noul arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, în MMS, an LIII (1977),
nr. 10-12, p. 709-743.
102
La acest centru istoric mitropolitan, acţionând cu râvnă şi chibzuinţă,

s-a îngrijit de pregătirea preoţilor şi de ocrotirea şi înfrumuseţarea
lăcaşurilor de cult, în special de punerea în valoare a mănăstirilor din
Moldova şi Bucovina.
Găsind catedrala din Iaşi acoperită de schele în urma cutremurului din
4 martie 1977, i-a revenit îndatorirea să o consolideze, odată cu reşedinţa
mitropolitană şi alte biserici renumite din oraş. A refăcut pe vechile temelii
„Casa domnească” a lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu ajutorul arhitecţilor
Ştefan Balş şi Virgil Antonescu, şi pe care a sfinţit-o, după reconstrucţie, la
15 august 1988195. O altă realizare a sa la Putna a constituit-o refacerea
paraclisului cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, construit între 1854
şi 1856, din piatră, pe ruinele paraclisului din 1559, de către Alexandru
Lăpuşneanu şi care a fost distrus în condiţii necunoscute. Paraclisul a fost
împodobit cu pictură, cu catapeteasmă şi cu mobilier. Totodată, prin
purtarea sa de grijă, s-a refăcut Palatul lui Petru Rareş, s-a zugrăvit biserica
mănăstirii Bistriţa şi paraclisele de la Moldoviţa şi Slatina şi au fost
restaurate alte biserici şi mănăstiri din Bucovina. Legat sufleteşte de
mănăstirea Vorona din anii copilăriei, a înzestrat-o cu două biserici
reprezentative, pe care le-a înfrumuseţat cu pictură. Construcţii noi şi un
paraclis nou a construit şi la mănăstirea Gorovei, iar bătrâna biserică din
chirpici a părinţilor lui Mihai Eminescu a fost de asemenea refăcută din zid.
În timpul când în Bucureşti cădeau bisericile sub buldozere, a consolidat şi
pictat biserica din satul natal în care a fost botezat şi a ctitorit, între anii
1988-1990, o nouă biserică, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, pe
locul altei biserici mai vechi, în satul nepoţilor şi strănepoţilor săi, Filipeşti,
astăzi Victoria, jud. Botoşani, pe care a sfinţit-o la 13 octombrie 1991,
înconjurat de IPS Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, IPS
Arhiepiscop Piemn al Sucevei şi Rădăuţilor, PS Episcop Epifanie al
Buzăului, PS Episcop Eftimie al Rombului. PS Episcop Calinic
Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor şi PS Casian
Gălăţeanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Dunării de Jos, în prezenţa unui
mare număr de credincioşi din localitate şi din satele vecine. După slujba de
195
Inscripţia de pe faţa nordică a clădirii, glăsuieşte astfel: „Cu voia Tatălui, cu ajutorul
Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a fost înălţată această monumentală clădire pe
temeliile casei domneşti zidită de voievozii Muşatini, aşa cum au stabilit cercetările
arheologice efectuate între anii 1981-1982. Lucrările au fost începute în anul 1981, cu
avizele şi sprijinul forurilor de stat, cu toată cheltuiala Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi
cu necontenita îndrumare şi purtare de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, care în ziua de 15 august 1988 a sfinţit-o, stareţ fiind
arhimandritul Iachint”. Vezi Calinic Botoşăneanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor,
Ofrandă pentru eternitate, în „Alfa şi Omega”, an II (1996), nr. 3-4, februarie, p. 6.
103
Ilie Rusu
sfinţire, patriarhul Teoctist a rostit o frumoasă cuvântare, ascultată cu mult

interes de toţi cei prezenţi la acest important eveniment din viaţa religioasă a
credincioşilor din zona Botoşanilor.196
Adunarea în colecţii a vechilor cărţi de slujbă, a manuscriselor şi
hrisoavelor mănăstireşti, construirea de noi biserici pentru parohiile lipsite
de lăcaşuri de cult, ca şi renovarea unora din cele vechi, împodobirea lor cu
pictură nouă sau restaurarea celei existente, rămân dovezi ale vocaţiei sale
de ctitor. De asemenea, s-a preocupat de formarea elevilor Seminarului
teologic de la Neamţ şi de modernizarea tipografiei, care a tipărit atât cărţi
de cult, cât şi cărţi de rugăciuni şi de zidire sufletească pentru credincioşi.
În perioada iulie 1980-ianuarie 1982 a fost delegat de Sfântul Sinod să
suplinească Mitropolia Ardealului.
Slujind cu râvnă şi responsabilitate apostolică Arhiepiscopia Iaşilor
încredinţată spre păstorire, mitropolitul Teoctist n-a pregetat să întindă punţi
de prietenie şi de legături trainice între popoarele şi Bisericile Ortodoxe
surori, considerând ca o datorie sfântă a ierarhului grija pentru Biserica de
pretutindeni, pentru Ortodoxia ecumenică.
Ca mitropolit al Moldovei şi Sucevei a condus delegaţia oficială a
Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea ecumenică de la Chantilly - Franţa,
organizată de Conferinţa Bisericilor Europene şi de Consiliul Conferinţelor
Episcopale Romano-Catolice din Europa, între 10-13 aprilie 1978. La
lucrările acestei întruniri ecumenice au fost prezenţi 80 de delegaţi ai
Bisericilor din Europa. Mitropolitul Teoctist, ca membru în prezidiul
Conferinţei Bisericilor Europene, a participat atât la discuţiile din cadrul
plenarelor, cât şi la cele organizate pe secţii şi gupe de lucru, îndeosebi în
grupa dedicată „unităţii Bisericii”, explicând că noţiunea de „comuniune”,
din punct de vedere ortodox, presupune identitate dogmatică, aceeaşi
credinţă şi mărturisire, fără de care împărtăşirea din acelaşi potir nu este
posibilă. Mitropolitul Teoctist a contribuit şi la redactarea documentului
final al întâlnirii, sub forma unui Mesaj pentru pace, adresat lumii întregi, ca
196
A se vedea Sfinţirea de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a bisericii din satul
Victoria, jud. Botoşani, BOR, an CIX (1991), nr. 11-12, p. 16-26. In ziua de 30 octombrie
1995, la invitaţia patriarhului Teoctist, au poposit la această ctitorie delegaţiile Bisericilor
Ortodoxe participante la festivităţile de la Bucureşti, dedicate aniversării autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române şi ridicarea ei la treapta de Patriarhie. A se vedea BOR, an
CXIII (1995), nr. 7-12, p. 246-250. Patriarhul Teoctist a mai poposit pe meleagurile natale
la 9 septembrie 2005, când a săvârşit proclamarea canonizării Sf. Cuvios Onufrie de la
Sihăstria Voronei. Cu acest prilej, s-a închinat în biserica din satul Victoria, ctitoria sa, a
oficiat o slujbă de pomenire la mormântul părinţilor săi şi a vizitat şcoala generală din satul
natal, care a primit numele „Patriarhul Teoctist”. Vezi reportajul acestei vizite în „Gazeta
Creştină”, editată de Protopopiatul Botoşani, an VIII (2005), nr. 192, p. 7-8.
104
un îndemn la comuniunea în Hristos, „zidită pe libertate, plenitudine şi

diversitate”197.
De asemenea, a condus delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe
Române care, între 10 mai-1 iunie 1978, a vizitat comunităţile româneşti din
Statele Unite şi Canada, la invitaţia arhiepiscopului Victorin Ursache. Cu
acest prilej a fost sfinţită biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Montreal –
Canada, a cărei catapeteasmă, lucrată în atelierele de la mănăstirea
Plumbuita, a fost dăruită de Patriarhia Română. După slujba de sfinţire,
mitropolitul Teoctist a rostit un cuvânt de învăţătură, arătând preţuirea şi
dragostea Bisericii-mame pentru clerul şi credincioşii români din
Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America şi Canada,
îndemnându-i la păstrarea credinţei ortodoxe, a limbii române şi a datinilor
strămoşeşti. Delegaţia s-a întâlnit cu membri ai Parlamentului din
provinciile Ottawa şi Québec şi cu primarul oraşului Montreal198.
În fruntea unei delegaţii oficiale a Bisericii Ortodoxe Române,
mitropolitul Teoctist a participat, între 25-31 mai 1978, la invitaţia
patriarhului Pimen, la festivităţile organizate la Moscova cu prilejul
aniversării a 60 de ani de la reînfiinţarea Patriarhatului Rus. Cu acest prilej,
a transmis un mesaj de felicitare din partea Patriarhiei Române şi a dăruit
întâistătătorului Bisericii Ruse o Sfântă Evanghelie şi o icoană a Sfântului
Gheorghe. Militând pentru întărirea unităţii panortodoxe şi pentru sprijinirea
activă a strădaniilor depuse pentru refacerea unităţii creştine, mitropolitul
Teoctist spunea: „Această întâlnire frăţească înseamnă, mai întâi, un fericit
prilej de mărturisire a unităţii interortodoxe şi de întărire a legăturilor
tradiţionale de apropiere, conlucrare şi dragoste între Bisericile noastre.
Potrivit îndemnului Sf. Apostol Pavel, împlinit în chip pilduitor de fericiţii
noştri înaintaşi, datori suntem să păzim unitatea credinţei, în cuget curat,
păstrând ceea ce ni s-a încredinţat199.
Mitropolitul Teoctist a făcut parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe
Române, condusă de patriarhul Iustin, care a vizitat comunităţile româneşti
din Statele Unite şi Canada, între 25 aprilie-15 mai 1979, la invitaţia
197
Antonie, episcop-vicar patriarhal, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române la întrunirea ecumenică dintre Conferinţa Bisericilor Europene şi Consiliul
Conferinţelor Episcopale Romano-Catolice din Europa, la Chantilly-Franţa, în BOR, an
XCVI (1978), nr. 5-6, p. 457-461.
198
Vizita unei delegaţii sinodale la Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America
şi Canada, în BOR, an XCVI (1978), nr. 7-8, p. 681-684.
199
Arhid. I. Bănăţeanu, Nicolae Mihăiţă, Vizita în Statele Unite ale Americii şi Canada a
Preafericitul Patriarh Iustin, în fruntea unei delegaţii sinodale a Bisericii Ortodoxe
Române, în BOR, an XCVII (1979), nr. 5-6, p. 623-641.
105
Ilie Rusu
arhiepiscopului Victorin, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la întemeierea

Episcopiei Misionare Ortodoxe Române în America şi Canada. Delegaţia s-
a întâlnit cu arhiepiscopul Iakobos al Arhiepiscopiei Greceşti din America
de Nord şi de Sud, cu rabinul Arthur Schneier, preşedintele Fundaţiei inter-
religioase „Apelul conştiinţei”, şi a fost primită de preşedintele Statelor
Unite ale Americii şi de primul ministru al Canadei. Mitropolitul Teoctist a
oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala din Detroit, a vizitat parohii româneşti
din SUA şi Canada, Universitatea de stat „Wayne” din Detroit,
Universitatea şi Colegiul Teologic din Toronto, Academia „Sf. Vasile cel
Mare” din New York şi Seminarul „Holy Cross” din Boston200.
De asemenea, a vizitat Fundaţia Pro Oriente din Viena, între 3-11
iunie 1979, la invitaţia cardinalului Franz König, arhiepiscopul Vienei şi a
preşedintelui Fundaţiei, Alfred Stirnemann. Cu acest prilej, a susţinut
conferinţa „Opera Sfântului Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor
ortodocşi români”. A primit diploma de membru onorific al Fundaţiei Pro
Oriente, s-a întâlnit cu reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe din Austria şi a
participat la evenimentele culturale organizate de Asociaţia „Unirea” din
Viena201.
Din încredinţarea patriarhului Iustin, între 11-20 iunie 1979,
mitropolitul Teoctist a făcut vizite pastorale comunităţilor româneşti din
Germania (Munchen, Offenbach, Salzgitter, Hamburg) şi Franţa (Paris) şi a
oficiat Sfânta Liturghie în capela Mihail Sturdza din Baden Baden, adresând
şi un cuvânt de învăţătură românilor prezenţi la slujbă202.
Mitropolitul Teoctist a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Române
la cea de-a VIII-a Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene,
desfăşurată la Chania – Creta, între 18-25 octombrie 1979, cu tema: „În
puterea Duhului Sfânt, liberi pentru lume”. A participat la lucrările
Prezidiului şi Comitetului Consultativ, precum şi la discuţiile din Secţia a IV-a,
cu tema: „Păstrători ai vieţii, propovăduitori ai păcii într-o lume
ameninţată”. A săvârşit Sfânta Liturghie în Catedrala Sfântul Nicolae din
Heracleon, rostind şi un cuvânt de învăţătură despre importanţa rugăciunii în
viaţa credincioşilor. A fost ales membru al Comitetului Consultativ al
200
Arhid. I. Bănăţeanu, Nicolae Mihăiţă, Vizita în Statele Unite ale Americii şi Canada a
Preafericitul Patriarh Iustin, în fruntea unei delegaţii sinodale a Bisericii Ortodoxe
Române, în BOR, an XCVII (1979), nr. 5-6, p. 623-641.
201
Conferinţa Înalt Preasfinţitului Mitropolit Teoctist la Fundaţia „Pro Oriente” din
Viena, în MMS, an LV (1979), nr. 3-6, p. 254-263.
202
Ibidem, p. 263-267.
106
Conferinţei Bisericilor Europene şi membru de onoare al Academiei

Ortodoxe din Gonia203.
Ca delegat al patriarhului Iustin, mitropolitul Teoctist a luat parte la
lucrările Parlamentului mondial pentru Pace, întrunit la Sofia-Bulgaria, între
23-27 septembrie 1980, la care au participat 2000 delegaţi din 150 de ţări,
şi a luat cuvântul în cadrul Forumului reprezentanţilor religiilor şi
organizaţiilor religioase. S-a întâlnit cu patriarhul Maxim al Bulgariei şi a
făcut o vizită canonică parohiei ortodoxe române din Sofia204.
De asemenea, a făcut parte din delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe
Române, condusă de patriarhul Iustin, care a vizitat Patriarhia Moscovei,
între 3-13 octombrie 1980, la invitaţia patriarhului Pimen al Moscovei şi a
toată Rusia. Cu acest prilej, participat la Sfânta Liturghie săvârşită în
Lavra Sfântul Serghie de Radonej din Zagorsk şi în Catedrala Patriarhiei
Moscovei, şi a vorbit la Academia Teologică din Sankt Petersburg despre
pregătirea viitorilor slujitori ai altarelor în Biserica Ortodoxă Română205.
Mitropolitul Teoctist l-a însoţit pe patriarhul Iustin în vizita oficială
făcută Bisericii Luterane a Suediei, între 14-20 octombrie 1981, la invitaţia
arhiepiscopului de Uppsala şi primatul Bisericii Luterane a Suediei, Olof
Sundby. Membrii delegaţiei au fost primiţi de Regele Carl al XVI-lea al
Suediei, s-au întâlnit cu ministrul Cultelor şi Afacerilor Religioase şi au
vizitat Catedrala oraşului Uppsala, Universitatea Carolina Rediviva, Centrul
cultural Sigtuna, precum şi obiective culturale şi istorice din Härkeberga şi
Grönsöö. Mitropolitul Teoctist a vizitat comunitatea românească din
Stockholm şi a susţinut o conferinţă de presă în biserica Engelbrekt din
Stockholm, vorbind despre viaţa religioasă a credincioşilor din Moldova206.
Împreună cu patriarhul Iustin, la întoarcerea în ţară, a făcut o vizită la
organizaţiile bisericeşti internaţionale din Geneva, la invitaţia secretarului
general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Philip Potter, a secretarului
general al Conferinţei Bisericilor Europene, pastor Glen Garfield Williams
şi a secretarului general al Federaţiei Mondiale Luterane, Carl Mau. Cu
203
Pr. C. Buzdugan, A VIII-a Adunare Generală a Conferinţei Bisericilor Europene,
Nyborg VIII, Chania-Creta, 18-25 octombrie 1979, în MMS, an LV (1979), nr. 9-12,
p. 644-653.
204
Idem, Parlamentul mondial al popoarelor pentru pace, în MMS, an LVI (1980),
nr. 9-12, p. 718-724.
205
Idem, Vizita unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Preafericitul
Patriarh Iustin la Patriarhia Moscovei, în MMS, anul LVI (1980), nr. 9-12, p. 706-716
206
Pr. Gheorghe Bogdan, Vizita delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, condusă de
Preafericitul Părinte Patriarh Iustin, în Suedia şi Elveţia, în BOR, an XCIX (1981),
nr. 11-12, p. 1144-1175.
107
Ilie Rusu
acest prilej, mitropolitul Teoctist a săvârşit, în sobor cu ceilalţi membri ai

delegaţiei, Sfânta Liturghie în biserica Centrului ortodox al Patriarhiei
ecumenice de la Chambésy207.
A făcut parte din delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române,
condusă de patriarhul Iustin, care a vizitat Biserica Ortodoxă Sârbă, între 1-
7 octombrie 1981, la invitaţia patriarhului Gherman. Itinerariul vizitei a
cuprins oraşele Vârşeţ, Alibunar şi Novi Sad, bisericile şi mănăstirile din
Oplenaţ-Topola, Karloviţ, Kruşedol, Grgheteg, Kraguevaţ şi Ktalicevo,
membrii delegaţiei întâlnindu-se cu ierarhi ai Patriarhiei Sârbe, cu
reprezentanţi ai autorităţilor de stat din Serbia, precum şi cu preoţi şi
credincioşi ai Vicariatului Ortodox Român din Banatul Iugoslav. Din
încredinţarea patriarhului Iustin, mitropolitul Teoctist a vorbit în faţa
elevilor şi profesorilor de la Seminarul Teologic „Sfântul Sava” din Belgrad
despre organizarea învăţământului teologic în Biserica Ortodoxă Română, la
mănăstirea Studeniţa despre valorile monahismului ortodox, iar în comuna
Alibunar despre legăturile frăţeşti dintre cele două Biserici Ortodoxe surori.
De asemenea, mitropolitul Teoctist a oficiat slujba parastasului în Cimitirul
Şumariţe şi Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală din Belgrad208.
A condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea sesiunii
anuale comună a Prezidiului şi Comitetului Consultativ din cadrul
Conferinţei Bisericilor Europene, desfăşurată la Centrul ecumenic de la
mănăstirea Penteli-Grecia, între 29 aprilie-2 mai 1982. A participat la
discuţii şi la redactarea Apelului pentru dezarmare şi pace adresat celei de-a
doua sesiuni a Organizaţiei Naţiunilor Unite de către cei 50 de reprezentanţi
ai Bisericilor din Europa participanţi la întrunire209.
De asemenea, a condus delegaţia oficială a Bisericii Ortodoxe
Române la întrunirea celei de-a doua Conferinţe Panortodoxe Presinodale
pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod, desfăşurată la Chambésy-
Geneva, între 3-12 septembrie 1982, care a analizat trei teme importante:
„impedimentele la căsătorie”, „readaptarea prescripţiilor bisericeşti
207
Ibidem, p. 1176-1202.
208
Episcop–vicar Epifanie Tomitanul, Arhid. Ion Bănăţeanu, Vizita Preafericitului Patriarh
Iustin, în fruntea unei delegaţii bisericeşti, făcută Bisericii Ortodoxe Sârbe, între 1-7
octombrie 1981, în BOR, an XCIX (1981), nr. 9-10, p.925-956.
209
Diac. V. Nechita, Sesiunea comună a Prezidiului şi Comitetului Consultativ al
Conferinţei Bisericilor Europene (Grecia, 29 aprilie-2 mai 1982), în MMS, an LVIII
(1982), nr. 5-6, p. 523-524.
108
privitoare la post, potrivit cerinţelor epocii actuale” şi „problema

calendarului şi a serbării comune a Paştilor de către toţi creştinii”210.
Mitropolitul Teoctist l-a însoţit pe patriarhul Iustin în vizita oficială
făcută la Biserica Reformată din Ungaria, între 18-21 octombrie 1982, la
invitaţia episcopului dr. Tibor Bartha. La întâlnirea avută la sediul Sinodului
General al Bisericii Reformate şi la Oficiul de Stat pentru problemele
bisericeşti s-a discutat problematica complexă a relaţiilor dintre Stat şi
Biserică. Delegaţia a vizitat Colegiul Reformat şi Consiliul Departamental
din oraşul Debreţin. A susţinut o prelegere despre învăţământul teologic din
România la Colegiul Ràday din Budapesta, scoţând în evidenţă pregătirea
clerului în cadrul conferinţelor şi cursurilor postuniversitare de orientare şi
îndrumare misionară211.
A făcut parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, condusă de
patriarhul Iustin, în vizita făcută Bisericii Ortodoxe Bulgare, la invitaţia
patriarhului Maxim, între 29 octombrie şi 3 noiembrie 1982. Mitropolitul
Teoctist a prezentat la Academia Teologică din Sofia situaţia învăţământului
teologic românesc şi, împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei, a săvârşit
Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală „Alexandru Nevski”212.
2.6. Arhiepiscop al Bucureştilor,

mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române
La 9 noiembrie 1986, după decesul patriarhului Iustin Moisescu,

mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei, care îndeplinise, timp de trei
luni, atribuţiile de patriarh-locotenent, a fost ales de Marele Colegiu
Electoral Bisericesc în scaunul de arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al
Munteniei Dobrogei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
întronizat la 16 noiembrie, acelaşi an, în Catedrala patriarhală din Bucureşti,
de către mitropoliţii ţării, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, a
reprezentanţilor autorităţilor de stat, a delegaţilor Bisericilor Ortodoxe surori
şi ai unor Biserici creştine, a reprezentanţilor organismelor ecumenice
210
Lect. Dr. Ilie-Dan Ciobotea, Spre Sfântul şi Marele Sinod al Ortodoxiei, în BOR, an C
(1982), nr. 11-12, p. 942-945.
211
Drd. Vergil Vâlcu, Vizita efectuată de Preafericitul Părinte Patriarh Iustin, în fruntea
unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, Bisericii Reformate din Ungaria, în BOR, an C
(1982), nr. 9-10, p. 789-796.
212
Epifanie, episcopul Buzăului, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Iustin în Bulgaria,
în BOR, an C (1982), nr. 11-12, p. 915-932.
109
Ilie Rusu
internaţionale, a clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române din

ţară şi de peste hotare213. Între noiembrie 1986 - iunie 1990 a suplinit, ca
locţiitor de mitropolit, scaunul mitropolitan de la Iaşi, întrucât nu se
obţinuse aprobare din partea autorităţilor Statului comunist pentru ocuparea
acestui scaun vacant.
Aşezat în Scaunul patriarhal într-o vreme când Biserica era învăluită
de volbura furtunii dezlănţuite de statul comunist, ateu şi agresiv, ale cărui
constrângeri şi ingerinţe păreau că nu se mai sfârşesc, pentru patriarhul
Teoctist, primii ani de slujire, până în decembrie 1989, au fost ani de grea
încercare, de răbdare şi rugăciune neîncetată. În aceşti patru ani grei, a
vegheat cu tact şi luciditate, cu trudă şi osteneală să ţină Biserica la
suprafaţă, încercând s-o apere printr-o politică de echilibru.
După alegerea sa ca patriarh şi confirmarea prezidenţială, potrivit
protocolului, urma să aibă o audienţă la şeful statului. Îşi pregătise o mapă
cu priorităţi, între care încetarea demolărilor de biserici în Bucureşti, zidirea
de noi lăcaşuri de cult în cartierele în care acestea lipseau, sporirea
efectivului de elevi şi studenţi teologi, al căror număr scăzuse îngrijorător
din cauza reducerii numărului de locuri la seminarii şi facultăţi. Dar n-a fost
primit niciodată de Nicolae Ceauşescu.
Acceptând unele compromisuri pe care le considera de mai mică
importanţă, cum ar fi pastoralele mobilizatoare, în care oricum nu credea
nimeni, patriarhul Teoctist a reuşit să câştige în altă parte, în chestiunile
esenţiale ale vieţii bisericeşti, astfel încât locaşurile de cult să nu fie închise,
Liturghia să se săvârşească, oamenii să fie botezaţi, cununaţi şi
înmormântaţi creştineşte.
În Arhiepiscopia Bucureştilor, a zidit şi restaurat mănăstiri şi biserici,
ca de pildă biserica Sfântul Spiridon-Nou din Capitală214, lăcaşuri de
cultură, precum clădirea şi căminul studenţesc al Facultăţii de Teologie, a
hirotonit preoţi şi diaconi a slujit credincioşii.
213
Alegerea şi instalarea PF Părinte Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în
BOR, an CIV (1986), nr. 11-12, p. 18-52; Alex. M. Ioniţă, Festivităţile instalării PF
Părinte Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în BOR, an CIV (1986), nr. 11-
12, p. 53-136; Pr. Scarlat Porcescu, Alegerea şi înscăunarea Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, în MMS, an LXII (1986), nr. 6, p. 7-48.
214
După stricăciunile mari produse de cutremurul din 4 martie 1977, care avariase una din
turlele laterale, apoi, în 1986, când lucrările subterane la Metroul bucureştean au provocat
alunecări de teren în urma cărora absida altarului „s-a rupt” de restul navei, biserica Sf.
Spiridon-Nou s-a aflat la un pas de demolare. Au fost necesare intervenţii importante de
consolidare, executate între 1987-1988, precum şi restaurarea picturii, prin grija ptriarhului
Teoctist, care a şi resfinţit biserica în 1990.
110
Vorbind despre restaurarea bisericii Sfântul Spiridon- Nou, patriarhul

Teoctist spunea: „În 1986, când Sfântul Sinod şi Măritul Colegiu Electoral
Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhală, am găsit biserica Sfântul
Spiridon-Nou din Bucureşti cu zidurile sfântului altar în primejdie de a se
dărâma, din pricina lucrărilor de construire a metroului, ce au provocat
sfântului lăcaş şi casei parohiale un adevărat dezastru, întâmplat în
noaptea Sfintelor Paşti, fapt care m-a cutremurat adânc. Mă găseam în
1986 în situaţia dureroasă şi dificilă a demolării bisericilor în Bucureşti,
care însă nu m-a descurajat, ci mi-a dat tăria de a face ceva pentru
salvarea ei….Cu sprijinul şi înţelegerea unor oameni de suflet, ingineri şi
arhitecţi, şi cu posibilităţile de atunci, am consolidat şi refăcut această
frumoasă biserică, şi am restaurat admirabila pictură a lui Gh. Tatarăscu.
Dacă nu se intervenea urgent şi cu curaj, n-am mai fi avut astăzi această
adevărată catedrală în Bucureşti”215.
În plan cultural, sub păstorirea patriarhului Teoctist, între altele, s-a
reeditat Biblia, în 1988, după ediţia din 1968, precum şi principalele cărţi de
cult pentru preoţi, s-au tipărit cărţi de rugăciuni şi calendarul bisericesc
pentru credincioşi, în tiraje reduse, deci, nesatisfăcătoare, dar, totuşi, s-au
tipărit, au apărut cu regularitate revistele bisericeşti, centrale şi
mitropolitane, s-a tipărit ediţia jubiliară în 1988 a Bibliei de la Bucureşti
(1688), cu tot controlul cenzurii216. Toate acestea într-un stat comunist în
care Biserica era singura instituţie ce propovăduia o altă învăţătură şi
ideologie decât cea materialist-dialectică oficială.
A întemeiat periodicul „Vestitorul Ortodoxiei”, cu ajutorul părintelui
consilier de atunci, Daniel Ciobotea, al doctorandului în teologie Teodor
Baconski şi al tehnicienilor de la tipografie, care au scos primul număr al
ziarul în noaptea de vineri, 29 decembrie 1989217.
215
Teoctist, Patriarhul României, Pe treptele slujirii creştine, vol. X, Bucureşti, 2001,
p. 222-223.
216
Pr. prof. Nicolae Necula, Simpozionul dedicate aniversării a 300 de ani de la apariţia
Bibliei de la Bucurşti, în BOR, an CVI (1988), nr. 11-12, p. 44-51.
217
A se vedea Cuvânt de binecuvântare la apariţia primului număr al periodicului
„Vestitorul Ortodoxiei”, anul I, nr.1, din 29 decembrie 1989, în care se spune: „Rod firesc
şi necesar al libertăţii pe care poporul român a cucerit-o printr-o uriaşă jertfă de sânge,
„Vestitorul Ortodoxiei” doreşte să fie şi el vestitorul renaşterii spirituale a neamului
românesc, vestitorul unei autentice reveniri la o viaţă religioasă în duhul tradiţiilor noastre
strămoşeşti, păstrate cu sfinţenie de Biserica – Mamă, în pofida tuturor vicisitudinilor.
Binecuvântăm, aşadar, acest prim număr al ziarului, împărtăşind nădejdea că el va
contribui la redescoperirea valorilor creştine ale culturii noastre şi la întărirea unităţii
sufleteşti a tuturor românilor dreptcredincioşi”.
111
Ilie Rusu
Aplicarea unui plan nesăbuit de sistematizare în Bucureşti, după

cutremurul din 1977, care a schimbat radical înfăţişarea Pieţei Unirii, a pus
în primejdie monumentele bisericeşti de pe Dealul Patriarhiei. S-a
preconizat atunci chiar demolarea Catedralei şi a clădirilor ce aparţin
Patriarhiei şi mutarea Reşedinţei patriarhale de pe acest deal istoric.
Proiectului i s-a opus patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986)218 şi, între
1987-1989, patriarhul Teoctist. Opoziţia patriarhului Teoctist la demolarea
Catedralei şi mutarea Reşedinţei patriarhale a fost confirmată de generalul
Ion Dincă, prim-vice-premier în ultimul guvern comunist condus de
Constantin Dăscălescu (aprilie 1980-decembrie 1989), într-un interviu din
1993, în săptămânalul „Europa”, care spune: „Nicolae Ceauşescu, la
propunerea soţiei sale, hotărâse să fie demolate biserica şi sediul
Patriarhiei. Stabilise ca Patriarhia să fie mutată la biserica Radu Vodă.
Acolo urmau să fie mutate şi moaştele Sfântului Dumitru. Eu am primit
sarcina ingrată să discut cu Patriarhul Teoctist şi să-l conving să-şi dea
asentimentul pentru demolare. Am discutat cu Domnia Sa, exprimându-şi
totalul dezacord cu demolarea şi mutarea Patriarhiei, rugându-mă să-i
comunic lui Nicolae Ceauşescu poziţia sa şi faptul că această măsură pusă
în aplicare va crea mari nemulţumiri în rândul credincioşilor, al preoţilor
din ţară, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură, precum şi
în străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele forme de
împotrivire a maselor de credincioşi, împotrivire care poate lua forme de
violenţă. De asemenea, Patriarhul Teoctist şi-a exprimat dezacordul cu
mutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Dumitru de la biserica din Dealul
218
Despre schimbarea destinaţiei Dealul Patriarhiei a vorbit Camil Roguski, arhitectul
decorator al soţilor Ceauşescu, într-o convorbire din 2001 cu ziarista Mirela Petcu: „Se
luase, la un moment dat, hotărârea să se facă un monument funerar pentru Ceauşescu…,
dar, în loc să-i zicem mormânt sau mausoleu, aveam să-i spunem monument al Victoriei
Socialismului în România…. Una dintre indicaţii a fost ca acest monument funerar să fie
pe Dealul Mitropoliei, unde actuala clopotniţă trebuia să fie mutată mai spre biserică. În
locul ei urma să fie amplasat acest monument. I s-a comunicat lui Ceauşescu şi el a fost
întru totul de acord. Când i s-a spus că acolo va fi amplasat monumentul Victoriei
Socialismului, Ceauşescu a hotărât ca biserica Mitropoliei să devină monument istoric,
cancelaria Mitropoliei să fie transformată în anexă a mausoleului, iar Mitropolia să fie
mutată la Văcăreşti. La Văcăreşti urma să locuiască şi Patriarhul. Ceauşescu a cerut să
executăm un proiect cu privire la restaurarea mănăstirii Văcăreşti, astfel încât să arate ca
un centru ecumenic al Bisericii Ortodoxe Române. Urma să se facă şi un Palat patriarhal.
Nu s-a făcut până la urmă pentru că s-a opus cu înverşunare Patriarhia. Asta a ajuns la
urechile Elenei Ceauşescu, care s-a enervat şi a decis: «Bine, să rămână ei acolo.
Dărâmăm biserica şi punem în locul ei un complex sportiv». Aşa a murit Văcăreştiul!” Cf.
Mirela Petcu şi Camil Roguski, Ceauşescu: adevăruri din umbră. Convorbiri, Editura
Evenimentul Românesc, Bucureşti, 2001, p. 124-126.
112
Mitropoliei la biserica Radu Vodă. Am informat pe Ceauşescu cu poziţia

Patriarhului şi l-am rugat să renunţe la hotărârea de demolare. Am
informat că poziţia Patriarhului este şi poziţia mea. El nu a aprobat poziţia
Patriarhului şi a mea, dar nu a mai cerut să începem demolarea. Aşa au
trecut 8 ani până în decembrie 1989 şi acest lăcaş de cult şi de istorie a
neamului nostru se găseşte la locul lui”219.
În 22 decembrie 1989, din studioul 4 al Televiziunii Române,
patriarhul Teoctist a adresat românilor un cuvânt de binecuvântare şi
încurajare220. Despre prezenţa sa în zilele revoluţiei la postul naţional de
Televiziune, patriarhul Teoctist va spune mai târziu, într-un interviu acordat
ziarului „Adevărul”, următoarele: „În 22 decembrie 1989, înainte de prânz,
în faţa reşedinţei se află o maşină cu tineri revoluţionari care strigau:
„Biserica este cu noi!” Veniseră să mă conducă la Televiziune, de unde se
transmiteau comunicate diferite, asigurând populaţia că situaţia se află sub
control. În acest fel s-a comunicat de la Televiziune că Aurel Dragoş
Munteanu roagă pe Patriarh să vină pentru un scurt cuvânt. În clipa când
mă consultam cu I.P.S. Mitropolit Nicolae, venit de la Constantinopol, dacă
să merg, fiindcă se auzeau strigătele tinerilor, a sosit arhitectul Sorin
Vasilescu din cadrul Universităţii Bucureşti, care s-a oferit să ne ia pe
mine, pe Î.P.S. Nicolae de la Timişoara şi pe secretar, Pr. Ion Bănăţeanu, la
Televiziune. Afară, în faţa reşedinţei, ne aştepta camionul cu tinerii care
fluturau steaguri albe şi strigau: „Cu noi este Biserica!” şi, arătându-ne cu
steagurile lor, strigau cu bucurie şi se închinau: „Cu noi este Patriarhul!”.
Mulţimea din faţa catedralei cânta Tatăl nostru, aplauda, avea lumânări
aprinse. În drum spre televiziune, am mers într-o slavă cum n-am mai mers
niciodată în viaţa mea. Am văzut, desigur, sângele de la Piaţa Universităţii,
de la Piaţa Romană şi m-am închinat. Când am ajuns la Televiziune am fost
întâmpinat de mulţimea adunată cu aplauze şi strigăte de bucurie erau mulţi
care aşteptau să ia, probabil, cuvântul. Acolo ne-a întâmpinat Aurel Dragoş
219
Elena Ceauşescu a fost geniul rău al soţului său, interviu realizat de Angela Băcescu cu
Ion Dincă, în săptămânalul „Europa” (suplimentul „Est/Vest”), an IV, nr. 140, din 24-30
august 1993, p. 8-9.
220
Cuvântul de binecuvântare adresat românilor de patriarhul Teoctist, înregistrare video
din arhiva Televiziunii Române: „Dragii mei, în aceste clipe hotărâtoare pentru istoria
noastră, este firesc ca şi Biserica Ortodoxă Română, aşa cum a făcut-o întotdeauna, să fie
alături de poporul român, care acum regăseşte calea libertăţii şi a democraţiei. De aceea,
exprimându-ne întreaga Noastră susţinere pentru acest moment măreţ, din acest platou al
Televiziunii Române Libere, adresăm un apel ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor
Bisericii Ortodoxe Române de a sprijini şi urma toate îndrumările şi iniţiativele comitetelor
locale. Numai în acest fel, lucrarea care ne stă în faţă şi care trebuie înfăptuită va ajunge
la bun sfârşit. Dumnezeu să binecuvânteze poporul român!”.
113
Ilie Rusu
Munteanu, regretatul poet Ion Alexandru şi Teodor Brateş, aflat la masa de

monitorizare. Mi-au cerut să spun un scurt cuvânt de binecuvântare, de
mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru dobândirea sfintei libertăţi. Toţi cei
de acolo m-au primit cu mare bucurie, mi-au mulţumit şi m-au rugat să
intru împreună cu Î.P.S. Mitropolit Nicolae, P.S. Episcop Vicar Nifon şi să
binecuvântăm pe toţi cei ce lucrează acolo. La plecare am întârziat din
cauza anunţării unui atac al teroriştilor”221.
Nici după căderea regimului comunist, activitatea ca patriarh n-a fost
lipsită de dificultăţi, de multe ori atacurile la adresa Bisericii fiind
confundate cu cele la adresa sa. A fost acuzat de obedienţă faţă de
autorităţile comuniste, de pasivitate faţă de demolarea unor biserici din
Bucureşti şi de trimiterea unei telegrame de felicitare dictatorului Ceauşescu
pentru represiunile de la Timişoara.
Întrebat de reporterul ziarului „Adevărul” de ce în perioada
comunistă, Biserica Ortodoxă Română n-a luptat cu crucea în frunte
împotriva ateismului, de ce nu şi-a încolonat ierarhii, preoţii şi credincioşii
ca să dea piept direct cu puterea, patriarhul Teoctist a răspuns: „A fost cu
adevărat o realitate dureroasă, care ne-a adus multă suferinţă pentru care
ne-am cerut iertare credincioşilor. E o utopie să credem că Biserica noastră
putea lupta, la propriu, cu arma în mână, că s-ar fi putut retrage în munţi.
Ne-ar fi spulberat puterea comunistă cum spulberi pleava, nici în
catacombe n-am fi avut loc, ca primii creştini. S-ar fi întâmplat ce s-a
întâmplat în Uniunea Sovietică sau, mai rău, ce s-a întâmplat în Albania,
declarată stat ateu. A fost şi o rezistenţă surdă; n-am făcut compromisuri,
dar concesii s-au făcut destule. În bezna comunismului, Biserica noastră a
avut candela aprinsă: am botezat, am cununat, ne-am înmormântat morţii
după datină, am ţinut Sfânta Liturghie, credincioşii noştri ne-au avut
alături”222
În legătură cu demolarea unor biserici din Bucureşti, trebuie spus că
această acţiune a regimului comunist a început o dată cu sistematizarea
centrului istoric al Capitalei, după cutremurul din 4 martie 1977, pe timpul
patriarhului Iustin şi a continuat până în 1987, sub patriarhul Teoctist223.
221
Lelia Munteanu, Viaţa mea am închinat-o Bisericii, în „Adevărul” din 7 februarie 2005, p. 3.
222
Idem.
223
Între 1977-1987 cu fost demolate în Bucureşti un număr de 18 biserici: Sf. Nicolae
Crângaşi (1968), Albă-Potăvari (1984), Sf. Nicolae-Jitniţă (1986), Mănăstirea Cotroceni
(1984, reconstruită parţial în 2004), Ieni (1977), Sf. Vineri-Hereasca (1987), Sf. Nicolae-
Sârbi (1985), Olteni (1987), Mănăstirea Văcăreşti (1986), Bradu-Staicu (1987), Sf.
Spiridon-Vechi (1987, reconstruită în 1992), biserica Spitalului Pantelimon (1986), Spirea
Veche (1984), Izvorul Tămăduirii (1984), Sf. Treime-Crucea de Piatră (1987), Capela Sf.
Mina (1985), Gherghiceanu (1984), Doamna Oltea (1986, reconstruită în 2000). Alte 7
114
Referindu-se la această acţiune demolatoare, patriarhul Teoctist sublinia în

acelaşi interviu acordat ziarului „Adevărul” că atât el, cât şi înaintaşul său,
patriarhul Iustin, pe care nu poate să-l osândească, n-au avut puterea să se
opună: „E o problemă grea dărâmarea bisericilor. Rana asta nu se
vindecă! ... În Bucureşti au putut fi salvate câteva biserici prin eforturile
mari ale lui Iustin, care a găsit soluţia translării lor. Biserica Sf. Gheorghe-
Nou, de pildă, ar fi dispărut dacă n-ar fi fost patriarhul Iustin Moisescu”224.
Dărâmarea bisericii Sfânta Vineri-Hereasca i-a pricinuit o mare durere. A
intervenit la primarul Constantin Olteanu nu numai pentru Sfânta Vineri, ci
şi pentru biserica Sfântul Spiridon-Vechi şi biserica Bucur (care a fost
salvată). Primarul general al Capitalei, Constantin Olteanu, l-a asigurat că
totul este în ordine225. Liniştit, patriarhul Teoctist a plecat într-o vizită în
Austria226 şi, aflat la Viena, a auzit că biserica Sfânta Vineri a fost rasă de
buldozere. Nu mai era nimic de făcut.
Despre zbuciumul sufletesc al patriarhului Teoctist pentru demolarea
bisericilor bucureştene a vorbit Moses Rosen, şef rabinul Cultului Mozaic
din România, în cuvântul rostit la recepţia oferită de Federaţia Comunităţilor
Evreieşti, în seara zilei de 13 septembrie 1990, cu prilejul vizitei în ţara
noastră a rabinului Arthur Schneier din SUA, preşedintele Fundaţiei „Apel
pentru Conştiinţă”. Între altele, după cum relatează ziarul „România liberă”,
şef rabinul Moses Rosen a mărturisit că în 1988, „patriarhul Teoctist l-a
invitat să-i facă o vizită la Patriarhie, lucru obişnuit pentru slujitorii celor
două culte, între care există relaţii de înţelegere şi colaborare ecumenică. A
fost surprins că patriarhul a ţinut să-i arate clădirea. Pe unul din culoare a
avut loco discuţie tainică. Patriarhul i-a vorbit cu profundă durere despre
situaţia gravă în care se afla Biserica sa: dictatorul comunist continua să
distrugă lăcaşele de cult din zona centrului civic, în ciuda eforturilor pe care
le făcea să-l împiedice. La un moment dat, copleşit de disperare, a izbucnit
chiar în plâns. Încercase în mai multe rânduri să obţină o audienţă la
biserici au fost translate: Schitul Maicilor (1982), Mihai Vodă (1984), Sf. Ilie-Rahova (1984),
Olari (1986), Sf. Ioan Nou-Piaţă (1986), Sf. Ştefan-Cuibul cu Barză (1988), Sf. Gheorghe-
Capra (1985), precum şi Palatul Sf. Sinod de la mănăstirea Antim (1985) Cf. Arh. Lidia
Anania, arh. Cecilia Luminea, arh. Livia Melinte, arh. Ana-Nina Prodan, arh. Lucia Stoica.
arh. Neculai Ionescu-Ghinea, Biserici osândite de Ceauşescu, Editura Anastasia, 1995, p.
202-214.
224
Lelia Munteanu, Viaţa mea am închinat-o Bisericii, ]n „Adevărul” din 7 februarie 2005, p. 4.
225
Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor. Însemnările unui primar general,
Editura Aldo, Bucureşti, 2004, p. 148-150. Constantin Olteanu a fost primar general al
Capitalei în perioada decembrie 1985-mai 1988.
226
Pr. Dumitru Soare, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Austria (3-17 iunie
1987), BOR, an CV (1987), nr. 7-8, p. 13-174.
115
Ilie Rusu
dictator, pentru a protesta şi a-l determina să oprească tăvălugul, dar

Ceauşescu refuza să-l primească. Faptul că fuseseră interzise unele reparaţii
la Patriarhie putea indica intenţia de a dărâma şi acest sfânt lăcaş. «Nici pe
mine nu m-a mai primit în ultimii ani», i-a răspuns şef rabinul, copleşit şi el
de ameninţările de dărâmare a ultimelor două sinagogi rămase încă intacte
în zonă – dar ameninţate continuu de nebunia demolatoare. A avut loc
atunci o discuţie neliniştită, dureroasă, în care cei doi înalţi prelaţi şi-au
împărtăşit marile mâhniri şi au discutat şi asupra posibilităţilor ce ar putea
exista pentru salvarea a ceea ce se mai putea salva, despre alte foruri cărora
li s-ar mai putea cere sprijin eficient”227.
Cât priveşte telegrama prin care patriarhul Teoctist ar fi felicitat pe
Ceauşescu pentru crimele de la Timişoara, precizăm că această telegramă n-
a existat niciodată228. În realitate, sinistra telegramă era un text protocolar,
de rutină, redactat şi expediat în ziua de 17 decembrie 1989, la încheierea
lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti, dar publicat trei zile mai târziu, în
ziarul „România liberă” din 20 decembrie 1989: „Într-o telegramă adresată
preşedintelui Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu şi semnată
de către preşedintele Adunării Naţionale Bisericeşti, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, se spune: «Membrii Sfântului Sinod, împreună cu
reprezentanţii clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române,
întruniţi în sesiune anuală de lucru a Adunării Naţionale Bisericeşti,
împărtăşind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru opţiunea istorică de
realegere a Excelenţei Voastre la suprema funcţie politică de conducere a
poporului, îşi exprimă profunda bucurie şi deplina satisfacţie faţă de acest
mare act patriotic, expresie a voinţei unanime a întregii noastre
naţiuni»”229.
Aşadar, era vorba de tămâierile pe care toţi şefii de culte din România
erau constrânşi de fostul Departament al Cultelor să le ducă dictatorului cu
227
Cf. U. Vălureanu, Discuţie tainică pe culoarul Patriarhiei, în „România liberă”, nr. 222
din 16 septembrie 1990, p. 9. Vezi şi Vizita Rabinului Arthur Schneier, preşedintele
Fundaţiei „Appeal for Conscience”, în „Revista Cultului Mozaic”, nr. 699 din 15
septembrie 1990, p. 7.
228
În decembrie 1989, la postul naţional de televiziune, patriarhul Teoctist a fost învinuit că
într-o telegramă adresată lui Nicolae Ceauşescu după represiunea de la Timişoara, l-ar fi
felicitat pentru această acţiune. Întreaga ţară a fost cuprinsă atunci de consternare şi de
indignare. Imediat, toată presa a preluat şi acreditat această „informaţie”.
229
A se vedea textul integral al telegramei în Arhiva Administraţiei Patriarhale, dos.
24/1989, f. 36-37.
116
anumite prilejuri230. Nu există în textul telegramei nici un cuvânt despre

represiunea de la Timişoara231.
De altfel, în acele momente nu se ştia prea multe despre evenimentele
de la Timişoara şi nu era voie să se facă nici cea mai vagă aluzie le ele. În
interviul menţionat din ziarul „Adevărul”, întrebat despre această telegramă,
patriarhul Teoctist preciza: „Aveam atunci Adunarea Naţională
Bisericească şi, conform obiceiului, valabil pentru toate cultele din
România, Departamentul Cultelor trimitea câte o telegramă preşedintelui,
de vreo zece ani aceeaşi, cu aceleaşi cuvinte, în cunoscutul limbaj de lemn,
care nu avea nici o noimă, nici un cuvânt despre Timişoara. E greu de
crezut, dar nici măcar n-am citit-o. Am semnat-o. Nici vorbă să ne
solidarizăm cu puterea comunistă, dimpotrivă, preoţii şi ierarhii noştri au
fost alături de popor. Pe 22 decembrie am şi declarat lucrul acesta la
Televiziunea Română”232.
2.7. Retragerea din scaunul patriarhal
După revoluţia din decembrie 1989, înţelegând puternicele contestaţii

de ordin politic şi în legătură cu pasivitatea cu care Biserica a tratat
demolarea unor biserici de către regimul comunist, patriarhul Teoctist, fiind
contestat chiar în sânul Bisericii, în semn de pocăinţă, s-a retras din scaun,
luând asupra sa greşelile tuturor, invocând vârsta şi îngrijirea sănătăţii, dar
toţi ştiau pentru ce se retrage. A fost cea mai cumplită perioadă din viaţa
patriarhului Teoctist: „Cea mai mare apăsare a sufletului meu am avut-o
atunci când, după dobândirea libertăţii, fraţii noştri intelectuali s-au
230
Laudele pe care Biserica le-a adus fostului regim erau impuse. De pildă, în Pastoralele
ierarhilor la Naşterea şi la Învierea Domnului, intervenea Departamentul Cultelor şi punea
pasajele respective, aproape întotdeauna stereotipe, care trebuiau să fie tipărite şi citite în
biserici. În comparaţie cu alte instituţii, însă, laudele Bisericii la adresa regimului erau
palide, dacă ne gândim la Academie, la Radio şi la Televiziune, la Uniunea Scriitorilor. Se
poate vorbi de unele compromisuri de ordin administrativ şi predicatorial, nu însă şi de
ordinul credinţei. Credinţa mărturisită în timpul dictaturii a fost identică cu cea mărturisită
astăzi şi cu cea din vremea strămoşilor. Nu s-a schimbat nici o dogmă, nici un canon. Nu s-
a popovăduit alt Hristos, o altă dogmă. Biserica a fost singura instituţie care a spus că
Hristos există, era vocaţia ei. Unele compromisuri au fost în relaţia Stat-Biserică. Biserica a
fost prea pasivă.
231
Vezi Adevărul despre „telegrama patriarhului Teoctist”, în ziarul „Alianţa”, nr. 1 din
aprilie 1990, p. 2; Acest articol, scris de Dan Zamfirescu şi nesemnat, a fost reprodus de
autor în două cărţi ulterioare ale sale: Războiul împotriva poporului roman, Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 187-188 şi Istorie şi cultură. 1955-2003, vol. II, Editura
Roza Vânturilor, Bucureşti, 2003, p. 259-260.
232
Lelia Munteanu, Viaţa mea am închinat-o Bisericii, „Adevărul” din 7 februarie 2005, p. 4.
117
Ilie Rusu
năpustit cu păreri asupra noastră, după ei îndreptăţite, în legătură cu

demolarea bisericilor din Bucureşti. Nu cunoşteau, însă, dinăuntru cum
s-au petrecut lucrurile.
Vinovăţia mea a constat în faptul că, şi spun acum pentru prima dată
lucrul acesta, m-am declarat solidar cu înaintaşii mei în această problemă.
N-am cutezat să spun atunci că aceste lucruri s-au petrecut înainte de a veni
eu la Bucureşti, în această responsabilitate. Dar am recunoscut, deşi n-am
avut nici o vină. Şi pentru că nu era timp pentru alte explicaţii, din proprie
iniţiativă am înţeles să mă retrag, considerând că, atunci, cu o asemenea
imagine, după acele clipe frumoase din decembrie 1989, foarte greu mai
poate să rămână cineva în slujirea de patriarh. Dumnezeu a voit, însă, altfel
decât am gândit eu atunci.... Aşadar, au fost momente copleşitoare pentru
mine, din care am învăţat foarte mult, şi amintesc de ele, nu ca să mă
dezvinovăţesc pentru ceea ce s-a întâmplat cu bisericile demolate, pe care le
deplâng şi pot spune că am încercat să le răscumpăr, prin alte lucrări
făcute până în decembrie 1989, între care consolidarea bisericii Sfântul
Spiridon-Nou, înainte încă de refacerea bisericii Sfântul Spiridon-Vechi”233.
Cererea de retragere, asupra căreia a cumpănit mai dinainte, „în urma
unui adânc examen sufletesc”, din motive de „sănătate şi vârsta
înaintată”234, a fost anunţată public de patriarhul Teoctist în ziua de 16
ianuarie 1990, într-o atmosferă foarte agitată, în faţa unui grup de studenţi
teologi, adunaţi la Reşedinţa patriarhală235. A luat singur această hotărâre,
deşi fusese sfătuit de colaboratori să nu se grăbească, pentru a nu crea un
vid de autoritate şi încă la nivelul cel mai înalt. Sfântul Sinod s-a opus
retragerii, pentru că un patriarh ales pe viaţă nu poate să părăsească din
proprie iniţiativă turma duhovnicească încredinţată spre păstorire, nici
măcar în timp de prigoană. Totuşi, văzând modul solemn, demn şi stăruitor
în care patriarhul Teoctist şi-a prezentat cererea de retragere, ne-mai dând
posibilitatea nici unuia dintre membrii Sfântului Sinod de a-l întoarce din
hotărârea luată, la insistenţa şi rugăminţile sale, înţelegând că patriarhul
Teoctist are nevoie de tratament pentru refacerea sănătăţii, Sfântul Sinod a
233
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. X,
p. 216-217.
234
A se vedea cererea scrisă a patriarhului Teoctist de retragere din slujirea patriarhală,
înregistrată la Administraţia Patriarhală sub nr. 500/1990, în Arhiva Cancelariei Sfântului
Sinod, dosar 35/1990, f. 64.
235
Aceşti studenţi, manipulaţi de unii profesori, i-au cerut să se retragă. A doua zi după
retragere, unii dintre aceşti studenţi au venit să-i ceară iertare. „Nu puteţi voi greşi cât vă
pot eu ierta”, le-a spus cu blândeţe. Le-a dăruit câte o iconiţă şi i-a binecuvântat.
118
luat act de această cerere în şedinţa extraordinară din 18 ianuarie 1990236 şi a

hotărât, potrivit canoanelor şi statutului de organizare şi funcţionare a
Bisericii ortodoxe Române, constituirea unei Locotenenţe patriarhale
chemată să funcţioneze până la alegerea noului patriarh237.
Deci, n-a fost o demisie, căci, potrivit sfintelor canoane ale Bisericii
Universale, un ierarh poate renunţa la funcţie doar atunci când i se cere acest
lucru de către Sfântul Sinod, adică atunci când Sinodul constată că este
neputincios de a mai lucra din cauza unei boli grave sau dacă e declarat
eretic. Retragerea patriarhului Teoctist pentru îngrijirea sănătăţii a fost un
act de demnitate pe care istoria îl va înregistra ca atare. Desigur, nu se poate
ca în sufletul său să nu se fi consumat o dramă, dar a avut curajul şi bărbăţia
de a şi-o stăpâni. „Indiferent de câte s-au spus – şi poate se vor mai spune –
despre patriarhul Teoctist, pare limpede că în acele zile de cumpănă şi-a
iubit Biserica mai mult decât pe sine”238. Patriarhul Teoctist s-a internat la
spitalul Elias din Bucureşti, apoi, din 7 martie 1990, s-a retras la mânăstirea
Sinaia.
2.8. Rechemarea la slujirea patriarhalã
Atâta timp cât starea sănătăţii patriarhului Teoctist nu era încă

restabilită şi deci nu era clar dacă mai poate sau nu reveni, s-a vorbit, cum
era şi firesc, de necesitatea alegerii unui nou patriarh. Aşa se explică, de
pildă, faptul că în presa laică unii teologi, personalităţi de prestigiu ale
Bisericii noastre, ca preotul profesor Dumitru Stăniloae şi arhimandritul
Bartolomeu Anania au scris despre arhimandritul Cleopa Ilie de la
mănăstirea Sihăstria ca posibil candidat la slujirea de patriarh.
Arhimandritul Cleopa nu numai că a respins această alternativă, dar a cerut
mai multor mănăstiri din Moldova să facă slujbe şi rugăciuni speciale pentru
revenirea patriarhului Teoctist. În acele zile, s-a scris în presa laică şi s-a
236
N-a avut loc o dezbatere, cum ar fi fost statutar şi nici nu s-a supus la vot, aşa că, în
realitate, cererea n-a fost aceptată formal.
237
Locotenenţa a fost alcătuită din cei trei mitropoliţi aflaţi în funcţie: Antonie al
Ardealului, Nestor al Olteniei, Nicolae al Banatului, completată cu un episcop eparhiot:
Timotei al Aradului şi un episcop-vicar: Roman Ialomiţeanul. S-a hotărât ca şedinţele
Sfântului Sinod să fie prezidate prin rotaţie de către membrii Locotenenţei patriarhale.
Totodată, Sfântul Sinod a încredinţat episcopului-vicar Roman Ialomiţeanu locotenenţa de
arhiepiscop al Arhiepiscopiei Bucureştilor, iar episcopului-vicar Pimen Suceveanul
locotenenţa Arhiepiscopiei Iaşilor. Vezi Sumarul şedinţei Sfântului Sinod din 18 ianuarie
1990, în BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12. p. 105-106.
238
A se vedea articolul arhimandritului Batolomeu Anania, intitulat Părintele Cleopa, în
ziarul „România liberă” din 5 martie 1990.
119
Ilie Rusu
vorbit în mediile bisericeşti şi de alte persoane ca posibile succesoare ale

patriarhului Teoctist: episcopul Roman Ialomiţeanul, vicarul Arhiepiscopiei
Bucureştilor şi membru al Locotenenţei patriarhale, arhimandritul
Bartolomeu Anania, precum şi arhimandriţii Sofian Boghiu de la mănăstirea
Antim şi Ilarion Argatu de la mănăstirea Cernica. Dar toate aceste persoane
au refuzat categoric să se numere printre candidaţii la scaunul patriarhal.239
Pe de altă parte, Bisericile Ortodoxe surori au privit cu rezervă
retragerea patriarhului Teoctist. Deşi ele au fost informate oficial despre
existenţa unei Locotenenţe patriarhale, s-a constatat că ceilalţi patriarhi
ortodocşi au continuat să pomenească la Liturghie pe patriarhul Teoctist,
ceea ce putea fi interpretat ca o dovadă că ei nu recunoşteau canonicitatea
(legalitatea) retragerii sale 240.
Evocând acele momente, patriarhul Teoctist spunea: „Când mă aflam
în aşteptarea hotărârii Sfântului Sinod, în ianuarie 1990, la cererile
credincioşilor, monahilor şi preoţilor, am primit un mesaj scris cu mâna de
Preafericitul Patriarh Ignatie al Antiohiei, de Preafericitul Patriarh
Partenie al Alexandriei şi de Înalt Preasfinţitul Damaschin, în numele
Patriarhiei Ecumenice, exprimând opinia Bisericilor Ortodoxe surori
asupra greutăţilor prin care trecea Biserica noastră în acele momente
grele. Pentru mine, mesajul celor doi patriarhi apostolici, în numele
celorlalţi patriarhi ortodocşi, a fost determinant în schimbarea atitudinii
mele lăuntrice. Deşi în gândul meu hotărâsem să rămân la mănăstire, de
unde am fost luat pentru diferite slujiri, când am aflat însă de cererile
credincioşilor şi ale clerului de a reveni la responsabilitatea mea, şi când
am primit acest mesaj, pe care-l păstrez ca un document foarte preţios, am
239
Cf. Valeriu (Bartolomeu) Anania, Memorii, Editura Poliron, Iaşi, p. 677-678.
240
A se vedea scrisoarea patriarhului Ignatie al IV-lea al Antiohiei şi Întregului Orient,
trimisă din Geneva, la 30 martie 1990: „Dragă Frate, Ne găsim la Geneva, unde am
participat la reuniunea Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. I-am
întâlnit aici pe episcopii Nifon şi Daniel, iubiţii noştri fraţi, şi vă adresăm prezenta scrisoare
prin amabilitatea lor. Recentele evenimente ne-au întristat, dar sperăm că Domnul îşi va
apăra poporul Său din ţara dumneavoastră şi Biserica Ortodoxă Română va cunoaşte zile de
pace şi de dragoste, iar contribuţia sa va fi binecuvântată aşa cum a fost întotdeauna. Prea
iubite frate, ne rugăm pentru dumneavoastră şi vă asigurăm de sentimentele noastre de
prietenie şi dragoste. Suntem siguri că graţie ajutorului constant al lui Dumnezeu, veţi
continua să luptaţi pentru binele, pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române, care are
nevoie de prezenţa dumneavoastră, de devotamentul şi de contribuţia dumneavoastră. Îl
implorăm pe Bunul Dumnezeu să Vă apere şi să Vă ţină în viaţă pentru binele poporului şi
Bisericii Sale. În această perioadă pascală, Vă dorim să sărbătoriţi în bucurie cu poporul
dumneavoastră Învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi Vă rugăm să credeţi în dragostea
noastră frăţească”. Arhiva Administraţiei Patriarhale, Sectorul Relaţii Ext. Bisericeşti, dosar
65/1990, f. 18.
120
pus mai presus de toate ascultarea faţă de Sfântul Sinod. V-am împărtăşit
acest lucru, necunoscut în general, dar multe sunt necunoscute din acele
zile. Duhul Sfânt le va scoate odată la iveală”241.
Dar cel mai mult a contat în hotărârea Sfântului Sinod de a rechema pe
patriarhul Teoctist a fost refacerea sănătăţii sale şi, legată de aceasta, dorinţa
de a răspunde pozitiv numeroaselor cereri şi memorii înregistrate la
cancelaria Sfântului Sinod, prin care mii de persoane: preoţi, călugări şi
credincioşi, din diferite părţi ale ţării, au cerut revenirea sa pe scaunul de
patriarh242.
„În ianuarie 1990 – mărturiseşte patriarhul Teoctist –, dăruind
prioritate slujirii Bisericii, am cerut Sfântului Sinod retragerea mea în
liniştea unei chilii monahale, spre a da posibilitatea unui mai bun mers al
vieţii bisericeşti. Lucrurile însă au luat altă întorsătură. Aflându-mă la
spitalul Elias şi apoi la mănăstirea Sinaia, mi s-a adus la cunoştinţă că
monahii, preoţii şi credincioşii din Bucovina, Maramureş, Arad, Oltenia, pe
unde Dumnezeu mi-a purtat paşii ca ierarh, au depus cereri la Sfântul Sinod
pentru a mă chema la ascultarea de patriarh. Deşi în primul moment această
situaţie m-a tulburat, totuşi, o examinare lăuntrică m-a îndemnat să mă las în
voia Sfântului Sinod”243.
Desigur, au fost şi unele opinii, puţine la număr, care au considerat
inoportună revenirea patriarhului Teoctist. O astfel de opinie, de pildă, a
exprimat-o un grup de studenţi ai Institutului Teologic din Bucureşti şi o
parte dintre profesorii aceluiaşi institut244, precum şi unii intelectuali în
presa laică245. Din nefericire, unele afirmaţii din aceste articole de presă n-
au fost făcute cu bună credinţă şi cu bune intenţii, ci au pus în circulaţie
241
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. X, p. 251.
242
A se vedea aceste cereri în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, dosar 13/1990, 71 f.,
14/1990, 190 f şi 15/1990, 138 f.
243
Interviu acordat postului de radio România actualităţi, în ziua de luni, 10 mai 1999,
pentru emisiunea «Sfertul Academic», în „Pe treptele slujirii creştine”, vol. X, p. 554-555.
244
Vezi Memoriu către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 30 martie 1990,
semnat de rectorul şi secretarul şef al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în
„România liberă” nr. 91 din 8 aprilie 1990.
245
A se vedea grupajul de articole publicat în „România liberă” nr. 91 din 8 aprilie 1990:
Ispita, de Horia Bernea; Protest, semnat de între alţii de Sorin Dumitrescu, Romulus Rusan,
Ana Blandiana, Sînziana Pop, Alexandru Sahighian, Petre Mihai Băcanu, Dan Deşliu,
Iustin Marchiş, Ştefan Augustin Doinaş, Irinel Liciu, Victor Rebenciuc, Mihai Şora,
Gabriela Adameşteanu, Constantin Voicescu, Andrei Pleşu, Dan Grigore, Nicolae Breban,
Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Dan Hăulică; Ne-am întors de unde am plecat, de
Stelian Tănase; Un mare semn de întrebare, de Marcel Petrişor, precum şi O limpezire, de
Arhimandrit Bartolomeu Anania, în „România liberă” nr. 111 din 6 mai 1990.
121
Ilie Rusu
referiri mai mult sau mai puţin fondate şi adesea tendenţioase la adresa
Bisericii Ortodoxe Române246.
În aceste condiţii, Sfântul Sinod a considerat că este mai înţelept şi
mai folositor pentru Biserică să se evite o eventuală polarizare sau dezbinare
a clericilor şi credincioşilor în jurul a doi patriarhi: unul retras, dar
însănătoşit; şi altul ales de către o grupare a Bisericii şi care, probabil, ar fi
putut întâmpina greutăţi de recunoaştere a canonicităţii sale, atât în ţară, cât
şi peste hotare. Astfel, „Sfântul Sinod a optat pentru unitate şi canonicitate.
Rechemând pe patriarhul Teoctist, Sfântul Sinod nu a rechemat un patriarh
depus din treaptă, ci un patriarh căruia nu i-a acceptat de fapt în mod
canonic retragerea”247.
Ca urmare, la 3 aprilie 1990, Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă de
lucru, a desemnat o delegaţie sinodală, alcătuită din episcopul Gherasim al
Râmnicului, episcopul-vicar Roman Ialomiţeanul – membru al Locotenenţei
patriarhale şi episcopul-vicar Damaschin Severineanul, care a făcut o vizită
patriarhului Teoctist, la mănăstirea Sinaia, pentru a-i cunoaşte opinia în
cazul în care Sfântul Sinod ar hotărî să-l recheme în scaunul patriarhal,
aducând şi un acord scris din partea sa. În urma celor ce i s-au comunicat,
patriarhul Teoctist şi-a dat acordul scris, cum i s-a cerut, în care spune: „am
cugetat că, refăcându-mi sănătatea în urma tratamentului urmat, să dau
ascultare hotărârii Sfântului Sinod”248.
În dimineaţa zilei de 4 aprilie 1990, având în vedere acordul scris al
patriarhului Teoctist prin care înţelege să răspundă pozitiv la chemarea
Sfântului Sinod şi ţinând seamă că la Cancelaria Sfântului Sinod s-au primit
foarte multe cereri din partea clerului, mănăstirilor, protopopiatelor şi
credincioşilor pentru revenirea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, cu
unanimitatea voturilor, a hotărât rechemarea patriarhului Teoctist la
conducerea Bisericii Ortodoxe Române.
Cu privire la hotărârea ca patriarhul Teoctist să revină în scaunul
patriarhal pentru a prelua preşedinţia Sfântului Sinod şi celelalte atribuţii
legate de slujirea de Patriarh al României, Sfântul Sinod a dat publicităţii
următorul comunicat de presă:
„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în examinare
numeroase memorii şi cereri ale preoţilor, mânăstirilor şi credincioşilor din
cuprinsul Patriarhiei Române, prin care se exprimă dorinţa ca Preafericitul
246
Vezi clarificările făcute în acest sens de Nicolae Stoicescu, ministrul Cultelor, în Câteva
precizări la o „pagină creştină”, din „România liberă” nr. 105 din 29 aprilie 1990.
247
Daniel Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, Sfântul Sinod a optat
pentru unitate, în „VO, an II (1990), nr. 9-10 din 1-30 mai, p. 8.
248
Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, dosar 35/1990, f. 27.
122
Părinte Patriarh Teoctist să revină în scaunul patriarhal şi analizănd şi alte

opinii exprimate în şedinţa din 4 aprilie 1990, a hotărât, în unanimitate, să-l
recheme pentru a prelua preşedinţia Sfântului Sinod şi celelalte atribuţii
legate de slujirea de Patriarh al României.
Hotărârea se întemeiază şi pe faptul că Sfântul Sinod, în unanimitate,
în şedinţa din 18 ianuarie 1990, pe temeiuri canonice, nu a acceptat
retragerea P.F. Patriarh, ci doar a respectat dorinţa sa bazată pe motive de
sănătate. La aceasta se adaugă faptul că, întrucât şi-a refăcut sănătatea,
P.F. Patriarh şi-a dat acordul de a reveni să-şi împlinească îndatoririle de
arhipăstor care, potrivit canoanelor şi legiuirilor Biserici Ortodoxe
Universale, nu trebuie să părăsească turma duhovnicească.
Revenirea Preafericitului Părinte Teoctist la slujirea sa de
întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române este conformă cu rânduiala
canonică a Patriarhiei Române în raporturile ei cu celelalte Biserici
Ortodoxe Autocefale surori din lume.
Nu se poate omite nici faptul că unele dintre acestea şi-au pus
întrebări asupra canonicităţii şi legalităţii bisericeşti a retragerii sale,
continuând să-l pomenească la slujbe ca Întâistătător al BOR.
Sfântul Sinod este încredinţat că această hotărâre va contribui la
întărirea unităţii Biserici strămoşeşti şi la consolidarea activităţii de slujire
pastorală şi misionară, atât de necesară astăzi”249.
Urmare acestei hotărâri, şedinţa sinodală a fost suspendată şi o
delegaţie de ierarhi, formată din IPS Mitropolit Nicolae al Banatului şi PS
Episcop Epifanie al Buzăului, s-a deplasat la mănăstirea Sinaia pentru a-i
duce la cunoştinţă patriarhului Teoctist hotărârea Sfântului Sinod şi a-l
invita la şedinţa acestuia. Patriarhul Teoctist, însoţit de ierarhii delegaţi, a
revenit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti în după-amiaza zilei de 4
aprilie 1990 şi a fost întâmpinat la catedrală de credincioşi, preoţi şi membri
ai Sfântului Sinod, prezenţi la şedinţa sinodală. Şedinţa Sfântului Sinod din
4 aprilie 1990 a fost prezidată de patriarhul Teoctist250.
Aşadar, revenirea patriarhului Teoctist în fruntea Bisericii Ortodoxe
Române a fost impusă pe calea cea mai democrat-canonică, adică printr-o
puternică reacţie din partea clerului, monahismului şi maselor de credincioşi
care au ştiut, spre cinstea lor, să-şi impună voinţa de jos în sus. Sfântul
Sinod, autoritatea canonică supremă, a interpretat corect această voinţă
populară şi i-a dat urmare.
249
Cf. VO, an II (1990), nr. 7-8 din 1-30 aprilie, p. 8.
250
Şedinţa Sfântului Sinod din 3-4 aprilie 1990, în BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 134.
123
Ilie Rusu
Rechemarea patriarhului Teoctist la slujirea patriarhală, după

retragerea la care se hotărâse în urma unei acţiuni concertate de calomniere
şi invective, dusă de un grup de presiune şi de unele personalităţi care au
folosit în acest scop mass-media, a fost fără îndoială soluţia cea mai
înţeleaptă adoptată de Sfântul Sinod pentru a pune capăt încercării de
destabilizare şi umilire a Bisericii Ortodoxe Române, cea mai vitală şi mai
puternică instituţie din România, stâlp al rezistenţei morale a poporului
român în faţa atâtor adversităţi istorice. Rămâne, totuşi, un fapt remarcabil
că patriarhul Teoctist a fost singurul şef de cult din ţara noastră care a
considerat din propria-i conştiinţă să se retragă, dar cu motive de sănătate şi
vârstă înaintată, „acceptând consecinţele unor conformisme politice în care a
fost departe de a fi singular şi de a deţine recordul gesturilor de obedienţă,
colachie şi colaborare cu dictatura defunctă”251.
Dând ascultare acestei chemări, patriarhul Teoctist şi-a reluat slujirea
pentru care a fost ales în noiembrie 1986252.
După revenirea în Scaunul patriarhal, cu înţelepciune şi demnitate, a
asigurat în lucrarea Bisericii puntea continuităţii, a trecerii cu nădejde
ziditoare de la întuneric la lumină, de la suferinţă la libertate, aducătoare nu
numai de binefacere şi mângâiere, dar şi de dificultăţile impuse de
251
Adam Popescu, Un act de înţelepciune şi demnitate, în ziarul „Alianţa”, nr. 1 din aprilie
1990, p. 2.
252
S-a pornit atunci în presă o a doua agresiune împotriva patriarhului Teoctist şi a
Bisericii Ortodoxe Române, încercându-se redeschiderea chestiunii „Telegramei”, spre a
demonstra că repunerea în drepturi a Patriarhului echivala cu sprijinul acordat unui om ce
comisese o atât de mare trădare faţă de eroii martiri ai Revoluţiei Române. Vezi articolul
nesemnat Primăvara patriarhului în revista „Flacăra”, din 1 aprilie 1990, în care se spune:
„Va fi reînscăunat patriarhul Teoctist, cel care înainte de 22 decembrie a adresat
dictatorului Ceauşescu sinistra telegramă de condamnare a Timişoarei”. A treia campanie
de presă contra patriarhului Teoctist, prin metode incalificabile şi dezonorante pentru cei
care le-au folosit, va fi declanşată după vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, între 3-
5 mai 1999, care a deschis o eră nouă în istoria Creştinismului universal. Un pretins
cercetător a afirmat într-o emisiune la The Money Channel că patriarhul Teoctist a fost
„agent influent al Securităţii”, iar un gazetar l-a încriminat că ar fi avut în tinereţe
„înclinaţii” homosexuale şi că ar fi participat a devastarea sinagogii de pe strada Antim de
către legionari. Vezi aceste acuzaţii lipsite total de valoare probatorie în ziarele
„Evenimentul zilei” din 15 ianuarie 2001, p. 2 şi „Libertatea” din 22 martie 2001, p. 8-9. Să
nu se treacă cu vederea nici articolul denigrator „Omul cu masca de fiere”, publicat în
„România literară” de Mircea Mihăieş. Asemenea acte de „falsificare a adevărului şi de
manipulare a opiniei publice împotriva Patriarhului, aveau scopul de a crea condiţiile pentru
demolarea prestigiului omului şi a instituţiei reprezentate de el”. Cf. Eugen Alexandru
Niculescu, Agresiunea împotriva patriarhului Teoctist şi a Bisericii Ortodoxe Române, în
ziarul „Identitatea românească”, an II (2001), nr. 2, p. 2-3.
124
provocările schimbării. Încurajat de ierarhii cei mai dinamici din Sinod şi

sprijinit de întreg Sfântul Sinod, patriarhul Teoctist a folosit libertatea
obţinută în decembrie 1989 spre slava lui Dumnezeu şi binele Bisericii şi
neamului. În agitaţia postcomunistă, Patriarhul şi Sinodul au trebuit să facă
faţă unor provocări copleşitoare, cum ar fi prozelitismul sectar, presiunea
greco-catolică furibundă sau ispitele politice. Patriarhul Teoctist n-a fost
omul nici unui partid politic şi al nici unui politician.. A fost şi a rămas omul
Bisericii.
2.9. Activitatea pastoral-misionarã
După 1989, sub păstorirea patriarhului Teoctist s-au înfiinţat 12 noi

eparhii în ţară, a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, s-a înfiinţat
Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord
şi Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi Meridională,
precum şi Episcopia Ortodoxă Română pentru românii din Ungaria şi
Episcopia Ortodoxă Română pentru românii din Serbia. De asemenea, au
fost înfiinţate sau reactivate peste 400 de mănăstiri şi schituri, s-au construit
peste 2.000 de noi biserici şi s-a realizat diversificarea şi reintegrarea
învăţământului teologic preuniversitar şi universitar în învăţământul public,
concomitent cu introducerea predării religiei în şcolile de stat şi
reintroducerea asistenţei religioase în armată, spitale, azile, orfelinate,
cămine de bătrâni, penitenciare. Totodată, sub patronajul Bisericii Ortodoxe
Române s-au înfiinţat peste 230 de instituţii sociale pentru toate categoriile
defavorizate. Au fost organizate campanii umanitare la nivel naţional pentru
ajutor de primă necesitate în cazul unor calamităţi naturale, dar şi programe
în parteneriat cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii
nonguvernamentale privind combaterea sărăciei, violenţei domestice,
traficului de fiinţe umane, consumului de droguri, prevenirii HIV/SIDA şi
cancerului, însoţite de acţiuni de integrare socială.
Ca arhiepiscop al Bucureştilor a iniţiat şi a pus în lucrare restaurarea,
construirea sau reconstruirea de noi biserici şi mănăstiri, între care:
mănăstirile Ghighiu, Chei, Zamfira, Plumbuita, Căldăruşani, Ţigăneşti,
Pasărea, Cernica, Suzana, Ciorogârla, Comana, Turnu (reînfiinţată), Oisiota
(reînfiinţată), schiturile Crasna, Jercălăi, Darvari (reînfiinţat) şi bisericile:
Schitul Maicilor (redeschisă), Mihai Vodă (redeschisă), Sf. Ilie-Rahova
(redeschisă), Sf. Spiridon-Vechi (reconstruită pe amplasamentul iniţial), Sf.
Grigorie Palama – Politehnică, Schimbarea la Faţă – Drumul Teberei, Sf.
Antonie – Titan, Sf. Ilie – Titan, Adormirea Maicii Domnului – Titan, Sf.
Antonie – Drumul Taberei (toate nou construite în Bucureşti), precum şi
125
Ilie Rusu
peste 15 biserici şi capele construite în incinta spitalelor, penitenciarelor şi a

unor unităţi militare, la care se adaugă alte multe lăcaşuri de cult construite,
reconstruite sau repictate în parohiile din cuprinsul Eparhiei Bucureştilor. Se
adaugă construirea noului cămin al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, şi
restaurarea şi extinderea Reşedinţei patriarhale, precum şi dobândirea prin
multe strădanii a blocului din Piaţa Unirii, construit în 1985 pe terenul
Bisericii253, a Palatului Patriarhiei, fostul Palat al Camerei Deputaţilor,
clădit între 1906-1907 pe Dealul Mitropoliei, la şapte metri de altarul
Catedralei254 şi a Complexului hotelier „Lebăda”, ridicat pe terenul fostei
mănăstiri Sf. Pantelimon, demolată în 1986255.
Duminică de duminică şi la marile praznice bisericeşti, patriarhul
Teoctist a oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală din Bucureşti şi a
rostit cuvânt de învăţătură pentru credincioşi; a hirotonit arhierei, preoţi şi
diaconi; a slujit şi a predicat la hramul unor biserici şi mănăstiri. A
participat şi a rostit cuvânt de învăţătură în faţa profesorilor şi studenţilor la
deschiderea şi la închiderea anului şcolar la Seminarul Teologic şi la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, precum şi la sărbătoarea hramurilor
acestor instituţii de învăţământ teologic; a participat la deschiderea anului
şcolar la unele licee din Bucureşti şi din judeţele Ilfov şi Prahova, rostind şi
cuvânt de învăţătură pentru elevi şi profesori.
Patriarhul Teoctist a prezidat şi a rostit cuvântări adecvate la
deschiderea şi închiderea şedinţelor Sfântului Sinod, Adunării Naţionale
Bisericeşti, Consiliului Naţional Bisericesc, Consiliului Eparhial şi Adunării
Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. S-a întâlnit cu preoţii din
protoieriile Arhiepiscopiei Bucureştilor atât la conferinţele trimestriale
preoţeşti, dar şi cu alte prilejuri (1 Ianuarie, de Paşte şi de Crăciun), cărora
le-a vorbit despre necesitatea revigorării lucrării pastorale şi misionare în
raport cu cerinţele mereu sporite ale Bisericii şi ale societăţii.
Patriarhul Teoctist a făcut şi o serie de vizite canonice în ţară. Astfel,
între 1-3 iunie 1991, la invitaţia episcopului Andrei, a efectuat o vizită
pastorală în Eparhia Alba Iuliei, prilej cu care a târnosit noua biserică din
Valea Largă, judeţul Mureş, şi a oficiat slujba punerii pietrei de temelie a
unei noi biserici în oraşul Luduş, jud. Mureş, adresând mulţimii
253
Hotărârea Guvernului nr. 985/1990, în „Monitorul Oficial” nr. 134 din 18 iunie 1992.
254
Ibidem, nr 941/1996, în „Monitorul Oficial” nr. 265 din 28 octombrie 1996.
255
Ibidem, nr. 1087/2000, în „Monitorul Oficial” nr. 565 din 15 noiembrie 2000.
126
credincioşilor un cuvânt de învăţătură şi sfat părintesc pentru întărirea lor în

credinţa ortodoxă256.
La invitaţia episcopului Justinian, între 5-7 iunie 1992, a făcut o vizită
pastorală în Eparhia Maramureşului şi Sătmarului. Programul vizitei a
cuprins întâlnirea cu autorităţile locale, vizitarea bisericii noi din Baia
Sprie, târnosită în 1985, prilej cu care a adresat un cuvânt de învăţătură
credincioşilor veniţi în întâmpinare, vizitarea „Cimitirului săracilor”, situat
în apropierea Tisei, a troiţei ridicată în 1990 în memoria omului politic Iuliu
Maniu (1873-1953), în faţa căreia a oficiat o slujbă de pomenire, asistarea la
slujba Vecerniei oficiată în biserica ucraineană din localitatea Ruscova şi
vizitarea mănăstirii Moisei. Momentul culminant al vizitei l-a constituit
sfinţirea de către patriarhul Teoctist, împreună cu ierarhul locului, a bisericii
din localitatea Moisei, în prezenţa unui mare număr de credincioşi257.
Între 13-15 octombrie 1994, la invitaţia episcopului Timotei, a
clerului şi credincioşilor, patriarhul Teoctist a făcut o vizită pastorală în
eparhia Aradului. Itinerarul pastoral a cuprins sfinţirea bisericii din parohia
Şagu; vizitarea mănăstirii Hodoş-Bodrog,; oficierea unei slujbe de pomenire
la mormintele lui Vasile Goldiş, Şt. Cicio Pop şi Leon Suciu, militanţi ai
Unirii şi ctitori ai Asociaţiei ASTRA, din cimitirul „Eternitatea” din Arad;
participarea la deschiderea lucrărilor celei de-a 90-a adunări generale a
Asociaţiunii ASTRA, ţinută la Teatrul de stat din Arad, unde a ţinut şi o
cuvântare; vizitarea şantierului noii catedrale episcopale din Arad. De la
Arad, între 16-19 octombrie 1994, patriarhul Teoctist a făcut o călătorie
misionară în Ungaria, unde a vizitat parohiile româneşti din Gyula,
Micherechi şi Budapesta. Reîntorcându-se din Ungaria, la 19 octombrie
1994, patriarhul Teoctist, însoţit de episcopul Timotei, s-a întâlnit cu
studenţii şi cadrele didactice ale Universităţii „Aurel Vlaicu” din Arad,
cărora le-a adresat un cuvânt de învăţătură, după care, răspunzând invitaţiei
prefectului, a vizitat Casa de protocol a Prefecturii Arad. La întoarcere, în
drum spre Bucureşti, patriarhul Teoctist a făcut un popas la Deva, unde a
vizitat catedrala oraşului şi sediul protopopiatului, şi la reşedinţa episcopală
a Episcopiei Râmnicului, unde s-a întâlnit cu episcopul Gherasim al
Rîmnicului258.
256
Protos. Teofan Savu, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
Transilvania, BOR, an CIX (1991), nr. 7-9, p. 8-19.
257
Diac. Emilian Corniţescu, Târnosirea bisericii din Moisei, jud. Maramureş, de către
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 14- 29.
258
Diac. Constantin Nicolae, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
Eparhia Aradului, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p.66-96.
127
Ilie Rusu
În ziua de duminică, 26 iulie 1988, la invitaţia episcopului Epifanie al

Buzăului, patriarhul Teoctist a participat la festivitatea sărbătoririi a 150 de
ani de la înfiinţarea Seminarului teologic din Buzău. Cu acest prilej,
patriarhul Teoctist a asistat la Sfânta Liturghie, oficiată în catedrala
episcopală de către ierarhul locului, înconjurat de preoţi şi diaconi, şi a
adresat la sfârşitul slujbei credincioşilor prezenţi îndemnuri părinteşti de
păstrare a dreptei credinţe şi a frumoaselor tradiţii româneşti. După Sfânta
Liturghie, patriarhul Teoctist a fost invitat în sala de festivităţi a
Seminarului teologic, unde s-a desfăşurat momentul aniversar, în cadrul
căruia a rostit o cuvântare în care s-a referit la învăţământul teologic din
Biserica Ortodoxă Română şi a felicitat pe ostenitorii Seminarului din
Buzău pentru munca depusă259.
La invitaţia episcopului Ioan Mihălţan, între 1-5 iunie 1995, patriarhul
Teoctist a făcut o vizită pastorală în Eparhia Oradiei. Cu acest prilej, în ziua
de 2 iunie 1995, patriarhului Teoctist s-a acordat titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii din Oradea. Itinerarul pastoral a cuprins participarea
la slujba Vecerniei oficiată de ierarhul locului la mănăstirea de maici
„Sfânta Cruce” de la marginea oraşului, reînfiinţată în 1992, vizitarea
întreprinderii „Exim” din comuna Diosig, unde lucrează laolaltă români,
maghiari şi slovaci, a bisericuţei de lemn din staţiunea Băile Felix, cu regim
liturgic de mănăstire şi a bisericii din comuna Ceica. Un moment important
al vizitei pastorale l-a constituit întâlnirea patriarhului Teoctist cu preoţii şi
credincioşii din Beiuş, la catedrala oraşului, cărora le-a adresat un cuvânt de
învăţătură şi de binecuvântare. In drum spre staţiunea montană „Stâna din
Vale”, patriarhul Teoctist a făcut un popas în localitatea Rieni, unde a vizitat
unitatea industrială „Transilvania” şi la biserica din satul Budureasa.
Revenind la Oradea, în ziua de duminică 4 iunie 1995, patriarhul Teoctist,
înconjurat de mitropolitul Antonie al Ardealului şi de episcopii Ioan al
Oradiei şi Ioan al Covasnei şi Harghitei, de preoţi şi diaconi, a oficiat
Sfânta Liturghie pe un podium amenajat pe locul unde va fi înălţată noua
catedrală episcopală (Piaţa Independenţei), în prezenţa unei mulţimi de
credincioşi şi a reprezentanţilor autorităţilor locale, cărora le-a vorbit la
sfârşitul slujbei despre rosturile vieţii lor spirituale şi morale260.
La invitaţia arhiepiscopului Bartolomeu al Clujului şi a episcopului
Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, între 15-17 august 1998,
patriarhul Teoctist a făcut o nouă vizită pastorală în Transilvania. În
259
Arhim. Casian Crăciun, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Seminarul
teologic din Buzău, BOR, an CVI (1988), nr. 5-6, p. 50-66.
260
Pr. Alexandru-Armand Munteanu, Vizita pastorală a Prefericitului Părinte Patriarh
Teoctist în eparhia Oradiei, BOR, an CXIII (1995), nr. 7-12, p. 45-118.
128
Arhiepiscopia Clujului, patriarhul Teoctist a oficiat Sfânta Liturghie la

hramul mănăstirii Nicula („Adormirea Maicii Domnului”), la care se adună
an de an, în 15 august, sute de mii de credincioşi, cărora le-a adresat la
sfârşitul slujbei un cuvânt părintesc de învăţătură. Cu acest prilej, împreună
cu arhiepiscopul Bartolomeu, patriarhul Teoctist a hirotonit în arhiereu pe
arhimandritul Vasile Fluieraş, ales de Sfântul Sinod în postul al II-lea de
episcop-vicar al Eparhiei Clujului261. În după amiaza aceleaşi zile, patriarhul
Teoctist s-a îndreptat spre Baia Mare, reşedinţa Episcopiei Maramureşului şi
Sătmarului. În drum spre Baia Mare, patriarhul Teoctist a făcut un scurt
popas la mănăstirea Recea, unde a fost întâmpinat de episcopul Justinian al
Maramureşului şi Sătmarului, de preoţi şi credincioşi, cărora le-a împărtăşit
bucuria de a reveni în Maramureş. După o scurtă oprire la Baia Mare,
patriarhul Teoctist şi însoţitorii săi, au traversat muntele Gutâi, au coborât în
jos pe Mara, până la Vadul Izei, şi au înnoptat la mănăstirea Bârsana. A
doua zi, 16 august, dimineaţă, patriarhul Teoctist, ajuns în oraşul Sighet,
unde a oficiat slujba de târnosire a unei noi bisericii, urmată de Sfânta
Liturghie, în prezenţa unei mulţimi de credincioşi, cărora le-a vorbit despre
rolul Bisericii Ortodoxe în viaţa poporului român. În cursul după-amiezii,
patriarhul Teoctist a vizitat penitenciarul Sighet, în spaţiul căruia s-a
amenajat un „Memorial”, unde a oficiat un parastas şi a evocat memoria
victimelor comunismului din acest penitenciar. De la Sighetul-Marmaţiei,
patriarhul Teoctist s-a îndreptat către mănăstirea Rohia, făcând un scurt
popas în oraşul Tg. Lăpuş. După o noapte petrecută la Rohia, a doua zi a
plecat spre Bucureşti262.
Răspunzând invitaţiei episcopului Calinic, între 28-30 mai 1999,
patriarhul Teoctist a făcut o vizită pastorală în Eparhia Argeşului şi
Muscelului, prilej cu care a participat la festivităţile prilejuite de aniversarea
a 640 de ani de la aşezarea primului Scaun mitropolitan la Curtea de Argeş.
Primul popas a fost la Universitatea din Piteşti, în după-amiaza zilei de 28
mai, unde, în prezenţa autorităţilor locale şi a unor invitaţi, Senatul
universitar i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al acestei universităţi,
pentru activitatea pe tărâm cărturăresc şi pentru contribuţia la afirmarea
valorilor culturale şi patrimoniale ale Bisericii. În continuare, sâmbătă
dimineaţa, 29 mai, patriarhul Teoctist şi episcopul Calinic, ierarhul locului, au
participat la sărbătorirea a 30 de ani de la înfiinţarea Brigăzii 4 şi a Batalionului
33 vânători de munte din Curtea de Argeş, apoi, au asistat la slujba Te Deum-
ului oficiat în Catedrala mănăstirii Curtea de Argeş, la sfârşitul căruia a
261
Hramul mănăstirii Nicula, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 153-164.
262
Justin Hodea Maramureşanul, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Eparhia
Maramureşului şi Sătmarului, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 165-179.
129
Ilie Rusu
adresat un cuvânt duhovnicesc slujitorilor şi credincioşilor prezenţi. După

Te Deum, patriarhul Teoctist a participat la sesiunea de comunicări
ştiinţifice dedicate primei Mitropolii de la Curtea de Argeş, desfăşurată în
Sala Manole a Palatului episcopal. În cursul după-amiezii, patriarhul
Teoctist a vizitat Aşezământul pentru copii „Sf. Cristofor”, înfiinţat de
Fundaţia „Romanian Children’s Aid”, iar seara a asistat la concertul de
muzică sacră oferit de corul Facultăţii de teologie din Piteşti, corul „Orfeu”
din Curtea de Argeş şi corul „Preludiu” din Bucureşti. Duminică dimineaţa,
30 mai, patriarhul Teoctist şi episcopul Calinic au săvârşit Sfânta Liturghie
în Catedrala mănăstirii Curtea de Argeş, în prezenţa unei mulţimi de
credincioşi din localitate şi împrejurimi. După slujbă, patriarhul Teoctist a
adresat celor prezenţi un cuvânt de învăţătură şi de binecuvântare263.
În ziua de 6 iulie 1999, patriarhul Teoctist a făcut o vizită pastorală în
Episcopia Alexandriei şi Teleormanului, la invitaţia episcopului Galaction,
pentru a sfinţi noul sediu administrativ al acestei episcopii. La Catedrala
episcopală, unde s-a săvârşit un Te Deum, întâistătătorului Bisericii a
fost întâmpinat de preoţi şi credincioşi, dar şi de oficialităţile oraşului şi ale
judeţului. După sfinţirea corpului de clădire unde funcţionează birourile
administraţiei eparhiale, patriarhul Teoctist a vizitat magazinul de obiecte
bisericeşti, iar la întoarcere spre Bucureşti a făcut un popas la mănăstirea de
maici „Sfânta Treime” din Drăgăneşti, Vlaşca, înfiinţată cu un an în urmă şi
a cărei biserică se află în construcţie264.
La invitaţia episcopului Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, a
episcopului Ioan al Covasnei şi Harghitei şi arhiepiscopului Andrei al Alba
Iuliei, între 13-15 august 2000, patriarhul Teoctist a făcut o nouă vizită
pastorală în Transilvania. În Episcopia Maramureşului şi Sătmarului,
patriarhul Teoctist a resfinţit biserica cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului” din oraşul Tăşnad. După sfinţire, Întâistătătorul Bisericii a
oficiat Sfânta Liturghie pe un podium special amenajat în curtea bisericii, în
prezenţa unei mulţimi de credincioşi, de preoţi şi monahi, la sfârşitul căreia
a rostit un pilduitor cuvânt de învăţătură. Itinerarul pastoral în această
eparhie a mai cuprins vizitarea bisericii cu hramul „Sfântul Dimitrie”, aflată
în construcţie, din oraşul Carei. În Arhiepiscopia Alba Iuliei, patriarhul
Teoctist a poposit la mănăstirea Recea, unde a vizitat biserica mănăstirii, la
a cărei pictură se lucrează şi s-a întâlnit cu maicile din obşte, cărora le-a
adresat cuvinte de îndemn spre muncă şi rugăciune. În Episcopia Covasnei
263
Pr. Lucian Grigore, Vizita în Argeş a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist (28-30
mai 1999), BOR, an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 222-227.
264
Pr. Gh. Popa, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Episcopia
Alexandriei şi Teleormanului, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 11-17.
130
şi Harghitei, patriarhul Teoctist a vizitat centrul eparhial din Miercurea

Ciuc, mănăstirea Făgeţel şi a sfinţit mănăstirea Izvoru Mureşului, cu hramul
„Adormirea Maicii Domnului”, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor
locale şi a mii de credincioşi, cărora le-a adresat un însufleţitor cuvânt de
învăţătură265.
La invitaţia episcopului Timotei al Aradului, în 6 octombrie 2001,
patriarhul Teoctist a făcut o vizită pastorală în municipiul Petroşani, pentru a
sfinţi noua biserică de lemn cu hramul „Sfânta Muceniţă Varvara”,
ocrotitoarea minerilor. Itinerariul călătoriei, în drum spre Petroşani, trecând
prin judeţul Gorj, a dat prilej mitropolitul Teofan al Olteniei să-l invite pe
patriarhul Teoctist să poposească pe meleagurile oltene. Astfel, vizita
pastorală a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române s-a desfăşurat atât în
Epscopia Aradului, cât şi în Arhiepiscopia Craiovei şi a durat trei zile, între
6-8 octombrie 2001. În Arhieiscopia Craiovei, patriarhul Teoctist a vizitat
mănăstirea Polovraci, din judeţul Gorj, Coloana Infinitului a lui Constantin
Brâncuşi din municipiul Tg. Jiu, şi mănăstirea Lainici, unde a şi înnoptat. În
Episcopia Aradului, după sfinţirea noii biserici de lemn din municipiul
Petroşani, la care au asistat câtorva mii de credincioşi, patriarhului Teoctist i
s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Valea Jiului” din
Petroşani, în prezenţa membrilor Senatului universitar, a reprezentanţilor
autorităţilor locale, a numeroşi profesori, preoţi şi studenţi. În continuare,
patriarhul Teoctist a poposit la sediul Primăriei Petroşani, unde i s-a acordat
diploma de Cetăţean de onoare al acestui municipiu şi s-a întâlnit cu
membrii Consiliului municipal, după care a asistat la slujba Vecerniei în
Catedrala „Sfânta Treime” din localitate, unde se adunase numeroşi
credincioşi, cărora le-a adresat un cuvânt de învăţătură duhovnicească. La
întoarcere, în drum spre Bucureşti, patriarhul Teoctist a vizitat sediul
Prefecturii judeţului Gorj, unde s-a întâlnit cu membrii Consiliului judeţean
şi cu alţi reprezentanţi ai autorităţilor locale. Ultimul popas în judeţul Gorj a
fost la mănăstirea Cămărăşasca, de curând înfiinţată, unde s-a întâlnit cu
soborul maicilor şi cu numeroşi credincioşi, între care elevi şi profesori din
Târgul Cărbuneşti, cărora le-a împărtăşit sfaturi părinteşti266.
În perioada 5-7 decembrie 2001, patriarhul Teoctist, răspunzând
invitaţiei arhiepiscopului Bartolomeu, a făcut o vizită pastorală la Cluj-
Napoca, pentru a participa la aniversarea a 80 de ani de la reactivarea
265
Diac. Dragoş Iordachi, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Tăşnad şi
Izvoru Mureş, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 222-237.
266
Arhim. Rafael Ghiţă, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
Episcopia Aradului şi Arhiepiscopia Craiovei (6-8 octombrie 2001), BOR, an CXIX
(2001), nr. 7-12, p. 30-60.
131
Ilie Rusu
Episcopiei ortodoxe de Vad şi Feleac, cu reşedinţa la Cluj, sub păstorirea

primului episcop al acestei eparhii, Nicolae Ivan. Primul popas al
patriarhului Teoctist în Arhiepiscopia Clujului a fost la mănăstirea Nicula,
unde s-a închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi a
vizitat şantierul deschis pentru construirea unei noi biserici în incinta
mănăstirii, alături de cea veche, şi a unui complex mănăstiresc, din care vor
face parte un corp de chilii, o bibliotecă şi reşedinţa arhiepiscopală. În
municipiul Cluj-Napoca, patriarhul Teoctist a vizitat Centrul eparhial şi
noua biserică cu hramul „Schimbarea la Faţă”, aflată într-un stadiu avansat
de construcţie, urmând a se încheia finisajele interioare şi exterioare. În ziua
de 6 decembrie, când se prăznuieşte Sfântul Ierarh Nicolae, patriarhul
Teoctist, împreună cu arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului şi cu alţi ierarhi
ardeleni, invitaţi la acest eveniment, a oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala
arhiepiscopală din Cluj-Napoca, în prezenţa unei mulţimi de credincioşi, a
unor personalităţi politice, militare şi culturale locale şi centrale, şi a rostit
un cuvânt de învăţătură. După Sfânta Liturghie, patriarhul Teoctist a
participat, în sala de festivităţi a Facultăţii de teologie, la lansarea cărţii
„Scurt istoric al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi
Clujului”, a preotului prof. Alexandru Moraru, urmată de un concert de
cântece bisericeşti, prezentat de corul Seminarului teologic. În acest cadru
sărbătoresc, patriarhul Teoctist a primit din partea Prefecturii şi a
Consiliului judeţean Cluj, o Diplomă de recunoştinţă, cu prilejul împlinirii a
80 de ani de la reînfiinţarea vechilor eparhii ale Vadului şi Feleacului267.
La invitaţia episcopului Gherasim, între 26-28 septembrie 2003,
patriarhul Teoctist a făcut o vizită pastorală în Eparhia Râmnicului. Motivul
vizitei l-a constituit împlinirea a 500 de ani de la înfiinţarea Episcopiei
Râmnicului, care s-a sărbătorit în ziua de 26 septembrie, în Catedrala
episcopală din Râmnicu-Vâlcea, prin oficierea unei Liturghii solemne de
către patriarhul Teoctist, înconjurat de ierarhi ai Sfântului Sinod, în prezenţa
unei numeroase asistenţe, formată din credincioşi, preoţi, călugări şi
reprezentanţi ai autorităţilor de stat locale şi centrale. La sfârşitul slujbei au
rostit cuvântări patriarhul Teoctist şi ierarhul locului268.
La invitaţia arhiepiscopului Nifon, în ziua de duminică, 7 noiembrie
2004, patriarhul Teoctist a făcut o vizită pastorală în Arhiepiscopia
Târgoviştei, pentru a oficia slujba de sfinţire a mănăstirii Nucet din această
eparhie. Acest aşezământ monahal a fost ctitorit în anul 1501, pe temeliile
267
Diac. Costin Spiridon, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Cluj-Napoca,
BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 67-77.
268
Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Eparhia Râmnicului, BOR, an CXXI
(2003), nr. 7-12, p. 142-148.
132
unei biserici mai vechi de lemn, de către unchiul domnitorului Radu cel
Mare, pârcălabul Gherghina, împreună cu soţia sa Neaga, ca mănăstire de
călugări. În 1592, domnitorul Radu Mihnea, cu învoirea urmaşilor ctitorului
Gherghina, anume vornicul Ivaşcu şi clucerul Buzinca, a închinat
mănăstirea Nucet ca metoc mănăstirii Duşca din sudul Dunării. După
seculartizarea averilor mănăstireşti, în 1863, călugării greci părăsesc
mănăstirea, care se populează cu monahi români. Neîngrijiză, în 1930
ajunge în paragină, iar după cutremurul din 1940, avariindu-se grav, este
părăsită de călugări şi se desfiinţează ca mănăstire, devenind biserică de mir
pentru enoriaşii comunei Nucet. Prin hotărârea Sfântului Sinod din 1995
este reînfiinţată ca mănăstire de maici. În 1996, cu contribuţia unor donatori
şi sponsori, au început primele lucrări de consolidare a bisericii şi de
reconstruire a chiliilor, care s-au încheiat în 2004. La slujba de sfinţire,
oficiată de patriarhul Teoctist, împreună cu un sobor de ierarhi ai Sfântului
Sinod, a participat o mulţime de credincioşi din satele şi comunele vecine,
preoţi, călugări, cât şi reprezentanţi ai autorităţilor locale şi centrale, ai unor
instituţii culturale, economice, alţi invitaţi. La sfârşitul slujbei, patriarhul
Teoctist a binecuvântat pe cei prezenţi şi le-a adresat un cuvânt de
învăţătură, referindu-se la readucerea la viaţă a mănăstirii Nucet.269
2.10. Activitatea ecumenică
Personalitatea patriarhului Teoctist nu poate fi înţeleasă în adevărat ei

valoare dacă nu este privită şi în lumina bogatei sale activităţi desfăşurate de
reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române în aria Ortodoxiei şi în Mişcarea
Ecumenică: consolidarea legăturilor frăţeşti cu toate Bisericile Ortodoxe
(Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I ne-a vizitat de zece ori ţara în ultimii 17
ani), a relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică - de referinţă rămânând
întâlnirile patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al II-lea în 1989, 1999,
2002 - cu Bisericile Protestante şi cu organizaţiile ecumenice internaţionale;
deschiderea unei reprezentanţe a Bisericii Ortodoxe Române pe lângă
Uniunea Europeană, la Bruxelles.
În 4-5 ianuarie 1989, patriarhul Teoctist, făcând o escală la Roma, în
drum spre India, a încălcat interdicţia autorităţilor comuniste de la Bucureşti
şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea la Vatican270. A fost prima întâlnire
a unui Patriarh român cu un Papă. Patriarhul Teoctist a trecut sub tăcere
269
Gh. Vasilescu, Sfinţirea mănăstirii Nucet, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 343-351.
270
Cu Papa Ioan Paul al II-lea se întâlnise de mai multe ori şi-l cunoscuse în calitate de
arhiepiscop al Krakowiei şi primat al Poloniei în cadrul reuniunilor inter-bisericeşti pe
timpul când la rându-i era mitropolit al Moldovei.
133
Ilie Rusu
această întâlnire, nefăcând caz de acest act de „dizidenţă” ce a prevestit

parcă sfârşitul iminent al comunismului în România271. A vorbit mai pe larg
despre această întâlnire după zece ani, în ianuarie 1999, în ajunul vizitei
Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, într-o convorbire cu prof. univ. Dan
Zamfirescu şi relatată de acesta în ziarul „Identitatea Românească”. Iată ce
spune interlocutorul: „Ajuns la Roma, patriarhul Teoctist a avut surpriza să
constate că nu i se rezervase găzduire pentru o escală, ci o primire oficială,
cu cel mai înalt protocol şi cu anunţul că a doua zi, 5 ianuarie, la orele 11,
urma să fie primit de Papa Ioan Paul al II-lea. A comunicat la Bucureşti
acest program, precum şi faptul că va fi găzduit în Cetatea Vaticanului, în
locuinţa rezervată celor mai înalte grade ale ierarhiei catolice. Totul părea să
se desfăşoare normal.
Patriarhul pregătise ca daruri ediţia jubiliară a Bibliei de la Bucureşti
(1688-1988), recent reeditată în condiţii grafice ireproşabile, o broderie
artistică lucrată în stil popular românesc din Moldova şi o frumoasă icoană
pe sticlă din Maramureş. A doua zi, când urma să meargă la întâlnire, s-a
trezit cu ambasadorul român la Roma care i-a comunicat ordinul
Bucureştiului de a nu face această vizită. A replicat că această interdicţie
trebuia să-i fie anunţată din timp, ca să poată face o manevră diplomatică. L-
a asigurat pe ambasador că-şi asumă toată răspunderea şi că va explica totul
la întoarcere. După întâlnirea oficială, în cadrul cărei patriarhul Teoctist a
primit cea mai înaltă distincţie papală, Crucea Sfinţii Împăraţi Constantin şi
Elena pentru patriarhi, a urmat o întrevedere între patru ochi, fără martori
atunci şi fără mărturisiri azi, patriarhul Teoctist recunoscând doar că ea a
depăşit cu mult timpul prevăzut, precum şi surpriza că au apărut la final
fotografiile întrevederii, fără ca vreun fotograf să fi fost văzut de
cineva!”272.
În anii slujirii sale, patriarhul Teoctist a vizitat scaunele patriarhale
apostolice în frunte cu Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, precum şi
271
O succintă relatare a acestei întâlniri, ilustrată cu două fotografii, s-a consemnat în reportajul
despre vizita în India. Vezi Rus Remus, Mihai Hau, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe în India, BOR, an CVII (1989), nr. 1-2, p.
40-44. Din cauza restricţiilor impuse de autorităţile comuniste, publicaţiile bisericeşti aveau un
tiraj mic şi circulau numai în mediul bisericesc. Din această cauză evenimentul n-a fost cunoscut
în lumea laică, chiar şi pentru unii clerici a trecut neobservat.
272
Prof. univ. Dan Zamfirescu, Preafericitul Patriarh Teoctist s-a întâlnit cu Sanctitatea Sa
Papa Ioan Paul al II-lea împotriva voinţei lui Ceauşescu, „Identitatea Românească”, nr. 1
din ianuarie 1999, p. 4-6. In ziar au fost reproduse 8 fotografii ale acestei întîlniri. Alte trei
fotografii au văzut lumina tiparului în vol. Slujire Sfântă. Preafericitul Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Zece ani de la alegere şi întronizare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1996, p. 101-103.
134
celelalte Biserici Ortodoxe surori şi a participat la întâlnirile bisericeşti

iniţiate, cu diferite prilejuri, de organizaţiile intercreştine şi religioase
internaţionale, ducând pretutindeni pe unde a fost, în Europa, Asia,
America, o dată cu mesajul românesc de pace şi colaborare, în spiritul
înţelegerii şi al apropierii între oameni de naţiuni şi confesiuni diferite,
cuvântul Evangheliei bucuriei, al dragostei şi unităţii.
„Biserica noastră n-a fost izolată de lumea creştină şi cu atât mai puţin
de cea europeană – spunea patriarhul Teoctist - Greşeala a fost că n-am
mediatizat mai mult prezenţa ierarhilor şi profesorilor de teologie, a
studenţilor şi chiar a credincioşilor noştri la acest dialog. Un rezultat al
dialogului a fost şi întemeierea parohiilor ortodoxe române în ţările Europei,
încă de acum trei decenii, prin strădaniile unor tineri teologi trimişi acolo la
studii”273.
Luptător hotărât pentru pace şi militant plin de avânt al înţelegerii între
oameni şi popoare, încredinţat că Biserica creştină poate şi are datoria să
ajute lumea să se iubească, să conlucreze şi să alunge pentru totdeauna din
mijlocul ei neîncrederea, ura, vrăjmăşia şi vărsarea de sânge, patriarhul
Teoctist s-a făcut ascultat şi respectat, oriunde s-a aflat, de toţi cei cu care
venit în contact, mărturie stând despre această preţuire şi alegerea sa ca
membru al unor prestigioase instituţii teologice, de cultură şi cu caracter
ecumenic de peste hotare, precum şi decernarea unor importante distincţii şi
decoraţii străine, de stat şi bisericeşti.
A luat parte activă la lucrările instituţiilor ecumenice, la Consulul
Ecumenic al Bisericilor şi Conferinţa Bisericilor Europene, fiind ales în anul
1970 în Comitetul Consultativ al KEK. A binecuvântat sau a fost prezent la
sesiunile de dialog teologic ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica
Romano-Catolică, cu Vechii Catolici ai Uniunii de la Utrecht, cu Biserica
Anglicană, cu Biserica Evanghelică din Germania, cu Federaţia Mondială
Luterană. A făcut parte sau a condus delegaţii ale Bisericii Ortodoxe
Române în Armenia, Ungaria, Austria, Germania, Finlanda, Suedia, Elveţia,
Venezuela, India, Vatican etc. A iniţiat contacte şi relaţii cu personalităţi
remarcabile ale lumii contemporane, cu şefi de state şi guverne, întărind şi
dezvoltând astfel relaţiile internaţionale ale Bisericii Ortodoxe Române.
A organizat în fiecare an, de-a lungul a şapte zile, la sfârşitul lunii
ianuarie, începând din 1992, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea
creştină. A instruit şi îndrumat clerul să organizeze peste tot servicii de
rugăciune comună şi alte evenimente ecumenice pentru promovarea unităţii
creştine. Astfel, în cadrul diferitelor comunităţi creştine din România s-au
273
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Pe treptele slujirii creştine”, vol. X, p. 104.
135
Ilie Rusu
organizat întruniri, s-au rostit predici şi s-au oficiat slujbe ecumenice. La

Bucureşti, patriarhul Teoctist a participat şi a predicat în Catedrala
patriarhală la deschiderea sau închiderea Săptămânii de rugăciune pentru
unitatea creştină, în prezenţa reprezentanţilor Bisericilor creştine din
Capitală, a slujitorilor şi credincioşilor acestor Biserici274.
A sprijinit iniţiativa desfăşurării la Bucureşti, între 29 august şi 1
septembrie 1998, a celei de-a XII-a reuniuni internaţionale „Oameni şi
Religii”, având ca temă principală „Pacea este numele lui Dumnezeu.
Dumnezeu, omul, popoarele”, organizată de Comunitatea San’Egidio. În
cuvântul rostit la slujba Sfintei Liturghii din Catedrala patriarhală, în ziua de
duminică, 30 august 1998, săvârşită împreună cu patriarhii, întâistătătorii şi
reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe surori, în prezenţa preşedintelui
României, a unor cardinali şi clerici ai Bisericilor creştine participanţi la
reuniunea Comunităţii Sant’Egidio, patriarhul Teoctist spunea:
„Cu acest prilej se cuvine să amintim că Ortodoxia, în general, este
deschisă dialogului, înnoirii valorilor ei proprii şi tuturor acţiunilor
îndreptate spre refacerea unităţii în Hristos, pentru care El S-a rugat fierbinte
înainte de Răstignire. Singularizând această îndatorire de refacere a unităţii
la Biserica Ortodoxă Română, putem spune că aceasta a adeverit în istorie
că, păstrând neştirbită Tradiţia apostolică, ea a dăruit creştinismului
european experienţa ei de viaţă şi de gândire patristică, pildele de suferinţe
şi de sacrificii pentru Hristos şi a înfruntat persecuţii şi potrivnicii în
decursul timpului, ieşind biruitoare întru slujirea fiilor ei.
În dorinţa de a sluji acest sfânt scop, de a aduce înţelegere, apropiere şi
pace, valori de care are atâta nevoie lumea în căutarea adevărului şi
dreptăţii, am sprijinit iniţiativa preşedintelui României, pentru ca a XII-a
reuniune a Comunităţii Sant’Egidio să se desfăşoare la Bucureşti, văzând în
această adunare „Oameni şi religii” o posibilitate de cunoaştere, de
apropiere cu reprezentanţii religiilor nu numai creştine, ci şi necreştine, cu
scopul de înmănunchere a gândurilor îndreptate spre toţi făcătorii de pace.
Singuri şi înstrăinaţi unii de alţii nu ne putem împlini deplin datoriile ce le
avem fiecare dintre noi de a răspândi omenirii valorile proprii credinţelor
noastre, izvorâte din acelaşi adevăr veşnic al lui Dumnezeu.
Meditând şi rugându-ne lui Dumnezeu împreună pentru înţelegere şi
pace, putem să ne şi apropiem unii de alţii şi să dărâmăm zidul intoleranţei
şi să deschidem mai larg porţile iubirii. Dacă acest mileniu, pe care-l
274
Gh. Vasilescu, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştină, BOR, an CXI (1993),
nr. 1-3, p. 44-47; Pr. Valentin Fătu, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea ceştină, BOR,
an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 3-13.
136
încheiem, s-a deschis printr-o rană – cea a despărţirilor religioase – acum, la

sfârşitul lui, avem datoria cu toţii să vindecăm această rană. Împreună
suntem chemaţi să facem paşi pe calea dialogului, pentru apropiere, unitate
şi pace, în duhul adevărului şi al iubirii lui Hristos.
Biserica Ortodoxă Română preţuieşte dialogul teologic, în vederea
unităţii creştine, pentru că vede în el calea cea mai potrivită de a aduce în
actualitate tezaurul de credinţă din primele secole creştine”275.
Iar la încheierea lucrărilor acestei reuniuni ecumenice internaţionale,
în seara zilei de marţi, 1 septembrie 2998, în Piaţa Universităţii din
Bucureşti, patriarhul Teoctist preciza:
„Mileniul nostru a început prin sfâşierea unităţii Bisericii lui Hristos.
Sfârşitul aceluiaşi mileniu este marcat de apariţia preocupărilor de dialog pe
multe căi pentru refacerea unităţii pierdute. Marele merit al acestor căutări
este circulaţia valorilor creştine, specifice Bisericilor, prin cunoaştere,
dialog şi combaterea prozelitismului. Creştinismul apusean cunoaşte mai
bine spiritualitatea ortodoxă: liturghia, rugăciunea, icoana, monahismul, iar
creştinismul răsăritean cunoaşte mai bine rolul misiunii sociale a Bisericii
catolice. Reuniunea de acum arată că între creştinism şi celelalte vechi
religii s-au înfiripat legături pline de nădejde.
Paralel cu acestea, din nefericire, anumite concepţii şi curente dezbină
şi dezorientează viaţa umană şi aşa expusă atâtor riscuri provenite din
egoism, din decăderea morală, din lipsa iubirii. În acest domeniu remarcăm
adesea şi prezenţa unor tendinţe sincretiste, care aduc atingere diferenţelor
specifice doctrinelor unor religii. Exclusivismul, în diferitele lui forme, face,
de asemenea, multe victime. Se înţelege prea puţin că identitatea proprie se
menţine şi se întăreşte şi prin atitudinea de respect faţă de identitatea
celuilalt, cea ce, bine înţeles, nu exclude libertatea de conştiinţă.
Lumea de astăzi se află în continuare supusă egoismului, setei de
îmbogăţire în dauna semenului, nesocotindu-se, de asemenea, starea de
sărăcie şi de suferinţă în care se găsesc mulţi semeni ai noştri. Războiul face
victime în multe părţi ale planetei. De aceea, avem nevoie mai mult ca
oricând de a ne cunoaşte, de a ne apropia unii de alţii, de a ne îmbogăţi
sufleteşte unii pe alţii. Este tocmai ceea ce s-a urmărit prin organizarea la
Bucureşti a acestei reuniuni”276.
275
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Pe treptele slujirii creştine”, vol. X,
p. 238-239.
276
Ibidem, p. 246-247.
137
Ilie Rusu
2.11. Activitatea editorială şi publicistică
În timpul arhipăstoririi sale, activitatea editorială bisericească s-a

reorganizat şi diversificat, au fost retipărite, cu text diortosit şi prefaţate de
patriarhul Teoctist toate cărţile de slujbă, precum şi majoritatea manualelor
pentru învăţământul teologic seminarial şi universitar. De asemenea,
schimbul de reviste şi de cărţi de specialitate cu cele similare din
străinătate a sporit, organizându-se totodată simpozioane şi colocvii cu
teme de actualitate şi de interes pentru viaţa bisericească.
Activitatea publicistică personală a patriarhului Teoctist include o
monografie închinată mitropolitul Iacob Putneanul, reeditarea
Liturghierului românesc de la 1679 al mitropolitului Dosoftei, precum şi
colecţie în 18 volume de predici, cuvântări şi meditaţii, tipărită cu titlul
generic „Pe treptele slujirii creştine”, care însumează peste 15.000 de
pagini, cu aproximativ 1.500 de titluri, la care se adaugă circa 400 de
studii şi articole tipărite în revistele bisericeşti centrale şi mitropolitane,
între anii 1950-1979, necuprinse în această colecţie. Un alt studiu de
actualitate, despre care a conferenţiat la Fundaţia „Pro Oriente” din Viena,
este cel intitulat „Opera Sfântului Vasile cel Mare în viaţa culturală a
credincioşilor ortodocşi români”. De asemenea a colaborat la diferite
reviste şi publicaţii cu studii, articole, intervenţii la evenimente aniversare,
a semnat prefeţele unor cărţi de cult şi de zidire sufletească şi ale unor
almanahuri, monografii de mănăstiri şi biserici din cuprinsul Patriarhiei
Române, precum frumosul Cuvânt înainte cu care se deschide monografia
Biserica Voroneţ (Editura Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Mănăstirea
Neamţ, 1984). Patriarhul Teoctist a luat cuvântul la lansarea unor cărţi
teologice şi de cultură şi a acordat interviuri unor posturi de radio şi
televiziune din ţară şi de peste hotare.
Monografia dedicată mitropolitului Iacob Putneanul (1750-1760),
înaintaşul său pe scaunul Mitropoliei Moldovei, de 124 pagini, cu extrase
din scrierile acestuia şi rezumate în franceză, engleză şi germană, a fost
tipărită la Iaşi, în 1978. Cercetând cu migală epoca înaintaşului său,
autorul lucrării subliniază activitatea mitropolitului Iacob Putneanul pe
ogorul culturii româneşti, prin promovarea tipăriturilor în limba română,
fie punând să fie tălmăcite cu cheltuială proprie, fie prefaţându-le şi, mai
cu seamă, elaborând singur o serie de scrieri pentru trebuinţele spiritului
„neamului creştinesc”, între care Bucvarul, elaborat şi tipărit în 1755.
Totodată, autorul pune în evidenţă strădaniile mitropolitului Iacob
Putneanul pe tărâmul luminării poporului prin şcoală, în care scop a
înfiinţat o şcoală de slavoneşte, greceşte şi româneşte la Rădăuţi, iar după
138
retragerea sa la mănăstirea Putna, o „Academie duhovnicească” pentru

vieţuitorii de acolo. De asemenea, sunt puse în lumină meritele
mitropolitului Iacob Putneanul la păstrarea unităţii de neam şi de credinţă.
Astfel, iniţiind Sinodul de la Iaşi, din 1752, mitropolitul Iacob Putneanul
afirma că „atât în vremurile cele ce vom trăi noi, cât şi în cele viitoare ale
urmaşilor noşti, nici de cum obiceiul ţării să nu se mai calce, nici să se
strămute, ci oricând ca avea trebuinţă ţara de păstor la vreo eparhie, din
pământeni să se aleagă mitropolit sau episcop, iar strein nici o dată să nu
se primească”. Stăruind asupra contribuţiei mitropolitului Iacob Putneanul
la apărarea celor împilaţi şi nedreptăţiţi, autorul arată că la 1 iunie 1749, ca
episcop al Rădăuţilor, a luat parte, alături de ceilalţi episcopi ai Moldovei,
la adunarea de la Trei Ierarhi care a cerut într-un singur glas desfiinţarea
veciniei, pentru ca mai târziu, ca mitropolit, fără teamă că-şi primejduieşte
scaunul, s-a opus reintroducerii dării văcăritului. Ataşamentul înaltului
ierarh faţă de păturile nevoiaşe ale societăţii, subliniază autorul, a fost
reafirmat în februarie 1759, când, la „rugămintea domnitorului de a potoli
pe răzvrătiţi”, s-a aşezat în fruntea lor „şi s-a îndreptat spre curtea
domnească, cerând înlăturarea jafurilor”. Larga documentare, „profunda
înţelegere a epocii şi a rosturilor Bisericii în acele vremuri au permis
autorului să înfăţişeze cititorului, într-o frază mult şlefuită, complexa
personalitate a mitropolitului Iacob Putneanul, înaintaşul său de acum
două sute de ani pe scaunul mitropolitan al Moldovei, care a ştiut să se
identifice cu interesele majore ale neamului din rândul căruia s-a
ridicat”277.
Liturghierul românesc de la 1679 („Dumnezăiasca Liturghie”), al
altui înaintaş al său de la Iaşi, poet şi liturgist, mitropolitul Dosoftei, a
fost retipărit, în 1980, în ediţie transliterată. Cu acest prilej a întreprins
şi un studiu asupra importanţei introducerii limbii vorbită de popor în
slujbă, intitulat Mitropolitul Dosoftei – ctitor al limbajului liturgic
românesc (p. V-XLIV). După o cercetare minuţioasă şi atentă a tuturor
cărţilor de slujbă tipărite în româneşte împreună cu predosloviile lor şi a
Dumnezăeştii Liturghii în special, autorul studiului reliefează, într-o
admirabilă sinteză, elementele definitorii ale limbajului liturgic românesc
creat de mitropolitul Dosoftei: lexic adecvat şi bogat, expresivitate
artistică, claritate şi muzicalitate, toate strâns legate de vorbirea aleasă,
domoală şi colorată a românului, mijlocind înţelegerea şi trăirea misterului
liturgic de către masa credincioşilor, precum şi participarea activă a
277
I. Solcanu, Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, «Mitropolitul Iacob Putneanul»,
Mănăstirea Neamţ, 1978, 124 p (recenzie), în MMS, an LV (1979), nr. 7-8, p. 596.
139
Ilie Rusu
acestora la slujbă (p. XXIIII-XXXIV). Reţinem ca semnificativă pentru

lucrarea lui Dosoftei în «întoarcerea» textului Sfintei Liturghii şi al
celorlalte cărţi de cult (Molitvelnicul, Psaltirea de’nţăles, Psaltirea în
versuri şi Vieţile Sfinţilor), din limba greacă în cea română, aprecierea
valorică formulată de autor asupra mitropolitului cărturar şi patriot: „Dacă
Iaşului lui Vasile Lupu i-a revenit cinstea de a fi tipărit cel dintâi cod de
legi din Europa în limba română, la iniţiativa acestui luminat voievod
(Carte românească de învăţătură, Iaşi, 1646), întâietatea de a se fi tipărit
în aceeaşi epocă aproape întregul necesar de cărţi pentru slujbele ortodoxe
în limba română la nivelul responsabilităţii teologice şi canonice ierarhice,
revine mitropolitului Dosoftei. Deschizător de drumuri în poezia
românească şi primul creator de vers, el stă cu cinste pe primul loc în
deschiderea uşilor împărăteşti pentru săvârşirea Liturghiei în limba română,
precum şi în crearea unui limbaj liturgic specific credincioşilor şi slujitorilor
români” (p. XLII).
De o deosebită valoare teologic-doctrinară şi misionar-pastorală,
având, însă, şi un bogat conţinut de idei morale, umanitare, sociale şi
patriotice, sunt conferinţele şi cuvântările ocazionale, meditaţiile şi
predicile adresate unui auditoriu divers ca pregătire, vârstă şi receptivitate,
precum şi Pastoralelor trimise clerului şi credincioşilor la sărbătoarea
Naşterii Domnului şi Anului Nou şi cu ocazia Sfintelor Paşti, ca episcop
eparhiot, mitropolit şi patriarh, adunate şi tipărite în cele 18 volume ale
colecţiei Pe treptele slujirii creştine. „Conţinutul teologic, pastoral-
misionar şi patriotic al tuturor acestor cuvântări, predici, conferinţe şi
pastorale este pus în valoare prin spiritul de sinteză şi claritatea expunerii,
prin logică şi metodă, ca printr-o frumoasă expunere românească cursivă,
de mare bogăţie lexicală şi deosebită expresivitate artistică, antrenând şi
susţinând atât interesul teologului, cât şi al cititorului de rând. Pentru
preoţi şi credincioşi, scrisul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist Arăpaş
este un nepreţuit instrument de lucru în apărarea dreptei credinţe şi pentru
zidirea lor duhovnicească şi patriotică”278.
2.12. Titluri, distincţii şi decoraţii
Ca o recunoaştere a personalităţii sale, în decursul anilor,

patriarhului Teoctist i s-au conferit distincţii de către unele Biserici, în
frunte cu cele ortodoxe, precum şi decoraţii din partea unor state, între care
278
Pr. prof. Dumitru Radu, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, noul patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an CIV (1986), nr. 11-12, p. 15.
140
Ordinul Reginei Danemarcei, oferit de Regina Margareta, la 23 mai 2000,

cu prilejul vizitei sale în România.
Între distincţiile bisericeşti pe care le-a primit s-au numărat: Medalia
comemorativă Athenagoras I – Patriarh Ecumenic (19 octombrie 1967) şi
Crucea de Aur a Sfintei Mănăstiri Patmos (26 septembrie 1988) de la
Patriarhia Constntinopolului; Ordinele Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel în
grad de Comandor (18 octombrie 1950) şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel
în grad de Mare Ofiţer (23 februarie 1958) de la Patriarhia Antiohiei;
Ordinul Mare Cruciat al Sfântului Mormânt (16 noiembrie 1986) de la
Patriarhia Ierusalimului; Ordinul Sfântul Vladimir (mai 1962) de la
Patriarhia Moscovei şi toată Rusia; Ordinul Sfinţii Metodiu şi Chiril (16
noiembrie 1986) de la Mitropolia Cehiei şi a toată Slovacia; Ordinul
Mielul Sfânt (14 septembrie 1971) de la Mitropolia Careliei şi a întregii
Finlande; Crucea de Aur a Sfântului Constantin cel Mare pentru patriarhi
(5 ianuarie 1989) de la Papa Ioan Paul al II-lea; Diploma de membru de
onoare (6 iunie 1969) şi Titlul de Protector al Fundaţiei «Pro Oriente»
(24 iunie 1987) de la arhiepiscopul Vienei279.
I s-a acordat titlul academic de Doctor Honoris Causa al mai multor
Universităţi din ţară şi de peste hotare, între care şi din partea Universităţii
Romano-Catolice din Lublin – Polonia, în 7 noiembrie 2000.
A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din
Oradea (2 iunie 1995), Bucureşti (28 octombrie 1995), Piteşti (28 mai
1999), „Dunărea de Jos” din Galaţi (12 octombrie 2000), „Valea Jiului”
din Petroşani (7 octombrie 2001), Universităţii creştine „Dimitrie
Cantemir” din Bucureşti (30 mai 2003), Craiova (7 iunie 2003),
Universităţii „Ovidius” din Constanţa (21 octombrie 2004), „Al. Ioan
Cuza” din Iaşi (13 octombrie 2005), Universităţii Româno-Americane din
Bucureşti (28 mai 2007), iar post-mortem i s-a decernat titlul de Doctor
Honoris Causa al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad280.
De asemenea, i s-a acordat titlul de Cetăţean de onoare al unor
comune, oraşe şi municipii din ţară: Galaţi şi Brăila – noiembrie 2000;
Petroşani – 7 octombrie 2001; Hunedoara – 11 decembrie 2002; Baia Mare
– 9 septembrie 2003; Craiova – 16 ianuarie 2006; comunele Stăuceni şi
Vorona, jud. Botoşani – 6 şi 8 septembrie 2005.
A primit: Diploma de Onoare a Societăţii Numismatice Române (20
ianuarie 1993), Diploma de Onoare a Ligii Culturale pentru unitatea
românilor de pretutindeni (27 martie 1993), cu prilejul aniversării a 75 de
ani de la unirea Basarabiei cu România, Medalia de aur a Federaţiei
279
Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosar 40/2005, f. 39-41.
280
Ibidem, dosar 44/2007, f. 19-21.
141
Ilie Rusu
Naţionale a Revoluţionarilor din România (1995), Medalia aniversară a

Ministerului Justiţiei (5 iunie 1995), Diploma de membru de onoare al
Societăţii Naţionale de Cruce Roşie Române (4 iulie 1996), Diploma de
onoare a Comitetului Naţional Român pentru UNICEF (2 septembrie
1996), Diploma de Onoare a Prefecturii judeţului Maramureş (15 august
1998), Medalia jubiliară Mihai Eminescu (30 decembrie 1999), Brevetul
omagial al Asociaţiei revoluţionarilor 16-21 decembrie 1989 (1999),
Ordinul Ziariştilor, clasa I – aur (7 februarie 2000), Diploma de Excelenţă
a Societăţii Române de Radiodifuziune (31 octombrie 2000), Diploma de
Onoare a Fundaţiei „Alex. Podoleanu” – jud. Neamţ (28 mai 2000),
Diploma de membru de onoare al Societăţii transilvane pentru literatura
română şi cultura poporului român (ASTRA) - Despărţământul Braşov (15
octombrie 2001), Medalia jubiliară a Fundaţiei Gojdu (27 martie 2002),
Diploma de recunoştinţă a Prefecturii Municipiului Bucureşti (11
decembrie 2002), Diploma de Excelenţă şi Medalia jubiliară a Consiliului
Judeţean Ilfov cu prilejul aniversării poetului Mihai Eminescu (15 ianuarie
2003), Medalia anului 2002 din partea Asociaţiei George Marshall –
România, pentru modul cum a susţinut integrarea euro-atlantică a
României (24 februarie 2003), Diploma Star of Romania, oferită de
Forumul Dezvoltării Durabile România-Orizont 2020, ca recunoaştere a
activităţii desfăşurate pentru susţinerea dezvoltării durabile a României
(27 martie 2003), Diploma aniversară a Comandamentului Brigăzii de
Pompieri din Capitală (13 septembrie 2003), Diploma de Excelenţă a
Fundaţiei Dr. Wilhelm Fielderman, pentru contribuţia de excepţie la
dezvoltarea relaţiilor de respect reciproc între români şi evrei (17
septembrie 2003), Diploma de Excelenţă a Asociaţiei Naţionale a
Veteranilor de Război (2 iulie 2005), Diploma de Excelenţă a Comisiei
Naţionale a României pentru UNESCO (octombrie 2005), Diploma
aniversară a Editurii Militare (16 decembrie 2005), Diploma Alianţei
Naţionale Antisărăcie din România (2005) pentru contribuţia adusă la
combaterea sărăciei în ţara noastră, Diploma de Onoare a Asociaţiei
Naţionale „Cultul Eroilor” (22 noiembrie 2006), Diploma aniversară a
Jandarmeriei Române (3 aprilie 2006), Diploma şi medalia omagială a
Primăriei sectorului 1 – Bucureşti (2006)281.
Prin Decretul nr. 368, publicat în Buletinul Oficial nr. 42 din 30
august 1954, a fost decorat cu Ordinul „Steaua Română a RPR”, clasa IV.
La 11 iulie 1991 i s-a acordat premiul Timotei Cipariu al Academie
Române pentru tipărirea în 1988 a ediţiei jubiliare a Bibliei de la Bucureşti
281
Ibidem, dosar 157/1999; 288/2000; 126/2001; 198/2002; 127/2003; 185/2005; 44/2007.
142
(1688) şi a fost ales membru de onoare al Academiei Române în 22

decembrie 1999.
În legătură cu alegerea patriarhului Teoctist în Academia Română,
acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga spunea: „După 1989, o delegaţie a
Academiei Române, formată din preşedintele de atunci, Mihai
Drăgănescu, şi doi vice-preşedinţi, Nicolae Cajal şi subsemnata, a mers la
patriarhul Teoctist să propună desemnarea sa ca membru de onoare al
Academiei. Ne-a primit cu căldură şi prietenie, cu binecuvântări părinteşti,
dar când i s-a făcut propunerea, a refuzat cu un zâmbet cald şi o vorbă de
duh. Nu socotea că era momentul potrivit alegerii sale. Uimirea noastră n-a
fost mică, deoarece se alerga şi se aleargă după titluri academice.
Preafericitul ne-a explicat că nu şi-a încheiat încă opera aşa cum o gândise.
O avea aproape de sfârşit. Dar respectul său faţă de conţinutul unui titlu a
fost pentru noi şi ceilalţi o lecţie de etică intelectuală rară. Refuzul izvora,
însă, şi dintr-o cauză mai puţin personală. Academia nu avea încă o Secţie
de teologie, aşa cum s-ar fi cuvenit ţării noastre cu Biserică naţională şi
tradiţie în acest sens. Dar patriarhul a primit demnitatea titlului de
academician de onoare abia după 1996, când Teologia a intrat oficial în
nomenclatura Secţiei de filosofie, la intervenţiile sale, deci când starea de
lucruri revenise la normal, după aproape o jumătate de secol de
totalitarism ateu”282.
Propunerea de alegere a patriarhului Teoctist ca membru de onoare
al Academiei Române a fost prezentată Adunării Generale, întrunită în
ziua de 17 decembrie 1999, în numele Secţiei de filosofie şi teologie şi
Secţiei de istorie şi arheologie, de către acad. Virgil Cândea,
vicepreşedinte al Academiei, care a scos în evidenţă principalele etape ale
vieţii şi activităţii patriarhului Teoctist, ca înalt ierarh şi distins cărturar al
Bisericii Ortodoxe Române. Propunerea a fost susţinută de mitropolitul
Nestor al Olteniei, membru de onoare al Academiei Române şi de
academicienii Eugen Simion, Răzvan Teodorescu, Dinu Giurescu, Mihai
Drăgănescu, Dan Berindei şi Cornel Zugrăvescu. Titlul de membru de
onoare al Academiei Române a fost înmânat Patriarhului Teoctist de către
acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei, în cadrul unei festivităţi
organizate la Casa Oamenilor de Ştiinţă din Capitală, în ziua de 22
decembrie 1999, unde au fost prezenţi academicieni şi membri ai Corpului
Diplomatic acreditaţi la Bucureşti. Cu acest prilej, patriarhul Teoctist a
282
Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Portret pilduitor, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire
Sfântă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1995, p. 102-103.
143
Ilie Rusu
„mulţumit călduros pentru înalta cinstire cu care a fost onorat de către cei
ce veghează la dezvoltarea ştiinţei şi culturii româneşti”283.
Patriarhul Teoctist a rostit mai multe alocuţiuni solemne în aula
Academiei: la 28 noiembrie 2002, la lansarea Bibliei, ediţie jubiliară a Sf.
Sinod, diortosită de IPS Bartolomeu Anania; la 9 iunie 2001, la alegerea
Papei Ioan Paul al II-lea ca membru de onoare al Academiei Române, când
a rostit laudaţio pentru înaltul personaj; la 28 octombrie 1999, când a rostit
o comunicare despre Biserica Ortodoxă şi Academia Română, cu prilejul
vizitei Patriarhului ecumenic Bartolomeu I; la 13 noiembrie 2003, la
sesiunea omagială „Dumitru Stăniloae”, organizată de Academia Română,
prilej cu care a făcut o consistentă expunere, de faţă fiind şi Arhiepiscopul
Anastasios al Albaniei, pe care l-a şi prezentat asistenţei. La aniversarea
unui deceniu de la înfiinţarea Institutului Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, s-a organizat la Academia Română, la 6 octombrie 2003,
un simpozion cu tema Europa în timpul războiului rece: evaluări şi
perspective istoriografice. Cu această ocazie, patriarhul Teoctist a relevat
interesul Bisericii pentru studiile întreprinse de acest institut, pe temei
arhivistic, studii din care a rezultat că Biserica a fost mai puţin obedientă
faţă de statul comunist decât s-a crezut. La 20 octombrie 2003, în acelaşi
cadru, Patriarhul Teoctist a evocat figura eminentă a Papei Ioan Paul al II-lea,
la 25 de ani de pontificat. A fost încă un prilej de a evoca importanţa
dialogului ecumenic, atât de bine slujit de Papă. Tot în aula Academiei a
rostit, la 31 octombrie 2003, un cuvânt de preţuire la trei sferturi de secol
de radiofonie românească. De subliniat şi comemorarea domnitorului
Ştefan cel Mare, la o jumătate de mileniu de la moartea lui, în aula
Academiei, la 30 iunie 2004, prilej cu care Patriarhul Teoctist l-a evocat pe
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, zugrăvind chipul duhovnicesc al
acestuia, pe fondul unui tablou complex, amplu şi nuanţat. Aniversarea
Senatului României în aula Academiei, la 18 noiembrie 2004, s-a bucurat
de o densă alocuţiune a Patriarhului Teoctist, subliniind acele momente în
care unii clerici au jucat roluri de seamă. Tot în aula Academiei, la 27 mai
2003, Patriarhul Teoctist a rostit cuvântul de deschidere a sesiunii
ştiinţifice cu tema Filosofia şi Teologia în faţa provocărilor lumii
contemporane284.
283
Gh. Vasilescu, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost ales membru de onoare al
Academiei Române, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 205-208.
284
A se vedea acad. Alexandru Zub, Preafericitul Teoctist la Academia Română, în vol.
„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, Editura Doxologia, Iaşi,
2010, p. 3-10.
144
La 21 mai 1999, patriarhului Teoctist i s-a conferit Ordinul naţional

„Steaua României” în grad de Mare Cruce285, iar la 31 iulie 2007, „în semn
de adâncă preţuire pentru felul în care patriarhul Teoctist şi-a dedicat
întreaga viaţă slujirii devotate a Bisericii Ortodoxe Române, unităţii
naţionale şi idealului de apropiere prin dialog dintre toate Bisericile
creştine”, preşedintele României i-a acordat post-mortem Ordinul naţional
„Steaua României” în grad de Colan, cea mai înaltă distincţie a statului
român. Această ultimă înaltă distincţie, inscripţionată cu mesajul In fide
salus (In credinţă este salvarea) a fost depusă de preşedintele României
personal la catafalcul patriarhului Teoctist, în ziua de 2 august 2007, în
cadrul unei scurte ceremonii, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod şi în
sunetele clopotelor Catedralei patriarhale 286.
2.13. Decesul şi funeraliile patriarhului Teoctist
Patriarhul Teoctist a trecut pe neaşteptate la cele veşnice în ziua de

luni, 30 iulie 2007, orele 17,00, la Institutul Clinic Fundeni din
Bucureşti287, unde se internase duminică, după-amiază, pentru operaţie de
adenom la prostată. Decesul a survenit ca urmare a unui stop cardiac,
suferit în urma complicaţiilor apărute după intervenţia chirurgicală la care
a fost supus în dimineaţa aceleiaşi zile 288. Patriarhul Teoctist trecuse de
92 de ani.
Vestea trecerii în veşnicie a patriarhului Teoctist, intens mediatizată
de mass-media internă şi internaţională, a surprins şi a întristat,
deopotrivă, clerul şi milioanele de români ortodocşi din ţară şi de peste
hotare, Ortodoxia şi creştinătatea din lumea întreagă.
Sicriul cu trupul neînsufleţit al patriarhului Teoctist a fost depus în
Catedrala patriarhală, pe un catafalc îmbrăcat în zăbranic negru, unde,
timp de trei zile (marţi-joi), ierarhi, preoţi şi diaconi au săvârşit slujbele de
priveghere, cu rugăciuni şi cântări din Psaltire, rânduite de pravilă în
asemenea împrejurări. În tot acest timp, mii de credincioşi şi pelerini din
întreaga ţară s-au perindat prin faţa catafalcului, pentru a aprinde o
lumânare şi a depune flori la căpătâiul patriarhului Teoctist 289.
285
„Monitorul Oficial” nr. 228 din 21 mai 1999.
286
GB, an LXVI (2007), nr. 7-9, p. 31-33.
287
Cf. Certificatului de deces, seria DP, nr. 816166, eliberat de Primria Sectorului 2
Bucureşti, la 31 iulie 2007, în Arhiva Cancelariei Sfântului Sinod, dosar 43/2007, f. 15.
288
Vezi Certificatul medical constatator al morţii nr. 491, din 30 iulie 2007, al Spitalului
Clinic Fundeni, unde a fost operat, în Arhiva Sfântului Sinod, dosar nr. 43/2007, f. 14.
289
Gh. Vasilescu, Funeraliile Patriarhului Teoctist, în GB, an LXVI (2007), nr. 7-9, p. 19.
145
Ilie Rusu
În urma trecerii la cele veşnice a patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod

al Bisericii Ortodoxe Române a primit mesaje de compasiune din partea
reprezentanţilor instituţiilor statului, societăţii civile, lumii academice,
unor personalităţi politice şi religioase, iar în semn de omagiu la catafalcul
său au fost depuse numeroase coroane de flori. Totodată, cei care au
păstrat un moment de reculegere la căpătâiul Întâistătătorului Bisericii
Ortodoxe Române au semnat în Cartea de condoleanţe deschisă în holul
Reşedinţei patriarhale290.
În semn de preţuire pentru felul în care patriarhul Teoctist şi-a
dedicat întreaga viaţă slujirii devotate a Bisericii Ortodoxe Române,
Guvernul României a decretat ziua de vineri, 3 august, ziua înmormântării
patriarhului Teoctist, zi de doliu naţional. În acea zi, toate instituţiile şi
autorităţile publice centrale şi locale ale statului au arborat drapelul
naţional în bernă, iar posturile de televiziune şi de radio, precum şi
instituţiile de cultură şi-au adaptat programul în mod corespunzător,
respectând suferinţa poporului român pentru încetarea din viaţă a
patriarhului Teoctist 291.
În ziua de vineri, 3 august 2007, ora 9, în Aula Palatului Patriarhiei,
s-a desfăşurat, sub preşedinţia IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, Locţiitor de patriarh, Adunarea de comemorare a personalităţii
patriarhului Teoctist, la care au luat parte: membrii Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, reprezentanţii autorităţilor de stat centrale şi
locale, delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe surori, ai Bisericilor creştine şi ai
organizaţiilor internaţionale intercreştine, reprezentanţii Cultelor din
România, ai Academiei, învăţământului şi ai altor instituţii de cultură,
protopopi, preoţi, stareţi, membri ai Corpului diplomatic acreditat la
Bucureşti, rude ale patriarhului decedat, alţi invitaţi. Între participanţi s-au
numărat: Preşedintele României, primul ministru al Guvernului, Regele
Mihai, preşedintele Academiei. Una dintre cele mai importante delegaţii
de peste hotare a fost cea a Patriarhiei Ecumenice, în frunte cu Sanctitatea
Sa Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului292.
După Adunarea de comemorare din Aula Palatului Patriarhiei s-a
oficiat slujba de înmormântare în Catedrala patriarhală, precedată de
Sfânta Liturghie, în prezenţa delegaţiilor străine şi a persoanelor oficiale.
Mulţimea credincioşilor, circa 8.000, veniţi din toată ţara şi cei peste 200
de preoţi din Arhiepiscopia Bucureştilor, neavând loc în catedrală, au
rămas afară, urmărind imagini de la slujbă proiectate pe patru mari ecrane
amplasate în diferite puncte pe Dealul Patriarhiei. La funeralii a participat
şi un grup de 50 de persoane din satul Victoria, jud. Botoşani, majoritatea
290
Ibidem, p. 25.
291
Ibidem, p. 32.
292
Ibidem, p. 45.
146
rude ale patriarhului Teoctist, în frunte cu primarul, viceprimarul şi

consilierii comunali293.
Slujba de înmormântare, patriarhul ecumenic Bartolomeu I al
Constantinopolului, împreună cu Inaltpreasfinţitul Daniel, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, Locţiitor de patriarh, înconjuraţi de soborul de
ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi de ierarhii
Bisericilor Ortodoxe surori prezenţi la funeralii, a fost una specială,
dedicată monahilor, întrucât patriarhul Teoctist a fost călugăr de la vârsta
de 14 ani, iar toţi arhiereii sunt monahi294.
Înainte de a se face îndătinata ocolire a bisericii, în procesiune, cu
trupul celui adormit, Înaltpreasfinţitul Daniel, Mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, Locţiitor de patriarh, în numele Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, şi Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului, au rostit câte un cuvânt de omagiere a personalităţii şi
vredniciilor patriarhului Teoctist, un arhipăstor harnic şi un om al păcii.
Înaltpreasfinţitul Daniel a subliniat că „prin tot ce ne lasă acum ca
moştenire spirituală a personalităţii şi activităţii sale bisericeşti şi sociale,
Părintele nostru Patriarh Teoctist rămâne pentru noi o călăuză binecuvântată,
un chip luminos şi un suflet mare, răbdător în încercări şi iubitor de fapte
bune. Mulţimea imensă a celor care au venit la Bucureşti din ţară şi din
străinătate ca să-i omagieze memoria este o dovadă în acest sens”295.
Iar Sanctitatea Sa Bartolomeu I a pus în evidenţă faptul că „viaţa
fericitul întru adormire frate Teoctist, care a trăit aproape un veac şi ale
cărui plete au albit slujind lui Hristos, a cunoscut suişuri şi coborâşuri şi a
însemnat lupte grele şi jertfire de sine. L-am cunoscut pe fericitul întru
adormire ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române plin de înţelepciune, cu
vastă experienţă în chivernisirea treburilor bisericeşti. I-am cunoscut
dragostea pentru buna-rânduială şi pentru podoaba Bisericii, ca şi respectul
faţă de rânduielile canonice şi instituţiile bisericeşti, aşa cum au fost
aşezate de Sfinţii Părinţi. L-am cunoscut şi ca bun părinte şi jertfelnic
arhipăstor, animat de dragostea sinceră faţă de toţi membri turmei sale fără
nici o deosebire, cu toate că în viaţa sa a trecut prin multe necazuri şi
nenumărate dureri. Pe lângă acestea, l-am cunoscut în zile de bucurie şi
veselie duhovnicească, exprimând în cuvânt bogat şi bine alcătuit,
dragostea care îi covârşea inima”296.
La încheierea slujbei de prohodire, sicriul cu trupul neînsufleţit al
patriarhului Teoctist, purtat pe umeri de opt ierarhi ai Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, a fost purtat în procesiune în jurul catedralei,
293
Ibidem, p. 81.
294
Ibidem, p. 83.
295
Ibidem, p. 15.
296
Ibidem, p.88.
147
Ilie Rusu
cu trei opriri la cele trei abside, urmat de rudele celui decedat, de

reprezentanţi ai instituţiilor statului, de membrii Consiliului Naţional
Bisericesc şi ai Consiliului Eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor,
profesori de teologie, protoierei, stareţi şi stareţe de mănăstiri, preoţi şi
credincioşi. În cortegiul format din circa 150 de persoane, s-au aflat
preşedintele României, prim-ministrul Guvernului, preşedintele Senatului,
miniştri, deputaţi, senatori, alte persoane oficiale.
După ocolirea sfântului locaş, cortegiul s-a oprit la intrarea în
catedrală, timp în care Garda de Onoare a prezentat onorul, iar fanfara
militară a intonat imnul naţional al României şi s-a tras o salvă de 21 de
focuri de armă, în semn de omagiu şi preţuire pentru cel care a fost timp de
peste 20 de ani Patriarhul României. Sicriul cu trupul neînsufleţit al
patriarhului Teoctist a fost, apoi, acoperit şi coborât în cripta din partea
dreaptă a pronaosului, alături de cei trei înaintaşi ai săi, patriarhii Miron
Cristea, Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu. Pe lespedea de marmură
care îi acoperă mormântul, într-un chenar din frunze de arţar, sub stema
Patriarhiei, sculptată în relief, s-au scris cuvintele: „Aici odihneşte în
Domnul, întru aşteptarea învierii, Părintele nostru Teoctist, al V-lea
Patriarh al României (1986-2007), vrednic călăuzitor al Ortodoxiei
româneşti la răscruce de vremuri şi cumpănă de milenii (7 februarie 1915-
30 iulie 2007)”297.
Ca un pios omagiu adus patriarhului Teoctist, Romfilatelia a lansat în
ziua înmormântării, vineri 3 august 2007, zi de doliu naţional, emisiunea
filatelică In memoria Părintelui Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române (1986-2007).
Activitatea desfăşurată peste şase decenii, cu dragoste şi devotament
pentru Biserica, ţara şi cultura românească, pe traiectoria unei ascendente
chemări eclesiastice, îl situează pe patriarhul Teoctist între marii ierarhi
cărturari şi patrioţi care au strălucit peste vremi în fruntea Bisericii
Ortodoxe Române.
297
Ibidem, p. 91-93.
148
Capitolul 3.
Relaţia Biserică – Stat în România în timpul
patriarhului Teoctist
nainte de a începe tratarea temei propuse, vom face câteva aprecieri

Îreferitoare la scopul Bisericii şi al Statului în lume, după care vom
prezenta câteva aspecte generale ale relaţiei biserică-stat.
Nici în Sfânta Scriptură şi nici în Sfintele Canoane nu se găseşte vreo
învăţătură despre Stat. În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre stăpânirea pe
care o reprezintă Statul în general, de atitudinea pe care trebuie să o aibă
credincioşii şi Biserica faţă de această stăpânire.
Biserica are origine divino-umană. Întemeiată tainic de către
Mântuitorul Iisus Hristos pe cruce şi văzut în urma predicii Sfinţilor
Apostoli la Cincizecime, ea are ca scop sfinţirea membrilor ei. Aceasta nu se
poate realiza pe pământ, ci în Împărăţia lui Dumnezeu, împărăţie care „nu
este din lumea aceasta” (Ioan, 18, 6). Statul, însă, are menirea de a oferi
cetăţenilor săi garanţia unei vieţi pământeşti fericite şi drepte. Scopul său se
mărgineşte doar la cele create.
Înţelegerea inexactă a scopului fiecăreia dintre aceste două instituţii
a generat de-a lungul timpului o serie de conflicte. Dacă ne referim la
situaţia de dinainte de edictul din 313 – edict care oferea creştinilor
posibilitatea de a-şi exprima liber convingerile religioase – observăm că
Biserica a avut de suferit, printre altele, şi pentru că împăraţii romani nu au
putut aprecia corect atitudinea creştinilor faţă de Stat, ca realitate creată şi,
deci, trecătoare. După acest an, Statul, prin unii împăraţi, a încercat să
folosească Biserica şi creştinismul ca mijloace de menţinere a unităţii sale.
De aici s-au născut conflicte, din care, însă, mai mereu Biserica a ieşit
biruitoare. Ea a reuşit să-şi păstreze şi să-şi afirme atributul divin, neputând
fi folosită doar pentru realizarea unor scopuri trecătoare.
3.1. Scurt istoric al relaţiei Biserică şi Stat
Biserica a avut dintotdeauna dorinţa de a se manifesta liber şi de a fi

recunoscută ca identitate comunitară. Pentru a nu fi în afara legii, ea a recurs
la modalităţi de organizare conforme cu legislaţia Statului, dar şi cu
invăţătura ei de credinţă. Ea a făcut eforturi pentru a intra în legalitate, a
149
Ilie Rusu
făcut eforturi mari pentru a-i convinge pe persecutori că manifestările ei nu

sunt un pericol pentru Stat .
Statul a ajuns să aprecieze rolul pe care poate să-l joace creştinismul
în Imperiul, începând cu Constantin cel Mare (306-337), care a fost primul
împărat roman ce a dat libertate creştinismului. Din anul 313, prin edictul de
la Mediolanum (Milan), puterea ecleziastică a fost într-o continuă creştere.
Acest edict este, de fapt, actul de recunoaştere al dreptului de manifestare
religioasă. El nu proclamă Biserica drept instituţie a Statului, ci recunoaşte
creştinismul ca mod de viaţă ce are dreptul de a se manifesta liber, alături de
celelalte curente religioase. O dată cu edictul de la Tesalonic al Împăratului
Teodosie cel Mare (379-395), din 28 februarie 380, creştinismul devine
religie de Stat. Împăratul Iustinian (527-565) a dat lovitura fatală
păgânismului, închizând în anul 529 Academia platoniciană din Atena.
În urma acestor măsuri, Biserica creştină a putut să-şi exercite
nestingherit influenţa asupra vieţii spirituale a supuşilor împăratului. Fiind
recunoscută de Stat drept Biserica oficială, protejată de împărat, ea a trebuit
să accepte amestecul puterii politice în treburile ei interne. În relaţia dintre
Biserică şi Împărat intervin două planuri. Pe plan oficial, Biserica era o
instituţie a Statului, care consolida unitatea şi valorile Imperiului, dar în
culise exista o reală luptă de interese. Împăratul era tentat adesea să se
amestece în problemele organizatorice ale Bisericii. Avea interesul ca pe
scaunul patriarhal să fie o persoană cât mai puţin incomodă. Atunci când
avea de-a face cu persoane cu autoritate, soluţia era înlăturarea acestora.
Cu timpul, împăratul începe să îşi ia atribuţii ecleziastice, se implică
activ în alegerea patriarhului, ajungând chiar să impună persoana care-i
convenea, considerându-se preot şi împărat. Biserica îi acordă împăratului
un loc special, recunoscându-i autoritatea legitimă, dar nu îl socoteşte
competent în problemele duhovniceşti. Armonia relaţiilor dintre Biserică şi
Statul bizantin a fost fluctuantă, dar marcată de această conştiinţă a faptului
că împăratul are datoria de a se îngriji ca cetăţenii să poată duce o viaţă
liniştită şi prosperă, iar Biserica să se îngrijească de viaţa spirituală.
Campaniile pentru cucerirea ori recucerirea unor teritorii, cele
împotriva adversarilor externi ai imperiului (vandali şi ostrogoţi – la vest,
Iranul sasanid – la est, bulgarii, slavii, avarii şi ancii – la nord şi triburile
arabe nomade – la sud) precum şi intrigile şi comploturile de la curtea
constantinopolitană nu au putut lăsa indiferenţi pe reprezentanţii Bisericii
care au trebuit să-şi precizeze poziţia faţă de evenimentele istorice ale
vremii. Uneori această poziţie a favorizat Biserica, alteori slăbiciunile unor
ierarhi au uşurat tendinţele de imixtiune ale puterii seculare în viaţa
Bisericii.
150
Principala componentă a raportului Bisericii cu puterea politică a

fost însă cea a propovăduirii şi apărării credinţei. Biserica a luat poziţie vis-
à-vis de abuzurile săvârşite de basilei în probleme care priveau învăţătura
Bisericii. Din această cauză, nu o dată întâi-stătătorii Bisericii au fost
destituiţi de împăraţi pentru că nu împărtăşeau părerile acestora în ceea ce
priveşte doctrina creştină. Patriarhii ori episcopii aveau astfel două opţiuni:
fie subscriau vederilor doctrinare ale basileilor şi îşi păstrau tronul, fie se
situau pe o poziţie opusă suveranului şi erau înlocuiţi298. Nu o dată în
scaunul patriarhal au fost aşezaţi drept întâi-stătători eretici.
Chestiunea apărării credinţei nu a fost însă, doar o preocupare a
ierarhiei Bisericii. Şi pe împăraţi i-au interesat dogmele creştine. Ei
convocau sinoadele ecumenice şi chiar au emis edicte cu conţinut dogmatic.
Primul care a păşit pe această cale a fost Basiliscus (475-476)299, care în
anul 475 a emis un edict prin care condamna învăţăturile sinodului de la
Calcedon300. Aceste intervenţii al basileilor în chestiuni dogmatice au avut
de multe ori urmări nefaste. Aceştia, neavând ca principală preocupare
subtilităţile teologiei, au promulgat ca legi, erezii. Aşa s-a întâmplat şi în
anul 564 când împăratul Justinian a dat un edict prin care declara lege de
stat dogma inalterabilităţii Trupului lui Iisus. Numirea înalţilor demnitari ai
Bisericii era şi ea controlată de împărat. „Când era vorba de a alege pe
patriarhul Constantinopolului, Sinodul prezenta suveranului o listă de trei
persoane între care el trebuia să aleagă; dar împăratul îşi rezerva dreptul,
dacă numele propuse nu-i conveneau, să adauge o a patra persoană care-i
convenea mai mult; în aşa fel, încât împăratul era cel care-l alegea pe
patriarh”301. De asemenea, basileul putea fie să constrângă pe ierarh să-şi
depună demisia, fie să-l destituie302. Totuşi, patriarhul de Constantinopol
avea un cuvânt greu se spus în faţa acestuia. Nu o dată, ierarhii
constantinopolitani au excomunicat pe împăraţi ori le-au interzis accesul în
298
Au existat şi situaţii în care împăratul s-a supus autorităţii unui ierarh: de pildă, în anul
390 împăratul Teodosie a fost mustrat de Sf. Ambrozie al Milanului (339-397) pentru
înăbuşirea sângeroasă a unei revolte care a avut loc la Tesalonic şi chiar a fost excomunicat
timp de 8 luni. Împăratul a făcut penitenţă publică şi a fost reprimit în Biserică. Pr. lect. dr.
Adrian Gabor, Biserica şi Statul în primele patru secole, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 13.
299
Acesta a izgonit de pe tron pe împăratul Zenon, cu ajutorul soacrei acestuia şi, la 9
ianuarie 574 s-a încoronat împărat. Pentru alte informaţii vezi S.B. Daşkov, Împăraţi
bizantini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 54-60.
300
Basiliscus a fost monofizit. Cf. Eusebiu Popovici, Istoria Bisericească Universală,
ediţia a II-a, vol. II, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1926, p. 35.
301
Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol.I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 57.
302
Idem.
151
Ilie Rusu
bisericile în care slujeau. Din amvonul bisericii Sf. Sofia, ei puteau să

discute ori să condamne actele de guvernământ303.
Amestecul puterii politice în viaţa Bisericii a adus şi lucruri bune
pentru aceasta. Ea şi-a consolidat poziţia în raport cu celelalte culte şi
credinţe. Statul, oferindu-i largi privilegii, a făcut din Biserică o instituţie
puternică pe care nu a reuşit să şi-o aservească. Biserica, pe de altă parte, a
ştiut să fructifice această poziţie şi şi-a extins influenţa în toate sectoarele
vieţii bizantine. Dreptul, politica, ceremoniile de orice fel, concepţiile
despre lume şi problemele care frământau pe omul bizantin al secolului al
VI-lea poartă amprenta învăţăturii Bisericii.
Ba mai mult, hotărârile sinoadelor ecumenice deveneau, prin
promulgarea lor de către împărat, legi de stat şi deci obligatorii pentru toţi
bizantinii. Creştinismul şi Biserica au ajuns subiecte discutate de aproape
toţi supuşii imperiului. În secolul al VI-lea Biserica şi statul erau deja două
instituţii indispensabile bunului mers al imperiului. Dar, deşi aşa de strâns
unite, Biserica şi statul au rămas două realităţi distincte, fiecare avându-şi
ierarhia proprie. Nici chiar autocratorul Justinian, care a definit relaţia
Biserică-Stat ca o „simfonie”304, nu a reuşit să se substituie patriarhului din
capitala imperiului pe care l-a condus 38 de ani. Deşi păstrător al tezaurului
învăţăturii Mântuitorului Hristos în relaţia strânsă cu puterea politică
bizantină, creştinismul (religia Bisericii) nu a fost nici „etatizat“
(secularizat) aşa cum încearcă să demonstreze ştiinţa liberală, mai ales cea
protestantă, a secolului al XIX-lea şi nici „păgânizat până la a trăda mesajul
Evanghelic”305. El şi-a păstrat caracterul de religie inspirată de Dumnezeu
pusă în slujba mântuirii omului, iar Biserica a dat în continuare sfinţi şi
personalităţi duhovniceşti asemenea patriarhului Ioan IV Postitorul, în
Răsărit sau papei Grigorie cel Mare, în Apus.
Următoarele secole, până la căderea Constantinopolului, au fost
marcate de încercarea împăraţilor de a folosi Biserica drept valoare de
negociere pentru atingerea scopurilor politice. Din fericire, însă, Biserica a
303
Ibidem, p. 59.
304
Conform conceptului de „simfonie” consacrat de către Justinian, deşi Biserica şi Statul
formau un singur organism, totuşi, în cadrul acestui organism există două elemente
distincte: sacerdoţium (preoţia) şi imperium (puterea imperială). Deşi ele acţionează în
strânsă cooperare, fiecare dintre aceste două elemente îşi are propria sa sferă de operare.
Intre cele două există o „simfonie” sau „armonie”, însă nici unul dintre elemente nu
exercită un control absolut asupra celuilalt. Sfera autorităţii Bisericii este cea a sufletelor
oamenilor, în timp ce sfera autorităţii Statului este cea a trupurilor oamenilor. Paul Negruţ,
Biserica şi Statul, Oradea, 2000, p. 20.
305
Jean Meyendorff, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 23.
152
rezistat în faţa unor astfel de compromisuri şi eşecul proiectului de imperiu

teocratic era din ce în ce mai evident.
Legătura dintre Biserică şi Stat a fost şi după căderea
Constantinopolului deosebit de strânsă. Biserica era Biserică de Stat,
autoritatea politică recunoscând interesul public pentru activitatea Bisericii.
Aceasta s-a dovedit vulnerabilă în bătălia istoriei, dar a reuşit să îşi păstreze
identitatea şi a rezistat tentaţiilor de a-şi asuma conducerea lumească.
Biserica a participat la viaţa politică a Statului, dar pe o poziţie de păzitoare
a valorilor spirituale.
Din cele expuse mai sus am văzut cât de complexe au fost relaţiile
Bisericii cu puterea politică, în general şi cele ale patriarhilor cu împăraţii
bizantini, în special. Fie că în palatul imperial a răsunat autoritară vocea
ierarhilor Bisericii, fie că împăratul a intervenit în deciziile care priveau
viaţa Bisericii, relaţia dintre cele două instituţii nu a cunoscut întreruperi
totale. Statul a fost indispensabil dezvoltării Bisericii, iar Biserica a asigurat,
deşi doar parţial, unitatea imperiului. Ereziile au slăbit această unitate, dar
nu au condus la distrugerea ei totală. Mai mult, Imperiul a fost sub Justinian
o „republică ortodoxă”. „Simfonia“ visată de cel mai mare împărat al
secolului al VI-lea s-a realizat, în parte.
Statul şi Biserica au slujit aceeaşi persoană: omul bizantin. Deşi
percepute ca două realităţi strâns legate (legătura s-a realizat prin creştinism:
Atât izbânzile credinţei în faţa ereziilor, cât şi cele ale armatelor bizantine
erau atribuite lui Dumnezeu din voia Căruia exista Biserica şi conduceau
basileii din Constantinopol) ele nu s-au contopit. Biserica a pătruns în toate
sectoarele vieţi, iar puterea politică s-a amestecat în toate chestiunile vieţii
Bisericii. S-a realizat de asemenea, o armonizare a unor compartimente ale
vieţii de stat şi bisericeşti306.
Generalizând, Biserica şi Statul sunt două forme ale voinţei divine,
două moduri de expresie ale vieţii umane. Raporturile dintre ele sunt
necesare. Statul educă persoanele ca cetăţeni, în libertate politică, dar nu se
ocupă de probleme ca : înţelepciunea, viaţa religioasă. Chiar statul însuşi are
nevoie de religiozitatea cetăţeanului. Raportul dintre Biserică şi Stat este
unul de recunoaştere reciprocă. Biserica şi Statul, împărăţia spirituală şi cea
profană, trebuie să fie în armonie.
Desigur, nu am făcut o prezentare exhaustivă a elementelor care
definesc relaţia Bisericii cu statul şi pe cea a celor două ierarhii –
ecleziastică şi politică. Am prezentat doar unele aspecte ce pot constitui o
bază pentru un studiu mai amănunţit care să exprime mai clar modul în care
fiecare instituţie s-a străduit să-şi impună punctul vedere în faţa celeilalte.
306
Ibidem, p. 35.
153
Ilie Rusu
3.2. Relaţia Biserica-Stat în România până în

decembrie 1989
În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar
ortodoxe au urmat principiul bizantin al „simfoniei”, adică al „armoniei”, al
înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii distincte: una spirituală şi
alta politică, pe care le unea însă viaţa socială comună a credincioşilor
Bisericii şi a cetăţenilor Statului.
Totuşi, în Ţările Române simfonia din Imperiul Bizantin a fost
adaptată la realităţile Principatelor şi apoi ale Statului Român modern,
influenţat de spiritul occidental secularizat. În plus, simfonia Biserică-Stat
n-a fost niciodată simetrică în sensul de egalitate de forţe similare, ci mai
totdeauna asimetrică şi denivelată. Biserica se ruga permanent pentru Stat,
iar adesea ea se şi ruga de Stat, ca să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea
Biserica, dar era şi tentat adesea să aservească Biserica.
Oricum, în viaţa poporului român, „Biserica Ortodoxă n-a fost
niciodată un rival sau un concurent real al Statului, ci spaţiul în care lumea
trecătoare, a pământului, se întâlneşte cu Împărăţia veşnică, a cerului, arcul
dintre „arşiţa” zilei de acum şi speranţa zilei de apoi. În acest sens, în toată
istoria ei, simfonia dintre Biserică şi Stat a fost marcată de tensiunea dintre
ideal şi insuficienţă, dintre tradiţia continuităţii şi tendinţa înnoirii”307.
Popor latin şi ortodox, românii au o îndelungată tradiţie monarhică,
întreruptă în 1948 prin proclamarea Republicii. De-a lungul timpului,
conducătorii românilor, indiferent cum s-au intitulat (prinţi, duci, voievozi,
domnitori sau regi) au jucat un rol deosebit în dezvoltarea culturii româneşti
prin ctitorirea a numeroase biserici şi mănăstiri. Din ceremonialul
înscăunării domnitorilor nu lipsea obiceiul „ungerii” de către mitropolitul
Ţării, adică primirea binecuvântării divine pentru conducerea poporului.
Mitropolitul, la rândul lui, era confirmat de Domn. Titulatura oficială a
domnitorului preciza că domneşte „din mila şi cu darul lui Dumnezeu”.
Relaţia Biserică-Stat şi sprijinul din partea Statului acordat Bisericii
rezumă, de fapt, tradiţia coexistenţei Statului şi Bisericii încă de la începutul
primelor state româneşti medievale din secolul al XIV-lea. Desigur, atât
forma autonomiei Bisericii faţă de Stat, cât şi intensitatea sprijinului acordat
de către Stat Bisericii au variat de la un principe-domnitor la altul şi de la o
epocă la alta, astfel încât existau mari deosebiri între modul cum trata
307
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Relaţiile Stat - Biserică în România.
Tradiţie şi actualitate, în „Candela Moldovei”, nr. 10-11/2005, p. 15.
154
Biserica domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt (sec. XV), care a sporit averile
mănăstirilor, în comparaţie cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care a
secularizat, sau etatizat, averile mănăstireşti (sec. XIX), asigurând totuşi
salarizarea clerului.
Încă de la constituirea sa ca stat modern, România garanta practica
religioasă liberă şi dreptul la liberă asociere. Semnificative în acest sens
sunt, spre exemplu, Constituţiile din anii 1866 şi 1923.
Constituţia din 1866308 precizează la art. 21 că religia dominantă a
Statului român este cea ortodoxă, însă, „libertatea tuturor cultelor este
garantată întrucât celebraţiunea lor nu aduce atingere ordinii publice sau
bunelor moravuri”. În ceea ce priveşte independenţa, „Biserica Ortodoxa
Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi,
însă, unitatea cu Biserica ecumenica a Răsăritului în privinţa dogmelor”.
Art. 76 al Constituţiei stipulează că mitropoliţii şi episcopii eparhioţi vor fi
de drept membri ai Senatului, iar art. 82 menţionează religia ortodoxă ca
fiind religia în care vor fi crescuţi „coborâtorii Măriei Sale”.
Biserica s-a străduit să-şi sublinieze autonomia faţă de puterea
lumească, dar cu toate acestea a fost obligată să accepte compromisuri în
acest sens. În ţările ortodoxe, Statul evita să utilizeze termenul de autonomie
a Bisericii. Edificator în acest caz este art. 22 al Constituţiei din 1923309,
care stipulează că :„Biserica Ortodoxa Română este şi rămâne neatârnată de
orice chiriarchie străină, păstrându-şi, însă, unitatea cu Biserica ecumenica a
Răsăritului în privinţa dogmelor. În tot regatul României Biserica Ortodoxă
va avea o organizaţie unitară cu participarea tuturor elementelor ei
constitutive, clerici şi mireni. O lege specială va statornici principiile
fundamentale ale acestei organizaţii unitare, precum şi modalitatea după
care Biserica îşi va regulamenta, conduce şi administra, prin organele sale
proprii şi sub controlul statului, chestiunile sale religioase, culturale,
fundaţionale şi epitropeşti”310. În momentul adoptării acestui articol,
Biserica Ortodoxă a dorit să introducă un amendament prin care să se
precizeze clar noţiunea de autonomie confesională, dar nu a fost acceptat,
autorităţile încercând să evite folosirea termenului de autonomie pentru a
defini raportul existent între Biserică şi Stat. Religia ortodoxă fiind religia
308
„Monitorul Oficial al României”, nr. 142 din 1/13 iunie 1866.
309
Ibidem, nr. 282 din 29 martie 1923.
310
Art. 22 al Constituţiei din 1923 declară Biserica Ortodoxă Română drept „Biserică
dominantă în Stat”, în timp ce Biserica Greco-Catolică (a doua ca pondere şi importanţă)
era desemnată drept „cult naţional”, cu „întâietate faţă de celelalte culte”.
155
Ilie Rusu
marii majorităţi a românilor, mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai Bisericii

Ortodoxe vor fi de drept membri ai Senatului.
Legea pentru regimul general al cultelor din 1928311 preciza la art. 21
că „pe lângă Biserica Ortodoxă Română, a cărei organizare este stabilită
prin lege specială, în statul român mai există Cultul român greco-catolic
(unit) şi cele denumite «culte istorice»“. Iar art. 25 al Legii sublinia că
„Statul are asupra tuturor cultelor dreptul de supraveghere şi control, care se
va exercita prin Ministerul Cultelor”.
Noutatea pe care o aduce Constituţia din 1938312, prin art. 8, se referă
la faptul că „este oprit preoţilor, de orice rit şi credinţă religioasă, a pune
autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în locaşurile
destinate cultului şi funcţiunilor oficiale, cât şi în afară de ele. Orice
asociaţiune politică pe temeiuri ori pretexte religioase este oprită”. Art. 19
din Constituţie precizează: „Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă
libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei
publice, bunelor moravuri şi Siguranţei Statului. Biserica ortodoxă şi cea
greco-catolică sunt biserici româneşti. Religia creştină ortodoxă fiind religia
marii majorităţi a românilor, Biserica ortodoxă este Biserica dominantă în
statul român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte.
Chestiunile spirituale şi canonice ale Bisericii Ortodoxe Romane ţin de o
singură autoritate sinodală centrală. Raporturile dintre diferitele culte şi Stat
sunt de domeniul legilor speciale”.
Regimurile dictatoriale instaurate de Carol al II-lea în anul 1938 şi
de Ion Antonescu în anul 1940 adoptă mai multe legi cu caracter rasist, care
introduc principiul inegalităţii în faţa legii în funcţie de apartenenţa
confesionalã sau etnică. În 30 decembrie 1942, de pildă, în plin război
mondial şi într-o atmosferă în care orice credinţă sau influenţă străină erau
considerate un pericol potenţial, regimul mareşalului Ion Antonescu emite
un decret prin care toate „sectele“ religioase din România sunt efectiv
interzise (Legile 927/1942 şi 431/1943), membrii acestora fiind ameninţaţi
cu deportarea în masă în Transnistria, de altfel unii chiar ajungând acolo.
Termenul „sectă“ în România acelor ani desemna „asociaţiile religioase“,
mai exact confesiunile neoprotestante, precum baptiştii, adventiştii,
penticostalii, creştinii după Evanghelie etc.
311
„Monitorul Oficial”, nr. 89 din 22 aprilie 1928.
312
Ibidem, nr. 48 din 27 februarie 1938. Prin Decretul Regal nr. 3052 din 5 septembrie
1940, semnat de Regele Carol al II-lea şi publicat în „Monitorul Oficial” nr. 205 din 5
septembrie 1940, Constituţia din 1938 este suspendată, iar Corpurile legiuitoare sunt
dizolvate.
156
După 23 august 1944, noua putere instalată la Bucureşti suprimă

toate legile impuse în timpul dictaturii carliste, precum şi cele ale regimului
Antonescu, iar din acest moment toate cultele din România sunt iarăşi
oficial recunoscute. La scurt timp, însă, odată cu abolirea monarhiei şi
instaurarea Republicii Populare, noua Constituţie din aprilie 1948313 aduce
noi reglementări în ceea ce priveşte religia. Deşi Constituţia, prin art. 27,
garanta „libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă“, faptul că „toate
cultele religioase sunt libere şi egale în faţa legii“, şi confirma autocefalia şi
unitatea Bisericii Ortodoxe Române, totuşi, ea a deschis calea către
modelarea societăţii în spiritul dorit de puterea comunistă. Legile adoptate
ulterior aveau să aducă reglementări corespunzătoare fiecărui domeniu în
parte. Bisericile au fost afectate în special de Legea pentru regimul general
al cultelor religioase şi de Legea învăţământului, ambele adoptate la
începutul lunii august 1948.
Decretul 177 pentru regimul general al cultelor religioase din 4
august 1948314 nu va recunoaşte oficial decât existenţa a 14 culte. Sunt în
acest fel scoase în afara legii Biserica Greco-Catolică, Martorii lui Iehova şi
alte câteva culte neoprotestante. Acestea din urmă erau acuzate că „ar avea o
ideologie vecină cu cea «legionară teocratică şi anticreştină» sau că ar fi
purtătoarele de cuvânt ale Statelor Unite ale Americii“, conform punctului
de vedere oficial al regimului comunist315.
Decretul 177/1948, care reglementa raporturile dintre Stat şi
Biserică, prin art. 3, stabilea: „Nimeni nu poate fi urmărit pentru credinţa sa
religioasă sau pentru necredinţa sa. Credinţa religioasă nu poate împiedica
pe nimeni de a dobândi şi exercita drepturi civile şi politice şi nici nu poate
scuti pe nimeni de la obligaţiile impuse de lege”. Cultele religioase urmau a fi
recunoscute printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (art. 13) şi
conduse de o organizaţie centrală care să le reprezinte interesele pe lângă
Ministerul Cultelor (art. 12), care aproba congresele şi adunările generale
ţinute de acestea şi care mai puteau ţine şi conferinţe şi consfătuiri locale cu
aprobarea autorităţilor locale de partid şi de stat (art. 24). Monopolul politic
al statului era impus şi menţinut şi prin prevederea care interzicea
organizarea partidelor politice pe baze religioase (art. 16). Decretul permitea
utilizarea limbii materne în activitatea cultelor recunoscute (art. 26), care
313
Adoptată prin Legea nr. 114/1948 şi publicată în „Monitorul Oficial”, nr. 87 bis din 13
aprilie 1948.
314
Ibidem, nr. 178 din 4 august 1948.
315
Olivier Gillet, Religie şi naţionalism, Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul
comunist, traducere de Mariana Petrişor, Editura Compania, Bucureşti, 2001, p. 49.
157
Ilie Rusu
aveau personalitate juridică (art. 28) şi bugete proprii, controlate de

Ministerul Cultelor (art. 30), alimentate cu subvenţii de la bugetul statului
(art. 32), cheltuielile curente putând fi plătite şi din contribuţiile
credincioşilor (art. 31). În plus, statul mai asigura şi salarizarea personalului
(art. 34), pe care o folosea ca un factor de presiune, putând fi suspendate
împreună cu subvenţiile, pentru „atitudine antidemocratică” (art. 33).
Decretul mai prevedea trecerea în proprietatea statului a averii cultelor
dispărute sau nerecunoscute oficial (art. 36), prevedere care a constituit baza
legală a viitoarelor abuzuri din perioada imediat următoare. O noutate foarte
importantă a fost reprezentată de legiferarea trecerii libere de la un cult la
altul (art. 38), „individual sau în grup”, în acest ultim caz împreună cu
averea cultului, dacă grupul reprezenta cel puţin 75% din numărul
credincioşilor cultului respectiv (art. 37). Relaţiile cu străinătatea erau
permise numai pentru motive religioase (art. 40), statul controlând
eventualele ajutoare şi ofrande primite din alte ţări (art. 42). Învăţământul
religios general era interzis, fiind permis numai cel pentru pregătirea
personalului de cult, pentru cultul ortodox fiind permisă existenţa a două
institute teologice de grad universitar (art. 49), cazarea şi masa elevilor şi
studenţilor fiind asigurate în internate, cămine şi cantine speciale (art. 50).
Rezultă că Decretul 177/1948 viza manifestările exterioare ale credinţei,
care ţineau de organizare, personal, relaţiile cu credincioşii, şi nu de
chestiunile de dogmă316.
În aceeaşi zi cu noua Lege a cultelor a fost promulgat şi Decretul nr.
178/1948317, de reorganizare a Ministerului Cultelor – transformat în 1957
în Departamentul Cultelor – instrumentul prin care statul îşi impunea
politica în chestiunile religioase. Ministerul Cultelor aproba înfiinţarea de
noi parohii sau unităţi administrativ-religioase, înfiinţarea de noi posturi de
personal clerical, didactic sau administrativ, recunoştea numirile,
transferările şi pensionările întregului personal, aproba bugetele şi controla
fondurile cultelor, supraveghea toate şcolile care pregăteau personal clerical,
indiferent de grad (seminarii teologice, facultăţi).
Învăţământul religios a fost reglementat şi prin reforma
învăţământului,318 prin care „toate şcolile confesionale sau particulare de
orice fel devin şcoli de stat”. Astfel, au fost desfiinţate toate şcolile
particulare, inclusiv şcolile confesionale deţinute de Biserici. Pe aceeaşi
linie, care viza îndepărtarea populaţiei de cele sfinte, au fost interzise orele
316
Denis Deletant, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundata Academia Civică,
1997, p. 70-71.
317
„Monitorul Oficial”, nr. 178 din 4 august 1948.
318
Decretul nr. 175 din 3 august 1948, publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 177 din 3 august 1948.
158
de religie, s-a introdus interdicţia de a se face rugăciuni la intrarea şi ieşirea

copiilor de la ore şi s-a prevăzut eliminarea icoanelor şi a tuturor
simbolurilor religioase din sălile de clasă.
Pe linia reducerii rolului clerului în viaţa publică, guvernul comunist
a emis Decretul nr. 176 din 2 august 1948,319 prin care au fost trecute în
proprietatea statului bunurile bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau
particularilor, care au servit pentru funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de
învăţământ general, tehnic sau profesional.
După aceste reglementări, statul comunist a socotit ca venise vremea
să se ocupe şi de averile bisericeşti. Biserica Ortodoxă deţinea în proprietate
sau în folosinţă unele suprafeţe de teren, al căror venit reveneau parohiilor şi
preoţilor. La începutul anului 1949, pe fondul pregătirilor pentru
colectivizarea agriculturii, nefăcând faţă impozitelor şi cotelor mari,
Biserica Ortodoxă a fost nevoită să cedeze statului terenurile pe care le
deţinea în proprietate sau în folosinţă.
Regimul comunist a mimat libertatea religioasă, prin constituţiile
sale succesive320, deşi ducea programatic o politică ateistă. Competenţele
Bisericilor şi confesiunilor din România au fost limitate strict la clădirile
bisericilor, fiindu-le interzisă orice manifestare vizibilă.
Măsurile legislative din 1948, precum Legea Cultelor sau legea prin
care se reorganiza Ministerul Cultelor, au produs consecinţe pentru toate
cultele din România, atât cele creştine, cât şi cele necreştine. După trasarea
cadrului legal general, autorităţile au solicitat modificarea statutelor care
reglementau viaţa internă a cultelor.
Răspunzând invitaţiei adresate în 1948 tuturor cultelor din România de a-şi
depune Statutul şi Mărturisirea de credinţă în vederea legalizării, Patriarhul
Justinian a coordonat formularea Statutului de organizare şi funcţionare a
Bisericii Ortodoxe Române şi a alcătuit Mărturisirea de credinţă. Prin aceste
două documente, recunoscute şi de Biserică şi de Stat, se asigura Bisericii o
autonomie teologică administrativă. Fiind construită pe aceste baze, relaţia
dintre Statul comunist şi Biserica Ortodoxă Română era de fapt o tentativă
comună de a profita unul de celalalt. Statul profita de neimplicarea politică a
Bisericii, iar Biserica încearcă să scoată cât mai mult din libertatea ei
îngrădită şi garantată de Stat.
319
Ibidem, nr. 178 din 4 august 1948.
320
Vezi şi Constituţia din 24 septembrie 1952, publicată în „Buletinul Oficial”, nr. 1 din 27
septembrie 1952 şi Constituţia din 21 august 1965, publicată în „Buletinul Oficial”, nr. 1
din 21 august 1965.
159
Ilie Rusu
Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra

vieţii şi o alternativă la învăţătura Bisericii. Credinţa crestină va fi
combătută printr-o campanie de eliberare a clasei muncitoare de
„efectele narcotizante ale opiului pentru popor”321. Se urmărea nu numai
eliminarea prezenţei creştine din Stat, ci din întreaga societate : şcoli,
spitale, armată. Se va ajunge aici printr-o politică consecventă de eliminare
a tuturor simbolurilor creştine din spaţiul public, prin excluderea
profesională a celor care se declarau ca aparţinând Bisericii. Pentru
impunerea propriei forme de religiozitate, Statul comunist îşi va rezerva din
proprie initiativă dreptul de control asupra Bisericii şi cultelor. După
perioada de teroare a anilor ’50, când mii de oameni ai Bisericii, ortodocşi,
catolici, protestanţi vor fi trimişi în lagăre şi închisori, Departamentul
Cultelor va continua, în colaborare stransă cu poliţia politică, o activitate de
control şi îngrădire. Aceste organe vor urmări : împiedicarea cât mai mult
posibil a activităţilor religioase, cum ar fi pelerinajele ; amestecul în
procesul de numire/alegere a membrilor în ierarhia bisericească şi în cea a
cultelor ; cenzura literaturii teologice şi/sau fixarea unor tiraje cât mai mici.
Putem concluziona că relaţia dintre Stat şi Biserică în perioada comunistă nu
a fost deloc una de colaborare şi dialog, ci mai curând de „separaţie
duşmănoasă unilaterală”322. Controlul Statului comunist asupra vieţii
religioase era prin natură şi scop restrictiv. Acest fapt va conduce la
formarea unei vieţi religioase pe două niveluri : în timp ce Statul ţine sub
control ierarhia Bisericii, în acelaşi timp viaţa liturgică continuă fără nici o
întrerupere.
La întrebarea de ce ierarhii Bisericii nu s-au opus în mod deschis
puterii comuniste, se poate răspunde în felul următor: Biserică naţională şi
supusă statului, Biserica Ortodoxă Română trebuia să ţină seama de
deciziile acestuia. Dependentă strict de resursele oferite de stat, Biserica
Ortodoxă trebuia să fie foarte „diplomată” pentru a putea să-şi continue
misiunea duhovnicească. Lipsită de un sprijin din afară (de care a beneficiat
Biserica Romano-Catolică), ea putea fi uşor distrusă. Faptul se poate vedea
limpede tocmai în cazul regimului comunist, când acesta a avut suficient
timp pentru a lovi sistematic în rezistenţa Bisericii Ortodoxe. Şi celelalte
culte, chiar Biserica Catolică, a trebuit, pentru a supravieţui, să facă unele
concesii.
Pentru ceea ce s-a întâmplat în anii comunismului, o mare parte din
vină o poarta şi regimurile politice anterioare, care, în loc să acorde mai
multă libertate Bisericii, ca să devină o instituţie de sine stătătoare, n-au
321
Radu Preda, Biserica în Stat, Ed. Scripta, 1999, p. 19.
322
Ibidem, p. 21.
160
făcut altceva decât să arunce cu vorbe, încercând de fapt să o anexeze

intereselor ei politice. Discursul puterii politice despre libertatea religioasă
nu era decât o parodie jalnică a dorinţelor manifestate constant de
reprezentanţii Bisericii.
Dincolo de discursurile oficiale, în care era lăudată, diplomatic,
libertatea religioasă, şi la care mulţi autori răuvoitori se rezumă, Biserica
Ortodoxă a cerut permanent o adevărată autonomie faţă de Stat. Ideea
„înnoirii Bisericii” era atât de puternică, încât orice om politic, dacă dorea să
aibă succes, o trecea în programul sau de vorbe. Carol al II-lea, Ion
Antonescu, regimul comunist, au condamnat situaţia jalnică în care fusese
adusă Biserica Neamului de regimul anterior, afirmând ca ei îi vor reda
demnitatea. Nu s-a întâmplat nimic, deoarece oricine este la putere nu are
nevoie de o Biserica puternică, ci de una care să slujească intereselor de
partid.
Neputând realiza o schimbare de statut fără acordul puterii politice,
„conducătorii Bisericii au trebuit să aştepte şi să apere pe cât posibil viaţa
duhovnicească a acesteia. Aşa se explică faptul ca Nicodim a trebuit sa
trateze cu trei regimuri autoritare, aşa se explica diplomaţia lui Justinian.
Consideraţi trădători de cei din sfera politicului, ei au înţeles să apere în
primul rând Biserica, în interiorul căreia a existat o solidaritate permanentă.
Numit de comunişti, Justinian va fi un apărător al Bisericii. Justin Moisescu,
ridicat tot de comunişti, va sfârşi prin a apăra şi el Biserica. Persecutată
adesea de politic, dorind să vieţuiască dincolo de el, Biserica Ortodoxă a
trebuit să trăiască alături, dându-i onorurile, în realitate ignorându-l”323.
Criticii Bisericii îi reproşează fie faptul ca nu a luat atitudine clară faţă de
regim, fie că nu s-a implicat în viaţa politică. Ori Biserica nu se poate
identifica cu o concepţie lumească, particulară, asupra existenţei umane.
Conducerea Bisericii Ortodoxe Române nu a stat pasivă în asemenea
momente înfiorătoare ale istoriei ei, ci a făcut demersurile necesare pentru a
stăvili furtuna năpraznică abătută asupra Casei lui Dumnezeu şi a poporului
Său dreptcredincios: „Pentru a potoli furia demolării bisericilor bucureştene,
Patriarhul Justin a cerut audienţă la Nicolae Ceauşescu, dar n-a fost primit,
fapt care l-a frământat, căci adversităţile erau mari şi asupra persoanei sale
veneau presiuni din toate părţile. Primăria Capitalei insista să primească de
la Centrul eparhial aviz de demolare a bisericilor. Patriarhul a refuzat şi n-a
semnat nici un act în acest sens. Nu se găseşte în nici o arhivă un aviz al
patriarhului sau al unei parohii că ar fi fost de acord cu demolarea vreunei
biserici”324.
323
George Enache, Puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română. Consideraţii istorice
(3), „Rost”, nr. 10-11, decembrie 2003-ianuarie 2004, p. 6.
324
Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justin Moisescu, VO, an XVII (2006), nr.385-386, p. 2.
161
Ilie Rusu
Tradiţia autonomiei Bisericii faţă de Stat şi a sprijinului Statului faţă

de Biserică a fost menţinută într-o formă minimală chiar şi în timpul
regimului comunist, întrucât Constituţia Republicii Populare Române
(1948) sau a Republicii Socialiste România (1965) nu prevedea expres o
separaţie între Stat şi Biserică325, iar Statul acorda un sprijin financiar
minimal pentru salariile preoţilor. Desigur, autonomia cultelor în regimul
comunist era foarte limitată, iar controlul Statului asupra cultelor era
opresiv, deoarece ateismul era ideologia oficială a Statului.
3.3. Biserica Ortodoxă şi organele politice şi de

securitate ale Statului
După cum s-a putut constata, legislaţia privind libertatea religioasă a

rămas literă moartă, ea având darul de a masca o realitate dominată de
teroarea instituită prin organele militare represive ale statului. Legea privind
regimul general al cultelor elimina rolul pe care Biserica îl juca în stat şi
învăţământ, dar păstra controlul pe care statul îl exercita asupra Bisericii
prin intermediul subvenţionării clerului şi învăţământului religios.
Considerată duşmanul cel mai de temut al regimului ateu, Biserica
Ortodoxă fost supusă unei permanente presiuni din partea organelor politice
ale statului comunist, care au folosit toate mijloacele posibile de urmărire şi
de intimidare a slujitorilor bisericeşti, cum rezultă din dosarele păstrate în
arhivele Securităţii. Cercetătorii care au lucrat în arhivele Securităţii şi au
publicat studii bazate pe documente în această privinţă326, atestă că toţi
ierarhii Bisericii Ortodoxe, începând cu patriarhul, aveau dosare de
urmărire, cu un material extrem de complex. Din documente rezultă că în
lipsa unei colaborări efective a ierarhilor Bisericii cu puterea comunistă,
obiectivele trebuiau atinse de către Securitate, prin măsuri de forţă şi
intimidare. Evident că obiectivul comuniştilor era crearea unei Biserici
obediente. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. În primii ani ai regimului
325
Vezi Dr. Adrian Lemeni, Dr. Florin Frunză şi Ştefan Ioniţă, Viaţa religioasă în
România, ediţia a II-a, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 10-11.
326
Vezi: Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul
comunist, 1945-1958. vol. I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti,
2001; George Enache, Ortodoxie şi putere politică în Româna contemporană, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2005; Partidul, Securitatea şi Cultele, coord. Adrian Nicolae Petcu, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2005: Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist
(1945-1959), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005; Cristian Troncotă, Torţionarii. Istoria
instituţiei Securităţii regimului comunist din România (1948 –1964), Ed. Elion, Bucureşti,
2006; Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007.
162
comunist, partidul a fost nevoit să accepte în funcţiile bisericeşti chiar

persoane cu atitudine anticomunistă. Recunoaşte acest lucru chiar şi raportul
„Tismăneanu”327.
Într-o notă informativă dată în 1950 despre Episcopul locotenent al
Dunării de Jos, de pildă, se spune: „Episcopul Antim Nica ne
propovăduieşte că regimul de astăzi este trecător, credinţa va învinge,
comuniştii sunt trădătorii ţării, noi, preoţii, să fim la datorie!”328. După
instaurarea regimului comunist, guvernanţii au acordat cea mai mare
importanţă Bisericii Ortodoxe Române, datorită caracterului ei naţional,
considerată o instituţie retrogradă şi reacţionară. Ca urmare, Biserica
ortodoxă a fost marginalizată şi persecutată, supusă unui control sever din
partea statului comunist, şi doar prin clarviziunea şi tactul unor ierarhi,
precum patriarhul Justinian Marina, a reuşit să-şi câştige dreptul la
supravieţuire, în schimbul unor compromisuri cu statul comunist, în limitele
graniţelor morale, fără să cadă în resemnare sau trădare, şi să renunţe la
prezenţa ei în viaţa publică.
Bisericii ortodoxe i-au fost confiscate toate mijloacele materiale de
susţinere a activităţii sociale şi filantropice. A fost suprimat învăţământul
religios din şcoli, s-a interzis asistenţa religioasă în spitale, azile de bătrâni,
unităţi militare, penitenciare etc. Au fost interzice periodicele bisericeşti ale
tuturor eparhiilor (cu excepţia Telegrafului Român de la Sibiu, fondat de
mitropolitul Andrei Şaguna, în 1853), mai multe Seminarii teologice din
Muntenia şi Moldova, Facultatea de Teologie din Suceava (refugiată de la
Cernăuţi - contopită cu cea din Chişinău în 1941), patru Academii teologice
din Ardeal şi Banat (excepţie cea de la Sibiu, devenită Institut Teologic) şi
Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti. Biserica ortodoxă mai
păstra, pe lângă cele două Institute de Teologie din Bucureşti şi Sibiu,
câteva seminarii şi şase şcoli de cântăreţi bisericeşti, cu studii de trei ani329.
De asemenea, au fost desfiinţate eparhiile Maramureşului, Huşilor,
Constanţei, Argeşului şi Caransebeşului, plus Episcopia Armatei, precum şi
posturile de arhierei-vicari. Un număr de 20 de ierarhi au fost forţaţi să se
retragă din scaun.
Activitatea Bisericii era controlată permanent prin „inspectorii de
culte” (reprezentanţi ai Ministerului Cultelor, unii fiind ofiţeri ai Direcţiei
Generale a Securităţii Poporului), care supravegheau instituţiile bisericeşti:
327
Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
328
Cristina Păuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., p. 236.
329
Jean Mayendorff, op. cit., p. 130.
163
Ilie Rusu
protopopiate, mănăstiri, şcoli teologice, centre eparhiale. Legăturile cu

diaspora ortodoxă au fost interzise, celelalte legături cu străinătatea se
puteau realiza numai cu acordul Ministerului Cultelor, care, în plus, îi
cenzura publicaţiile, în număr de 10 – cea mai importantă fiind „Studii
Teologice” – care apăreau într-un tiraj de 10.000 exemplare (cele centrale) şi
2.500 exemplare (cele eparhiale); acestea circulau într-un mediu restrâns330.
Preoţii, în momentul instalării lor, trebuiau să jure în faţa
episcopului, printre altele: „Ca slujitor al lui Dumnezeu, ca un cetăţean, jur
să fiu credincios poporului şi să apăr R.P.R. împotriva duşmanilor ei interni
şi externi ... Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”331.
Pentru zelul lor misionar, circa 2000 de preoţi, călugări şi teologi au
fost consideraţi ostili regimului comunist şi au fost arestaţi, judecaţi,
condamnaţi şi întemniţaţi în lagărele de exterminare, cu statut de deţinuţi
politici, fiind catalogaţi ca „reacţionari”, „chiaburi” sau „legionari”332.
„Familiile preoţilor erau mereu urmărite de Securitate, şantajate şi umilite,
pentru ataşamentul lor la valorile credinţei creştine. Soţiile preoţilor erau
privite adeseori cu suspiciune în anumite colective de muncă pentru originea
lor „nesănătoasă”. Copiii preoţilor nu aveau acces la foarte multe
specializări şi şcoli în anii comunismului”333. La aceştia se adaugă peste un
milion (datorită lipsei informaţiilor complete nu se poate aprecia cifra
exactă) de credincioşi ortodocşi care au cunoscut calvarul universului
concentraţionar românesc, pentru diverse motive, mai mult sau mai puţin
reale334.
Încă de la instaurarea regimului comunist în România una din
priorităţile aflate pe agenda de lucru a partidului unic a fost crearea unei
Biserici supuse, ascultătoare. O urmărire vigilentă şi permanentă a reuşit să
convingă organele de securitate că reprezentanţii Bisericii Ortodoxe
Române au ignorat în mod sistematic directivele partidului, încercând chiar
să înfiinţeze unele centre de rezistenţă. Este clar că toată perioada
dominaţiei comuniste a existat un antagonism continuu între statul ateu şi
Biserica Ortodoxă, din simplul motiv că cele două instituţii aveau viziuni
radical diferite asupra lumii. În sensul celor de mai sus, redăm un fragment
edificator din cartea lui George Enache: „Statul comunist a dorit o
330
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, ed. a II-a, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1991, p. 482.
331
Ibidem.
332
Jean Mayendorff, op. cit., p. 137.
333
Vezi Paul Caravia, Virgilliu Constantinescu, Flori Stănescu, Biserica Întemniţată.
România (1944-1989), Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 1998.
334
Pr. Ion Alexandru Mizgan, Biserica Ortodoxă şi Securitatea, „Rost”, nr. 45, noiembrie
2006, p. 12.
164
colaborare cu Biserica Ortodoxă Română, dar o colaborare cu totul specială,

care să aibă în prim plan păstrarea unei efigii, a unei mumii, prin care să-i
păcălească pe cei care aveau încredere în Biserică. Lupta principală, de
bază, a preoţilor şi ierarhilor ortodocşi a fost tocmai păstrarea sâmburelui
viu al credinţei. Documentele Securităţii arată că şi simpla rugăciune sau
slujba duminicală erau văzute ca subversiune a puterii comuniste. Deşi
Constituţia garanta libertatea credinţei, cei „prea religioşi” erau atent
supravegheaţi. Prima formă de rezistenţă, cea de cu zi cu zi, a constat într-o
exercitare corectă a slujbei religioase şi oferirea unui cuvânt de învăţătură
adecvat credincioşilor. Cei care nu luau în seamă adăugirile formale,
neesenţiale, despre „binele adus de comunism”, puteau recapta mesajul lui
Hristos, care îi îndepărta, cel puţin în conştiinţă, de ideologia comunistă”.
Ori statul comunist avea nevoie de controlul total şi asupra sufletelor
oamenilor. De aceea foarte mulţi preoţi, care nu au făcut altceva decât să se
achite conştiincios de misiunea lor, au fost arestaţi, suferind ani grei de
închisoare. Exemplul cel mai elocvent, în acest sens, este „Rugul Aprins al
Maicii Domnului”. Ceea ce au făcut Daniil Sandu Tudor, Benedict Ghiuş,
Sofian Boghiu, Roman Braga nu era altceva decât o aplicare a învăţăturii
mistice a „Rugăciunii inimii”. Această activitate nu avea în mod manifest
nici o conotaţie politică, însă Securitatea a interpretat-o ca pe o uneltire
împotriva statului comunist. Această formă de rezistenţă, prin spiritualitate,
s-a realizat fie la modul individual, aproape instinctiv, al preoţilor care
intuiau că totul ar fi fost pierdut fără o asemenea activitate, fie a căpătat un
caracter sistematic, de organizare de centre de excelenţă spirituală, cu rolul
de a aglutina în jurul lor pe cei care nu credeau în ideologia comunistă”335.
Din dosarele de urmărire întocmite de Securitate rezultă că această
rezistenţă – de care amintea şi George Enache în volumul său – era iniţiată
şi înfăptuită, în mare măsură, de preoţi şi călugări simpli, fiind însă
cunoscută şi sprijinită de înalţii ierarhi ai Bisericii, printre care se aflau
patriarhul Justinian, mitropolitul Firmilian al Olteniei, episcopul Antim Nica
dar şi apropiaţi ai acestora, ca mitropolitul Bartolomeu Anania al Clujului,
Albei, Crişanei şi Maramureşului, care şi-a publicat recent memoriile336,
acesta fiind şi singurul ierarh care a făcut detenţie politică sub comunism.
Interesant este ceea ce spune teologul Teodor Baconski, despre înaltul
prelat: „Îl cunosc de foarte multă vreme pe mitropolitul Bartolomeu şi pot
depune mărturie în privinţa integrităţii sale morale, dar şi în privinţa
convingerilor sale fundamental anticomuniste, din care a decurs şi biografia
sa de victimă, permanent hăituită... Experienţa puşcăriei politice,
335
George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, p. 28-32.
336
Vezi Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
165
Ilie Rusu
infernul interogatoriilor, suspiciunea unor adversari care îi invidiază forţa

de a rămâne liber în plină dictatură... toate năvălesc în Memorii,
cronologic, astfel încât rezultatul devine laolaltă rotund şi revelator”337. Iar
publicistul Răzvan Codrescu, referindu-se la acelaşi Bartolomeu Anania,
afirma: „Ca fost deţinut politic sigur că a avut de a face în fel şi chip cu
Securitatea, atât în închisoare, cât şi după. Foştii deţinuţi politici trebuie
judecaţi după alte criterii decât cei care în viaţa lor n-au luat o bâtă pe
spinare şi nu au acceptat compromisuri pentru a se pune bine cu puterea
sau să profite de pe urma ei” 338.
Majoritatea documentelor aflate în arhivele Statului şi ale Securităţii
relevă o permanentă căutare de soluţii în faţa agresiunii comuniste, ele
aparţinând unor preoţi şi ierarhi ortodocşi, tocmai de aceea, când abordăm
problema atitudinii Bisericii Ortodoxe Române faţă de sensibilul subiect al
colaborării cu Securitatea trebuie să avem în vederea compromiterea doar a
unor persoane şi nu instituţia ca atare. Iar pentru cei care au colaborat cu
Securitatea, rămâne aşa cum spunea un teolog: „Purificarea memoriei prin
convertire şi pocăinţă şi nu prin condamnare, prin grija şi rugăciunea
comună pentru ca în viaţa personală şi socială, bisericească şi publică, să
învingă răul prin bine”.
Este adevărat că unii ierarhi au făcut compromisuri pentru
supravieţuirea Bisericii, cum a fost cazul patriarhului Justinian, dar şi al
patriarhului Justin, aceştia având însă o limită în faţa presiunilor comuniste
peste care nu au putut trece. Atât patriarhul Justinian cât şi patriarhul Justin
au murit din cauza supărărilor provocate de conducătorii comunişti care
intenţionau să demoleze mai multe biserici din Bucureşti. Perioada
comunismului a reprezentat cea mai grea perioadă din istoria Bisericii
Ortodoxe Române, când ea fost înlăturată din viaţa publică, lucrarea ei
limitându-se strict la serviciile religioase din lăcaşurile de cult, căutând să
menţină flacăra credinţei în inimile şi sufletele credincioşilor. Biserica
Ortodoxă nu şi-a modificat, însă, dogmele şi morala, nici cultul şi nici
propria istorie. Cu toate persecuţiile şi umilinţele la care a fost supusă,
Biserica Ortodoxa n-a putut fi îngenuncheată de Securitate. De fapt,
principala formă de rezistenţă a poporului român în anii comunismului a
fost spiritualitatea, prin al său centru de excelenţă care este Biserica
Ortodoxă Română, cu slujitorii săi, păstrând astfel sâmburele viu al credinţă.
337
„Dilema Veche”, an V (2008), nr.252, 15 decembrie, p. 9.
338
„Evenimentul Zilei”, 8 septembrie 2006.
166
3.4. Rezistenţa patriarhului Teoctist şi a

Sfântului Sinod faţã de ingerinţele Statului în
viaţa Bisericii Ortodoxe în perioada 1986-1989.
Patriarhul Teoctist şi-a început păstorirea ca patriarh în 1986 – după

ce fusese mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei şi Sucevei – cu trei ani
înainte de schimbarea de regim politic în România339, când societatea
românească intrase într-o perioadă de destindere relativă, iar statul comunist
se considera bine consolidat, foştii „duşmani ai poporului” fie muriseră în
închisori, fie nu mai aveau curajul sau puterea să se opună.
Ceea ce i s-a reproşat patriarhului Teoctist în privinţa activităţii şi
atitudinii sale a fost modul deliberat în care a acceptat şi susţinut ceea
ce înfăptuiau comuniştii în alte domenii ale societăţii româneşti. Dar, în
acelaşi timp, trebuie recunoscut faptul că a fost o personalitate complexă,
care şi-a iubit Biserica pe care a păstorit-o, încercând s-o apere printr-o
politică de echilibru. Acceptând să facă unele lucruri pe care le considera de
mai mică importanţă, cum ar fi pastoralele mobilizatoare, în care oricum nu
credea nimeni, el spera să câştige în altă parte, în chestiunile esenţiale ale
vieţii bisericeşti. A fost un administrator priceput, protector al
învăţământului şi purtător de grijă pentru toţi preoţii.
Patriarhul Teoctist ştia că menirea unei Biserici nu este să lupte cu Statul
sau cu o orânduire nedreaptă, cum a fost comunismul, căci „nu este
stăpânire decât de la Dumnezeu, iar cele ce sunt, de la Dumnezeu sunt
rânduite” (Romani 13, 1). Scopul Bisericii este mântuirea credincioşilor săi,
aceasta fiind singura luptă îndreptăţită să o ducă cu arme spirituale,
indiferent de orânduirea lumească. Patriarhul Teoctist a făcut eforturi
imense în acest sens pentru a ţine Biserica la suprafaţă, astfel încât
locaşurile de cult să nu fie închise, Liturghia să se săvârşească, oamenii să
fie botezaţi, cununaţi şi înmormântaţi creştineşte. Toate acestea într-o
republică comunistă în care Biserica a fost singura instituţie care
propovăduia o altă învăţătură şi ideologie decât cea materialist-dialectică a
statului represiv.
Patriarhul Teoctist a făcut, e adevărat, compromisuri. Privite din
perspectiva vieţii de zi cu zi din România comunistă, telegramele adresate
puternicilor vremii sau resemnarea - cu inimă frântă, ce-i drept – în faţa
339
După moartea patriarhului Iustin, la 31 iulie 1986, mitropolitul Teoctist al Moldovei şi
Sucevei a devenit loctiitor de patriarh, apoi, la 9 noiembrie 1986 a fost ales, iar la 16
noiembrie, acelaşi an, a fost întronizat ca arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al
Ungrovlahiei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
167
Ilie Rusu
demolării unor biserici, cu mare încărcătură emoţională şi istorică, simboluri

ale continuităţii credinţei ortodoxe pe meleagurile româneşti, pot naşte
o anumită reticenţă. Aşa este mult comentata telegramă expediată în urma
şedinţei Adunării Naţionale Bisericeşti ce a avut loc în ziua de 17 decembrie
1989. Se cunoaşte foarte bine că toate adunările care se ţineau, fie în
sectorul politic, fie în sectorul cultural, deci şi în cel bisericesc, se încheiau
cu o telegramă. Aceasta era o telegramă de rutină, dată imediat după şedinţă,
semnată de patriarhul Teoctist, în calitate de preşedinte al Adunării
Naţionale Bisericeşti, şi a fost publicată în ziarul „România Liberă”. Peste
câteva zile a izbucnit revoluţia la Timişoara. În primele zile după revoluţie,
din viclenie, pentru a blama Biserica Ortodoxă, telegrama a fost interpretată
de unii comentatori, în presă şi la Televiziune, cum că Patriarhul l-ar fi
felicitat pe dictator pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara. Acest lucru,
care nu corespunde adevărului, a fost foarte periculos. Era o telegramă de
rutină, nu avea nici o legătură cu Timişoara340.
Se ştie astăzi că patriarhul Teoctist s-a opus demolării bisericilor Sf.
Vineri-Hereasca şi Olteni din Bucureşti, cum menţionează generalul
Constantin Olteanu, pe atunci primar general al Capitalei, care spune în
însemnările sale: „Înainte de a emite decretul pentru demolarea celor două
340
Iată textul telegramei: „Membrii Sfântului Sinod, împreună cu reprezentanţii
clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, întruniţi în sesiune anuală de lucru a
Adunării Naţionale Bisericeşti, împărtăşind entuziasmul tuturor fiilor patriei pentru
opţiunea istorică de realegere a excelenţei voastre în suprema funcţie publică de conducere
a poporului, îşi exprimă profunda bucurie şi deplina satisfacţie faţă de acest mare act
patriotic, expresie a voinţei unanime a întregii noastre naţiuni, şi vă roagă să primiţi, şi cu
acest prilej, cele mai călduroase felicitări, împreună cu un respectuos omagiu pentru activitatea
strălucită pe care o desfăşuraţi în fruntea ţării, pentru binele şi fericirea întregului popor.
Analizând cu deplină responsabilitate activitatea desfăşurată în anul 1989 de
Biserica Ortodoxă Română pe diferite planuri, ierarhii Sfântului Sinod şi reprezentanţii
clerului şi credincioşilor Patriarhiei Române au luat act cu satisfacţie că, acţionând cu
mijloace proprii şi în forme specifice, lucrarea lor se integrează firesc şi armonios în
eforturile pe care întreaga noastră naţiune sub înţeleapta şi clarvăzătoarea călăuzire a
excelenţei voastre, le depune pentru o viaţă tot mai luminoasă şi mai prosperă.
Simţindu-ne martori şi participanţi direcţi la rodnicele împliniri ale harnicului
nostru popor, făurite sub cutezătoarea dumneavoastră gândire şi îndrumare, într-o epocă de
aur ce vă poartă în mod firesc şi justificat numele, împliniri ce vor dăinui peste milenii ca
repere ale acestui timp eroic, vă asigurăm că vom sprijini cu toată hotărârea înfăptuirea
măreţului program de dezvoltare multilaterală a patriei, prezentat de excelenţa voastră la
marele forum politic al poporului român, slujind în acelaşi timp, cu sporită râvnă,
strălucitele acţiuni şi iniţiative de politică externă, elaborate de dumneavoastră, precum şi
nobilele idealuri de înţelegere şi colaborare între oameni şi popoare, de dezarmare şi pace
pe pământ”. „România Liberă”, an XLVII (1989), nr. 14.033 din 20 decembrie, p. 2.
168
biserici, Nicolae Ceauşescu a cerut Primăriei Capitalei să aibă o discuţie cu

patriarhul Teoctist. O primă întâlnire a avut-o la Primăria Capitalei…
Patriarhul Teoctist a obiectat ferm, adăugând că cele două biserici ocupă un
loc important în istoria Bisericii Ortodoxe Române… Despre rezultatul
discuţiilor l-am informat pe Nicolae Ceauşescu, care a ascultat cu calm toate
detaliile, inclusiv poziţia patriarhului faţă de demolarea celor două biserici,
însă nu a făcut nici un comentariu. Ne-a cerut să reluăm discuţiile, fără să
mai indice altceva. Aşa am procedat. A avut loc o nouă întâlnire. Patriarhul
Teoctist şi-a exprimat acelaşi dezacord, ca şi la întâlnirea precedentă. Şi
rezultatul acestei discuţii l-am adus la cunoştinţa lui Nicolae Ceauşescu.
Nici de această dată nu a reacţionat în vreun fel. Însă nu a modificat decretul
care a cuprins şi demolarea celor două biserici, fapt ce a stârnit o justificată
nemulţumire”341. Biserica Olteni a fost demolată în ziua 12 iunie 1987, iar
biserica Sf. Vineri în ziua de 20 iunie 1987, în timp ce patriarhul Teoctist se
afla într-o vizită oficială în Austria, pentru sfinţirea capelei din Viena,
construită de românii de acolo – cu sprijinul autorităţilor locale.
Tot în acea perioadă critică, liderii regimului ateu îşi propuseseră în
planul lor diabolic să demoleze Catedrala patriarhală şi să mute Centrul
eparhial şi Reşedinţa patriarhului de pe Dealul Mitropoliei la Mănăstirea
Văcăreşti, pentru a clădi în locul acestui complex ecleziastic un „faimos”
monument în cinstea triumfului dictaturii. Proiectul nu a putut fi dus la
îndeplinire, căci atât patriarhul Justin, cât şi succesorul său, patriarhul
Teoctist, s-au opus cu înverşunare, arătând conducătorilor politici că acest
loc sfânt împreună cu toate obiectivele istorice şi religioase existente pe el
reprezintă un simbol al Ortodoxiei româneşti şi o mărturie grăitoare a
păstrării tradiţiei, spiritualităţii şi culturii noastre naţionale, iar distrugerea
lui ar fi însemnat o crimă în faţa istoriei acestui popor, care ne-ar fi judecat
necruţător. În sprijinul acestei cauze şi idei au pledat şi alte personalităţi ale
vremii: istorici, academicieni, profesori şi numeroşi oameni de litere, cu
suflet de român şi de buni creştini. „Patriarhia a rămas pe vatra sa istorică,
dar Mănăstirea Văcăreşti n-a putut fi salvată, aşa cum n-au putu fi salvate
nici Mănăstirile Cotroceni şi Pantelimon şi alte biserici”342. Despre aceasta a
341
Constantin Olteanu, File din istoria Bucureştilor. Însemnările unui primar general, Ed.
Aldo, Bucureşti, 2004, p. 148-150.
342
Gheorghe Vasilescu, Patriarhul Justin Moisescu, în „Vestitorul Ortodoxiei” XVII,
nr.385-386, august-septembrie 2006, p.11. Potrivit celor declarate Mirelei Petcu de
arhitectul Camil Roguski, în Ceauşescu: adevăruri din umbră, Ed. Evenimentul Românesc,
Buc, 2001, p. 125-126, se intenţiona chiar ridicarea „unui monument funerar pe Dealul
Patriarhiei, unde actuala clopotniţă trebuia să fie mutată mai spre biserică. În locul ei urma
să fie amplasat acest mausoleu. Catedrala urma să devină monument istoric. Clădirea
cancelaria să fie transformată în anexă a mausoleului, iar Patriarhia să fie mutată la
169
Ilie Rusu
relatat şi fostul lider comunist Ion Dincă într-un interviu din 1993 că a fost
împuternicit de Nicolae Ceauşescu să-l anunţe pe Patriarh că Patriarhia
trebuia dărâmată: „Am discutat cu Domnia Sa (cu patriarhul Teoctist) care
şi-a exprimat total dezacordul cu demolarea şi mutarea Patriarhiei, rugându-
mă să-i comunic lui Nicolae Ceauşescu poziţia sa şi faptul că această măsură
pusă în aplicare va crea mari nemulţumiri în rândul credincioşilor, al
preoţilor, al istoricilor, scriitorilor, oamenilor de artă şi cultură din ţară şi din
străinătate. El nu va putea să răspundă de eventualele tipuri de împotrivire
care pot lua forme de violenţă. De asemenea, patriarhul Teoctist şi-a
exprimat dezacordul cu mutarea sfintelor moaşte ale Sfântului Dimitrie de la
biserica din Dealul Mitropoliei la biserica Radu Vodă. Am informat pe
Ceauşescu cu poziţia Patriarhului şi l-am rugat să renunţe la hotărârea de
demolare. El nu a aprobat poziţia Patriarhului şi a mea, dar nu a mai cerut
demolarea”343.
Potrivit statisticilor, au fost demolate în Bucureşti, în anii dictaturii, un
număr de 20 biserici ortodoxe şi alte 8 biserici au fost translate344, în
schimb au fost construite şi restaurate câteva sute de biserici în toată
ţara345. Mânăstirile din nordul Moldovei – Putna, Bistriţa, Slatina – şi nu
doar ele, ci şi alte locuri de rugăciune, au fost renovate cu sprijin financiar
din partea statului comunist, făcându-l pe marele duhovnic, părintele
Cleopa, să se închine spunând că necuratul a ajuns să-i construiască locaşuri
lui Dumnezeu şi recunoscând astfel folosul pe care l-a avut, în cele din
urmă, Biserica, ca o consecinţă a diplomaţiei Patriarhului.
Văcăreşti. La Văcăreşti urma să locuiască şi patriarhul... S-a cerut să executăm un proiect

cu privire la restaurarea mănăstirii Văcăreşti, astfel încât să arate ca un centru ecumenic al
Bisericii Ortodoxe Române. Urma să fie şi un palat patriarhal”. Până la urmă nu s-a mai
făcut, „pentru că s-a opus cu înverşunare Patriarhia...Când s-a pus problema părăsirii
cancelariei, Patriarhia s-a opus din răsputeri”.
343
Vezi interviul realizat de Angela Băcescu cu Ion Dincă, în săptămânalul Europa
(suplimentul Est/Vest), anul IV, nr. 140, din 24-30 august 1993, p. 8-9.
344
Dintre acestea, 5 au fost demolate în anii păstoririi patriarhului Teoctist: Sf. Vineri-
Hereasca (1987), Olteni (1987), Bradu-Staicu (1987), Sf. Spiridon-Vechi (1987,
reconstruită în 1992), Sf. Treime-Crucea de Piatră (1987). Cf. Arh. Lidia Anania, Arh.
Cecilia Luminea, Arh. Livia Melinte, Arh. Ana-Maria Prosan, Arh. Lucia Stoica, Arh.
Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile osândite de Ceauşescu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995,
tabel cronologic.
345
Numai în Arhiepiscopia Bucureştilor, între anii 1986-1989, au fost târnosite 10 biserici
nou construite, iar alte 65 de biserici au fost redeschise, prin slujbe de sfinţire, după lucrări
de reparaţii, consolidare şi restaurare. Vezi Slujire Sfântă. Prea Fericitul Părinte Teoctist,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Zece ani de la alegere şi întronizare, Ed.
170
I s-a reproşat patriarhului Teoctist că n-a luptat împotriva lui

Ceauşescu346, spre a opri ingerinţele puterii în viaţa Bisericii. Desigur,
privind lucrurile din exteriorul Bisericii, tendinţa firească este să condamni.
Numai că, responsabilizând înălţimea funcţiei sale, constaţi că serviciile
aduse Bisericii sunt mult mai mari şi mai importante decât prejudiciile.
Chiar dacă patriarhul Teoctist s-ar fi opus, de pildă, demolării unor biserici,
Ceauşescu tot şi-ar fi transformat gândul în faptă. Numai că, prin opoziţia
manifestată, patriarhul l-ar fi înrăit şi mai mult pe Ceauşescu, iar reacţiile
acestuia faţă de Biserică ar fi putut deveni incontrolabile. Aşadar, cu multă
îngăduinţă şi toleranţă, cu multă diplomaţie şi har dumnezeiesc, patriarhul
Teoctist, în perioada comunistă, a adus Bisericii Ortodoxe Române servicii
deosebit de valoroase.
În plan cultural, lucrurile sunt şi mai clare. În România, în anii
dictaturii, sub păstorirea patriarhului Teoctist, s-au tipărit mai multe lucrări
teologice şi scrieri bisericeşti decât în Grecia, ţară ortodoxă liberă, unde
creştinismul nu era condamnat de puterea civilă. Între altele, s-a reeditat
Biblia, în 1988, după ediţia din 1968, precum şi principalele cărţi de cult
pentru preoţi, s-au tipărit cărţi de rugăciuni şi calendarul bisericesc pentru
credincioşi, în tiraje reduse, deci, nesatisfăcătoare, dar, totuşi, s-au tipărit, au
apărut cu regularitate revistele bisericeşti, centrale şi mitropolitane, cu tot
controlul cenzurii.
346
În ziarul „Ziua” din 18/19 noiembrie 2006, sub semnătura lui Victor Roncea, se
afirmă că „Patriarhul României a încercat răsturnarea lui Ceauşescu împreună cu
patriarhul ecumenic şi papa Ioan Paul al II-lea.” Între 22 şi 29 septembrie 1988, patriarhul
Teoctist a făcut o vizită la Patriarhia Ecumenică, la invitaţia patriarhului Dimitrios. Motivul
era legat de festivităţile prilejuite de împlinirea a 900 de ani de la întemeierea mănăstirii Sf.
Ioan Teologul din insula Patmos. Era în plină perioadă neagră a comunismului, când
sistematizarea dezlănţuită de planurile lui Nicolae Ceauşescu asupra Capitalei dărâmau la
pământ bisericile-monumente istorice. Pe vasul care îi transporta pe insula Patmos,
patriarhul Teoctist se afla la masă cu preşedintele Conferinţei Bisericilor Europene, Jean
Fischer. A avut loc un dialog direct asupra ororilor comunismului în ţările fostului bloc
sovietic. Jean Fischer îl întreabă pe Patriarhul Teoctist ce poate să facă: „Putem să scoatem
Biserica şi credincioşii în stradă – ar fi răspuns Patriarhul – Dar ce se va întâmpla după?
Cine ne garantează că oamenii nu vor fi masacraţi şi că vom fi sprijiniţi din străinătate?”,
întreabă Patriarhul în speranţa unui răspuns. Însă răspunsul a rămas, probabil, acoperit de
valuri. Nu ştim dacă această replică a fost într-adevăr spusă. Nici patriarhul Teoctist, nici
patriarhul ecumenic Dimitrios şi nici Jean Fischer n-au confirmat, iar ziarul nu dezvăluie de
unde şi-a luat informaţiile. Chiar dacă acea replică care i se atribuie patriarhului Teoctist e
adevărată, nu se poate concluziona din ea existenţa unui „complot” pentru răsturnarea lui
Ceauşescu. Mai degrabă este un refuz diplomatic al patriarhului Teoctist de a implica
Biserica în asemenea probleme politice.
171
Ilie Rusu
La împlinirea a 300 de ani de la apariţie, Biblia lui Şerban

Cantacuzino a fost retipărită, ca ediţie jubiliară, în facsimil şi transcriere la
Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Iniţiativa a aparţinut
patriarhului Iustin Moisescu (1977-1986) şi a fost dusă la bun sfârşit de
patriarhul Teoctist. Ediţia jubiliară a fost lansată atât la Bucureşti, cât şi la
Geneva, Viena şi Tesalonic. Cu prilejul apariţiei ediţiei jubiliare, patriarhul
Teoctist sublinia în Prefaţa lucrării: „Anul 1988 este pentru ierarhii,
slujitorii şi dreptmăritorii creştini, de pe toate plaiurile româneşti, prilej de
omagiere a tuturor celor ce au contribuit la apariţia Bibliei de la Bucureşti.
Şi cel mai ales omagiu pe care îl putem aduce acestor vrednici înaintaşi este
reeditarea ştiinţifică a acestei Biblii, oferind cititorilor de azi textul de la
1688 - în facsimil -, precum şi transcrierea acestuia în alfabet latin, pentru ca
astfel să se poată constata caracterul ei de document de consolidare a limbii
româneşti, şi, totodată, ca acesta - textul de la 1688 - să fie pus la îndemâna
cercetătorilor, spre a-l studia sub felurite aspecte. Reeditarea Bibliei de la
Bucureşti este un act de restituire integrală a unui document al dăinuirii şi
îndreptăţirii noastre istorice, către urmaşii legitimi ai înaintaşilor care i-au
asigurat o intrare triumfală în istoria culturii noastre naţionale“347.
Să nu uităm legăturile şi prietenia Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan
Paul al II-lea348, care rămân, însă, învăluite în mister, pentru că, în ianuarie
1989, în plină clandestinitate, Patriarhul şi Papa au avut o întâlnire la
Vatican – deşi Nicolae Ceauşescu n-a fost de acord – întâlnire care, cine
ştie, a contribuit şi ea la căderea Cortinei de Fier349.
Patriarhului Teoctist şi celor doi patriarhi anteriori, care i-au fost şi
părinţi spirituali, Justinian Marina şi Iustin Moisescu, care au fost
nevoiţi să mimeze acomodarea cu regimul, le datorăm şi unitatea Bisericii
Ortodoxe Române, şi păstrarea instituţiilor ei administrative şi educaţionale,
şi „iscusinţa de a afla soluţii în acele vremi” pentru apărarea credinţei
strămoşeşti şi a valorilor naţionale. Prudenţa lor s-a dovedit lucidă şi
realistă şi în acest sens se poate vorbi de cale împărătească.
347
Pecetea unităţii de neam, de grai şi de credinţă, în „Pe treptele slujirii creştine”, vol. II,
Bucureşti, 1995, p. 414-420; publicată şi în extras, sub titlul Biblia adecă Dumnezăiasca
Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune, Bucureşti, 1988.
348
Patriarhul Teoctist se cunoştea şi se împrietenise cu Papa Ioan Paul al II-lea, încă din
1984, când participase la o conferinţă internaţională în nordul Italiei, la Trento.
349
„Timpul”, nr. 528, 21 noiembrie 2006.
172
3.5. Patriarhul Teoctist

sub presiunea evenimentelor
Patriarhul Teoctist a fost una dintre cele mai longevive, dar şi
contestate personalităţi ale Bisericii Ortodoxe Române. Pe de o parte a fost
acuzat de colaborare cu regimul comunist. Pe de alta, şi-a asumat toate cele
întreprinse în perioada de urgisire pentru protejarea Bisericii Ortodoxe
Române de excesele comunismului. Unii au pus semnul îndoielii pe o
anume perioadă din viaţa fostului Patriarh. Alţii l-au susţinut cu înflăcărare.
Numai cu trecerea anilor judecata ar putea deveni mai dreaptă. Cu siguranţă
că, din 1990, Patriarhul Teoctist a jucat un rol important şi în modul în care
Biserica a parcurs anii de tranziţie.
În primele momente după căderea lui Nicolae Ceauşescu, patriarhul
Teoctist, în chip de pocăinţă, s-a retras din scaun, fiind contestat chiar în
sânul Bisericii. A fost cea mai cumplită perioadă din viaţa patriarhului
Teoctist.
Retragerea Patriarhului Teoctist din scaun a fost şi o consecinţă a
existenţei Grupului de Reflexie pentru Înnoirea Bisericii, constituit la 9
ianuarie 1990, la iniţiativa arhimandritului Bartolomeu V. Anania, (ajuns
mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului), din care mai
făceau parte Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae (care, fiind bolnav, n-a
participat la şedinţe), Conf. Dr. Daniel Ciobotea (actualul patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române), ieromonahul Iustin Marchiş, Pr. Toader
Crâşmariu, pictorul Sorin Dumitrescu şi teologul Teodor Baconsky350. A
doua zi, 10 ianuarie, Grupul s-a întâlnit cu Dumitru Mazilu, prim-
vicepreşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care „a salutat
această iniţiativă, ca o modalitate complementară de dialog în interiorul
Bisericii, pe de o parte, şi în relaţia Bisericii cu societatea, pe de altă
parte”351. În aceeaşi zi a avut loc un dialog al Grupului cu patriarhul Teoctist
şi mitropoliţii membri ai Sinodului Permanent „asupra necesităţii unor
schimbări şi înnoiri neîntârziate la toate nivelurile, inclusiv în cadrul
ierarhiei, schimbări şi înnoiri care se vor face treptat, cu respectarea
normelor canonice şi cu grija de a se evita crearea unui vid de
autoritate, asigurându-se astfel unitatea bisericească”352.
350
Ulterior, în februarie 1990, în Grupul de Reflexie au mai fost cooptaţi preoţii Constantin
Galeriu şi Constantin Voicescu, precum şi inginer Octavian Ghibu şi pictor Horia Bernea.
Cf. „Vestitorul Ortodoxiei”, an I (1990), nr. 3, februarie 1990.
351
Ibidem, nr. 2, ianuarie 1990.
352
Idem. Grupul de Reflexie pentru Înnoirea Bisericii a funcţionat aproape doi ani. S-au
mai raliat Grupului, dar cu participări sporadice, Cristian Hadjiculea, Horia Murgu,
173
Ilie Rusu
Cererea de retragere a patriarhului Teoctist „din motive de sănătate şi de

vârstă înaintată” a fost acceptată de Sfântul Sinod, în şedinţa extraordinară
din 18 ianuarie 1990, care „a constituit o Locotenenţă alcătuită din trei
mitropoliţi aflaţi în funcţie (Antonie al Ardealului, Nestor al Olteniei şi
Nicolae al Banatului), un episcop eparhiot (Timotei al Aradului) şi un
episcop-vicar (Roman Ialomiţeanul), chemată să funcţioneze până la
alegerea noului patriarh”353. Retragerea patriarhului Teoctist a fost salutată
de Arhim. Bartolomeu Anania în articolul „O retragere demnă”, publicat în
„Vestitorul Ortodoxiei”, unde menţionează şi „un amănunt semnificativ”, că
în ajun „un grup de studenţi teologi se duseseră la Patriarh să-i ceară
retragerea. I-a mustrat părinteşte şi i-a liniştit, arătându-le chiar şi hârtia
scrisă, pe care urma să o prezinte Sinodului. Curând, după ce s-a retras,
aceeaşi studenţi s-au dus să-i ceară iertare. «Nu puteţi voi greşi, cât vă pot
eu ierta», le-a spus Patriarhul. Le-a dăruit câte o iconiţă şi i-a binecuvântat.”
În finalul articolului, autorul subliniază: „Indiferent de câte s-a spus –şi
poate se vor mai spune – despre patriarhul Teoctist, pare limpede că în acele
zile de cumpănă şi-a iubit Biserica mai mult decât pe sine. E un act de
demnitate pe care istoria va trebui să-l înregistreze”354.
În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a aprobat cererea de retragere a
episcopului Emilan Birdaş al Alba Iuliei355 şi alegerea preotului profesor
Ioan Mihălţan ca arhiereu vicar la Episcopia Oradiei, cu titulatura
„Bihoreanul” 356.
Patriarhul Teoctist s-a internat la Spitalul Elias din Bucureşti, apoi s-a
retras la Mânăstirea Sinaia. Între timp, Sfântul Sinod, în şedinţa din 14-16
februarie, a ales 4 noi episcopi vicari şi arhierei vicari în scaunele vacante la
eparhii, după cum urmează: protos. dr. Daniel Ciobotea – episcop-vicar la
Arhiepiscopia Timişoarei, cu titulatura „Lugojanul”; pr. dr. Serafim
(Romul) Joantă – episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu titulatura
Corneliu Cezar, Nicuşor Teodoreanu. Din 16 februarie 1990, după alegerea ca episcop-
vicar la Timişoarea, Protos. Daniel Ciobotea n-a mai participat la lucrările Grupului. Până
în mai 1990, şedinţele Grupului s-au ţinut în Reşedinţa Patriarhală, apoi, după revenirea
patriarhului Teoctist, în casa parohială a bisericii Sapienţei din Bucureşti, pusă la dispoziţie
de preotul Constantin Voicescu, fost deţinut politic, membru al Grupului. Mai pe larg
despre constituirea şi activitatea Grupului de Reflexie pentru Înnoirea Bisericii a se vedea
Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 670- 675.
353
„Vestitorul Ortodoxiei”, an I (1990), nr. 3, februarie.
354
Idem.
355
Episcopul demisionar Emilian Birdaş va fi reintegrat în Sinod, în aprilie 1990, ca
episcop-vicar al Episcopiei Aradului, iar în iulie 1994 va fi ales episcop al reînfiinţatei
Episcopii a Caransebeşului, unde a activat până la moarte, în 5 aprilie 1996.
356
„Vestitorul Ortodoxiei”, an I (1990), nr. 3, februarie.
174
„Făgărăşanul”; arhim. dr. Casian Crăciun – arhiereu vicar la Episcopia

Dunării de Jos, cu titulatura „Gălăţeanul”; pr. Andrei (Ioan) Andreicuţ –
arhiereu vicar la Episcopiei de Alba Iulia, cu titulatura „Mureşanul” 357.
Reacţia păstoriţilor – preoţi de mir, monahi, teologi, episcopi,
credincioşi simpli – care au trimis nenumărate scrisori şi rugăminţi pentru
întoarcerea întâi-stătătorului Bisericii, a determinat Sfântul Sinod, la 4
aprilie 1990, să-l recheme în scaunul patriarhal. S-a dat publicităţii
următorul Comunicat: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând
în examinare numeroasele memorii şi cereri ale preoţilor, mănăstirilor şi
credincioşilor din cuprinsul Patriarhiei Române, prin care se exprimă dorinţa
ca Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist să revină în scaunul patriarhal şi
analizând şi alte opinii exprimate, în şedinţa sa din 4 aprilie 1990, a hotărât
în unanimitate să-l recheme pentru a prelua preşedinţia Sfântului Sinod şi
celelalte atribuţiuni legate de slujirea de Patriarh al României. Hotărârea se
întemeiază şi pe faptul că Sfântul Sinod, în unanimitate, în şedinţa din 18
ianuarie 1990, pe temeiuri canonice, nu a acceptat retragerea Preafericitului
Patriarh, ci doar a respectat dorinţa sa bazată pe motive de sănătate. La
aceasta se adaugă faptul că întrucât şi-a refăcut sănătatea, Preafericitul
Patriarh şi-a dat acordul de a reveni să-şi îndeplinească îndatoririle de
arhipăstor care, potrivit canoanelor şi legiuirilor Bisericii ortodoxe universale,
nu trebuie să părăsească turma duhovnicească. Revenirea Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist la slujirea sa de întâi-stătător al Bisericii Ortodoxe
Române este conformă cu rânduiala Bisericilor Ortodoxe Autocefale surori
din lume. Nu se poate omite nici faptul că unele dintre acestea şi-au pus
întrebări asupra canonicităţii şi legalităţii bisericeşti a retragerii sale,
continuând să-l pomenească la slujbe ca întâi-stătător al Bisericii Ortodoxe
Române. Sfântul Sinod este încredinţat că această hotărâre va contribui la
întărirea unităţii Bisericii strămoşeşti şi la consolidarea activităţii de slujire
pastorală şi misionară atât de necesară astăzi.”358.
De la trecătoarea demisie, patriarhul Teoctist a fost supus unui tir de
critici care n-a încetat nici după moartea sa359. Presa a început să-i
357
Ibidem, an I (1990), nr. 4-5, din 15 februarie-1 martie.
358
Ibidem, an I (1990), nr. 7-8, din 1-30 aprilie.
359
Îndată după revenirea patriarhului Teoctist în scaunul patriarhal, un grup de intelectuali
(scriitori, ziarişti, artişti) a dat publicităţii următorul Protest: „Ne exprimăm stupoarea şi
marea îngrijorare în faţa refuzului Sinodului de a accepta ideea primenirii morale şi
duhovniceşti a Bisericii Ortodoxe Române. Este singurul mod în care poate fi interpretată
hotărârea de a-l readuce pe patriarhul Teoctist în scaunul patriarhal, sfidând votul de
neîncredere al credincioşilor care i-a provocat retragerea. Astfel, ca în multe alte domenii
ale vieţii noastre publice, totul se petrece ca şi cum nu ar fi avut loc o minunată revoluţie,
175
Ilie Rusu
scormonească în biografie, iar dezbaterile publice s-au întors mereu la un

subiect rămas nerezolvat: colaboraţionismul unor preoţi (chiar şi al său) cu
Securitatea. Pe de o parte, Patriarhul a fost de acord cu deschiderea
dosarelor Securităţii, pe de alta a susţinut o modalitate strict bisericească.
Preoţii vinovaţi să fie supuşi mai întâi judecăţii Bisericii. A mai fost
încriminat de presă că a participat la distrugerea unei sinagogi şi că a făcut
parte din „Frăţiile de cruce“ legionare. Cu toate acestea, în ciuda tuturor
acuzelor, imaginea publică a patriarhului Teoctist a rămas intactă, pentru că
acuzele n-au putut fi probate360.
3.6. Relaţia Biserică-Stat în România

în perioada 1990-2007
Evenimentele din Decembrie 1989 au găsit relaţia Biserică şi Stat

într-o situaţie ingrată. Pe de o parte, Biserica era acuzată de colaboraţionism,
iar pe de altă parte, Biserica nu avea încă o bază legală pe care să-şi
fundamenteze relaţiile cu puterea politică post-comunistă.
După căderea comunismului, situaţia cultelor religioase s-a
îmbunătăţit sensibil, cel puţin în ceea ce priveşte acceptarea şi recunoaşterea
lor oficială361.
Cadrul legal pentru activitatea cultele religioase a fost modificat în
mod radical prin Constituţia din 1991, care, ca şi cea din 2003362, prevede că
cetăţenii români se bucură de aceleaşi drepturi şi libertăţi, indiferent de
credinţa religioasă pe care o împărtăşesc.
ca şi cum tributul de sânge pentru o viaţă curată nu ar fi fost plătit”. „România Liberă”, nr.
din 8 aprilie 1990.
360
Pentru a se înlătura orice controversă pe această temă, Patriarhia a solicitat Colegiului
C.N.S.A.S, la 23 martie 2001, dosarul patriarhului Teoctist. C.N.S.A.S. a comunicat că,
potrivit dosarului informativ 62046, „ Patriarhul Teoctist a fost urmărit de fostele organe
ale Securităţii”.
361
Legat de Biserica Greco-Catolică, aceasta a intrat în legalitate imediat după revoluţie,
când în baza Decretului 9 din 31 decembrie 1989 i-a fost redată libertatea de a exista şi
funcţiona.
362
In forma iniţială, Constituţia a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21
noiembrie 1991, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 233 din 21 noiembrie 1991, şi a intrat
in vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991. A fost
modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003,
aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, publicată în „Monitorul
Oficial” nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-
se textelor o nouă numerotare, în „Monitorul Oficial” nr. 767 din 31 octombrie 2003.
176
Art. 20 al Constituţiei este de o maximă importantă pentru libertatea

religioasă. În acest articol se afirma : „ (1) Dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi
celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale.”
Art. 29, alin. 5 din Constituţie defineşte relaţia Stat-Biserică sau,
mai precis, relaţia Stat-Culte, folosind termenii următori: „Cultele religioase
sunt libere să se organizeze potrivit statutelor proprii, în condiţiile legii;
Cultele religioase sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul
acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, în
penitenciare, în azile şi în orfelinate”. Prin aceasta se precizează clar că
autonomia cultelor este garantată. Această afirmaţie poate fi considerată ca
semnul unei separaţii dintre Biserică şi Stat. Conform principiului
autonomiei, Statul nu va interveni în viaţa internă a Bisericii care îşi va
desemna singură structura de conducere, iar activitatea sa nu va fi îngrădită
de o forţă externă.
Acelaşi art. 29 din Constituţie consfinţeşte principiul conform căruia
„libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de
toleranţă şi de respect reciproc; libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi
libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni
nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă,
contrare convingerilor sale.” Nu există nici un fel de oprelişte în a-ţi
schimba religia sau convingerea, în a-ţi manifesta convingerile religioase
atât în public, cât şi în particular. Această prevedere se referă la atitudinea
care trebuie promovată de indivizi în relaţiile dintre ei sau între relaţiile
dintre Biserici, confesiuni, indiferent de doctrinele care stau la baza acestora
sau de ritualurile religioase diferite.
Întrucât statul român respectă şi garantează exercitarea drepturilor
religioase oricărei persoane de pe teritoriul ţării, se înregistrează în prezent
un abuz de libertate religioasă pe care îl practica unele mişcări religioase
înfiinţate în general de misionari religioşi veniţi din străinătate. Deseori, aşa-
zisa lor propagandă creştină se manifestă prin aprecieri negative, chiar
jignitoare, la adresa cultelor tradiţionale româneşti şi chiar a clericilor, iar
activitatea lor de „evanghelizare” se reduce adesea la acţiuni de caritate
pentru a-şi spori eficienţa. Chiar dacă asemenea evenimente au repercusiuni
negative asupra credincioşilor, ele nu constituie obiectul intervenţiei Statului
177
Ilie Rusu
pentru a nu se prilejui exercitarea unor abuzuri în libera manifestare a vieţii

religioase.
Constituţia, prin art.32 (7), consacră principiul conform căruia
„Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice
fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi
garantat prin lege.”
În art. 37 din Constituţie se prevede libertatea tuturor cetăţenilor de a
se asocia în partide politice, în sindicate şi în alte forme de asociere. Nu
există nici un fel de restricţii în ceea ce priveşte apartenenţa clericilor la
partide politice pe criterii religioase. Cu toate acestea, conducerile unor culte
au hotărât să nu se implice în acţiunile partidelor politice, întrucât clericii
sunt părinţii spirituali ai tuturor cetăţenilor, indiferent de apartenenţa lor
politică. Exista însă şi deviaţii reprezentate de o serie de clerici care au
funcţii în consiliile locale, care sunt chiar deputaţi sau senatori. O altă
categorie e reprezentată de clericii care se folosesc de predicile religioase
pentru a-i îndemna pe enoriaşi să susţină un partid sau altul.
Organul specializat prin intermediul căruia se asigură punerea în
practică a prevederilor legale referitoare la drepturile şi libertăţile religioase
este Secretariatul de Stat pentru Culte, care funcţionează în baza Hotărârii
de Guvern nr.63/1998. Acest organism se află în subordinea Guvernului şi
asigură relaţiile Statului cu toate cultele din România. În activitatea sa,
Secretariatul de Stat pentru Culte se conduce după principiul conform căruia
toate cultele religioase recunoscute sunt libere, autonome şi egale faţă de
autorităţile publice. El are următoarele atribuţii principale : sprijină toate
cultele religioase în vederea participării lor la viaţa socială şi spirituală a
ţării; urmăreşte ca în relaţiile dintre culte să fie excluse orice forme,
mijloace şi acţiuni de învrăjbire religioasă şi mediază în situaţiile litigioase
care apar ; asigură legătura dintre cultele religioase şi ministere ; sprijină
autorităţile administraţiei publice locale pentru rezolvarea problemelor
specifice care apar în raporturile lor cu cultele etc.
De asemenea, după 1990 au fost aprobate un număr de ordonanţe
guvernamentale, în special cele referitoare la proprietăţile Bisericii,
producerea obiectelor de cult, sprijinul financiar oferit cultelor religioase
recunoscute de stat. S-a pus şi problema dacă Biserica se poate păstra
autonomă faţă de Stat atâta vreme cât ea primeşte ajutor material din partea
acestuia. S-ar putea argumenta că nu poate fi vorba de o incompatibilitate
între sprijinirea materială a Bisericii şi autonomia acesteia atât timp cât
178
Statul acordă Bisericii bani din contribuţiile cetăţenilor (taxe, impozite),

care sunt tot credincioşii Bisericii363.
Pe temeiul art. 29, alin. 5 din Constituţie, conform căruia „cultele
religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinul acestuia”, în
27 decembrie 2006 s-a promulgat Legea nr. 489 privind libertatea religioasă
şi regimul general al cultelor364, după ce fusese votată de Parlament cu o
majoritate de 220 de voturi.
Adoptarea legii a avut loc după doi ani de dezbateri publice, în
contextul integrării României în Uniunea Europeană şi a necesităţii creării
unui cadru legal specific acestui domeniu. Legea a făcut obiectul unor
analize independente la nivel internaţional, concretizate prin aprecierile
pozitive la adresa ei exprimate de Consorţiul European pentru Relaţiile Stat-
Biserică şi de Comisia de la Veneţia pentru Democraţie prin Drept a
Consiliului Europei.
Este a treia lege a cultelor din România, urmând celor din anii 1928
şi 1948. Ea a pus capăt regimului comunist din România aplicat relaţiilor
dintre stat şi cultele religioase, perpetuat după 1989 prin prevederile rămase
în vigoare ale Decretului nr. 177/1948, care îngăduia statului să-şi menţinea
controlul în sfera religioasă. Legea oferă un cadru adecvat pentru o
integrare de succes a României în Uniunea Europeană, fiind bazată pe un
model perfect compatibil cu cel existent în alte state membre UE.
Noua Lege a cultelor reglementează o serie de principii definite în
convenţiile internaţionale privind drepturile omului la care România este
parte semnatară. Art. 1 din lege afirmă că „statul român respectă şi
garantează libertatea de gândire, de conştiinţă, de credinţă şi de religie
oricărei persoane de pe teritoriul României, în conformitate cu Constituţia,
cu legile ţării, cu pactele şi tratatele internaţionale la care România este
363
Studii temeinice arată că niciodată Biserica nu a dispus de o situaţie materială suficient
de consistentă şi stabilă pentru a nu avea nevoie de sprijinul Statului român. A se vedea
George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, p. 50, nota 78, şi p.
68-90. Această situaţie se perpetuează şi astăzi, mai ales datorită crizei economice. Astfel,
sprijinul Statului faţă de cultele religioase, stipulat în Constituţiile României de după 1989,
nu se datorează numai tradiţiei, ci şi realităţii actuale concrete. Totuşi, ponderea tradiţiei
contează mai mult decât situaţia economică. Însă tradiţia aceasta de susţinere a Bisericii de
către Stat însemnează şi o recunoaştere constantă de către Stat a rolului pe care Biserica l-a
jucat de-a lungul timpului în viaţa unui popor, în promovarea limbii şi culturii naţionale, în
viaţa spirituală şi socială a unui Stat. În acest sens, în România, noua Lege privind
libertatea religioasă şi regimul general al cultelor pleacă de la premisa de bază a
recunoaşterii de către Stat a rolului pozitiv al cultelor în viaţa societăţii româneşti. Cf.
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Relaţiile Stat - Biserică în România. Tradiţie
şi actualitate, în „Candela Moldovei”, nr. 10-11/2005, p. 15.
364
„Monitorul oficial” nr. 11 din 8 ianuarie 2007.
179
Ilie Rusu
parte.” Iar art. 2 defineşte libertatea religioasă ca fiind dreptul fiecăruia de a

avea sau de a adopta o religie sau o credinţă religioasă. În continuare se
precizează că nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la
o credinţă religioasă contrar convingerilor sale. Astfel, este garantată
libertatea religioasă la nivel individual şi colectiv, instituindu-se cadrul
necesar afirmării acesteia. Potrivit textului legii, nu există noţiunea de
„religie de stat“, sau de Biserica naţională.
Legea afirmă neutralitatea statului român în raport cu toate cele 18
culte religioase recunoscute, oferind garanţii în ceea ce priveşte autonomia
lor faţă de stat. Prin lege se recunoaşte rolul cultelor religioase ca parteneri
sociali ai statului şi ca furnizori de servicii sociale. Totodată, legea
garantează egalitatea cultelor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Potrivit
art. 13, alin. 2 al legii, „în România sunt interzise orice forme, mijloace, acte
sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică
adusă simbolurilor religioase”.
Legea garantează dreptul de asociere în materie religioasă. Sunt
protejate: grupările religioase ca formă de organizare fără personalitate
juridică, asociaţiile religioase definite ca persoane juridice de drept privat şi
cultele recunoscute, definite ca fiind de utilitate publică. Fiecăruia dintre
cele două regimuri juridice îi revin drepturi şi obligaţii specifice, diferenţa
constând în utilitatea publică pe care statul o recunoaşte cultelor faţă de alte
grupări religioase.
Calitatea de cult recunoscut de stat se dobândeşte prin hotărâre de
Guvern, la propunerea Ministerului Culturii şi Cultelor, de către asociaţiile
religioase care îndeplinesc criterii de durabilitate, stabilitate şi interes
public. Criteriile au în vedere ca asociaţiile religioase să fie constituite legal
şi să funcţioneze pe teritoriul României de cel puţin 12 ani şi ca membrii
cetăţeni români să reprezinte 0,1% din populaţia României conform
ultimului recensământ. Pentru a dobândi statut juridic asociaţia religioasă
trebuie să fie alcătuită din cel puţin 300 de persoane (0,000014% din
populaţia României)365.
Procedura de dobândire a acestui statut constă în înscrierea în
Registrul asociaţiilor religioase instituită la grefa judecătoriei din
365
Adoptarea acestui text a stârnit controverse din partea unor organizaţii private şi secte
marginale, deoarece miza este de fapt accesul la anumite fonduri din partea statului.
Protestele au fost cu atât mai injuste cu cât „Biserica Ortodoxă Româna, dând dovadă de o
mare flexibilitate şi maturitate, a renunţat la pretenţia de a dobândi statutul de Biserica
naţională” Marius Vasileanu, Identitate europeană, nu americană, „Adevărul”, 13 aprilie
2006.
180
circumscripţia teritorială unde îşi are sediul. Cererea de înscriere a asociaţiei

în Registrul asociaţiilor religioase trebuie să fie însoţită de actul constitutiv,
conţinând denumirea asociaţiei religioase, datele de identificare şi
semnăturile asociaţilor, sediul, patrimoniul iniţial, statutul asociaţiei
religioase, actele doveditoare ale sediului şi patrimoniului iniţial, avizul
consultativ al Ministerului Culturii şi Cultelor şi dovada privind
disponibilitatea denumirii, eliberată de Ministerul Justiţiei (Art. 23)
Potrivit legii, asociaţiile religioase beneficiază de facilităţi fiscale
potrivit Codului fiscal. Însă în conformitate cu Legea nr. 571/ 2003 privind
Codul fiscal, facilităţile fiscale sunt acordate numai cultelor recunoscute, nu
şi asociaţiilor religioase. În plus faţă de facilităţile fiscale, statutul de
utilitate publică a cultelor implică şi un regim de finanţare al acestora de
către stat. Astfel, statul sprijină financiar, la cerere în raport cu numărul
credincioşilor cetăţeni români şi cu „nevoile reale” de subzistenţă,
salarizarea personalului clerical şi neclerical aparţinând cultelor. (Art. 44,
alin. 2).
De asemenea, statul sprijină în cuantum mai mare salarizarea
personalului de cult al unităţilor de cult cu venituri reduse. Mai mult, textul
legii conduce la ideea că statul român va promova o politică de sprijinire a
cetăţenilor care vor să susţină financiar un cult, prin deduceri la venitul
impozabil. Cultele recunoscute mai pot beneficia, la cerere, de sprijin
material din partea statului, pentru reparaţii şi construcţii noi, în raport cu
numărul credincioşilor, conform ultimului recensământ, şi cu nevoile reale.
De asemenea, legea conţine prevederi privind învăţământul religios
public, privat şi confesional. Se reglementează predarea religiei în
învăţământul de stat şi particular, creându-se garanţii pentru autonomia
cultelor referitoare la această chestiune. Astfel, personalul didactic care
predă religia în şcolile de stat se numeşte cu acordul cultului pe care îl
reprezintă. În ceea ce priveşte planul învăţământul teologic preuniversitar şi
programele pentru predarea religiei acestea sunt elaborate de culte, avizate
de Ministerul Culturii şi Cultelor şi aprobate de către Ministerul Educaţiei,
Cercetării şi Tineretului. Cultele recunoscute au dreptul de a înfiinţa şi
administra forme de învăţământ confesional, autonome din punct de vedere
organizatoric şi funcţional, statul român angajându-se să sprijine financiar
acest tip de învăţământ. Fiecare cult este liber să îşi stabilească forma,
nivelul, numărul şi planul de şcolarizare pentru instituţiile de învăţământ
proprii (Art. 40).
Secţiunea 5 face referire la patrimoniul cultelor religioase. Cultele
religioase au dreptul de proprietate asupra „bunurilor sacre şi asupra altor
bunuri mobile şi imobile”, cu precizarea în art. 49 că „lăcaşurile de cult,
181
Ilie Rusu
mănăstirile şi cimitirele sunt insesizabile şi inalienabile, iar dreptul de

proprietate asupra acestora este imprescriptibil.” În art. 51 este sesizată şi
intervenţia statului, care la cerere, sprijină construirea şi repararea
lăcaşurilor de cult prin acordarea de fonduri financiare şi prin acordarea de
asistenţă tehnică. Art. 62 precizează că „în cadrul cultelor religioase
credincioşii se pot organiza în asociaţii şi fundaţii cu caracter integral sau
parţial religios putând dobândi personalitate juridică în condiţiile legii.” Cât
despre stabilirea de relaţii internaţionale, cultele religioase din România sunt
libere să întreţină relaţii ecumenice şi frăţeşti cu diferite Biserici şi culte din
străinătate.
O notă deosebită în noua Lege a cultelor este posibilitatea
parteneriatelor sociale de interes comun încheiate între Stat şi Biserică sau
Culte (art. 9, alin. 5). În acest sens, se trece de la simpla respectare a
libertăţii religioase şi a autonomiei cultelor la cooperarea - parteneriat
social - dintre Stat şi Biserică în viaţa societăţii româneşti. Aceste accente
noi privind cooperarea dintre Stat şi Biserică în domeniul vieţii sociale se
explică nu numai prin încrederea de care se bucură Biserica în rândurile
populaţiei României, românii fiind unul dintre popoarele cele mai religioase
ale Europei, ci şi prin nevoia de a face faţă multor probleme de ordin social:
sărăcia, sănătatea precară a populaţiei, migraţia, şomajul, ajutorarea
bătrânilor, a copiilor, a persoanelor defavorizate etc. Cu alte cuvinte,
libertatea, autonomia cultelor şi egalitatea cultelor religioase faţă de Stat nu
exclude coresponsabilitatea şi cooperarea lor cu Statul, în rezolvarea
problemelor majore şi urgente ale societăţii româneşti actuale.
Noua lege a cultelor instituie un principiu important: limitarea
puterii statului de a legifera discreţionar în domeniul religios. Orice
modificare sau completare a legii cultelor poate fi făcută doar cu consultarea
prealabilă a cultelor religioase.
Prin adoptarea Legii privind libertatea religioasă şi regimul general
al cultelor, România a asimilat modelul european al cooperării între stat şi
culte. Statul român recunoaşte religia ca parte a vieţii publice.
În România, atât în documentele juridice, cât şi în activitatea practică
a fost consacrat ca principiu esenţial acela al egalităţii în drepturi, în fata
legii, a celor 18 culte religioase. Nu exista nici o prevedere legală referitoare
la existenţa altor Biserici minoritare, discriminate pe criteriul numărului de
credincioşi sau al apartenenţei lor etnice sau confesionale. De menţionat că
în ţara noastră 87% dintre cetăţeni aparţin Bisericii Ortodoxe Române, cea
care a avut un rol important în istoria poporului, pe plan naţional, social şi
cultural, în cultivarea şi menţinerea unităţii de limbă şi viaţă spirituală a
poporului român. Trebuie remarcat că toate cultele religioase, ca urmare a
182
democraţiei reale, care au dorit să-şi înfiinţeze un învăţământ teologic

propriu, indiferent de numărul credincioşilor lor, sau de faptul că au avut sau
nu şcoli teologice înainte de 1989, au găsit receptivitate din partea
Secretariatului de Stat pentru Culte, Ministerului Educaţiei şi Cercetării,
implicit la Guvernul României în organizarea unei reţele şcolare. Aceste
şcoli au nu numai profiluri şi specializări pentru pregătirea personalului de
cult, ci şi-au înfiinţat specializări multiple pentru calificarea profesorilor de
religie şi limbi moderne sau clasice, pentru asistenţi sociali, etc. In afara
instituţiilor şcolare teologice, unele culte, asociaţii religioase, congregaţii
călugăreşti organizează în forme specifice şcoli biblice, cursuri ocazionale,
tabere de educaţie.
Noua Lege a cultelor, definind mai bine relaţiile dintre stat şi culte,
deschide perspectiva unor rezultate practice multiple, favorabile societăţii
româneşti actuale. Aceasta presupune însă un dialog sistematic între Stat şi
Biserică privind posibilităţile şi domeniile de cooperare. „Din partea
Bisericii este necesară o reflexie teologică profundă privind legătura dinte
etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre
local şi global. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind
natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi
responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre
libertatea individuală şi solidaritatea socială”366.
3.7. Strãdanii ale patriarhului Teoctist şi ale

Sfântului Sinod pentru afirmarea autonomiei
Bisericii Ortodoxe în relaţia cu Statul
În exprimările publice ale patriarhului Teoctist şi ierarhilor Sfântului

Sinod, după decembrie 1989, momentul căderii regimului comunist din
România apare ca unul de eliberare de sub opresiune, de transformare
radicală, de regenerare a societăţii. Ca moment de eliberare, acesta e văzut şi
ca unul de necesară restabilire, de repunere în drepturi a Bisericii după
căderea comunismului.
Spre a marca ruptura cu „trista situaţie din trecut, când Biserica a fost
supusă unor presiuni şi limitări”, Sfântul Sinod, în primele zile ale anului
1990, printr-un Cuvânt pastoral, şi-a cerut public iertare clerului şi
credincioşilor pentru neputinţele şi neîmplinirile Bisericii Ortodoxe în
timpul dictaturii şi prigoanei comuniste: „În primul rând, condamnăm cultul
idolatru al personalităţii dictatorului, care se considera un fel de zeu, precum
366
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Relaţiile Stat - Biserică în România. p. 16.
183
Ilie Rusu
şi dictatura ateistă şi antireligioasă care i-a servit de platformă şi care, prin

teroare, a ridicat minciuna la rang de adevăr. Drept aceea, cerem iertare lui
Dumnezeu şi vouă, prea iubiţi fii sufleteşti, pentru toate declaraţiile noastre
publice şi pentru pastoralele noastre prin care am fost obligaţi să vă spunem
că ne bucurăm de deplină libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se
exercitau multe presiuni şi îngrădiri de tot felul. Cerem iertare pentru teama
noastră prea mare de a ne opune deschis dictaturii, precum şi pentru felul în
care am fost obligaţi să-l lăudăm pe dictator”367. Acest gest este, pentru
autorii săi, unul de refondare a propriei autorităţi, prin manifesta despărţire
de trecut. La nivelul clerului, relaţia între elementele de continuitate şi cele
de ruptură este în mod evident relevantă pentru modul în care se produc
schimbările în cadrul instituţional al Bisericii.
De la începutul lui ianuarie 1990, Sfântul Sinod suspendă toate
structurile elective ale Bisericii (Adunarea Naţională Bisericească, Consiliul
Naţional Bisericesc, Adunările şi Consiliile eparhiale, Comitetele şi
Consiliile parohiale), pentru a le permite înnoirea pe baza unor alegeri
libere. Sfântul Sinod (constituit canonic din totalitatea episcopilor), fiind
alcătuit din membri de drept, în logica funcţionării sale o schimbare
imediată şi integrală a membrilor săi nu-şi avea locul, în ciuda contestării
puternice a mai tuturor membrilor săi, individual şi în bloc.
Sinodul, în această formulă, îşi va exprima adeziunea la acţiunile noii
puteri politice, Frontul Salvării Naţionale368. Pe de altă parte, dacă membrii
Sfântului Sinod îşi păstrează statutul, Sinodul însuşi se înnoieşte de-a lungul
întregii perioade postcomuniste prin cooptarea de noi membri, între care
câţiva dintre ierarhii care aveau să joace un rol important în Sfântul Sinod
postcomunist şi în viaţa Bisericii în general. Exemplară pentru tensiunea
între elementele de continuitate şi ruptură la nivel instituţional în Biserica
Ortodoxă Română este alegerea în Sinod a doi membri ai Grupului de
reflecţie pentru înnoirea Bisericii de la începutul anului 1990: mitropolitul
Daniel Ciobotea al Moldovei şi Sucevei, astăzi patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, şi arhiepiscopul Bartolomeu Anania al Vadului,
Feleacului şi Clujului, mai târziu şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului.
367
Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către cler, mânăstiri şi
toţi binecredincioşii creştini români, 4 ianuarie 1990, în AB, an XXXIX (1990), nr. 4-6,
p. 1 – 9. Conform deciziei Sfântului Sinod, acest gest de pocăinţă avea să fie reluat de toţi
ierarhii şi de întreaga presă bisericească.
368
Vezi Mesajul de adeziune al Bisericii Ortodoxe Române la Comunicatul către ţară al
Consiliului Frontului Salvării Naţionale, în VO, an I (1989), nr. 1, decembrie.
184
Simptomatică pentru transformarea petrecută în cadrul structurilor

bisericeşti după 1989 este soarta a trei dintre iniţiativele dinlăuntrul Bisericii
apărute la începutul lui 1990: Grupul de reflecţie pentru înnoirea Bisericii,
Conferinţa Naţională a Preoţilor şi Conferinţele Laicatului Ortodox. Deşi
toate trei îşi propuneau a fi, ca organisme cu rol consultativ pe lângă
structurile oficiale ale Bisericii, instrumente care să marcheze ruptura faţă
de perioada anterioară şi transformarea/înnoirea instituţională a Bisericii
prin acordarea unui rol mai mare laicilor şi clerului de jos (din rândul căruia
proveniseră cei mai mulţi rezistenţi la comunism), toate aceste structuri
aveau să dispară după câţiva ani de funcţionare precară, neîncurajată de
Sinodul care nu dorea să se expună unor presiuni exterioare.
Datorită posibilităţilor de manifestare religioasă mult mai libere de
după 1990, transformarea pe care şi-o asumă Biserica Ortodoxă Română
(dintr-o Biserică izolată în sfera privată şi instrumentalizată politic în
puţinele sale manifestări publice, într-o instituţie publică plenară) a fost şi
mai este încă un proces extrem de solicitant la nivel organizatoric. Are loc o
expansiune rapidă a structurilor şi a infrastructurilor aferente (foarte multe
construite, sau reconstruite de la zero), care presupunea formarea de noi
eparhii, parohii, dar şi de noi preoţi, teologi, profesori de religie, precum şi
extinderea reţelei de învăţământ religios, multiplicarea fizică a bisericilor şi
restaurarea lor, a mânăstirilor, (re)crearea unei reţele de asistenţă socială
(inclusiv a bazei ei materiale), difuzarea rapidă şi pe scară largă a scrierilor
religioase (şi întâi de toate a Bibliei), asigurarea finanţării pentru toate
aceste proiecte şi pentru nevoile cotidiene ale clerului şi a personalului
afiliat structurilor dependente. Tot acest efort a lăsat puţin timp pentru
reflecţia teologică teoretică asupra lumii contemporane, asupra noilor
provocări şi întrebări pe care schimbarea de regim politic şi schimbarea
societăţii înseşi le aduceau. Valorile democratice ale libertăţii, democraţiei,
pluralismului, ale toleranţei sunt integrate la modul secundar, fiind
interpretate teologic, fără a exista o reflecţie consistentă asupra fiecăreia din
aceste probleme.
Multă vreme, evidenţa secularizării societăţii româneşti este refuzată
pur şi simplu în luările de poziţie publică ale ierarhilor369. Desigur, au
existat şi excepţii de la acest discurs precar, reflecţii mature şi directe
asupra fundamentelor şi valorilor centrale ale unei societăţi democratice în
369
De exemplu, arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, Vadului şi Feleacului declara încă în
2000, într-un interviu publicat în revista „Renaşterea”, nr. 1/2000, p. 5, că, „cu excepţia
campaniilor duse de o minoritate a intelectualilor noştri, problema secularizării nu se pune
la noi”, aceasta fiind doar o realitate a Occidentului european.
185
Ilie Rusu
construcţie370. În schimb, unul dintre cele mai coerente elemente ale

discursului public bisericesc de după 1989 îl constituie discursul naţional.
Într-o perioadă de instabilitate şi de bulversare a propriilor structuri, acesta
era unul din puţinele elemente de discurs sigure, stabile şi deja bine
articulate, util pentru argumentări foarte diverse (de la rolul public al
Bisericii la prevalenţa sa în faţa cultelor concurente de pe teritoriul
românesc).
Desigur, mulţi dintre ierarhii, clericii, sau credincioşii ortodocşi care
se folosesc de aceste argumente sunt convinşi de legitimitatea demersului
lor. Practic, avem discursul din perioada naţional-comunismului, centrat pe
continuitatea românească şi ortodoxă pe teritoriul României actuale, susţinut
cu argumentele recuperate ale discursului interbelic. Recuperarea sfinţilor
români şi a vestigiilor creştinismului în spaţiul românesc, în special a celor
din primele secole creştine, are dublul rol de argumentare a continuităţii
Bisericii Ortodoxe pe teritoriul românesc (ca justificare a recunoaşterii
preeminenţei sale) şi de legitimare naţională a Bisericii, în sensul că aceasta
se consideră a fi factor creator de naţiune. Mecanism de justificare politică a
dreptului la existenţă al Bisericii în perioada naţional-comunismului şi
expresie a loialităţii implicite a acesteia faţă de doctrina hibridă propusă de
ideologii „Epocii de Aur”, acelaşi argument va fi utilizat pentru a justifica
restabilirea rolului şi al caracterului public al Bisericii în perioada de început
a anilor ‘90.
Pornind de la o înţelegere etnică a naţiunii (conformă cu tradiţia
istoriografică românească interbelică, dar şi naţional-comunistă), Biserica
Ortodoxă Română apare în discursurile publice ale ierarhilor ca factor
creator de naţiune: prezenţa de 2000 de ani pe teritoriul românesc
legitimează continuitatea naţională, Ortodoxia latină dă specificitatea etnică
românească, rolul cultural al Bisericii şi cel complementar, de ajutor al
Statului în educaţie, filantropie, etc., de-a lungul istoriei, demonstrează
utilitatea inclusiv socială a Bisericii, iar, în plus, Biserica Ortodoxă se
prezintă ca păstrătoare a limbii şi a memoriei naţiunii. Rezultatul este o
teorie coerentă a simbiozei între Biserica Ortodoxă şi Naţiune, relaţie
exclusivă şi desigur nerevendicabilă de către alte culte. Conştienţi de
coerenţa şi valoarea explicativă a discursului naţional, reprezentanţii
Bisericii Ortodoxe au construit, de-a lungul perioadei postcomuniste,
elemente suplimentare de susţinere a acestui discurs naţional: elevarea
370
Cum a fost cazul mitropolitului Nicolae al Banatului şi al laicului ortodox Alexandru
Duţu la începutul anilor 1990, apoi al teologilor din generaţia mai tânără, precum pr. Ioan I.
Ică Jr., Radu Preda şi, mai recent, Mihail Neamţu.
186
progresivă a sărbătorii Sfântului Andrei până la rangul de Sărbătoare

Bisericească Naţională şi desemnarea Sfântului Andrei ca sfânt patron şi
„ocrotitor al României”, consacrarea cultului unor Sfinţi români, în 1992
(pentru a doua oară în istoria Bisericii), avansarea proiectului (mult) prea
discutat al Catedralei Mântuirii Neamului. Pe de altă parte, teoria simbiozei
Biserică-Naţiune etnică a constituit baza de justificare pentru mai multe
acţiuni ale Bisericii Ortodoxe Române din perioada postcomunistă, precum:
restabilirea şi înălţarea în rang a comunităţilor ortodoxe din diaspora
(Basarabia, Europa Centrală, Europa de Vest, Statele Unite), reclamarea
recunoaşterii de către Stat a statutului B.O.R. de Biserică naţională,
raportarea polemică la Biserica Română Unită (greco-catolică), mai ales în
primii ani, ca la un factor nenatural în teoria simbiozei371.
De asemenea, această teorie s-a dovedit utilă şi în formularea unui
discurs public al Bisericii Ortodoxe asupra integrării europene a României.
De la mefient, discursul oficial al Bisericii (purtat în primii ani de după
1990 în numele corupţiei morale, care şi-ar fi avut sursa în Occident) devine
progresiv entuziast, odată cu stabilirea integrării ca aspiraţie politică
„naţională”, redevenind în cele din urmă moderat critic la adresa unei
Europe unite supranaţionale şi birocratizate, în cheia păstrării identităţii
naţionale şi creştine a românilor. Integrarea europeană a fost însă înţeleasă
în dimensiunea sa culturală şi chiar religioasă, dar multă vreme a fost
aproape complet ignorată – până foarte recent – dimensiunea sa concretă,
economică şi politică. Ca element de paradoxală continuitate cu regimul
comunist, Biserica Ortodoxă îşi păstrează ecumenismul instituţionalizat de
sus în jos. Biserica îşi asumă plenar discursul ecumenic şi după 1990, cum o
făcuse şi înainte, participând încă, în plină criză a Mişcării ecumenice, la
Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B) şi Conferinţa Bisericilor Europene
(C.E.B), la comisiile bilaterale de dialog, la întruniri ecumenice etc., în
ciuda dezvoltării simultane, de jos în sus, a unui destul de puternic curent
ostil ecumenismului. Astfel, în 1998 are loc la Bucureşti întâlnirea „Oameni
şi Religii” organizată de Comunitatea Sant’Egidio, iar în 1999 are loc, tot la
Bucureşti, prima vizită a Papei Ioan Paul al II-lea într-o ţară majoritar
ortodoxă. Totuşi, prioritatea Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile cu alte
Biserici a fost dimensiunea panortodoxă şi apropierea de Bisericile vechi-
orientale.
Regimul relaţiilor dintre Biserică şi Stat în perioada postcomunistă
este un regim preferenţial faţă de anumite culte, însă care nu se poate defini
371
Iuliana Conovici, Biserica Ortodoxă Română în spaţiul public postcomunist, în revista
„Akademia” – Galaţi, nr. 1(20), anul VI (2006) Joi, 11 Septembrie 2008.
187
Ilie Rusu
ca regim de Biserică de Stat. Este interesant de urmărit semnificaţia

tranziţiei în structurarea acestor relaţii. Astfel, Bisericile tradiţionale au fost
în perioada comunistă în acelaşi timp oprimate (de regimuri cu o ideologie
ateistă militantă) şi protejate (de regimuri care le-au scutit de concurenţa
altor culte, sau care au descurajat dezvoltarea altor culte pe teritoriul lor.
Bisericile tradiţionale având practici cunoscute şi instituţii stabile, implicit
mai controlabile de către puterea politică decât cele noi). Situaţia
postcomunistă a religiei ar decurge din această stare de fapt. Regimul
cultelor se conservă, întrucât Bisericile tradiţionale sunt în continuare
protejate/susţinute de către stat. Pe de altă parte, odată cu schimbarea
contextului politic, aceste raporturi sunt transformate. Bisericile, eliberate de
controlul statal strict (care era preţul supravieţuirii lor în timpul
comunismului), ca şi al înţelegerii/colaborării lor cu statul, au alt statut
public. Statul postcomunist în tranziţie manifestă o «voinţă reparatoare»,
căutând să compenseze abuzurile la care Bisericile fuseseră supuse de către
regimul comunist, ceea ce explică susţinerea statală acordată religiei.
Dat fiind că până la sfârşitul anului 2006 nu există o nouă Lege a
Cultelor, regimul cultelor din România după 1989 este în continuare
încadrat prin Legea din 1948. Statutul Bisericii Ortodoxe Române a
cunoscut modificări succesive începând cu 1990, în sensul îndepărtării
controlului direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor de administrare
internă a Bisericii şi al autonomizării de către Stat a organismelor
ecleziastice. Dar însuşi procedeul adaptării prin revizuire al Statutului la
situaţia actuală trădează continuitatea faţă de perioada comunistă, în ciuda
încercărilor autorităţilor ecleziastice de a acredita teza „parantezei istorice”,
pe care ar fi constituit-o comunismul în istoria românească şi bisericească.
Această teză este implicită în structura revendicărilor (doleanţelor) adresate
C.F.S.N. de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la
începutul anului 1990 (Temei nr. 439/1990), care vizau şi erau justificate ca
recuperatoare ale statutului pre-comunist al Bisericii în societate: „1.
Revizuirea Statutului şi regulamentelor Bisericii Ortodoxe Române potrivit
principiilor canonice şi cerinţelor actuale ale Bisericii; 2. Rezidirea
bisericilor demolate şi construirea de biserici noi.; 3. Accesul Bisericii la
mijloacele de comunicare în masă: radio, televiziune şi presă, pentru
emisiuni religioase; 4. Accesul preoţilor pentru acordarea de asistenţă
religioasă în spitale, armată, închisori, orfelinate, azile etc.; 5. Introducerea
învăţământului religios în şcolile statului.; 6. Respectarea, pe plan naţional,
a duminicilor şi a marilor sărbători religioase.; 7. Străzile şi localităţile cu
denumiri bisericeşti să-şi reia numele purtat anterior.; 8. Anularea legilor şi
dispoziţiilor administrative care îngrădeau drepturile Bisericii la libertate şi
188
exercitarea activităţii religioase şi misionare.; 9. Scutirea de serviciul militar

a studenţilor teologi care se pregătesc pentru preoţie, iar în cazul în care
serviciul militar va fi obligatoriu pentru toţi tinerii ţării, teologii să efectueze
stagiul militar în serviciile auxiliare ale armatei.; 10. Recunoaşterea de către
stat a diplomelor eliberate de instituţiile de învăţământ teologic.; 11.
Înfiinţarea, cât mai curând posibil, a unei Comisii de stat pentru ocrotirea
monumentelor istorice bisericeşti, Patriarhia română având dreptul de a-şi
trimite un reprezentant la şedinţele acesteia; 12. Catehizarea copiilor,
tinerilor şi adulţilor; 13. Reînfiinţarea episcopiilor: Argeşului, Constanţei,
Maramureşului, şi Huşilor; 14. Reînfiinţarea unor mânăstiri care au avut un
rol deosebit în spiritualitatea românească; 15. Redobândirea, în limita
posibilităţilor, a unor bunuri mobile şi imobile ale bisericilor şi mânăstirilor;
16. Reînviorarea operei de caritate a Bisericii în spitale, orfelinate, azile de
bătrâni, închisori, şcoli, armată etc; 17. Reînnoirea învăţământului teologic
monahal, seminarial şi universitar, deschis clerului şi mirenilor, potrivit
cerinţelor actuale; 18. Ocuparea posturilor vacante de arhierei şi episcopi
vicari la eparhii.” Totodată, Sfântul Sinod a anulat pedepsele aplicate, prin
constrângere de către dictatură, unor slujitori ai Bisericii pe motive politice.
De asemenea, şi-a exprimat hotărârea de a reînnoi, în spirit frăţesc, relaţiile
cu Bisericile şi cultele din ţara noastră, în scopul promovării unităţii pe plan
naţional372.
Cultele recunoscute din România beneficiază de o sumă de avantaje
din partea Statului: acesta are o contribuţie semnificativă la salariile
clerului/personalului de cult; acordă subvenţii pentru restaurarea de lăcaşe
de cult, pentru construirea unora noi; integrează învăţământul religios
sistemului de învăţământ public; facilitează şi susţine financiar asistenţa
religioasă în instituţii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de
sănătate; acordă cultelor diverse scutiri, sau reduceri de taxe şi impozite,
precum şi monopolul producerii obiectelor de cult. De asemenea, cultele au
acces la televiziunea naţională. Dacă regimul cultelor se doreşte a fi egal
pentru toate cultele recunoscute, aplicându-se principiul proporţionalităţii
ajutorului statal cu numărul de credincioşi declaraţi, Biserica Ortodoxă este,
desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi aşadar
de un regim de „partial establishment”, de care beneficiază cultele
recunoscute (deci îndeosebi cele tradiţionale).
Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârşitul
lui 1989 statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în
(re)instalarea ei în mai toate sferele vieţii publice. Aceasta îşi redobândeşte
372
Şedinţa Sfântului Sinod din 3-4 ianuarie 1990, în BOR, an CVIII (1990), , nr. 11-12,
p. 97-98.
189
Ilie Rusu
(ca şi în cazul celorlalte culte recunoscute, dar mai vizibil) accesul la

principalele instituţii publice (în şcoală, prin educaţia religioasă şi
reintegrarea învăţământului religios în cel public; în spitale, orfelinate,
penitenciare, armată etc., prin asistenţa socială şi religioasă pe care o asigură
în televiziune şi radio, prin spaţiul de antenă care se acordă emisiunilor
religioase), mai puţin în cele explicit politice (din care tinde să se retragă);
îşi restabileşte o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului
legal pe Cruce şi pe Evanghelie, instalarea de icoane în şcolile publice şi în
alte instituţii de stat, restabilirea denumirilor religioase pentru străzi,
oraşe şi unele instituţii de asistenţă socială, asocierea la aproape toate
celebrările publice cu semnificaţie oficială (prezenţa la deschiderea
lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului şi a Preşedintelui, la
sărbătorile naţionale). Controlul statal instituţionalizat asupra Bisericii
dispare de facto (deşi nu şi de iure, prin menţinerea Legii cultelor din 1948
până în 2006), după cum dispare şi adversitatea funciară a regimului politic
faţă de instituţia religioasă, prin evacuarea ideologiei atee.
Biserica este, dimpotrivă, reinvestită de către actorii publici statali cu
legitimitatea morală a unui partener de dialog, în timp ce (în ciuda
contestărilor unora dintre acţiunile bisericeşti de către unii din membrii
societăţii civile) încrederea socială în Biserică la modul general (cu toate
precauţiile metodologice de rigoare) rămâne foarte ridicată. Totuşi,
schimbarea atitudinii faţă de Biserică a actorilor politici nu este lipsită de
ambiguitate. Dacă în regimul comunist imaginea Bisericii era
instrumentalizată în folosul regimului partidului-stat, după 1989, deţinătorii
puterii politice perpetuează, la nivel informal, instrumentalizarea religiei
(sau cel puţin a legitimităţii instituţiei ecleziastice) în beneficiu personal:
întrucât credinţa în Dumnezeu a devenit, după 1989, noua normă socială
(într-o societate în care ateii declaraţi sunt, la recensământul din 1992 ca şi
la cel din 2002, mai puţin de 1% din populaţie), toţi liderii politici s-au
grăbit să îşi exprime ataşamentul faţă de Biserică şi mai ales faţă de cea
ortodoxă, atitudine abia recent sancţionată de autorităţile ecleziastice. Iar
acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii perioade postcomuniste, în timp
ce instituţia Bisericii însăşi încercă să se retragă în sfera proprie, prin
separarea progresivă unilaterală a clerului ortodox de viaţa politică. Abia
acest gest marchează o ruptură în raport cu tradiţia istorică bisericească (şi
nu doar cu situaţia sa din perioada comunistă, dar şi cu tradiţia interbelică a
Bisericii Ortodoxe).
Viitorul statutului Bisericii în societatea românească este deschis.
Noua Lege a cultelor aduce mutaţii majore în regimul cultelor, iar
integrarea României în Uniunea Europeană nu presupune o astfel de
190
transformare (art. 52 Constituţie). Cel mai probabil, formula găsită va fi (pe

termen mediu) cea a susţinerii cultelor recunoscute de către Stat. Cu atât mai
mult cu cât ea nu este incompatibilă cu situaţia din alte ţări ale Uniunii. Însă,
ca în întreaga societate românească, lipseşte în Biserică asumarea integrală a
responsabilităţii pentru aspectele negative ale propriei moşteniri istorice.
Lipseşte un vizibil proces al comunismului. Încep să iasă la iveală martirii,
dar nu şi vinovaţii. Culpa politică a pasivităţii, culpa morală a supunerii
„active”, care se aplică întregii societăţi româneşti postcomuniste, deci şi
membrilor Bisericii în particular, sunt aspecte aproape invizibile în discursul
oficial (ultima, cu mici excepţii), ocultate prin refuzul publicării dosarelor
clerului373.
În ciuda transformărilor semnificative ale statutului şi ale rolului
public al Bisericii Ortodoxe Române, moştenirea instituţională şi discursivă
din perioada regimului comunist face încă parte integrantă din situaţia
postcomunistă a acesteia (şi a religiei în general). Cum s-a întâmplat în
întreaga societate românească, despărţirea de comunism s-a făcut prin
declaraţii solemne mai degrabă decât printr-o autoexaminare critică. A fost
preferată recuperarea idealizată, la nivel discursiv, a memoriei şi a tradiţiilor
instituţionale interbelice. Astfel, această dinamică între elementele de
continuitate şi cele de ruptură (în raport cu perioada regimului comunist)
face din evoluţia postcomunistă a Bisericii mai degrabă o oglindă decât un
model al transformării societăţii româneşti postcomuniste.
În concluzie putem spune că, după anul 1990, patriarhul Teoctist s-a
aşezat în fruntea curentului de reconsiderare a Bisericii, punându-şi
amprenta pe felul în care Biserica Ortodoxă Română a parcurs drumul de la
perioada totalitarismului la aceea a democraţiei. El a reuşit să imprime
tranziţiei un ritm lent, cu mişcări cuminţi, precaute, fără reforme
spectaculoase. Patriarhul Teoctist n-a fost partizanul separării bruşte de
influenţa statului şi a puterii politice. A continuat să coabiteze cu acestea,
încercând la fiecare pas să obţină un avantaj în plus pentru Biserică, dar şi
un pas într-o depărtare îngăduită. Într-un anume fel, am putea defini stilul
tranziţiei susţinut de Patriarhul Teoctist ca fiind unul fără zgâlţâieli şi
schimbări spectaculoase, continuând lin o trecere, cu teamă de o separare
bruscă de un trecut adeseori discutabil.
Ce a însemnat moştenirea patriarhului Teoctist pentru Biserica
Ortodoxă Română? Faptele vorbesc de la sine: înfiinţarea a 12 noi eparhii în
ţară; reactivarea Mitropoliei Basarabiei; înfiinţarea a două mitropolii
ortodoxe pentru românii din Europa de Vest şi a două episcopii pentru
373
Cf. Daniel Barbu, Republica absentă, Ed. Nemira, Bucureşti, 1999, pp. 99-101.
191
Ilie Rusu
românii din Ungaria şi Serbia; înnoirea Sfântului Sinod cu ierarhi tineri,

dublându-se aproape numărul membrilor Sinodului; canonizarea unor sfinţi
români; înfiinţarea a 400 de mănăstiri, cea mai recentă fiind Mănăstirea
„Duminica Sfinţilor Români”, ctitoria Patriarhului, din incinta Atelierelor
Institutului Biblic; construirea a peste 2000 de biserici noi în toată ţara;
reintegrarea învăţământului teologic în învăţământul public; introducerea
predării religiei în şcoală.
La acestea se adaugă: asigurarea asistenţei religioase în armată, spitale,
penitenciare; organizarea activităţii caritativ-filantropice şi înfiinţarea a
peste 230 de aşezăminte sociale sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române,
pentru toate categoriile defavorizate; iniţierea unor campanii umanitare la
nivel naţional pentru ajutor de primă necesitate în cazul unor calamităţi
naturale; derularea unor programe în parteneriat cu autorităţile de stat
centrale şi locale şi cu organizaţii neguvernamentale pentru combaterea
sărăciei, violenţei în familie, traficului de fiinţe umane, consumului de
droguri, însoţite cu măsuri de integrare socială; intensificarea activităţii
editoriale, între care tipărirea tuturor cărţilor de cult şi a Bibliei în mai multe
ediţii, inclusiv a Bibliei - ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, precum şi
creşterea numărului publicaţiilor bisericeşti.
Şi exemplele pot continua: consolidarea legăturilor frăţeşti cu toate
Bisericile Ortodoxe, a relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică - de referinţă
rămânând întâlnirile Patriarhului Teoctist cu Papa Ioan Paul al II-lea în 1999
şi 2002 - cu Bisericile Protestante şi cu organizaţiile ecumenice
internaţionale; deschiderea unei reprezentanţe a Bisericii Ortodoxe Române
pe lângă Uniunea Europeană, la Bruxelles.
Toate acestea şi încă multe altele mărturisesc că Biserica Ortodoxă
Română este astăzi o Biserică bine consolidată, cu o prezenţă vie şi
dinamică în viaţa societăţii, capabilă să răspundă imperativelor epocii pe
care o parcurge ţara şi poporul nostru spre limanul mult dorit de
prosperitate, statornicie şi pace, în contextul integrării în Uniunea
Europeană.
Încrederea pe care poporul român o exprimă constant în Biserica
strămoşească şi în rolul ei nedezminţit în viaţa credincioşilor, este
confirmarea autentică şi credibilă a viabilităţii lucrării sale de slujire a ţării
şi poporului, sub călăuzirea înţeleaptă şi roditoare a patriarhului Teoctist.
192
Capitolul 4.
Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române
în timpul patriarhului Teoctist
n zilele de 3-4 ianuarie 1990, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

ÎRomâne s-a întrunit în şedinţă extraordinară, în sala sinodală din
Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia patriarhului Teoctist, pentru a exprima
sprijinul Bisericii strămoşeşti la opera de renaştere spirituală a poporului
român, în noul climat de libertate şi democraţie din ţara noastră. Deschizând
şedinţa, patriarhul Teoctist a pus în evidenţă condiţiile de libertate religioasă
şi de autonomie pentru Biserică, dobândite în urma istoricelor evenimente
din decembrie 1989, care a înlăturat regimul de dictatură, cu numeroase
jertfe de martiri, înscriind o nouă pagină nemuritoare în istoria neamului.
Totodată, patriarhul Teoctist a mărturisit, personal şi în numele membrilor
Sfântului Sinod, regretul şi vinovăţia că Biserica nu a făcut totul pentru a
denunţa cultul personalităţii şi al idolatriei care i s-a impus la adresa
dictatorului şi a regimului dictatorial din ţara noastră, precum şi lipsurile,
oprimările şi îngrădirile drepturilor sale, la care a fot supusă. În finalul
cuvântului său, patriarhul Teoctist a propus Sfântului Sinod să adreseze
clerului şi credincioşilor un „Cuvânt pastoral de conciliere şi împăcare,
precum şi o Scrisoare-mesaj către Bisericile şi organizaţiile creştine
mondiale şi către românii ortodocşi de peste hotare privind transformările
binefăcătoare din România şi hotărârea de a contribui la procesul de
renaştere spirituală şi naţională prin propovăduirea adevărului
evanghelic”374.
În urma discuţiilor care au avut loc, la care au participat toţi ierarhii
prezenţi, Sfântul Sinod a considerat că este necesar, în scopul îndeplinirii
misiunii Bisericii în rândurile credincioşilor, să se întreprindă următoarele
măsuri: rezidirea bisericilor demolate şi zidirea de biserici noi; accesul
Bisericii la mijloacele de comunicare în masă: radio, televiziune şi presă,
pentru emisiuni religioase; accesul preoţilor pentru acordarea de asistenţă
religioasă în spitale, armată, închisori, orfelinate, azile; introducerea
învăţământului religios în şcolile statului; respectarea, pe plan naţional, a
duminicilor şi a marilor sărbători religioase; străzile şi localităţile cu
374
Şedinţa extraordinară a Sfântului Sinod din 3-4 ianuarie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr.
11-12, p. 96.
193
Ilie Rusu
denumiri bisericeşti să-şi reia numele purtat anterior; anularea legilor şi

dispoziţiilor administrative care îngrădeau drepturile Bisericii la libertate şi
exercitarea activităţii religioase şi misionare; scutirea de serviciul militar a
studenţilor teologi care se pregătesc pentru preoţie, iar în cazul când
serviciul militar va fi obligatoriu pentru toţi tinerii
ţării, teologii să efectueze stagiul militar în serviciile auxiliare ale armatei;
recunoaşterea de către stat a diplomelor eliberate de instituţiile de
învăţământ teologic; înfiinţarea, cât mai curând posibil, a unei Comisii de
stat pentru ocrotirea monumentelor istorice bisericeşti, Patriarhia Română
având dreptul de a-şi trimite un reprezentant la şedinţele acesteia;
catehizarea copiilor şi a tineretului; reînfiinţarea episcopiilor: Argeşului,
Constanţei, Maramureşului şi Huşilor; reînfiinţarea unor mănăstiri care au
avut un rol deosebit în spiritualitatea românească; redobândirea, în limita
posibilităţilor, a unor bunuri mobile şi imobile ale bisericilor şi mănăstirilor;
dreptul de a-şi organiza asistenţa socială pentru clerul şi credincioşii
Bisericii; reînnoirea învăţământului teologic seminarial şi universitar,
potrivit cerinţelor actuale; ocuparea posturilor vacante de arhierei şi episcopi
vicari la eparhii”375.
Prin lucrarea Bisericii şi prin receptivitatea manifestată de organele de
stat, o parte din aceste doleanţe au devenit realitate în cursul anului 1990, iar
altele au fost soluţionate în anii următori.
4.1. Revizuirea şi completarea Statutului

şi a regulamentelor bisericeşti
Luând în discuţie cadrul legal în care Biserica Ortodoxă Română îşi

desfăşoară activitatea, în noile condiţii de liberate şi democraţie din ţara
noastră, Sfântul Sinod, întrunit în şedinţa din 3-4 ianuarie 1990, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, a confirmat valabilitatea Statutului pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi a legiuirilor şi
regulamentelor aflate în vigoare. Totodată, a considerat că este necesar să
elimine din legiuirile bisericeşti toate prevederile care contravin principiilor
de libertate, democraţie şi autonomie bisericească.
Astfel, în şedinţa din 25 septembrie 1990, Sfântul Sinod, la propunerea
patriarhului Teoctist, a hotărât modificarea unor articole din Statutul pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, înlăturând
restricţiile şi îngrădirile impuse de vechile formulări statutare şi
375
Ibidem, p. 97-98.
194
regulamentare, dându-le o nouă redactare376. Această hotărâre a Sfântului

Sinod a fost supusă aprobării Adunării Naţionale Bisericeşti, în şedinţa din
26 septembrie 1990. Ţinând seamă că modificările, în noua redactare şi
formulare a articolelor, au drept scop: afirmarea deplinei autonomii a
Bisericii Ortodoxe Române şi libertatea de desfăşurare a activităţii ei;
determinarea raporturilor dintre Biserică şi Stat în societatea noastră actuală;
eliminarea prevederilor statutare şi regulamentare cu caracter restrictiv şi de
îngrădire a activităţii Bisericii Ortodoxe Române; eliminarea unor
neconcordanţe cu privire la denumirile eparhiilor şi titulatura ierarhilor,
Adunarea Naţională Bisericească a aprobat modificarea unor articole din
Statutul şi din regulamentele bisericeşti377.
Continuând procedura de revizuire a Statutului, Sfântul Sinod a
constituit o comisie de teologi canonişti şi jurişti care să lucreze în acest
sens. Totodată, s-a trimis textul Statutului la toate eparhiile, în două etape
(1991 şi 1996), pentru a face propuneri, în consultare cu reprezentanţii
clerului din eparhie. Ulterior, propunerile eparhiilor au fost discutate în
Sinoadele mitropolitane, care au trimis Cancelariei Sfântului Sinod
propunerile centralizate ale eparhiilor sufragane. Ca urmare, în perioada
1990-2000, cu aprobarea Sfântului Sinod şi Adunării Naţionale Bisericeşti
au fost amendate un număr de 38 articole din Statut. Sfântul Sinod a hotărât
ca lucrarea la Statut să continue378.
Concomitent cu revizuirea unor articole din Statut, Sfântul Sinod,
întrunit şedinţa din 23 octombrie 1996, sub preşedinţia patriarhului Teoctist,
a hotărât suspendarea valabilităţii Regulamentului pentru organizarea vieţii
monahale din anul 1959 şi punerea în aplicare, cu titlu experimental, a
Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale şi funcţionarea
administrativă şi disciplinară a mănăstirilor, aprobat de Sfântul Sinod la 25
februarie 1950, cu amendamentele propuse de Arhiepiscopia Bucureştilor,
aprobate de Sfântul Sinod în şedinţa din 13 februarie 1996, care răspundea
mai bine, în contextul actual, cerinţelor de organizare şi funcţionare a vieţii
monahale379. În continuare, Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 iunie 1998, la
propunerea patriarhului Teoctist, a aprobat noul Regulament pentru
organizarea vieţii monahale şi pentru funcţionarea administrativă şi
disciplinară a mănăstirilor, care a fost trimis tuturor eparhiilor pentru
376
Şedinţa Sfântului Sinod din 25 şi 28 septembrie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12,
p. 188.
377
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 26 septembrie 1990, BOR, an CXVIII (1990),
nr. 11-12, p. 221.
378
Şedinţa Sfântului Sinod din 19 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 427-428.
379
Ibidem, din 23 octombrie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 446.
195
Ilie Rusu
punerea în aplicare. Regulamentul vieţii monahale a fost elaborat de o

Comisie prezidată de episcopul Epifanie al Buzăului, instituită de Sfântul
Sinod în şedinţa din 23 octombrie 1996, pe baza Regulamentului din 25
februarie 1950, cuprinzând şi propunerile centrelor eparhiale380.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 martie 2003, la propunerea patriarhului
Teoctist, a luat în discuţie referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind
necesitatea retipăririi Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române, cu modificările aduse până la această dată. În referat se
spune că Statutul, aprobat de Sfântul Sinod la 19 octombrie 1948, a fost
publicat, mai întâi, în Monitorul Oficial nr. 47 din 28 februarie 1949, apoi,
în 1953, în volumul Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, textul respectiv
fiind în vigoare şi după 1990, deşi a suferit numeroase modificări şi
completări de-a lungul vremii, mai ales după decembrie 1989. Sfântul Sinod
a constatat că cele peste 60 de modificări sau completări aduse Statutului s-
au justificat datorită permanentei evoluţii a instituţiilor bisericeşti şi a
evenimentelor majore care au marcat viaţa Bisericii, după 1989 fiind
înlăturate, cel puţin parţial, ingerinţele şi îngrădirile impuse Bisericii de
statului ateist. Ca urmare, Sfântul Sinod a aprobat republicarea textului
integral al Statutului, în forma tranzitorie, cu modificările şi amendamentele
aduse până în prezent, pentru uzul centrelor eparhiale, al protopopiatelor,
parohiilor, mănăstirilor şi instituţiilor de învăţământ teologic. De asemenea,
Sfântul Sinod a hotărât ca o dată cu retipărirea Statutului să se republice şi
următoarele regulamente bisericeşti, cu modificările care li s-au adus de-a
lungul vremii: Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de
judecată ale Bisericii ortodoxe Române; Regulamentul pentru organizarea
vieţii monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a
mănăstirilor; Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor
parohiale şi mănăstireşti, precum şi Regulamentul facultăţilor de teologie
ortodoxă şi Regulamentul seminariilor teologice liceale ortodoxe – în
măsura în care acestea două din urmă vor primi avizul Ministerului
Educaţiei şi Cercetării381.
În acest context, în amintita şedinţă a Sfântului Sinod s-a subliniat
faptul că regimul comunist instaurat în România după cel de-al doilea război
mondial, prin măsuri abuzive de influenţă sovietică, a limitat autonomia
Bisericii Ortodoxe Române, îngrădind activitatea normală a ierarhilor,
preoţilor şi monahilor în parohii, mănăstiri şi şcoli teologice. În aceste
condiţii, patriarhul Justinian Marina (1948-1977), împreună cu Sfântul
380
Ibidem, din 4 iunie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 442-443.
381
Ibidem, din 4 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 634-636.
196
Sinod au elaborat un nou Statut de organizare şi douăsprezece regulamente

bisericeşti, pe temeiul cărora Biserica Ortodoxă Română, în pofida
restricţiilor ce i-au fost impuse, a reuşit să răspundă cerinţelor vieţii
religioase a credincioşilor şi să traverseze, cu preţul multor jertfe din partea
ierarhiei şi a clerului, perioada totalitaristă şi atee, până în anul 1989, când
acest regim a fost înlăturat şi societatea românească şi-a redobândit
libertatea.
De asemenea, s-a precizat că după evenimentele din decembrie 1989,
patriarhul Teoctist, împreună cu Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională
Bisericească au procedat la eliminarea din legiuirile bisericeşti a
prevederilor care contraveneau principiilor de libertate, democraţie şi
autonomie ce îngrădeau şi stânjeneau posibilităţile Bisericii de manifestare
şi de lucrare. Astfel, printr-o serie de hotărâri succesive ale forurilor centrale
bisericeşti s-au modificat şi reformulat peste o sută de articole din Statutul şi
regulamentele bisericeşti, iar Regulamentul pentru organizarea vieţii
monahale a fost reînnoit în totalitate.
În această acţiune de revizuire a legiuirilor bisericeşti s-a avut în
vedere afirmarea deplinei libertăţi şi autonomii a Bisericii Ortodoxe
Române în relaţiile ei cu Statul şi cu instituţiile de stat; precizarea
raporturilor dintre Biserică şi Stat; eliminarea prevederilor statutare şi
regulamentare cu caracter restrictiv şi de îngrădire a activităţii bisericeşti.
Pe această bază a rezultat înfiinţarea şi organizarea de noi eparhii în
cuprinsul Patriarhiei Române, precum şi reactivarea celor desfiinţate în
timpul dictaturii ateiste, organizarea asistenţei religioase în armată,
penitenciare, spitale, orfelinate, azile de bătrâni, introducerea învăţământului
religios în şcoală, înfiinţarea de asociaţii religioase în sprijinul activităţii
pastoral-misionare şi sociale a Bisericii şi altele.
Procesul de revizuire şi modificare a Statutului şi a regulamentelor
bisericeşti a continuat şi în anii 2005 şi 2006 în raport cu noile cerinţe ale
vieţii religioase din ţara noastră şi el s-a extins şi la unele regulamente
bisericeşti care orientează activitatea în diferite sectoare ale vieţii şi
administraţiei bisericeşti. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod din 3 martie
2005, au fost modificate articolele din Statut privind alegerea clerului
superior în Biserica Ortodoxă Română şi cele referitoare la componenţa şi
atribuţiile Comitetului parohial. În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a
modificat şi completat articolele din Regulamentul organelor centrale din
Patriarhia Română referitoare la Comisiile sinodale şi atribuţiile lor. De
asemenea, din Regulamentul pentru numirea şi transferarea clerului din
parohii, au fost modificate şi completate articolele privind criteriile pe baza
cărora se face notarea administrativă a preoţilor. Iar în şedinţa din 6 iulie
197
Ilie Rusu
2005, Sfântul Sinod a aprobat modificarea articolelor din Statut referitoare

la procedura de alegere şi instalare a clerului superior. Este vorba de
alegerea membrilor Sfântului Sinod, a patriarhului, a mitropoliţilor,
arhiepiscopilor, episcopilor eparhioţi, episcopilor-vicari şi arhiereilor-vicari,
precum şi cele referitoarea la hirotonia şi înscăunarea acestora. În aceeaşi
şedinţă, Sfântul Sinod a aprobat modificarea articolelor din Statut privitoare
la Comisiile sinodale şi atribuţiunile lor, şi cele referitoare la componenţa şi
atribuţiile Comitetelor parohiale. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat
modificarea articolele din Regulamentul pentru numirea şi transferarea
clerului din parohii, referitoare la mărimea numărului de sectoare şi
revizuirea criteriilor pe baza cărora se face notarea administrativă, precum şi
modificarea articolelor din Statut şi din Regulamentul organelor deliberative
privind numirea personalului bisericesc de conducere de la eparhii382.
În continuare, în cursul anului 2006, au fost revizuite şi aprobate de
Sfântul Sinod următoarele articole din Statutul pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române: art. 68-70 referitoare la
componenţa şi atribuţiile comitetelor parohiale; art. 72-73, 104-105, 109,
126 privind numirea personalului bisericesc de conducere de la eparhii şi a
protopopilor; art. 129-132 în legătură cu alegerea clerului superior. Totodată
au fost revizuite unele articole din regulamentele bisericeşti: art. 40-52 din
Regulamentul organelor centrale din Patriarhia Română referitoare la
comisiile sinodale şi atribuţiile lor; art. 55-57 din Regulamentul organelor
deliberative şi executive din Patriarhia Română privitoare la numirea
protopopilor; art. 27, alin. 3 din Regulamentul pentru organizarea vieţii
monahale şi funcţionarea administrativă şi disciplinară a mănăstirilor cu
privire la acordarea rangului de protosinghel de către Sinodul
mitropolitan383.
Acţiunea de revizuire şi completare a Statutului şi a regulamentelor
bisericeşti s-a intensificat după adoptarea de către Parlamentul ţării a Legii
nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al Cultelor din
România, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 11 din 8 ianuarie
2007, care cere tuturor cultelor religioase din România, pentru a fi
recunoscute de Stat, să-şi prezinte Statutul şi regulamentele de funcţionare.
382
Pr. Constantin Pârvu, Activitatea de revizuire a Statutului pentru organizarea şi
funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi a unor regulamente bisericeşti de către forurile
centrale ale Bisericii Ortodoxe Române în perioada 1990-2006, GB, an LXV (2006), nr. 5-
8, p. 194-223.
383
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 14 februarie 2007, BOR, an CXXV (2007),
nr.1-6, p. 157.
198
4.2. Înfiinţarea de noi eparhii.

Alegerea, hirotonia şi instalarea de noi episcopi
În şedinţa de lucru din 12 februarie 1990, în absenţa patriarhului
Teoctist, retras la cerere din scaunul patriarhal, Sfântul Sinod a hotărât,
pentru „reorganizarea vieţii bisericeşti din Patriarhia Română”, reînfiinţarea
unor eparhii, „transpunând în faptă unele decizii adoptate deja în trecut, dar
cu neputinţă de realizat înainte, datorită piedicilor puse de vechiul regim” şi
anume: reînfiinţarea Arhiepiscopiei Tomisului, cu reşedinţa la Constanţa, a
Episcopiei Argeşului, cu reşedinţa la Curtea de Argeş şi Episcopiei
Maramureşului, cu reşedinţa la Baia Mare384.
Întrunit în şedinţă extraordinară în ziua de 18 ianuarie 1990, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, revenit la slujirea patriarhală, Sfântul Sinod
l-a ales pe Pr. Ioan Mihălţan, conferenţiar la Institutul Teologic Universitar
din Sibiu, ca arhiereu-vicar la Episcopia Oradiei, cu titlul de „Crişanul”, la
cererea şi recomandarea episcopului Vasile Coman al Oradiei385. Hirotonia
noului arhiereu-vicar a fost săvârşită în ziua de 4 februarie 1990, în
Catedrala din Oradea, în cadrul Sfintei Liturghii, de către episcopii Vasile al
Oradiei, Timotei al Aradului şi episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Clujului,
Justinian Maramureşanul. Au fost prezenţi la slujbă mitropolitul Antonie al
Ardealului, ministrul Cultelor, Nicolae Stoicescu, reprezentanţi ai
autorităţilor locale, precum şi un mare număr de preoţi şi credincioşi386.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 12 februarie 1990, a aprobat reînfiinţarea
Arhiepiscopiei Tomisului, cu reşedinţa în municipiul Constanţa, cuprinzând
judeţele Constanţa şi Tulcea, ca sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei,
urmând ca actuala Arhiepiscopie a Tomisului şi Dunării de Jos să poarte
titulatura de Episcopia Galaţilor, cu reşedinţa în municipiul Galaţi, ca
sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei, cuprinzând judeţele Galaţi şi Brăila,
ultimul desprins de la Episcopia Buzăului. De asemenea, Sfântul Sinod a
aprobat şi reînfiinţarea Episcopiei Argeşului, cu reşedinţa în oraşul Curtea
de Argeş, ca sufragană a Mitropoliei Ungrovlahiei, cuprinzând judeţele
Argeş şi Teleorman, ultimul provenind de la Arhiepiscopia Bucureştilor,
urmând ca actuala Episcopie a Râmnicului şi Argeşului să poarte titulatura
de Episcopia Râmnicului, cu reşedinţa în oraşul Râmnicu Vâlcea, ca
sufragană a Mitropoliei Olteniei, cuprinzând judeţele Vâlcea şi Olt.
384
BOR, an CVIII (1990), nr. 1-2, p. 8.
385
Şedinţa Sfântului Sinod din 18 ianuarie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 109.
386
Diac. Teodor Savu, Ceremonia hirotoniei în arhiereu a Preacuviosului arhimandrit dr.
Ioan Mihălţan, BOR, an CVIII (1990), nr. 1-2, p, 24-26.
199
Ilie Rusu
Totodată, Sfântul Sinod a aprobat reînfiinţarea Episcopiei Maramureşului,

cu reşedinţa în oraşul Baia Mare, ca sufragană a Mitropoliei Ardealului,
cuprinzând judeţele Maramureş, provenit de la Arhiepiscopia Clujului şi
judeţul Satu Mare, desprins de la Episcopia Oradiei387.
Procesul de înnoire a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române a continuat
prin alegerea de către Sfântul Sinod, în şedinţa din 12 februarie 1990, a
patru noi episcopi-vicari şi arhierei-vicari în poturile vacante de la eparhii,
după cum urmează: arhimandritul Serafim Joantă, ca episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Sibiului, cu titulatura de Făgărăşanul; arhimandritul Daniel
Ciobotea, ca episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu titulatura de
Lugojanul; arhimandritul Casian Crăciun, ca arhiereu-vicar al Episcopiei
Dunării de Jos, cu titulatura de Gălăţeanul şi arhimandritul Ioan Andreicuţ,
ca arhiereu-vicar al Episcopiei Alba Iuliei, cu titulatura de Mureşanul388.
Arhimandritul Casian Crăciun, ales de Sfântul Sinod, la recomandarea
arhiepiscopului Antim Nica al Episcopiei Dunării de Jos, pentru postul de
arhiereu-vicar al acestei eparhii, a fost hirotonit întru arhiereu în ziua de
duminică, 18 februarie 1990, în Catedrala episcopală din Galaţi, de către
arhiepiscopul Antim Nica, episcopul-vicar Lucian Tomitanul şi arhiereul-
vicar Gherasim Vrânceanul. Au fost prezenţi la ceremonie delegaţi ai
ministerului Cultelor, profesori de teologie, studenţi şi elevi seminarişti,
stareţi şi protopopi din eparhie, precum şi un mare număr de credincioşi389.
Hirotonia întru arhiereu a arhimandritului Andrei Andreicuţ, s-a
desfăşurat în ziua de duminică, 25 februarie 1990, în cadrul Sfintei
Liturghii, oficiată în Catedrala din Alba Iulia de către mitropolitul Antonie
al Ardealului, episcopul Timotei al Aradului, episcopul-vicar Justinian
Maramureşanul şi arhiereu-vicar Ioan Crişanul, în prezenţa autorităţilor de
stat centrale şi locale, a reprezentanţilor unor Biserici creştine, a preoţilor şi
credincioşilor390.
Noul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, Daniel Ciobotea, a
fost hirotonit arhiereu în ziua de 4 martie 1990, în Catedrala din Timişoara,
în cadrul Sfintei Liturghii oficiată de mitropoliţii Nestor al Olteniei şi
Nicolae al Banatului şi episcopul Timotei al Aradului, înconjuraţi de preoţi
şi diaconi. La sfârşitul Sfintei Liturghii, în prezenţa unei numeroase
asistenţe formată din preoţi şi monahi, credincioşi, autorităţi locale,
387
Şedinţa Sfântului Sinod din 12 februarie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 116-117.
388
Şedinţa Sfântului Sinod din 12 februarie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 116-117.
389
Preasfinţitul Casian Gălăţeanul, noul arhiereu-vicar al Episcopiei Dunării de Jos,
BOR, an CVIII (1990), nr. 1-2, p. 27-29.
390
Hirotonia în arhiereu a Preacuviosului arhimandrit Andrei-Ioan Andreicuţ, BOR, an
CVIII (1990), nr. 1-2, p. 30-32.
200
numeroşi invitaţi, s-a dat citire Actului sinodal de numire a noului episcop-
vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi s-au rostit cuvântări391.
Arhimandritul Serafim Joantă, noul episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Sibiului, a fost hirotonit arhiereu în ziua de duminică, 11 martie 1990, în
Catedrala din Sibiu, în cadrul Sfintei Liturghii, în prezenţa unui mare număr
de preoţi şi credincioşi, de către mitropolitul Antonie al Ardealului,
episcopul Justinian Maramureşanul, vicar al Arhiepiscopiei Clujului,
arhiereul Andrei Mureşanul, vicar al Episcopiei Alba Iuliei şi arhiereul Ioan
Crişanul, vicar al Episcopiei Oradiei. La sfârşitul Sfintei Liturghii s-au rostit
cuvântări392.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 3-4 aprilie 1990, luând în discuţie vechea
denumire a Mitropoliei Ungrovlahiei, a apreciat că în prezent această
denumire nu-şi mai află justificarea istorică şi geografică de la începutul
existenţei sale, şi a aprobat ca Mitropolia Ungrovlahiei să fie denumită
Mitropolia Munteniei şi Doborgei, aşa cum şi celelalte mitropolii ale
Bisericii Ortodoxe Române poartă denumirea provinciilor şi ţinuturilor
peste care îşi întind jurisdicţia.
Din aceleaşi considerente, Sfântul Sinod a aprobat ca Mitropolia
Moldovei şi Sucevei să se numească Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. În
aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a hotărât, pentru motive de ordin istoric,
misionar, organizatoric şi administrativ-bisericesc, reînfiinţarea vechiului
scaun eparhial de la Târgovişte, cu rangul de arhiepiscopie, ca sufragană a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, cu sediul în municipiul Târgovişte şi
jurisdicţie asupra judeţului Dâmboviţa, provenit de la Arhiepiscopia
Bucureştilor, precum şi reînfiinţarea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor,
cu reşedinţa în municipiul Suceava, ca sufragană a Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, cuprinzând judeţele Suceava şi Botoşani, desprinse de la
Arhiepiscopia Iaşilor393. Tot în aceeaşi şedinţă, la propunerea unor eparhii,
Sfântul Sinod a aprobat schimbarea denumirii Episcopiei Galaţilor în
Episcopia Dunării de Jos şi a Episcopiei Râmnicului Vâlcea în Episcopia
Râmnicului394. Aceste propuneri au fost înscrise pe ordinea de zi a şedinţei
Adunării Naţionale Bisericeşti din 17 mai 1990, care le-a aprobat în
unanimitate.
391
Arhid. Silviu Anuchi, Un important eveniment în viaţa bisericească bănăţeană, MB, an
XC (1990), nr. 3-4, p. 7-11.
392
Arhid. Gh. Papuc, PS Serafim Joantă Făgărăşanul, noul episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Sibiului, MA, an XXXV (1990), nr. 2, p. 59-63.
393
Şedinţa Sfântului Sinod din 3-4 aprilie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 129-130.
394
Ibidem, p. 143-144.
201
Ilie Rusu
Alegerea noului arhiepiscop al Tomisului, în persoana episcopului-

vicar Lucian (Florea) Tomitanul, s-a făcut de Colegiul Electoral Bisericesc
întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în ziua de 27 septembrie
1990, sub preşedinţia patriarhului Teoctist. Festivitatea instalări în scaun a
arhiepiscopului Lucian Florea s-a desfăşurat în ziua de duminică, 25
noiembrie, acelaşi an, în Catedrala din Constanţa, la sfârşitul slujbei Sfintei
Liturghii, oficiată de patriarhul Teoctist, în prezenţa a numeroşi clerici şi
credincioşi şi a reprezentanţilor oficialităţilor locale. Cu acest prilej,
patriarhul Teoctist a adresat un cuvânt de felicitare noului arhiepiscop395.
Noul episcop al Argeşului a fost ales tot în ziua de 27 septembrie
1990, în persoana arhiereului-vicar Calinic (Argatu) Argeşanul, de Colegiul
Electoral Bisericesc, întrunit sub preşedinţia patriarhului Teoctist. Instalarea
în scaun a episcopului Calinic Argatu s-a făcut duminică, 18 noiembrie,
acelaşi an, în Catedrala episcopală din Curtea de Argeş, după Sfânta
Liturghie, oficiată de patriarhul Teoctist, în prezenţa preoţilor, autorităţilor
locale şi a numeroşi credincioşi. Adresându-se noului episcop şi întregii
asistenţe, patriarhul Teoctist a rostit un cuvânt de învăţătură396.
Adunarea Naţională Bisericească, în şedinţa din 17 mai 1990, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, a aprobat înfiinţarea Episcopiei
Maramureşului, cu reşedinţa în municipiul Baia Mare, cuprinzând judeţele
Maramureş şi Satu Mare, ca sufragană a Mitropoliei Ardealului. Pentru
alegerea titularului acestei eparhii, patriarhul Teoctist a convocat Colegiul
Electoral Bisericesc în ziua de 26 septembrie 1990, care a ales ca episcop al
Maramureşului pe arhiereul Justinian (Chira) Maramureşanul, Vicarul
Argiepiscopiei Clujului. Instalarea în scaun a episcopului Justinian Chira al
Maramureşului a avut loc în Catedrala din Baia Mare, în ziua de 11
noiembrie 1990, la sfârşitul Sfintei Liturghii şi a fost prezidată de
mitropolitul Antonie al Ardealului, înconjurat de ierarhi ai Sfântului Sinod,
în prezenţa preoţilor şi credincioşilor, a unor reprezentanţi ai autorităţilor
centrale şi locale397. La solicitarea Episcopiei Maramureşului, Adunarea
Naţională Bisericească, în şedinţa din 23 ianuarie 1991, a aprobat
395
Pr. Nichita Runcan, Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Lucian Florea ca arhiepiscop
al Tomisului, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 15-24.
396
Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Calinic Argatu ca episcop al Episcopiei Argeşului,
BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 25-37.
397
Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Justinian Chira ca episcop al Maramureşului,
BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 38-40.
202
schimbarea denumirii acestei eparhii în Episcopia Maramureşului şi

Sătmarului398.
Întrucât s-a constatat o gravă pagubă adusă Bisericii, datorită
piedicilor puse de vechiul regim pentru ocuparea cu titular a scaunului de
arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, cel mai important
scaun eparhial, în ordinea canonică, după scaunul patriarhal, care era vacant
de mai mult de trei ani, patriarhul Teoctist a convocat la Reşedinţa
patriarhală, în ziua de 7 iunie 1990, Colegiul Electoral Bisericesc, care a
ales în acest scaun pe episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, dr.
Daniel Ciobotea. Ceremonia instalării noului mitropolit a avut loc la Iaşi, în
ziua de 1 iulie 1990, în cadrul Sfintei Liturghii oficiată în Catedrala
mitropolitană de către patriarhul Teoctist şi alţi ierarhi ai Sfântului Sinod, în
prezenţa preoţilor şi credincioşilor, a reprezentanţilor autorităţilor de stat
centrale şi locale, a unor invitaţi de peste hotare399.
Pentru ocuparea scaunului Episcopiei Alba Iuliei, devenit vacant prin
retragerea episcopului Emilian Birdaş, în ianuarie 1990, care s-a pus la
dispoziţia Sfântului Sinod şi a fost utilizat, apoi, la cererea episcopului
Timotei, ca episcop-vicar al Episcopiei Aradului, Colegiul Electoral
Bisericesc, întrunit în ziua de 8 iunie 1990, la Reşedinţa patriarhală, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, a ales ca episcop al Alba Iuliei pe arhiereul
Andrei Mureşanul (Andreicuţ)400.
Vacantându-se postul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, prin
alegerea episcopului-vicar Justinian Maramureşanul ca episcop al
Maramureşului, la propunerea arhiepiscopului Teofil al Clujului, Sfântul
Sinod, întrunit la 30 octombrie 1990, a ales în acest post pe arhimandritul
Irineu Pop şi ridicarea sa la treapta arhieriei, urmând să poarte titulatura de
„Bistriţeanul”. Hirotonia întru arhiereu şi instalarea oficială a avut loc în
Catedrala ortodoxă din Cluj-Napoca, în ziua de 21 noiembrie 1990, în
cadrul Sfintei Liturghii oficiată de patriarhul Teoctist în fruntea unui sobor
de ierarhi, preoţi şi diaconi401.
În urma reînfiinţării Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, patriarhul
Teoctist a convocat Colegiul Electoral Bisericesc pentru ziua de 24 ianuarie
1991, care a ales în scaunul vacant de arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
398
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 23 ianuarie 1991, BOR, an CIX (1991), nr.
10-12, p. 155.
399
Alegerea şi instalarea noului mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, IPS dr. Daniel
Ciobotea, BOR, an CVIII (1990), nr. 7-10, p. 3-25.
400
Şedinţa Sfântului Sinod din 7-8 iunie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 156.
401
Preasfinţitul Irineu Bistriţeanul, noul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, BOR, an
CVIII (1990), nr. 11-12, p. 41-43.
203
Ilie Rusu
pe episcopul Pimen (Zainea) Suceveanul, vicarul Arhiepiscopiei Iaşilor.

Festivitatea de instalare a noului arhiepiscop a avut loc în ziua de duminică,
3 martie 1991, în biserica mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou”, Catedrala oraşului
Suceava, la sfârşitul Sfintei Liturghii oficiată de patriarhul Teoctist şi un
sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi402.
Urmare alegerii episcopului Pimen ca arhiepiscop al Sucevei şi
Rădăuţilor, postul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor a rămas vacant.
La propunerea mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Sfântul
Sinod, în şedinţa din 24-26 ianuarie 1991, ales în acest post pe arhimandritul
Calinic Dumitriu, stareţul mănăstirii Râşca, urmând să poarte titulatura de
„Botoşăneanul”. Hirotonia în treapta arhieriei a episcopului-vicar Calinic
Botoşăneanul a fost săvârşită în ziua de luni, 25 martie 1991, praznicul
Bunei vestiri, în Catedrala arhiepiscopală din Iaşi, în cadrul Sfintei
Liturghii, de către mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei,
arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor şi episcopul Eftimie al
Romanului şi Huşilor, în conjuraţi de preoţi şi diaconi403.
Înfiinţându-se eparhia Târgoviştei, cu rangul de arhiepiscopie, în
şedinţa Sfântului Sinod din 4 aprilie 1990, cu reşedinţa în municipiul
Târgovişte şi jurisdicţie asupra judeţului Dâmboviţa, ca sufragană a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, patriarhul Teoctist a convocat Colegiul
Electoral Bisericesc pentru ziua de 3 septembrie 1991 în vederea alegerii
titularului în scaunul vacant de arhiepiscop al Arhiepiscopiei Târgovişte.
Colegiului Electoral Bisericesc, întrunit la Reşedinţa patriarhală, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, a ales ca arhiepiscop al Târgoviştei pe
episcopul Vasile (Costin) Târgovişteanul, vicar patriarhal. Ceremonia de
instalare în scaun a noului arhiepiscop al Târgoviştei s-a desfăşurat în ziua
de 22 septembrie 1991, în Catedrala din Târgovişte, la sfârşitul Sfintei
Liturghii, şi a fost oficiată de patriarhul Teoctist, înconjurat de un sobor de
ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa unor reprezentanţi ai autorităţilor de
stat centrale şi locale, parlamentari, miniştri, profesori, preoţi, monahi şi
numeroşi credincioşi404.
Prin alegerea episcopului Vasile Târgovişteanul în scaunul de
arhiepiscop al reînfiinţatei Arhiepiscopii a Târgoviştei, a devenit vacant unul
din posturile de episcop-vicar patriarhal. Ca urmare, în şedinţa Sfântul
402
Alegerea şi instalarea IPS Pimen ca arhepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, BOR, an CIX
(1991), nr. 4-6, p. 19-28.
403
PS Calinic Botoşăneanul, noul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, BOR, an CIX
(1991), nr. 4-6, p. 29-30.
404
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea IPS dr. Vasile Costin ca arhiepiscop al
Târgoviştei, BOR, an CIX (1991), nr. 7-9, p. 20-42.
204
Sinod din 3 septembrie 1991, patriarhul Teoctist a recomandat pentru acest

post pe arhimandritul Teofan Savu. Apreciind temeinicia pregătirii
teologice, ţinuta monahală demnă, ca şi experienţa şi orientarea în
problemele bisericeşti interne şi externe a candidatului propus, Sfântul
Sinod a ales pe arhimandritul Teofan Savu în postul vacant de episcop-vicar
patriarhal, în cadrul Administraţiei Patriarhale, urmând a purta titulatura de
„Sinaitul”. Hirotonia în treapta arhieriei a noului episcop-vicar patriarhal a
avut loc în ziua de 15 septembrie 1991, în biserica Sfântul Spiridon-Nou din
Bucureşti, în cadrul Sfintei Liturghii oficiată de patriarhul Teoctist,
înconjurat de un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod, de preoţi şi diaconi405.
Rămânând vacant postul de arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului,
în urma alegerii episcopului Calinic Argatu în scaunul de episcop al
Episcopiei Argeşului, la propunerea episcopului Gherasim al Râmnicului,
Sfântul Sinod, în şedinţa din 3 septembrie 1991, a ales în acest post pe
arhimandritul Irineu Popa, slujitor la mănăstirea Frăsinei, jud. Vâlcea,
urmând să poarte titulatura de „Slătineanul”. Hirotonia întru arhiereu a
arhimandritului Irineu Popa a fost săvârşită în ziua de 6 octombrie 1991, în
Catedrala episcopală din Rîmnicu-Vâlcea, în cadrul Sfintei Liturghii, de
către mitropolitul Nestor al Olteniei şi episcopul Gherasim al Râmnicului,
înconjuraţi de preoţi şi diaconi, în prezenţa a numeroşi invitaţi din ţară şi din
străinătate406.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 20 iunie 1992, la propunerea
arhiepiscopului Pimen, a aprobat alegerea arhiereului Gherasim Vrânceanul
în postul vacant de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, cu
titulatura „Putneanul”. A fost instalat în funcţie la 23 august 1992, în
Catedrala din Rădăuţi407.
Pentru ocuparea scaunului de episcop al Oradiei, vacant în urma
trecerii la cele veşnice a episcopului Vasile Coman, patriarhul Teoctist a
convocat Colegiul Electoral Bisericesc în ziua de 24 septembrie 1992, care
a ales în acest scaun pe Ioan Mihălţan, vicarul acestei episcopii.
Festivitatea instalării episcopului Ioan Mihălţan a avut loc în ziua de 25
octombrie 1992, în Catedrala din Oradea, la sfârşitul Sfintei Liturghii,
oficiată de mitropolitul Antonie al Ardealului, episcopul Timotei al
Aradului, episcopul Justinian al Maramureşului şi episcopul Irineu
Bistriţeanul, vicarul Arhiepiscopiei Clujului, înconjuraţi de preoţi şi diaconi,
405
PS Teofan Sinaitul, episcop-vicar patriarhal, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 26-31.
406
Irineu Slătineanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului, BOR, an CIX (1991), nr-
10-12, p. 32-34.
407
Şedinţa Sfântului Sinod din 20 iunie1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 179.
205
Ilie Rusu
în prezenţa reprezentanţilor preoţimii din eparhie, ai autorităţilor locale,

precum şi a numeroşi credincioşi408.
Prin trecerea la cele veşnice, la 3 noiembrie 1992, a arhiepiscopului
Teofil Herineanu, scaunul vlădicesc al Arhiepiscopiei Clujului a rămas
vacant. Pentru aşezarea unui episcop titular în acest scaun episcopal, la
convocarea patriarhului Teoctist, Colegiul Electoral Bisericesc s-a întrunit la
Reşedinţa patriarhală, în ziua de 21 ianuarie 1993, şi a ales pe arhimandritul
Bartolomeu Anania. Ceremonia hirotoniei întru arhiereu şi instalarea în
scaun a noului arhiepiscop al Clujului s-a desfăşurat în ziua de 7 februarie
1993, în Catedrala arhiepiscopală din Cluj-Napoca, şi a fost săvârşită de
patriarhul Teoctist, înconjurat de un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod, de
preoţi şi diaconi, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor centrale şi locale,
a unor personalităţi culturale şi numeroşi credincioşi409.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 6 iulie 1993, a aprobat înfiinţarea
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, cu reşedinţa în municipiul Slobozia şi
jurisdicţie asupra judeţelor Ialomiţa şi Călăraşi, provenite de la
Arhiepiscopia Bucureştilor, ca sufragană a Mitropoliei Munteniei şi
Dobrogei410. Pentru alegerea titularului în scaunul vacant al nou înfiinţatei
Episcopii a Sloboziei şi Călăraşilor, patriarhul Teoctist a convocat Colegiul
Electoral Bisericesc pentru ziua de 11 ianuarie 1994, care a ales în acest
scaun pe episcopul Nifon Mihăiţă, vicar patriarhal. Ceremonia instalării în
scaun a episcopului Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor s-a făcut în ziua de 6
februarie 1994, în Catedrala episcopală din Slobozia, la sfârşitul Sfintei
Liturghii, de către patriarhul Teoctist, în prezenţa unor ierarhi ai Sfântului
Sinod, a reprezentanţilor autorităţilor de stat centrale şi locale, a numeroşi
preoţi şi credincioşi411.
Devenind vacant unul din cele două posturi de episcop-vicar
patriarhal, prin alegerea episcopului Nifon ca episcop al Sloboziei şi
Călăraşilor, la propunerea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, în şedinţa din
12 ianuarie 1994, a ales în acest post pe arhimandritul Vincenţiu Grifoni,
superiorul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, urmând să poarte
titulatura de „Ploieşteanul”412. Hirotonia în treapta arhieriei a noului
408
Alegerea noului ierarh al Episcopiei Oradiei, PS Episcop Ioan Mihălţan, BOR, an CX
(1992), nr. 11-12, p. 77-78.
409
Gh. Vasilescu, Alegerea, hirotonia şi instalarea IPS Bartolomeu Anania ca arhiepiscop
al Clujului, BOR, an CXI (1993), nr.1-3, p. 5-47.
410
Şedinţa Sfântului Sinod din 6 iulie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 205.
411
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea PS Nifon Mihăiţă ca episcop al Sloboziei şi
Călăraşilor, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 8-52.
412
Şedinţa Sfântului Sinod din 15 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 244.
206
episcop-vicar patriarhal Vincenţiu Ploieşteanul a fost săvârşită în ziua de 2

februarie 1994, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată în biserica Sfântul
Spiridon-Nou din Bucureşti de patriarhul Teoctist, împreună cu mitropolitul
Nestor al Olteniei şi episcopii Epifanie al Buzăului şi Nifon al Sloboziei şi
Călăraşilor413.
Prin trecerea la cele veşnice a episcopului Roman Ialomiţeanu, postul
de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor a devenit vacant. La
recomandarea patriarhului Teoctist, în calitate de arhiepiscop al
Bucureştilor, Sfântul Sinod, în şedinţa din 22 martie 1994, a ales în acest
post pe arhimandritul Teodosie Petrescu, asistent universitar la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, urmând să poarte titulatura de „Snagoveanul”414.
Ceremonia hirotoniei întru arhiereu a episcopului-vicar Teodosie
Snagoveanul a avut loc în ziua de 3 aprilie 1994, în cadrul Sfintei Liturghii
oficiată în biserica Sfântul Spiridon-Nou din Bucureşti de către patriarhul
Teoctist, având alături pe arhiepiscopul Vasile al Târgoviştei şi episcopii
Epifanie al Buzăului, Calinic al Argeşului şi Nifon al Sloboziei şi
Călăraşilor, în prezenţa protopopilor şi a numeroşi preoţi şi credincioşi din
eparhie415.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 22 martie 1994, la recomandarea
episcopului Justinian al Maramureşului şi Sătmarului, a ales în postul de
arhiereu-vicar al acestei episcopii pe arhimandritul Justin Hodea, cu
titulatura de „Sigheteanul”416. Hirotonia întru arhiereu a noului ales a avut
loc în ziua de 17 aprilie 1994, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată în
Catedrala din Baia Mare de către mitropolitul Antonie al Ardealului,
arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, episcopii Andrei al Alba Iuliei,
Calinic al Argeşului, Justinian al Maramureşului şi Sătmarului şi Ioan al
Oradiei, înconjuraţi de preoţi şi diaconi417.
Sfântul Sinod, în şedinţa de la 22 martie 1994, la propunerea
Arhiepiscopiei Sibiului, a aprobat înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi
Harghitei, cu reşedinţa în municipiul Miercurea-Ciuc, având jurisdicţie
asupra judeţelor Covasna (desprins de la Arhiepiscopia Sibiului, care va
rămâne cu judeţelor Sibiu şi Braşov) şi Harghita (preluat de la Episcopia
413
Gh. Vasilescu, Alegerea şi hirotonia noului episcop vicar patriarhal Vincenţiu
Ploieşteanul, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 159-168
414
Şedinţa Sfântului Sinod din 22 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 274.
415
Gh. Vasilescu, Alegerea şi hirotonia PS Teodosie Snagoveanul, noul episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 169-177.
416
417
Pr. Suărăşan Ciprian, Alegerea şi hirotonia PS Iustin Sigheteanul ca arhiereu-vicar al
Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 178-182.
207
Ilie Rusu
Alba-Iuliei, care va rămâne cu judeţele Alba şi Mureş), ca sufragană a

Mitropoliei Ardealului418. Pentru ocuparea acestui scaun episcopal,
patriarhul Teoctist a întrunit Colegiul Electoral Bisericesc în ziua de 12 iuie
1994, la Reşedinţa patriarhală, care a ales episcop al nou înfiinţatei
Episcopii al Covasnei şi Harghitei, pe arhimandritul Ioan Selejan, superiorul
Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. Hirotonia întru arhiereu
şi instalarea în scaun a primului episcop al Covasnei şi Harghitei s-a
săvârşită în ziua 25 septembrie 1994, în Catedrala din Miercurea-Ciuc, de
către patriarhul Teoctist şi patriarhul Partenie al III-lea al Alexandriei, aflat
în vizită în România, împreună cu un mare sobor de mitropoliţi, episcopi,
preoţi şi diaconi ai Bisericii noastre, în prezenţa reprezentanţilor autorităţilor
centrale şi locale şi a numeroşi credincioşi din parohiile eparhiei şi din alte
parohii din Transilvania419.
Prin trecerea la cele veşnice a arhiepiscopului Antim Nica, scaunul
vlădicesc al Episcopiei Dunării de Jos a rămas vacant. Colegiul Electoral
Bisericesc, întrunit în ziua de 12 iulie 1994, sub preşedinţia patriarhului
Teoctist, a ales în acest scaun pe arhiereul Casian Gălăţeanul, vicarul
Episcopiei Dunării de Jos. Festivitatea instalării episcopului Casian a avut
loc în ziua de 24 iulie 1994, în Catedrala episcopală din Galaţi, la sfârşitul
Sfintei Liturghii şi a fost oficiată de patriarhul Teoctist, înconjurat de un
sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod, de preoţi şi diaconi, în prezenţa unei
numeroase asistenţe formată din reprezentanţi ai autorităţilor de stat centrale
şi locale, conducători de instituţii culturale şi unităţi administrative, preoţi şi
credincioşi420.
La propunerea Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Timişoarei şi
Caransebeşului din 12 decembrie 1993, Adunarea Naţională Bisericească, în
şedinţa din 11 ianuarie 1994, sub preşedinţia patriarhului Teoctist, a aprobat
reînfiinţarea Episcopiei Caransebeşului, desfiinţată în 1948, cu reşedinţa în
oraşul Caransebeş şi jurisdicţie asupra judeţului Caras-Severin, ca sufragană
a Mitropoliei Banatului. Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit în ziua de 13
iulie 1994, la convocarea patriarhului Teoctist, a ales ca episcop al
reînfiinţatei Episcopii a Caransebeşului pe episcopului Emilian Birdaş,
vicarul Episcopiei Aradului. Noul episcop al Caransebeşului a fost instalat
în scaun în ziua de 14 august 1994, în Catedrala episcopală din Caransebeş,
la sfârşitul Sfintei Liturghii, de către mitropolitul Nicolae al Banatului,
418
419
Alegerea, hirotonia şi instalarea PS Ioan Selejan ca episcop al noii Episcopii a
Covasnei şi Harghitei, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 214-230
420
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea PS Casian ca episcop al Episcopiei Dunării de
Jos, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 231-267.
208
înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa unei

numeroase asistenţe421.
În urma trecerii la cele veşnice a episcopului Emilian Birdaş, scaunul
vlădicesc al Episcopiei Caransebeşului a devenit vacant. Pentru ocuparea
acestui scaun cu un episcop titular, patriarhul Teoctist a convocat Colegiul
Electoral Bisericesc în ziua de 4 iulie 1996. A fost ales ca episcop al
Caransebeşului, preotul profesor Laurenţiu Streza, prodecanul Facultăţii de
teologie din Sibiu (văduv prin decesul soţiei). Hirotonia şi instalarea în
scaun a noului episcop a avut loc în ziua de 11 august 1996, în Catedrala
episcopală din Caransebeş, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de
mitropoliţii Antonie al Ardealului, Nicolae al Banatului şi Serafim al
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală,
împreună cu împreună cu episcopii Timotei al Aradului şi Calinic al
Argeşului, în prezenţa preoţilor şi credincioşilor din parohiile eparhiei422.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 24-25 octombrie 1995, la propunerea
Adunării eparhiale a Episcopiei Argeşului, a aprobat înfiinţarea Episcopiei
Alexandriei şi Teleormanului, cu reşedinţa în municipiul Alexandria şi
jurisdicţie asupra judeţului Teleorman, ca sufragană a Mitropoliei Munteniei
şi Dobrogei. Colegiul Electoral Bisericesc, convocat la Bucureşti de
patriarhul Teoctist în ziua de 4 iulie 1996, a ales ca episcop al nou înfiinţatei
Episcopii a Alexandrei şi Teleormanului pe arhimandritul Galaction Stângă,
exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor şi stareţ al mănăstirii
Crasna-Prahova. Hirotonia şi instalarea în scaun a episcopului Galaction a
avut loc în ziua de 1 septembrie 1996, în Catedrala episcopală din
Alexandria, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de patriarhul Teoctist,
înconjurat de un sobor ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa preoţilor,
credincioşilor şi a unor reprezentanţi autorităţilor locale423.
Adunarea Naţională Bisericească, în şedinţa din 13-14 februarie 1996,
a aprobat hotărârea Sfântului Sinod de reînfiinţare a Episcopiei Huşilor,
desfiinţată abuziv la 5 februarie 1949, teritoriul ei canonic fiind alipit
Episcopiei Romanului, denumită de atunci Episcopia Romanului şi Huşilor.
Colegiul Electoral Bisericesc, convocat de patriarhul Teoctist în ziua de 4
iulie 1996, a ales ca episcop al reînfiinţatei Episcopii a Huşilor pe arhiereul
Ioachim Băcăoanul, vicarul Episcopiei Romnului. Festivitatea întronizării
421
Alegerea şi instalarea noului episcop al Caransebeşului, BOR, an CXII (1994), nr. 7-
12, p. 268-278.
422
Pr. Ionel Popescu, Alegerea, hirotonia şi instalarea noului ierarh al Episcopiei
Caransebeşului, PS dr. Laurenţiu Streza, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 203-213.
423
Pr. Ionel Popescu, Alegerea, hirotonia şi instalarea noului ierarh al Episcopiei
Caransebeşului, PS dr. Laurenţiu Streza, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 203-213.
209
Ilie Rusu
noului episcop al Huşilor a avut loc în ziua de 15 septembrie 1996, după

Sfânta Liturghie, oficiată de mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei,
în prezenţa unei numeroase asistenţe424.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 februarie 1997, a aprobat schimbarea
titulaturii Episcopiei Argeşului în Episcopia Argeşului şi Muscelului425.
La propunerea mitropolitului Antonie al Ardealului, Sfântul Sinod, în
şedinţa din 1 octombrie 1997, a ales pe ierodiaconul Visarion (Dumitru)
Bălţat în postul vacant de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, cu
titulatura de „Răşirăneanul”426.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 iunie 1998, pe temeiuri de ordin istoric-
naţional, cultural-spiritual şi de reprezentare, la propunerea Sinodului
mitropolitan al Mitropoliei Ardealului, a aprobat ridicarea Episcopiei Alba
Iuliei la rangul de arhiepiscopie, cu titulatura Arhiepiscopia Alba Iuliei,
urmând ca această hotărâre să fie supusă aprobării Adunării Naţionale
Bisericeşti427. Ţinând seama că în şedinţa din 4-5 iunie 1998 a hotărât
ridicarea Episcopiei Alba Iuliei la rangul de arhiepiscopie, Sfântul Sinod, în
şedinţa din 15 iulie 1998, a aprobat ridicarea episcopului Andrei la rangul de
arhiepiscop, cu titulatura Arhiepiscopul Andrei al Alba Iuliei428. Adunarea
Naţională Bisericească, în şedinţa din 16 iulie 1998, a aprobat hotărârea
Sfântului Sinod din 15 iulie 1998, de ridicare a Episcopiei Alba Iulie la
rangul de arhiepiscopie429.
În aceeaşi şedinţă din 4 iunie 1998, Sfântul Sinod, la solicitarea
arhiepiscopului Bartolomeu Anania, a aprobat înfiinţarea unui al doilea post
de episcop-vicar la Arhiepiscopia Clujului, a cărui activitate să se desfăşoare
pe teren, de-a lungul întregului an, precum şi alegerea în acest post a
arhimandritului Vasile Flueraş, exarhul mănăstirilor din această
arhiepiscopie, urmând ca la viitoarea şedinţă a Sfântului Sinod să fie ridicat
la rangul de arhiereu şi să i se acorde titulatura430.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iulie 1998, a validat alegerea
arhimandritului Vasile Flueraş în cel de-al doilea post de episcop-vicar al
424
Pr. Nicolae Dascălu, Alegerea şi instalarea PS Ioachim Mareş ca episcop al Huşilor,
BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 225-229.
425
Şedinţa Sfântului Sinod din 13 februarie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 317.
426
Ibidem, din 1 octombrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 321.
427
Ibidem, din 4 iunie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6. p. 443.
428
Ibidem, din 15 iulie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 404.
429
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 16 iulie 1998, BOR, an CXVI (1998),
nr. 7-12, p. 455
430
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 iunie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 445.
210
Arhiepiscopiei Clujului, făcută în şedinţa din 4 iunie 1998, şi ridicarea la

treapta arhieriei, cu titulatura de „Someşeanul”431.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 29 octombrie 1999, a luat act de faptul că
în şedinţa sa din 29 mai 1997 a aprobat, la recomandarea episcopului
Eftimie al Romanului, alegerea arhimandritului Ioachim (Ilie) Giosanu în
postul vacant de arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului. Hotărârea
Sfântului Sinod din 29 mai 1997 nu a putut fi adusă la îndeplinire din
motive misionare, determinate de ascultarea monahală a arhimandritului
Ioachim în Franţa, care l-au împiedicat să revină în ţară. Întrucât ocuparea
postului de arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului a devenit necesară
pentru impulsionarea activităţilor de teren misionar-pastorale, liturgice,
social-caritative, de învăţământ şi educaţie din eparhie, la solicitarea
episcopului Eftimie al Romanului, Sfântul Sinod, în şedinţa din 29
octombrie 1999, a aprobat alegerea arhimandritului Ioachim Giosanu în
postul de arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, cu titulatura de
„Băcăoanul” şi ridicarea la treapta arhieriei432.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 29 octombrie 1999, la recomandarea
episcopului Ioachim al Huşilor, a aprobat alegerea arhimandritului Corneliu
Onilă în postul de arhiereu-vicar al Episcopiei Huşilor, cu titulatura
„Bârlădeanul” şi ridicarea la treapta arhieriei433.
Rămânând vacant scaunul vlădicesc al Arhiepiscopiei Târgoviştei, prin
trecerea la cele veşnice a arhiepiscopului Vasile Costin, patriarhul Teoctist a
convocat Colegiul Electoral Bisericesc pentru ziua de 14 decembrie 1999,
care a ales ca arhiepiscop al Târgoviştei pe episcopul Nifon al Sloboziei şi
Călăraşilor434. Instalarea în scaun a arhiepiscopului Nifon a avut loc în ziua
de duminică, 26 decembrie 1999, la sfârşitul Sfintei Liturghii, oficiată de
patriarhul Teoctist şi un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi în catedrala
arhiepiscopală din Târgovişte, în prezenţa preoţilor, credincioşilor şi a
reprezentanţilor autorităţilor locale435.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 23 februarie 2000, la propunerea
Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, a aprobat înfiinţarea
Episcopiei Giurgiului, cu reşedinţa în municipiul Giurgiu, ca sufragană a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, prin desprinderea judeţului Giurgiu de la
Arhiepiscopia Bucureştilor, a cărei întindere teritorială se va restrânge
431
432
Şedinţa Sfântului Sinod din 29 octombrie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 524.
433
Ibidem, p. 526.
434
Ibidem, din 14 decembrie 1999, BOR, an XCVII (1999), nr. 7-12, p. 557.
435
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea IPS Nifon Mihăiţă în scaunul de arhiepiscop al
Târgoviştei, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 55-90.
211
Ilie Rusu
asupra municipiului Bucureşti şi judeţelor Ilfov şi Prahova436. Această

hotărâre a Sfântului Sinod a fost aprobată de Adunarea Naţională
Bisericească, întrunită în ziua de 24 februarie 2000, sub preşedinţia
patriarhului Teoctist437.
Rămânând vacant scaunul vlădicesc al Episcopiei Sloboziei şi
Călăraşilor, prin alegerea episcopului Nifon ca arhiepiscop al Târgoviştei,
Colegiul Electoral Bisericesc, convocat de patriarhului Teoctist în ziua de
24 februarie 2000, a ales în acest scaun pe episcopul Damaschin (Coravu)
Severineanul, vicarul Arhiepiscopiei Craiovei. Instalarea în scaun a noului
episcop al Sloboziei şi Călăraşilor a avut loc în ziua de 25 martie 2000, în
Catedrala episcopală Slobozia la sfârşitul Sfintei Liturghii, oficiată de
patriarhul Teoctist şi un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în prezenţa
credincioşilor, preoţilor şi autorităţilor locale438.
Prin trecerea la cele veşnice a mitropolitului Nestor Vornicescu,
scaunul vlădicesc al Arhiepiscopiei Craiovei şi Mitropoliei Olteniei a rămas
vacant. Colegiul Electoral Bisericesc, convocat de patriarhul Teoctist în ziua
de 3 octombrie 2000, la Palatul Patriarhiei, a ales în acest scaun pe
episcopul Teofan Sinaitul, vicar patriarhal. Instalarea în scaun a noului
arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei a avut loc în ziua de
duminică, 22 octombrie 2000, în Catedrala din Craiova, la sfârşitul Sfintei
Liturghii oficiată de patriarhul Teoctist şi un sobor de ierarhi, preoţi şi
diaconi, în prezenţa preoţilor, credincioşi şi autorităţilor locale439.
Prin alegerea episcopului Teofan Sinaitul ca arhiepiscop al Craiovei şi
mitropolit al Olteniei, unul din posturile de episcop vicar patriarhal a rămas
vacant. Ca urmare, la recomandarea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, în
şedinţa din 4 octombrie 2000, a ales în acest post pe arhimandritul
Ambrozie Meleacă, stareţul schitului Darvari din Bucureşti, urmând să
poarte titulatura de „Sinaitul”. Hirotonia în arhiereu a noului episcop vicar
patriarhal a fost săvârşită în ziua de duminică, 15 octombrie 2000, în cadrul
Sfintei Liturghii, oficiată în biserica Sfântul Spiridin-Nou din Bucureşti,
436
Şedinţa Sfântului Sinod din 23 februarie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 404.
437
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 24 februarie 2000, BOR, an CXVIII (2000),
nr. 1-3, p. 439.
438
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Damaschin Coravu în scaunul
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, BOR, an CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 61-90.
439
Un nou mitropolit pe scaunul Craiovei. Alegerea şi instalarea IPS Teofan Savu ca
arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 238-255.
212
paraclis patriarhal, de către patriarhul Teoctist şi un sobor de ierarhi ai

Sfântului Sinod, în prezenţa preoţilor şi credincioşilor440.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 12 septembrie 2000, a aprobat cererea de
retragere la pensie a arhiepiscopului Lucian Florea al Arhiepiscopiei
Tomisului, începând cu 1 noiembrie 2000. Cu această dată a fost declarat
vacant scaunul de arhiepiscop al Tomisului, urmând a se face alegeri pentru
ocuparea acestui scaun cu un titular. Arhiepiscopului pensionar Lucian
Florea i s-a fixat ca locuinţă mănăstirea Cocoş, jud. Tulcea441. Colegiul
Electoral Bisericesc, convocat de patriarhul Teoctist în ziua de 21 februarie
2001, a ales în scaunul de arhiepiscop al Tomisului pe episcopul Teodosie
Petrescu, vicarul Arhiepiscopiei Bucureştilor. Instalarea în scaun a
arhiepiscopului Teodosie a avut loc în ziua de 8 aprilie 2001, la sfârşitul
Sfintei Liturghi, oficiată de patriarhul Teoctist în Catedrală, în prezenţa
unor ierarhi ai Sfântului Sinod, a preoţilor şi credincioşilor din eparhie,
precum şi a unor reprezentanţi ai autorităţilor de stat locale şi centrale442.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 12 septembrie 2000, la propunerea
mitropolitului Nicolae al Banatului, a ales în postul de episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Timişoarei, pe arhimandritul Lucian Mic, stareţul mănăstirii
Izvorul Miron, jud. Timiş şi exarh al mănăstirilor din cuprinsul
Arhiepiscopiei Timişoarei, urmând să poarte titulatura de „Lugojanul”. In
aceeaşi şedinţă, la propunerea episcopului Ioan al Oradiei, Sfântul Sinod a
aprobat alegerea în postul de arhiereu-vicar al Episcopiei Oradiei pe
arhimandritul Petroniu Florea, urmând să poarte titulatura de „Sălăjanul”443.
Prin alegerea episcopului Teodosie Petrescu în scaunul de arhiepiscop
al Tomisului, postul de episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor a rămas
vacant. La propunerea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, în şedinţa din 19
februarie 2001, a ales în acest post pe arhimandritul Sebastian Paşcanu,
exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, urmând să poarte
titulatura de „Ilfoveanul”. A fost hirotonit arhiereu în ziua de 25 martie
2001, în biserica Sfântul Spiridon-Nou din Bucureşti, paraclis patriarhal, de
patriarhul Teoctist, împreună cu mitropolitul Teofan al Olteniei,
arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, arhiepiscopul Nifon al Târgoviştei,
episcopii Epifanie al Buzăului şi Casian al Dunării de Jos, episcopii
440
Gh. Vasilescu, Alegerea şi hirotonia Preasfinţitului Ambrozie Sinaitul, noul episcop
vicar patriarhal, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 267-285.
441
Şedinţa Sfântului Sinod din 12 septembrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 448.
442
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea IPS Teodosie Petrescu în scaunul de arhiepiscop
al Tomisului, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 91-139.
443
Şedinţa Sfântului Sinod din 12 septembrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p.
450 şi 451.
213
Ilie Rusu
Vincenţiu Ploieşteanul şi Ambrozie Sinaitul, vicari patriarhali, înconjuraţi

de preoţi şi diaconi444.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 2001, la propunerea
Episcopiei Oradiei, a aprobat modificarea titulaturii acestei eparhii în
Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei, Bihorului şi Sălajului445.
La propunerea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, în şedinţa din 4
iulie 2001, a aprobat înfiinţarea celui de-al doilea post de episcop-vicar la
Arhiepiscopia Bucureştilor. Totodată, Sfântul Sinod, la recomandarea
patriarhului Teoctist a ales în acest post pe arhimandritul Varsanufie
(Valentin) Gogescu, exarhul mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor,
urmând să poarte titulatura de „Prahoveanul”446. Hirotonia în arhiereu a
celui de-al doilea episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, Varsanufie
Prahoveanul, a fost săvârşită de patriarhul Teoctist, împreună cu un sobor
de ierarhi ai Sfântului Sinod, înconjuraţi de preoţi şi diaconi, în ziua de
duminică, 30 septembrie 2001, în cadrul Sfintei Liturghii oficiată în biserica
Sfântul Spiridon-Nou din Bucureşti447.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 iulie 2001, la propunerea mitropolitului
Teofan al Olteniei, a aprobat înfiinţarea unui al doilea post de episcop-vicar
la Arhiepiscopia Craiovei, pe lângă cel existent şi vacant prin alegerea
episcopului-vicar Damaschin Severineanul ca episcop al Sloboziei şi
Călăraşilor. Totodată, Sfântul Sinod a ales în cele două posturi de episcopi-
vicari de la Arhiepiscopia Craiovei pe arhimandritul Gurie Georgiu, cu
titulatura de „Strehăianul” şi pe arhimandritul Nicodim Nicolăescu, cu
titulatura „Gorjanul”448.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 14 noiembrie 2001, la propunerea
Episcopiei Râmnicului, a aprobat înfiinţarea Episcopiei Slatinei, cu
reşedinţa în municipiul Slatina şi jurisdicţie asupra judeţului Olt, ca
sufragană a Mitropoliei Olteniei, prin desprinderea judeţului Olt din cadrul
Episcopiei Râmnicului, care va cuprinde judeţul Vâlcea449.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 2 iulie 2002, la propunerea patriarhului
Teoctist, a aprobat alegerea arhimandritului Ciprian (Cezar) Spiridon,
consilier patriarhal la Sectorul „Biserica şi Societatea”, în cel de-al treilea
444
Gh. Vasilescu, Preasfinţitul Sebastian Ilfoveanul, noul episcop vicar al Arhiepiscopiei
Bucureştilor, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 80-90.
445
Şedinţa Sfântului Sinod din 19 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 424.
446
Ibidem, din 4 iulie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr- 7-12, p. 512.
447
Marian Manolache, Hirotonia PS Varsanufie Gogescu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Bucureştilor, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 78-84.
448
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 iulie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 513-514.
449
Ibidem, din 14 noiembrie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 563.
214
post de episcop-vicar patriarhal, vacant, urmând să poarte titulatura de

„Câmpineanul”450. Arhimandritul Ciprian Spiridon a fost hirotonit arhiereu
de patriarhul Teoctist, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată în ziua de
duminică, 22 septembrie 2002, în biserica Sfântul Spiridon-Nou din
Bucureşti, paraclis patriarhal, înconjurat de un sobor de ierarhi, preoţi şi
diaconi451.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 martie 2003, pe temeiul hotărârii
Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Craiovei, a aprobat înfiinţarea
Episcopiei Severinului şi Strehaiei, cu reşedinţa în municipiul Drobeta-
Turnu Severin, ca sufragană a Mitropoliei Olteniei, cu jurisdicţie asupra
judeţului Mehedinţi, desprins de la Arhiepiscopia Craiovei, a cărei întindere
teritorială se va restrânge asupra judeţelor Dolj şi Gorj452. La 11 februarie
2004, Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit sub preşedinţia patriarhului
Teoctist, a ales la conducerea acestei eparhii pe episcopul Nicodim
Nicolăescu, vicar al Arhiepiscopiei Craiovei453. Instalarea noului
episcop a avut loc în ziua de 25 aprilie 2004, la Catedrala episcopală din
Drobeta-Turnu Severin.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 martie 2003, la solicitarea Episcopiei
Buzăului, a aprobat schimbarea titulaturii acestei episcopii în Episcopia
Buzăului şi Vrancei454.
Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă de lucru în ziua de 17 iunie 2004, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, la propunerea Adunării eparhiale a
Arhiepiscopiei Tomisului din 30 martie 2004, a aprobat înfiinţarea
Episcopiei Tulcei, cu reşedinţa în municipiul Tulcea, ca sufragană a
Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, cu jurisdicţie asupra judeţului Tulcea,
prin desprinderea acestuia din cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, care va avea
în jurisdicţie numai judeţul Constanţa455.
Prin trecerea la cele veşnice, la 29 august 2005, a mitropolitului
Antonie Plămădeală, scaunul de arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al
Ardealului a rămas vacant. Călăuzit de îndatorirea de a nu lăsa mult timp
această eparhie fără cârmuitorul ei canonic, patriarhul Teoctist, pe temeiul
prevederilor statutare, a convocat Colegiul Electoral Bisericesc în ziua de 3
noiembrie 2005. În urma votului exprimat, membrii Colegiului electoral au
450
Ibidem, din 2 iulie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 7-9, p. 518-519.
451
Gh. Vasilescu, Alegerea, hirotonirea şi instalarea Preasfinţitului Ciprian Câmpineanul,
cel de-al treilea episcop-vicar patriarhal, BOR, an CXX (2002), nr. 7-9, p. 102-121.
452
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 645.
453
Ibidem, din 13 februarie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4, p. 384.
454
Ibidem, din 4 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 647.
455
Ibidem, din 17 iunie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 5-8, p. 68-69.
215
Ilie Rusu
ales în scaunul de arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului, pe

episcopul Laurenţiu al Caransebeşului. Întronizarea noului arhiepiscop şi
mitropolit a avut loc în ziua de duminică, 13 noiembrie 2005, în Catedrala
mitropolitană din Sibiu, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, oficiată de
patriarhul Teoctist, înconjurat de un sobor de arhierei, preoţi şi diaconi. Cu
acest prilej, patriarhul Teoctist a adresat noului arhiepiscop şi mitropolit,
clerului şi credincioşilor Arhiepiscopiei Sibiului şi întregii asistenţe, un
cuvânt de învăţătură456.
Sfântul Sinod, în şedinţele sale din 4 noiembrie 2005 şi 17-18 ianuarie
2006, luând în examinare solicitarea unor ierarhi ardeleni de înfiinţare a unei
noi mitropolii în Transilvania, pe temeiul unor argumente de ordin
administrativ-bisericesc, pastoral-misionar, istoric şi cultural, a hotărât
reorganizarea Mitropoliei Ardealului, prin menţinerea Mitropoliei
Ardealului, cu reşedinţa la Sibiu, cuprinzând Arhiepiscopia Sibiului şi
Episcopia Covasnei şi Harghitei, şi înfiinţarea unei noi mitropolii cu sediul
la Cluj-Napoca, cuprinzând eparhiile: Arhiepiscopia Clujului, Arhiepiscopia
Alba-Iuliei, Episcopia Oradiei şi Episcopia Maramureşului, cu titulatura
Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. Ca urmare a
acestei hotărâri, Sfântul Sinod, în şedinţa din 2 martie 2006, a aprobat
înălţarea la rangul de mitropolit a arhiepiscopului Bartolomeu Anania al
Clujului, cu titulatura: mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului şi arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului. Înălţarea la
rangul de mitropolit a avut loc în ziua de 25 martie 2006, în Catedrala
ortodoxă din Cluj-Napoca, în cadrul unui impresionante ceremonii
religioase prezidată de patriarhul Teoctist, la care au participat membri ai
Sfântului Sinod, personalităţi ale vieţii publice, reprezentanţi ai unor culte
religioase din Ardeal, oameni de cultură, preoţi, călugări şi un număr mare
de credincioşi457.
În scaunul de episcop al Episcopiei Caransebeşului, rămas vacant prin
alegerea episcopului Laurenţiu Streza, la 3 noiembrie 2005, ca mitropolit al
Ardealului, Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit la 8 februarie 2006, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, a ales pe episcopul Lucian Lugojeanul,
vicarul Arhiepiscopiei Timişoarei. Instalarea noului episcop a avut loc în
ziua de 26 februarie 2006, în Catedrala episcopală din Caransebeş, în
456
Preasfinţitul Episcop dr. Laurenţiu Streza al Caransebeşului, noul arhiepiscop al
Sibiului şi mitropolit al Ardealului, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 292-309.
457
Gh. Vasilescu, Infiinţarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului şi
ridicarea IPS Arhiepiscop Bartolomeu Anania la rangul de mitropolit, BOR an CXXIV
(2006), nr. 1-3, p. 275-299.
216
prezenţa unei numeroase asistenţe formată din clerici, credincioşi şi

reprezentanţi ai autorităţilor municipale şi judeţene458.
Colegiul Electoral Bisericesc, întrunit la Bucureşti, în ziua de 8
februarie 2006, sub preşedinţia patriarhului Teoctist, a ales în scaunul vacant
de episcop al noii Episcopii a Giurgiului, înfiinţată încă de la 23 februarie
2000, pe episcopul-vicar patriarhal Ambrozie Meleacă. Instalarea în scaun a
noului episcop a fost oficiată cu ceremonialul cuvenit de către patriarhul
Teoctist, în ziua de 9 aprilie 2006, în Catedrala episcopală din Giurgiu, în
prezenţa preoţilor, credincioşilor şi reprezentanţilor autorităţilor locale459.
În postul de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, rămas vacant
prin alegerea episcopului Lucian Mic în scaunul de Episcopiei
Caransebeşului, Sfântul Sinod, întrunit la 9 februarie 2006, sub preşedinţia
patriarhului Teoctist, a ales pe protosinghelul Paisie (Ion Gheorghe), cu
titulatura „Lugojanul”. Hirotonia în arhiereu şi instalarea în funcţie a avut
loc în ziua de 19 februarie 2006, în catedrala mitropolitană din Timişoara, în
prezenţa ierarhilor din cuprinsul Mitropoliei Banatului460.
Rămânând vacantă Episcopia Oradiei, prin retragerea din scaun a
episcopului Ioan Mihălţan pe caz de boală, Colegiul Electoral Bisericesc,
convocat de patriarhul Teoctist în ziua de 13 februarie 2007, a ales în acest
scaun pe episcopul Sofronie Drincec al Episcopiei Ortodoxe Române din
Ungaria. Ceremonia instalării în scaun a noului episcop a avut loc în ziua de
25 februarie 2007, în Catedrala din Oradea, la sfârşitul Sfintei Liturghii
oficiată de un sobor de 15 arhierei, membrii ai Sfântului Sinod, în prezenţa
clerului, monahilor şi a unui mare număr de şi credincioşi din eparhie,
precum şi a unor reprezentanţi ai autorităţilor de stat centrale şi locale461.
4.3. Situaţia locaşurilor de cult

şi a personalului bisericesc
Grija Bisericii pentru locaşurile de cult s-a concretizat în anul 2002
prin punerea pietrei de temelie pentru 136 biserici, continuarea lucrărilor la
458
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea PS Lucian Mic în scaunul de episcop al
Caransebeşului, VO, an XVI (2006), nr. 375-376, p. 6-7.
459
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea PS Ambrozie în scaunul de episcop al nou
înfiinţatei Episcopii a Giurgiului, GB, an LXV (2006), nr. 1-4, p.305-335.
460
Pr. Marius Florescu, Alegerea, hirotonia şi instalarea PS Paisie Lugojanul, noul
episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, VO , an XVI (2006), nr. 375-376, p. 8.
461
Gh. Vasilescu, Alegerea şi instalarea PS Sofronie Drincec, noul episcop al Oradiei,
Bihorului şi Sălajului, BOR, an CXXV (2007), nr. 1-6, p. 269-278.
217
Ilie Rusu
849 lăcaşuri de cult începute în anii anteriori, terminarea lucrărilor la 187

biserici, dintre care 140 s-au sfinţit. La alte 127 lăcaşuri de cult există
şantiere deschise pentru lucrări de consolidare sau reconstrucţie, alte 334
lăcaşuri sunt în curs de reparaţii şi restaurare, un număr de 239 biserici au
dobândit pictură nouă, iar alte 347 şi-au înnoit şi restaurat pictura462.
În cuprinsul Patriarhiei Române au funcţionat, în anul 2003, un număr
de 13.808 unităţi bisericeşti, din care: 1 centru patriarhal, 5 mitropolii, 10
arhiepiscopii, 15 episcopii, 158 protopopiate, 10.987 parohii şi 2.059 filii,
391 mănăstiri (213 de călugări, 178 de călugăriţe), 177 schituri (129 de
călugări şi 48 de călugăriţe) şi 5 metocuri.
La aceste unităţi bisericeşti au existat 6.329 locaţii imobiliare, din
care: 26 reşedinţe eparhiale, 147 sedii protopopeşti (141 existente şi 6 în
construcţie), 6.156 case parohiale (5.896 existente şi 260 în construcţie),
precum şi 11.696 cimitire bisericeşti, din care 11.376 cimitire parohiale (539
urban, 10.837 rural), 320 cimitire mănăstireşti (238 în mănăstiri şi 82 în
schituri). Există 11 protopopiate fără sediu şi 4.646 de parohii fără case
parohiale.
De asemenea, au funcţionat 14.177 locaşuri de cult, din care: 63
catedrale (24 catedrale eparhiale şi 39 biserici catedrale), 10.641 biserici
parohiale, 1.873 biserici filiale, 406 biserici de mănăstiri, 209 biserici de
cimitir, 7 biserici fundaţionale, 25 biserici izolate, 236 capele parohiale, 188
capele de cimitir, 54 paraclise parohiale, 152 paraclise de mănăstiri, 318
biserici şi capele în instituţiile bugetare (75 în unităţile MAN şi MAI, 37 în
penitenciare, 112 în spitale, 42 în unităţi de învăţământ, 52 la aşezămintele
de ocrotire socială). Exista şi un număr de 262 unităţi bisericeşti fără locaş
de cult463.
La unităţile bisericeşti (Patriarhie, eparhii, protopopiate, parohii, filii,
mănăstiri, schituri) au fost încadraţi şi au activat 12.326 preoţi şi diaconi,
din care: 234 la centrele eparhiale şi protopopiate, 11.091 la parohii şi filii,
571 la mănăstiri, schituri şi metocuri şi 430 preoţi în instituţiile bugetare de
stat. In aceste unităţi bisericeşti au fost încadraţi şi 14.415 personal
neclerical (cântăreţi bisericeşti, îngrijitori, clopotari, paznici, alte funcţii
neclericale)464.
Prin grija ierarhilor, a clerului şi credincioşilor, în 2004 s-a pus piatra
de temelie şi au început lucrările la 148 de biserici noi (55 urban şi 93 rural),
au continuat lucrările la cele 927 de biserici noi, începute în anii anteriori,
462
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003),
nr. 1-6, p. 710.
463
464
Ibidem, p. 430.
218
dar neterminate şi s-au finalizat lucrările la 251 de biserici nou construite,

începute în anii anteriori (82 urban şi 169 rural) şi s-au dat în folosinţă, prin
sfinţire, 146 de biserici nou construite; s-au restaurat, reparat şi consolidat
556 biserici; s-au pictat din nou 353 de biserici (117 urban şi 236 rural); s-a
restaurat pictura la 399 biserici (96 urban şi 299 rural). Pentru construirea de
noi biserici, restaurarea, repararea şi întreţinerea celor existente s-a cheltuit
în anul 2004 suma de 1.052.231.000 lei, cea mai mare parte provenind din
contribuţia credincioşilor465.
În anul 2004, în cuprinsul eparhiilor din Patriarhia Română existau:
14.574 locaşuri de cult, din care 63 catedrale (24 catedrale eparhiale şi 23
biserici catedrale), 10.580 biserici parohiale, 2.072 biserici filiale, 433
biserici de mănăstiri, 208 biserici de cimitir, 123 biserici fundaţionale, 48
biserici izolate, 298 capele parohiale, 171 capele de cimitir, 74 paraclise
parohiale, 182 paraclise de mănăstiri, 403 biserici şi capele în instituţiile
bugetare (89 în unităţile Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului
Administraţiei şi Internelor, 37 la penitenciare, 166 în spitale, 50 în unităţile
de învăţământ, 61 în aşezăminte de ocrotire socială); 6.332 locaţii
imobiliare, din care: 27 reşedinţe eparhiale, 149 sedii protopopeşti şi 6.156
case parohiale (5.896 existente şi 260 în construcţie), precum şi 12.052
cimitire bisericeşti, din care 11.753 cimitire parohiale (608 urban şi 11.145
rural) şi 319 cimitire mănăstireşti466.
În anul 2006 s-a pus piatra de temelie şi au început lucrările la 166 de
biserici noi (58-urban, 108-rural); au continuat lucrările la cele 1.066
biserici noi începute în anii anteriori, dar neterminate (445-urban, 621-
rural); au fost finalizate lucrările la 285 de biserici nou construite
În anul 2006 s-a pus piatra de temelie şi au început lucrările la 166 de
biserici noi (58-urban, 108-rural); au continuat lucrările la cele 1.066
biserici noi începute în anii anteriori, dar neterminate (445 - urban, 621 -
rural); au fost finalizate lucrările la 285 de biserici nou construite în anii
anteriori (124 -urban, 161 - rural); au fost date în folosinţă prin sfinţire 135
de biserici nou construite (47-urban, 88 rural); au continuat lucrările de
reparare, restaurare şi consolidare la 596 biserici care nu sunt monumente
istorice (141 - urban, 455 - rural); au fost pictate din nou 281 biserici (116 -
urban, 165 - rural); a fost restaurată pictura la 342 biserici (87 - urban, 255 -
rural); locaşuri sfinţite-resfinţite 205 (27 - urban, 178 - rural). Pentru
construcţia şi întreţinerea locaşurilor de cult care nu sunt monumente
istorice, în anul 2006 s-a cheltuit suma de 189.190.508 lei provenind din
diverse surse (autorităţi locale, de la bugetul de stat, de la eparhii, sponsori),
465
Ibidem, din 4 martie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 203.
466
Ibidem, p. 204.
219
Ilie Rusu
contribuţia credincioşilor fiind însă cea mai mare. Trebuie amintită aici
construirea, pictarea şi sfinţirea în toamna anului 2006 a bisericii mănăstirii
Duminica Sfinţilor Români de la Popeşti din Bucureşti, ctitorie a
patriarhului Teoctist467.
Potrivit unor date statistice, relevante pentru amploarea vieţii Bisericii
Ortodoxe Române de la parohie şi mănăstire până la eparhie şi Centrul
Patriarhal, în anul 2006 au funcţionat în ţară 15.116 locaşuri de cult (44
catedrale, 10.788 biserici parohiale, 1. 930 biserici filiale, 481 biserici de
mănăstire, 333 biserici de cimitir, 51 biserici fundaţionale, 106 biserici
izolate, 322 capele parohiale, 245 capele de cimitir, 93 paraclise parohiale,
194 paraclise de mănăstiri, 529 biserici şi capele în instituţii bugetare –
armată, penitenciare, poliţie, spitale, unităţi de învăţământ teologic şi public,
aşezăminte sociale), 11.146 parohii, 2.351 filii, 170 protopopiate, 16
episcopii, 10 arhiepiscopii, 6 mitropolii şi un Centru Patriarhal, la care se
adaugă 6 eparhii peste hotare, toate acestea fiind conduse, după rang, de 49
de ierarhi, care alcătuiesc Sfântul Sinod. La aceste unităţi bisericeşti sunt
încadraţi 965 personal de conducere şi 12. 656 preoţi şi diaconi, cea mai
mare parte primind contribuţii la salarizare de la bugetul de stat, alţi 414
preoţi activând în instituţii bugetare (armată, penitenciare, spitale,
aşezăminte sociale). Personalul neclerical de la unităţile bisericeşti din ţară
însumează 17. 045 angajaţi (cântăreţi, îngrijitori, clopotari, paznici etc.),
care primesc contribuţii de la bugetul de stat la nivelul salariului minim pe
economie prin Consiliile judeţene, iar un număr de 1.477 personal neclerical
fiind salarizat numai din fonduri proprii. Pe lângă parohiile şi mănăstirile
din Biserica Ortodoxă Română au funcţionat în anul 2006 un număr de
12.273 cimitire468.
Perfecţionarea personalului clerical a fost asigurată prin: Cursurile
pastorale şi de îndrumare misionară, care, în anul, 2000, au ajuns la seria 85-
a, şi care au fost organizate în 11 centre, pentru un număr de 943 de preoţi şi
diaconi; Conferinţele preoţeşti semestriale, cu tematică aprobată de Sfântul
Sinod; Conferinţele administrative, cu tematici stabilite de centrele
eparhiale, în funcţie de cerinţele şi problemele misionar-pastorale şi
administrative locale.
Activitatea de pregătire şi perfecţionare a clerului a continuat în 2006
prin organizarea în cele 6 centre abilitate de Sfântul Sinod (Bucureşti, Iaşi,
Sibiu, Cluj-Napoca, Craiova şi Timişoara) a cursurilor metodologice pentru
obţinerea gradelor profesionale: definitiv, gradul II şi gradul I. Astfel, din
467
Ibidem, din 14 februarie 2007, BOR, an CXXV (2007), nr. 1-6, p. 159.
468
Ibidem, p. 155.
220
cei 1.436 clerici înscrişi a frecventa aceste cursuri, 434 preoţi au obţinut
titularizarea, 481 de preoţi au susţinut examenul de definitivat, 324 preoţi
examenul pentru gradul II şi 197 preoţi au obţinut gradul I.
De remarcat faptul că în anul 2006 au fost hirotoniţi 480 preoţi şi
diaconi, s-au pensionat 65 preoţi şi au decedat 78 de slujitori. Este
reprezentativ pentru procesul de înnoire a slujitorilor bisericeşti faptul
că în anul 2006, pe decade de vârste, numărul preoţilor de parohie se
prezenta astfel: 2.794 (21-30 de ani), 3.780 (31-40 de ani), 3.146 (41-50
de ani), 2. 355 (51-60 de ani), 716 (61-70 de ani), 95 (peste 70 de ani).
Perfecţionarea clerului s-a realizat şi prin conferinţele pastoral-
misionare semestriale şi conferinţele preoţeşti administrative lunare care s-
au ţinut cu regularitate şi în care s-a tratat şi discutat teme de interes
misionar-pastoral, social şi teologic pentru cler, între care şi tema: Biserica
Ortodoxă Română şi integrarea europeană. Exigenţe, probleme,
perspective469.
4.4. Neimplicarea clerului în politică

La propunerea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, în şedinţa din 13-
14 februarie 1996, a luat în discuţie poziţia clerului în perspectiva alegerilor
locale, parlamentare şi prezidenţiale care au avut loc în România, în anul
1996 şi a dat publicităţii următorul Comunicat de presă:
„Ca instituţie divino-umană, chemată a păstra şi propovădui trăirea
adevărului de credinţă, Biserica Ortodoxă Română consideră de datoria ei să
vegheze cu responsabilitate la binele, libertatea şi demnitatea Ţării şi a
credincioşilor ei. Biserica, mamă a tuturor credincioşilor şi factor de unitate
şi conciliere, respectă diversitatea opţiunilor politice ale fiilor ei. In acest
spirit şi în conformitate cu Sfintele Canoane, episcopii, preoţii şi diaconii, ca
părinţi duhovniceşti ai tuturor credincioşilor, se vor abţine de a candida la
alegeri pentru a deveni deputaţi sau senatori. Clericii, precum şi monahii
sunt chemaţi să îndeplinească misiunea lor spirituală specifică, iar aceasta
nu este compatibilă cu angajamentul politic sistematic, partizan sau partinic.
Fidelă acestui principiu canonic de neutralitate politică şi în respect faţă de
dreptul la opţiune politică pe care-l are fiecare credincios al său şi cetăţean
al României, Biserica Ortodoxă Română se abţine să îndemne sau să
recomande alegerea sau sprijinirea vreunui partid sau persoane angajate în
confruntarea electorală. În acelaşi timp, Biserica Ortodoxă Română, în
calitatea ei de conştiinţă morală a societăţii româneşti, invită pe toţi
469
Ibidem, p. 158.
221
Ilie Rusu
credincioşii ei să-şi exercite dreptul electoral şi să se pronunţe cu toată

responsabilitatea în faţa urnelor de vot. Considerăm că este necesar pentru
Biserică şi Ţară să apărăm şi să promovăm credinţa în Dumnezeu, păstrată
şi transmisă din generaţie în generaţie de strămoşii şi părinţii noştri, darul
sfânt al libertăţii cetăţenilor şi al independenţei Ţării şi ameliorarea vieţii
materiale, morale şi spirituale a societăţii româneşti de azi. In acest sens,
trebuie să respingem orice formă de totalitarism comunist ateu, precum şi
orice formă de extremism. De asemenea, este necesar să combatem toate
formele de degradare sau negare a demnităţii umane, ca avortul, păcatele
contra firii, prostituţia, corupţia, violenţa, drogurile, pornografia ş.a.
Biserica Ortodoxă Română îşi exprimă speranţa că toţi cei angajaţi în
competiţia electorală au conştiinţa importanţei credinţei religioase şi vor
sprijini Biserica să-şi reafirme locul său firesc în societatea românească. Ne
referim, în special, la promovarea învăţământului religios în şcoală, ca
disciplină de bază în formarea elevilor, restituirea bunurilor de care a fost
deposedată Biserica, sprijinirea activităţii pastorale şi caritative a Bisericii în
orfelinate, cămine de bătrâni, spitale, penitenciare, armată, construirea de
noi biserici şi restaurarea monumentelor istorice şi de artă bisericească, a
acestor bunuri de utilitate publică naţională şi expresii ale identităţii noastre
spirituale. În lumina celor spuse şi cu nădejdea în Dumnezeu, chemăm pe
toţi slujitorii sfintelor altare şi pe toţi credincioşii Bisericii ortodoxe Române
să-şi exercite dreptul de vot în duhul credinţei, al iubirii de Biserică şi neam
şi al responsabilităţii faţă de prezentul şi viitorul României”470 .
La propunerea patriarhului Teoctist, Sfântul Sinod, în şedinţa din
23-25 februarie 2000, la propunerea patriarhului Teoctist, a reluat discuţia
asupra participării clerului la alegerile locale şi generale. Ca urmare a
opiniilor exprimate în cadrul discuţiilor, Sfântul Sinod a dat publicităţii
următorul Comunicat de presă:
„Consecvent hotărârilor sale anterioare, Sfântul Sinod menţine
recomandarea făcută clerului în anul 1996, în aceleaşi împrejurări, de a se
abţine de la politica militantă în cadrul partidelor. Clericii pot candida numai
ca independenţi şi numai cu aprobarea chiriarhului pentru un loc în
consiliile locale atât în mediul urban, cât şi în cel rural. Nefiindu-i
indiferente binele, libertatea, demnitatea şi prosperitatea spirituală şi
materială a Ţării şi a poporului român, Biserica Ortodoxă Română
recomandă clerului său să sfătuiască pe credincioşii mireni din adunările
parohiale, care sunt capabili, activi şi cunoscători ai problemelor bisericeşti
şi ale vieţii sociale şi politice româneşti, să candideze pentru forurile
470
Şedinţa Sfântului Sinod din 13-14 februarie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 1-6,
p. 384-386.
222
legislative sau administrative locale sau centrale. Clericii care, în pofida

acestor recomandări, vor candida şi vor ocupa, chiar ca independenţi, funcţii
administrative de stat (primari, prefecţi etc.) sau mandate în Parlament, vor
fi suspendaţi din activitatea preoţească pe durata mandatului”471.
Cu privire la neimplicarea clerului în politică, Sfântul Sinod, în şedinţa
de la 10 februarie 2004, şi-a reînnoit punctele de vedere şi recomandările
din 13-14 februarie 1996 şi 23-25 februarie 2000 şi în lumina acestora a
hotărât:
1. În calitatea sa de cetăţean al patriei şi de părinte duhovnicesc al
tuturor enoriaşilor săi, indiferent de orientarea lor politică, preotul are
libertatea, binecuvântarea şi îndatorirea ca, de pe poziţia şi prin mijloacele
care-i sunt specifice, să participe la viaţa cetăţii, sprijinind activităţile menite
să promoveze bine e obştesc şi împotrivindu-se oricăror măsuri sau activităţi
care se dovedesc a fi în contradicţie cu învăţătura şi morala creştină
ortodoxă. Opţiunea sa politică este exprimată prin vot;
2. În conformitate cu sfintele canoane ale Bisericii universale (6
Apostolic, 7 Sinodul IV ecumenic, 10 Sinodul VII ecumenic, 11 Sinodul
local Cartagina), care stipulează că printre îndeletnicirile incompatibile cu
slujirea şi demnitatea clericului se numără şi aceea de „a primi asupra sa
dregători sau îndeletniciri lumeşti”, arhiereului, preotului, diaconului şi
monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui
partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină
membru al parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să
ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală. Cel care va încălca
aceste reguli, precum şi legământul depus la hirotonie, se încadrează în
prevederile art. 3, lit. d şi e din Regulamentul de procedură al instanţelor
disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, având d ales între
cariera politică şi misiunea preoţească, pentru totdeauna, fără drept de
revenire în cler. Abaterile de acest fel vor fi judecate în consistoriile
eparhiale;
3. În acelaşi timp, Sfântul Sinod face un apel călduros către liderii
partidelor politice din România să nu permită recrutarea de membri din
rândurile clerului şi nici folosirea în scopuri politice a persoanelor, spaţiilor,
slujbelor şi însemnelor bisericeşti. Sfântul Sinod îi asigură că Biserica –
păstrându-şi echidistanţa faţă de partide – va continua să se implice în
politica generală a ţării, contribuind – prin mijloace specifice – la apărarea
democraţiei, a libertăţii, a credinţei în Dumnezeu, a independenţei şi
471
Ibidem, din 23-25 februarie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 428-429.
223
Ilie Rusu
integrităţii patriei, respingând orice formă de totalitarism comunist ateu,

precum şi orice formă de extremism472.
4.5. Dezvoltarea şi diversificarea

învãţãmântului teologic
La cererea credincioşilor şi ţinând seamă de faptul că cele două

institute teologice universitare din Bucureşti şi Sibiu erau insuficiente pentru
pregătirea personalului clerical, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, în şedinţa din 12 februarie 1990, a aprobat reînfiinţarea Institutului
teologic universitar din Cluj-Napoca, desfiinţat în 1952 şi a Institutului
teologic universitar din Iaşi, desfiinţat în 1948473 .
În continuare, Sfântul Sinod, în şedinţa din 3-4 aprilie 1990, sub
preşedinţia patriarhului Teoctist, la solicitarea Episcopiei Galaţilor, a
aprobat reînfiinţarea Seminarului teologic Sfântul Andrei din Galaţi,
începând cu anul şcolar 1990-1991. Acest seminar eparhial a funcţionat cu
sediul la Ismail, apoi la Galaţi, până în 1948, când a fost desfiinţat. In
aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a discutat şi a adoptat unele măsuri privind
revizuirea programelor analitice pentru admiterea în institutele şi seminariile
teologice, modului de organizare a examenelor de admitere, a examenelor
de diplomă (la seminarii) şi a examenelor de licenţă (la institute). S-a stabilit
ca la seminarii să fie primiţi numai băieţi, iar la facultăţi să fie admise şi
fete474.
De asemenea, Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 septembrie 1990, a
aprobat reînfiinţarea următoarelor seminarii: la solicitarea Episcopiei
Râmnicului a aprobat reînfiinţarea Seminarului teologic Sf. Nicolae din
Râmnicu Vâlcea (care a funcţionat între anii 1837-1948 până la desfiinţarea
abuzivă a acestuia); la solicitarea Episcopiei Romanului şi Huşilor a aprobat
reînfiinţarea Seminarului teologic Sf. Gheorghe, iar la solicitarea
Arhiepiscopiei Iaşilor a aprobat reînfiinţarea seminarului teologic pentru
călugăriţe din mănăstirea Agapia, jud. Neamţ475.
La propunerea Arhiepiscopiei Iaşilor, Sfântul Sinod, în şedinţa din 25
ianuarie 1991, a aprobat reînfiinţarea Seminarului teologic din Dorohoi,
începând cu anul şcolar 1991-1992, urmând ca elevii aparţinând
Arhiepiscopiei Iaşilor şi Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor să fie
472
Ibidem, din 10 februarie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4, p. 340-341.
473
Ibidem, din 12 februarie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 123.
474
Ibidem, din 3-4 aprilie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 138-140.
475
Ibidem, p. 202-203.
224
şcolarizaţi la acest seminar, iar elevii aparţinând Episcopiei Romanului şi

Huşilor să fie şcolarizaţi la Seminarul din Roman476.
De asemenea, la solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din
10 mai 1991, a aprobat înfiinţarea următoarelor seminarii teologice,
începând cu anul 1991-1992: Seminarul teologic liceal din Turnu Măgurele
(Episcopia Argeşului), Seminarul teologic liceal din Alba Iulia (Episcopia
Alba Iuliei), Seminarul teologic liceal din Suceava (Arhiepiscopia Sucevei
şi Rădăuţilor), Seminarul teologic liceal din Baia Mare (Episcopia
Maramureşului)477.
La solicitarea Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, Sfântul Sinod,
în şedinţa din 25 iulie 1991, a aprobat înfiinţarea Facultăţii de teologie, cu
secţiile teologie-litere şi teologie –asistenţă socială, în cadrul Universităţii
din Baia Mare, începând cu anul universitar 1992-1993478.
În continuare, la solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din
18 decembrie 1991, a aprobat, începând cu anul 1992-1993, înfiinţarea
Facultăţii de teologie-litere în cadrul Universităţii din Constanţa, a Facultăţii
de teologie-pastorală în cadrul Universităţii din Craiova, a Facultăţii de
teologie-litere în cadrul Universităţii din Galaţi, includerea Facultăţii de
teologie, cu secţiile teologie-pastoral, teologie-litere şi teologie-pastorală în
cadrul Universităţii din Cluj-Napoca, precum şi înfiinţarea secţiei de
teologie-litere pe lângă Facultatea de teologie din Arad, urmând a funcţiona
în cadrul Universităţii din Arad479.
La solicitarea Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor şi a Episcopiei
Dunării de Jos, Sfântul Sinod, în şedinţa din 26 iulie 1991, a aprobat
înfiinţarea şcolilor de cântăreţi bisericeşti pe lângă seminariile teologice din
Suceava şi din Galaţi480.
La cererea Arhiepiscopiei Târgoviştei, Sfântul Sinod, în şedinţa din
24 ianuarie 1992, a aprobat înfiinţarea Seminarului teologic liceal din
Târgovişte, începând cu anul 1992-1993481. La solicitarea Arhiepiscopiei
Tomisului, Sfântul Sinod, în şedinţa din 20 iunie 1992, a aprobat
înfiinţarea Seminarului teologic liceal din municipiul Tulcea, începând cu
anul 1992-1993482.
476
Ibidem, din 25 ianuarie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 184.
477
Ibidem, din 10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 212-213.
478
Ibidem, din 25 iulie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 230.
479
Ibidem, din 18 decembrie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 270-271.
480
Ibidem, din 26 iulie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 248.
481
Ibidem, din 24 ianuaeie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 204.
482
Ibidem, din 20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 179.
225
Ilie Rusu
La solicitarea Arhiepiscopiei Târgoviştei, Sfântul Sinod, în şedinţa din

24 septembrie 1992, a aprobat înfiinţarea Facultăţii de teologie-litere în
cadrul Universităţii din Târgovişte, începând cu anul 1992-1993483.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 21 ianuarie 1993, a aprobat înfiinţarea
Facultăţii de teologie din Timişoara, cu secţiile Teologie-pastorală şi
Teologie-litere, în cadrul Universităţii din Timişoara, începând cu anul
1993-1994. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat înfiinţarea profilului
Teologie-pastorală în cadrul Facultăţii de teologie a Universităţii din Piteşti,
începând cu anul 1993-1994. Totodată, a aprobat ca începând cu anul 1993-
1994 să se înfiinţeze profilul Teologie-patrimoniu-cultural în cadrul
Facultăţilor de teologie din Bucureşti, Iaşi şi Cluj, profil care se va adăuga la
celelalte profiluri: Teologie-pastorală, Teologie-litere şi Teologie-asistenţă
socială care funcţionau deja în cadrul acestor facultăţi484.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 21 ianuarie 1993, a aprobat înfiinţarea
Seminarului teologic liceal din Botoşani şi a Seminarului teologic liceal din
Dorohoi (Arhiepiscopia Iaşilor). Totodată, a aprobat înfiinţarea a 8 şcoli
post-liceale de cântăreţi bisericeşti şi învăţători, cu durata de 2 ani la Buzău,
Galaţi, Roman, Botoşani, Suceava, Craiova, Caransebeş şi Tr. Măgurele,
care vor fi integrate în învăţământul de stat de grad corespunzător485.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 7 iulie 1993, a luat act de Protocolul
încheiat între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul de Stat pentru Culte
privind organizarea şi funcţionarea învăţământului teologic preuniversitar şi
includerea acestuia în reţeaua instituţiilor învăţământului de stat, începând
cu 1 ianuarie 1993, precum şi finanţarea de la bugetul de stat a instituţiilor
şcolare teologice preuniversitare. In aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a aprobat,
la solicitarea Arhiepiscopiei Tomisului, înfiinţarea Şcolii postliceale
teologico-sanitare din municipiul Constanţa, începând cu anul şcolar 1993-
1994486.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 12 ianuarie 1994, la solicitarea unor
eparhii, a aprobat înfiinţarea în cadrul facultăţilor de teologie ortodoxă a
Universităţilor din Craiova, Timişoara şi Oradea, începând cu anul 1994-
1995, a profilului Teologie-asistenţă socială. În aceeaşi şedinţă, la solicitarea
Arhiepiscopiei Iaşilor, Sfântul Sinod a aprobat înfiinţarea Şcolii postliceale
teologice-sanitare din Iaşi, începând cu anul 1994-1995, precum şi
înfiinţarea grădiniţelor cu orar prelungit, sub patronajul Arhiepiscopiei
Iaşilor, în Iaşi, Botoşani, Hârlău, Tg. Neamţ şi Piatra Neamţ. Tot în aceeaşi
483
Ibidem, din 24 septembrie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 11-12, p. 199.
484
Ibidem, din 21 ianuarie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 135-136.
485
Ibidem, p. 137.
486
Ibidem, din 7 iulie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 212.
226
şedinţă, la solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod a aprobat înfiinţarea şcolii

de cântăreţi bisericeşti-învăţători în oraşul Câmpulung (Arhiepiscopia
Târgoviştei), a Seminarului teologic liceal la Arad şi a Şcolii postliceale
teologice-sanitare din Arad (Episcopia Aradului), Seminarului teologic
liceal din Beiuş şi a Seminarului teologic liceal din Zalău (Episcopia
Oradiei)487.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 22 martie 1994, la propunerea unor
eparhii, a aprobat înfiinţarea Seminarului teologic liceal din Curtea de Argeş
(Episcopia Argeşului), Seminarului teologic liceal din Slobozia (Episcopia
Sloboziei şi Călăraşilor) şi Şcolii postliceale de cântăreţi bisericeşti-
învăţători din Tulcea (Arhiepiscopia Tomisului)488.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 8 decembrie 1994, a aprobat reţeaua
învăţământului superior teologic care, în anul 1995-1996, se va organiza în
14 centre universitare pentru specializările: Teologie-pastorală, Teologie-
litere (Limba şi literatura română, limbi şi literaturi străine, limbi clasice
greacă şi latină), Teologie-asistenţă socială, Teologie-patrimoniu cultural şi
Teologie-arheologie creştină, precum şi reţeaua învăţământului
preuniversitar teologic, cuprinzând seminarii teologice liceale, şcoli
postliceale teologico-sanitare şi şcoli de cântăreţi bisericeşti489.
Sfântul Sinod în şedinţa din 6 februarie 1995, la solicitarea Episcopiei
Alba Iuliei, a aprobat înfiinţarea Facultăţii de teologie din Alba Iulia în cadrul
Universităţii „1 Decembrie” din Alba Iulia, precum şi a Şcolii postliceale
teologico-sanitare în localitatea Aiud, jud. Alba, începând cu anul 1995-
1996490.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 februarie
1996, a aprobat: înfiinţarea specializării Teologie-litere, în cadrul Facultăţii
de teologie a Universităţii din Alba Iulia şi a Şcolii de cântăreţi bisericeşti
pe lângă Seminarul teologic-liceal din Alba Iulia (Episcopia Alba Iuliei);
înfiinţarea specializării Teologie-pastorală în cadrul Facultăţii de teologie a
Universităţii din Constanţa (Arhiepiscopia Tomisului); înfiinţarea Şcolii
postliceale teologico-sanitare în cadrul Spitalului Fundeni din municipiul
Bucureşti şi a Seminarului teologic liceal din municipiul Giurgiu
(Arhiepiscopia Bucureştilor); înfiinţarea specializării Teologie-istorie în
cadrul Facultăţii de teologie a Universităţii de Vest din Timişoara
(Arhiepiscopia Timişoarei); înfiinţarea Seminarului teologico-liceal din
487
Ibidem, din 12 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 257-259.
488
Ibidem, din 22 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 279.
489
Ibidem, din 8 decembrie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 377.
490
Ibidem, din 6 februarie 1995, BOR, an CXIII (1995), nr. 1-6, p. 316.
227
Ilie Rusu
Piatra Neamţ (Arhiepiscopia Iaşilor); reînfiinţarea Şcolii de cântăreţi

bisericeşti din oraşul Tecuci (Episcopia Dunării de Jos)491.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 3 iulie 1996, la cererea unor eparhii, a
aprobat reînfiinţarea Seminarului teologic liceal şi a şcolii de cântăreţi
bisericeşti din municipiul Huşi (Mitropolia Moldovei şi Bucovinei);
înfiinţarea unei clase de Seminar teologic liceal în cadrul Liceului „Doamna
Stanca” din Făgăraş (Arhiepiscopia Sibiului); înfiinţarea Seminarului
teologic liceal monahal pentru maici şi surori în cadrul mănăstirii Răteşti
(Episcopia Buzăului)492.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 14 februarie 1997, la solicitarea
Episcopiei Buzăului, a aprobat înfiinţarea Seminarului teologic liceal
monahal pentru călugări la mănăstirea Ciolanu, jud. Buzău493.
Seminariile teologice liceale au fost încadrate în structura
învăţământului de stat la nivel liceal, potrivit Protocolului încheiat cu
Ministerul Învăţământului nr. 9.484/1993. Astfel, s-a ajuns în anul 2000 la
37 de seminarii teologice, din care 7 monahale, 4 pe lângă mănăstiri de
călugăriţe (Pasărea, Agapia, Prislop şi Răteşti) şi 3 pe lângă mănăstiri de
călugări (Cernica, Căldăruşani şi Ciolanu). Activitatea de predare a fost
asigurată de un număr de 735 profesori, din care 282 la disciplinele
teologice.
Facultăţile de teologie au fost integrate învăţământului universitar de
stat prin Protocolul încheiat cu Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei nr.
9.870/30 mai 1991 şi ulterior prin Legea învăţământului nr. 84/1995. In anul
2000 au funcţionat 15 facultăţi de teologie, cu 9 specializări: Teologie
Pastorală, Teologie Litere, Teologie Limbi Clasice, Teologie Asistenţă
Socială, Teologie Patrimoniu Cultural Bisericesc, Teologie Pictură
Bisericească, Teologie Istorie, Teologie Filosofie, Teologie Comunicare
prin limbaj mimico-gestual (ultimele două specializări în cadrul Facultăţii
de Teologie de la Piteşti. În aceste facultăţi au funcţionat 406 cadre
didactice şi un număr de 9.235 de studenţi înscrişi la toate specializările, din
care 4.382 studenţi la specializarea Teologie Pastorală.
În anul 2000 au absolvit şcolile de învăţământ teologic un număr de 78
tineri români din Republica Moldova: 19 absolvenţi de seminar, 54 de
facultate şi 5 de master. Au studiat la seminar sau la facultate şi tineri
români din Bucovina de Nord, dar şi români din alte ţări, precum Ucraina,
Iugoslavia, Italia, Franţa, SUA. Au fost înscrişi şi tineri aparţinând altor
Biserici creştine: Bisericile Ortodoxe necalcedoniene, Biserica Romano-
491
Ibidem, din 13 februarie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 1-6, p. 343-347.
492
Ibidem, din 3 iulie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 495-506.
493
Ibidem, din 14 februarie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 328.
228
Catolică şi Biserica Anglicană494. În ce priveşte învăţământul teologic

preuniversitar, în anul 2002, în cuprinsul Patriarhiei Române au funcţionat
39 de seminarii teologice liceale ortodoxe, cu două specializări:
Teologie Pastorală şi Teologie patrimoniu, în cadrul cărora au funcţionat
776 profesori, populaţia şcolară fiind de 6.146 elevi.
În cuprinsul Patriarhiei Române, în anul 2002, au funcţionat 18 şcoli de
cântăreţi bisericeşti, cu 775 elevi şi 87 profesori.
Din cele 9 şcoli teologico-sanitare postliceale organizate sub patronajul
Bisericii Ortodoxe Române, în anul 2002 şi-au continuat activitatea 5 şcoli,
celelalte 4 fiind în curs de lichidare, cu un număr de 34 profesori şi 353
elevi înscrişi495.
Cu privire la învăţământul teologic universitar, în anul 2002 au
funcţionat 15 facultăţi de teologie, cu opt specializări: Teologie-pastorală,
Teologie-litere (limba şi literatura română, limba şi literatura franceză,
engleză), Teologie-limbi clasice (greacă şi latină), teologie-asistenţă socială,
Teologie-pictură bisericească, Teologie-patromoniu cultural Teologie-istorie
şi Teologie-limbaj mimico-gestual, având 449 cadre didactice şi 11. 063
studenţi înscrişi (băieţi – 7.132, fete – 3.931), din care 1.863 au absolvit496.
În învăţământul teologic preuniversitar au funcţionat în 2003 un număr
de 18 şcoli de cântăreţi bisericeşti, în care au fost înscrişi 814 elevi şi au
absolvit în anul 2002-2003, un număr de 157 elevi; 39 de seminarii
teologice liceale, cu specialităţile: Teologie pastorală şi Teologie
patrimoniu, în care au predat 746 profesori, fiind înscrişi 7.016 elevi şi
absolvind în 2002-2003 un număr de 990 elevi; 5 şcoli postliceale
teologico-sanitare, care au şcolarizat un număr de 325 elevi, dintre care au
absolvit 52497.
În învăţământul teologic universitar au funcţionat, în 2003, în
cuprinsul Patriarhiei Române, un număr de 11 facultăţi de teologie şi patru
secţii teologice în cadrul altor facultăţi, cu zece specializări: Teologie
Pastorală, Teologie-Litere, Teologice-Limbi clasice, Teologie-Assistenţă
socială, Teologie-Pictură bisericească, Teologie-Patromoniu cultural,
Teologie-Istorie, Teologie-Limbaj mimico-gestual, Teologie-Muzică,
Teologie-Comunicare socială şi Relaţii publice, ultimele două luând fiinţă în
anul 2003, cu aprobarea Sfântului Sinod. In anul univ. 2002-2003 au fost
494
Diac. Nicu Octavian, Invăţământul teologic şi religios din Biserica Ortodoxă Română,
BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 183-192.
495
nr. 1-6, p. 721.
496
Ibidem, p. 722.
497
229
Ilie Rusu
înscrişi 10.178 de studenţi la cursurile de licenţă, din care 6.655 băieţi şi

3.523 fete; au absolvit 2.424 de studenţi, iar în 2003-2004 au fost admişi în
anul I, un număr de 2.494 de tineri şi tinere. Procesul didactic de predare şi
îndrumare a fost asigurat de un număr de 461 cadre didactice, din care 84
profesori, 70 conferenţiari, 166 lectori, 85 asistenţi şi 56 preparatori.
Învăţământul teologic postuniversitar s-a realizat, în 2003, prin Studii
aprofundate (Master), organizate în 11 facultăţi de teologie, cu patru
specializări: Biblică, Sistematică, Istorică, Practică, la care, în anul 2002-2003,
au fost înscrişi 556 studenţi, au absolvit 230 studenţi. Doctoratul în Teologie
a fost organizat în cinci centre universitare: Bucureşti, Iaşi, Sibiu, Cluj şi
Oradea, cu 395 doctoranzi înscrişi. In 2003, au obţinut titlul de doctor în
Teologie un număr de 46 candidaţi498.
În anul 2004, în cuprinsul Patriarhiei Române au funcţionat 19 şcoli de
cântăreţi bisericeşti, integrate în categoria şcolilor de arte şi meserii, care au
şcolarizat 668 elevi şi au absolvit 212 elevi; 38 de seminarii teologice liceale
(dintre care 4 monahale), cu 2 specializări (Teologie Pastorală şi teologie
Patrimoniu), cu un efectiv de 672 profesori, care au şcolarizat 6.451 elevi şi
au absolvit cu diplomă de bacalaureat 1.163 elevi; 8 şcoli postliceale
teologică-sanitare, care au şcolarizat 527 elevi, din care 119 au absolvit 499;
12 facultăţi de teologie ortodoxă, cu 10 specializări, în cadrul cărora au fost
şcolarizaţi 10.413 studenţi (7.144 băieţi şi 3.269 fete), absolvind 2.201
licenţiaţi. La cele 12 facultăţi de teologie s-au organizat Cursuri de Masterat,
cu 5 specializări, unde au fost înscrişi 508 studenţi şi au absolvit 210,
precum şi Doctoratul în teologie, în 5 centre universitare (Bucureşti, Iaşi,
Sibiu, Cluj, Oradea), fiind înscrişi peste 400 candidaţi, în anul 2004
obţinând titlul de doctor 44 de candidaţi. La toate cele trei niveluri de
cursuri universitare (licenţă, masterat şi doctorat) au funcţionat 456 cadre
didactice. In anul 2004, prin schimbul de burse cu Bisericile şi organizaţiile
creştine din străinătate, un număr de 183 teologi români au urmat studii de
specializare. Totodată, instituţiile de învăţământ teologic din România
(seminarii şi facultăţi) au primit la studii 297 etnici români din afara
graniţelor ţării500.
498
Ibidem, p. 440.
499
500
Ibidem, p. 214.
230
4.6. Introducerea educaţiei moral-religioase

în învăţământul de stat
În şedinţa Sfântul Sinod din 28 septembrie 1990 s-a prezentat referatul
Cancelariei Sfântului Sinod în legătură cu Protocolul încheiat între
Ministerul Învăţământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte
privind introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat
primar şi gimnazial, începând cu anul şcolar 1990-1991, câte o oră la două
săptămâni, care a fost adus la cunoştinţa Patriarhiei Române la 13
septembrie 1990 şi difuzat tuturor centrelor eparhiale. În cele 10 puncte ale
Protocolului sunt expuse modalităţile, formele şi condiţiile de desfăşurare a
programului de educaţie moral-religioasă a elevilor în învăţământul de stat
primar şi gimnazial, precum şi sarcinile ce revin fiecărui cult. Având în
vedere necesitatea organizării educaţiei moral-religioase în învăţământul de
stat, Sfântul Sinod a hotărât ca Comisia pentru introducerea educaţiei moral-
religioase în şcoală, special instituită în acest scop, să se îngrijească de:
întocmirea programei analitice prevăzută în Protocol; retipărirea în tirajul
necesar a prelegerilor metodologice pentru predarea educaţiei moral-
religioase în învăţământul de stat, primar şi gimnazial şi punerea la
îndemâna tuturor preoţilor, studenţilor teologi şi altor persoane recomandate
de Biserică pentru predarea orelor de educaţie moral-religioasă501.
La solicitarea unor preoţi care predau religia, Sfântul Sinod, în şedinţa
din 20 iunie 1992, a hotărât să se intervină Ministerul Învăţământului pentru
a facilita, prin inspectoratele şcolare, introducerea icoanelor în sălile de
clasă din şcolile de stat, potrivit vechii tradiţii502.
La solicitarea Arhiepiscopiei Clujului, Sfântul Sinod, în şedinţa din 12
ianuarie 1994, a hotărât să intervină la Ministerul Învăţământului pentru
înfiinţarea unui corp de inspectori pentru profesorii care predau religia în
şcolile de stat503.
La propunerea Centrelor eparhiile, Patriarhia Română a făcut unele
amendamente la proiectul Legii învăţământului aflat în dezbaterea
Parlamentului, cu specială privire la statutul Religiei, ca disciplină de
studiu504.
În baza hotărârii Sfântului Sinod din 12 ianuarie 1994, Patriarhia
Română a făcut demersuri la Ministerul Învăţământului pentru înfiinţarea la
501
Şedinţa Sfântului Sinod din 28 septembrie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 199.
502
Ibidem, din 20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 178.
503
Ibidem, din 12 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 261.
504
231
Ilie Rusu
Inspectoratele şcolare judeţene a posturilor de inspectori pentru religie cu

pregătire teologică. Dar în cadrul celor 42 de Inspectorate şcolare judeţene
au fost încadraţi cu ½ normă doar 8 inspectori cu pregătire teologică505.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 29 octombrie 1999, a luat act de faptul
că, la intervenţia Patriarhiei Române, recenta lege privind aprobarea
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 36/1997 pentru modificarea şi
completarea Legii învăţământului nr. 84/1995 şi publicată în Monitorul
Oficial nr. 370/1999, face, la art. 9, unele precizări şi reglementări privind
învăţământul teologic şi religios, care repun Religia pe aceeaşi treaptă cu
celelalte discipline, acordându-i-se rolul şi importanţa pe care o are în plan
instructiv şi educativ. Religia este disciplină obligatorie la cursul primar,
opţională în cel gimnazial şi facultativă în învăţământul liceal506.
Predarea Religiei în şcolile de stat s-a făcut în conformitate cu
prevederilor Legii învăţământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr.
151/1999 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 606/10 decembrie 1999.
Potrivit prevederilor legale, Religia se predă la toate nivelele învăţământului
preuniversitar: la preşcolari, obligatorie la cursul primar, opţională în cel
gimnazial şi facultativă în învăţământul liceal. Controlul predării Religiei în
învăţământul de stat este realizat de inspectorii şcolari de la Inspectoratele
şcolare judeţene, recrutaţi în majoritatea lor din rândul cadrelor didactice cu
studii teologice şi cu precădere clerici, precum şi de inspectorii de
învăţământ de la Centrele eparhiale507.
Predarea Religiei în învăţământul public s-a făcut potrivit prevederilor
Legii învăţământului la nivelul învăţământului preuniversitar disciplina
Religie fiind obligatorie ca parte a trunchiului comun. Astfel, în
învăţământul public de stat, în cursul anului 2001/2002 a predat disciplina
Religie un număr de 10.235 de profesori, dintre care 2.204 titulari, 2.103
definitivi, 448 cu gradul didactic II, iar 95 cu gradul didactic I. Activitatea
de îndrumare şi control a profesorilor de religie a fost asigurată de 44
inspectori de specialitate, înscrişi în schemele Inspectoratelor şcolare, cât şi
ale centrelor eparhiale, dintre care 35 au studii teologice. In anul 2002, au
fost tipărite manualele de Religie pentru clasa a IX-a şi a X-a şi au fost
505
506
Ibidem, din 29 octombrie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 539.
507
Diac. Nicu Octavian, Invăţământul teologic şi religios din Biserica Ortodoxă Română,
BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 169-182.
232
înaintate la Ministerul Educaţiei, în vederea tipăririi, manualele pentru

clasele I, III, V, VI şi VII508.
În 2003, învăţământul religios în şcolile de stat s-a realizat prin 10.514
profesori de Religie, din care 2.987 titulari şi 7.527 suplinitori. Din acest
total, 4.876 fiind preoţi. Activitatea de îndrumare şi control a predării
Religiei în teritoriu a fost asigurată de 42 inspectori de Religie, încadraţi la
Inspectoratele şcolare509.
4.7. Asistenţa social-caritativă şi filantropică
La sfârşitul anului 1990, cum rezultă din datele comunicate la

Cancelaria Sfântului Sinod de către Centrele eparhiale, 267 de preoţi
acordau asistenţă religioasă în spitale, 58 în azile de bătrâni, 80 în orfelinate,
34 în penitenciare. S-au amenajat 23 de capele în spitale, 5 în azile de
bătrâni şi orfelinate, 5 în penitenciare. În toate aceste aşezăminte, activitatea
de asistenţă socială s-a împletit cu cea caritativă şi filantropică510.
La iniţiativa patriarhului Teoctist, Permanenţa Consiliului Naţional
Bisericesc, în şedinţele din 27 februarie şi 1 aprilie 1997, a aprobat
organizarea la nivelul Administraţiei Patriarhale a Sectorului „Biserica şi
Societatea”, în cadrul căreia funcţionează un Birou de asistenţă socială al
Patriarhiei Române.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 27 mai 1997, a aprobat punerea în
aplicare, cu titlu experimental, a Regulamentului de organizare şi
funcţionare a sistemului de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română,
acesta constituind cadrul de desfăşurare a activităţilor specifice la nivelul
unităţilor bisericeşti centrale şi locale din cuprinsul Patriarhiei Române. De
asemenea, Sfântul Sinod a aprobat repartizarea pe eparhii a unui număr de
300 posturi cu contribuţie dublă de la bugetul de stat pentru asistenţii
sociali-teologi, care să fie folosite în funcţie de cerinţele pastoral-misionare
specifice511.
În conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod din 8 decembrie 1994 s-a
înfiinţat fondul „Filantropia” destinat activităţilor socio-caritative, iar prin
hotărârea Sfântului Sinod din 27 mai 1997, de punere în aplicare a
Regulamentului de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă
508
nr. 1-6, p. 720.
509
510
Şedinţa Sfântului Sinod din 23-25 ianuarie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 205.
511
233
Ilie Rusu
socială al Bisericii Ortodoxe Române, completarea salariilor asistenţilor

sociali-teologi ce vor fi încadraţi, s-a hotărât a se face din fondul
„Filantropia”.
În anul 2000, reţeaua de asistenţă socială a Bisericii Ortodoxe Române
a cuprins 15 birouri de asistenţă socială eparhiale şi 20 de birouri de
asistenţă socială protopopeşti, servite de 53 de asistenţi sociali teologi şi 21
de preoţi misionari, care au acordat servicii sociale constând în: întreţinere şi
îngrijire zilnică în cadrul instituţiilor de protecţie socială înfiinţate şi
administrate de unele parohii pentru 325 de copii şi 85 vârstnici; întreţinere
şi îngrijire temporară 2390 de copii şi 535 bătrâni; masă la cantina socială
asigurată zilnic pentru 1.470 familii, 1.445 copii şi 1.446 vârstnici şi oferire
de hrană la domiciliu pentru 164 bătrâni netransportabili; acordare de
ajutoare materiale şi financiare unui număr de 13.900 familii sărace, 28.525
copii şi 12.350 persoane vârstnice; acordare gratuită de consultaţii medicale
şi medicamente, prin cabinetele medicale şi punctele farmaceutice înfiinţate
şi administrate de Biserică, unui număr de 4.083 familii, 11.500 copii şi
5.285 bătrâni; organizarea de activităţi recreative (tabere sociale, excursii,
pelerinaje, ateliere de pictură) pentru 2.300 de copii; consiliere spirituală şi
consiliere în vederea reinserţiei şcolare şi sociale acordată unui număr de
2.615 copii cu dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament.
Bugetul alocat activităţilor de asistenţă socială, prin Fondul
Filantropia, în cuprinsul celor 23 eparhii, s-a ridicat la suma de peste
21,5 miliarde lei, realizată din contribuţiile parohiilor, din donaţii şi prin
sponsorizări, pe lângă aceasta realizându-se şi colecte în parohii cu sprijinul
unor sponsori pentru acordarea de ajutoare materiale (alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite pentru copii, obiecte de uz casnic) în
valoare de peste 5 milioane lei.
În cursul anului 2000 au funcţionat 68 de aşezăminte de asistenţă şi
protecţie socială ale Bisericii, printre ultimele au fost înfiinţate: Centrul
medico-social „Casa Barnabas” al Arhiepiscopiei Bucureştilor; Centrul de
diagnostic şi tratament „Providenţa” şi Centrul de zi pentru bătrâni „Sfântul
Andrei” al Arhiepiscopiei Iaşilor; Orfelinatul „Sf. Vasile cel Mare” al
Episcopiei Dunărea de Jos; Centrul de plasament de tip familial „Sfânta
Ana” în Arhiepiscopia Clujului.
În cadrul Administraţiei Patriarhale funcţionează Sectorul pentru opera
de caritate Diaconia, care asigură asistenţa socială şi filantropică tuturor
categoriilor de persoane aflate în dificultate, şi în mod special, sprijină
material instituţiile de protecţie socială ale statului şi aşezămintele sociale
bisericeşti. Principalele programe desfăşurate în anul 2000 au fost: Familia
şi abandonul şcolar: cauze, efecte, remedii, destinat copiilor din familiile
234
sărace; Ajutor de la distanţă pentru un copil sau o familie săracă din

România; Din suflet pentru suflet, program realizat în colaborare cu postul
TV Antena 1 pentru colectarea şi distribuirea de bunuri şi bani pentru copii
defavorizaţi512.
În anul 2002, sectorul „Biserica şi Societatea” al Administraţiei
Patriarhale, sub îndrumarea patriarhului Teoctist, şi-a manifestat
receptivitatea la problematica socială indusă de transformările petrecute în
societatea românească actuală, continuând dialogul cu instituţii şi organisme
de stat şi private cu responsabilităţi în domeniul social, s-a implicat în
soluţionarea problemelor sociale ce afectează diverse categorii de persoane
defavorizate, a intensificat contactele şi intervenţiile pe lângă organismele
abilitate pentru extinderea prezenţei preoţilor în cât mai multe segmente ale
vieţii sociale – armată, poliţie, spitale, penitenciare, aşezăminte de ocrotire
socială – împlinind astfel o latură fundamentală a slujirii şi misiunii Bisericii
în lume. Sistemul de asistenţă socială în cuprinsul Patriarhiei Române este
asigurat după cum urmează: un birou de asistenţă socială la nivelul
Administraţiei Patriarhale, 15 birouri de asistenţă socială la nivel de centru
eparhial, 14 birouri de asistenţă socială în cadrul protopopiatelor şi 6 birouri
de asistenţă socială la nivel de parohie, în cadrul acestora desfăşurându-şi
activitatea 178 de asistenţi sociali teologi angajaţi prin concurs şi 65 de
preoţi misionari513.
La nivelul Administraţiei Patriarhale, prin sectorul „Biserica şi
Societatea”, în cursul anului 2002, s-au desfăşurat activităţi practice şi de
consultanţă, după cum urmează: Programul de ajutorare a 80 de copii
proveniţi din familii sărace din centrul de zi „Sfântul Stelian” din Bucureşti;
Programul de prevenire a abandonului şcolar în rândul copiilor proveniţi
din familiile cu risc social, desfăşurat în cadrul parohiei „Sfântul Ioan
Botezătorul” din Bucureşti; Programul de ajutorare a unor copii orfani din
Arhiepiscopiile Bucureştilor, Clujului, Tomisului şi Episcopia Alexandriei
şi Teleormanului la recomandarea unor preoţi parohi; Programul de Sfintele
Paşti, constând în oferirea de pachete cu alimente la 200 de familii sărace
care au în întreţinere copii şcolari; Programul de 1 Iunie – Ziua Copilului,
organizat în colaborare cu Primăria sectorului 2, beneficiari fiind un număr
de 300 de copii cu rezultate bune la învăţătură; Programul „Crăciunul
Copiilor”, destinat ajutorării a 650 de copii aflaţi în dificultate, desfăşurat
cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, cu sprijinul Secretariatului de Stat
512
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 21 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001),
nr. 1-6, p. 489.
513
Ibidem, din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 716-718.
235
Ilie Rusu
pentru Culte; Programul „Pomul de Crăciun, desfăşurat de Biroul de

pelerinaj al Patriarhiei Române în colaborare cu Centrul de plasament
„Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Bucureşti; Programul „Ajutor de la
distanţă” destinat sprijinirii unor copii orfani, derulat de Biroul pentru opera
de caritate „Diaconia” al sectorului „Biserica şi Societatea”; Programul în
sprijinul minorilor din Penitenciarul Rahova, desfăşurat cu ocazia sărbătorii
Naşterii Domnului, când 150 de copii aflaţi în detenţie au primit daruri din
partea Patriarhiei; Programul de amenajare şi dotare a dispensarului din
comuna Zimbru, jud. Arad; Programul de ajutorare a rromilor victime ale
holocaustului, în parteneriat cu Organizaţia internaţională pentru Migraţie
de la Geneva. Finanţarea acţiunilor Biroului de asistenţă socială al
Patriarhiei Române s-a făcut din fondul „Filantropia” de la nivelul
Administraţiei Patriarhale, precum şi prin sume în lei şi valută provenind
din sponsorizări şi donaţii de la persoane fizice şi juridice din ţară şi
străinătate, suma totală cheltuită pentru activităţile de asistenţă socială le
nivelul sectorului „Biserica şi Societatea”, în anul 2002, fiind de
1.222.000.000 lei.
Activitatea de asistenţă socială desfăşurată în cadrul eparhiilor a avut ca
beneficiari copii aflaţi în dificultate, persoane vârstnice şi familii sărace,
care, din cauza resurselor financiare şi materiale reduse, nu por asigura o
îngrijire corespunzătoare copiilor. Aceste activităţi la nivelul eparhiilor şi
unităţilor subordonate s-au concretizat în oferirea a trei feluri de servicii
sociale, şi anume: Destinate copiilor, prin care: 1.944 de copii au beneficiat
de întreţinere şi îngrijire zilnică; 2.450 copii au fost îngrijiţi temporar în
cadrul în cadrul aşezămintelor de protecţie socială ale Bisericii; 530 copii au
fost luaţi în plasament familial; 1.666 de copii au servit zilnic masa la
cantina socială; 42.988 copii au primit ajutoare materiale şi financiare; 5.971
copii au beneficiat de consultaţii medicale gratuite şi medicamente prin
cabinetele medicale şi punctele farmaceutice înfiinţate şi administrate de
Biserică; 2.649 copii au avut meditaţii gratuite la principalele obiecte de
studiu, oferite de profesori voluntari dintre credincioşii diferitelor parohii;
2.271 copii s-au bucurat de activităţi recreative (tabere sociale, excursii,
pelerinaje, ateliere de pictură); Destinate persoanelor vârstnice şi familiilor
sărace, prin care: prin care: 50.681 persoane au primit ajutoare materiale şi
financiare; 28.187 persoane au beneficiat de consultaţii medicale gratuite
oferite în cadrul cabinetelor medicale bisericeşti; 13.286 persoane au primit
gratuit medicaţia necesară tratamentului; 5. 014 persoane au mâncat zilnic la
cantinele sociale parohiale; 1.699 de bătrâni nedeplasabili au primit hrana
zilnic la domiciliu; 400 persoane au fost îngrijite permanent, pe toată durata
anului, în căminele de bătrâni înfiinţate în diferite parohii şi mănăstiri; 12.
236
872 de persoane au beneficiat de consiliere socială şi juridică în scopul

informării şi îndrumării pentru obţinerea ajutoarelor şi facilităţilor din partea
instituţiilor specializate ale statului în conformitate cu legislaţia actuală.
Pentru aceste tipuri de servicii, în cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe
Române s-au cheltuit în anul 2002 suma de 37.670.749.898 lei, provenind
fie din fondul „Filantropia” al eparhiilor, fie din bugetele proprii ale
eparhiilor şi unităţilor de cult, fie din donaţii şi sponsorizări; Programe de
asistenţă socială derulate în cuprinsul eparhiilor: Programul „Un adăpost
şi pentru ei” (asistenţă şi consiliere a tinerilor de peste 18 ani proveniţi din
centrele de plasament ale statului), derulat de Biroul de asistenţă socială de
la Centrul eparhial Iaşi, în parteneriat cu parohia Sf. Apostol Toma;
Programul de asistenţă la domiciliu (pentru persoanele vârstnice fără
susţinători şi cu probleme medicale), derulat prin Centrul eparhial Iaşi;
Programul de educaţie şi consiliere pentru minorii deţinuţi în penitenciarul
Craiova, derulat de Arhiepiscopia Craiovei, în parteneriat cu Fundaţia
„Cuvântul care zideşte”; Programul „Igiena copiilor rromi, între ignorare
şi îngrijorare”, derulat de Asociaţia „Vasiliada” a Arhiepiscopiei Craiovei,
în parteneriat cu Asociaţia Romano Euro-Drom; Programul „O masă caldă
şi la patul tău”, desfăşurat de Asociaţia „Vasiliada” a Arhiepiscopiei
Craiovei; Programul „Telefonul copilului” (serviciu telefonic de sesizare,
informare şi consiliere în problematica copiilor aflaţi în dificultate), derulat
de Asociaţia „Filantropia ortodoxă” Alba Iulia; Programul „Pentru voi”,
desfăşurat de Arhiepiscopia Timişoarei, în parteneriat cu Direcţia pentru
Protecţia Drepturilor Copilului Timiş; Programul de sprijinire şi consiliere
a copiilor infectaţi cu HIV şi familiilor acestora, derulat de Mitropolia
Banatului în cadrul Centrului comunitar HIV-Vest; Programul de asistenţă
socio-medicală pentru vârstnici, derulat în Baia Mare de Episcopia
Maramureşului şi Sătmarului, în parteneriat cu primăria locală; Programul
de asistenţă şi ajutor pentru copiii străzii, desfăşurat de parohia Arad-
Centru şi Asociaţia „Oastea Domnului”; Programul socio-educaţional
derulat în cadrul Centrului social organizat de parohia „Sf. Varvara” –
Petroşani, cu 700 de beneficiari disponibilizaţi de la unităţile miniere.
În anul 2002, numărul de aşezăminte de asistenţă socială înfiinţate şi
administrate de Biserica Ortodoxă Română era de 98, din care: 26 pentru
copii, 6 pentru vârstnici, 38 cantine şi brutării sociale, 24 cabinete medicale
şi farmacii sociale şi 4 centre pentru asistenţa familiilor în dificultate514.
În anul 2003, la iniţiativa patriarhului Teoctist, s-a instituit contul
„Filantropia” al Patriarhiei Române, în care, până la sfârşitul anului, s-a
514
Şedinţa Sfântului Sinod din 12 februarie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4, p. 353.
237
Ilie Rusu
colectat suma de 434.958.000 lei, reprezentând contribuţia a 12 eparhii

(Arhiepiscopiile Bucurştilor, Clujului, Timişoarei, Sibiului, Craiovei şi
episcopiile Dunărea de Jos, Slobozia şi Călăraşi, Buzău, Râmnic,
Caransebeş, Huşi şi Oradea). Potrivit hotărârii Sfântului Sinod, această
sumă a fost utilizată pentru finanţarea următoarelor programe: Programul
social de 1 iunie (115.000.000 lei); Programul social prilejuit de începerea
anului şcolar (120.000.000 lei); Programul „Pomul de Crăciun”
(100.000.000 lei); acordarea de ajutoare financiare pentru aşezăminte social-
filantropice bisericeşti şi persoane fizice din diferite zone ale ţării
(100.000.000 lei)515.
Sectorul „Biserica şi Societatea” a colabora şi cu unele organisme
internaţionale, între care Organizaţia internaţională pentru Migraţie, cu
care Patriarhia Română a semnat un Protocol de colaborare care prevede
desfăşurarea unor acţiuni de prevenire a traficului de fiinţe umane, în baza
căruia, la 27 iunie 2002, Patriarhia Română a organizat seminarul cu tema
„Participarea Bisericii Ortodoxe Române la prevenirea şi combaterea
traficului de fiinţe umane”, la care au participat coordonatorii sectoarelor de
asistenţă socială şi învăţământ din eparhiile Patriarhiei Române şi
reprezentanţi ai Organizaţiei internaţionale pentru caritatea creştin
ortodoxă (IOCC), care a sprijinit derularea a două proiecte sociale de mare
anvergură, derulate în Craiova şi Bistriţa516.
În 2003, activitatea social-filantropică a Bisericii Ortodoxe Române, la
nivelul eparhiilor, a fost asigurată de 188 de asistenţi sociali teologi, 17
preoţi misionari şi 12 lucrători sociali, care ostenesc în cadrul a 38 birouri de
asistenţă socială şi anume: 16 la nivelul centrelor eparhiale, 14 la
protopopiate şi 8 birouri la nivelul parohiilor. În 2003, funcţionau în
cuprinsul Patriarhiei Române un număr de 118 aşezăminte sociale cu
diferite profile şi anume: 39 centre pentru copii orfani, 12 cămine
pentru bătrâni, 40 de cantine şi brutării sociale, 19 cabinete medicale şi
farmacii sociale, 2 centre de diagnostic şi tratament şi 6 centre pentru
asistenţa familiilor aflate în dificultate. In 2003, prin activităţile filantropice
desfăşurate în unităţile bisericeşti din toată ţara, au fost asistate peste
152.000 de persoane şi familii, din care: 55.900 copii proveniţi din casele de
tip familial, orfelinate şi centre sociale, din familii sărace şi fără posibilităţi
de întreţinere, mai ales a celor cu dificultăţi de adaptare, tulburări afective şi
de comportament; 44.500 vârstnici din căminele de bătrâni înfiinţate în
diferite parohii şi mănăstiri, din centrele sociale de tranzit şi adăposturi de
515
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6,
p. 719.
516
Idem, din 11 februarie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4, p. 436.
238
noapte, bătrâni singuri, nedeplasabili, abandonaţi de familie şi care

prezentau grave probleme de sănătate; 51.800 familii sărace, fără posibilităţi
materiale, tineri, studenţi, şomeri, deţinuţi eliberaţi, persoane cu handicap
sau fără adăpost. Sumele cheltuite în anul 2003 de către cele 24 eparhii al
Bisericii Ortodoxe Române pentru activităţile social-filantropice s-au ridicat
la 75.390.683.000 lei, provenind din : Fondul „Filantropia” (colectă de la
credincioşi), fonduri propri9i (cutia milei, activităţi productive), finanţări
externe (PHARE, UNICEF, USAID), donaţii şi sponsorizări, la care se
adaugă ajutoarele materiale (alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite
şcolare şi medicamente)517.
Activitatea de asistenţă social-filantropică, la nivelul eparhiilor, a fost
asigurată în 2004 de 188 asistenţi sociali-teologi, 67 preoţi misionari şi 32
lucrători sociali, care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul a 36 de birouri de
asistenţă socială (1 la centrul patriarhal, 15 la centrele eparhiale, 15 la
protopopiate şi 5 la nivelul parohiilor). Cheltuielile totale ale Bisericii
Ortodoxe Române pentru activităţile social-filantropice – în bani şi produse
– s-au ridicat la suma de 196.792.524.975 lei.
Biroul de asistenţă socială din cadrul Sectorului Biserica şi Societatea
de la nivelul Centrului patriarhal a derulat în 2004 un număr de 7 programe
sociale, cu o durată de 6 sau 12 luni, altele cu prilejul unor sărbători creştine
şi alte evenimente, acordând ajutoare financiare şi materiale (alimente,
îmbrăcăminte, rechizite, medicamente, igienico-sanitare) pentru copii orfani
şi abandonaţi, bătrâni, familii sărace, familii afectate de inundaţii, etc. Suma
totală cheltuită pentru aceste ajutoare a fost de 2.241.912.470 lei, provenind
din: Fondul Filantropia (620.142.572 lei), sponsorizări şi donaţii
(1.621.769.898 lei).
Asociaţia „Diaconia” din cadrul Sectorului Biserica şi Societatea a
cheltuit în anul 2004 suma de 1.653.692.000 lei pentru activităţi sociale,
caritativ-filantropice, de servicii şi pelerinaj, derulate prin Aşezământul
„Justinian Marina”, pentru protejarea şi asistarea mamelor şi copiilor,
victime ale violenţei în familie; Centrul de servicii şi Magazinul de
obiecte bisericeşti-Creţulescu pentru susţinerea financiară a programelor
sociale şi Agenţia de turism „Pelerinajul” pentru desfăşurarea unor activităţi
misionare518.
La nivelul eparhiilor, în anul 2004 s-au înfiinţat 83 de noi aşezăminte
social-filantropice, pe lână cele 118 aşezăminte existente, numărul total al
acestora ridicându-se la 201, profilate după cum urmează: 57 centre pentru
517
Ibidem, p. 437.
518
239
Ilie Rusu
copii orfani, 20 cămine pentru bătrâni, 74 cantine şi brutării sociale, 27

cabinete medicale şi farmacii sociale, 2 centre de diagnostic şi tratament şi
21 centre pentru asistenţa familiilor aflate în dificultate. În anul 2004, în
cuprinsul eparhiilor Patriarhiei Române, un număr de 160.000 de persoane
şi familii au beneficiat de programe de asistenţă socială, după cum urmează:
66.836 au fost copii proveniţi din casele de tip familial, orfelinate şi centre
sociale, din familii sărace şi fără posibilităţi de întreţinere, mai ales a celor
cu dificultăţi de adaptare, tulburări afective şi de comportament, 39.975 au
fost vârstnici din căminele de bătrâni înfiinţate în diferite parohii şi
mănăstiri, din centre sociale de tranzit şi adăposturi de noapte, bătrâni
singuri, nedeplasabili, abandonaţi de familie şi cu grave probleme de
sănătate, 53.989 familii sărace, fără posibilităţi materiale, tineri, studenţi,
şomeri, deţinuţi eliberaţi, persoane cu handicap sau fără adăpost. Sumele
cheltuite pentru susţinerea acestor activităţi social-filantropice s-au ridicat la
cifra de 97.822.623.894 lei, provenind din Fondul Filantropia – colectat de
la credincioşi; Fonduri proprii – cutia milei, activităţi productive; Finanţări
externe – PHARE, UNICEF, USAID; Donaţii şi sponsorizări, la care se
adaugă ajutoarele materiale în valoare de 98.069.901.081 lei (alimente,
îmbrăcăminte, încălţăminte)519.
4.8. Acordarea asistenţei religioase în spitale
La 21 iunie 1995, s-a încheiat un Protocol între Patriarhia Română şi

Ministerul Sănătăţii privind acordarea asistenţei religioase în unităţile
spitaliceşti. Potrivit acestui Protocol, au fost încadraţi preoţi nu numai în
spitale, ci şi în unităţi de protecţie socială. Ca urmare, Sfântul Sinod a
aprobat normele elaborate de Biroul de asistenţă socială al Patriarhiei
Române privind activitatea de asistenţă socială în unităţile spitaliceşti şi de
protecţie socială. Totodată, Sfântul Sinod a luat act că la nivel eparhial s-au
derulat programe de ajutorare şi sprijin a persoanelor instituţionalizate în
unităţi de asistenţă socială (cămine de bătrâni, cămine-spital, centre de
plasament etc.)520.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 2001, a luat act că, punându-
se în aplicare cu titlul experimental Regulamentului de organizare şi
funcţionare a sistemului de asistenţă socială al Bisericii Ortodoxe Române,
pe baza experienţelor locale şi în concordanţă cu realităţile din fiecare
eparhie, acesta a fost revizuit şi îmbunătăţit, prezentându-se acum în formă
519
Ibidem, p. 210.
520
Şedinţa Sfântului Sinod din 20 octombrie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p.
533-534.
240
definitivă. În consecinţă, Sfântul Sinod a aprobat forma definitivă a

Regulamentului de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă
socială a Bisericii ortodoxe Române, în vederea aplicării acestuia de către
toate eparhiile 521.
Asistenţa religioasă în spitale şi unităţi de ocrotire socială a fost
asigurată de către 174 preoţi încadraţi şi salarizaţi de Ministerul Sănătăţii,
alături de ei slujind alţi 51 preoţi salarizaţi din fondurile eparhiale. Există în
funcţiune (în anul 2000) 112 capele şi biserici, alte 36 capele fiind în
construcţie522.
În spitalele subordonate Ministerului Sănătăţii, în anul 2002, au acordat
asistenţă religioasă un număr de 180 de preoţi încadraţi şi salarizaţi de
Ministerul Sănătăţii şi unităţile de resort, precum şi un număr de 49 de
preoţi salarizaţi din fondurile centrelor eparhiale. În unităţile de ocrotire
socială, în 2002, şi-au desfăşurat activitatea 45 de preoţi, 30 dintre ei fiind
salarizaţi de la buget, iar ceilalţi din fondurile eparhiilor, toţi aceştia având
la dispoziţie un număr de 148 capele şi biserici, alte 43 fiind în diferite stadii
de construcţie523.
În anul 2004, în spitale şi în aşezăminte de ocrotire socială şi-au
desfăşurat activitatea un număr de 229 de preoţi, salarizaţi din fondurile
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, şi alţi 63 de preoţi, salarizaţi prin
contribuţii de la Secretariatul de Stat pentru Culte şi din fondurile centrelor
eparhiale, aceştia desfăşurându-şi activitatea în cele 135 capele şi biserici
amenajate sau în curs de amenajare524.
În 2005, în cuprinsul Patriarhiei Române, un număr de 215 preoţi şi-au
desfăşurat activitatea în spitale, iar 70 în aşezăminte de ocrotire socială ale
Statului sau ale Bisericii. Dintre aceştia, 138 au primit retribuţia lunară prin
sistemul de asigurări de sănătate, 30 din fonduri proprii şi cu o contribuţie
de la Stat, 106 numai contribuţia de la Stat, în timp ce 11 preoţi au fost
salarizaţi exclusiv de către eparhii. Există în funcţiune un număr de 138
capele şi biserici, altele 27 aflându-se în diferite stadii de construcţie sau
amenajare, dar în multe spitale slujbele au continuat să fie oficiate în
amfiteatre, săli de şedinţe, holuri525.
521
Ibidem, din 19 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 419.
522
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 21 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr.
1-6, p. 490.
523
Ibidem, din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 718.
524
525
Şedinţa Sfântului Sinod din 5 iulie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 33.
241
Ilie Rusu
4.9. Acordarea asistenţei religioase în armată

(M.Ap.N.) în penitenciare (Ministerul Justiţiei) şi
în unităţile Ministerului de Interne (jandarmerie,
pompieri, apărare civilă)
În baza Protocolului încheiat la 11 octombrie 1995, între Patriarhia
Română şi Ministerul Apărării Naţionale cu privire la organizarea şi
desfăşurarea asistenţei religioase în armata română, în cursul anului 1996 a
avut loc examenul pentru selecţionarea preoţilor de armată, în urma căruia,
după absolvirea cursului special ţinut la Academia de înalte studii militare,
în cuprinsul Patriarhiei Române au fost încadraţi, ca angajaţi civili ai
Ministerului Apărării Naţionale, un număr de 23 preoţi de armată. Aceştia
au desfăşurat numeroase activităţi cu caracter pastoral, cultural şi de
asistenţă religioasă în structurile militare române, participând activ la
diferite întruniri specifice, organizate peste hotare. Pentru asigurarea
normală a asistenţei religioase, liturgice şi spiritual-duhovniceşti în armată,
au fost construite şi amenajate locaşuri de cult (capele)526.
Activitatea de asistenţă religioasă în unităţile Ministerului Apărării
Naţionale s-a amplificat în anii 1996 şi 1997. Au fost selecţionaţi alţi 16
preoţi care s-au adăugat celor 24 din seria precedentă. S-a dezvoltat
cooperarea cu capelanatele militare din alte ţări, prin participarea la
seminarii, conferinţe, simpozioane (Stuttgart, Marea Britanie, Lourdes-
Franţa), iar pe plan intern a avut loc convocarea anuală a preoţilor la
Câmpulung-Muscel527.
În primul trimestru al anului 1998 s-au desfăşurat la Academia de
înalte studii militare, cursurile de pregătire pentru cei 15 preoţi admişi în
urma concursului din noiembrie 1997, iar în iunie-iulie 1998, cursul de
perfecţionare la care au participat 10 preoţi din prima serie, precum şi
convocarea anuală a preoţilor din armată, în septembrie 1998, la care au
participat toţi cei 40 de preoţi militari528.
În anul 2000, activitatea de asistenţă religioasă în structurile militare a
fost asigurată de 56 de preoţi militari, care au slujit în 11 biserici şi 26
capele, alte 10 aflându-se în construcţie.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 2001, a luat act de
promulgarea Legii nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului
militar, adoptată de Parlamentul României în 2-3 octombrie 2000 şi
526
527
Ibidem, din 19 februarie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 402.
528
Ibidem, din 4 februarie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 374.
242
publicată în Monitorul Oficial nr. 561 din 13 noiembrie 2000. Legea

definitivează statutul preotului militar, regimul de subordonare (canonic de
Patriarhie şi militar de comandantul garnizoanei), sistemul de asimilare cu
corpul ofiţeresc, precum şi modalităţile de recrutare, selecţionare şi
promovare a preoţilor militari, urmând a fi completată cu un regulament de
aplicare, în care se vor face precizări privitoare la uniforma preotului
militar, sancţiuni disciplinare, drepturile şi îndatoririle preotului militar529.
În anul 2002, în unităţile subordonate Ministerului Apărării Naţionale au
funcţionat 80 de preoţi militari, care au slujit în 54 biserici şi capele, alte 15
aflându-se în diferite stadii de construcţie. A continuat programul de
selecţionare prin concurs a personalului clerical deservent pentru un număr
de 22 posturi de preot militar vacante530.
În colaborare cu Secţia de Asistenţă religioasă din cadrul Ministerului
Apărării Naţionale, Patriarhia Română, prin Sectorul „Biserica şi
Societatea”, a organizat două serii de examene de selecţionare pentru
ocuparea celor 12 posturi vacante de preoţi militari; înfiinţarea a 5 posturi
pentru care se va organiza concurs de selecţionare în cursul anului 2004; la
Şcoala de aplicaţie pentru infanterie şi vânători de munte Făgăraş, în
perioada octombrie 2002-aprilie 2003, a avut loc primul curs de bază pentru
formarea ofiţerilor de rezervă-serviciul culte; sfinţirea capelelor construite în
garnizoanele Vatra Dornei, Chitila, Sibiu, Mangalia şi Lugoj şi continuarea
lucrărilor la cele din Zalău, Brăila, Făgăraş, Tg. Jiu, Baia Mare şi Craiova,
numărul total al bisericilor şi capelelor existente fiind de 59, altele 10
aflându-se în diferite stadii de amenajare; asigurarea de către un grup de
preoţi militari a asistenţei religioase a trupelor româneşti aflate în misiunea
de menţinere a păcii din Bosnia, Kosovo, Afganistan şi Irak. La sfârşitul
anului 2003, în structurile Ministerului Apărării Naţionale îşi desfăşurau
activitatea un număr de 82 de preoţi militari ortodocşi531.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 6 iulie 1993, a luat act de acordul
Ministerului Justiţiei, la intervenţiile Patriarhiei Române, de a fi numiţi
preoţi care să acorde asistenţa religioasă în penitenciare (câte un preot-
educator la fiecare penitenciar), salarizaţi din fondurile de stat şi înscrişi în
schemele de funcţii ale acestora, ca personal civil. De asemenea, Sfântul
Sinod şi-a exprimat acordul cu dorinţa formulată de Direcţia Generală a
Penitenciarelor privind încheierea unui Protocol cu Patriarhia Română
referitor la condiţiile de încadrare pe post, desfăşurarea activităţii şi alte
529
Idem, din 19 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 418.
530
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr.
1-6, p. 718.
531
243
Ilie Rusu
aspecte care reglementeze statutul preoţilor care vor funcţiona în

penitenciare. Totodată, Sfântul Sinod şi-a exprimat dorinţa ca, după aprobarea
Legii clerului militar, preoţii care vor activa în penitenciare să fie integraţi în
rândurile clerului militar, bucurându-se de aceleaşi drepturi532.
Protocolul privind acordarea asistenţei religioase în unităţile Direcţiei
Generale a Penitenciarelor şi Statutul preotului de penitenciar, încheiat între
Patriarhia Română şi Ministerul Justiţiei – rezultat al dorinţei reciproce a
părţilor semnatare de reînnodare a tradiţiilor anterioare anului 1948 în
privinţa acordării asistenţei religioase în penitenciare şi rod al experienţei
bilaterale acumulată în perioada 1990-1993 în acest domeniu - a fost aprobat
de Sfântul Sinod în şedinţa sa din 5 octombrie 1993, cu unele
amendamente533.
În cursul anului 1996, în cele 33 de penitenciare din România au fost
încadraţi, ca angajaţi ai Ministerului Justiţiei, un număr de 30 de preoţi
recomandaţi de eparhii. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea în cele 22
biserici şi capele construite în incinta penitenciarelor, printre numeroasele
activităţi remarcându-se cele cu caracter pastoral, cultural-ştiinţific,
editorial, de asistenţă şi educaţie religioasă. Au fost introduse ore
duhovniceşti şi de educaţie moral-religioasă care se desfăşoară pe baza unor
tematici specifice)534.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 1998, a luat act de activitatea
de asistenţă religioasă în penitenciare în cursul anului 1997, care s-a
desfăşurat pe baza unui nou Protocol încheiat între Patriarhia Română şi
Ministerul Justiţiei, la 30 iunie 1997. S-a constatat că în sistemul penitenciar
românesc au activat 38 de preoţi, recomandaţi de eparhii care şi-au
desfăşurat activitatea în cele 33 de locaşuri de cult, din care 5 construite în
1997, alte patru fiind în curs de edificare535.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 23 februarie 2000, a luat act de înfiinţarea
serviciului de Asistenţă religioasă din cadrul Ministerului Justiţiei, condus
de un capelan general, numit de patriarh, începând cu anul 1999, precum şi
de faptul că preoţilor din penitenciare li s-a aplicat salarizarea personalului
bugetar, ca şi de finalizarea de noi capele în penitenciare536.
532
Ibidem, din 6 iulie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 199-200.
533
Ibidem, din 5 octombrie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 11-12, p. 196-197.
534
535
Ibidem, din 19 februarie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 403.
536
Ibidem, din 23 februarie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 401.
244
În anul 2000 s-au completat posturile vacante de preoţi capelani la

toate penitenciarele din ţară, fiind încadraţi un număr de 37 preoţi, care au
slujit în 33 capele şi biserici, alte 3 fiind în construcţie537.
În penitenciarele subordonate Ministerului Justiţiei, în cursul anului
2002 au funcţionat un număr de 39 de preoţi, care au slujit în 37 de capele,
biserici şi paraclise, alte 2 fiind în diferite stadii de construcţie538.
În anul 2003, în cadrul Secţiei de asistenţă religioasă din Ministerul
Justiţiei, au fost încadraţi un număr de 39 preoţi ortodocşi. S-a sfinţit capela
din penitenciarul Bacău şi au continuat lucrările la capelele din
penitenciarele Ploieşti, Gherla şi Bucureşti-Rahova. Au fost finalizate 37
capele şi biserici. In 23 decembrie 2003, cu sprijinul conducerii
Penitenciarului Bucureşti-Rahova, s-a organizat serbarea de Crăciun pentru
200 deţinuţi, îndeosebi dintre cei care nu sunt vizitaţi de familiile lor, prilej
cu care Patriarhia Română, prin Sectorul „Biserica şi Societatea”, a oferit
deţinuţilor pachete cu daruri, calendare, felicitări539.
S-a încheiat şi un Protocol cu privire la organizarea şi desfăşurarea
asistenţei religioase în unităţile subordonate Ministerului de Interne, după
mai multor întâlniri de lucru între reprezentanţi ai Patriarhiei Române şi ai
Ministerului de Interne. Sfântul Sinod, în şedinţa din 1 octombrie 1997, a
luat act de acest protocol şi şi-a dat acordul pentru semnarea acestuia540.
Începând cu 1 ianuarie 2000, pe baza Protocolului încheiat între
patriarhia Română şi Ministerul de Interne, au fost puse bazele asistenţei
religioase în unităţile Ministerului de Interne, înfiinţându-se un Serviciu de
Asistenţă Religioasă, în cadrul căruia au fost încadraţi 3 preoţi, alţi 2 preoţi
activând în două garnizoane, unde au fost ridicate capele pentru asigurarea
asistenţei religioase a personalului încadrat în această structură541.
În anul 2002, în cadrul Ministerului de Interne s-au înfiinţat încă 6
posturi de preoţi, pentru acordarea asistenţei religioase, pentru ocuparea
cărora s-au organizat concursuri în colaborare cu Patriarhia Română. La
sfârşitul acestui an, în unităţile Ministerului de Interne funcţionau un număr
de 10 preoţi militari542.
537
Ibidem, din 19 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 420.
538
nr. 1-6, p. 718.
539
540
Idem, din 1 octombrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 322.
541
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 21 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001),
nr. 1-6, p. 490.
542
Ibidem, din 6 martie2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 718.
245
Ilie Rusu
În unităţile din subordinea Ministerului de Interne (jandarmerie,

pompieri, apărare civilă), în 2004, şi-au desfăşurat activitatea 21 de preoţi
ortodocşi, în 16 capele, alte 9 fiind în construcţie. S-au făcut demersuri
pentru reconstrucţia bisericii de la Comandamentul naţional al jandarmeriei
şi pentru ridicarea unei capele la Centrul de instrucţie şi perfecţionare-
transmisiuni de la Câmpina543.
La sfârşitul anului 2005, în unităţile din subordinea Ministerului
Apărării Naţionale funcţionau 78 biserici şi capele, alte 6 fiind în diferite
stadii de amenajare, în care slujeau un număr de 73 preoţi militari. Un grup
de preoţi militari au acordat asistenţă religioasă trupelor româneşti aflate în
misiunea de menţinere a păcii în Bosnia, Kosovo, Afganistan şi Irak. In
perioada 3-6 octombrie 2005, la mănăstirea Sâmbăta de Sus s-a desfăşurat
întâlnirea anuală a preoţilor militari, în cadrul căreia s-a discutat o seamă de
probleme privind metodica activităţilor pastorale şi educative în concordanţă
cu misiunile şi specificul instituţiilor militare. In unităţile din subordinea
Ministerului Administraţiei şi Internelor (jandarmerie, pompieri şi apărare
civilă) slujeau 22 preoţi, în cele 31 biserici şi capele, alte 7 fiind în
construcţie. In penitenciare au fost finalizate şi s-a slujit în 38 de capele şi
biserici, alte 2 fiind în diferite stadii de construcţie544.
Lucrarea de asistenţă religioasă şi spirituală în unităţile militare,
penitenciare, spitale şi aşezăminte de ocrotire socială a fost asigurată în
2003 de 438 de preoţi (45 în unităţi militare şi penitenciare şi 293 în spitale
şi aşezăminte de ocrotire socială), în 282 locaşuri (biserici şi capele), alte 69
aflându-se în diferite stadii de construcţie şi amenajare, în care, preoţii
respectivi, pe lângă activitatea liturgică permanentă, s-au implicat şi în
promovarea valorilor spiritualităţii ortodoxe, accentuând aspectul misionar
şi pastoral al slujirii545.
Activitatea de asistenţă religioasă în unităţile militare, penitenciare,
spitale şi aşezăminte de ocrotire socială a fost asigurată în 2004 de un număr
de 437 de preoţi, din care 145 în unităţi militare şi penitenciare şi 292 în
spitale şi aşezăminte de ocrotire socială, derulându-se în cadrul celor 300 de
biserici şi capele în funcţiune, alte 111 aflându-se în diferite stadii de
construcţie şi amenajare546.
543
544
Ibidem, din 2 martie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 244-247.
545
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 11 februarie 2004, BOR, an CXXII (2004),
nr. 1-4, p. 437.
546
246
4.10. Activitatea editorială şi publicistică
În vederea satisfacerii nevoii de carte creştină, teologică şi

bisericească, care, în România, este foarte mare, deoarece în deceniile de
dictatură atee tiparul bisericesc nu s-a putut dezvolta, pe baza unor înţelegeri
cu Societăţile Biblice Unite, tipografia Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă a fost înzestrată cu un nou şi modern utilaj, o maşină de tipar
offset, care tipăreşte, concomitent, faţă-verso sau două culori. Această
maşină a fost amplasată într-un nou corp de clădire, construit în 1990.
Inaugurarea noii secţii a tipografiei a avut loc în ziua de 25 iulie 1991, în
prezenţa patriarhului Teoctist, care, după ce a oficiat slujba de sfinţire a noii
clădiri, a vorbit despre importanţa cărţii creştine şi a scrisului teologic în
vreme noastră, chemându-i pe ostenitorii tipografiei ca, prin munca lor, să
contribuie la împlinire nevoii de carte bisericească şi creştină atât de solicită
astăzi, mulţumindu-le, totodată, pentru realizările lor de până în prezent547.
Prin Legea nr. 103/1992 s-a acordat Cultelor religioase dreptul
exclusiv pentru producerea obiectele de cult. Sfântul Sinod a stabilit
modalitatea de aplicare a acestei legi, precum şi lista obiectelor de cult ce
revin în exclusivitate Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă şi, respectiv,
celorlalte eparhii. (este vorba de cărţi şi obiecte de cult, precum şi de
calendare şi lumânări).
Din Darea de seamă a Sectorului Editură şi Tipografie pe anul 1992
rezultă că s-a realizat peste un milion de cărţi şi broşuri: Biblia, Mica Biblie,
Noul Testament cu psalmii; cărţi de cult: Ceaslovul, Psaltirea,
Aghiazmatarul, Molitfelnicul, Acatistierul, Învăţătura de credinţă creştin
ortodoxă, Cântările Sfintei Liturghii; cărţi de rugăciuni; din scrierile
Sfinţilor Părinţi (Eusebiu de Cezareea, Chiril al Alexandriei, Macarie
Egipteanul, Boethius şi Salvianus; manuale de teologie, revistele bisericeşti,
calendare, icoane548.
Prima ediţie jubiliară a Bibliei de la Bucureşti, din 1688, numită şi
Biblia lui Şerban, tipărită în condiţii grafice deosebite la tipografia
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, cu două texte paralele – unul cu
literă chirilică şi celălalt cu literă latină – a fost lansată în noiembrie 1988,
prin grija patriarhului Teoctist, care şi-a asumat, împreună cu un grup de
specialişti, răspunderea pregătirii pentru tipar şi reeditării acestei
capodopere a literaturii româneşti. Epuizându-se repede, dată fiind cererea
mare a iubitorilor de limbă românească, dar şi tirajului redus, impus de
547
BOR, an CIX (1991), nr. 7-9, p. 63.
548
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 20 ianuarie 1992, BOR, an CXI (1002),
nr. 1-3, p.152.
247
Ilie Rusu
autorităţile comuniste, care nu îngăduiau tipărirea Bibliei în ediţii de masă,

patriarhul Teoctist a iniţiat editarea unei a doua tranşe a acestei ediţii,
căutată cu insistenţă atât în ţară, cât şi peste hotare. Tranşa a doua a ediţiei
jubiliare a Bibliei de la Bucureşti, tipărită la tipografia Institutului Biblic şi
de Misiune Ortodoxă, a fost lansată în ziua de 29 mai 1997, în aula Palatului
Patriarhiei. Tot atunci a fost lansat Pentateuhul (primele cinci cărţi ale
Vechiului testament), tradus şi comentat de arhiepiscopul Bartolomeu
Anania al Clujului, care se înscrie într-o nouă traducere românească a
Bibliei pe care şi-a propus să o realizeze înaltul ierarh şi din care a mai
apărut până acum Noul Testament în întregime. Este o ediţie revizuită, dar
în fond o traducere nouă, confruntată cu alte traduceri similare din literatura
română, dar şi din alte părţi, un text explicat cu note care îl face accesibil
cititorilor de astăzi. Cele două apariţii editoriale, a doua ediţie jubiliară a
Bibliei lui Şerban şi pentateuhul, datorat arhiepiscopului Bartolomeu
Anania, au fost anunţate publicului în cadrul unei festivităţi, ce s-a
transformat într-un veritabil simpozion, atât prin caracterul teologic al
luărilor de cuvânt, cât şi prin valoarea asistenţei, alcătuită din membri ai
Sfântului Sinod, în frunte cu patriarhul Teoctist, profesori de teologie,
filologi, lingvişti, istorici şi slavişti, specialişti în literatura veche
românească, editori de carte rară şi cunoscători ai artei tiparului, bibliofili,
precum şi preoţi, studenţi şi elevi549.
În anul 2000, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a
pregătit pentru tipar scrieri biblice, cărţi de cult, carte teologică, de
învăţătură de credinţă şi de predici, opere ale Sfinţilor Părinţi, carte de zidire
duhovnicească, reviste şi periodice religioase. La rândul ei, tipografia a
reeditat şi tipărit (imprimare policromă) unele cărţi liturgice epuizate, între
care Mineiele, Sfânta Evanghelie, Apostolul, Triodul, Penticostarul,
Octoihul mare, Molitfelnicul, Aghiazmatarul, Slujba Învierii, Slujba Te
Deum-ului.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 2001, a aprobat ca Sfânta
Scriptură, în versiunea revizuită, redactată şi comentată de arhiepiscopul
Anania al Clujului, să fie tipărită în Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, cu denumirea „Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod”. O noutate a
acestei versiuni a Sfintei Scripturi constă în faptul că textul este precedat de
o Introducere şi însoţit de note infrapaginale550.
Sfântul Sinod, în şedinţa de la 11 noiembrie 2003, a hotărât ca ediţia
jubiliară a Bibliei, aprobată de Sfântul Sinod, să devină text oficial al
549
Gh. Vasilescu, Festivitatea lansării celei de a doua tranşe a ediţiei jubiliare a Bibliei de
la Bucureşti (1688), BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 57-62.
550
248
Bisericii Ortodoxe Române, urmând să fie folosită ca atare în cărţile de cult,

manuale şi alte scrieri bisericeşti. Diortositorul (arhiepiscopul Anania)
exprimându-şi disponibilitatea de a primi în continuare sugestii şi propuneri
menite să îmbunătăţească textul551.
În anul 2002 a sporit rolul publicaţiilor bisericeşti în sprijinul
activităţii pastoral-misionare şi de pregătire a clerului prin editarea a 64 de
titluri de reviste şi publicaţii periodice bisericeşti centrale şi eparhiale, a 43
de titluri de carte teologică apărute în editura Institutului Biblic şi a 168 de
titluri apărute în cele 23 de edituri eparhiale realizate la Tipografia
Institutului Biblic şi a celor 9 tipografii eparhiale, dintre acestea, la loc de
frunte situându-se Sfânta Scriptură – ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, rod
al strădaniilor arhiepiscopului Bartolomeu Anania al Clujului, la care se
adaugă Biblia cu ilustraţii şi retipărirea Noului Testament cu Psalmii,
precum şi reeditarea Mineelor, Vecernierului, Aghiazmatarului, apoi
manuale de teologie şi cărţi de predici552.
Editura şi tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă au
realizat şi difuzat în 2003 un număr de 1.661.200 exemplare tipărite, între
care scrierile biblice: Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, în
versiunea diortosită după Septuaginta, redactată şi comentată de
arhiepiscopul Bartolomeu Anania; Sf. Evanghelie şi Mica Biblie, publicarea
într-o nouă ediţie a următoarelor cărţi de cult: Octoihul Mare, Mineiul pe
luna iulie şi Mineiul pe luna august, reimprimarea Liturghierului, publicarea
unor lucrări de referinţă din literatura patristică aparţinând Sfinţilor Ciprian
al Cartagenei, Grigorie de Nyssa şi Ioan Gură de Aur, precum şi publicarea
de carte teologică, între care Teologia Dogmatică ortodoxă (vol. I-III),
semnată de pr. prof. Dumitru Stăniloaie553.
În anul 2004, Editura şi Tipografia Institutului Biblic au pregătit şi
imprimat un număr de 1.262.802 exemplare de carte, între care scrieri
biblice (Sfânta Scriptură, Noul Testament cu Psalmii, Evangheliarul), carte
de cult (Moliftelnicul, Ceaslovul, Mineiul pe septembrie, Liturghierul în
cântare omofonă, Utrenierul), republicarea unor opere le Sfinţilor Părinţi în
colecţiile de literatură patristică, imprimarea unor cărţi de îndrumare
pastorală şi omiletică a clerului, cărţi de rugăciuni, precum şi carte
teologică554.
551
Ibidem, din 11 noiembrie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 594.
552
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 mrtie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6,
p. 708.
553
554
249
Ilie Rusu
Prin tipografia Institutului Biblic şi cele 10 tipografii eparhiale, în anul

2004, s-au tipărit peste 84 titluri de reviste şi publicaţii periodice bisericeşti,
centrale şi eparhiale, în afară de cărţile de cult şi cărţile teologice. Faţă de
anul precedent, s-au editat cu 14 periodice şi cu 47 titluri de carte teologică
mai mult, însumând 250 de titluri. La acestea se adaugă cele 4 posturi
bisericeşti de radio (Trinitas-Iaşi, Renaşterea-Cluj, Reîntregirea-Alba Iulia şi
Ortodoxia-Braşov), care constituie un amvon permanent pentru
credincioşi555.
În sprijinul activităţii misionare, pastorale şi de educaţie religioasă,
Tipografia Institutului Biblic şi cele 10 tipografii eparhiale (Iaşi, Sibiu,
Craiova, Timişoara, Suceava, Cluj, Alba-Iulia, Râmnic, Caransebeş,
Oradea) au dat la iveală în anul 2006 un număr de 111 titluri de reviste,
publicaţii periodice, almanahuri şi anuare bisericeşti centrale şi eparhiale,
parohiale, mănăstireşti şi ale instituţiilor de învăţământ teologic. De
asemenea, Tipografia Institutului Biblic a publicat 52 titluri de carte, iar la
cele 26 de edituri eparhiale au apărut circa 335 titluri de carte de cult,
teologică şi de spiritualitate, de istorie bisericească, pastorală, omiletică-
catehetică, la loc de cinste aflându-se editarea Sfintei Scripturi556.
4.11. Conservarea patrimoniului

cultural-bisericesc
Făuritoare vreme de secole a unui impresionant tezaur de valori

patrimonial- culturale, Biserica Ortodoxă Română, prin Sfântul ei Sinod, în
frunte cu patriarhul Teoctist, a vegheat permanent la păstrarea şi punerea în
lumină a comorilor de istorie, cultură şi artă bisericească răspândite pe
întreg teritoriul ţării.
La nivelul Patriarhiei Române, Sectorul Patrimoniu cultural-bisericesc
gestionează un important fond de bunuri culturale însumând peste 7.000 de
obiecte (2.366 în depozitul şi cele două colecţii muzeale de la mănăstirea
Antim şi 4.762 în centrul de ocrotire din Palatul Patriarhiei), pentru care, în
anul 2002, s-a procedat la întocmirea registrelor-inventar de tip muzeu şi s-a
început operaţiunea de evidenţă pe fişe tip în aplicarea protocolului încheiat
între Patriarhia Română şi Ministerul de Interne.
În anul 2002 s-au făcut ample lucrări de restaurare la clădirile
Reşedinţei patriarhale, ale Palatului Patriarhiei, şi ale stăreţiei de la
555
556
Lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti pe anul 2007, în BOR, an CXXV (2007), nr. 1-
6, p. 156.
250
mănăstirea Antim. Şi în ce priveşte restaurarea monumentelor istorice

bisericeşti din ţară, cum rezultă din datele transmise de Centrele eparhiale,
s-au desfăşurat lucrări de reconstrucţie şi consolidare, din categoria reparaţii
capitale, la un număr de 127 obiecte (45 – în mediu urban şi 82 în mediu
rural), iar alte lucrări de restaurare la 334 sfinte locaşuri (75 în mediul urban
şi 252 în mediul rural), valoarea totală, cunoscută la nivelul eparhiilor, a
fondurilor cheltuite pentru restaurarea monumentelor istorice bisericeşti
ridicându-se, în 2002, la 68.808.000.000 lei, din care 22.458.678.000 lei
alocaţi de Ministerul Culturii şi Cultelor, 16.631.750.000 lei din
contribuţiile benevole ale credincioşilor, iar 12.276.519.000 lei din
sponsorizări şi din alte surse.
În ce priveşte personalul de specialitate din domeniul patrimoniului
bisericesc, la cele 317 unităţi de profil (275 muzee şi colecţii muzeale şi 42
centre de ocrotire) au activat peste 600 angajaţi, a căror pregătire s-a realizat
prin cursuri anuale de îndrumare, reluate din 1999.
S-a evidenţiat şi preocupările pentru punerea în valoare a
patrimoniului cultural bisericesc, prin manifestări ştiinţifice: sesiuni de
comunicări ştiinţifice, concursuri de creaţie, simpozioane ştiinţifice, etc. La
acestea se adaugă activităţi editoriale în domeniul valorificării patrimoniului
cultural-naţional bisericesc, prin tipărirea unor volume de studii şi cercetări
de istorie şi cultură bisericească, lucrări de sinteză, studii publicate în
revistele bisericeşti şi în presă, emisiuni TV şi Radio etc.557.
Sfântul Sinod, la 3 noiembrie 2004, a luat act de Protocolul de
colaborare în domeniul protejării patrimoniului cultural naţional bisericesc,
încheiat la 30 august 2004, între Patriarhia Română – Comisia de Pictură
Bisericească şi Ministerul Culturii şi Cultelor – Comisia Naţională a
Monumentelor Istorice558.
4.12. Reînfiinţarea şi înfiinţarea

de mănăstiri şi schituri
Potrivit prevederilor Statutului Bisericii Ortodoxe Române şi ale

Regulamentului pentru organizarea vieţii monahale, înfiinţarea şi
reînfiinţarea de mănăstiri, precum şi transformarea unor schituri în
mănăstiri, intră în competenţa Sfântului Sinod. Ca urmare, începând cu anul
1990, Sfântul Sinod a procedat la reînfiinţarea unor vechi mănăstiri,
557
Şedinţa, Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-
6, p. 723-724.
558
Şedinţa Sfântului Sinod din 3 noiembrie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 238-239.
251
Ilie Rusu
desfiinţate în mod abuziv de regimul comunist, precum şi la înfiinţarea de

mănăstiri noi, ca şi la transformarea unor schituri în mănăstiri, potrivit cu
solicitările primite de la eparhii.
Astfel, Sfântul Sinod, în şedinţa din 7-8 aprilie 1990, la solicitarea
Arhiepiscopiei Iaşilor, a aprobat reînfiinţarea următoarelor mănăstiri în
această eparhie: Agafton, jud. Botoşani (călugăriţe), Cozancea, jud.
Botoşani (călugări), Războieni, jud. Neamţ (călugăriţe), Voroneţ, jud.
Suceava (călugăriţe), Humor, jud. Suceava (călugăriţe). Totodată, Sfântul
Sinod a aprobat transformarea schitului Durău, jud. Neamţ, în mănăstire de
călugări şi a Schitului Rarău, jud. Suceava, în mănăstire de călugări. La
solicitarea Episcopiei Buzăului, Sfântul Sinod a aprobat înfiinţarea
mănăstirilor: Brebu, jud. Buzău (călugăriţe), Podul Bulgarului, jud. Buzău
(călugăriţe), Poiana Mărului, jud. Vrancea (călugăriţe), Vărzăreşti, jud.
Vrancea (călugări), Coteşti, jud. Vrancea (călugăriţe), precum şi
reînfiinţarea şi transformarea următoarelor schituri în mănăstiri: Găvanul,
jud. Buzău (călugăriţe), Lepşa, jud. Vrancea (călugăriţe), Valea Neagră jud.
Vrancea (călugăriţe), Muşinoaiele, jud. Vrancea (călugări, Dălhăuţi, jud.
Vrancea (călugăriţe). La solicitarea Episcopiei Romanului şi Huşilor s-a
aprobat reînfiinţarea schitului Măgura Ocnei, jud. Bacău şi transformarea lui
în mănăstire de călugăriţe; reînfiinţarea schitului Runc, jud. Bacău şi
transformarea lui în mănăstire de călugări, precum şi transformarea
Complexului muzeistic din fosta mănăstire Bogdana, jud. Bacău, în
mănăstire de călugăriţe. La solicitarea Arhiepiscopiei Sibiului s-a aprobat
înfiinţarea mănăstirii „Schimbarea la Faţă” în incinta Leagănului de copii
din strada Alexandru Sahia, municipiul Sibiu, cu destinaţia pentru
călugări559.
În şedinţa sa din 24-25 iulie 1990, Sfântul Sinod a aprobat, la
solicitarea Arhiepiscopiei Timişoarei, reînfiinţarea mănăstirilor Săracă,
pentru călugări, Sfântul Ilie de la Izvor Vasiova, pentru călugări şi Izvorul
Miron Româneşti, pentru călugări; la solicitarea Episcopiei Buzăului, a
aprobat reînfiinţarea mănăstirii Vărzăreşti, jud. Vrancea, pentru călugări, iar
la solicitarea Episcopiei Dunării de Jos, a aprobat reînfiinţarea mănăstirilor
Gologanu, jud. Galaţi, pentru călugări şi Măxineni, jud. Brăila, pentru
călugări560.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 septembrie 1990, a aprobat
reînfiinţarea şi înfiinţarea următoarelor mănăstiri: la solicitarea Episcopiei
Argeşului a aprobat reînfiinţarea mănăstirii „Negru-Vodă” din Câmpulung,
jud. Argeş, cu destinaţie pentru călugări; la solicitarea Arhiepiscopiei
559
Ibidem, din 7-8 iunie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 154-155.
560
Ibidem, din 24-25 iulie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 166.
252
Craiovei a aprobat reînfiinţarea şi reconstrucţia mănăstirii „Izvorul

Tămăduirii” – Maglavit, jud. Dolj, cu destinaţie pentru călugări; la
solicitarea Arhiepiscopiei Sibiului a aprobat reînfiinţarea şi reconstruirea
mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” – Dejani, jud. Braşov, cu
destinaţi pentru călugări; la solicitarea Arhiepiscopiei Tomisului a aprobat
reînfiinţarea mănăstirii Drevent, jud. Constanţa, pentru călugări; la
solicitarea Episcopiei Maramureşului a aprobat reînfiinţarea mănăstirilor:
Moisei, jud. Maramureş, pentru călugări, Dragomireşti, jud. Maramureş,
pentru călugări, Bixad, jud. Satu Mare, pentru călugări561.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 30 octombrie 1990, la solicitarea
Arhiepiscopiei Iaşilor, a aprobat reînfiinţarea mănăstirii Tazlău, jud. Neamţ,
pentru călugări562.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 25 ianuarie
1991, a aprobat reînfiinţarea şi înfiinţarea următoarelor mănăstiri: Trei
Ierarhi şi Golia din Iaşi, ambele pentru monahi (Arhiepiscopia Iaşilor);
Vodiţa şi Strehaia, jud. Mehedinţi şi Bucovăţ, jud. Dolj, toate pentru
monahi, precum şi Sf. Ana – Orşova, jud. Mehedinţi, pentru călugăriţe
(Arhiepiscopia Craiovei); Cotmeana, Bascoavele şi Glavacioc, jud. Argeş,
toate pentru monahi şi Nanov, jud. Teleorman, pentru călugăriţe (Episcopia
Argeşului); Sărăcineşti şi Mamu, jud. Vâlcea, ambele pentru călugăriţe
(Episcopia Râmnicului)563.
În şedinţa din 9-10 mai 1991, la solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod
a aprobat reînfiinţarea unor mănăstiri şi transformarea unor schituri în
mănăstiri, după cum urmează: Galata din Iaşi, pentru călugăriţe, Hadâmbu şi
Bârnova, jud. Iaşi, ambele pentru călugări, Dobrovăţ, jud. Iaşi, pentru
călugăriţe, Coşula şi Popăuţi, jud. Botoşani, ambele pentru călugări, „Eroii
Neamului”, jud. Botoşani, pentru călugăriţe, precum şi transformarea
următoarelor schituri în mănăstiri: Hlincea şi Lacuri, jud. Iaşi, ambele
pentru călugări, Vorona, jud. Botoşani, pentru călugări, Almaş, Bisericani,
Nechit, Pângăraţi, Tacău, jud. Neamţ, toate pentru călugări (Arhiepiscopia
Iaşilor); Rogoz, jud. Vrancea, pentru călugăriţe şi transformarea
următoarelor schituri în mănăstiri: Trotuşanu, jud. Vrancea, pentru călugări,
Brazi şi Recea, jud. Vrancea, ambele pentru călugăriţe şi Cârnu, jud. Buzău,
pentru călugări (Episcopia Buzăului); Grăjdeni, jud. Vaslui pentru călugări
şi transformarea schitului Savu, jud. Bacău, în mănăstire pentru călugări
(Episcopia Romanului şi Huşilor); Adam, jud. Galaţi, pentru călugări şi
transformarea schitului Buciumeni, jud. Galaţi în mănăstire de călugăriţe
561
Ibidem, din 28 septembrie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 197-198.
562
Ibidem, din 30 octombrie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 213.
563
Ibidem, din 25 ianuarie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 179-180.
253
Ilie Rusu
(Episcopia Dunării de Jos); „Sfânta Troiţă” din Feleac, jud. Cluj, pentru
călugări, „Înălţarea Sfintei Cruci” din Căşiel-Strâmbu, jud. Cluj, pentru
călugăriţe şi Nuşeni, jud. Bistriţa-Năsăud, pentru călugări (Arhiepiscopia
Clujului); transformarea schiturilor Văleni şi Robaia, jud. Argeş şi Trivale
din Piteşti în mănăstiri de călugări (Episcopia Argeşului)564.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 septembrie 1991, la solicitarea unor
eparhii, a aprobat reînfiinţarea unor mănăstiri şi transformarea unor schituri
în mănăstiri, după cum urmează: transformarea în mănăstiri a schiturilor
Crasna, jud. Dolj, pentru călugări, Strâmba şi Logreşti, jud. Gorj, pentru
călugăriţe, Topolniţa, jud. Mehedinţi, pentru călugări (Arhiepiscopia
Craiovei), şi reînfiinţarea mănăstirilor Ciolpani şi „Sfântul Nicolae” –
Parincea, jud. Bacău, ambele pentru călugăriţe (Episcopia Romanului şi
Huşilor)565.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 18 decembrie 1991, a aprobat
transformarea schitului Saon, comuna Niculiţel, jud. Tulcea, în mănăstire de
călugăriţe (Arhiepiscopia Tomisului), reînfiinţarea mănăstirii de călugări
Crişan, jud. Hunedoara (Episcopia Aradului), transformarea mănăstirii de
călugăriţe Poiana Mărului, jud. Vrancea, în mănăstire de călugări (Episcopia
Buzăului), transformarea metocului Cheia, jud. Prahova şi a paraclisului
Plumbuita din Bucureşti în mănăstiri de călugări, reînfiinţarea mănăstirilor
de călugări Balaciu, jud. Ialomiţa şi Comana, jud. Giurgiu şi înfiinţarea
mănăstirii de călugări „Radu Negru”, comuna Modelu, jud. Călăraşi
(Arhiepiscopia Bucureştilor)566.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 24 ianuarie
1992, a aprobat reînfiinţarea mănăstirilor: Sadova şi Dealu Mare, jud. Gorj,
ambele pentru călugări, precum şi înfiinţarea schitului Popânzăleşti, jud.
Dolj, pentru călugări (Arhiepiscopia Craiovei); transformarea în mănăstiri a
schiturilor: Slănic, Ciocanul şi Cetăţuia, jud. Argeş, Bunea şi Peştera
Ialomicioarei, jud. Dâmboviţa, toate pentru călugări (Arhiepiscopia
Târgoviştei)567.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 20 iunie
1992, a aprobat înfiinţarea mănăstirii de călugăriţe „Christiana” din
Bucureşti (Arhiepiscopia Bucureştilor), transformarea în mănăstiri de
călugări a schiturilor Jitianu, jud. Dolj şi Gura Motrului, jud. Mehedinţi
(Arhiepiscopia Craiovei), reînfiinţarea mănăstirii de călugăriţe Teodoreni
din Suceava (Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor), transformarea în
564
Ibidem, din 9 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 193-196.
565
Ibidem, din 4 septembrie 1991, BOR, an CIX (1991), nr.10-12, p. 259.
566
Ibidem, din 18 decembri 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 271-22.
567
Ibidem, din 24 ianuarie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 201.
254
mănăstire de călugăriţe a schiturilor de călugări Moreni şi Bujoreni, jud.

Vaslui (Episcopia Romanului şi Huşilor), înfiinţarea mănăstirii de călugăriţe
„Sf. Cuvioasă Paraschiva” din Oradea şi a mănăstirii de călugări „Sf.
Apostoli Petru şi Pavel” din Stâna din Vale, jud. Bihor (Episcopia
Oradiei)568.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 24 septembrie
1992, a aprobat înfiinţarea următoarelor mănăstiri: mănăstirea de călugăriţe
cu hramurile „Sf. Mucenic Gheorghe” şi „Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla”
din municipiul Iaşi şi a mănăstirii de călugări cu hramurile „Schimbarea la
Faţă” şi „Dreptcredinciosul Ştefan cel Mare şi Sfânt” de pe muntele
Ceahlău, jud. Neamţ (Arhiepiscopia Iaşilor); transformarea schitului de
călugări Cămârzan, jud. Suceava, în mănăstire de călugăriţe (Arhiepiscopia
Sucevei şi Rădăuţilor)569.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 ianuarie 1993, a aprobat, la solicitarea
Arhiepiscopiei Sibiului, reînfiinţarea şi înfiinţarea următoarelor aşezăminte
monahale: reînfiinţarea mănăstirii „Sf. Apostol Andrei” din comuna
Berivoi, jud. Braşov, pentru călugări; a mănăstirii „Sf. Apostoli Petru şi
Pavel” din Curtişoarea-Avrig, jud. Sibiu, pentru călugări; a mănăstirii „Sf.
Gheorghe” şi „Adormirea Maicii Domnului” din Gura Văii, jud. Braşov,
pentru călugăriţe570.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 6 iulie 1993, a aprobat înfiinţarea şi
reînfiinţarea următoarelor mănăstiri: reînfiinţarea mănăstirii de călugăriţe cu
hramul „Naşterea Maicii Domnului”, jud. Braşov (Arhiepiscopia Sibiului),
înfiinţarea mănăstirii de călugări „Sf. Voievozi” din Slătioara, jud. Suceava
(Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor), transformarea schitului Dobric, jud.
Bistriţa-Năsăud, în mănăstire de călugăriţe (Arhiepiscopia Clujului),
transformarea schitului Mălineşti, jud. Vaslui, în mănăstire de călugări şi
înfiinţarea mănăstirii cu hramul „Sf. Voievod Ştefan cel Mare” în
localitatea Codăeşti, jud. Vaslui (Episcopia Romanului şi Huşilor),
înfiinţarea mănăstirii de călugări Strâmba, jud. Sălaj (Episcopia Oradiei)571.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 5 octombrie 1993, a aprobat
transformarea următoarelor schituri în mănăstiri: Bucium, Iaşi, pentru
călugări, Brădiceni, jud. Iaşi, pentru călugări, Tărâţa, jud. Iaşi, pentru
călugări, Stavnic, jud. Iaşi, pentru călugări, Boureni, jud. Iaşi, pentru
călugări, Vlădiceni, jud. Iaşi, pentru călugări, Rediu-Mitropolie, jud. Iaşi,
pentru călugări; înfiinţarea mănăstirilor: Codrii Paşcanilor, jud. Iaşi, pentru
568
Ibidem, din 20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 177-178.
569
Ibidem, din 24 septembrie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 11-12, p. 192-193.
570
Ibidem, din 19 ianuarie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 116-117.
571
Ibidem, din 6 iulie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 202.
255
Ilie Rusu
călugăriţe, mănăstirea „Tuturor Sfinţilor”, paraclisul Catedralei

mitropolitane din Iaşi, pentru călugări, „Sfântul Ioan de la Neamţ-
Hozevitul” paraclisul Seminarului teologic liceal Neamţ, pentru călugări,
reactivarea mănăstirilor: „Sf. Cuv. Paraschiva” – Catedrala mitropolitană
Iaşi, pentru călugări, Miclăuşeni, jud. Iaşi, pentru călugăriţe, Dagâţa, jud.
Iaşi, pentru călugări, „Sf. Atanasie şi Chiril”, Podgoria Copou, jud. Iaşi,
pentru călugări, „Sf. Gheorghe” – Catedrala veche din Iaşi, pentru
călugăriţe, Popriceni, jud. Iaşi, pentru călugări, Horaiţa, jud. Neamţ, pentru
călugări, Tazlău, jud. Neamţ, pentru călugări, „Schimbarea la Faţă”,
Ceahlău, jud. Neamţ, pentru călugări, Poiana Teiului, Petru Vodă, jud.
Neamţ, pentru călugări, Gorovei, jud. Botoşani, pentru călugări, Zosim, jud.
Botoşani, pentru călugări, Balş, jud. Botoşani, pentru călugări
(Arhiepiscopia Iaşilor); reactivarea mănăstirii Predeal, jud. Braşov, pentru
călugăriţe (Arhiepiscopia Sibiului), înfiinţarea mănăstirii „Sf. Apostoli” în
localitatea Rebra-Parva, jud. Bistriţa-Năsăud, pentru călugări (Arhiepiscopia
Clujului); reînfiinţarea mănăstirilor „Adormirea Maicii Domnului”,
localitatea Bălan, jud. Sălaj, pentru călugări şi „Sf. Voievozi”, localitatea
Voievozi, jud. Bihor, pentru călugăriţe (Episcopia Oradiei)572.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 12 ianuarie 1994, a aprobat înfiinţarea de
noi mănăstiri: reactivarea mănăstirii „Sf. Arhangheli” din municipiul Galaţi,
pentru călugări (Episcopia Dunării de Jos), reînfiinţarea mănăstirilor:
„Acoperământul Maicii Domnului”- Boiereni, jud. Maramureş, pentru
călugări, „Sf. Ilie Prorocul”- Coroieni, jud. Maramureş, pentru călugări,
„Izvorul Tămăduirii”, jud. Satu Mare, pentru călugări, „Sf. Ioan
Botezătorul” – Scărişoara Nouă, jud. Satu Mare, pentru călugări, „Învierea
Domnului” – Habra-Groşi, jud. Jud. Maramureş, pentru călugări, „Sf.
Treime” – Suciu de Sus, jud. Maramureş, pentru călugăriţe, „Naşterea
Domnului” – Văleni, jud. Maramureş, pentru călugăriţe, „Soborul Sfinţilor
Apostoli” – Bârsana, jud. Maramureş, pentru călugăriţe, „Înălţarea Sfintei
Cruci” – Dumbrava, jud. Maramureş, pentru călugări, „Maica Domnului –
Portăriţa”, Prilog, jud. Satu Mare, pentru călugări, „Sf. Iosif Mărturisitorul”
– Săpânţa, jud. Maramureş, pentru călugări (Episcopia Maramureşului şi
Sătmarului)573.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 22 martie
1994, a aprobat reînfiinţarea mănăstirii „Naşterea Maicii Domnului” din
comuna Piatra Fântânele, jud. Bistriţa-Năsăud, pentru călugări
(Arhiepiscopia Clujului), transformarea schitului de călugări Buluc, jud.
Vrancea, în mănăstire de călugăriţe, a schitului Tarniţa, jud. Vrancea, în
572
Ibidem, din 5 octombrie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 10-12, p. 197-199.
573
256
mănăstire, păstrându-şi destinaţia pentru călugăriţe, reînfiinţarea schitului

„Sf. Ioan” Panciu, jud. Vrancea şi transformarea acestuia în mănăstire
pentru călugăriţe (Episcopia Buzăului)574.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 iulie 1994,
a aprobat înfiinţarea mănăstirilor: Aninoasa, jud. Argeş, pentru călugări
(Episcopia Argeşului); „Buna Vestire”, lângă Şimleul Silvanei, jud. Sălaj,
pentru călugăriţe (Episcopia Oradiei); „Sfânta Treime” sin Soporul de
Câmpie, jud. Cluj, pentru călugări, „Naşterea Maicii Domnului”, din
localitatea Cincea, jud. Cluj, pentru călugăriţe, „Izvorul Tămăduirii”, jud.
Bistriţa-Năsăud, pentru călugărite (Arhiepiscopia Clujului); transformarea
schitului „Peşterea Sfântului Andrei”, jud. Constanţa, în mănăstire de
călugări (Arhiepiscopia Tomisului)575.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 8 decembrie
1994, a aprobat înfiinţarea mănăstirilor: „Sfânta Treime” din oraşul Sadu,
jud. Gorj, pentru călugări, „Sf. Ioan” – Cămărăşescu, lângă Tg. Cărbuneşti,
jud. Gorj, pentru călugăriţe (Arhiepiscopia Craiovei); „Acoperământul
Maicii Domnului”, localitatea Floreşti, jud. Cluj şi reactivarea mănăstirii
„Buna vestire”, lângă Sângeorz-Băi, jud. Bistriţa-Năsăud, ambele pentru
călugăriţe (Arhiepiscopia Clujului); transformarea schitului Stirigii, comuna
Zemeş, jud. Bacău, în mănăstire pentru călugări (Episcopia Romanului şi
Huşilor); înfiinţarea mănăstirilor „Sf. Prooroc Ilie” din localitatea Aref, jud.
Argeş şi „Sf. Ioan” – Antoneşti, comuna Corbeni, jud. Argeş, ambele pentru
călugări (Episcopia Argeşului)576.
1995, a aprobat înfiinţarea mănăstirilor „Sf. Prooroc Ilie” – Mărcunea-
Plavişeviţa, jud. Mehedinţi, pentru călugări (Arhiepiscopia Craiovei), „Cota
1000 Moroieni”, jud. Dâmboviţa, pentru călugări, Stelea din Târgovişte şi
Bâldana, judeţul Dâmboviţa, pentru călugări şi reînfiinţarea mănăstirii
Nucet, jud. Dâmboviţa, pentru călugăriţe (Arhiepiscopia Târgovişte),
înfiinţarea mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou de la Partoş” în incinta Reşedinţei
eparhiale şi Seminarului teologic liceal Caransebeş, pentru călugări
(Episcopia Caransebeşului), precum şi înfiinţarea mănăstirii
„Acoperământul maicii Domnului”, localitatea Dridu, jud. Ialomiţa, pentru
călugăriţe (Episcopia Slobouiei şi Călăraşilor)577.
574
Ibidem, din 22 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 272-273.
575
Ibidem, din 13 iulie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 346-347.
576
577
Ibidem, din 6 februarie 1995, BOR, an CXIII (1995), nr. 1-6, p. 310-311.
257
Ilie Rusu

1996, a aprobat înfiinţarea mănăstirii Pietroasa, jud. Timiş, pentru călugări
şi a unei mănăstiri pentru călugări lângă localitatea Iersnic-Cladova, jud.
Timiş (Arhiepiscopia Timişoarei); înfiinţarea mănăstirii „Corbii din Piatra”,,
jud. Argeş, pentru călugări (Episcopia Argeşului)578.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 3 iulie 1996,
a aprobat reînfiinţarea mănăstirii „Înălţarea Sf. Cruci” din localitatea Cebza,
protoieria Deta, jud. Timiş, pentru călugări (Arhiepiscopia Timişoarei);
transformarea schitului de călugări „Schimbarea la faţă”, jud. Vaslui, în
mănăstire (Episcopia Romanului); reînfiinţarea mănăstirii Râncănciov, jud.
Argeş, pentru călugări (Episcopia Argeşului); înfiinţarea mănăstirii cu
hramul „Sfântul Pantelimon” din localitatea Lacu Sărat, jud. Brăila, pentru
călugăriţe (Episcopia Dunării de Jos)579.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 23 octombrie
1996, a aprobat reînfiinţarea schitului Sucmezeu, din localitatea Corbasca,
satul Pogleţ, jud. Bacău şi ridicarea la rangul de mănăstire, cu denumirea de
mănăstirea Pogleţ, pentru călugări (Episcopia Romanului); reînfiinţarea
mănăstirii Dimitrie Cantemir, jud. Vaslui, pentru călugări (Episcopia
Huşilor)580.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 februarie 1997, la solicitarea unor
eparhii, a aprobat înfiinţarea mănăstirii „Naşterea Sf. Ioan Botezătorul” din
satul Cărpiniş, jud. Gorj, pentru călugăriţe (Arhiepiscopia Craiovei);
mănăstirii „Ioan Valahul” din localitatea Bichigiu, jud. Bistriţa-Năsăud,
pentru călugări (Arhiepiscopia Clujului); reînfiinţarea mănăstirii „Sf.
Nicolae” din localitatea Cârlomăneşti, jud. Galaţi, pentru călugări
(Episcopia Dunării de Jos); înfiinţarea mănăstirii „Sf. Maria” din localitatea
Rus, jud. Sălaj, pentru călugări (Episcopia Oradiei); înfiinţarea mănăstirii
„Naşterea Maicii Domnului” din localitatea Lăpuşul românesc, jud.
Maramureş, pentru călugăriţe şi a mănăstirii „Acoperământul Maicii
Domnului” din comuna Potău, jud. Satu Mare, pentru călugăriţe (Episcopia
Maramureşului şi Sătmarului)581.
La solicitarea Episcopiei Romanului, Sfântul Sinod, în şedinţa din 1
octombrie 1997, a aprobat înfiinţarea mănăstirii „Sf. Cuvios Antipa de la
Calapodeşti”, în localitatea Calapodeşti, jud. Bacău, pentru călugări582.
578
Ibidem, din 13 februarie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 1-6, p. 365.
579
Ibidem, din 3 iulie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 722-723.
580
Ibidem, din 23 octombrie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 440-441.
581
582
258
La solicitarea Episcopiei Argeşului, Sfântul Sinod, în şedinţa din 10

decembrie 1997, a aprobat reînfiinţarea mănăstirii „Valea Mănăstirii” din
comuna Tiţeşti, jud. Argeş, pentru monahi583.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 1998, la solicitarea unor
eparhii, a aprobat transformarea schitului Buciumeni-Fălticeni, jud.
Suceava, în mănăstire pentru călugări (Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor);
înfiinţarea mănăstirii Ioaniceşti, comuna Poienari, jud. Argeş, pentru
călugări, reînfiinţarea mănăstirii Vieroşi, jud. Argeş, pentru călugări
(Episcopia Argeşului şi Muscelului); înfiinţarea mănăstirii „Sf. Ioan
Botezătorul” din comuna Brânceni, jud. Teleorman, pentru călugări
(Episcopia Alexandriei şi Teleormanului)584.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 iunie 1998,
a aprobat transformarea schitului „Sfânta treime” din localitatea Ştubieni,
jud. Botoşani, în mănăstire pentru călugări (Arhiepiscopia Iaşilor);
înfiinţarea mănăstirii Episcopia Bihor, cu hramul „Buna Vestire” din
municipiul Oradea, pentru călugăriţe (Episcopia Oradiei); înfiinţarea
mănăstirii cu hramul „Sfânta Treime” în comuna Drăgăşani-Vlaşca, jud.
Teleorman, pentru călugări (Episcopia Alexandriei şi Teleormanului585.
La solicitarea Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, Sfântul Sinod, în
şedinţa din 15 iulie 1998, a aprobat înfiinţarea mănăstirii „Sf. Voievozi” din
Slobozia, pentru călugări586.
La solicitarea Episcopiei Huşilor, Sfântul Sinod, în şedinţa din 28
august 1998, a aprobat schimbarea destinaţiei mănăstirii Bujoreni, jud.
Vaslui, din mănăstire de călugăriţe în mănăstire de călugări587.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 decembrie
1998, a aprobat transformarea schitului de călugăriţe „Adormirea Maicii
Domnului” – Feteşti, jud. Suceava, în mănăstire cu aceeaşi destinaţie
(Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor); reînfiinţarea mănăstirii „Schimbarea
la Faţă” de la Cheile Turzii, jud., Cluj, cu destinaţie pentru călugări
(Arhiepiscopia Clujului); înfiinţarea mănăstirii „Martirii Neamului”,
localitatea Muncel, comuna Baia de Arieş, jud. Alba, pentru călugăriţe, a
mănăstirilor „Naşterea Maicii Domnului”, localitatea Recea, comuna
Ungheni, jud. Mureş, pentru călugăriţe şi „Naşterea Maicii Domnului”,
localitatea Şugag, jud. Alba, pentru călugăriţe, precum şi reactivarea
mănăstirii „Înălţarea Sfintei Cruci” cin comuna Lupşa, jud. Alba, pentru
583
Ibidem, din 10 decembrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 352.
584
Ibidem, din 19 februarie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 400-401.
585
Ibidem, din 4 iunie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 440.
586
587
Ibidem, din 28 august 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 421.
259
Ilie Rusu
călugăriţe (Arhiepiscopia Alba Iuliei); înfiinţarea mănăstirii „Sf.

Pantelimon”, localitatea Siliştea-Gumeşti, jud. Teleorman, pentru călugări,
şi schimbarea destinaţiei mănăstirii de călugări „Sf. Treime”, localitatea
Drăgăneşti-Vlaşca, jud. Teleorman, în mănăstire pentru călugăriţe
(Episcopia Alexandriei şi Teleormanului)588.
1999, a aprobat înfiinţarea mănăstirii „Sf. Ierarh Spiridon”, localitatea
Strâmba, jud. Bistriţa-Năsăud, pentru călugăriţe (Arhiepiscopia Clujului);
înfiinţarea mănăstirii Ioneşti, comuna Buzoieşti, jud. Argeş, pentru
călugări, şi schimbarea destinaţiei mănăstirii de călugăriţe Aninoasa, jud.
Argeş, în mănăstire de călugări (Episcopia Argeşului şi Muscelului)589.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 16 iunie 1999, la solicitarea unor eparhii,
a aprobat înfiinţarea mănăstirii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, localitatea
Bunea Mică, jud. Timiş, pentru călugări (Arhiepiscopia Timişoarei); şi a
mănăstirii „Sf. Voievod Ştefan cel Mare”, localitatea Slănic Moldova, jud.
Bacău, pentru călugăriţe (Episcopia Romanului)590.
2000, a aprobat transformarea schitului „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”
din localitatea Micleşti, jud. Vaslui, în mănăstire de călugări, şi schimbarea
destinaţiei mănăstirii „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, localitatea Codăeşti, jud.
Vaslui, din mănăstire de călugări în mănăstire de călugăriţe (Episcopia
Huşilor); transformarea schitului de călugări Feredeu, din localitatea Şiria,
jud. Arad, în mănăstire. (Episcopia Aradului)591.
La solicitarea unor eparhii, Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 iunie 2000,
a aprobat transformarea schitului de călugări Sângeap, localitatea Scobinţi,
jud. Iaşi, în mănăstire (Arhiepiscopia Iaşilor); transformarea în mănăstire a
schitului de călugări „Sf. Apostoli Petru şi Pavel”, localitatea Botuş, şi a
schitului de călugări „Sf. Pantelimon”, localitatea Mestecăniş, ambele din
jud. Suceava, înfiinţarea mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului”,
localitatea Dorna-Arini, jud. Suceava, pentru călugăriţe (Arhiepiscopia
Sucevei şi Rădăuţilor); înfiinţarea mănăstirii „Sf. Ilie şi Sf. Lazăr”,
localitatea Cristorel, comuna Aşchileul Mare, jud. Cluj, pentru călugăriţe,
transformarea schitului de monahi „Schimbarea la Faţă”, localitatea Ilva
Mare, jud. Bistriţa-Năsăud, în mănăstire de călugăriţe (Arhiepiscopia
Clujului); înfiinţarea mănăstirii Ţeţu, localitatea Şugag, jud. Alba, pentru
588
Ibidem, din 15 decembrie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 429.
589
590
Ibidem, din 16 iunie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 391.
591
Ibidem, din 23 februarie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 398.
260
călugăriţe, transformarea mănăstirii de călugăriţe „Adormirea Maicii

Domnului”, localitatea Sebeş, jud. Alba, în mănăstire de călugări
(Arhiepiscopia Alba Iuliei); înfiinţarea mănăstirii „Înălţarea Sf. Cruci”,
localitatea Ţicloani, jud. Vaslui, pentru călugări (Episcopia Huşilor);
transformarea în mănăstire a schitului de călugări din localitatea Brebu-
Soceni, şi a schitului de călugări din localitatea Almaj-Putna, ambele din
jud. Caraş-Severin (Episcopia Caransebeşului);înfiinţarea mănăstirii de
călugăriţe „Sf. Treime”, localitatea Libertatea, jud. Călăraşi şi a mănăstirii
de călugăriţe Plătăreşti, jud. Călăraşi (Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor)592.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 octombrie 2000, a hotărât ca înfiinţarea şi
desfiinţarea mănăstirilor, schimbarea destinaţiei acestora şi ridicarea
schiturilor la rang de mănăstire să fie trecută în competenţa Sinoadelor
mitropolitane, care cunosc mai bine realităţile vieţii monahale locale593.
În 2002, viaţa monahală s-a desfăşurat în cele 562 aşezăminte monahale,
cu 8.029 călugări şi călugăriţe, potrivit perceptelor vieţii monahale.
Călugării şi călugăriţele s-au străduit să-şi redobândească terenurile agricole
şi forestiere şi imobilele care le-au fost luate în perioada totalitaristă.
Pregătirea teologică a personalului monahal s-a făcut în cele 7 seminarii
teologice monahale existente, precum şi în facultăţile de teologie,
asigurându-li-se prin activitatea zilnică din mănăstiri, deprinderea şi
exercitarea de îndeletniciri practice. De subliniat şi rolul cultural, instructiv-
educativ al mănăstirilor şi preocuparea acestora în valorificarea
patrimoniului cultural-naţional religios, prin existenţa şi funcţionarea a 147
de colecţii de artă bisericească în incinta acestora594.
În anul 2003, viaţa monahală a cunoscut un curs ascendent în ce priveşte
numărul aşezămintelor monahale, care a ajuns la un total de 574: 392
mănăstiri (214 călugări şi 178 călugăriţe) şi 177 schituri (129 călugări şi 48
călugăriţe) şi 5 metocuri, în care trăiesc în rugăciune, muncă şi studiu,
potrivit regulilor monahale tradiţionale şi sfintelor canoane, un număr de
7.631 vieţuitori (2.748 călugări şi 4. 883 călugăriţe), dintre care 681 cu
studii teologice universitare şi postuniversitare, 466 cu studii teologice
preuniversitare, 3.640 cu alte studii, alţii continuând pregătirea teologică în
cele şase seminarii teologice monahale, la facultăţile de teologice sau la alte
instituţii de învăţământ superior595.
592
Ibidem, din 13 iunie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 304-306.
593
Ibidem, din 4 octombrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 450 şi 503.
594
nr. 1-6, p. 709.
595
261
Ilie Rusu
Referitor la viaţa monahală, în 2004 statistica arată: 589 aşezăminte

monahale, din care 386 mănăstiri (212 de călugări şi 174 de călugăriţe), 194
schituri (136 călugări şi 58 călugăriţe) şi 9 metocuri, în care vieţuiesc un
număr de 8.090 monahi (2.866 călugări şi 5.224 călugăriţe)596.
În anul 2006 au funcţionat 631 aşezăminte monahale (434 mănăstiri,
190 schituri şi 7 metocuri), cu un total de 8. 059 de vieţuitori (5. 143
călugăriţe şi 2. 916 călugări). Dintre aceştia, 20 erau doctori în teologie, 18
absolvenţi ai cursurilor de doctorat, 45 de masterat, 665 licenţiaţi în
teologie, 657 absolvenţi de seminar, 499 în curs de şcolarizare, alţi 3.860
fiind absolvenţi ai altor instituţii de învăţământ universitar597.
4.13. Canonizări de sfinţi
Canonizarea sfinţilor este un act de o deosebită importanţă în viaţa

unei Biserici autocefale. Prin canonizare de sfinţi o Biserică autocefală îşi
exprimă independenţa sa faţă de celelalte Biserici Ortodoxe surori şi, în
acelaşi timp, solidaritatea şi unitatea cu acestea, fiindcă sfinţii canonizaţi
într-o Biserică autocefală sunt recunoscuţi ca atare şi în celelalte Biserici
Ortodoxe. Prin canonizare, alături de sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir şi de
hirotonirea propriilor ei ierarhi, incluzând chiar pe întâistătătorul ei, o
Biserică îşi exercită, aşadar, atributul autocefaliei sale. Lucrul acesta s-a
întâmplat şi în Biserica Ortodoxă Română, devenită autocefală în 1885 şi
Patriarhie în 1925. Cea dintâi canonizare de sfinţi în Biserica Ortodoxă
Română a avut loc în 1955 şi 1956, în timpul patriarhului Justinian, când au
fost trecuţi în calendar următorii şapte sfinţi români: Sf. Ierarh Calinic de la
Cernica, prăznuit în 11 aprilie; Sf. Ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici,
mitropoliţi ai Ardealului, pomeniţi ca mărturisitori la 24 aprilie; Sf. Cuvioşi
Visarion Sarai şi Sofronie de la Cioara şi dreptcredinciosul Oprea Nicolae
din Sălişteau Sibiului, cu zi de pomenire la 21 octombrie şi Sf. Ierarh Iosif
cel Nou de la Partoş, mitropolit al Banatului, sărbătorit în 15 septembrie.
Primii şase sfinţi au fost canonizaţi în 1955, iar ultimul în 1956598.
A doua canonizare de sfinţi români a avut loc în 1992, prin purtarea de
grijă a patriarhului Teoctist. Încă din 1989, Sfântul Sinod a instituit o
Comisie specială alcătuită din membri ai Comisiei canonică-juridică şi
pentru disciplină şi ai Comisiei pentru doctrină, viaţă religioasă şi pentru
596
597
Lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti pe anul 2007, BOR, an CXXV (2007=, nr. 1-6,
p. 157.
598
A se vedea revista BOR, an LXXIII (1955), nr. 11-12, p. 997-1139; an LXXIV (1956),
nr. 10-12, p. 812-927.
262
mănăstiri, sub preşedinţia mitropolitului Nestor al Olteniei, pentru a studia

problemele legate de cinstirea şi canonizarea sfinţilor români, reluând în
acest sens preocupările din trecut, pe care Sfântul Sinod le-a manifestat în
această problemă. Urmare lucrărilor desfăşurată de această comisie sinodală,
s-au luat următoarele măsuri: înscrierea în calendarele tuturor eparhiilor, în
sinaxare şi cărţile de cult, a sfinţilor cu moaşte în ţara noastră al căror cult s-
a generalizat şi s-a proclamat solemn în anul 1955; înscrierea în calendarele
tuturor centrelor eparhiale, în vederea generalizării cultului lor, a sfinţilor
români canonizaţi în 1955 cu cinstire locală în diferite eparhii; înscrierea în
calendarul Bisericii Ortodoxe Române a sfinţilor care au vieţuit, au
propovăduit sau au suferit martiriul în spaţiul carpato-danubiano-pontic, sau
a celor care s-au născut în alte părţi ale lumii, dar au predicat şi au fost
martirizaţi în părţile noastre, fiind cinstiţi ca sfinţi de alte Biserici şi fiind
înscrişi în sinaxarele, martirologiile, minalogiile sau calendarele acestora,
studierea şi cercetarea vieţii şi lucrării unor personalităţi ale spiritualităţii
ortodoxe româneşti, cinstite pe plan local ca sfinţi, în legătură cu care
Biserica noastră n-a luat până în prezent o hotărâre formală de canonizare;
înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, în duminica a II-a după
Rusalii, a Duminicii sfinţilor români.
Având în vedere că lucrările Comisiei sinodale pentru canonizarea
sfinţilor români s-au întrerupt din cauza evenimentelor din decembrie 1989,
care s-au reflectat şi pe plan bisericesc, Sfântul Sinod, în şedinţa din 10 mai
1991, a considerat că este necesar ca această comisie să-şi reia activitatea
pentru a se da curs doleanţelor exprimate de credincioşi cu privire la
cinstirea unor sfinţi români şi la canonizarea acestora599.
Ca urmare, Sfântul Sinod, întrunit în şedinţă de lucru în ziua de 19
iunie 1992, sub preşedinţia patriarhului Teoctist, a aprobat canonizarea
următorilor sfinţi români, cu cinstire în întreaga Biserică Ortodoxă Română:
Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (înscris în calendar la 13 septembrie);
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul (27 septembrie), Sfinţii preoţi
mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie),
Sfântul Cuvios Antonie de la iezerul-Vâlcea (23 noiembrie), Sfântul Cuvios
Daniil Sihastru (18 decembrie), Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea (29
februarie), Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş (24 aprilie),
Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie), Sfântul Ierarh Leontie de la
Rădăuţi (1 iulie), Sfântul Voievod Stefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie), Sfântul
Cuvios Ioan de la Neamţ- Hozevitul (5 august), Sfânta Cuvioasă Teodora de
la Sihla (7 august), Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă şi cei patru
599
Şedinţa Sfântului Sinod din 10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 201.
263
Ilie Rusu
fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache (16 august).
Sfântul Sinod a aprobat, pentru fiecare sfânt canonizat: tomosul de
canonizare, sinaxarul, troparul şi condacul, precum şi icoanele acestora. S-a
hotărât să se zugrăvească chipul lor în biserici şi mănăstiri, unele dintre
acestea putând lua hramul acestor sfinţi. S-a mai hotărât ca proclamarea
solemnă (publică) a canonizării acestor sfinţi să se facă în fiecare eparhie, la
data pe care o va stabili600.
În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a aprobat generalizarea cultului
sfinţilor români canonizaţi prin hotărâre sinodală în 1950 şi înscrierea lor în
sinaxar şi în calendarele tuturor eparhiilor. Aceştia sunt: Sfinţii Ierarhi şi
Mărturisitori Ilie Iorest şi Sava, mitropoliţii Ardealului (24 aprilie), Sfinţii
Cuvioşi şi Mărturisitori Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Sfântul
Mucenic Oprea (21 octombrie); Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11
aprilie) şi Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie).
Tot în aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a aprobat generalizarea cultului
următorilor sfinţi autohtoni şi de alte neamuri care au vieţuit, au propovăduit
şi au suferit martiriul pe pământul străromân şi român sau pe alte meleaguri,
precum şi înscrierea lor în sinaxar şi în calendarul Bisericii noastre: Sfinţii
Mucenici Claudiu, Castor, Semprosian şi Nicostrat (9 noiembrie), Sfântul
Cuvios Paisie de la Neamţ (15 noiembrie), Sfântul Mucenic Dasie (20
noiembrie), Sfântul Mucenic Hermes (31 decembrie), Sfântul Cuvios Antipa
de la Calapodeşti (10 ianuarie), Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic (13
ianuarie), Sfântul Bretanion, episcop de Tomis (25 ianuarie), Sfântul Cuvios
şi Mărturisitor Casian (29 februarie, în ani bisecţi şi 28 februarie în anii
nebisecţi), Sfântul Mucenic Montanus preotul şi soţia sa Maxima (26
martie), Sfântul Irineu, episcop de Sirmium (6 aprilie), Sfântul Mucenic
Sava de la Buzău (12 aprilie), Sfântul Teotim, episcop de Tomos (20
aprilie), Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin (27 mai), Sfântul Mucenic
Iuliu Veteranul (27 mai), Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la
Niculiţel (4 iunie), Sfinţii Mucenici Nicandru şi Marcian (8 iunie), Sfântul
Nifon, patriarhul Constantinopolului (11 august), Sfântul Mucenic Isihie (15
iunie), Sfântul Niceta de Remesiana (24 iunie), Sfântul Mucenic Ioan cel
Nou de la Suceava (24 iunie), Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion (8 iulie),
Sfinţii Mucenici Emilian de la Durostor (18 iulie), Sfinţii Mucenici Donat
diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust (21 august), Sfântul
Mucenic Lup (23 august).
600
Vezi relatarea festivităţilor de proclamare solemnă a canonizării acestor sfinţi în BOR,an
CX (1992), nr. 7-10, p. 70-232.
264
În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a proclamat instituirea Duminicii

sfinţilor români şi înscrierea ei în calendarul Bisericii noastre, urmând a se
serba, în fiecare an, în a doua duminică după Rusalii. Totodată, a aprobat
tomosul de instituire şi proclamare, sinaxarul, troparul, condacul şi icoana
Duminicii sfinţilor români. (a doua după Pogorârea Sfântului Duh), în care
să se prăznuiască în chip deosebit toţi sfinţii din neamul nostru, ştiuţi şi
neştiuţi, ierarhi, preoţi şi diaconi, cuvioşi şi cuvioase, sfinţi martiri, sfinţi
români ucişi de oştile păgâne sau de ale asupritorilor ori în amară robie
pentru credinţă şi sfinţi care s-au săvârşit luptând cu arma cuvântului601.
În finalul şedinţei s-a aprobat Actul sinodal al Bisericii Ortodoxe
Române prin care se proclamă canonizarea unor sfinţi români, generalizarea
cultului unor sfinţi români canonizaţi în anii 1950-1956, cu cinstire locală,
înscrierea lor în calendarul Bisericii noastre şi a altor sfinţi de origine
română sau care au propovăduit în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi care
sunt cinstiţi ca sfinţi de către alte Biserici, precum şi instituirea Duminicii
sfinţilor români602.
Se cuvine menţionată contribuţia patriarhului Teoctist la pregătirea şi
realizarea acestui important act din istoria Bisericii Ortodoxe Române, atât
în cadrul lucrărilor Comisiei sinodale speciale pentru canonizarea sfinţilor
români, cât şi în timpul manifestărilor ce au urmat. Cu numai câteva
excepţii, patriarhul Teoctist a fost prezent la toate slujbele şi festivităţile
solemne care s-au organizat în eparhiile din ţară. De la Bucureşti la Alba
Iulia, de la Iaşi la Constanţa, la Râmeţ sau Horezu, la Sâmbăta de Sus sau la
Putna, la mănăstirea Antim sau în alte localităţi, patriarhul Teoctist, ca un
părinte permanent veghetor, însoţit de membri ai Sfântului Sinod, a fost
prezent nu numai cu slujirea, ci şi cu cuvântul autorizat şi competent al său,
făcând cunoscută hotărârea Sfântului Sinod, lămurind şi explicând
semnificaţia momentelor respective, felicitând pe credincioşi pentru tăria cu
care şi-au păstrat credinţa nealterată şi îndemnându-i să păstreze, în
continuare, cu acelaşi devotament şi dăruire, această credinţă sfântă.
Peste câţiva ani, Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 martie 2003, la
propunerea Episcopiei Buzăului, a aprobat canonizarea mitropolitului
Teodosie al II-lea al Moldovei, cu cinstire generală ca sfânt ierarh mucenic,
cu titulatura Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la mănăstirea Brazi, cu
serbare la 22 septembrie. În aceeaşi şedinţă, tot la propunerea Episcopiei
Buzăului, Sfântul Sinod a aprobat canonizarea Cuviosului Vasile de la
601
Şedinţa Sfântului Sinod din 19 iunie 1992, în BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 164-175.
602
A se vedea acest act, care a fost semnat de patriarhul Teoctist şi de toţi membrii
Sfântului Sinod, în BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 7-17.
265
Ilie Rusu
Poiana Mărului, cu cinstire generală ca sfânt preacuvios, cu titulatura

Sfântul Preacuvios Vasile de la Poiana Mărului, cu serbare la 25 aprilie603.
Proclamarea solemnă a acestor canonizării a fost făcută de patriarhul
Teoctist în zilele de 5 şi 6 decembrie 2003, la mănăstirile Brazi şi Poiana
Mărului, cu participarea unui mare număr de ierarhi, membri ai Sfântului
Sinod, şi în prezenţa a numeroşi credincioşi veniţi din diferite părţi ale
ţării604.
Următoarea canonizare de sfinţi a fost aprobată de Sfântul Sinod în
şedinţa din 6 iulie 2005, la propunerea Arhiepiscopiei Iaşilor. Au fost
canonizaţi atunci mitropolitului Dosoftei al Moldovei, cu cinstire generală,
ca Sfânt Ierarh, cu titulatura Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei,
cu serbarea la 13 decembrie, precum şi a Cuviosului schimonah Onufrie de
la Vorona, cu cinstire generală, ca Sfânt Cuvios, cu titulatura Sfântul Cuvios
Onufrie de la Vorona, cu serbarea la 9 septembrie605.
Proclamarea canonizării Cuviosului Onufrie s-a făcut în cadrul unor
solemne ceremonii religioase, desfăşurate pe meleagurile botoşănene în
perioada 7-11 septembrie 2005. In cadrul acestor ceremonii, în ziua de 8
septembrie 2005, la mănăstirea Vorona, patriarhul Teoctist, înconjurat de un
sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, a oficiat Sfânta Liturghie, la sfârşitul
căreia s-a proclamat oficial canonizarea Cuviosului Onufrie, prin citirea
Tomosului sinodal de canonizare, dat în Bucureşti, la 5 iulie 2005 şi semnat
de patriarhul Teoctist, dimpreună cu toţi membrii Sfântului Sinod. După
citirea Tomosului de canonizare, patriarhul Teoctist a adresat un cuvânt de
învăţătură credincioşilor prezenţi, iar la sfârşitul ceremoniei, primarul
comunei Vorona i-a oferit Preafericirii Sale titlul de „Cetăţean de onoare”,
datorită legăturii de suflet pe care Patriarhul României o are cu mănăstirea
din această localitate. Ceremonia de proclamare a canonizării Cuviosului
Onufrie a continuat a doua zi, 9 septembrie, la mănăstirea Sihăstria Voronei,
unde a fost depusă racla cu moaştele sale. După slujba religioasă,
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a marcat cu o plăcuţă de
marmură căsuţa în care patriarhul Teoctist a vieţuit în tinereţe, ca frate, la
Sihăstria Voronei. În continuare, patriarhul Teoctist s-a deplasat în satul
natal Tocileni, unde a asistat la dezvelirea plăcii ce atestă că şcoala din
localitate, cu clasele I-VIII, a primit numele „Patriarhul Teoctist”, după
care s-a închinat în biserica ctitorită de Preafericirea Sa în perioada când era
mitropolit al Moldovei şi Sucevei, şi a oficiat un parastas la mormântul
603
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 639-640.
604
Pr. prof. Nicolae Necula, Noi canonizări de sfinţi în Biserica Ortodoxă Română, BOR,
an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 149-171.
605
Şedinţa Sfântului Sinod din 6 iulie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 40-42.
266
părinţilor săi, aici având bucuria să se întreţină cu unii din membrii familiei
sale care mai trăiesc606.
Ceremonia liturgică de proclamare a canonizării mitropolitului
Dosoftei a avut loc în Catedrala din Iaşi, la 14 octombrie 2006, în ziua
praznicului Sfintei Cuvioase Paraschiva, când au fost aduse din Grecia,
pentru închinarea credincioşilor, moaştele Sfântului Apostol Pavel. Slujba
Sfintei Liturghii, la sfârşitul căreia s-a desfăşurat ceremonia de proclamare a
canonizării Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, a fost oficiată
de patriarhul Teoctist, înconjurat de un impresionant sobor de ierarhi, preoţi
şi diaconi. La ceremonie a participat o numeroasă asistenţă, formată din
preoţi, călugări, credincioşi, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor de stat
centrale şi locale. În cuvântarea rotită cu acest prilej, patriarhul Teoctist a
subliniat importanţa şi necesitatea cinstirii sfinţilor, care constituie pentru
fiecare creştin un pilduitor exemplu de credinţă şi de viaţă morală ce trebuie
urmat607.
În continuare, Sfântul Sinod, în şedinţa din 21 octombrie 2005, la
propunerea Arhiepiscopiei Bucureştilor, a aprobat canonizarea
mitropolitului Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti, cu cinstire generală ca
Sfânt Ierarh, cu titulatura Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul
Ţării Româneşti. In aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod, la propunerea
Arhiepiscopiei Bucureştilor, a aprobat canonizarea Cuviosului Gheorghe,
stareţul de la Cernica şi Căldăruşani, cu cinstire generală ca Sfânt Cuvios, cu
titulatura Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica608.
Proclamarea canonizării Cuviosului Gheorghe a avut loc în biserica cu
hramul „Sf. Gheorghe” a mănăstirii Cernica, în ziua de 3 decembrie 2005, în
cadrul slujbei Sfintei Liturghii, oficiată de patriarhul Teoctist şi un sobor de
ierarhi ai Sfântului Sinod, în prezenţa a numeroşi preoţi, monahi şi
credincioşi. După citirea Tomosului de canonizare a Cuviosului Gheorghe,
patriarhul Teoctist a rostit un cuvânt de învăţătură, arătând că „sfinţii apar
în locuri şi în timpuri necunoscute de noi, numai de Duhul Sfânt ştiute, şi
apar în calea vieţii noastre tocmai când avem mai mare nevoie de călăuze
spre mântuire. Acum, când lumea şi sufletele noastre sunt zbuciumate şi
Adevărul nu poate răsări de oriunde, ci numai din izvorul cel dumnezeiesc,
606
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la proclamarea canonizării
Sfântului Cuvios Onufrie de la Sihăstria Voronei (jud. Botoşani), 7-11 septembrie 2005,
BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 161-192.
607
Gh. Vasilescu, Proclmarea canonizării Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
(Iaşi, 13-14 octombrie 2005), BOR, an CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 300-314.
608
Şedinţa Sfântului Sinod din 21 octombrie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 227-
229.
267
Ilie Rusu
iată, sfinţii ne vin în ajutor, ne întâmpină şi ne arată că Dumnezeu este

minunat, că Dumnezeu este cu noi”609.
Ceremonia proclamării solemne a canonizării Sfântului Ierarh Grigorie
Dascălul s-a oficiat în ziua de 21 mai 2006, în Catedrala patriarhală din
Bucureşti, în cadrul slujbei Sfintei Liturghii, săvârşită de patriarhul Teoctist,
înconjurat de toţi ierarhii din cuprinsul Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei,
în prezenţa a sute de bucureşteni, preoţi, monahi, studenţi teologi şi elevi
seminarişti, veniţi să treacă prin faţa raclei cu moaştele Sfântului Cuvios
Dimitrie cel Nou şi a raclei cu moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi
Elena, aşezate afară sub un baldachin, în dreapta altarului catedralei. După
citirea Tomosului sinodal de canonizare, patriarhul Teoctist a adresat celor
prezenţi un cuvânt de învăţătură, între altele, spunând: „Ne-a învrednicit
Dumnezeu şi pe noi, românii, să ne dea la iveală, din neamul nostru, Părinţi
sufleteşti ai poporului, apărători ai credinţei, slujitori ai sfintelor altare,
luptători pentru credinţă, eroi pentru libertatea şi demnitatea noastră...
Sfântul Ierarh Grigorie, mitropolitul Ţării Româneşti, a fost un slujitor al
sfântului altar, dar şi un slujitor al culturii teologice, deoarece cu mâna sa şi
cu condeiul din acea vreme, la lumânare, a tradus în româneşte nenumărate
cărţi care se păstrează în bibliotecile mănăstirilor noastre. A fost unul
dintre păstorii cei mai luminaţi ai Ţării Româneşti, dar şi cel care a cunoscut
durerile exilului, pe care le-a suportat cu răbdare, până s-a înapoiat la
scaunul său din Bucureşti”. La încheierea ceremoniei, racla cu moaştele
Sfântului Ierarh Grigorie, mitropolitul Ţării Româneşti, însoţită de
patriarhul Teoctist, de ierarhii, preoţii şi diaconii slujitori, dar şi de numeroşi
credincioşi, a fost dusă în pelerinaj la mănăstirea Căldăruşani, de lângă
Bucureşti, şi depusă în naosul bisericii, în partea dreaptă, spre închinarea
credincioşilor610.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 14 noiembrie 2006, la propunerea
Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a aprobat canonizarea
Cuviosului Pahomie de la Gledin, cu cinstire generală ca Sfânt Ierarh, cu
titulatura Sfântul Ierarh Pahomie, cu serbare la 14 aprilie611. Proclamarea
solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Pahomie a avut loc în ziua de 14
aprilie 2007, în biserica parohială din Gledin, la sfârşitul Sfintei Liturghii,
oficiată de un sobor de ierarhi ai Sfântului Sinod. In cadrul ceremoniei s-a
citit mesajul patriarhului Teoctist adresat ierarhilor, clerului şi credincioşilor
609
Gh. Vasilescu, Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Gheorghe de la Cernica (3
decembrie 2006), BOR, an CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 330-346.
610
Gh. Vasilescu, Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul,
mitropolitul Ţării Româneşti (1823-1834), BOR, an CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 106-143.
611
Şedinţa Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 48-49.
268
prezenţi la acest eveniment, în care se spune: „Aş fi dorit să particip la

proclamarea canonizării ierarhului Pahomie de la Gledin şi regret mult că nu
pot împărtăşi la faţa locului bucuria acestui sfânt act bisericesc al evlaviei
Ortodoxiei româneşti. Ne bucurăm din tot sufletul că pe aceste plaiuri
strămoşeşti, pe lângă ceilalţi sfinţi ardeleni, apărători ai Ortodoxiei,
bunătatea lui Dumnezeu ne-a învrednicit să descoperim în istoria noastră
atât de zbuciumată şi alţi sfinţi din neamul nostru, ca Sfântul Ierarh
Pahomie”612.
4.14. Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir
Pregătirea şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir este o lucrare de mare

însemnătate pentru Biserica noastră Ortodoxă Autocefală, acesta fiind
necesar la săvârşirea Tainei Mirungerii, care se administrează imediat după
Sfântul Botez, prin care se împărtăşeşte celui botezat harul Sfântului Duh, la
târnosirea bisericilor şi la sfinţirea antimiselor.
Sfântul Mir se prepară din untdelemn de măsline amestecat cu vin
natural, la care se adaugă felurite balsamuri, esenţe şi aromate din 28 specii
de arbuşti şi plante şi din 8 răşini, cele mai multe provenind din Orient613.
Potrivit tradiţiei, statornicită de veacuri în Biserica Ortodoxă, aceste
ingrediente se amestecă şi se fierb după o rânduială specială, însoţită de
rugăciuni şi slujbe solemne începând din sâmbăta Floriilor, iar amestecul
obţinut se sfinţeşte de Întâistătătorul Bisericii, înconjurat de soborul
arhiereilor, în joia din săptămâna Patimilor, la Liturghia Sfântului Vasile cel
Mare, preschimbându-se în Sfântul şi Marele Mir, care, apoi, se împarte la
toate eparhiile, spre a fi folosit de episcopi la sfinţirea bisericilor şi
antimiselor şi de către preoţi la Taina Mirungerii.
Prin varietatea componentelor sale, Sfântul şi Marele Mir simbolizează
felurimea darurilor Sfântului Duh, care pun în lucrare virtuţile creştine.
Sfântul şi Marele Mir, fiind trimis la toate eparhiile şi bisericile pentru
nevoile cultului ortodox, duce cu sine nu numai împărtăşirea darurilor
Sfântului Duh pe care le conţine, ci şi semnul văzut al legăturii cu Scaunul
patriarhal al ţării. El este, deci, simbolul unităţii Bisericii şi, totodată, al
legăturilor ei de continuitate neîntreruptă cu Bisericii întemeiată de
612
Gh. Vasilescu, Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, BOR,
an CXXV (2007), nr. 1-6, p. 288-297.
613
A se vedea descrierea ingredientelor care intră în prepararea Sfântului şi Marelui Mir la
Dumitru Răducanu, Ce trebuie să ştim despre Sfântul şi Marele Mir, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2002, p. 27-39
269
Ilie Rusu
Mântuitorul Hristos, de la care purcede, de fapt, puterea sfinţitoare a

Sfântului şi Marelui Mir.
Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir este un atribut al Bisericii Ortodoxe
Autocefale. In trecut, datorită unor condiţii vitrege, Biserica noastră n-a
putut să-i exercite în întregime atribuţiile legate de sfinţirea Sfântului şi
Marelui Mir şi a primit o vreme Sfântul şi Marele Mir de la Patriarhia din
Constantinopol. Dar chiar şi în această situaţie, uneori, ca în 1513, patriarhul
ecumenic a sfinţit Sfântul şi Marele Mir la Curtea de Argeş, împreună cu
arhiereii ţării, act repetat în secolele al XVII (1642 şi 1670) şi al XVIII-lea
(1707) de patriarhii Ierusalimului, Dositei şi Hrisant Nottara. După războiul
de independenţă, din 1877-1878, Biserica noastră şi-a reafirmat autocefalia
şi astfel s-a putut relua şi practica sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir. Pe
pământul românesc. De altfel, încă din 25 martie 1882, cu trei ani înainte de
recunoaşterea autocefaliei, în 1885, Sfântul şi Marele Mir a fot sfinţit în
Catedrala mitropolitană din Bucureşti, pentru prima dată numai de către
ierarhii ţării, în frunte cu mitropolitul primat Calinic Miclescu.
De atunci, sfinţirea Sfântului Mir s-a repetat de încă 17 ori până în
vremea noastră şi anume: în 1894, de mitropolitul primat Ghenadie Petrescu; în
1906, de mitropolitul primat Iosif Gheorghian; de trei ori, în 1921, 1926 şi
1934, de patriarhul Miron Cristea; în 1942, de patriarhul Nicodim Munteanu;
de şase ori, în 1950, 1955, 1958, 1965, 1968 şi 1973, de către patriarhul
Justinian Marina; de două ori, în 1978 şi 1983, de către patriarhul Iustin
Moisescu, şi de cinci ori de patriarhul Teoctist, în 1988, 1993, 1996, 2002 şi
2007.
După fiecare sfinţire, s-a întocmit un Act Sinodal, semnat de patriarh
şi de toţi membrii Sfântului Sinod, care s-a înscris în Condica Sfântă a
Patriarhiei Române. De asemenea, patriarhul Teoctist a adresat de fiecare
dată un cuvânt credincioşilor prezenţi la sfinţire, arătând însemnătatea
sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir pentru o Biserică Ortodoxă Autocefală,
cum este Biserica Ortodoxă Română. Rezultă că sfinţirea Sfântului şi
Marelui Mir constituie una din formele de manifestare a autocefaliei
Bisericii Ortodoxe, care se săvârşeşete, după împrejurări, la anumite
intervale de timp. Din practica de până acum a Bisericii noastre s-a văzut că
Sfântul şi Marele Mir se pregăteşte cam la 4-5 ani614.
614
A se vedea: Sfinţirea Marelui Mir la Catedrala patriarhală (7 aprilie 1988), BOR, an
CVI (1988), nr. 3-4, p. 21-29; Gh. Vasilescu, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir (5 aprilie
1993), în BOR, an CXI (1993), nr. 4-6, p. 7-20; Act sinodal la sfinţirea Marelui Mir (11
aprilie 1996), VO, an VIII (1996), nr. 153 (1-15 aprilie), p. 7; Gh. Vasilescu, Sfinţirea
Sfântului şi Marelui Mir la Catedrala patriarhală (2 mai 2002), BOR, an CXX (2002), nr.
270
4.15. Reînfiinţarea unor vechi asociaţii religioase
Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 septembrie 1990, a aprobat

reînfiinţarea unor vechi asociaţii religioase şi înfiinţarea altora noi şi anume:
Asociaţia „Oastea Domnului”, „Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi
Români” (ASCOR), Liga Tineretului Ortodox Român” (LTOR) şi
„Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe din România”. Ţinând seama de
faptul că aceste asociaţii şi-au exprimat dorinţa de a funcţiona cu
binecuvântarea Bisericii, Sfântul Sinod a încredinţat unor membri ai săi
îndatorirea de a îndruma şi coordona activitatea acestora615.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 septembrie 1990, a aprobat statutele
acestor asociaţii religioase, cu unele amendamente aduse în plenul Sfântului
Sinod616.
La 10 decembrie 1990 a fost reînfiinţată Frăţia Ortodoxă Română
(FOR), asociaţie religioasă fondată în anul 1933 în Transilvania, dar
desfiinţată după cel de-al doilea război mondial. Sfântul Sinod, în şedinţa
din 25 ianuarie 1991 a luat act de reînfiinţarea Asociaţiei Frăţia Ortodoxă
Română şi i-a aprobat Statutul de organizare şi funcţionare617. Potrivit
statutului, scopurile asociaţiei sunt: repunerea învăţăturii creştine ortodoxe
la baza concepţiei despre lume şi viaţă, în societate şi familie; întărirea
unităţii spirituale şi înnoirea morală a credincioşilor ortodocşi români din
ţară şi de peste hotare; întărirea credinţei ortodoxe prin opere de caritate
misionare şi apărarea ei de acţiunile prozelitiste de orice natură; promovarea
culturii creştin ortodoxe şi a valorilor religios-morale ale poporului nostru;
formarea conştiinţei creştine mai ales a tinerei generaţii; sprijinirea
introducerii şi bunei desfăşurări a învăţământului religios în şcoală. Pentru
atingerea acestor scopuri, Frăţia Ortodoxă Română va folosi mijloace
diverse ca: adunări periodice, colocvii, congrese, înfiinţarea de celule la
nivelul parohiilor, editarea de publicaţii religioase, organizarea de serbări şi
concerte religioase, conferinţe publice, cântări religioase, opere caritative
etc.618. În conducerea asociaţiei se află personalităţi de seamă ale vieţii
noastre religioase şi cultural-ştiinţifice. Prima manifestare publică a avut loc
în ziua de 21 aprilie 1991, la Sala Palatului şi a fost onorată de prezenţa
1-6, p. 117-127; Gh. Vasilescu, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir (5 aprilie 2007), BOR, an
CXXV (2007), nr. 1-6, p. 279-287.
615
A se vedea statutele acestor asociaţii în revista BOR, an CVIII *1990(, nr. 7/10, p. 212-222.
616
Şedinţa Sfântului Sinod din 28 septembrie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p.
194-195.
617
Ibidem, din 25 ianuarie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 177.
618
Vezi Statutul Frăţiei Ortodoxe Române în BOR, an CIX (1991), nr. 4-6, 170-173.
271
Ilie Rusu
patriarhului Teoctist, însoţit de ierarhi ai Sfântului Sinod, de consilieri

patriarhali şi ai Arhiepiscopiei Bucureştilor619.
Activitatea Asociaţiei „Oastea Domnului” s-a axat pe activităţi
misionare specifice, prin participarea membrilor ei la servicii religioase sub
îndrumarea preoţilor, la activităţi cu caracter creştin-social-umanitar, prin
activităţi de întărire în dreapta credinţă ortodoxă împotriva prozelitismului
sectar şi prin bogate activităţi editoriale. Sfântul Sinod, încă din şedinţa de
la 10 decembrie 1997, a încuviinţat apariţia publicaţiei „Iisus Biruitorul” a
Asociaţiei „Oastea Domnului”620.
În anul 2003, au funcţionat cu binecuvântarea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, următoarele asociaţii şi fundaţii religioase:
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi (ASCOR), Frăţia Ortodoxă
Română (FOR), Asociaţia Oastea Domnului, Societatea Naţională a
Femeilor Ortodoxe din România, a cărora activitate s-a concretizat în acţiuni
umanitare şi vizite la centrele de plasament, orfelinate şi azile, organizarea
de pelerinaje la mănăstirile din ţară şi străinătate, editarea şi difuzarea unor
publicaţii creştine, organizarea de conferinţe, simpozioane, întâlniri pentru
tineret şi seri creştine cu ierarhi, mari duhovnici şi oameni de cultură etc.621
4.16. Înfiinţarea Societãţii Biblice din România

Având în vedere că, în ultimii ani, cu prilejul diverselor contacte dintre
Institutul Biblic şi Societăţile Biblice Unite s-a ridicat problema înfiinţării şi
funcţionării Societăţii Biblice româneşti, care presupune reunirea
reprezentanţilor Bisericilor şi denominaţiunilor creştine din România într-un
cadru organizat şi instituţionalizat, care să permită discuţii bilaterale sau
multilaterale cu privire la: traducerea românească a Sfintei Scripturi;
difuzarea în ţară şi străinătate a Sfintei Scripturi în limba română pe baza
sprijinului reciproc, în condiţii stabilite de comun acord; dotarea tipografiei
Institutului Biblic şi a sectoarelor sale de lucru cu tehnică modernă,
corespunzătoare nevoilor actuale de tipărire, traducere şi difuzare a Bibliei;
participarea reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe Române la reuniunile
internaţionale ale Societăţii Biblice Unite şi ridicarea problemelor proprii în
acest cadru; primirea de ajutoare necesare acoperirii cheltuielilor de
producere şi difuzare a scrierilor biblice, Sfântul Sinod, în şedinţa din 24-25
619
Prof. Emilian Popescu, Frăţia Ortodoxă Română rediviva, BOR, an CIX (1991), nr. 4-6, p. 30-33.
620
Şedinţa Sfântului Sinod din 19 februarie 1998, BOR, an (CXVI), nr. 1-6, p. 403.
621
nr. 1-4, p. 438.
272
iulie 1990, a aprobat înfiinţarea Societăţii Biblice româneşti, urmând să fie

afiliată ulterior la Alianţa Mondială a Societăţilor Biblice Unite622.
Ca urmare, La 16 octombrie 1990 a avut loc o întrunire consultativă a
Bisericilor creştine din România, membre ale Consiliului Mondial al
Bisericilor şi ale Conferinţei Bisericilor Europene: Biserica ortodoxă
Română, Biserica reformată şi Biserica Evanghelică Luterană. Cu acest
prilej s-a hotărât înfiinţarea Societăţii Biblice din România, delegaţii celor
trei Biserici urmând să informeze conducerile acestor Biserici în vederea
luării deciziei definitive.
O nouă reuniune a reprezentanţilor Bisericilor şi Cultelor din România
a avut loc în ziua de 7 mai 1991, la Institutul teologic din Sibiu. Au
participat la această reuniune reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române,
Bisericii Reformate, Bisericii Evanghelice-Luterane, Bisericii Unitariene şi
Bisericii Adventiste de ziua a şaptea. La reuniune au fost prezenţi şi
reprezentanţi ai Societăţilor Biblice Unite (SBU). S-a constituit o Comisie
de redactare a proiectului de Statut şi un Comitet provizoriu. S-a hotărât ca
sediul provizoriu al Societăţii Biblice din România să fie la Institutul Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române din Bucureşti. În încheiere, s-a
adoptat un Comunicat în care se spune: „Scopul Societăţii Biblice din
România este traducerea, tipărirea şi difuzarea Sfintei Scripturi pentru
studierea ei în interesul şi avantajul tuturor Bisericilor şi în limbile
credincioşilor acestora. Totodată, Societatea Biblică din România îşi
propune realizarea unei traduceri ecumenice a Sfintei Scripturi în limba
română, după exemplul traducerilor ecumenice apărute în alte limbi.
Societatea Biblică din România este o instituţie aconfesională, aflându-se în
slujba tuturor Bisericilor, pentru a le facilita acestora traducerea, tipărirea
şi difuzarea Bibliei în rândul credincioşilor”623.
În ziua de 3 decembrie 1991, la Facultatea de Teologie din Sibiu, a
avut loc o nouă întâlnire a delegaţilor Bisericilor fondatoare ale Societăţii
Biblice din România, care au discutat proiectul de statut al acesteia. La
această întâlnire au participat delegaţi ai Bisericii Ortodoxe Române,
Bisericii Reformate, Bisericii Evanghelice Luterane, ai Arhiepiscopiei
Romano-Catolice din Alba Iulia, Bisericii Adventiste de ziua a şaptea,
precum şi un reprezentant al Societăţii Biblice Unite. Sfântul Sinod a luat
act de această întrunire a Societăţii Biblice din România, în care Biserica
622
Şednţa Sfântului Sinod din 24-25 iulie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12,
p. 182-183.
623
Pr. Savin Verzan, Constituirea Societăţii Biblice din România, BOR, an CIX (1991), nr.
7-9, p. 46-49.
273
Ilie Rusu
Ortodoxă Română este membră fondatoare, în şedinţa sa din 24 ianuarie

1992624.
La 19 mai 1992, în aula mare a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, a
avut loc Adunarea de constituire a Societăţii Biblice interconfesionale sin
România (SBIR). La adunare au participat reprezentanţii următoarelor culte
din ţara noastră: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică,
Biserica reformată, Biserica Armeană, Vicariatul Ortodox Sârb, Vicariatul
Ortodox Ucrainean, Biserica Unitariană, Biserica Penticostală, Biserica
Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Sinodo-Presbiteriană,
Biserica Luterană Evanghelică şi Biserica Baptistă. În prima parte a
lucrărilor s-a hotărât înfiinţarea Societăţii Biblice Interconfesionale din
România (SBIR), apoi a urmat discutarea şi aprobarea Statutului acestei
societăţi. In continuare, s-a ales Consiliul de conducerea al societăţii, cu un
număr de 12 membri, câte un reprezentant al fiecărei Biserici-membre. Din
partea Bisericii Ortodoxe Române a fost ales în Consiliul de conducere,
episcopul Damaschin Severineanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Craiovei, desemnat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca
reprezentant al său în conducerea SBIR. Consiliul de conducere a ales ca
secretar general al SBIR, pe preotul. Sabin Verzan. SBIR îşi are sediul în
blocul Patriarhiei Române, situat pe B-dul George Coşbuc nr. 1. Printre
ţelurile pe care le urmăreşte SBIR, în primul rând, se numără traducerea,
tipărirea şi difuzarea Sfintei Scripturi pentru toate Bisericile membre, în
limba credincioşilor acestora. SBIR îşi propune, de asemenea, realizarea
unei traduceri interconfesionale a Bilbiei în limba română625.
4.17. Înfiinţarea Asociaţiei Ecumenice a

Bisericilor din Romania (AIDRom)
AIDRom (Ajutor Interbisericesc Departamentul Romania - Inter -

Church AID Department Romania) a luat naştere în februarie 1991, la
iniţiativa Consiliului Ecumenic al Bisericilor (CEB), ca o asociaţie
ecumenică a Bisericilor din România, sub forma unui parteneriat între
Bisericile Ortodoxă, Reformată şi Luterană, în cooperare cu Unitatea IV
(Sharing and Service) a Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
624
Şedinţa Sfântului Sinod din 24 ianuarie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 203.
625
Pr. Sabin Verzan, Înfiinţarea Societăţii Biblice Interconfesionale din România, BOR,
anul CX (1992), nr. 4-6, p. 40. Vezi şi Statutul SBIR la p. 41-43.
274
Până în noiembrie 1993, asociaţia a funcţionat cu statut provizoriu. La

3 noiembrie 1993 a avut loc la Facultatea de Teologie din Bucureşti
adunarea generală inaugurală care a stabilit ca, la 20 mai 1994 să aibă loc la
mănăstirea Sâmbăta de Sus, jud. Braşov, adunarea generală, care va alege şi
consiliul administrativ, în care Biserica Ortodoxă Română va fi reprezentată
de unsprezece persoane, pe o perioadă de doi ani.
Bisericilor membre ale AIDRom li s-a mai adăugat în 1994 încă două
Biserici şi anume Biserica Luterană Evanghelică de limbă maghiară şi
Biserica Ortodoxă Armeană. Asociaţia, reprezentativă atât confesional, cât
şi etnic în România, îşi desfăşoară activitatea ca agenţie de dezvoltare,
realizând proiecte de îmbunătăţirea sistemului educaţional şi informal, a
situaţiei social-economice, moral-spirituale şi de protecţie a mediului.
Activitatea AIDRom se desfăşoară în prezent prin intermediul a trei
departamente: Formare şi platformă ecumenică; Ajutor interbisericesc şi
dezvoltare; Dezvoltare şi educaţie pentru pace şi reconciliere.
Priorităţile în desfăşurarea programelor AIDRom pot fi sistematizate
astfel: educaţie pentru transformare; programul pentru femei; copii în
situaţie de risc; educaţie; ecumenism; ecologie; probleme legate de
comunitatea rromă.
AIDRom este sprijinit de organizaţii de ajutor interbisericesc: Church
of Sweden – Suedia; Ajutor interbisericesc al Bisericii Evanghelice din
Germania; Kerkinactie – Olanda; HEKS/Ajutor interbisericesc al Bisericii
Evanghelice din Elveţia626.
La prima Adunare generală a AIDRom, desfăşurată la mănăstirea
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în ziua de 20 mai 1994, a fost primită
ca nouă membră a Asociaţiei, Biserica Sinodo-Presbiteriană (CA) din
România.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 22-23 martie 1994, a desemnat pe
episcopii Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor şi Teofan Sinaitul, vicar
patriarhal, să supună spre aprobe patriarhului Teoctist o listă cu numele
celor 11 delegaţi ai Bisericii Ortodoxe Române în adunarea generală a
Asociaţiei, care vor fi comunicaţi ulterior Consiliului de administraţie al
AIDRom627.
626
„Biserica Ortodoxă Română”, an CIX (1991), nr. 7-9, p. 55-58.
627
Şedinţa Sfântului Sinod din 22-23 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 292.
275
Ilie Rusu
4.18. Aspecte moral-religioase
Sfântul Sinod în şedinţa din 12 ianuarie 1994, la propunerea unui grup

de intelectuali, preoţi, profesori de teologie, stareţi de mănăstiri şi studenţi
teologi, a hotărât să facă intervenţii la autorităţile competente statului pentru
promovarea de măsuri împotriva avortului, pornografiei şi prozelitismului
de diferite nuanţe628.
Luând în examinare problema avorturilor, Sfântul Sinod, în şedinţa din
23 octombrie 1996, a constatat că întreruperea de sarcină prin avort continuă
să fie practicată în ţara noastră, ceea ce este contrar învăţăturii de credinţă şi
moralei Bisericii noastre, atrăgând după sine grave consecinţe în plan moral
şi social. Sfântul Sinod s-a pronunţat în această problemă şi cu alte prilejuri
iniţiind demersuri către forurile de stat competente, iar ierarhii, cu diferite
prilejuri, au adresat îndemnuri pentru apărarea vieţii, prin încetarea practicii
imorale şi necreştine a avortului şi pentru întărirea familiei. Sfântul Sinod a
apreciat că un rol determinant în promovarea învăţăturii de credinţă şi a
moralei creştine despre darul sfânt al vieţii şi despre păcatele împotriva
acestuia îl au preoţii prin activitatea pastoral-misionară, catehetică şi la
scaunul de spovedanie, reamintind că este necesar să se studieze găsirea
căilor şi mijloacelor adecvate ce pot fi folosite în planul activităţii misionar-
pastorale. În urma discuţiilor, s-a hotărât să se adreseze un Cuvânt pastoral
al Sfântului Sinod către clerul şi credincioşii Bisericii noastre privind
valoarea vieţii ca dar al lui Dumnezeu şi combaterea păcatelor împotriva
acestuia; să se întocmească o broşură despre darul sfânt al vieţii şi păcatele
împotriva acestuia, care va fi difuzată gratuit în parohii, împreună cu
Cuvântul pastoral al Sfântului Sinod; să se elaboreze de către Centrele
eparhiale a unor programe locale pentru îmbunătăţirea activităţii pastoral-
misionare, de educaţie religioasă prin catehizare şi predică şi prin Taina
Spovedaniei, prin care preoţii să promoveze învăţătura de credinţă şi morală
a Bisericii noastre în legătură cu valoarea vieţii umane şi păcatele împotriva
acesteia; să se iniţieze demersuri către forurile competente de stat în scopul
promovării de legi şi programe pentru sprijinirea familiilor cu mulţi copii;
una din conferinţele preoţeşti din anul 1997 să aibă ca temă problema
darului sfânt al vieţii şi combaterea păcatelor împotriva acestuia629.
În anul 2001 au fost înfiinţate prin hotărârea Sfântului Sinod, Comitetul
Naţional de Bioetică şi Comisiile locale de bioetică de la Bucureşti, Iaşi şi
Cluj, cu misiunea de a studia problemele specifice ridicate de această
628
629
Ibidem, din 23 octombrie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 439.
276
ramură ştiinţifică şi de a alcătui o documentaţie pe baza căreia să se

formuleze o poziţie oficială a Bisericii Ortodoxe Române. După ce aceste
comisii şi-au stabilit principiile şi metodologia de lucru, în cursul anului
2002 au fost prezentate referate cu privire la avort, contracepţie, manipulare
genetică, transplant de organe, şi procreare în vitro, iar Comitetul Naţional
de Bioetică a formulat concluziile referitoare la problematica transplantului,
constituindu-se un document care a fost supus analizei şi deciziei Sfântului
Sinod, în vederea promovării unei poziţii oficiale630.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 iunie 2004, a luat în examinare şi a
aprobat documentul final al Comisiei Naţionale de Bioetică (Bucureşti, 4
mai 2004), care exprimă poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române cu
privire la transplantul de organe şi a hotărât ca acest document să fie dat
publicităţii în revistele bisericeşti centrale şi eparhiale631.
Între altele, în document se spune: „Biserica binecuvântează orice
practică medicală în vederea reducerii suferinţei în lume, prin urmare şi
transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort.
Biserica previne, însă, pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică
medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi ca pe una care să
alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a eternizării acesteia, în
detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărata viaţă) şi neglijându-se
pregătirea pentru aceasta.... Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe
umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză şi a vulnerabilităţii
potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria socială).
În privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet)
identificată cu moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea
exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii cerebrale şi, respectiv, legale.
Este legiferat ca declararea morţii cerebrale s-o facă o echipă medico-legală
neimplicată în acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de
laborator existente... Este necesar ca dăruirea de sine şi generozitatea
donatorilor pentru transplantul de organe să nu fie manipulată ca pretext sau
paravan pentru profit financiar nedemn, care nu înnobilează, ci degradează
fiinţa umană”632.
630
nr. 1-6, p. 719.
631
Şedinţa Sfântului Sinod din 15 iunie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 5-8, p. 55-56.
632
Revista „Biserica Ortodoxă Română”, an CXXII (2004), nr. 5-8, p. 97-102.
277
Ilie Rusu
4.19. Relaţiile cu Biserica Catolică de rit bizantin

(Greco-Catolică) din România
Dorind să contribuie la renaşterea spirituală a poporului român, în
noul climat de libertate religioasă de după anul 1990, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să continue dezvoltarea relaţiilor
ecumenice frăţeşti cu toate cultele religioase din România, pe baza
dragostei evanghelice care îi stă drept călăuză.
Luând cunoştinţă de publicarea Decretului-Lege nr. 9 din 31
decembrie 1989 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prin care se
abrogă o serie de decrete şi legi, între care şi Decretul 358/1948 pentru
stabilirea situaţiei de drept a fostului cult greco-catolic, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a întâmpinat creştineşte dorinţa Bisericii
Greco-Catolice din România de a se organiza ca un cult autonom cu
personalitate juridică, în condiţiile prevăzute de legile în vigoare, dar, în
acelaşi timp, şi-a manifestat îngrijorarea faţă de situaţiile de tensiune care
s-au produs deja în unele parohii din Transilvania. De aceea, Sfântul Sinod
a făcut apel la păstrarea unităţii creştine frăţeşti, pentru a nu se produce
acte de violenţă şi dezbinare religioasă.
Spre a întâmpina orice stare nedorită, Sfântul Sinod a hotărât ca o
comisie din partea Bisericii Ortodoxe Române să poarte un dialog frăţesc
cu o comisie similară din partea Bisericii Greco-Catolice, care să lucreze
sincer şi deschis pentru a se ajunge la un rezultat pozitiv de reconciliere,
fără a se recurge la acte de dezordine, care ar putea să apară în comunităţi
parohiale. Ca urmare, în ziua de 24 ianuarie 1990, la Ministerul Cultelor,
s-au întâlnit mitropoliţii Antonie al Ardealului şi Nicolae al Banatului, din
partea Bisericii Ortodoxe Române, cu mitropolitul Alexandru Todea din
partea Bisericii Greco-Catolice, în prezenţa ministrului Cultelor, Nicolae
Stoicescu. Cu acest prilej s-a convenit ca, mai întâi, Biserica Greco-
Catolică să-şi îndeplinească procedura de recunoaştere legală de cult
religios autonom, în conformitate cu legile în vigoare, şi apoi să se treacă
la dialog, la nivel de eparhii şi parohii, privind eventuala reglementare a
bunurilor bisericeşti, după ce parohiile greco-catolice se vor înscrie la
primării şi vor primi calitatea de persoane juridice. Cei care vor ocupa cu
forţa biserici ortodoxe riscând să fie traşi la răspundere pe cale legală 633.
În ce priveşte averile fostelor parohii care, în baza Decretului nr.
358/1948, au fost „expres exceptate” de la trecerea în proprietatea statului,
este bine ştiut că ele au urmat comunitatea, care este proprietara de drept şi
633
Ibidem, an CVIII (1990), nr. 1-2, p. 16.
278
de fapt a acestor averi, ele integrându-se în averea parohiei ortodoxe în

care s-a integrat şi parohia greco-catolică. Parohia fiind persoană juridică
îşi administrează averea prin organele sale: Adunarea parohială ca organ
deliberativ şi Consiliul parohial ca organ executiv. Modul de administrare
a averii parohiale este prevăzut de Statutul de organizare şi funcţionare a
Bisericii Ortodoxe Române, aprobat prin decret al Prezidiului Marii
Adunări Naţionale, la 23 februarie 1949.
În situaţia concretă în care, după apariţia şi recunoaşterea în
condiţiile legii a Cultului greco-catolic autonom din România, se va ajunge
la formarea de parohii greco-catolice, şi în cazul că aceste parohii se
formează prin trecerea credincioşilor, membri ai parohiilor ortodoxe, la
Cultul greco-catolic, se impune şi divizarea averii mobile şi imobile a
parohiei ortodoxe din cadrul căreia se desprind aceşti credincioşi. Aceasta
se va putea face numai după înregistrarea parohiei greco-catolice în
registrul special al primăriei, în conformitate cu legile în vigoare, act prin
care va căpăta statutul de persoană juridică.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a îndrumat Centrele
eparhiale ca, la momentul respectiv, după recunoaşterea legală a Cultului
greco-catolic autonom şi după formarea, potrivit legii, prin înscrierea la
primărie, a parohiilor greco-catolice, „să constituie o comisie specială
care, împreună cu o comisie similară din partea Cultului greco-catolic, să
procedeze la reglementarea, conform legii, a partajării averii mobile şi
imobile bisericeşti a parohiilor care urmează a fi divizate, în cazul când o
parte din credincioşii parohiilor ortodoxe române actuale trec la Cultul
greco-catolic din România, conform principiului proporţionalităţii
membrilor, prevăzut de art. 37 din Decretul 177/1948”634.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 6 februarie 1995, a discutat Apelul
Senatului României privind dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Greco-Cartolică şi scrisoarea mitropolitului Lucian Mureşan al
Bisericii Greco-Catolice pentru dialog. S-a arătat că în perioada de după
emiterea Decretului nr. 9 din 31 decembrie 1989, care a recunoscut
Biserica greco-catolică, Biserica Ortodoxă Română a făcut repetate apeluri
la dialog în problema restituirii locaşurilor de cult (pornindu-se de la
premise realiste: numărul credincioşilor, voinţa lor, nevoile parohiale
reale, dialogul internaţional), care au rămas fără nici un răspuns, Biserica
greco-catolică adresându-se direct justiţiei sau procedând la ocuparea cu
forţa a locaşurilor de cult şi la calomnii în presă. Abia acum, după cinci
634
Ibidem, p. 23.
279
Ilie Rusu
ani, începând din 1995, Biserica greco-catolică a acceptat să intre în

dialog635.
În pofida demersurilor constante ale Bisericii Ortodoxe Române, atât
pe plan intern, cât şi pe plan extern, pentru continuarea dialogului paşnic
cu Biserica Catolică de rit bizantin, s-a constatat că aceasta continuă, în
mod nejustificat şi premeditat atacurile în presă la adresa Bisericii
Ortodoxe Române şi a ierarhilor ei, acţionează în justiţie parohiile
ortodoxe române şi iniţiază sau se pretează şi în continuare la ocuparea
prin forţă a bisericilor. Ca urmare, Sfântul Sinod a hotărât să se treacă la
publicarea în presă a adevărului istoric despre uniaţie, ca răspuns la
atacurile greco-catolice, oferindu-se astfel un spaţiu mai larg în presa
bisericească şi în programele şcolilor teologice ortodoxe pentru
prezentarea fenomenului uniatismului. De asemenea, Sfântul Sinod a
aprobat ca, prin grija Arhiepiscopiei Tomisului, să se republice lucrarea
„Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului
român” de pr. prof. Dumitru Stăniloae636.
Urmare hotărârii luată de Sfântul Sinod în şedinţa din 28 august 1998
şi a corespondenţei purtată între Patriarhia Română şi Mitropolia Română
Unită cu Roma, greco-catolică, s-a stabilit ca prima întrunire a Comisiei
mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică de
rit bizantin să aibă loc la Bucureşti, în ziua de 28 octombrie 1998. In acest
scop, Comisia de dialog a Bisericii Ortodoxe a avut o primă întrunire de
lucru la data de 2 septembrie 1998, când a fost elaborat un document
intitulat Principii de dialog cu greco-catolicii, după care, la data de 27
octombrie 1998 a avut loc o a doua întrunire de lucru a Comisiei de dialog
a Bisericii Ortodoxe, prezidată de patriarhul Teoctist, în cadrul căreia, pe
baza materialului din 2 septembrie 1998 şi a opiniilor exprimate, a fost
elaborat documentul intitulat Orientări pentru dialogul cu Biserica Catolică
de rit bizantin, ca platformă de discuţii propusă de Biserica Ortodoxă Română
la întrunirea cu Comisia de dialog a Bisericii catolice de rit bizantin.
La şedinţa comună a comisiilor de dialog, din 28 octombrie 1998,
comisia Biserici Ortodoxe a fost condusă de mitropolitul Daniel al
Moldovei şi Bucovinei, iar cea a Bisericii Catolice de rit bizantin de
mitropolitul Lucian de la Blaj. Potrivit înţelegerii, la întrunire a participat,
în calitate de observator, şi un reprezentant al Vaticanului. În dimineaţa
zilei de 28 octombrie 1998, patriarhul Teoctist a primit la Reşedinţa
patriarhală pe membrii Comisiilor de dialog (s-au rostit alocuţiuni despre
635
Şedinţa Sfântului Sinod din 6 februarie 1995, BOR, an CXIII (1995), nr. 1-6, p. 300-301.
636
Ibidem, din 13 februrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 304-305.
280
semnificaţia dialogului), după care s-au desfăşurat lucrările la Palatul

Patriarhiei, încheiate prin adoptarea unui Comunicat comun, în care au fost
redate principalele orientări pentru continuarea dialogului: 1. Dialogul
fiind calea de reconciliere, el trebuie continuat într-un climat de
sinceritate, respect reciproc şi frăţietate, renunţându-se la ocuparea cu forţa
a bisericilor, la acţiunile juridice şi legislative, la limbajul polemic din
mass-media, precum şi la orice formă de prozelitism; 2. Rezolvarea
folosirii locaşurilor de cult se va face prin dialog, analizând la nivel
eparhial şi parohial cazurile în care minoritatea nu are locaş de cult; 3.
Până la următoarea şedinţă comună a comisiilor de dialog, ierarhii
ortodocşi şi greco-catolici din fiecare eparhie se vor întâlni şi vor analiza pe
plan local fiecare caz în parte, ţinând seama de posibilităţile reale de rezolvare
a problemelor, în consultare cu clerul şi credincioşii; datele de pe teren vor fi
prezentate la viitoarea şedinţă comună a comisiilor de dialog, care va avea loc
în data de 28 ianuarie 1999, la Blaj637.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 februarie 1999, a luat act că lucrările
celei de-a doua întâlniri a Comisiilor de dialog dintre Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Greco-catolică, care au avut loc la Blaj, la 28 ianuarie
1999, s-au desfăşurat în acelaşi climat de deschidere, frăţietate şi
sinceritate ca şi la prima întâlnire din 28 octombrie 1998, de la Bucureşti.
Totodată, Sfântul Sinod şi-a exprimat acordul cu hotărârile celor două comisii
consemnate în Comunicatul dat publicităţii şi cu îndemnul adresat clerului şi
credincioşilor celor două Biserici la împăcare şi înţelegere, precum şi cu data
viitoarei întâlniri de la 10 iunie 1999, de la mănăstirea Râmaţii, jud. Alba638.
La întâlnirea Comisiilor de dialog dintre Biserica Ortodoxă Română
şi Biserica greco-catolică, de la mănăstirea Râmeţi, din 10 iunie 1999, au
fost menţionate pe nume localităţile în care problemele legate de lăcaşurile
de cult şi de casele parohiale s-au rezolvat, dar şi cazurile unde nu s-a
realizat progresul dorit. La această întâlnire s-a menţionat că slujirea
alternativă în aceeaşi biserică nu este o soluţie ideală, ci provizorie, până
se vor construi noi biserici639.
Următoarea întâlnire a Comisiilor de dialog dintre Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Greco-Catolică, s-a desfăşurat la Seminarul teologic
greco-catolic din Oradea, în ziua de 4 noiembrie 1999. In Comunicatul dat
publicităţii s-a arătat că, întrucât procesele în care sunt antrenate parohiile
produc multă amărăciune, ambele părţi cer rezolvarea prioritară a
disputelor patrimoniale nu prin intermediul instanţelor, ci pe calea
637
Ibidem, din 15-16 decembrie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 425-427.
638
639
281
Ilie Rusu
dialogului. S-a stabilit ca viitoarea întrunire a Comisiilor de dialog să aibă

loc în ziua de 28 septembrie 2000, la mănăstirea Brâncoveanu, de la
Sâmbăta de Sus, jud. Braşov640.
La şedinţa Sfântului Sinod din 14 noiembrie 2001 s-a prezentat
Comunicatul celei de VI-a întâlniri a Comisiei mixte de dialog dintre
Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică care a avut loc la
Lugoj, în 27 septembrie 2001. Din Comunicatul comun dat publicităţii
rezultă că partea ortodoxă a restituit unele lăcaşuri de cult, dar partea
greco-catolică îşi menţine cererea de retrocedare a bisericilor catedrale şi a
bisericilor protopopiale. S-a stabilit ca viitoarea întâlnire a Comisiei mixte
de dialog să aibă loc în septembrie 2002, la sediul Episcopiei Ortodoxe
Române a Aradului641.
Din Comunicatul celei de-a VII-a întâlniri de lucru a Comisiei mixte
de dialog dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Greco-Catolică,
care a avut loc la Arad, în ziua de 1 octombrie 2002, rezultă că s-au făcut
unele progrese pe plan local, rezolvându-se un număr mic de cazuri, încât
este necesar ca dialogul să continue, stabilindu-se ca loc al viitoarei
întâlniri a Comisiei mixte, Episcopia din Baia Mare a Bisericii Greco-
Catolice, la data de 23 septembrie 2003642.
Sfântul Sinod, în şedinţa de la 11 noiembrie 2003, a luat cunoştinţă
de Comunicatul celei de-a VIII-a întâlniri de lucru a Comisiei mixte de
dialog ortodox-greco-catolic care a avut loc la sediul Episcopiei catolice
de rit bizantin (greco-catolică) din Baia Mare, la 23 septembrie 2003. În
comunicat se spune că cele două părţi au ajuns la concluzia continuării
dialogului într-un spirit frăţesc, bazat pe dorinţa de a rezolva situaţiile
conflictuale existente între cele două Biserici. S-a căzut de acord ca data
viitoarei întâlniri să fie 28 septembrie 2004, în cadrul Arhiepiscopiei
ortodoxe a Clujului643.
Sfântul Sinod, în şedinţa de la 10 februarie 2004, a luat act de
referatul Cancelariei Sfântului Sinod privind situaţia din teritoriu a
relaţiilor locale ale eparhiilor ortodoxe cu eparhiile greco-catolice în
problema locaşurilor de cult. In referat se arată că, din rapoartele trimise
de eparhiile implicate, la 31 decembrie 2003 situaţia se prezenta astfel:
locaşuri sau edificii bisericeşti aflate în litigiu între cele două Biserici: 46,
dintre care 2 au fost ocupate abuziv, iar 22 au fost revendicate în instanţă;
locaşuri şi case parohiale cedate părţii greco-catolice de partea ortodoxă:
640
Ibidem,din 14 decembrie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 554.
641
Ibidem, din 14 noiembrie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 547.
642
Şedinţa Sfântului Sinod din 26 noiembrie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 10-12, p. 371.
643
Ibidem, din 11 noiembrie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 586.
282
229, dintre care 84 cedate prin înţelegere, 69 ocupate abuziv, 12 cedate

prin hotărâre judecătorească; locaşuri noi de cult construite de Biserica
Greco-Catolică până la 31 decembrie 2003: 181.
Referatul evidenţiază că dialogul dintre Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Catolică de rit Bizantin (Greco-Catolică), cu toate dificultăţile
întâmpinate pe parcursul lui, este apreciat pe plan internaţional ca o pildă
şi un mijloc real de destindere în ansamblul dialogului teologic oficial
ortodox-catolic, care se află în impas după întrunirea de la Baltimore
(SUA), din 19 iulie 2000. Se constată, totuşi, cu surprindere, că unele
instituţii europene, inclusiv bisericeşti, sunt informate, în mod tendenţios
şi unilateral de Biserica catolică de rit Bizantin din România, că în ţara
noastră există o situaţie tensionată între cele două Biserici, proferându-se
ameninţări cu represalii – bisericeşti şi politice – în contextul evaluării
periodice a candidaturii României la integrarea în Uniunea Europeană.
Pe temeiul celor arătate în referat şi urmare discuţiilor în plen,
Sfântul Sinod a hotărât: continuarea şi intensificarea dialogului local dintre
reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române şi ai Bisericii catolice de rit
Bizantin (Greco-Catolică) din România, cu privire la rezolvarea pe cale
frăţească a diferendelor patrimoniale dintre cele două Biserici, cu
respectarea principiilor aprobate de Sfântul Sinod şi susţinute de
reprezentanţii Bisericii noastre în Comisia mixtă de dialog ortodox –
greco-catolic; comisia de dialog a Bisericii Ortodoxe române să informeze
opinia publică, prin mijloacele mass-media (Radio, TV, Internet,
comunicate de presă, interviuri şi mesaje televizate sau acordate diferitelor
publicaţii, reviste, ziare etc.) despre evoluţia relaţiilor dintre cele două
Biserici, cu scopul de a crea imaginea ce se cuvine Bisericii Ortodoxe
Române în ţară, în Europa şi în toată lumea 644.
Cea de-a IX-a întâlnire de lucru a Comisiei Mixte de Dialog ortodox
– greco-catolic fixată pentru 28 septembrie 2004, în cadrul Arhiepiscopiei
Clujului, n-a mai avut loc din cauza neprezentării părţii greco-catolice. Din
cele 334 de biserici de care dispune în prezent Biserica Română Unită cu
Roma (Greco-Catolică), 153 au fost obţinute prin dialog (84 prin
înţelegere, iar 57 recunoscute de Biserica Ortodoxă Română, tot prin
dialog) şi numai 12 prin justiţie 645.
644
Ibidem, din 10 februarie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4, p. 347-349.
645
Ibidem, din 2 noiembrie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 227.
283
Ilie Rusu
4.20. Întruniri teologice şi ecumenice
În timpul patriarhului Teoctist, Patriarhia Română a iniţiat şi

organizat numeroase congrese, conferinţe, consfătuiri, simpozioane cu
caracter teologic şi ecumenic, la nivel naţional şi internaţional, dintre care
menţionăm:
Simpozionul naţional Spaţiul eclezial ca loc interior şi expresie a
tradiţiei, care a avut loc în zilele de 6-8 octombrie 1990, la Brăila, a fost
organizat din iniţiativa Ministerului Culturii şi cu concursul prefecturii
Brăila, al Patriarhiei Române şi al Episcopiei Dunării de jos. Au participat
ierarhi ai Sfântului Sinod, reprezentanţi ai Ministerului Culturii, cadre
didactice, arhitecţi, pictori, sculptori, specialişti în arta creştină, diferiţi
invitaţi646.
Simpozionul consacrat împlinirii a 75 de ani de la revenirea
Basarabiei la Patria-mamă, organizat de Liga culturală pentru unitatea
românilor de pretutindeni, în ziua de 8 aprilie 1993, în sala de marmură a
Cercului Militar Naţional din Bucureşti, cu participarea a numeroase
personalităţi ale vieţii culturale şi ştiinţifice din ţara noastră şi din
Republica Moldova. Prezent la simpozion, împreună cu alţi membri ai
Sfântului Sinod, patriarhul Teoctist a rostit o cuvântare, în care a subliniat
îndatorirea ce avem cu toţii de a cinsti vrednicia înaintaşilor, dar şi să
împlinim idealul lor de unitate, de reîntregire a neamului şi a Bisericii
strămoşeşti647.
Între 25-30 septembrie 1993, la Facultatea de Teologie din
Bucureşti, s-a desfăşurat lucrările celui de-al VII-lea congres al teologilor
biblişti ortodocşi. Congresul a fost organizat de Societatea interortodoxă
de studii biblice cu sediul la Atena (Grecia). In cadrul lucrărilor au fost
dezbătute următoarele teme: 1. Necesitatea traducerii Sfintei Scripturi în
Biserica Ortodoxă şi dificultăţile ei; 2. Evanghelia după Matei. Probleme
filologice, ermeneutice şi teologice. Au participat un număr de 70 de
teologi biblişti din Patriarhia de Constantinopol, Bisericile Greciei,
Ciprului, Bulgariei, Finlandei şi din Biserica Ortodoxă Română. Patriarhul
Teoctist a fost prezent atât la şedinţa de deschidere, rostind un cuvânt
adecvat şi binecuvântând lucrările congresului, cât şi la cea de închidere în
care s-au tras concluziile asupra lucrărilor. La închiderea lucrărilor a avut
loc lansarea publică a Noului Testament, versiune revizuită, redactată şi
646
Pr. prof. Nicolae Necula, Simpozionul Spaţiul eclezial ca loc interior şi expresie a
tradiţie, BOR, an CVIII (1990), nr. 7-10, p. 39-41.
647
Gh. Vasilescu, 75 de ani de la unirea Basarabiei cu România, BOR, an CXI (1993),
nr. 4-6, p. 21-29.
284
comentată de arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, apărut în Editura

Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993. Lansarea s-a
făcut în prezenţa patriarhului Teoctist, a participanţilor la congres şi a unor
personalităţi ale vieţii culturale româneşti648.
În perioada 12-17 august 1996, a avut loc cea de-a IV-a Conferinţă
internaţională a facultăţilor de teologie ortodoxă, organizată de Facultatea
de Teologie ortodoxă din Bucureşti, cu sprijinul Patriarhiei Române, având
ca temă: «Misiunea Bisericii astăzi şi mâine»649. Lucrările Conferinţei s-au
deschis, în prezenţa unor membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, cu un cuvânt de salut al patriarhului Teoctist adresat
participanţilor. Au fost citite mesaje din partea autorităţilor de stat
româneşti, a unor Biserici şi organizaţii creştine. Tema Conferinţei a fost
dezbătută în plen şi în trei secţiuni (Dogmatică, Liturgică, Misionară), cu
referate, urmate de discuţii. Programul a mai inclus participarea la Sfânta
Liturghie, oficiată de patriarhul Teoctist în biserica Sf. Spiridon-Nou din
Bucureşti, cu ocazia praznicului Adormirii Maicii Domnului; o excursie la
Sinaia şi un pelerinaj în eparhia Argeşului. La sfârşit, Conferinţa a adoptat
un mesaj, care a scos în evidenţă faptul că Biserica este chemată să
răspundă, cu toate resursele pe care le are, dramaticului proces al
secularizării lumii contemporane, care a aruncat omul într-o profundă criză
spirituală, materializată în lipsa de sens a existenţei umane650.
Patriarhul Teoctist a participat la cel de-al III-lea simpozion
ecologic Religie, ştiinţă, mediu înconjurător, cu tema: Dunărea – un fluviu
al vieţii, dedicat fluviului Dunărea de la izvoare până la vărsarea în Marea
Neagră, organizat între 17-26 octombrie 1999, la bordul unui vapor care a
călătorit de la izvoarele Dunării către Deltă şi Marea Neagră, sub
patronajul patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului, preşedintelui
Comisiei europene, Jacques Santwer şi prinţului Filip, duce de
Edinburg651. Rostind cuvântul de deschidere a acestui simpozion pe
648
Şedinţa Sfântului Sinod din 12-14 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6,
p. 266-267.
649
Primele trei conferinţe ale facultăţilor de teologie ortodoxă au avut loc la Atena (Grecia),
între 29 noiembrie-6 decembrie 1936; Atena –mănăstirea Penteli (Grecia), între 16-19
august 1976; Brooklyn (SUA), între 30 august-4 septembrie 1987.
650
A IV-a Conferinţă internaţională a facultăţilor de teologie ortodoxă, BOR, an CXIV
(1996), nr. 7-12, p. 242-253.
651
Patriarhia ecumenică a organizat, din doi în doi ani, un simpozion ecologic despre
Religie, ştiinţă, mediu. Primul simpozion ecologic, cu tema Apocalipsa şi mediul
înconjurător, s-a desfăşurat în septembrie 1995, la Patmos, pentru Marea Mediterană, sub
auspiciile prinţului Filip, duce de Edinburg, şi ale patriarhului Bartolomeu I al
Constantinopolului. În cadrul acestui simpozioan, participanţii au purtat un dialog asupra
285
Ilie Rusu
teritoriul României, în ziua de 24 octombrie 1999, la Palatul Parlamentului

– Camera Deputaţilor, patriarhul Teoctist a spus: „Am bucuria să deschid
prima şedinţă în Bucureşti şi să salut pe toţi participanţii la opera de
recreare a naturii. Căci, cum am putea găsi un alt cuvânt în stare să
exprime strădania de a reda naturii – atât de desfigurată acum –
frumuseţile cu care a împodobit-o Creatorul, Dumnezeul cel veşnic?” 652.
Cu binecuvântarea şi participarea patriarhului Teoctist, în ziua de 10
mai 1999, s-a desfăşurat la Bucureşti, prima întrunire a Colegiului
decanilor facultăţilor de teologie ortodoxă, care a analizat „programele
analitice, structura catedrelor, modalitatea susţinerii unor examene,
activitatea ştiinţifică şi publicistică a cadrelor didactice şi alte aspecte,
menite să confere învăţământului teologic universitar ortodox consistenţă,
prestigiu, o înaltă ţinută ştiinţifică şi, mai ales, un caracter unitar şi
omogen şi, totodată, să îl conformeze viziunii şi recomandărilor Sfântului
Sinod, aşa cum au fost el transmise prin mai multe hotărârii sinodale,
unele de dată recentă”653.
Participând la simpozionul de omagiere a poetului Mihai Eminescu,
cu prilejul jubileului de 150 de ani ai naşterii sale, organizat de Liga
Culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, la Cercul Militar
Naţional, în 15 ianuarie 2000, patriarhul Teoctist a spus: „Biserica l-a
înţeles, l-a iubit şi l-a preţuit întotdeauna pe Mihai Eminescu. Nu este nici
un fel de îndoială asupra credinţei sale curat ortodoxe, exprimată atât
în opera poetică, prin neasemuit de frumoase versuri liturgice, unele
adevărate rugăciuni, cât şi în paginile sale de proză, pline de lumină, de
curaj şi demnitate faţă de celelalte confesiuni din ţara noastră. Se cunoaşte
bine că primul patriarh al Bisericii noastre, vrednicul de pomenire Miron
Cristea, dobândind doctoratul la Budapesta cu un studiu asupra operei
eminesciene, l-a numit luceafărul poeziei româneşti”654.
vindecării sciziunii între omenire şi natură. Al II-lea simpozion ecologic, cu tema Marea
Neagră în criză, a avut loc între 20-28 septembrie 1997, sub patronajul patriarhului
Bartolomeu I al Constantinopolului şi preşedintelui Comisiei Europene, Jacques Santwer, şi
s-a desfăşurat pe vasul „Elefterios Venizelos”, precum şi în porturile Trabzon, Batumi,
Gelendzik, Yalta, Odessa, Constanţa, Tulcea (în Deltă), Varna, Istambul şi Tesalonic.
Participanţii s-au concentrat asupra problemelor specifice Mării Negre, ca microcosmos şi
asupra relaţiei omului cu lumea, abordând căile de oprire a deteriorării ecologice şi de
restabilire a echilibrului mediului în Marea Neagră. Cf. pr. Valentin Fătu, Simpozionul
„Religie, ştiinţă, mediu – Marea Neagră în criză”, BOR, an CXV (1997), . 7-12, p. 12-34.
652
Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol .X,
Bucureşti, 2001, p. 289-291.
653
Ibidem, p. 411-416.
654
Ibidem, p. 483.
286
Cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, între 19-20 mai 1998 a avut

loc la Palatul Patriarhiei, în colaborare cu Ministerul Educaţiei Naţionale,
lucrările Consfătuirii pe probleme de învăţământ teologic şi religios. La
lucrările acestei consfătuiri au participat directorii seminariilor teologice
liceale, consilierii culturali eparhiali, inspectorii de religie de la
Inspectoratele şcolare judeţene şi reprezentanţii Patriarhiei Române în
Consiliul naţional consultativ pentru învăţământul teologic şi religios.
Consfătuirea a constituit o formă de conlucrare şi de consens între factorii
de răspundere ai învăţământului de stat (Ministerul Educaţiei Naţionale) cu
cei din învăţământul religios (Patriarhia Română). La consfătuire a
participat patriarhul Teoctist, un secretar de Stat de la Ministerul Educaţiei
Naţionale şi mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, preşedintele
Comisiei sinodale de învăţământ. Scopul consfătuirii a fost acela de a
analiza obiectivele ce stau în faţa învăţământului teologic ortodox şi
armonizarea lui la reforma de modernizare a învăţământului românesc,
precum şi pe acela de a defini mai precis rolul şi locul Religiei ca
disciplină şcolară în învăţământul de stat. În cadrul consfătuirii s-au
prezentat rapoarte, s-au purtat discuţii în plen şi pe secţiuni, dezbătându-se
probleme legate de elaborarea unor programe şcolare în vederea
constituirii unei baze de date privitoare la învăţământul teologic ortodox
care să fie utilizată în cadrul procesului de reformă ce are în vedere în mod
special şi distinct şi învăţământul teologic 655.
Sub patronajul Patriarhiei Române şi al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor, între 4-6 mai 1998, la Palatul Patriarhiei, s-a desfăşurat
seminarul cu tema Regenerarea misiunii urbane în noul context urban din
România, la care au participat peste 60 delegaţi (ierarhi, preoţi, mireni) din
partea eparhiilor, a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a învăţământului
teologic universitar, asociaţiilor ortodoxe de tineret, femei, a unor
aşezăminte bisericeşti sociale şi de caritate, reprezentanţi ai unor culte
religioase din România, precum şi ai Asociaţiei Ecumenice a Bisericilor
din România (AIDRom). Lucrările seminarului, la care a participat şi
patriarhul Teoctist, s-au desfăşurat în plen şi în trei comisii, pe
următoarele probleme: Misiunea în contextul octal urban parohial;
Misiunea în contextul actual urban extraparohial, Dimensiunea
filantropică şi socială a misiunii Bisericii în oraşele ţării656.
În perioada 30 august-1 septembrie 1998, a avut loc la Bucureşti cea
de-a XII-a întâlnire internaţională Oameni şi Religii, organizată de către
655
Diac. Nicu Octavian, Consfătuirea pe probleme de învăţământ teologic şi religios (19-
20 mai 1998), BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 61-69.
656
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 iunie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 438.
287
Ilie Rusu
Comunitatea Sant’Egidio, sub patronajul Preşedinţiei României şi al

Patriarhiei Române657. La întâlnirea de la Bucureşti, prima organizată de
Comunitatea Sant’Egidio într-o ţară majoritar ortodoxă, au participat 193
de personalităţi religioase - şefi de Biserici şi de culte religioase - şi peste
350 de reprezentanţi ai marilor religii, din 40 de ţări le lumii. Biserica
Ortodoxă fost reprezentată de patriarhii Alexandriei, Antiohiei, Bulgariei,
arhiepiscopul Ciprului, mitropolitul Cehiei şi al Slovaciei şi alţii ierarhi.
Bisericile Ortodoxe Orientale au fost reprezentate de patriarhul catolicos
armean al Ciliciei, de patriarhul Bisericii Etiopiene şi de mitropolit siriac-
ortodox de Alep (Siria). Biserica Romano-Catolică fost reprezentată de
şapte cardinali şi de alţi arhiepiscopi şi episcopi catolici din Europa şi din
Orient. Au mai participat reprezentanţi ai Bisericilor Anglicană,
Evanghelică, Luterană, precum şi ai organizaţiilor creştine internaţionale:
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferinţa Bisericilor Europene,
Alianţa Reformată Mondială, Alianţa Baptistă Mondială. Alături de
creştini au participat şi reprezentanţi ai religiei iudaice, ai islamului şi ai
unor religii orientale (budistă, hindusă, jainistă, şintoistă, sikhistă).
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de patriarhul Teoctist şi de
657
Sant’Egidio este o un ansamblu de comunităţi creştine apărute în Biserica Romano-
Catolică la scurt timp după cel de-al II-lea Conciliu Vatican. Prima comunitate s-a înfiinţat
la Roma, în anul 1968, iar în anii următori şi în alte oraşe ale Italiei, apoi în Europa
Occidentală (Belgia, Germania, Irlanda, Portugalia, Spania), în Europa de est (Cehia,
Ungaria, Ucraina, Rusia), în cele două Americi (SUA, Guatemala, Salvador, Argentina), în
Africa (Guineea, Camerun, Mozambic, Coaşta de Fildeş) şi în Asia (Indonezia). Membri
acestor comunităţi, în special laici, aparţin diferitelor categorii sociale şi îşi propun:
aplicarea perceptelor evanghelice, ajutorarea celor săraci, dialogul ecumenic şi inter-
religios, prietenia şi colaborarea cu credincioşi ai altor confesiuni şi religii, pentru bună
înţelegere şi pace în diferite părţi ale lumii. Comunitatea Sant’Egidio nu este numai o
asociaţie de voluntriat sau o organizaţie non guvernamentală, ci şi o structură eclesială care,
din punct de vedere juridic, apare ca o Asociaţie internaţională de laici, recunoscută ca atare
de Vatican. La sugestia făcută de papa Ioan Paul al II-lea, la Assisi (Italia), în anul 1986,
când reprezentanţii marilor religii ale lumii s-au reunit pentru se ruga pentru pace,
Comunitatea Sant’Egidio a iniţiat întâlniri ecumenice, cu caracter de dialog, care au devenit
întâlniri internaţionale. A luat fiinţă, astfel, Asociaţia internaţională «Oameni şi Religii»,
sub oblăduirea Comunităţii Sant’Egidio. Interesul sporit pentru aceste întâlniri, care au
devenit anuale, a reunit, pe lângă reprezentanţi religioşi, şi personalităţi ale lumii culturale
şi politice internaţionale. La întâlnirea din 1997, de la Padova şi Veneţia (Italia), la care au
participat şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, preşedintele României, Emil
Constantinescu, în alocuţiunea prezentată la ceremonia de deschidere, a adresat invitaţia ca
întâlnirea Comunităţii Sant’Egidio din 1998 să se desfăşoare în România, la Bucureşti.
Ulterior, patriarhul Teoctist a adresat Comunităţii Sant’Egidio, în numele Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, o invitaţie similară, asociindu-se astfel invitaţiei Preşedintelui
României.
288
cea mai mare parte a membrilor Sfântului Sinod. Tema principală a

întâlnirii fost: Pacea este numele lui Dumnezeu. Dumnezeu, omul,
popoarele. Deschiderea lucrărilor a avut loc la Palatul Parlamentului –
fiind precedată de slujbe religioase oficiate în Catedrala patriarhală şi în
Catedrala romano-catolică din Bucureşti - prin cuvinte de salut adresate
participanţilor de către organizatori. Între cei care au rostit alocuţiuni la
ceremonia de deschidere a fost şi patriarhul Teoctist. In continuare,
lucrările s-au desfăşurat pe secţiuni şi subteme, derivate din tema
principală, în cadrul cărora s-au prezentat de referate, urmate de discuţii,
sub forma unor mese rotunde. La final, reprezentanţii marilor religii s-au
rugat pentru pace în lume, în diferite locuri, special pregătite, conform
tradiţiei religioase a fiecăruia. La ceremonia de închidere, reprezentanţii
marilor religii ale lumii au rostit alocuţiuni pe un podium amplasat în faţa
Teatrului Naţional din Bucureşti. Între vorbitori s-au numărat preşedintele
României şi patriarhul Teoctist. S-a dat citire unui Apel pentru pace şi s-au
aprins lumânări într-un sfeşnic cu mai multe braţe, simbol al concordiei
dintre credincioşii care, indiferent de religie, sunt fiii aceluiaşi Părinte
Ceresc658.
Cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, în ziua de 3 februarie 2001,
la Palatul Patriarhiei s-a desfăşurat seminarul Violenţa în familie. Cauze.
Consecinţe. Remedii. Seminarul a fost organizat de Sectorul „Biserica şi
Societatea” din cadrul Patriarhiei Române, în colaborare cu Administraţia
Prezidenţială şi s-a înscris în campania de ajutorare a familiilor şi copiilor,
victime ale violenţei domestice. Această campanie a fost derulată de
Patriarhia Română atât în scopul colectării de fonduri necesare finalizării
lucrărilor de amenajare a Aşezământului social din parohia Podeau,
destinat mamelor şi copiilor victime ale violenţei în familie, cât şi pentru
sensibilizarea opiniei publice şi implicării instituţiilor statului în
soluţionarea legislativă a fenomenului. La seminar au participat patriarhul
Teoctist, episcopii vicari patriarhali, consilieri patriarhali, reprezentanţi ai
Administraţiei locale, ai Guvernului, Primăriei Capitalei, primarii celor
şase sectoare ale Capitalei şi ai unor organizaţii neguvernamentale 659.
La Palatul Patriarhiei din Bucureşti a avut loc, în perioada 25-27
septembrie 2001, Congresul internaţional Familia şi viaţa unui nou
mileniu creştin, organizat de Biserica Ortodoxă Română în colaborare cu
Biserica romano-catolică din România. La congres au prezentat
comunicări personalităţi ale vieţii sociale, culturale şi bisericeşti din ţară şi
658
Diac. Mircea Alexă Uţă, A XII-a întâlnire internaţională „Oameni şi Religii”
(Bucureşti, 30 august-1 septembrie 1998), BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 9-64.
659
Ana Maria Vârtej, Violenţa în familie, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 46-47.
289
Ilie Rusu
de peste hotare. La închiderea lucrărilor congresului, patriarhul Teoctist a

rostit o cuvântare660.
Între 27-30 iunie 2002, a avut loc la Bucureşti, la Palatul
Parlamentului, sesiunea celei de-a IX-a Adunări Generale
Interparlamentare Europene a Ortodoxiei (AIEO). Iniţiativa înfiinţării
AIEO a aparţinut Parlamentului Grec şi a fost lansată în luna iunie 1993, la
Chalkidiki (Grecia), prin adoptarea unui manifest la încheierea unei
reuniuni cu tema: Ortodoxia în noua realitate europeană. In prezent, în
AIEO sunt reprezentate parlamentele din 20 de state din Europa, între care
şi România. Deschiderea oficială a Sesiunii celei de-a IX-a Adunări
Generale Interparlamentare Europene a Ortodoxiei, cu tema Globalizarea
şi Ortodoxia, a avut loc în ziua de joi, 27 iunie 2002, în sala Nicolae Iorga
a Palatului parlamentului, invitat de onoare fiind patriarhul Teoctist, care a
adresat un cuvânt de salut participanţilor661.
Între 9-14 noiembrie 2003, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, cu
binecuvântarea patriarhului Teoctist, s-a desfăşurat Congresul omagial
internaţional de Teologie Acad. pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, prilejuit
de împlinirea a 100 de ani de la naşterea marelui teolog român. Congresul
a avut ca temă generală: Teologia ortodoxă contemporană. Aprecieri şi
perspective. La lucrările congresului au participat membri ai Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu patriarhul Teoctist,
profesori de teologie din ţară şi de peste hotare, personalităţi ale culturii
româneşti, studenţi şi seminarişti. Între personalităţile străine participante
la congres s-au numărat arhiepiscopul Tiranei şi primatul Albaniei,
Anastasios, apoi, mitropolitul Bishoy de Damietta, reprezentantul Bisericii
Ortodoxe Coptă din Egipt. Comunicările ştiinţifice au fost prezentate în
secţiuni. Participanţii la congres au vizionat expoziţiile dedicate celui
comemorat şi au făcut un pelerinaj la mormântul pr. prof. Dumitru
Stăniloae de la mănăstirea Cernica662.
660
Pr. Constantin Stoica, Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin (Congresul
internaţional organizat de Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică din
România - Bucureşti, 25-27 septembrie 2001), BOR, anul CXIX (2001), nr. 7-12, p. 97-109.
661
Pr. Valentin Fătu, „Globalizare şi Ortodoxie”. Sesiunea celei de-a IX-a Adunări
Generale Interparlamentare Europene a Ortodoxiei (Bucureşti, Palatul Parlamentului, 27-
30 iunie 2002), BOR, an CXX (2002), nr. 1-6, p. 160-165.
662
Pr. prof. Nicolae Necula, Congresul internaţional de Teologie „Acad. pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae”, BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 172-182.
290
Capitolul 5.
Activitatea externă a Bisericii Ortodoxe
Române în timpul patriarhului Teoctist
B iserica Ortodoxă Română, în timpul patriarhului Teoctist, a

continuat să fie prezentă misionar în concernul Ortodoxiei
universale, exprimându-se cu tărie şi cu curaj în ceea ce priveşte afirmarea
valorilor perene ale Ortodoxiei sub raport doctrinar, moral şi social, în
contextul lumii contemporane. Prezenţa activă a Bisericii Ortodoxe Române
în mişcarea ecumenică, în diferite feluri, la viaţa comunităţii creştine în
general, este considerată ca o necesitate, care decurge din însăşi natura
lucrării sale în lume. In contextul procesului de extindere a Uniunii
Europene şi a integrării ţării noastre în structurile euro-atlantice, Biserica
Ortodoxă Română îşi manifestă sprijinul constant, cu mijloace specifice,
pentru împlinirea acestor deziderate, afirmându-se în acelaşi timp ca o
păstrătoare a identităţii culturale, religioase şi lingvistice a poporului
român.
Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile cu Bisericile
Ortodoxe surori, cu celelalte Biserici creştine, precum şi cu organizaţii
ecumenice şi inter-religioase interne şi internaţionale a fost posibilă graţie
implicării personale a patriarhului Teoctist, a celorlalţi membri ai Sfântului
Sinod, a profesorilor din şcolile de învăţământ teologic şi a personalului din
cadrul Sectorul Relaţii Externe Bisericeşti
Această lucrare pe plan extern s-a derulat pe baza hotărârilor Sfântului
Sinod şi a unor acorduri ecumenice, inter-bisericeşti şi inter-religioase.
Totodată, Sfântul Sinod şi-a intensificat eforturile sale în vederea întăririi
credinţei creştin-ortodoxe a românilor cărora le-a fost hărăzit să-şi trăiască
viaţa dincolo de hotarele actuale ale României, pentru menţinerea tradiţiilor
străbune şi a identităţii spirituale româneşti şi întărirea legăturilor cu
Biserica-mamă.
5.1. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei
O dată cu dobândirea independenţei de stat şi cu apariţia Republicii

Moldova pe harta Europei, privirile creştinilor şi clericilor ortodocşi din
Basarabia s-au îndreptat către Bucureşti, cu speranţa refacerii unităţii
291
Ilie Rusu
bisericeşti sub oblăduirea şi binecuvântarea Patriarhiei Române, care

reuneşte sub jurisdicţia sa pe toţi ortodocşii români, oriunde s-ar afla aceştia.
Odată cu redobândirea libertăţilor religioase şi cu revenirea oficială la
alfabetul latin, au fost trimise pentru bisericile şi mănăstirile româneşti din
Republica Moldova mii de cărţi de cult tipărite la Bucureşti de Institutul
Biblic şi de Misiune Ortodoxă sau de alte edituri bisericeşti din ţară,
necesare săvârşirii slujbelor ortodoxe. Au fost, apoi, oferite în dar zeci de
exemplare din Sfânta Scriptură românilor ortodocşi din Basarabia, prin
centrele eparhiale de la Chişinău şi Bălţi, precum şi manuale pentru şcolile
teologie. Ierarhi din ţară şi din Basarabia au trecut Prutul pentru a participa
la evenimente cu caracter istoric sau bisericesc de o importanţă deosebită.
Se lăsa astfel impresia că legăturile dintre eparhiile româneşti din dreapta şi
din stânga Prutului şi-au regăsit cursul firesc, deschizător de noi orizonturi
în direcţia refacerii unităţii româneşti a neamului românesc.
Sub aceste favorabile auspicii s-au desfăşurat relaţiile dintre Patriarhia
Română şi Centrele eparhiale din Republica Moldova, în anii 1990, 1991 şi
începutul anului 1992. Cu toate acestea, au apărut şi manifestări care negau
şi se opuneau acestui curs atât de favorabil apropierii dintre cele două
Biserici româneşti. Din partea conducerii Arhiepiscopiei Chişinăului s-au
făcut simţite unele gesturi de accentuare a dependenţei faţă de Patriarhia
Moscovei şi de opoziţie faţă de puternicul curent unionist care se afirma din
ce în ce mai intens în rândurile unor clerici şi credincioşi români. Mai mult
decât atât, au avut loc acte de presiune şi persecuţie administrativă şi,
uneori, de agresiune şi vandalism faţă de acele cercuri de clerici şi
credincioşi care militau pentru revenirea la starea jurisdicţională
bisericească de dinainte de anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de
către Imperiul sovietic.
În aceste condiţii, sub preşedinţia episcopului Petru de Bălţi a avut loc
Adunarea eparhială alcătuită din reprezentanţii clerului şi mirenilor din
Republica Moldova, care a decis reactivarea tradiţionalei Mitropolii
Ortodoxe a Basarabiei, sub oblăduirea canonică a Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române, numărându-se între mitropoliile alcătuitoare ale
Patriarhiei Române, care, de altfel, n-a recunoscut niciodată desfiinţarea
Mitropoliei Basarabiei şi nici trecerea acesteia sub jurisdicţia altei Biserici
Ortodoxe. Dacă acest fapt s-a produs, a fost urmarea unor abuzuri şi
evenimente istorice, care au avut la bază tratatul Ribbentrop-Molotov,
denunţat şi condamnat în prezent de toate ţările lumii, inclusiv de Federaţia
Rusă. Incorporarea Bisericii din Basarabia, ca şi a celei din Bucovina de
Nord în Patriarhia Rusă neagă atât învăţătura şi doctrina canonică a Bisericii
Ortodoxe privind organizarea pe criterii de neam şi de limbă a Bisericilor
292
naţionale, cât şi practica invariabilă în acest domeniu manifestată de-a

lungul întregii existenţe a Bisericii, care recunoaşte dreptul etniei şi al
fiecărei limbi de a fi suportul organizării unitare a Bisericii naţionale.
Hotărârea Adunării eparhiale de reactivare a Mitropoliei Basarabiei
sub oblăduirea canonică a Patriarhii Române a fost adusă la cunoştinţa
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române printr-un document scris şi
datat 14 septembrie 1992, prin care se solicita recunoaşterea acestui act
istoric al reactivării Mitropoliei Basarabiei.
În faţa acestei cereri a Adunării eparhiale de reactivare a Mitropoliei
Basarabiei şi ţinând seama şi de alte sute de cereri cu mii de semnături
trimise direct la Cancelaria Patriarhiei Române de clerici şi credincioşi,
Sfântul Sinod, prin hotărârile din 24 septembrie, 27 noiembrie şi 19
decembrie 1992, a binecuvântat şi aprobat reactivarea Mitropoliei
Basarabiei din Republica Moldova, ca Mitropolie autonomă şi de stil vechi,
sub oblăduirea sa canonică. Totodată, a confirmat Adunarea eparhială a
Mitropoliei Basarabiei şi pe episcopul Petru de Bălţi ca locţiitor de
mitropolit al Basarabiei, care a devenit astfel membru al Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române.
Această hotărâre cu caracter canonic şi istoric bisericesc a fost
consemnată într-un Act Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind
reactivarea Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa
în Chişinău, care a fost adoptat în ziua de 19 decembrie 1992 şi adus la
cunoştinţă publică a doua zi, duminică 20 decembrie 1992, în cadrul Sfintei
Liturghii solemne săvârşită în Catedrala patriarhală de un sobor de ierarhi şi
clerici din ţară şi din Basarabia, în frunte cu patriarhul Teoctist şi episcopul
Petru de Bălţi, locţiitor de mitropolit al Basarabiei663.
Totodată, Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 ianuarie 1993, a hotărât ca
acest Act patriarhal şi sinodal a fost trimis spre informare, însoţit de
scrisorile de rigoare, patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei şi întregii
Rusii şi tuturor conducătorilor Bisericilor Ortodoxe surori, precum şi
autorităţilor de stat din Republica Moldova. De asemenea, s-a mai hotărât ca
acest Act patriarhal şi sinodal să fie înscris în Condica sfântă a Sfântului
Sinod, în rândul evenimentelor bisericeşti de seamă şi să fie dat
publicităţii664.
663
Pr. Savin Verzan, Eveniment istoric la Patriarhia Română. Reactivarea Mitropoliei
Basarabiei, autonomă şi de stil vechi (19-20 decembrie 1992), BOR, an CX (1992),
nr. 11-12, p. 8-35.
664
Şedinţa Sfântului Sinod din 19 ianuarie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 110.
293
Ilie Rusu
Din momentul reactivării, însă, Mitropolia Basarabiei a fost permanent

nedreptăţită de către autorităţile de stat din Republica Moldova şi, în această
situaţie, nevoită să apeleze la instanţele de judecată interne şi internaţionale.
Începând cu 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei a solicitat de
nenumărate ori recunoaşterea sa de către Guvernul Republicii Moldova.
Întâmpinând opoziţie, dată fiind poziţia politică a Guvernului de la
Chişinău, iar cererile fiind tratate cu refuz, Mitropolia Basarabiei şi-a utilizat
dreptul legal de apărare în justiţia naţională, atacând deciziile Cabinetului de
la Chişinău. Din păcate, nu toate demersurile au avut un rezultat favorabil.
Ultima hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova,
care a examinat cauza pe fond, a fost pronunţată la 9 decembrie 1997, ca
fiind definitivă şi irevocabilă, prin care a respins cerinţele Mitropoliei
Basarabiei sub pretextul „caracterului neîntemeiat şi nelegal al plângerii”.
Dat fiind că Republica Moldova a aderat la Consiliul Europei şi a
ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor
fundamentale şi a acceptat jurisdicţia Curţii Supreme de la Strasbourg,
Mitropolia Basarabiei s-a văzut nevoită să apeleze şi la justiţia
internaţională. Astfel, Curtea Europeană a înregistrat cu titlu definitiv petiţia
Mitropoliei Basarabiei la 26 ianuarie 1999, deschizând dosarul nr.
4.570/1999 intitulat „Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi alţi
12 contra Republicii Moldova”.
La 13 decembrie 2001, Curtea Europeană a dat câştig de cauză
Mitropoliei Basarabiei, pronunţându-se în unanimitate că a avut loc o
încălcare a art. 9 (libertatea religioasă) şi art. 13 (dreptul la recurs efectiv)
din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 11 (libertatea
întrunirilor şi asocierilor) din Convenţie.
La 27 martie 2002, un colegiu format din cinci judecători ai CEDO a
analizat recursul înaintat de către Guvernul Republicii Moldova la 22
februarie 2002, prin reprezentantul său oficial Ion Morei, ministrul Justiţiei,
şi a decis, în unanimitate, respingerea cererilor autorităţilor de la Chişinău.
Această hotărâre a făcut să intre în vigoare, ca obligatorie, decizia CEDO
din 13 decembrie 2001.
La 24 aprilie 2002, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a
proclamat o rezoluţie prin care autorităţile de la Chişinău sunt obligate să
recunoască Mitropolia Basarabiei până la data de 31 iulie 2002, în caz
contrar Republica Moldova riscând sancţiuni din partea forurilor
internaţionale.
Recunoaşterea oficială a Mitropoliei Basarabiei a trebuit, însă,
precedată de excluderea din legislaţia naţională a normelor juridice care au
294
făcut posibilă violarea dreptului internaţional, violare sancţionată de Curtea

de la Strasbourg.
La 12 iulie 2002, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr,
1220-XV, care prevede modificarea şi completarea Legii nr. 979-XII din 24
martie 1992 despre Culte şi a articolului 325 din Codul de procedură civilă.
Pe acest temei, la 30 iulie 2002, mitropolitului Petru Păduraru, arhiepiscop
al Chişinăului, mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor, i s-a înmânat
certificatul de înregistrare a Mitropoliei Basarabiei cu nr. 1651, de către
Directorul Serviciului de Stat pentru Culte, Serghei Iaţco, în prezenţa lui
Vlad Gubreacov, consilier pe probleme speciale ale Mitropoliei, şi a
părintelui Andrei Caramalău.
Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei la 30 iulie 2002 a produs mare
bucurie în rândul clericilor şi credincioşilor din cuprinsul Mitropoliei
Basarabiei. Duminică, 4 august 2002, s-au oficiat Te Deum-uri în toate
bisericile Mitropoliei Basarabiei. Sfântul Sinod a luat act cu satisfacţie de
recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către autorităţile de stat din
Republica Moldova, în şedinţa sa din 27 noiembrie 2002665.
Mitropolia Basarabiei, cu sediul la Chişinău, aflată sub păstorirea
mitropolitului Petru, având în cuprinsul său 120 parohii, şi-a continuat
lucrarea misionară (restaurări şi reconstrucţii de biserici etc.), prin
solidaritatea arătată de către eparhiile din ţară şi de către Administraţia
Patriarhală 666.
5.2. Înfiinţarea de noi unităţi

administrative-bisericeşti peste hotare
În condiţiile dificile ce caracterizează viaţa şi activitatea misionar-

pastorală bisericească în cuprinsul comunităţilor ortodoxe române
organizate în jurul graniţelor României sau în alte părţi ale lumii, acestea s-
au străduit să-şi menţină identitatea şi să păstreze legătura cu Biserica-
mamă.
Astfel, în 16 ianuarie 1993 a avut loc la München, în Germania,
Adunarea eparhială extraordinară care a hotărât înfiinţarea şi organizarea
Mitropoliei Ortodoxe Române din Berlin pentru diaspora ortodoxă română
europeană. Această hotărâre a fost analizată şi aprobată de Sfântul Sinod în
şedinţele din 8 iulie şi 5 octombrie 1993. De asemenea, Sfântul Sinod, în
665
Ibidem, din 27 noiembrie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 10-12, p. 415-416.
666
nr. 1-6, 713.
295
Ilie Rusu
şedinţa din 12 ianuarie 1994, a confirmat alegerea episcopului Serafim

Făgărăşanul, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, de către Adunarea eparhială a
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală
(întrunită în 16 octombrie 1993), ca arhiepiscop de Berlin şi mitropolit al
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală, emiţând
Gramata patriarhală de instalare667. Totodată, Sfântul Sinod, în şedinţa din
22 martie 1994, a aprobat ca jurisdicţia Mitropoliei Ortodoxe Române
pentru Germania şi Europa Centrală să se exercite asupra parohiilor
ortodoxe române din Germania, Austria, Luxemburg, ţările scandinave:
Suedia, Norvegia, Finlanda şi Danemarca668. Instalarea în scaun a
mitropolitului Serafim a avut loc la München-Germania, în ziua de 5 iunie
1994, la sfârşitul Sfintei Liturghii oficiată de mitropolitul Daniel al
Moldovei şi Bucovinei, împreună cu episcopul Teofan, vicar patriarhal,
înconjuraţi de preoţi şi diaconi, în prezenţa preoţilor şi credincioşilor de la
parohiile româneşti din Germania şi alte ţări ale Europei Centrale669. La
solicitarea mitropolitului Serafim, Sfântul Sinod, în şedinţa din 27
noiembrie 2002, a stabilit ca titulatura acestei eparhii să fie Mitropolia
Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, cu sediul
la Nürnberg-Germania670.
Patriarhul Teoctist a făcut vizite pastorale comunităţilor româneşti din
Ungaria, între 16-18 octombrie 1994, prilej cu care a sfinţit biserica Sfântul
Nicolae din Gyula şi biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din
Micherechi şi le-a vorbit credincioşilor despre importanţa păstrării credinţei
ortodoxe şi a tradiţiilor strămoşeşti. A participat la o conferinţă de presă
organizată de Uniunea Românilor din Ungaria şi a acordat un interviu
postului naţional de televiziune, subliniind necesitatea dezvoltării relaţiilor
dintre cele două ţări. A vizitat Capela ortodoxă şi Centrul cultural al
românilor din Budapesta şi a săvârşit o slujbă de pomenire în cimitirul
eroilor din Rakoş Liket şi la mormântul marelui mecenat Emanoil Gojdu din
cimitirul Kerepesi. A fost primit de preşedintele Ungariei, s-a întâlnit cu
ministrul Culturii şi Învăţământului, cu membri ai Oficiului Minorităţilor
667
Şedinţa Sfântului Sinod din 12 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 243.
668
Ibidem, din 22 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 276.
669
Înfiinţarea Mitropoliei ortodoxe române pentru Germania şi Europa Centrală şi de
Nord. Alegerea şi instalarea IPS Mitropolit Serafim, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p.
198-213.
670
Şedinţa Sfântului Sinod din 27 noiembrie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 10-12, p. 384-385.
296
Naţionale şi Etnice şi a vizitat Reşedinţa Arhiepiscopiei Romano-Catolice

din Budapesta671.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 23 octombrie 1996, a aprobat Statutul
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi a precizat
limitele sale jurisdicţionale, prin includerea în cadrul acesteia a parohiilor
din Franţa, Spania, Italia, Belgia, Olanda, Elveţia, Marea Britanie, Irlanda şi
Islanda672. De asemenea, Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 februarie 1997, a
luat act că Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Ortodoxe pentru Europa
Occidentală a modificat titulatura eparhiei, care poartă acum denumirea de
Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi
Meridională673.
La 29 noiembrie 1997, a avut loc la Paris (în biserica Saint Suplice),
Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională, care a întrunit 70 de preoţi şi credincioşi,
reprezentanţi ai parohiilor româneşti din Franţa, Italia, Elveţia, Anglia şi
Belgia. După oficierea Sfintei Liturghii, Adunarea eparhială s-a transformat
în Colegiul electoral bisericesc, care a ales prin vot secret pe ieromonahul
Iosif Pop ca arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională, cu sediul la Paris. Sfântul Sinod, în şedinţa din
10 decembrie 1997, a validat această alegere674. Ca urmare a acestei hotărâri
sinodale şi a înţelegerii intervenite între Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei
Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională şi patriarhul
Teoctist, hirotonia întru arhiereu şi instalarea noului arhiepiscop a avut loc
în ziua de 15 mai, la Paris, şi fost săvârşită de mitropolitul Ieremia,
preşedintele Adunării episcopilor ortodocşi din Franţa, împreună cu
arhiepiscopul Serghie, rectorul Institutului „Saint Serge”, cu mitropolitul
Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi de Nord
şi încă alţi nouă episcopi, înconjuraţi de zeci de preoţi şi diaconi, în prezenţa
reprezentanţilor altor cultelor religioase, precum şi a numeroşi credincioşi.
Gramata patriarhală de instalare a fost citită de episcopul Teofan Sinaitul,
vicar patriarhal şi secretarul Sfântului Sinod, iar mitropolitul Serafim,
delegatul Sfântului Sinod şi al patriarhului Teoctist i-a înmânat însemnele
671
Prof. Liviu Stoina, Sub semnul comuniunii frăţeşti: vizita în Ungaria a Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 8-65.
672
Şedinţa Sfântului Sinod din 23 octombrie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 441-443.
673
674
Ibidem, din 10 decembrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 355.
297
Ilie Rusu
chiriarhale şi l-a instalat în scaun pe arhiepiscopul Irineu Pop al

Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală şi Meridională675.
Sfântul Sinod a luat în discuţie şi reorganizarea Vicariatelor ortodoxe
române din Gyula-Ungaria şi Vârşeţ-Iugoslavia, care nu aveau o organizare
canonică.
Privitor la situaţia canonică a parohiilor ortodoxe române din Ungaria,
s-a avut în vedere că acestea formează o structură bisericească organizată ca
episcopie, recunoscută de Sfântul Sinod prin hotărârile sale din iulie şi
octombrie 1950 şi din martie şi noiembrie 1951, ca urmare a hotărârii
Congresului Naţional Bisericesc din 27 martie 1946 privind organizarea
Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula-Ungaria, sub dependenţa canonică
a Sfântului Sinod al BOR.
În legătură cu situaţia canonică a parohiilor ortodoxe române din
Banatul sârbesc, s-a constatat că şi acestea formează o structură bisericească
organizată ca episcopie, recunoscută de către Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române încă de la 23 octombrie 1933, prevăzută de Convenţia
între România şi Iugoslavia privitoare la regimul bisericilor ortodoxe
române din Banatul iugoslav şi al celor sârbe din Banatul românesc,
semnată la Belgrad, la 2 iulie 1934.
Sfântul Sinod a apreciat că actuala funcţionare a acestor structuri
bisericeşti cu statut de vicariate, fără a avea jurisdicţie canonică şi spirituală
legată în mod nemijlocit de un ierarh, nu se încadrează în principiile
canonice, fiind necesar a se asigura preoţilor şi parohiilor funcţionarea
canonică dependentă de un episcop, membru al Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, căruia să i se încredinţeze păstorirea lor până la alegerea
unui episcop titular. Drept urmare, Sfântul Sinod a aprobat reactualizarea şi
punerea în aplicare a hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române din 12 iulie şi 4 octombrie 1950, privind organizarea şi
funcţionarea Episcopiei ortodoxe române cu sediul la Gyula-Ungaria, ca
răspuns la hotărârea Congresului naţional bisericesc de la Gyula, din 27
martie 1946. Totodată, Sfântul Sinod a aprobat reactualizarea şi punerea în
aplicare a hotărârilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
referitoare la Convenţia între România şi Iugoslavia privitoare la regimul
bisericilor ortodoxe române din Banatul iugoslav şi sârbe din Banatul
românesc, încheiată în 1933 între reprezentanţii Patriarhiei Române şi
Patriarhiei Sârbe, aprobată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
675
Alegerea, hirotonia şi instalarea IPS Iosif Pop ca arhiepiscop al Arhiepiscopiei
Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională, BOR, an CXVI (1998), nr.
1-6, p. 59-61.
298
la 23 octombrie 1933 şi semnată la Belgrad, la 2 iulie 1934, în legătură cu

organizarea unei Episcopii ortodoxe române cu sediul la Vârşeţ şi a unei
Episcopii ortodoxe sârbe cu sediul la Timişoara, condusă fiecare de câte un
episcope cu atribuţii eparhiale676.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 august 1998, a luat act de Statutul de
organizare şi funcţionare a Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula-
Ungaria, aprobat de Adunarea eparhială a acestei episcopii, constituită în
ziua de 10 iunie 1998677. De asemenea, Sfântul Sinod, în şedinţa din 4
februarie 1999, a luat act că Adunarea eparhială a Episcopiei Ortodoxe
Române din Gyula-Ungaria, întrunită în ziua de 30 ianuarie 1999, s-a
transformat în Colegiu electoral şi a ales în scaunul de episcop al acestei
episcopii pe ieromonahul Sofronie Drincec, secretarul Cabinetului
patriarhal. În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod l-a ridicat la treapta arhieriei pe
noul episcop678. Ca urmare, în ziua de duminică, 21 februarie 1999, în
Catedrala episcopală din Gyula, patriarhul Teoctist, înconjurat de un sobor
de ierarhi, preoţi şi diaconi, a hirotonit întru arhiereu şi a instalat pe primul
episcop al românilor ortodocşi din Ungaria, Sofronie Drincec (în prezent
episcop al Oradiei)679. Totodată, Sfântul Sinod, în şedinţa din 16 iunie 1999,
a aprobat integrarea Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, cu sediul la
Gyula, în cadrul Mitropoliei Banatului, urmând ca episcopul Sofronie să
facă parte, ca membru, din Sinodul mitropolitan al Mitropoliei Banatului680.
Episcopia ortodoxă română din Ungaria, cu sediul la Gyula, păstorită din
anul 1999 de către episcopul Sofronie, cu cele 22 parohii ale sale, are o
activitate dinamică, desfăşurând o bogată misiune, în cursul anului 2002
fiind înfiinţate 3 aşezăminte monahale681.
În perioada 5-10 noiembrie 1999, patriarhul Teoctist a făcut o vizită
pastorală la Caracas-Venezuela, pentru sfinţirea bisericii cu hramul „Sf.
Împăraţi Constantin şi Elena”, construită de comunitatea ortodoxă română
din Caracas. Pe lângă sfinţirea bisericii, patriarhul Teoctist a participat şi la
alte manifestări cultural-spirituale româneşti. A fost prima vizită a unui
Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române într-o ţară sud-americană.
Venezuela fiind o ţară preponderent catolică, dar în care există şi alte
676
Şedinţa Sfântului Sinod din 13 februarie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 319-320.
677
Ibidem, din 28 august 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 421.
678
679
Hirotonia şi instalarea PS Episcop Sofronie al Episcopiei Ortodoxe Române din Gyula-
Ungaria, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6, p. 20-27.
680
Şedinţa Sfântului Sinod din 16 iulie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 394.
681
nr. 1-6, p. 713.
299
Ilie Rusu
confesiuni creştine, vizita patriarhului Teoctist a avut şi un caracter

ecumenic 682.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 19 februarie 2001, a luat act de alegerea
şi constituirea organelor parohiale ale Episcopiei Ortodoxe Române din
Iugoslavia, de către Adunarea Eparhială, întrunită la 15 decembrie 2000,
care a elaborat şi Statutul, prin aceasta încheindu-se procedura de organizare
administrativă a acestei episcopii. Totodată, Sfântul Sinod a aprobat
afilierea Episcopiei Ortodoxe Române din Iugoslavia la Mitropolia
Banatului, precum şi înfiinţarea celui de-al doilea post de episcop-vicar la
Arhiepiscopia Timişoarei, al cărui titular să aibă atribuţii pentru Episcopia
Ortodoxă Română din Iugoslavia683.
În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod a aprobat retragerea, din motive de
vârstă şi sănătate, din scaunul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America
şi Canada, a arhiepiscopului Victorin Ursache, asigurându-i păstrarea
titlului de arhiepiscop şi demnitatea arhiepiscopală de care se va bucura ca
arhiereu în rândurile membrilor Sfântului Sinod aflaţi în retragere, precum şi
stabilirea la mănăstirea Putna, din cadrul Arhiepiscopiei Sucevei şi
Rădăuţilor. Totodată, Sfântul Sinod a declarat vacant scaunul de arhiepiscop
al acestei eparhii pe data de 19 februarie 2001684. La şedinţa Sfântului Sinod
din 14 noiembrie 2001, patriarhul Teoctist a anunţat membrii Sinodului că
în ziua de 16 iunie 2001, arhiepiscopul Victorin a încetat din viaţă, la
reşedinţa sa din Detroit, SUA, în vârstă de 88 de ani. Potrivit dorinţei sale de
a fi înmormântat la mănăstirea Putna, rămăşiţele sale pământeşti au fost
transportate în România. Slujba înmormântării a avut loc în ziua de 22 iulie
2001, la mănăstirea Putna, şi a fost oficiată de un sobor de ierarhi ai
Sfântului Sinod685.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 22 februarie 2001, a ales în cel de-al
doilea post de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, cu atribuţii în
administrarea Episcopiei Ortodoxe Române din Iugoslavia, pe arhimandritul
Daniil Nacu Stoenescu, cadru didactic la Facultatea de teologie din Arad,
urmând să poarte titulatura de „Partoşanul”686. Episcopia ortodoxă română
din Iugoslavia, cu sediul la Vârşeţ, păstorită din anul 2001 de către Daniil
Partoşanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, în calitate de
administrator, este formată din 40 de parohii deservite de 22 preoţi.
682
Diac. Nicu Octavian, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
Caracas-Venezuela (5-10 noiembrie 1999), BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 111-204.
683
Şedinţa Sfântului Sinod din 19 februarie 2001, BOR, anul CXIX (2001), nr. 1-6, p. 422-423.
684
Ibidem, p. 472.
685
Vezi detalii în revista BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 597-598.
686
300
Episcopia funcţionează cu mari dificultăţi, nefiind recunoscută de către

Patriarhia Sârbă şi de către autorităţile de stat de la Belgrad, dar pentru
reglementarea acestei situaţii s-a constituit o comisie bilaterală de dialog
între Patriarhia Română şi Patriarhia Sârbă. Biserica Ortodoxă Română le-a
acordat, după posibilităţi, şi vlahilor din sudul Dunării, ca şi românilor din
Ucraina, nordul Bucovinei, Transcarpatia şi sudul Basarabiei, sprijinul
cerut, prin trimiterea de literatură religioasă şi prin acordarea de burse la
şcolile teologice din ţară687.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 iulie 2001, luând în discuţie hotărârea
Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională de ridicare a acestei arhiepiscopi la rang de
mitropolie, a aprobat ca Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa
occidentală şi Meridională să fie ridicată la rangul de mitropolie, cu
titulatura Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi
Meridională. De asemenea, Sfântul Sinod a aprobat ridicarea
arhiepiscopului Iosif, titularul acestei eparhii, la rangul de mitropolit. In
aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod, la propunerea mitropolitului Iosif, a aprobat
înfiinţarea a două posturi de episcopi vicari la Arhiepiscopia Ortodoxă
Română pentru Europa Occidentală şi Meridională. Totodată, la propunerea
mitropolitului Iosif, făcută în înţelegere cu Consiliul eparhial, Sfântul Sinod
a aprobat alegerea ieromonahului Siluan Ciprian Şpan în unul din posturile
vacante de episcopi-vicari ale Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru
Europa Occidentală şi Meridională, urmând a purta titulatura de
„Marsilianul”688.
Ceremonia ridicării arhiepiscopului Iosif la rangul de mitropolit al
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională şi
hirotonia în arhiereu, pentru postul de episcop-vicar al acestei eparhii, a
episcopului Siluan Marsilianul s-a desfăşurat în ziua de 21 octombrie 2001,
în biserica parohiei ortodoxe române din Bordeaux-Franţa. A participat o
delegaţie a Patriarhiei Române condusă de mitropolitul Teofan al
Olteniei689.
Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală şi
Meridională, păstorită din anul 1997 de către mitropolitul Iosif, ajutat din
anul 2001 de către episcopul-vicar Siluan Marsilianul, are sub jurisdicţie
canonică 61 de parohii şi filii în Franţa, Elveţia, Italia, Spania, Marea
Britanie, Irlanda, Portugalia, Olanda şi Belgia. Sub aspect misionar-pastoral,
687
nr. 1-6, p. 713.
688
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 iulie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 515-517.
689
Ibidem, din 15 noiembrie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 595-596.
301
Ilie Rusu
un moment important în viaţa mitropoliei l-a constituit vizita pe care

patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, a
făcut-o la comunităţile ortodoxe române din Italia (Roma şi Milano), între
7-14 octombrie 2002, precum şi faptul că în anul 2002, în cuprinsul
mitropoliei au fot înfiinţate 18 noi parohii690.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 13 martie 2002, a validat lucrările
Congresului electoral bisericesc extraordinar al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române în America şi Canada, întrunit la 9 martie 2002, la biserica Sf.
Treime din Troy-Michigan, care a ales pe arhimandritul Nicolae Condrea în
postul vacant de arhiepiscop. Sfântul Sinod a confirmat alegerea
arhimandritului Nicolae Condrea ca arhiepiscop şi a aprobat ridicare sa la
treapta de arhiereu691. Pentru hirotonia în arhiereu şi instalarea noului
arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada,
Nicolae Condrea, patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii a Bisericii
Ortodoxe Române, a făcut o vizită la Montreal-Canada, între 11-16 iulie
2002. În cadrul programului acestei vizite pastorale, care a cuprins întâlniri
cu clerul şi credincioşii ortodocşi români, dar şi cu reprezentanţi ai
autorităţile de stat centrale şi locale, în ziua de duminică, 14 iulie 2002,
patriarhul Teoctist, înconjurat de ierarhi şi preoţii din delegaţie, a săvârşit
Sfânta Liturghie în biserica românească cu hramul „Sf. Ioan Botezătorul”
din Montreal (Canada), în cadrul căreia a hirotonit arhiereu pe arhimandritul
Nicolae Condrea, iar la sfârşitul slujbei a oficiat ceremonia de întronizare a
noului arhiepiscop al românilor ortodocşi din America şi Canada. A
participat la lucrările Congresului Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în
America şi Canada, luând cuvântul şi subliniind importanţa legăturii
românilor cu Biserica-mamă şi bogăţia tezaurului de învăţătură ortodoxă. A
participat la lansarea cărţii „Cazul Policarp Moruşca” şi a susţinut o
conferinţă pastorală cu tema: „Biserica de acasă şi Biserica din diaspora.
Exigenţele pastoral-misionare ale clerului Bisericii Ortodoxe Române la
începutul celui de-al treilea mileniu creştin” şi s-a întâlnit cu primarul
oraşului Montreal692.
Arhiepiscopia Ortodoxă Română în America şi Canada cuprinde în
prezent 46 de parohii şi misiuni, din care 20 parohii, 5 misiuni şi o
690
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6,
p. 714.
691
Şedinţa Sfântului Sinod din 13 martie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 1-6, p. 626-627.
692
Pr. Constantin Stoica, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Canada (11-16
iulie 2002), BOR, an CXX (2002), nr. 7-9, p. 14-95.
302
mănăstire în SUA, 17 parohii şi 3 misiuni în Canada, şi o parohie în

Venezuela, fiind în curs de formare mai multe parohii în America Latină693.
În perioada 8-14 mai 2003, patriarhul Teoctist, însoţit de ierarhi ai
Bisericii Ortodoxe Române, a făcut o vizită pastoral-ecumenică în
Germania, la invitaţia mitropolitului Serafim al Mitropoliei Ortodoxe
Române pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, şi a Bisericilor
Romano-Catolică şi Evanghelică din Germania. Cu acest prilej, patriarhul
Teoctist l-a hirotonit în arhiereu pe arhimandritul Sofian Pătrunjel, ales de
Sfântul Sinod, în şedinţa din 2 iulie 2002, la propunerea Adunării eparhiale,
pentru postul de episcop-vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru
Germania şi Europa Centrală şi de Nord, cu titulatura de Braşoveanul694.
Hirotonia noului episcop-vicar a avut loc în Catedrala mitropolitană din
Nürnberg, în ziua de 11 mai 2003, în cadrul Sfintei Liturghii oficiată de
patriarhul Teoctist şi un sobor de slujitori, în prezenţa unor ierarhi ai altor
Biserici Ortodoxe, a reprezentanţilor Bisericilor Romano-Catolice şi
Evanghelice din Bavaria, delegaţi ai autorităţilor locale.
Patriarhul Teoctist a vizitat comunităţile româneşti din München,
Nürenberg, Regensburg şi Berlin, a participat la slujba Vecerniei în domul
din München şi în Catedrala Sfântul Ioan din Berlin. Patriarhul Teoctist
s-a întâlnit cu cardinalul Friedrich Wetter, arhiepiscop de Freising şi
München, episcopul evanghelic al Bavariei, Johannes Friedrich, cardinalul
Georg Maximilian Sterzinski, arhiepiscop de Berlin, cu preşedintele
Germaniei şi cu alţi reprezentanţi ai Bisericilor şi Statului. A luat cuvântul
în cadrul întâlnirilor oficiale, a susţinut o conferinţă de presă la Academia
catolică din Berlin, a participat la lucrările Adunării eparhiale a Mitropoliei
Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord şi a
prezentat conferinţa cu titlul: Exigenţele ecumenismului actual din punctul
de vedere al Bisericii Ortodoxe Române la Universitatea „Ludwig-
Maximilian” din München.
După vizitele pastorale ale patriarhului Teoctist la comunităţile
româneşti din Canada şi Italia din cursul anului 2002, care au consolidat
relaţiile fireşti existente între Biserica-mamă şi diaspora, întâlnirile
Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române cu reprezentanţi ai celor peste
693
nr. 1-6, p. 714.
694
In şedinţa din 2 iulie 2002, la recomandarea mitropolitului Serafim, Sfântul Sinod a
aprobat înfiinţarea unui post de episcop-vicar la Mitropolia Ortodoxă Română pentru
Germania şi Europa Centrală şi de Nord şi, totodată, a aprobat alegerea în acest post a
arhimandritului Sofian (Gheorghe) Pătrunjel, cu titulatura „Braşoveanul”. Cf. Şedinţei
Sfântului Sinod din 2 iulie 2002, BOR, anul CXX (2002), nr.7-9, p. 518-519 şi 520-521.
303
Ilie Rusu
700.000 de români care trăiesc în prezent în Germania şi alte ţări din centrul
şi nordul Europei au fost menite să pecetluiască unitatea care a început să se
înfiripeze în diaspora românească europeană după 1989. Pe lângă caracterul
pastoral, vizita patriarhului Teoctist în Germania a avut şi o dimensiune
interortodoxă, prin întâlnirile şi discuţiile avute cu ierarhi, preoţi şi
credincioşi ortodocşi de diferite etnii din această parte a continentului,
reliefând cooperarea şi mărturia comună a Ortodoxei într-o Europă Unită.
Vizita patriarhului Teoctist în Germania a avut şi un pronunţat caracter
ecumenic, prin întâlnirile cu reprezentanţii de seamă ai Bisericii Romano-
Catolice şi ai Bisericii Evanghelice din Germania. Trebuie remarcat, de
asemenea, că vizita patriarhului Teoctist în Germania a vizat şi susţinerea
intereselor pentru integrarea europeană a ţării noastre, prin întâlnirile avute
cu preşedintele Germaniei şi cu oficialităţile landului Bavaria, în cursul
cărora au fost purtate discuţii privitoare la organizarea şi păstrarea identităţii
religioase şi culturale a românilor din Germania, subliniind deschiderea
Ortodoxiei faţă de valorile europene moderne şi susţinând faptul că Europa
viitorului trebuie construită pe baza valorilor creştine695.
Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de
Nord, păstorită din anul 1994 de către mitropolitul Serafim, are sub
oblăduire canonică 41 de parohii şi filii în Germania, Austria, Luxemburg,
Suedia, Norvegia, Finlanda şi Danemarca. Dată fiind necesitatea
conformării titulaturii eparhiei cu realitatea funcţională a acestei
Mitropolii, inclusiv asupra parohiilor din ţările nordice, în noiembrie 2002,
Sfântul Sinod a aprobat ca titulatura Mitropoliei să se completeze cu
precizarea „şi de nord”. După transferarea sediului mitropoliei de la
Regensburg la Nürenberg, la noul centru mitropolitan s-au continuat
lucrările la pictura catedralei, realizată de o echipă de pictori condusă de
prof. Grigore Popescu. Sub aspectul susţinerii şi intensificării activităţii
pastoral-misionare în cuprinsul eparhiei s-au depus eforturi pentru
înfiinţarea a 3 noi parohii, iar unele parohii şi-au manifestat dorinţa de a-şi
construi propriului lor locaş de cult696.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 martie 2003, a luat act de Statutul
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală şi de
Nord, în calitatea de Corporaţie de drept public, în vederea obţinerii din
partea autorităţilor germane a statutului de cult religios recunoscut, cu toate
consecinţele ce derivă din acest statut. În aceeaşi şedinţă, Sfântul Sinod, la
695
Pr. Daniel Benga, Pr. Constantin Stoica, Vizita pastoral-misionară şi ecumenică în Germania
a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, 3-126.
696
nr. 1-6, p. 714.
304
propunerea episcopului Daniil Partoşanul, a aprobat schimbarea titulaturii

Episcopiei Ortodoxe Române din Iugoslavia în Episcopia Ortodoxă Română
a Vârşeţului, ca urmare a schimbării denumirii statului în care este
organizată şi funcţionează această eparhie697.
Sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Române se mai află: parohia
ortodoxă română din Sofia – Bulgaria; parohiile ortodoxe române din
Australia şi Noua Zeelandă, inclusiv noua parohie din Perth – Australia de
Vest; aşezămintele ortodoxe româneşti de la Ierusalim şi Iordan. De
menţionat sunt şi structurile bisericeşti ortodoxe româneşti aflate în alte
jurisdicţii canonice, între care Episcopia Ortodoxă Română din America şi
Canada, condusă de către arhiepiscopul Nathaniel; aşezămintele româneşti
din Muntele Athos, Comunitatea ortodoxă română din Cipru; parohiile
ortodoxe româneşti din Istanbul – Turcia şi Johanesburg – Africa de Sud;
precum şi iniţiativele de constituire a unor parohii româneşti în ţări precum
Kuwait, Argentina, Mexic698.
În pofida condiţiilor dificile de ordin economic sau generate de
provocările cărora trebuie să le răspundă mereu în spaţiile geografice în care
fiinţează, Comunităţile ortodoxe româneşti din jurul graniţelor României s-
au străduit şi în cursul anului 2003 să-şi menţină identitatea şi să păstreze
vie legătura cu Biserica-mamă. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria,
cu sediul la Gyula, păstorită din anul 1999 de către episcopul Sofronie, cu
40 de parohii şi filii, organizate în 3 protopopiate (Gyula-Budapesta,
Chitighaz-Seghedin şi Micherechi-Bihor), şi cu 3 aşezăminte monahale (la
Gyula, Şacal şi Bichiş), deservite de 11 preoţi (6 localnici şi 5 misionari) şi
5 ieromonahi, care păstoresc un număr de 3.642 de credincioşi ortodocşi
înregistraţi, cu o activitate dinamică, editând şi periodicul „Buletinul
Episcopiei”. Episcopia Ortodoxă Română a Vârşeţului, cu sediul la Vârşeţ
(Serbia-Muntenegru), păstorită din anul 2001 de către Daniil Partoşanul,
episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Administrator al Episcopiei
ortodoxe române a Vârşeţului, care funcţionează cu mari dificultăţi, nefiind
recunoscută nici de către Patriarhia Sârbă şi nici de către autorităţile de stat de
la Belgrad, are în componenţă 40 de parohii, organizate în 6 protopopiate
(Vârşeţ, Panciova, Torac, Kovin, Alibunar, Biserica Albă) deservite de 22
preoţi.
Comunităţile ortodoxe româneşti constituite în diaspora (în diferite
părţi ale lumii) şi organizate în eparhii, cu statut autonom: Mitropolia
Ortodoxă Română a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, înfiinţată în
697
Şedinţa Sfântului Sinod din 4 martie 2003, BOR, anul CXXI (2003), nr. 1-6, p. 646 şi 649.
698
Şedinţa Adunării Naţionale Bisericeşti din 6 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p.
715.
305
Ilie Rusu
10 ianuarie 1993 şi păstorită din 1994 de către mitropolitul Serafim, are 50

de parohii şi filii, în Germania, Austria, Luxemburg, Suedia, Norvegia,
Finlanda şi Danemarca şi o mănăstire în Germania, deservite de 49 de preoţi
şi un ieromonah, iar pentru informarea clerului şi credincioşilor editează
periodicul „Scrisoare duhovnicească”. Mitropolia Ortodoxă Română a
Europei Occidentale şi Meridionale, păstorită din anul 1997 de către
mitropolitul Iosif, ajutat de episcopul-vicar Siluan Marsilianul (care din 25
iunie 2004 are sediul în Italia), este organizată în 3 vicariate (un vicariat
pentru Franţa, Elveţia, Spania şi Portugalia; un vicariat pentru Italia şi un
vicariat pentru Marea Britanie, Irlanda, Belgia şi Olanda), care cuprind 91
de parohii şi filii, şi 7 mănăstiri, deservite de 105 preoţi, 14 diaconi şi 18
monahi; are tipografie proprie şi editează buletinul „Foaia Sfântului
Casian”. În anul 2003 s-au înfiinţat 15 noi parohii şi au continuat
demersurile pentru construirea unei biserici de lemn pe terenul din curtea
reşedinţei mitropolitane de la Limours. Arhiepiscopia Ortodoxă Română în
America şi Canada, păstorită din anul 2002 de către arhiepiscopul Nicolae
Condrea, cuprinde 47 parohii şi misiuni, din care 24 parohii şi 3 mănăstiri în
SUA, 21 parohii în Canada şi o parohie în Venezuela, deservite de 44 preoţi,
2 diaconi şi 8 monahi, fiind în curs de formare o parohie în Argentina şi una
în Mexic. Un moment important în viaţa arhiepiscopiei l-a constituit faptul
că la 9 decembrie 2003, sediul acesteia s-a mutat de la Detroit la Chicago,
unde deţine în proprietate o biserică cu 250 de locuri, o clădire cu 3 etaje
pentru birouri, săli de întrunire şi casă parohială, amenajată ca reşedinţă
arhiepiscopală. Celor de mai sus li se adaugă: Aşezămintele româneşti de la
Ierusalim, Iordan şi Ierihon; Aşezămintele româneşti de la Muntele Athos;
Comunitatea ortodoxă română din Cipru; parohiile ortodoxe române din
Australia (Melbourne, Adelaide, Sydney, Brisbane şi Perth) şi Noua
Zeelandă (Wellington), parohiile ortodoxe române din Istanbul-Turcia şi
Johannesburg-Africa de Sud699.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 3 martie 2005, luând în examinare
propunerea mitropolitului Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru
Europa Occidentală şi Meridională de alegere a arhimandritului Marc Alric,
consilier al Protoieriei Franţei şi paroh al parohiei Sf. Iosif de la Bordeaux,
în cel de-al doilea post de episcop-vicar al acestei mitropolii, a aprobat
ridicarea acestuia la treapta de arhiereu, cu titulatura Nemţeanul700.
Hirotonia în arhiereu a arhimandritului Marc Alric, cu titulatura Nemţeanul,
a fost săvârşită în ziua de 7 mai 2005, în biserica românească „Sfinţii
699
nr. 1-4, p. 433-435.
700
Şedinţa Sfântului Sinod din 3 martie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr- 1-3, p. 122-124.
306
Arhangheli” din Paris, de către mitropolitul Daniel al Moldovei şi

Bucovinei, mitropolitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru
Germania, Europa Centrală şi de Nord şi episcopul-vicar Siluan Marsilianul,
delegaţi de patriarhul Teoctist701.
La propunerea Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române în America şi Canada, Sfântul Sinod, în şedinţă din 2 martie 2006,
a ales în postul de episcop-vicar al acestei arhiepiscopii pe protosinghel Ioan
Casian Tunaru, cu titulatura „de Vicina”702.
În perioada 11-15 mai 2006, Patriarhul Teoctist, însoţit de o delegaţie
a Bisericii Ortodoxe Române, a efectuat o nouă vizită pastorală în
Germania. Momentele principale ale vizitei le-au constituit punerea pietrei
de temelie a bisericii comunităţii ortodoxe româneşti din Berlin şi sfinţirea
catedralei Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală
şi de Nord, de la Nürnberg. Aşa cum sublinia patriarhul Teoctist, sfinţirea
catedralei mitropolitane şi dobândirea statutului de „corporaţie de drept
public” din partea autorităţilor landului Bavaria – care îi conferă aceleaşi
drepturi ca şi Bisericilor tradiţionale din Germania, Evanghelică şi Romano-
Catolică – marchează întemeierea oficială a Mitropoliei Ortodoxe Române
pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord. Pe lângă caracterul pastoral,
vizita patriarhului Teoctist a avut şi o dimensiune interortodoxă şi
ecumenică, prin întâlnirile şi discuţiile purtate cu ierarhi, preoţi şi
credincioşi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi reprezentanţi de seamă ai
Bisericii Romano-Catolice şi ai Bisericii Evanghelice din Germania.
Totodată, patriarhul Teoctist a avut întrevederi cu reprezentanţi ai
autorităţilor germane din cadrul Cancelariei Federale şi ai guvernului
Landului Bavaria privitoare la organizarea şi păstrarea identităţii religioase
şi culturale a românilor din Germania, la actualitatea valorilor Ortodoxiei în
Europa şi la susţinerea integrării României în Uniunea Europeană703.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 15 noiembrie 2006, a aprobat hotărârea
Adunării Eparhiale a Episcopiei Ortodoxe Române a Vârşeţului, din 15
septembrie 2005, prin care a fost votată în unanimitate titulatura Episcopia
Dacia Felix, pentru românii din Banatul Sârbesc, cu administraţia la Vârşeţ
şi reşedinţa la Deta. Totodată, Sfântul Sinod a luat act de scrisoarea
patriarhului Pavle prin care face cunoscut că Sinodul Bisericii Ortodoxe
701
Idem, din 6 iulie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 84-85.
702
Idem, din 2 martie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 258-260.
703
Pr. Constantin Stoica, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, în Germania (11-15 mai 2006), BOR, an CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 144-
231.
307
Ilie Rusu
Sârbe a acceptat această titulatură şi a recunoscut jurisdicţia deplină a

episcopului ei asupra parohiilor ortodoxe române din Banatul Sârbesc704.
În scaunul Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, devenind vacant
prin alegerea episcopului Sofronie ca episcop al Oradiei, Bihorului şi
Sălajului, Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria,
transformată în Colegiu Electoral Bisericesc, întrunit la 11 martie 2007, sub
preşedinţia mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, a ales pe Cuviosul
arhimandrit Siluan Mănuilă. Alegerea a fost validată de Sfântul Sinod în
şedinţa din 20 iunie 2007705.
5.3. Relaţii cu Bisericile Ortodoxe surori
Consolidarea şi diversificarea legăturilor tradiţionale ale Bisericii

Ortodoxe Române cu Bisericile Ortodoxe surori s-a realizat prin vizite
oficiale făcute acestor Biserici de către delegaţii ale Bisericii Ortodoxe
Române, în frunte cu patriarhul Teoctist, precum şi prin primirea la
Bucureşti de către patriarhul Teoctist a unor delegaţii ale Bisericilor
Ortodoxe surori, conduse de întâistătători sau de către înalţi ierarhi ai
acestor Biserici. Totodată, reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române
(ierarhi, profesori, preoţi) au participat la manifestări privind aprofundarea
şi întărirea, sub diferite forme, a relaţiilor panortodoxe şi bilaterale.
Ar fi de semnalat etosul prin excelenţă bisericesc, sobornicesc şi
sinodal, ce a caracterizat personalitatea patriarhului Teoctist şi care a stat la
baza acestei activităţi externe bisericeşti de mare deschidere şi
cuprindere. Smerenia sau modestia sa de patriarh-monah, îngăduinţa,
răbdarea, înţelegerea duhul deschis, jovial, au făcut din patriarhul Teoctist
cel mai asiduu lucrător pentru menţinerea şi întărirea unităţii Ortodoxiei şi
un neobosit promotor al dialogului intercreştin. La această atitudine de
deschidere a patriarhului Teoctist a contribuit, desigur, şi relaţia sa personală
cu ceilalţi întâistătători sau ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe. Era îndrăgit şi
simpatizat ca persoană de toată lumea, de cei vârstnici ca dânsul sau de cei
tineri. Patriarhul Teoctist era conştient de faptul că reprezintă Biserica şi
etosul românesc şi a căutat să se înscrie în continuitatea acestei tradiţii a
poporului nostru. Omenia, ospitalitatea, modestia poporului au fost asumate
cu conştiinţa că, la înălţimea vredniciei la care ajunsese, trebuie să
recapituleze, în atitudinile sale, etosul românesc. In toate discursurile sale,
rostite mai ales cu prilejul unor vizite efectuate în afara graniţelor ţării,
sublinia, dintru început, faptul că aduce cu sine etosul poporului român
704
Şedinţa Sfântului Sinod din 15 noiembrie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 66-68.
705
Idem, din 20 iunie 2007, BOR, an CXXV (2007), nr. 1-6, p. 225-226.
308
binecredincios. Ar putea fi identificate şi alte motive ale acestei intense

activităţi externe bisericeşti a patriarhului Teoctist. Perioada păstoririi sale a
coincis cu sfârşitul regimului comunist în România. Schimbările politice şi
sociale radicale de după 1989, îndeosebi, dobândirea libertăţii au permis
Bisericii Ortodoxe Române să recupereze ritmul normal al relaţiilor sale
externe bisericeşti. Era firesc ca Biserica şi patriarhul însuşi să simtă nevoia
de reconfirmare pe plan panortodox şi internaţional, ca şi de o întărire a
poziţiilor pe plan intern, prin activarea relaţiilor externe. Patriarhul Teoctist
a participat la toate întrunirile întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe din
această perioadă, cu conştiinţa comuniunii şi unităţii Ortodoxiei, a
sobornicităţii şi sinodalităţii Bisericii Ortodoxe.
5.3.1. Patriarhia Ecumenică
Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Patriarhia Ecumenică, în

perioada patriarhului Teoctist, au fost, fără îndoială, cele mai rodnice. La
aceasta au contribuit atât factori obiectivi, cât şi factori de ordin personal.
Intre factorii obiectivi, desigur, pe primul loc se află căderea comunismului
şi eliberarea Bisericii Ortodoxe Române de sub presiunea şi controlul
statului totalitar ateu. Patriarhul ecumenic a contribuit indiscutabil la această
dinamică a relaţiilor inter-ortodoxe şi inter-creştine. Patriarhul Teoctist,
personal, de cealaltă parte, are o contribuţie fundamentală în ce priveşte
intensificarea contactelor între cele două Biserici, mai ales la nivelul
întâistătătorilor. El a răspuns fără ezitare tuturor iniţiativelor şi convocărilor
venite din partea Patriarhiei Ecumenice706.
Este suficient să trecem în revistă întâlnirile la nivel înalt ale
întâstătătorului Bisericii Ortodoxe Române şi ale Patriarhului Ecumenice,
pentru a avea o imagine a relaţiilor dintre cele două Biserici în această
perioadă.
Între 14-20 mai 1987, patriarhul Teoctist, însoţit de o delegaţie a
Bisericii Ortodoxe Române, formată din mitropolitul Nicolae al Banatului,
episcopul Eftimie al Romanului şi Huşilor şi episcopul Nifon Ploieşteanul,
vicar patriarhal, a făcut o vizită la Constantinopol, patriarhului Dimotrios I,
la numai şase luni de la alegerea şi întronizarea sa. Era vizita irenică pe care,
după o cutumă a Răsăritului Ortodox, fiecare patriarh nou ales o face
celorlalţi întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe. Firesc, vizitele acestea încep
cu Patriarhia Ecumenică. Delegaţia română s-a întâlnit cu Comisia sinodală
706
A se vedea pr. prof. Constantin Coman, Relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, în vol.
„Autocefalie şi comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 37.
309
Ilie Rusu
pentru problemele inter-ortodoxe şi a vizitat obiective religioase şi istorice

din Constantinopol şi insula Halki. Patriarhul Teoctist a oficiat Sfânta
Liturghie în Catedrala patriarhală, împreună cu patriarhul ecumenic
Dimitrios I, înconjuraţi un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, rostind şi un
cuvânt de învăţătură, şi a acordat un interviu ziarului „Turkish Daily News”,
în care a explicat importanţa vizite pentru unitatea Ortodoxiei. Patriarhul
Teoctist avea să asocieze acestei vizite încă două, la patriarhul Gherman al
Bisericii Sârbe, în drum spre Constantinopol, şi la patriarhul Maxim al
Bisericii Bulgare, la întoarcerea de la Constantinopol707.
Patriarhul Dimitrios I, în fruntea unei delegaţii a Patriarhiei
Ecumenice, a făcut o vizită în România, între 16-21 septembrie 1987, ca
răspuns la vizita patriarhului Teoctist la Constantinopol. Cu acest prilej,
patriarhul Dimitrios şi membrii delegaţiei Patriarhiei Ecumenice, însoţiţi de
patriarhul Teoctist şi de ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, au
vizitat mănăstirea Ţigăneşti, de lângă Bucureşti, apoi, deplasându-se cu
avionul în nordul Moldovei, au vizitat mănăstirile Sfântul Ioan cel Nou din
Suceava şi Dragomirna, biserica „Pogorârea Sfântului Duh” din Rădăuţi,
mănăstirea Putna, biserica din Gura Humorului, mănăstirea Voroneţ,
biserica parohiei Boroaia, mănăstirea Neamţ şi Seminarul teologic de la
Neamţ, mănăstirile Agapia şi Văratec, biserica Sf. Trei Ierarhi şi catedrala
mitropolitană din Iaşi. În toate aceste locuri, cei doi patriarhi s-au întâlnit cu
preoţi, monahi şi credincioşi, cărora le-au adresat cuvinte de învăţătură
duhovnicească şi de întărire în credinţa ortodoxă. Revenind la Bucureşti, în
ziua de sâmbătă, 19 septembrie, oaspeţii au vizitat mănăstirea Cernica, iar
duminică 20 septembrie, cei doi patriarhi, înconjuraţi de arhierei, preoţi şi
diaconi, au slujit Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, în prezenţa
membrilor Sfântului Sinod al Bisericii noastre, a numeroşi preoţi şi
credincioşi, după care au semnat în Cartea de Aur din Reşedinţa patriarhală.
Înainte de plecarea din ţară, patriarhul Dimitrios şi delegaţia Patriarhiei
Ecumenice a vizitat Institutul Teologic din Bucureşti, unde corul studenţilor
a prezentat un concert de muzică religioasă bizantină şi cântece populare
româneşti708.
O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de patriarhul
Teoctist, a vizitat Patriarhia de Constantinopol, între 22-29 septembrie 1988,
la invitaţia patriarhului ecumenic Dimitrios I, cu ocazia festivităţilor
prilejuite de împlinirea a 900 de ani de la întemeierea mănăstirii Sfântul
707
Pr. Ştefan Alexe, Vizita Preafericitului Patriarh Teoctist la Patriarhia Ecumenică a
Constantinopolului, BOR, an CV (1987), nr. 5-6, p. 21-54.
708
Pr. Dumitru Soare şi Alex. Ioniţă, Vizita Sanctitîţii Sale Patriarhului ecumenic Dimitrios
I al Constantinopolului, BOR, an CV (1987), nr. 9-10, p. 11-80.
310
Ioan Teologul din insula Patmos. Patriarhul Teoctist a purtat discuţii cu

reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe surori prezenţi la festivităţi, a participat
la slujba Vecerniei săvârşită pe un vapor şi în portul insulei, la slujba
Privegherii în Peştera Apocalipsei şi la Sfânta Liturghie oficiată în biserica
mănăstirii. A luat cuvântul la recepţia oferită de egumenul mănăstirii,
evocând ajutoarele acordate de voievozii români acestui aşezământ şi a
primit „Crucea de aur” din partea patriarhului ecumenic Dimitrios I. De
asemenea, a participat la şedinţa festivă organizată cu acest prilej la
Academia Elenă din Atena, s-a întâlnit cu personalităţi ale vieţii culturale şi
politice a Greciei şi a vizitat mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Makrinou
din Mitropolia de Megara şi Salamina709.
Între 25-26 mai 1990, o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice, alcătuită
din mitropoliţii Bartolomeu de Calcedon şi Atanasie de Helespont, cu
binecuvântarea patriarhului Dimitrios al Constantinopolului, a făcut o vizită
la Patriarhia Română. Delegaţia a fost primită de patriarhul Teoctist. In
cursul întrevederii s-a discutat asupra necesităţii întăririi unităţii şi
cooperării panortodoxe, mai ales în ce priveşte dialogul Ortodoxiei, în
contextul actual, cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine710.
Patriarhul Teoctist, însoţit de mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei, a făcut o călătorie la Constantinopol, între 7-9 octombrie 1991,
pentru a participa la funeraliile patriarhului ecumenic Dimitrios I, oficiate în
Catedrala „Sfântul Gheorghe”. A transmis mitropolitului Bartolomeu al
Calcedonului un mesaj scris, în care a omagiat personalitatea patriarhului
Dimitrios I şi a semnat în cartea de condoleanţe. Cu acest prilej, s-a întâlnit
cu reprezentanţii Vaticanului prezenţi la funeralii, cardinalul Edard Cassidy
şi episcopul Pierre Duprey, în scopul aplanării tensiunilor provocate de
Biserica Catolică de rit oriental din România711.
După trei săptămâni, în ziua de 2 noiembrie 1991, Patriarhul Teoctist a
făcut o nouă călătorie la Constantinopol, pentru a participa la întronizarea
noului patriarh ecumenic, Bartolomeu I, ales la 2 octombrie 1991. În drum
spre Constantinopol, patriarhul Teoctist a făcut un popas la Sofia, unde s-a
întâlnit cu patriarhul Maxim al Bisericii Ortodoxe Bulgare712.
709
Pr. Constantin Coman, diac. Mihai Hau, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la festivităţile prilejuite de aniversarea a 900 de ani de la întemeierea mănăstirii
Sfântul Ioan Evanghelistul din insula Patmos – Grecia, BOR, an CVI (1988), nr. 9-10, p. 8-35.
710
711
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la funeraliile patriarhului
ecumenic Dimitrios I, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 8-12.
712
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la întronizarea noului patriarh
ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 13-15.
311
Ilie Rusu
La iniţiativa patriarhului ecumenic Bartolomeu I, la Constantinopol, în

zilele de 13-15 martie 1992, s-a desfăşurat întâlnirea patriarhilor şi a
întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe naţionale. In acest scop, Patriarhia
Ecumenică a trimis delegaţi la toate Bisericile Ortodoxe pentru a consulta pe
conducătorii acestora în legătură cu proiectata întâlnire. Astfel, în zilele de
26-27 ianuarie 1992, o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice, formată din
mitropoliţii Hrisostom al Efesului şi Evanghelos de Perga, a vizitat şi
Patriarhia Română, fiind primită de patriarhul Teoctist. Discuţiile s-au
referit în special la problemele care urmează să fie abordate în cadrul
întâlnirii şi s-a stabilit ca rezultatele acesteia să fie concretizate într-un
mesaj ce va fi adresat întregii lumi ortodoxe şi, implicit, întregii lumi
creştine. S-a convenit să se constituie un comitet pregătitor în care fiecare
Biserică să fie reprezentată de către o delegaţie restrânsă şi care să se ocupe
mai concret de pregătirea întâlnirii. Comitetul pregătitor s-a întrunit în
zilele de 27-29 februarie 1992, la mănăstirea «Buna Vestire» din localitatea
Ormilia (Grecia), la lucrări luând parte delegaţi ai tuturor Bisericilor
Ortodoxe. Biserica noastră a fost reprezentată de mitropoliţii Daniel al
Moldovei şi Bucovinei şi Antonie al Ardealului, care şi-au adus contribuţia
la întocmirea şi finalizarea proiectului de mesaj.
La întrunirea întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la
Constantinopol, patriarhul Teoctist a fost însoţit de mitropoliţii Daniel al
Moldovei şi Bucovinei şi Antonie al Ardealului. În cadrul întrunirii au avut
loc trei şedinţe de lucru şi câteva momente liturgice. In paralel, au avut loc
diverse contacte şi întâlniri între delegaţiile prezente. În intervenţiile lor,
întâistătătorii au analizat probleme importante pentru viaţa bisericească,
cum sunt: evanghelizarea şi prozelitismul, uniatismul, schismele în Biserica
Ortodoxă, reînnoirea vieţii spirituale şi morale, protejarea mediului
înconjurător, relaţiile cu Bisericile Ortodoxe Orientale şi participarea
Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor. In cadrul şedinţei
inaugurale, patriarhul Teoctist a evidenţiat rolul Bisericii Ortodoxe Române
în viaţa poporului român, în noul context social şi politic. De asemenea, a
făcut parte din soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi care a săvârşit Sfânta
Liturghie în Duminica Ortodoxiei (15 martie 1992), în Catedrala patriarhală
din Constantinopol, când s-a citit Mesajul adoptat de întâistătătorii
Bisericilor Ortodoxe. În întâlnirile avute cu întâistătătorii Bisericilor
Ortodoxe, patriarhul Teoctist a prezentat situaţia Bisericii Ortodoxe Române
după revoluţia din decembrie 1989 şi intenţia Sfântului Sinod al Bisericii
noastre de a săvârşi canonizarea unor sfinţi români. La întâlnirea avută cu
patriarhul Moscovei şi a toată Rusia, Alexei al II-lea, patriarhul Teoctist a
312
evidenţiat necesitatea rezolvării problemelor Bisericii Ortodoxe Române din

Basarabia pe calea dialogului frăţesc713.
În perioada 12-18 august 1993, la invitaţia patriarhului Teoctist, o
delegaţie a Patriarhiei de Constantinopol, în frunte cu patriarhul ecumenic
Bartolomeu I, a făcut o vizită Bisericii Ortodoxe Române. A fost prima
vizită oficială pe pământ românesc a patriarhului Bartolomeu de la alegerea
sa, la 21 octombrie 1991, ca patriarh ecumenic de Constantinopol şi
întâistătător de onoare al creştinilor ortodocşi de pretutindeni, neprilejuită de
vreun eveniment sau o aniversare. Programul vizitei a cuprins oficierea unui
parastas la Cimitirul Eroilor Martiri din Bucureşti, pentru pomenirea celor
care s-au jertfit în decembrie 1989 pentru credinţa, libertatea şi demnitatea
poporului român şi un pelerinaj la mănăstirea Cernica, la moaştele Sfântului
Ierarh Calinic. Patriarhul ecumenic Bartolomeu şi delegaţia Patriarhiei
Ecumenice, însoţită de patriarhul Teoctist, a fost primită de preşedintele
României, la Palatul Cotroceni şi de prim-ministrul Guvernului, la Palatul
Victoria. De asemenea, delegaţia Patriarhiei ecumenice a participat la gala
UNICEF, o manifestare spiritual-culturală desfăşurată sub genericul „Jertfa
Brâncovenilor” la Opera Română. În continuare, delegaţia Patriarhiei
Ecumenice a făcut un pelerinaj în Oltenia şi Transilvania. În Oltenia, după o
scurtă oprire la catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, delegaţia a vizitat
mănăstirea Cozia şi schitul Cornetu. In Transilvania, delegaţia a vizitat
mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, unde patriarhul Teoctist şi
patriarhul Bartolomeu au sfinţit paraclisul şi noul corp de clădiri al
mănăstirii şi oficiat Sfânta Liturghie, înconjuraţi de ierarhi, preoţi şi diaconi.
De la Sâmbăta de Sus, după un scurt popas în Catedrala mitropolitană din
Sibiu, delegaţia Patriarhiei ecumenice s-a îndreptat spre Centrul eparhial
Alba Iulia, unde a vizitat Muzeul „Unirii”, apoi s-a deplasat la mănăstirea
Râmeţ. De aici, delegaţia a pornit spre Cluj-Napoca, unde a fost întâmpinată
în Catedrala arhiepiscopală, unde s-a oficiat un Te-Deum, de către ierarhul
locului, în prezenţa credincioşilor şi reprezentanţilor autorităţilor locale. In
toate locurile vizitate, patriarhul Teoctist şi patriarhul Bartolomeu au rostit
cuvântări. De la Cluj-Napoca, delegaţia Patriarhiei Ecumenice s-a întors la
Bucureşti, unde a participat la şedinţa solemnă a Sfântului Sinod, întrunită
în ziua de 18 august, la Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia patriarhului
Teoctist, în cadrul căreia s-a citit Apelul pentru pace în Bosnia şi
Herţegovina, iar cei doi patriarhi şi unii membri ai Sfântului Sinod au rostit
cuvântări. La sfârşitul şedinţei Sfântului Sinod s-a dat citire unui Comunicat
713
Întâlnirea patriarhilor şi întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, BOR, an CX (1992),
nr. 1-3, p. 17-29.
313
Ilie Rusu
comun, care a fost dat publicităţii. In aceeaşi zi, patriarhul Bartolomeu şi

delegaţia însoţitoare a plecat spre Constantinopol714.
La invitaţia patriarhului ecumenic Bartolomeu I, patriarhul Teoctist,
însoţit de arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, a făcut o vizită la
Constantinopol, între 26 august-2 septembrie 1994, pentru a participa la
festivităţile prilejuite de aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Facultăţii
de teologie de la Halki. A semnat memoriul înaintat autorităţilor turce
pentru redeschiderea acestei facultăţi, a participat la Sfânta Liturghie
oficiată în biserica mănăstirii Sfânta Treime şi la şedinţa aniversară,
evocând bunele relaţii dintre Patriarhia Română şi Patriarhia Ecumenică715.
Între 22-27 septembrie 1995, patriarhul Teoctist a participat la
manifestările organizate de Patriarhia Ecumenică în insula Patmos, cu
prilejul aniversării a 1900 de ani de la scrierea Apocalipsei şi la cea de-a
doua Sintaxă a întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Din delegaţie au făcut
parte mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, mitropolitul Antonie al
Ardealului şi episcopul Nifon, vicar-patriarhal. A contribuit la redactarea
„Mesajului întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe” şi a asistat la simpozionul
internaţional Apocalipsa şi mediul înconjurător. A săvârşit slujba Vecerniei
în mănăstirea Sfântul Ioan Teologul şi Sfânta Liturghie în Peştera
Apocalipsei716.
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I a participat la festivităţile prilejuite
de împlinirea a 110 ani de autocefalie şi 70 de ani de patriarhat ale Bisericii
Ortodoxe Române, organizate la Bucureşti, între 24 octombrie-1 noiembrie
1995. Cu prilejul acestor festivităţi s-a realizat o întrunire aproape
panortodoxă. Au mai participat următorii întâistătători: patriarhul Partenie al
III-lea al Alexandriei, patriarhul Pavle al Serbiei, patriarhul Maxim al
Bulgariei, arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, arhiepiscopul Anastasie al
Albaniei, arhiepiscopul Dorotei de Praga, arhiepiscopul Ioan al Finlandei717.
La invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 11-16 octombrie 1997,
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I a făcut o vizită oficială în România. După
un popas în Catedrala patriarhală, unde s-a oficiat Te-Deum-ul de
întâmpinare, patriarhul Teoctist şi patriarhul Bartolomeu au luat parte, în
aula Palatului Patriarhiei, la deschiderea anului de învăţământ 1997-1998 al
Facultăţii de Teologie din Bucureşti, când s-a făcut şi închiderea
714
Liviu Stoina, Vizita în România a Sanctităţii Sale Bartolomeu, patriarhul ecumenic al
Constantinopolului, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 19-123.
715
Şedinţa Sfântului Sinod din 9 decembrie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 386.
716
Antonie, mitropolitul Ardealului, Patmos – Insula Apocalipsei. Intâlnirea aniversară a
capilor Bisericilor Ortodoxe, BOR, an CXIII (1995), nr. 7-12, p. 277-290.
717
A se vedea periodicul VO, nr. 145-146, noiembrie 1995, p. 1, 8, 9.
314
simpozionului dedicat părintelui Dumitru Stăniloae, rostind şi un cuvânt de

învăţătură. A doua zi, patriarhul Teoctist şi patriarhul Bartolomeu au plecat
spre mănăstirea Neamţ, pentru a participa, la invitaţia mitropolitului Daniel
al Moldovei şi Bucovinei, la festivităţile organizate cu prilejul aniversarii a
500 de ani de la ctitorirea acestei mănăstiri de către Ştefan cel Mare şi Sfânt,
domnitorul Moldovei. La festivităţi au fost prezenţi ierarhi ai Sfântului
Sinod, membri ai Guvernului, ai Parlamentului, reprezentanţi ai autorităţilor
locale, preoţi şi numeroşi credincioşi. În cadrul acestor festivităţi, duminică,
12 octombrie, patriarhul Bartolomeu şi patriarhul Teoctist, înconjuraţi de
ierarh, preoţi şi diaconi, au sfinţit biserica cu hramul „Sf. Ioan de la Neamţ”,
paraclisul Seminarului teologic din incinta mănăstirii. In continuare, cei doi
patriarhi şi ierarhii însoţitori au sfinţit biserica „ Sf. Cuvioasă Teodora de la
Sihla” din incinta mănăstirii Sihăstria, după care s-au îndreptat spre Iaşi,
pentru a lua parte la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva şi la
aniversarea a 110 ani de la sfinţirea Catedralei mitropolitane. La Iaşi, cei doi
patriarhi şi ierarhii însoţitori au sfinţit clădirea Institutului misionar-cultural
„Trinitas” de la mănăstirea Golia, prilej cu care i s-a făcut şi inaugurarea,
apoi au vizitat biserica „Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului Vasile
Lupu, şi biserica „Vovidenia”, paraclisul studenţilor greci din Iaşi. In acest
cadru cultural şi duhovnicesc, miercuri, 15 octombrie 1997, patriarhul
Bartolomeu a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Al.
Ioan Cuza” din Iaşi. Cu acest prilej, mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei a prezentat cartea patriarhului Bartolomeu intitulată: „Biserica şi
problemele lumii de azi. Vocaţia universală a Ortodoxiei”. In continuare, cei
doi patriarhi au participat la deschiderea anului de învăţământ 1997-1998 la
Facultatea de Teologie din Iaşi, adresând studenţilor cuvânt de învăţătură, au
vizitat biblioteca şi cabinetul stomatologic al facultăţii, după care oaspeţii au
plecat cu avionul spre Istanbul (Constantinopol)718.
Între 26-29 septembrie 1998, patriarhul Teoctist a vizitat Patriarhia
Ecumenică şi s-a întâlnit cu patriarhul ecumenic Bartolomeu I, înainte de a
participa la Sinodul panortodox extraordinar de la Sofia. Din delegaţie au
mai făcut parte mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi
arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului. În ziua de duminică, 27 septembrie,
patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi patriarhul Teoctist au resfinţit biserica
cu hramul „Sfânta Parascheva”, rezidită de domnitorul român Constantin
Brâncoveanu, în anul 1692 şi renovată în întregime cu sprijinul unui armator
grec. Mai târziu, biserica avea să fie încredinţată, spre folosire, primei
718
Pr. Cristian Popa, Vizita în România a Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul ecumenic
al Constantinopolului, în BOR, a CXV (1997), nr. 7-12, p. 35-75.
315
Ilie Rusu
parohii româneşti din Constantinopol719. Între 30 septembrie - 1 octombrie

1998, patriarhul Teoctist, însoţit de aceeaşi delegaţie, a participat la Sinodul
Panortodox Extraordinar de la Sofia, convocat de patriarhul ecumenic
Bartolomeu I, la cererea Patriarhiei Bulgare, pentru rezolvarea schismei din
sânul acestei Biserici, declanşată cu şase ani în urmă. Au participat toţi
întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe, cu excepţia patriarhului Diodoros al
Ierusalimului, reprezentat de o delegaţie de mitropoliţi. A fost un sinod în
care Ortodoxia şi-a dovedit capacitatea de a gestiona o situaţie tensionată
într-una din Bisericile locale, contribuind la ridicarea schismei720.
În perioada 24 octombrie-28 octombrie 1999, patriarhul ecumenic
Bartolomeu I a venit din nou România, pentru a participa la lucrările
simpozionului ecologic Religie, ştiinţă, mediu, cu tema Dunărea – fluviu al
vieţii, organizat sub auspiciile patriarhului ecumenic, a cărei ultimă etapă s-a
desfăşurat pe teritoriul ţării noastre, în oraşele Bucureşti, Galaţi şi Tulcea,
încheindu-se în rezervaţia naturală a Deltei. La încheierea simpozionului,
patriarhul Bartolomeu, la invitaţia patriarhului Teoctist, a făcut o vizită
Bisericii Ortodoxe Române. Potrivit programului, marţi, 26 octombrie 1999,
patriarhul Bartolomeu împreună cu patriarhul Teoctist au târnosit noua
biserică cu hramul „Sfântul Grigorie Palama”, paraclisul Universităţii
Politehnica din Bucureşti, oficiind şi Sfânta Liturghie. A doua zi, miercuri,
27 octombrie, praznicul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, cei doi
întâistătători au oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Patriarhală. În după
amiaza aceleiaşi zile, în aula Palatului Patriarhiei, patriarhul Bartolomeu a
prezentat prelegerea Biserica Ortodoxă şi Europa. Joi, 28 octombrie, după
ce i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din
Bucureşti, patriarhul Bartolomeu a făcut o vizită la Academia Română şi la
Palatul Cotroceni, unde a primit din partea preşedintelui României Ordinul
naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce şi a participat la şedinţa
solemnă a Sfântului Sinod, după care a plecat la Constantinopol721.
O nouă vizită a patriarhului ecumenic Bartolomeu I în România a avut
loc între 10-14 octombrie 2000, la invitaţia patriarhului Teoctist. Vizita a
început la Bucureşti, prin întâlnirea din aula Palatului Patriarhal cu preoţii
Capitalei, şi a continuat cu decernarea titlului de Doctor Honoris Causa de
către Academia Română şi întâlnirea la palatul Cotroceni cu preşedintele
719
Pr. Constantin Coman, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
Constantinopol, VO, nr. 212 din 15 octombrie 1998, p. 6.
720
Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Sfârşitul schismei din Bulgaria, VO, nr. 212
din 15 octombrie 1998, p. 2.
721
Diac. Eduard Rădună, Vizita Sanctităţii Sale Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al
Constantinopolului în România, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 23-109.
316
României, apoi cu vizitele în Episcopia Dunării de Jos, prilej cu care

Universitatea din Galaţi a acordat titlul de Doctor Honoris Causa
patriarhului Bartolomeu şi patriarhului Teoctist, şi în Arhiepiscopia Iaşilor,
la „Zilele Iaşilor”, prilejuite de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva.
Patriarhul Bartolomeu a primit titlul de cetăţean de onoare al municipiului
Iaşi722.
Patriarhul Teoctist, însoţit de mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei şi episcopul Casian al Dunări de Jos, a făcut o vizită la
Constantinopol pentru a participa la Sinaxa întâistătătorilor şi
reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe, organizată de Patriarhia Ecumenică la
Constantinopol şi Niceea, între 23-27 decembrie 2000, cu prilejul
sărbătoririi a două milenii de la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos.
Patriarhul Teoctist a participat la lucrările Sinaxei şi la redactarea Mesajului
întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la Sfânta Liturghie săvârşită în ziua
Naşterii Domnului, în Catedrala din Fanar, sub protia patriarhului ecumenic
Bartolomeu I, şi la Sfânta Liturghie oficiată în biserica Sfânta Sofia din
Niceeea. Membrii delegaţiei conduse de patriarhul Teoctist au participat, în
Palatul Sultanilor din Istanbul, la lansarea monografiei „Tezaurul
Ortodoxiei” şi au vizitat monumente religioase şi istorice din
Constantinopol723.
Între 18-24 mai 2004, patriarhul Teoctist a făcut o nouă vizită la
Constantinopol şi Capadocia, la invitaţia patriarhului ecumenic Bartolomeu
I, fiind însoţit de mitropolitul Bartolomeu al Clujului şi de episcopul Ciprian
Câmpineanul, vicar-patriarhal. Vizita a avut două obiective: primul a fost
binecuvântarea începutului slujirii în limba română la biserica „Cuvioasa
Paraschiva” din Istanbul, ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu,
încredinţată parohiei româneşti, începând cu 23 mai 2004; al doilea a fost
pelerinajul patriarhului Teoctist în Capadocia, în calitatea sa de Locţiitor al
Tronului Cezareei Capadociei, titlul primit de mitropolitul Ungrovlahiei
Grigorie al II-lea, în anul 1776, de la patriarhul ecumenic Sofronie.
Patriarhul Teoctist a vizitat monumentele religioase şi istorice din
Talas-Montalasaki, Kayseri, Sinasos, Göreme, Valea Ihlara, Misthi şi
Androniki. Patriarhul Teoctist, împreună cu patriarhul ecumenic Bartolomeu
I, a participat la slujba Vecerniei în biserica Sfântul Evstathie din Incesu, a
săvârşit Sfânta Liturghie în mănăstirea Înălţarea Domnului din Karvala şi în
722
Diac. Iordachi Dragoş, Vizita Sanctităţii Sale Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al
Constantinopolului, la Bucureşti, Brăila, Galaţi şi Iaşi, în perioada 11-14 octombrie 2000,
BOR, an XCVIII (2000), nr. 7-12, p. 31-96.
723
Pr. Ioan Chivu, Pr. Valentin Fătu, Mărturie asupra unităţii credinţei şi dragostei la sfârşitul
celui de-al doilea mileniu de creştinism, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 8-30.
317
Ilie Rusu
biserica Sfânta Muceniţă Parascheva Pikridion, rostind cuvinte de

învăţătură, s-a întâlnit cu membri ai comunităţii româneşti din Istanbul şi a
acordat un interviu unui post de televiziune din Grecia724.
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I a vizitat din nou România, între 15-
21 octombrie 2004, la invitaţia patriarhului Teoctist, pentru a participa la
festivităţile prilejuire de împlinirea a 500 de ani de la trecerea la cele
veşnice a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Programul vizitei a cuprins
prezentarea conferinţei Personalitatea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, în
aula Universităţii din Bucureşti şi acordarea titlului de membru de onoare al
Academiei Române, cu care prilej a susţinut prelegerea festivă Cultura şi
civilizaţia în viziunea Bisericii. La Cluj, i s-a conferit titlul de Doctor
Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, unde a ţinut prelegerea festivă
Relaţia dintre Stat şi Biserică, după care a vizitat mănăstirea Nicula. La
Suceava, a vizitat mănăstirea Putna şi a participat la sfinţirea mănăstirii
Dorna Arini (Vatra Dornei). Iar la Constanţa, unde i s-a conferit titlul de
Doctor Honoris Causa al Universităţii Ovidius, a susţinut prelegerea
Semnificaţia şi protejarea celui mai preţios element din univers: apa725.
În anul 2005, împlinindu-se 120 de ani de la recunoaşterea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885) şi 80 de ani de la ridicarea
acesteia la rangul de Patriarhie (4 februarie1925), la care s-a adăugat
împlinirea a 55 de ani de arhierie a patriarhului Teoctist (5 martie 1950),
Sfântul Sinod a hotărât ca aceste momente aniversare să fie sărbătorite
împreună, în zilele de 5-6 martie 2005. Având în vedere că cele două mari
acte istorice care au stat la baza afirmării Bisericii Ortodoxe Române s-au
desăvârşit cu înţelegerea şi aprobarea Patriarhiei ecumenice, patriarhul
Teoctist şi Sfântul Sinod au invitat la această sărbătoare pe patriarhul
Bartolomeu al Constantinopolului, ai cărui înaintaşi au recunoscut la timpul
cuvenit, prin tomosuri patriarhale, autocefalia şi patriarhia Bisericii
Ortodoxe Române. Răspunzând invitaţiei, patriarhul Bartolomeu, în fruntea
unei delegaţii de ierarhi ai Sinodului de la Constantinopol, a încununat
frumuseţea acestei sărbători. Manifestările jubiliare s-au deschis în ziua de 5
martie 2005, în aula Palatului Patriarhiei, cu o sesiune solemnă a Adunării
Naţionale Bisericeşti, şi au continuat a doua zi, 6 martie, cu Sfânta
Liturghie, oficiată de patriarhul Teoctist şi patriarhul Bartolomeu,
724
Pr. Ioan Chivu, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Istanbul şi în
Capadocia, în BOR, an CXXII (2004), nr. 5-8, p. 107-151.
725
Ciprian Câmpineanul, episcop-vicar patriarhal, Prezenţa patriarhului ecumenic în
România – încununare a Anului Ştefanian”, VO, nr. 343-344 din 31 octombrie 2004, p. 1;
Remus Marian, Vizita în România a Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic
(15-21 octombrie 2004), BOR, an CXII (2004), nr. 9-12, p. 14-215.
318
înconjuraţi de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în

biserica Sfântul Spiridon-Nou din Bucureşti, paraclis patriarhal, în prezenţa
unui număr mare de credincioşi şi a unor reprezentanţi ai autorităţilor de stat
şi ai vieţii culturale româneşti726.
5.3.2. Patriarhia Alexandriei
La invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 14-27 septembrie 1994,

patriarhul Partenie al III-lea al Alexandriei, în fruntea unei delegaţii, a făcut
o vizită Bisericii Ortodoxe Române. In zilele de 14-19 septembrie,
patriarhul Partenie al III-lea a participat, în calitate de co-preşedinte, la
lucrările Comitetului executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor întrunit
la Bucureşti, între 13-19 septembrie 1994, la invitaţia patriarhului Teoctist.
În ziua de duminică, 18 septembrie 1994, patriarhul Teoctist şi patriarhul
Partenie al III-lea al Alexandriei, înconjuraţi de ierarhi ai Sfântului Sinod al
Bisericii noastre, au oficiat Sfânta Liturghie în biserica Sf. Spiridon-Nou din
Bucureşti, la care au asistat şi membrii Comitetului executiv al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor. În continuare, delegaţia Patriarhiei Alexandriei a
vizitat biserici şi mănăstiri, şcoli teologice, alte obiective religioase din
cuprinsul Patriarhiei Române. In itinerariul vizitei s-au înscris: tipografia
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, mănăstirile Ţigăneşti,
Căldăruşani, Sitaru (Arhiepiscopia Bucureştilor), mănăstirea Curtea de
Argeş (Episcopia Argeşului), mănăstirile Horezu, Dintr-un Lemn, Govora,
Cozia (Episcopia Râmnicului), Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia,
mănăstirile Râmeţ şi Recea (Episcopia Alba Iuliei), Catedrala episcopală din
Miercurea-Ciuc, unde oaspeţii au participat la festivitatea instalării în scaun
a episcopului Ioan Selejan al nou înfiinţatei Episcopii a Covasnei şi
Harghitei (Episcopia Covasnei şi Harghitei), mănăstirea Brâncoveanu de la
Sâmbăta de Sus (Arhiepiscopia Sibiului). La întoarcerea la Bucureşti,
patriarhul Partenie al III-lea şi delegaţia Patriarhiei Alexandriei a făcut un
popas la mănăstirea Sinaia, iar a doua zi, în 27 septembrie 1994, a plecat
spre casă. Pe tot timpul vizitei prin eparhiile din ţară, patriarhul Partenie al
III-lea a fost însoţit de patriarhul Teoctist, care a vorbit în faţa preoţilor şi
726
Gh. Vasilescu, Popas sfânt. Sărbătoarea Patriarhiei Române şi a întâistătătorului ei,
Preafericitul părinte patriarh Teoctist (5-6 martie 2005), BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-3,
P. 230-266.
319
Ilie Rusu
credincioşilor despre relaţiile tradiţionale dintre cele două Biserici şi despre

personalitatea patriarhului Alexandriei727.
O altă delegaţie patriarhală, condusă de acelaşi patriarh, Partenie al III-
lea, a participat, în perioada 25-27 octombrie 1995, la aniversarea 110 ani
de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române şi a 70 de ani de
la înfiinţarea Patriarhiei Române728.
La instalarea patriarhului Petros al VII-lea în scaunul de papă şi
patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi, săvârşită la Cairo, în ziua de 9
martie 1997, din încredinţarea patriarhului Teoctist, Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de mitropolitul Nicolae al Banatului729.
La lucrările celei de-a XII-a întâlniri internaţionale „Oameni şi
religii”, organizată de Comunitatea Sant Egidio, la Bucureşti, în perioada 30
august-1 septembrie 1998, a luat parte şi patriarhul Petros al VII-lea al
Alexandriei730.
Acelaşi patriarh a vizitat Biserica Ortodoxă Română în perioada 5-11
septembrie 2003, la invitaţia patriarhului Teoctist. Programul vizitei a
cuprins, în prima zi, după întâmpinarea din catedrala patriarhală, unde s-a
oficiat un Te-Deum şi s-au rostit alocuţiuni, o vizită protocolară la
preşedintele României, care a conferit patriarhului Petru al VII-lea al
Alexandriei decoraţia Steaua României în grad de mare Cruce. A doua zi,
delegaţia Patriarhiei Alexandriei a vizitat câteva obiective bisericeşti din
Arhiepiscopia Bucureştilor (mănăstirea Antim, biserica de la cimitirul
Eroilor tineri, biserica Şerban Vodă, aflată în restaurare, biserica şi librăria
Creţulescu), după care, însoţită de patriarhul Teoctist, s-a deplasat cu
avionul la Tg. Mureş, din cuprinsul Arhiepiscopiei Alba Iuliei, şi au fost
întâmpinaţi în catedrala episcopală de arhiepiscopul Andrei Andreicuţ şi alţi
ierarhi din Ardeal. După slujba Te-Deum-ului, s-au rostit cuvântări. A urmat
vizita la mănăstirea Recea, din Arhiepiscopia Alba Iuliei, apoi cele două
delegaţii s-au deplasat în judeţul Maramureş (Episcopia Maramureşului şi
Sătmarului), oprindu-se la mănăstirea Bârsana, apoi la biserica din comuna
Rozavlea şi la mănăstirea Rohia. In continuare, s-a vizitat municipiul Baia
727
Pr. Irineu Dogaru, Vizita în România a Preafericitului Partenie al III-lea, papă şi
patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 97-175.
728
Festivităţile sărbătoririi a 110 ani de la dobândirea Autocefaliei şi a 70 de ani de la
înfiinţarea Patriarhiei, BOR, an CXIII (1995), nr. 7-12, p. 74.
729
Mircea-Alexă Uţă, Participarea Inaltpreasfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului la
întronizarea Preafericirii Sale Petru al VII-lea în scunul de papă şi patriarh al Alexandriei
şi a toată Africa, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 41-44.
730
Ibidem, A XII-a întâlnire internaţională «Oamnei şi Religii», ultima mare întâlnire a
acestui secol, organizată de Comunitatea «Sant’Egidio» - Bucureşti, 30 august-1
septembrie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 31-32).
320
Mare, după care s-a trecut în judeţul Satu Mare, membri celor două
delegaţiile oprindu-se în Negreşti Oaş, unde au fost întâmpinaţi de
autorităţile locale, de stat şi bisericeşti. Următorul obiectiv al vizitei a fost
noua mănăstire Peri din Săpânţa Maramureşului, apoi catedrala din
municipiul Sighetul Marmaţiei şi Memorialul din Sighet, amenajat în fosta
închisoare de pe vremea comuniştilor, unde au fost încarceraţi mulţi
intelectuali, precum şi biserica ortodoxă ucraineană din Sighet. La
întoarcerea în Bucureşti, delegaţia Patriarhiei Alexandriei a făcut o vizită
protocolară la Ambasada Egiptului şi un popas la schitul Darvari, după care,
în ziua de 11 septembrie, a plecat pe calea aerului spre Cairo731.
La funeraliile patriarhului Petros al VII-lea (Cairo, 15 septembrie
2004), Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată, cu binecuvântarea
patriarhului Teoctist, de către arhimandritul Ieronim Creţu, superiorul
Aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă. Patriarhul Petros al VII-lea a avut
o moarte tragică, survenită în urma prăbuşirii în Marea Egee a elicopterului
care îl transporta spre aşezămintele monahale de la Muntele Athos732.
La 24 octombrie 2004, cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, o
delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de mitropolitul Iosif al
Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, a
participat la întronizarea patriarhului Theodor al II - lea, în scaunul de papă
şi patriarh al Alexandriei şi a întregii Africi733.
5.3.3. Patriarhia Antiohiei
La invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 25 octombrie-1

noiembrie 1996, patriarhul Ignatie al IV-lea (Ignatie Hazim) al Antiohiei, în
fruntea unei delegaţii de ierarhi ai Bisericii antiohiene, a făcut o vizită
oficială Bisericii Ortodoxe Române. Momentul culminant al vizitei a fost
participarea oaspeţilor antiohieni la slujba de sfinţire a bisericii Sfântul
Spiridon-Vechi din Bucureşti, în ziua de 26 octombrie 1996, sărbătoarea
Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Potrivit pisaniei, în limbile greacă şi
arabă, domnitorul Constantin Mavrocordat, după ce a închinat această
bisericuţă (fostă mănăstire), cu hramul „Sfântul Ierarh Spiridon”, Patriarhiei
Antiohiei, la 8 decembrie 1746, făcând-o metoc pentru ierarhii şi călugării
731
Pr. Valentin Fătu, Vizita în România a Preafericitului Petru al VII-lea, papă şi patriarh al
Alexandriei şi a toată Africa (5-11 septembrie 2003), BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 8-71.
732
Eugen Moraru, A trecut la Domnul Preafericitul Petros al VII-lea, patriarhul
Alexandriei şi a toată Africa, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 428-431.
733
Ibidem, Alegerea şi întronizarea noului patriarh şi papă al Alexandriei şi a toată Africa,
Theodoros al II-lea, BOR, ahn CXXII (2004), nr. 9-12, p. 432-435.
321
Ilie Rusu
arabi, între anii 1747-1748 a rezidit-o din temelie, cu cheltuiala sa, la

stăruinţa patriarhului Silvestru al Antiohiei, aflat atunci la Bucureşti, şi a
înzestrat-o cu chilii, clădiri, hanuri, locul de case şi moşii. Biserica a
funcţionat ca mănăstire şi metoc al Patriarhiei Antiohiei până la
secularizarea din 1863, când a fost transformată în parohie. In noaptea de
13-14 iunie 1987, biserica a fost demolată. A fost rezidită din temelie, pe
vechiul amplasament, între 1992-1996, prin purtarea de grijă a patriarhului
Teoctist. După sfinţirea bisericii, cei doi patriarhi – Teoctist al Bisericii
Ortodoxe Române şi Ignatie al IV-lea al Bisericii Antiohiei – au oficiat
Sfânta Liturghie, înconjuraţi de ierarhi ai celor două Bisericii, de preoţi şi
diaconi, în prezenţa a numeroşi credincioşi din Capitală şi din ţară. A doua
zi, 27 octombrie, praznicul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, hramul
Catedralei patriarhale, patriarhii Teoctist şi Ignatie al IV-lea, au oficiat
Sfânta Liturghie pe un podium special amenajat lângă altarul catedralei.
După slujbă, cei doi patriarhi au adresat un cuvânt de învăţătură
credincioşilor veniţi în număr mare să se închine la moaştele Cuviosului
Dimitrie cel Nou, ocrotitorul catedralei şi al oraşului Bucureşti. În zilele
următoare, după primirea protocolară la Preşedinţia României, oaspeţii
antiohieni, însoţiţi de patriarhul Teoctist au vizitat biserici şi mănăstiri din
Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Sibiului şi Episcopia Buzăului.
La Bucureşti, oaspeţii antiohieni au participat la slujba de pomenire oficiată
la Mormântului Eroului Necunoscut din Parcul Carol şi la Cimitirul Eroilor
Tineri de la Belu, depunând coroane de flori, după care s-au întâlnit cu
studenţi de la diferite facultăţi ale Universităţii. La încheierea vizitei,
patriarhul Teoctist şi patriarhul Ignatie al IV-lea au semnat un Comunicat
comun, care s-a înscris în Cartea de aur a Patriarhiei Române şi a fost dat
publicităţii734.
La lucrările celei de-a XII-a întâlniri internaţionale „Oameni şi
religii”, desfăşurată la Bucureşti, între 30 august-1 septembrie 1998, a luat
parte şi patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei735.
734
Mihai Lungu, Vizita oficială în România a Preafericitului Ignatie al IV-lea, patriarh al
Antiohii şi al întregului Orient, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p. 94-157.
735
Mircea-Alexă Uţă, A XII-a întâlnire internaţională «Oameni şi Religii», ultima mare
întâlnire a acestui secol, organizată de Comunitatea «Sant’Egidio» - Bucureşti, 30 august-
1 septembrie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p. 31.
322
5.3.4. Patriarhia Ierusalimului
Cu prilejul aniversării a 110 ani de la recunoaşterea autocefaliei

Bisericii Ortodoxe Române şi a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei
Române, o delegaţie a Patriarhiei Ierusalimului a fost prezentă la Bucureşti,
în perioada 25-27 octombrie 1995736.
La cea de-a XII-a întâlnire internaţională „Oameni şi religii”,
organizată la Bucureşti, între 30 august - 1 septembrie 1998, a participat,
din partea Patriarhiei Ierusalimului, mitropolitul Timotei de Vastra737.
Ultima decadă a secolului al XX-lea a înregistrat două întâlniri ale
întâistătătorilor celor două Biserici, la Constantinopol (1992) şi la Ierusalim
(2000). La 15 martie 1992 a avut loc la Constantinopol întâlnirea
patriarhilor Teoctist şi Diodor, cu ocazia sinaxei întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe de la Centrul Patriarhiei Ecumenice738, iar în zilele de 4-8 ianuarie
2000 a avut loc întâlnirea aceloraşi patriarhi, la Ierusalim, cu prilejul
întrunirii întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la peştera din Betleem,
pentru a serba aniversarea a 2000 de ani de la Naşterea Mântuitorului Iisus
Hristos. Sinaxa întâistătătorilor a avut loc în ziua de 5 ianuarie şi a adoptat
un mesaj adresat lumii întregi cu prilejul aniversării a 2000 de ani de
creştinism. Patriarhul Teoctist a fost însoţit de mitropolitul Daniel al
Moldovei şi Bucovinei, mitropolitul Nicolae al Banatului şi episcopul
Teofan Sinaitul, vicar-patriarhal. Cu acest prilej, patriarhul Teoctist a
săvârşit Sfânta Liturghie în bisericile româneşti de la Ierusalim şi Ierihon,
slujba de sfinţire a pietrei de temelie a noului cămin pentru pelerinii români
de la Ierusalim şi a unei plăci memoriale la Aşezământul românesc de la
Ierihon.
Membrii delegaţiei române au vizitat expoziţia de icoane organizată de
Patriarhia Ierusalimului şi locurile sfinte din Ierusalim, Hozeva şi Galileea, s-au
întâlnit cu preşedintele Israelului şi cu primarul Ierusalimului, precum şi cu
preşedintele Autorităţii Palestiniene739.
736
737
Mircea-Alexă Uţă, A XII-a întâlnire internaţională «Oameni şi Religii», ultima mare
întâlnire a acestui secol, organizată de Comunitatea «Sant’Egidio» - Bucureşti, 30 august-
1 septembrie 1998, p. 32.
738
Constantin Coman, Întâlniri bilaterale ale Patriarhului României la Constantinopol.
Intâlnirea cu Patriarhul Diodor, VO, an IV (1992), nr. 68, p. 2.
739
Daniel, Mitropoolitul Moldovei şi Bucovinei, Ortodoxia în lumina Betleemului. Vizita
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Locurile Sfinte, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3,
p. 10-14; Teofan Sinaitul, episcop-vicar patriarhal, secretarul Sfântului Sinod, Anul 2000 de
323
Ilie Rusu
La 22 noiembrie 2005, cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, o

delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de mitropolitul Teofan al
Olteniei, a luat parte la ceremonia de întronizare a patriarhului Teofil al III-
lea al Ierusalimului. La audienţa acordată de patriarhul Teofil al III-lea la
reşedinţa patriarhală din Oraşul Vechi, mitropolitul Teofan i-a înmânat
mesajul de dragoste frăţească al patriarhului Teoctist şi două engorpioane şi
o cruce (însemnele patriarhale)740.
5.3.5. Patriarhia Moscovei şi Georgiei
Cu ocazia aniversării unui mileniu de la încreştinarea ruşilor, la

invitaţia patriarhului Pimen al Moscovei şi a toată Rusia, patriarhul Teoctist,
în fruntea unei delegaţii oficiale a Bisericii Ortodoxe Române, a făcut o
vizită Patriarhiei Moscovei, între 3-17 iunie 1988. Membrii delegaţiei au
participat la slujbele religioase oficiate în Catedrala patriarhală din
Moscova, la mănăstirea Danilov, în Catedrala Sfântul Vladimir din Kiev,
biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Pereaslav, la mănăstirea Lavra
Pecerska şi mănăstirea Florovski din Kiev. Patriarhul Teoctist a luat
cuvântul, de mai multe ori, la ceremoniile a care a participat, evocând
momente, personalităţi istorice, în special, sfinţii comuni care constituie
reperele cele mai importante ale relaţiilor frăţeşti dintre Patriarhia Română
şi Patriarhia Moscovei. La sfârşitul vizitei, patriarhul Teoctist a acordat un
interviu televiziunii de stat, subliniind importanţa relaţiilor dintre cele două
Biserici Ortodoxe surori741.
Între 5-8 mai 1990, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, formată
din mitropolitul Nestor al Olteniei şi episcopul Daniel Lugojanul, vicarul
Arhiepiscopiei Timişoarei, a participat la funeraliile patriarhului Pimen al
Moscovei şi întregii Rusii. La sfârşitul slujbei de pomenire, membrii
delegaţiei au prezentat mesajul de condoleanţe al patriarhului Teoctist
adresat Bisericii Ortodoxe Ruse surori şi au omagiat personalitatea
patriarhului Pimen, adormit în Domnul742.
Patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române, a făcut o vizită Bisericii Ortodoxe Ruse, între 18-21 august 2000,
la invitaţia patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia, cu
la Naşterea lui Hristos. Pelerinaj în Ţara Sfântă al Preafericitului Părinte Teoctist,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 15-54.
740
Şedinţa Sfântului Sinod din 18 ianuarie 2006, BOR, an CXXIV ( 2006), nr. 1-3, p. 78.
741
Pr. Marin Sava, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a participat la sărbătoarea
mileniului încreştinării poporului rus, BOR, anul CVI (1988), nr. 5-6, p. 28-49.
742
324
ocazia sfinţirii Catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova. A participat la

slujba de sfinţire a catedralei şi la proclamarea canonizării unor sfinţi ruşi,
martirizaţi de puterea sovietică, s-a întâlnit cu reprezentanţii celorlalte
Biserici Ortodoxe participante la eveniment, împreună cu care a fost primit
de preşedintele Rusiei743.
La invitaţia patriarhului Alexei al II-lea al Moscovei şi a toată Rusia,
între 3-5 iulie 2006, patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii a Bisericii
Ortodoxe Române, a făcut o vizită la Moscova, cu ocazia întâlnirii mondiale
a liderilor religioşi, organizată de Consiliul Inter-religios al Federaţiei Ruse
şi de Consiliul Inter-religios al Comunităţii Statelor Independente. Patriarhul
Teoctist a prezentat un mesaj în cadrul lucrărilor şi s-a întâlnit cu patriarhul
Alexei al II-lea, analizând posibilităţile de rezolvare a situaţiei bisericeşti
din Republica Moldova pe calea dialogului. Patriarhul Teoctist a semnat
Mesajul final transmis conducătorilor de state, guvernelor, comunităţii
oamenilor de afaceri, organizaţiilor non-guvernamentale şi tuturor
oamenilor cu convingeri religioase şi nereligioase, pentru educarea tinerelor
generaţii în spiritul valorilor universale ale păcii, toleranţei, dreptăţii,
adevărului, frăţietăţii, înţelegerii şi respectului reciproc744.
La invitaţia patriarhului Teoctist, între 26-30 septembrie 1996,
patriarhul Elie al II-lea, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe a
Georgiei (Iviriei de altădată), a făcut o vizită oficială Bisericii Ortodoxe
Române. Vizita s-a desfăşurat în spiritul unor vechi şi tradiţionale legături,
menţinute mai ales de personalitatea Sfântului Ierarh Martir Antim
Ivireanul, georgian prin naştere, dar care şi-a unit destinul cu cel al
românilor, făcând posibilă, astfel, o pagină comună de istorie eclesiastică a
celor două Biserici Ortodoxe surori. Vizita a fost prilejuită de resfinţirea la
27 septembrie 1996 a paraclisului mănăstirii Antim din Bucureşti, ctitoria
marelui ierarh martir Antim Ivireanul. Potrivit programului, în ziua de 26
septembrie, delegaţia Bisericii Georgiei a făcut o vizită protocolară la
Preşedinţia României. In dimineaţa zilei următoare, patriarhul Teoctist şi
patriarhul Elie al II-lea, înconjuraţi de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi,
au sfinţit paraclisul din incinta acestui aşezământ monahal, după lucrările de
consolidare şi restaurare a picturii efectuate începând din 1988, din iniţiativa
patriarhului Teoctist, care au durat mai mulţi ani, construindu-se în a doua
curte a mănăstirii şi o clădire nouă cu chilii şi trapeză pentru călugări. După
sfinţirea paraclisului, cei doi patriarhi, înconjuraţi de soborul slujitorilor, au
oficiat Sfânta Liturghie în biserica mănăstirii, în prezenţa unui număr mare
743
Ibidem, din 12-13 septembrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 462-463.
744
Eugeniu Rogoţi, Întrunirea mondială a liderilor religioşi (Moscova, 3-5 iulie 2006),
BOR, an CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 109-117.
325
Ilie Rusu
de credincioşi. După Sfânta Liturghie, oaspeţii gruzini au vizitat muzeul

mănăstirii şi noul corp de chilii destinate călugărilor mănăstirii Antim. În
continuare, la Reşedinţa patriarhală a avut loc o întâlnire între delegaţia
Bisericii Ortodoxe a Georgiei şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în cadrul căreia s-a procedat la o informare reciprocă
asupra dificultăţilor, dar şi a împlinirilor celor două Biserici Ortodoxe
surori. În următoarele două zile, patriarhul Elie al II-lea şi delegaţia Bisericii
Ortodoxe a Georgiei, însoţiţi de patriarhul Teoctist şi de ierarhi ai Bisericii
noastre, au vizitat mănăstirea Curtea de Argeş, din Episcopia Argeşului şi
mănăstirea Hurezi din Episcopia Râmnicului, unde cu ani în urmă Sfântul
Mitropolit Antim Ivireanul a fost episcop. După oficierea Sfintei Liturghii în
Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, în ziua de 29 septembrie, cele
două delegaţii – a Bisericii Ortodoxe a Georgiei şi a Bisericii Ortodoxe
Române - s-au reîntors la Bucureşti, unde au continuat a doua rundă de
convorbiri, la sfârşitul căreia, cei doi conducători de Biserici au semnat un
Comunicat, care s-a dat publicităţii şi a fost înscris în Cartea de aur a
Patriarhiei Române745.
5.3.6. Bisericile Ortodoxe

din Serbia, Bulgaria şi Albania
În ziua de 22 aprilie 1993, patriarhul Teoctist a primit la Reşedinţa

patriarhală din Bucureşti o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Sârbe, formată din
episcopii Sava de Şumadia, Vasile de Srem şi Hrisostom al Banatului
Sârbesc. La discuţii, patriarhul Teoctist a fost însoţit de episcopii Nifon
Ploieşteanul şi Teofan Sinaitul, vicari patriarhali. Scopul principal al vizitei
ierarhilor sârbi a fost acela de a informa Biserica Ortodoxă Română cu
privire la situaţia deosebit de grea în care se găseşte poporul sârb, în general
şi Biserica Ortodoxă Sârbă, în special, în contextul războiului civil din fosta
Iugoslavie, în care se confruntă forţe ce aparţin unor grupări etnice şi
religioase diferite.
Expunerea delegaţiei ortodoxe sârbe s-a axat, în principal, pe
următoarele aspecte: 1. Conflictul din Bosnia şi Herţegovina are un caracter
confesional, fiind un război îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe. El se
poate extinde şi în alte ţări cu populaţie ortodoxă. Oaspeţii au ţinut să
evidenţieze că în acest conflict de subminare a Ortodoxiei, în general şi a
745
Mircea Uţă, Vizita oficială în România a Sanctităţii Sale Elie al II-lea, patriarhul
catolicos a toată Georgia, BOR, an CXIV (1996), nr- 7-12, p. 35-93.
326
poporului sârb, în special, ortodocşii sunt ţinta atacurilor venite din partea
catolicismului agresiv, prozelitist, cât şi a musulmanilor, primii fiind
susţinuţi de Occident, iar ceilalţi de ţările islamice; 2. Acest război, îndreptat
împotriva Bisericii Ortodoxe, este susţinut în mod necondiţionat de cercurile
Vaticanului; 3. Germania poartă, de asemenea, după opinia episcopilor
sârbi, o mare responsabilitate în izbucnirea şi continuarea războiului din
Iugoslavia, iar SUA şi unele ţări europene sprijină Germania în intenţiile
sale antisârbeşti; 4. Ungaria nu este nici ea străină de tragedia din Bosnia şi
Herţegovina. Ungaria revendică Voivodina, unde trăiesc 400.000 de etnici
maghiari şi o stare de instabilitate în Serbia ar ajuta foarte mult intenţiilor
sale iredentiste; 5. Atât intenţiile Ungariei, cât şi cele ale Vaticanului,
Croaţiei şi Germaniei coincid în dorinţa de a reface imperiul habsburgic.
Lovitura dată sârbilor face parte din acest plan; 6. Musulmanii bosniaci
nu sunt decât sârbi islamizaţi în timpul ocupaţiei otomane. Eparhia
ortodoxă sârbă din Bosnia este una din cele mai vechi, fiind întemeiată în
1219; 7. Planul ONU de împărţire a teritoriului bosniac în trei părţi este
nedrept, căci croaţii primesc un teritoriu care nu le-a aparţinut niciodată; 8.
Ierarhii sârbi au prezentate documente privind distrugerile de biserici
ortodoxe sârbeşti; 9. Au fost evidenţiate legăturile tradiţionale foarte bune
între Bisericile şi popoarele sârb şi român.
Patriarhul Teoctist a ascultat cu multă atenţie cele relatate de ierarhii
ortodocşi sârbi şi a subliniat că Biserica Ortodoxă Română este solidară cu
suferinţa fraţilor ortodocşi din fosta Iugoslavie, că poporul român cunoaşte
tragedia poporului sârb şi îl compătimeşte sincer, nutrind speranţa în
rezolvarea paşnică a conflictului iugoslav. Totodată, patriarhul Teoctist a
mai arătat că, împreună cu rugăciunile care s-au făcut şi se fac în bisericile
noastre pentru încetarea vărsărilor de sânge, s-a îndreptat în acest scop şi un
apel către preşedinţii României şi Serbiei, cu prilejul recentei lor întâlniri de
la Bucureşti. De asemenea, patriarhul Teoctist a evidenţiat că prozelitismul
catolic se face simţit din ce în ce mai puternic în toate ţările preponderent
ortodoxe, chiar şi în cadrul Patriarhiilor Ierusalimului, Antiohiei şi
Alexandriei. In România, a mai spus patriarhul Teoctist, catolicii fac
presiuni prozelitiste prin construirea de biserici şi mănăstiri noi, chiar şi
acolo unde acestea n-au existat niciodată, prin acordarea de ajutoare
materiale unor spitale, azile de bătrâni, orfelinate etc. Cu toate acestea,
populaţia ortodoxă din România nu-şi părăseşte credinţa străbună. În ce
priveşte perspectivele de viitor, atât patriarhul Teoctist, cât şi oaspeţii sârbi
au subliniat importanţa pe care o are, în aceste momente grele pentru
ortodocşi, păstrarea şi întărirea unităţii Ortodoxiei universale, printr-o mai
bună comunicare şi prin într-ajutorare între Bisericile Ortodoxe surori. În
327
Ilie Rusu
acest cadru, patriarhul Teoctist a menţionat cererile repetate ale populaţiei

aromâne de pe Valea Timocului, de a fi sprijinită în păstrarea identităţii sale
etnice, şi a solicitat înţelegerea şi acceptul Patriarhiei Serbiei pentru
ajutorarea acestei populaţii.
A doua zi, 23 aprilie, praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la
invitaţia patriarhului Teoctist, ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe, aflaţi în
vizită în ţara noastră, s-au deplasat împreună cu patriarhul României la
Giurgiu, unde au participat la solemnitatea proclamării Sfântului Gheorghe
drept ocrotitor spiritual al oraşului746.
La invitaţia patriarhului Pavle, între 15-20 iunie 1995, patriarhul
Teoctist a vizitat Biserica Ortodoxă Sârbă, în fruntea unei delegaţii a
Bisericii Ortodoxe Române. A avut convorbiri cu membri ai Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Sârbe, a primit „Ordinul Sfântul Sava” clasa I şi s-a
întâlnit cu reprezentanţi ai românilor din Pancevo şi Novo Selo. Delegaţia
română a vizitat biserici, şcoli teologice şi aşezăminte culturale din Belgrad,
Bijeljina şi Kragujevaţ, mănăstirile Vovidenia, Racovica, Tavna, Zica şi
Studeniţa, şi a fost primită de preşedintele Iugoslaviei şi de preşedintele
Serbiei. Cei doi patriarhi au săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Sfântul
Marcu din Belgrad şi au adresat un „Apel pentru pace şi înţelegere” în zona
de conflict din fosta Iugoslavie747.
Patriarhul Teoctist a vizitat Biserica Ortodoxă Bulgară, între 17-20
septembrie 1993, la invitaţia patriarhului Maxim, şi a participat la
festivităţile prilejuite de împlinirea a 1.100 de ani de la Sinodul din
Pereslav. După slujba Te Dem-ului oficiată în biserica mănăstirii Sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel, patriarhul Teoctist a evocat vechile legături dintre
cele două Biserici şi a pus în lumină frumuseţea vieţii călugăreşti. A
participat la Sfânta Liturghie oficiată în Catedrala „Sfântul Arhanghel
Mihail” din Pereslav şi a vizitat Primăria oraşului, prilej cu care a primit
Medalia jubiliară a Sinodului din Pereslav. A făcut parte din soborul care a
săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Sfinţii Chiril şi Metodie şi a rostit un
cuvânt de învăţătură intitulat „Limba, principal mijloc de vestire şi
transmitere a Sfintei Evanghelii”. A participat la slujba Te Deum-ului
oficiată în Catedrala mitropolitană din Varna şi la evenimentele culturale
aniversare748.
746
Gh. Vasilescu, Vizita la Patriarhia Română a unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Sârbe,
BOR, an CXI (1993), nr. 4-6, p. 30-42.
747
Pr. Constantin Pârvu, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist făcută Bisericii
Ortodoxe Sârbe, BOR, an CXIII (1995), nr. 1-6, p. 119-192.
748
Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
Bulgaria, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 3-11.
328
Cu prilejul resfinţirii bisericii Sfânta Treime, a parohiei ortodoxe

române din Sofia, patriarhul Teoctist a făcut o vizită în Bulgaria, între 17-20
iunie 2000, la invitaţia patriarhului Maxim al Bisericii Ortodoxe Bulgare.
Împreună cu patriarhul Maxim şi un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi,
patriarhul Teoctist a săvârşit resfinţirea bisericii „Sfânta Treime” a parohiei
ortodoxe române din Sofia şi a predicat după slujbă, îndemnându-i pe
credincioşi să păstreze neştirbit tezaurul de învăţătură ortodoxă. S-a întâlnit
cu preşedintele Bulgariei şi cu primarul oraşului Sofia749.
Între 8-19 noiembrie 2003, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din
Albania, condusă de arhiepiscopul Anastasios de Tirana, a făcut o vizită
oficială în România, la invitaţia patriarhului Teoctist. Arhiepiscopul
Anastasios Yannoulatos, personalitate marcantă a ecumenismului
contemporan, conduce Biserica Ortodoxă din Albania din 1992, şi a depus
eforturi mari pentru reînvierea şi refacerea acestei Biserici, care fusese
aproape desfiinţată în perioada comunistă, între anii 1971-1991. După
primirea oficială în Catedrala patriarhală, în seara zilei de sâmbătă, 8
noiembrie 2003, prilej cu care s-au rostit cuvântări, a doua zi, duminică,
patriarhul Teoctist şi arhiepiscopul Anastasios au oficiat Sf. Liturghie, în
biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti, în prezenţa unui mare număr de
credincioşi, iar după-amiază au participat la deschiderea lucrărilor
Congresului internaţional „Dumitru Stăniloae”, organizat cu prilejul
centenarului naşterii marelui teolog român, având ca temă Teologia
ortodoxă contemporană. Evaluări şi perspective. În cadrul lucrărilor
congresului, arhiepiscopul Anastasios a susţinut prelegerea cu titlul
Contribuţia ortodoxă la dezbaterea temelor majore ale lumii
contemporane. Consideraţii cu referire la gândirea părintelui Dumitru
Stănioloae. În continuare, delegaţia Bisericii Ortodoxe din Albania s-a
întâlnit cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, reunit în
şedinţă de lucru, în ziua de marţi, 11 noiembrie 2003, apoi, joi, 13
noiembrie, arhiepiscopul Anastasios a participat la sesiunea ştiinţifică
omagială închinată memoriei profesorului Dumitru Stăniloae de la
Academia Română şi a făcut o vizită la Muzeul Ţăranului Român, iar seara
s-a întâlnit cu studenţii Academiei de Studii Teologice, cărora le-a
împărtăşit din experienţa sa de ierarh misionar în mijlocul unui popor
majoritar de credinţă musulmană. Cu acest prilej a fost lansată noua sa carte
Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, apărută în Ed. Bizantină din
Bucureşti, în traducerea Pr. prof. Constantin Coman. Vineri, 14 noiembrie,
749
Pr. Manole Marcel, diac. Iordachi Dragoş, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la Sofia-Bulgaria, BOR, an CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 33-40.
329
Ilie Rusu
arhiepiscopul Anastasios a oficiat Sf. Liturghie în biserica Sf. Grigore

Palama, din incinta Universităţii Politehnica şi a rostit un cuvânt de
învăţătură pentru credincioşii prezenţi la slujbă. Sâmbătă, 15 noiembrie,
patriarhul Teoctist şi arhiepiscopul Anastasios au făcut o vizită în
Arhiepiscopia Târgoviştei, unde au vizitat biserici şi obiective istorice din
oraşul Târgovişte, precum şi mănăstirea Dealu. A urmat o vizită în
Episcopia Buzăului şi Vrancei, unde oaspeţii au vizitat Seminarul teologic şi
mănăstirea Răteşti, iar în drumul de întoarce la Bucureşti, au vizitat biserica
Sf. Andrei din Ploieşti şi mănăstirea Ţigăneşti. Marţi 18 noiembrie,
delegaţia Bisericii albaneze a fost primită de preşedintele României, iar a
doua zi, 19 noiembrie, înainte de plecarea spre casă, delegaţia Bisericii
Ortodoxe din Albania făcut o vizită la mănăstirile Cernica şi Pasărea din
Arhiepiscopia Bucureştilor750.
La aniversarea a 110 ani de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române şi a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Române,
organizată la Bucureşti, între 25-27 octombrie 1995, au participat şi
delegaţii ale Bisericilor Ortodoxe Sârbă, condusă de patriarhul Pavle,
Bulgară, în frunte cu patriarhul Maxim şi Albaneză, condusă de
arhiepiscopul Anastasios751.
5.3.7. Biserica Ciprului
Între 16-21 octombrie 1990, mitropolitul Nestor al Olteniei a participat

la festivităţile de aniversare a 1100 ani de la zidirea catedralei Sfântul şi
Dreptul Lazăr din Larnaca, Cipru. In cadrul simpozionului duhovnicesc
consacrat Sfântului şi Dreptului Iosif, reprezentantul Bisericii noastre a
prezentat mesajul patriarhului Teoctist prilejuit de acest eveniment752.
La festivităţile aniversării a 110 ani de autocefalie şi a 70 de ani de
patriarhat a Bisericii Ortodoxe Române, organizate la Bucureşti, între 25-31
octombrie 1995, a participat şi o delegaţie a Bisericii Ciprului, condusă de
arhiepiscopul Hrisostom753.
Un moment important în istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă
Română şi Arhiepiscopia Ciprului l-a constituit vizita patriarhului Teoctist
750
Diac. Mihai Iordache, Vizita în România a Preafericitului Anastasios, arhiepiscopul
Tiranei şi a toată Albania, BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 90-139.
751
înfiinţarea Patriarhiei, BOR, an CXIII (1995), nr. 7-12, p. 74
752
753
330
în Cipru, între 7-15 mai 1996, la invitaţia arhiepiscopului Hrisostom. A fost

prima vizită a unui întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române în Biserica
Ciprului. Pelerinajul patriarhului Teoctist în Cipru a cuprins vizitarea
mănăstirilor Kikkos, Machera, Iraklideion, a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu – Trooditissa, Sfântul Neofit din Pafos, Sfântul Gheorghe –
Alamanos, Stavrovouneion, catedralele Sfântul Teodor din Pafos,
Pantanassa din Limasol şi cea din Larnaca, Muzeul bizantin al Fundaţiei
Macarie al III-lea şi mormântul arhiepiscopului Macarie al III-lea al
Ciprului. Patriarhul Teoctist a săvârşit slujba Parastasului la mormintele
tinerilor eroi ciprioţi şi a săvârşit Sfânta Liturghie împreună cu
arhiepiscopul Hrisostom în Catedrala „Evanghelista” din Nicosia. În cadrul
întâlnirilor oficiale, patriarhul Teoctist a rostit cuvântări, prin care a evocat
vechile legături dintre credincioşii români şi cei ciprioţi. A primit un set de
engolpioane din partea arhiepiscopului Hrisostom şi medalia „Sfinţii Rafael
şi Marina” din partea mitropolitului Kitionului. Delegaţia română a fost
primită de preşedintele Ciprului, s-a întâlnit cu membri ai guvernului şi ai
administraţiei locale, precum şi cu români stabiliţi în această ţară754.
În perioada 20-23 mai 2002, o delegaţie formată din vieţuitori ai
mănăstirii Kykkos (Cipru), condusă de arhimandriţii Isaia şi Artemios, şi
membrii coralei acestei mănăstiri au făcut o vizită în România. Delegaţia s-a
aflat în ţara noastră cu binecuvântarea arhiepiscopului Hrisostom al Ciprului
şi a episcopului Nichiforos, stareţul mănăstirii, ca răspuns la prezenţa unei
delegaţii care l-a reprezentat pe patriarhul Teoctist la hirotonirea întru
arhiereu şi ridicarea la rangul de episcop a stareţului mănăstirii Kykkos,
episcopul Nichiforos. În ziua de 21 mai, sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena, oaspeţii ciprioţi au participat la Sfânta Liturghie
oficiată în Catedrala patriarhală de patriarhul Teoctist şi un sobor de ierarhi,
preoţi şi diaconi. Cu acest prilej, după Sfânta Evanghelie, arhimandritul
Isaia a oferit patriarhului Teoctist, pentru Catedrala patriarhală, părticele din
moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Moaştele Sfinţilor Împăraţi
Constantin şi Elena se păstrează în mănăstirea Kykkos, ca dar al
fondatorului acestui sfânt locaş, împăratul Alexios I Comnenul, cum se
menţionează în mesajul transmis de episcopul Nichiforos, stareţul
mănăstirii, care s-a citit în catedrală755.
754
Diac. Nicolae Vladu, Vizita în Cipru a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an CXIV (1996), nr. 1-6, p. 98-174.
755
Diac. Nicu Octavian, Vizita delegaţiei mănăstirii Kykkos-Cipru în România (20-23 mai
2002), BOR, an CXX (2002), nr. 1-6, p. 128-147.
331
Ilie Rusu
5.3.8. Biserica Greciei
O delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Grecia, condusă de mitropolitul

Pantelimon al Tesalonicului, a făcut o vizită Bisericii Ortodoxe Române,
între 1-14 iulie 1991. Membrii delegaţiei greceşti au vizitat mai multe centre
eparhiale (Buzău, Roman, Suceava, Galaţi, Tomis), precum şi mai multe
mănăstiri, au conslujit cu ierarhii români şi au fost primiţi de patriarhul
Teoctist756.
Între 21-23 februarie 1992, o altă delegaţie a Bisericii Ortodoxe a
Greciei, alcătuită din mitropoliţii Nicodim de Patra şi Hrisosotom de
Periesterion a făcut o vizită în România în legătură cu ajutoarele oferite de
această Biserică pentru Patriarhia Română. Delegaţia a fost primită în
audienţă de patriarhul Teoctist, în prezenţa mitropoliţilor Antonie al
Ardealului şi Nestor al Olteniei, a episcopilor Nifon Ploieşteanul şi Teofan
Sinaitul, vicari patriarhali. Cu acest prilej a fost exprimată dorinţa ierarhiei
şi a credincioşilor Bisericii Greciei de a ajuta, în orice fel posibil, Bisericile
Ortodoxe surori, în general, şi Biserica Ortodoxă Română, în special,
confruntate cu probleme de ordin material757.
În ziua de 13 aprilie 1998, patriarhul Teoctist a luat parte la funeraliile
arhiepiscopului Atenei şi al întregii Elade, Serafim. A oficiat în sobor slujba
de înmormântare în Catedrala arhiepiscopală din Atena şi a transmis
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei un mesaj de condoleanţe şi
de cinstire a memoriei vrednicului de pomenire arhiepiscop Serafim din
partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române758.
De asemenea, în ziua de 9 mai 1998, patriarhul Teoctist a participat la
Atena la întronizarea noului întâistătător al Bisericii Ortodoxe a Greciei,
Hristodoulos, arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade. A luat cuvântul la
ceremonia din Catedrala arhiepiscopală şi a evocat legăturile străvechi
dintre credincioşii din România şi cei din Grecia, precum şi solidaritatea
manifestată de cele două popoare de-a lungul istoriei. Delegaţia condusă de
patriarhul Teoctist a vizitat mănăstirile Paraklitou şi Panaghia Hrysopighi759.
756
Şedinţa Sfântului Sinod din 23-25 ianuarie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 207.
757
Idem, din 19-20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 184.
758
Pr. Constantin Coman, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
funeraliile Preafericitului Serafim al Atenei şi întregii Elade, BOR, an CXVI (1998),
nr. 1-6, p. 53-55.
759
Pr. Ion Chivu, Alegerea şi instalarea noului arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii.
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la ceremoniile de la Atena, BOR, an
CXVI (1998), nr. 1-6, p. 55-58.
332
La invitaţia patriarhului Teoctist, între 20-25 mai 2000, arhiepiscopul

Hristodoulos al Atenei şi a toată Elada a făcut o vizită Bisericii Ortodoxe
Române. Programul vizitei a cuprins oficierea Sfintei Liturghii, de către
cei doi întâistătători de Biserici, înconjuraţi de arhierei, preoţi şi diaconi, la
Catedrala patriarhală, în ziua de duminică, 21 mai 2000, sărbătoarea
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, hramul Catedralei, şi participarea
oaspeţilor greci la o recepţie dată de Ambasada Greciei la Bucureşti. În
continuare, delegaţia Bisericii Greciei a făcut o vizită în Mitropolia
Moldovei, la invitaţia mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei. La
Iaşi, oaspeţii greci au participat au resfinţirea bisericii „Sf. Gheorghe”
(Mitropolia Veche), de lângă Catedrala mitropolitană, au vizitat mănăstirea
Cetăţuia, Facultatea de teologie, Centrul cultural elen şi biserica Vovidenia,
precum şi biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Un moment important al vizitei s-a
desfăşurat în ziua de 22 mai 2000, când Universitatea „Al Ioan Cuza” din
Iaşi, la propunerea Facultăţii de teologie, a acordat arhiepiscopului
Hristodoulos titlul de Doctor Honoris Causa al acestei Universităţi. După
vizitarea unor mănăstiri de seamă din Moldova: Durău, Secu, Sihăstria,
Neamţ, în ultima zi a vizitei, arhiepiscopul Hristodoulos a primit titlul de
Senator de Onoare şi Medalia de Aur a Universităţii de Medicină şi
Farmacie din Iaşi760.
O altă vizită oficială a arhiepiscopului Hristodulos al Greciei în
România, la invitaţia patriarhului Teoctist, a avut loc între 4-11 iunie 2003.
Vizita, desfăşurată sub semnul susţinerii aderării României la Uniunea
Europeană de către Biserica Ortodoxă a Eladei şi statul grec, a cuprins
întâlniri cu patriarhul Teoctist, cu preşedintele României, cu reprezentanţi ai
autorităţilor de stat locale şi ai comunităţii elene din Bucureşti, precum şi
vizite la biserici, mănăstiri, institute de învăţământ şi aşezăminte sociale şi
culturale din arhiepiscopiile Bucureştilor, Iaşilor şi Craiovei, episcopiilor
Râmnicului, Argeşului şi Muscelului, Sloboziei şi Călăraşilor. In
Arhiepiscopia Craiovei, arhiepiscopului Hristodoulos şi patriarhului Teoctist
li s-au decernat titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova,
iar la Iaşi, arhiepiscopul Hristodoulos a primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii de Medicină şi Farmacie761.
760
Pr. Constantin Stoica, Vizita Preafericitului Hristodoulos, arhiepiscopul Atenei şi a
toată Elada, în România, BOR, an CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 11-32.
761
Ciprian Câmpineanul, episcop-vicar patriarhal, pr. Vasile Pop, Vizita în România a
Preafericitului Părinte Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada (4-11 iunie
2003), BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 199-379.
333
Ilie Rusu
5.3.9. Biserica din Polonia şi Biserica din

ţinuturile Cehiei şi Slovaciei
La festivităţile aniversării a 110 ani de la recunoaşterea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române şi a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei
Române, organizate la Bucureşti, între 25-27 octombrie 1995, a participat
arhiepiscopul Dorotei de Praga şi mitropolit al ţinuturilor Cehiei şi
Slovaciei, precum şi o delegaţie poloneză, condusă de arhiepiscopul Simion
de Lodz762.
La 17 septembrie 1999, a avut loc întronizarea arhiepiscopului Sava ca
mitropolit al Varşoviei şi întregii Polonii, după trecerea la cele veşnice a
mitropolitului Vasile, la care Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată,
din încredinţarea patriarhului Teoctist, de către episcopul Epifanie al
Buzăului763.
La invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 23-27 septembrie 2000,
mitropolitul Sava al Varşoviei şi a toată Polonia a făcut o vizită în România.
În programul vizitei s-a înscris oficierea Sfintei Liturghii în Catedrala
patriarhală, în ziua de 24 septembrie 2000, de către patriarhul Teoctist şi
mitropolitul Sava, înconjuraţi de ierarhi, preoţi şi diaconi, la sfârşitul căreia
cei doi întâistătători de Biserici au rostit cuvânt de învăţătură. A urmat
vizitarea bisericii Sfântul Spiridon Vechi, participarea la recepţia oferită de
Ambasada Poloniei la Bucureşti, o vizită protocolară la preşedintele
Camerei Deputaţilor. În continuare, delegaţia Bisericii Ortodoxe a Poloniei,
însoţită de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, a plecat la Iaşi, unde a
vizitat Catedrala mitropolitană, biserica Sfinţii Trei Ierarhi şi mănăstirile
Golia şi Cetăţuia, precum şi mănăstirea Neamţ şi Centrul cultural-pastoral
„Sf. Daniil Sihastru” de la Durău, din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei764.
Răspunzând invitaţiei mitropolitului Sava al Varşoviei şi a toată
Polonia, şi a cardinalului Iosif Glemp, primatul Bisericii Romano-Catolice
din Polonia, în perioada 4-9 noiembrie 2000, patriarhul Teoctist, în fruntea
unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, a făcut o vizită în această ţară.
A primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Catolice din
Lublin, susţinând cu acest prilej două expuneri: Misiunea Bisericii Ortodoxe
la cumpăna dintre milenii. Experienţa Bisericii Ortodoxe Române şi
762
763
Pr. prof. Ioan Vasile Leb, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă din
Polnia, în vol „Autocefalie şi comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 228.
764
Pr. Vasile Pop, Pr. Valentin Fătu, Vizita în România a Preafericitului Sava, mitropolitul
Varşoviei şi a toată Polonia, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 117-136.
334
Mărturisirea valorilor evanghelice în contextul sistemului totalitar din

România. A săvârşit Sfânta Liturghie, împreună cu mitropolitul Sava şi un
sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, în Catedrala mitropolitană din Varşovia şi
a rostit un cuvânt de învăţătură, prin care a evocat vechile legături dintre
credincioşii români şi cei polonezi. Cu această ocazie a primit ordinul
„Sfânta Maria Magdalena”, cea mai înaltă distincţie a Bisericii Ortodoxe din
Polonia. A susţinut trei conferinţe de presă, a vizitat catedrale şi biserici
parohiale din Lublin, Bialystok, Bielsk Podlaski, Academia Teologică şi
Seminarul Teologic Ortodox din Varşovia, mănăstirile Bunavestire din
Suprasl, Grabarka şi Sfântul Onufrie din Lublin, a participat la o slujbă de
pomenire pentru cei care au suferit în lagărul din Majdanek şi a fost primit
de preşedintele Poloniei şi de preşedintele Seimului polonez765.
Mitropolitul Sava, la invitaţia patriarhului Teoctist, a venit din nou în
România, între 2-5 iulie 2004, şi a participat la Sfânta Liturghie de la
mănăstirea Putna, cu prilejul sărbătoririi a 500 de ani de la trecerea la cele
veşnice a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, apoi la manifestările
religioase şi culturale organizate de Episcopia Dunării de Jos766.
La invitaţia arhiepiscopului Chrystofor de Praga şi mitropolit al
ţinuturilor Cehe şi al Slovaciei, în zilele de 12-15 iulie 2007, patriarhul
Teoctist a făcut o vizită în Republica Cehă. A fost cea de-a 80-a vizită a
patriarhului Teoctist peste hotare, luând în considerare atât perioada de
dinainte, cât şi cea de după întronizarea sa, în 1986, ca întâistătător al
Bisericii Ortodoxe Române. Obiectivul principal al vizitei a fost acela de a
răspunde solicitării arhiepiscopului Chrystofor de a sfinţi împreună piatra de
temelie a unei biserici noi ce se va ridica în oraşul Most, din ţinutul
Boemiei, în memoria ostaşilor români care au luptat şi s-au jertfit pe
pământul Cehoslovaciei în cel de-al doilea război mondial pentru eliberarea
de sub ocupaţia nazistă şi pentru pace. Programul a cuprins vizita
patriarhului Teoctist la Parlamentul Republicii Cehe, la Primăria
municipiului Praga, interviul acordat în direct postului naţional de
televiziune, conferinţa de presă de la sediul Ambasadei României la Praga,
vizita la Primăria oraşului Most, participarea la slujba de sfinţire a pietrei de
temelie a viitoarei biserici cu hramul Sfântul Mucenic Valentin şi oficierea
Sfintei Liturghii în Catedrala Sfinţii Chiril şi Metodiu din Praga. La fiecare
din aceste momente ale vizitei, patriarhul Teoctist a rostit cuvântări. Astfel,
la sfinţirea pietrei de temelie a bisericii din oraşul Most, patriarhul Teoctist a
765
Vizita oficială în Polonia a delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române, condusă de
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 137-221.
766
Pr. prof. Ioan Vasile Leb, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă din
Polonia, p. 228.
335
Ilie Rusu
spus: „În această biserică, atunci când va fi gata, se vor face rugăciuni
pentru pomenirea eroilor, pentru sănătatea întregii lumi. Valoarea acesteia
este cu atât mai mare cu cât ţările noastre, împreună, fac parte integrantă din
Uniunea Europeană. Chiar dacă noi nu aducem Europei – aşa cum s-ar
cuveni şi am putea s-o facem – valori materiale, formule economice sau de
altă însemnătate, Biserica Ortodoxă Română, ca şi celelalte Biserici din ţara
noastră, aduc valoarea spirituală a sufletului uman, care este mai scump
decât tot ceea ce există pe acest pământ”. Iar la Sfânta Liturghie oficiată în
Catedrala Sfinţii Chiril şi Metodiu din Praga, vorbind despre cinstirea
eroilor care, odinioară, au contribuit la combaterea nazismului cu preţul
vieţii lor, patriarhul Teoctist a pus în evidenţă faptul că „atitudinea pe care
am constatat-o la Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei şi a autorităţilor
locale din Praga faţă de cinstirea acestor eroi ne face să înţelegem că avem
de-a face cu un adevăr covârşitor care ne depăşeşte. Acest gând de cinstire –
când este rostit într-o sfântă biserică, în timpul cultului său liturgic – se
întrupează şi capătă importanţă nu numai din punct de vedere spiritual, ci şi
ştiinţific sau psihologic chiar”767.
5.3.10. Alte Biserici Ortodoxe
În tradiţia întâlnirilor periodice între întâistătătorii Bisericilor

Ortodoxe naţionale locale între 7-12 mai 1992, la invitaţia patriarhului
Teoctist, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe a Japoniei, condusă de Teodosie,
arhiepiscop ortodox de Tokio şi mitropolitul întregii Japonii, a făcut o vizită
în România. Mitropolitul Teodosie s-a întâlnit cu patriarhul Teoctist şi a
vizitat obiective bisericeşti din Arhiepiscopia Bucureştilor şi unele mănăstiri
din eparhiile Argeş (mănăstirea Curtea de Argeş) şi Râmnic (mănăstirile
Govora, Dintr-un Lemn, Hurezu şi Bistriţa). La Bucureşti, Delegaţia
Bisericii Ortodoxe a Japoniei a vizitat Facultatea de Teologie şi complexul
mănăstirii Antim, iar duminică, 10 mai 1992, în Catedrala patriarhală,
patriarhul Teoctist şi mitropolitul Teodosie, înconjuraţi de ierarhi, preoţi şi
diaconi, au oficiat Sf. Liturghie arhierească, în prezenţa a numeroşi
credincioşi. La sfârşitul slujbei, patriarhul Teoctist a rostit un cuvânt de
învăţătură, în cadrul căruia a făcut o scurtă prezentare a Bisericii Ortodoxe a
Japoniei, mai puţin cunoscută credincioşilor noştri768.
767
Pr. Florin Şerbănescu, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Republica
Cehă (12-15 iulie 2007), BOR, an CXXV (2007), NR. 7-8, p. 119-142.
768
Teofan Sinaitul, episcop-vicar patriarhal, Vizita în România a IPS Teodosie Nagashima,
arhiepiscop ortodox de Tokio şi mitropolitul întregii Japonii, BOR, an CX (1992), nr. 4-6,
p. 29-39.
336
În aceeaşi tradiţie, la invitaţia patriarhului Teoctist, între 20-25 mai

1994, arhiepiscopul Ioan al Kareliei şi mitropolit al Biserici Ortodoxe a
Finlandei, în fruntea unei delegaţii a acestei Biserici Ortodoxe surori, a făcut
o vizită Bisericii Ortodoxe Române. Cei doi întâistătători, înconjuraţi de
ierarhi ai Sfântului Sinod, au oficiat Sfânta Liturghie în Catedrala
patriarhală, în 21 mai 1994, ziua hramului Sf. Împăraţi Constantin şi Elena,
în prezenţa unui mare număr de credincioşi. Itinerariul vizitei a cuprins un
popas la biserica Sf. Ioan Botezătorul din oraşul Ploieşti, vizitarea
mănăstirilor Zamfira şi Suzana şi târnosirea noii biserici din comuna
Boldeşti, jud. Prahova (Arhiepiscopia Bucureştilor), vizitarea mănăstirii
Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi a Catedralei mitropolitane din Sibiu
(Arhiepiscopia Sibiului), a mănăstirii Cozia şi a Catedralei episcopale din
Râmnicu-Vâlcea (Episcopia Râmnicului), a mănăstirii Curtea de Argeş şi a
bisericii „Sf. Vineri” din oraşul Piteşti. Revenind la Bucureşti, arhiepiscopul
Ioan al Kareliei şi întregii Finlande s-a întâlnit cu profesorii şi studenţii
Facultăţii de Teologie, după care, la Reşedinţa patriarhală, a semnat un
Comunicat împreună cu patriarhul Teoctist, înscris în Cartea de aur a
Patriarhiei Române, care s-a dat publicităţii, şi a făcut unele declaraţii de
presă769.
Arhiepiscopul Ioan al Kareliei şi mitropolit al Bisericii Ortodoxe a
Finlandei a mai făcut o vizită în România, la invitaţia patriarhului Teoctist,
între 27 iunie-3 iulie 1999. Scopul principal al vizitei a fost participarea la al
II-lea Congres internaţional şi interconfesional al monahilor. Oaspeţii
finlandezi au vizitat mănăstirea Ţigăneşti, jud. Ilfov şi schitul Darvari din
Bucureşti, după care au pornit într-un pelerinaj la mănăstirile din Mitropolia
Ardealului şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei. În drum spre Braşov,
delegaţia Bisericii Finlandei a făcut un popas la mănăstirea Sinaia. După ce
au vizitat biserica Neagră şi biserica „Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului,
oaspeţii au înnoptat la mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.
Pelerinajul a continuat la mănăstirile Bistriţa, Durău, Secu, Sihăstria,
Neamţ, Agapia, Văratec şi la mănăstirile din Iaşi şi împrejurimi. In perioada
28 iunie - 2 iulie 1999, arhiepiscopul Ioan al Kareliei a participat la cel de-al
II-lea Congres internaţional şi interconfesional al monahilor, organizat de
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, prin Institutul ecumenic „Sf. Nicolae”
din Iaşi, la Centrul „Daniil Sihastru de la mănăstirea Durău. La acest
congres au participat peste 35 de membri ai comunităţilor religioase de tip
monastic din Europa aparţinând celor trei mari tradiţii creştine – ortodoxă,
catolică şi protestantă – care au dezbătut tema: „Arta şi Liturghia ca
769
Liviu Stoinea, Vizita în România a IPS Ioan, arhiepiscopul Kareliei şi al întregii
Finlande, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 53-142.
337
Ilie Rusu
mijloace de întărire a unităţii”. Încheindu-se congresul, oaspeţii finlandezi

au revenit la Bucureşti şi au fost primiţi în Catedrala patriarhală de către
patriarhul Teoctist. După slujba Te-Deum-ului, cei doi întâistătători de
Biserici au rostit scurte cuvântări şi au făcut schimb de daruri770.
În perioada 14-21 februarie 2001, la invitaţia patriarhului Teoctist,
arhiepiscopul Leon de Helsinki şi mitropolit al Bisericii Ortodoxe a
Finlandei, urmaşul decedatului arhiepiscop Ioan, a făcut o vizită în
România. Vizita a cuprins obiective religioase şi culturale din cuprinsul
Arhiepiscopiei Iaşilor, Timişoarei şi Bucureştilor. În ziua de duminică, 18
februarie 2001, patriarhul Teoctist şi mitropolitul Leon de Helsinki,
înconjuraţi de ierarhi, preoţi şi diaconi, au oficiat Sfânta Liturghie în
biserica Sfântul Spiriodon-Nou din Bucureşti, paraclis patriarhal771.
5.4. Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod

Panortodox
Comisia interortodoxă pregătitoare a celei de-a IV-a Conferinţe
Panortodoxe Presinodale a Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox s-a
desfăşurat la Chambésy (Elveţia), între 10-17 noiembrie 1990772, cu
participarea reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe, sub preşedinţia
mitropolitului Bartolomeu de Calcedon (actualul patriarh ecumenic) şi a
discutat problema Diasporei ortodoxe. Din încredinţarea patriarhului
Teoctist, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române la această întrunire au
fost mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi mitropolitul Antonie al
Ardealului. În cadrul lucrărilor s-a elaborat un document cu privire la
problema diasporei, în care delegaţiile greceşti au încercat să impună tezele
Constantinopolului, potrivit cărora Patriarhia Ecumenică ar urma, treptat,
să-şi asume jurisdicţia asupra întregii diaspore ortodoxe. Dezbaterile pe
marginea acestui document n-au dus la un acord total. Delegaţii Bisericii
Ortodoxe Române au propus ca problema diasporei să rămână deschisă
pentru dezbatere, iar în prezent să se păstreze statu-quo-ul pe care-l recunosc
Bisericile Ortodoxe şi care a fost impus de viaţă, propunere care a fost
acceptată şi de partea greacă773.
770
Pr. Mihail Lungu, Vizita făcută Bisericii Ortodoxe Române de IPS Ioan, arhiepiscop al
Kareliei şi al întregii Finlande, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 7-11.
771
Pr. Valentin Fătu, Vizita în România a IPS Mitropolit Leon de Helsinki, BOR, an CXIX
(2001), nr. 1-6, p. 51-56.
772
Cele trei Conferinţe Panortodoxe Presinodale anterioare s-au ţinut tot la Chambésy (Elveţia),
între 21-30 noiembrie 1976; 3-12 septembrie 1982 şi 28 octombrie-6 noiembrie 1986.
773
Şedinţa Sfântului Sinod din 24-26 ianuarie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 161.
338
A doua întrunire a Comisiei interortodoxe pregătitoare a celei de-a IV-a

Conferinţe Panortodoxe Presinodale s-a ţinut tot la Chambésy, între 7-13
noiembrie 1993 şi a reluat discuţiile pe marginea temei Diasporei ortodoxe,
nefinalizată la întrunirea precedentă şi a analizat tema Autocefalia şi modul
ei de proclamare. Cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, Biserica
Ortodoxă Română a fost reprezentată la această întrunire de către
mitropolitul Antonie al Ardealului774.
În ziua de 10 noiembrie 1997, la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti a
avut loc o rundă de convorbiri între patriarhul Teoctist, asistat de
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi episcopii vicari patriarhali
Teofan Sinaitul şi Vicenţiu Ploieşteanul, cu mitropolitul Damaskinos al
Elveţiei, secretarul Comisiei pregătitoare a Sfântului şi Marelui Sinod
Panortodox, care a prezentat Patriarhiei Române dorinţa patriarhului
ecumenic Bartolomeu I privind accelerarea procedurilor care preced
convocarea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox. Referitor la ordinea de zi
a viitorului Sinod Panortodox s-a precizat că, după ce s-a conturat o viziune
comună în ce priveşte modalitatea de acordare a autocefaliei, se doreşte
acum discutarea problemelor autonomiei şi a dipticelor. S-a mai menţionat
că se intenţionează ca temele de pe ordinea de zi să fie completate cu altele
de actualitate, precum: prozelitismul, secularizarea, bioetica etc., acestea
urmând să fie incluse în tematica mai largă a relaţiilor dintre Biserica
Ortodoxă şi lume. Pentru soluţionarea problemelor aduse în discuţie, în
cadrul întâlnirii, mitropolitul Damaskinos a precizat că s-au avansat
următoarele propuneri: cea de-a treia întrunire a Comisiei interortodoxe
pregătitoare să aibă loc în luna iunie 1998, astfel încât cea de-a IV-a
Conferinţă panortodoxă preconciliară să se desfăşoare la sfârşitul anului
1998 sau la începutul anului 1999, iar Sfântul şi Marele Sinod Panortodox
să aibă loc în anul 2000, printr-o pregătire prealabilă foarte bună a
credincioşilor şi a ierarhilor Bisericilor Ortodoxe locale în cea ce priveşte
conţinutul şi scopul întrunirii Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox775.
În perioada 30 aprilie-2 mai 1988, o delegaţie a Patriarhiei Ecumenice
a Constantinopolului, alcătuită din mitropoliţii Hrisostom al Mirelor
(preşedinte al Comisiei pentru probleme interortodoxe a Patriarhiei
Ecumenice) şi Damaschin al Elveţiei (secretarul Comisiei pentru pregătirea
Sfântului şi Marelui Sinod) a făcut o vizită în România. Scopul vizitei a fost
realizarea unui schimb de păreri cu Biserica Ortodoxă Română, aşa cum s-a
procedat şi cu celelalte Biserici Ortodoxe locale, înainte de convocarea
774
Idem, din 12-14 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 263.
775
Ibidem, din 10-11 decembrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 370.
339
Ilie Rusu
Comisiei pregătitoare a celei de-a IV-a Conferinţe panortodoxe presinodale.

Ca urmare, la Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia patriarhului Teoctist, a
avut loc o întâlnire de lucru cu delegaţia Patriarhiei ecumenice. Din partea
Bisericii Ortodoxe Române, la această întâlnire au participat mitropoliţii
Antonie al Ardealului, Nestor al Olteniei şi Nicolae al Banatului, precum
şi episcopul-vicar Nifon Ploieşteanul. S-au luat în discuţie temele
(Diaspora, Autocefalia şi Autonimia şi modul proclamării lor) şi data
întrunirii Comisiei interortodoxe pregătitoare, propunându-se sfârşitul lunii
februarie sau începutul lunii martie 1989, la Chambésy-Elveţia776.
Cea de-a treia întrunire a Comisiei interortodoxe pregătitoare a celei
de-a IV-a Conferinţe Panortodoxe Presinodale a avut loc la Chembésy, mai
târziu, între 28 februarie-6 martie 1999. Din partea Bisericii Ortodoxe
Române a participat mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei. Pe
parcursul discuţiilor, delegaţii Bisericilor Ortodoxe au constatat că Comisia
nu dispunea de timpul necesar pentru a finaliza examinarea temelor de pe
ordinea de zi. Ca urmare, s-a considerat că este necesară convocarea unei
noi reuniuni a Comisiei777.
5.5. Relaţii cu Bisericile Vechi Orientale
Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe

Orientale, iniţiat in 1964, a ajuns, prin adoptarea celei de-a doua Declaraţii
comune de către Comisia mixtă de dialog întrunită la Chambésy (23-26
septembrie 1990) la un acord doctrinar de principiu privitor la toate
aspectele dogmei hristologice, care a fost comunicat şi Bisericii Ortodoxe
Române778.
776
Vizita delegaţiei Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, BOR, an CVI (1988),
nr. 5-6, p. 66-71.
777
Idem, din 16-17 iunie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 406. Cea de-a IV-
a Conferinţă Panortodoxă Presinodală se va ţine la Chambésy, între 6- 13 iunie 2009.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Irineu al Olteniei şi de
episcopul Ciprian Câmpineanul, vicar-patriarhal. Lucrările au avut ca scop adoptarea
textelor elaborate de către Comisia interortodoxă pregătitoare în 1990, 1993 şi 1999. Cf.
Pr. Michael Tiţa, Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, în vol. „Autocefalie şi
comuniune, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 264.
778
În anul 1951, cu prilejul împlinirii a 1500 de ani de la întrunirea celui de-al IV-lea
Sinod ecumenic (Calcedon, 451), Patriarhia ecumenică a lansat un mesaj Bisericilor
creştine din Orient, în care, printre altele, se afirma că restudierea în comun a dosarului
hristologic calcedonian, ar putea da speranţe pentru realizarea unităţii creştine a celor două
Biserici (ortodoxă şi vechi-orientale), care, în anul 1989, erau deja considerate a fi „două
familii de Biserici ortodoxe”. Pr. prof. Nicolae Dură, Relaţiile cu Bisericile Vechi-
340
În urma analizei făcute în şedinţa din 9-10 mai 1991, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a recomandat Bisericilor Ortodoxe surori ca
procesul de reconciliere dintre cele două familii de Biserici să fie finalizat
prin ridicarea reciprocă a anatemelor, într-un cadru public şi solemn. La 23
august 1992, patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului a
adresat patriarhului Teoctist o scrisoare prin care a comunicat în mod
oficial, pe de o parte, decizia interortodoxă referitoare la finalizarea
dialogului teologic ortodox-vechi oriental, iar pe de altă parte, considera că
este necesară reconvocarea Comitetului interortodox pentru acest dialog
teologic, în vederea analizării acelor aspecte de ordin practic bisericesc,
administrativ şi pastoral care au rămas încă neclarificate. In acest sens,
Biserica Ortodoxă Română era solicitată să-şi exprime poziţia sa în legătură
cu finalizarea respectivului dialog teologic.
Sfântul Sinod, în şedinţa sa din 19-23 ianuarie 1993, a acceptat
cuprinsul Declaraţiei de acord asupra dogmei hristologice adoptată la cea
de-a III-a întrunire a Comisiei mixte de dialog ortodox-vechi oriental
(Chambésy, septembrie 1990), ca fiind o primă etapă benefică şi
binecuvântată în procesul de finalizare a dialogului. Totodată, a hotărât să se
comunice patriarhului ecumenic Bartolomeu I următoarele: „a). Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române este de acord cu reconvocarea
Comitetului interortodox pentru acest dialog teologic, în vederea studierii şi
clarificării tuturor punctelor teologice, liturgice, administrative şi practice
rămase încă de rezolvat; b). Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române îşi
exprimă speranţa şi convingerea că atât hotărârile deja luate, ca şi cele la
Orientale, în vol. „Autocefalie şi comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 272.

Intre 15-21 ianuarie 1965, la Addis Abeba (Etiopia), s-a întrunit Conferinţa Bisericilor
Vechi-Orientale, care şi-a exprimat dorinţa de a acţiona împreună cu ortodocşii pentru
înlăturarea schismei de la anul 1054. Până în 1985, când a avut loc prima întâlnire oficială a
Comisiei mixte de dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale
s-au desfăşurat patru conferinţe teologice neoficiale: Aarchus (Danemarca) – 1964, Bristol
(Anglia) – 1967, Geneva (Elveţia) – 1970 şi Addis-Abeba (Etiopia) – 1971, la care au
participat teologi de marcă din cadrul celor două familii de Biserici. Au urmat, după aceea,
întrunirile Comisiei mixte de dialog, astfel: prima întrunire la Chambésy – Geneva, între
10-15 decembrie 1985; a doua întrunire la mănăstirea Anba Bishop, în Egipt, între 20-24
iunie 1986; a treia întrunire la Chambésy – Geneva, între 23-28 octombrie 1990 şi a patra
întrunire tot la Chambesy – Geneva, între 1-6 noiembrie 1993.
La cea de-a III-a întrunire a Comisiei mixte de dialog între Biserica Ortodoxă şi
Bisericile Vechi-Orientale, de la Chambésy, Elveţia, între 23-28 septembrie 1990, s-a
constatat consensul teologic la care s-a ajuns până atunci între cele două familii de Biserici,
cerându-se ca fiecare să-şi exprime individual poziţia cu privire la oportunitatea ridicării
reciproce a anatemelor, cu propunerea ca anunţarea ridicării anatemelor să se facă public de
către ambele familii de Biserici, într-un mod solemn. Şedinţa Sfântului Sinod din 9-10 mai
1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 216.
341
Ilie Rusu
care se va ajunge în urma discuţiilor din cadrul respectivului Comitet, vor fi

puse în aplicare cât mai curând posibil; c). Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române consideră că ridicarea anatemelor pronunţate de către
Sfinţii Părinţi ai sinoadelor ecumenice să fie făcută printr-o hotărâre pan-
ortodoxă, într-un cadru solemn”779.
La întrunirea comisiei mixte pentru dialogul teologic dintre Biserica
Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale, ţinută la Chambésy (Elveţia), la
Centrul Patriarhiei Ecumenice, între 1-6 noiembrie 1993, Biserica ortodoxă
Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului. S-a
hotărât să se aştepte vizita copreşedinţilor subcomitetului mixt de continuare
a dialogului, pentru explicaţii şi relaţii suplimentare asupra modalităţii
practice de realizare a comuniunii depline între cele două familii de Biserici
Ortodoxe780.
Între 10-13 martie 2005, la iniţiativa mitropolitului Emanuel al
Franţei, noul preşedinte al Comisiei Mixte de dialog teologic între Bisericile
Ortodoxe şi Bisericile Vechi Orientale, s-a organizat la Centrul ortodox al
Patriarhiei Ecumenice de la Chambésy (Elveţia), o întrunire a
reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe pentru a analiza stadiul relaţiilor cu
Bisericile Vechi Orientale. S-a avut în vedere că, în 1989 şi 1990 între
Bisericile Ortodoxe şi Bisericile Vechi Orientale au intervenit acorduri
teologice de mare însemnătate, ratificate în 1993, prin Acordul teologic
semnat de reprezentanţii celor două familii de Biserici (Ortodoxe şi Vechi
Orientale). Tot atunci s-a hotărât să se înfiinţeze două subcomitete, liturgic
şi pastoral, alcătuite din specialişti din aceste domenii, care să continue
cercetarea teologică şi mai ales să găsească modalităţile practice de
conslujire dintre cele două familii de Biserici, ca şi problemele care
constituie dificultăţi în realizarea acestui scop. Cele două subcomitete s-au
întâlnit în 1995, la Atena şi în 1998, la Damasc şi au evidenţiat problemele
liturgice şi pastorale asupra căror trebuie să se discute şi să se ajungă la
acorduri reciproce în vederea conslujirii. Întrucât, unele Biserici, cum sunt
Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Greciei şi mai ales mănăstirile din
Sfântul Munte Athos, şi-au exprimat rezerve împotriva acordului teologic,
socotindu-l ca pe un document ce cuprinde şi lucruri neclare, care trebuiesc
lămurite sau aprofundate, această activitate a fost stagnată şi amânată,
pentru a se clarifica aspectele controversate. La întrunirea de la Chambésy,
cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, Biserica Ortodoxă Română a fost
reprezentată de pr. prof. Nicolae Necula de la Facultatea de teologie din
779
Ibidem, din 19-23 inuarie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 143-144.
780
Ibidem, din 12-14 ianuarie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 264.
342
Bucureşti. În cadrul lucrărilor au fost prezentate referate, urmate de discuţii,

la care au participat toţi reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe. În urma
discuţiilor s-a ajuns la concluzia ca problemele care ridică nedumeriri şi
constituie încă piedici în calea continuării dialogului şi realizării comuniunii
liturgice să fie clarifice prin studii temeinice care să fie publicate într-un
volum special care să stea la baza continuării dialogului. A fost adoptat şi un
Comunicat în acest sens781.
Relaţii bilaterale:
La invitaţia catolicosului Bisericii Siriene din India, Baselius Mar
Thoma Mathews I, între 4-18 ianuarie 1989, patriarhul Teoctist a vizitat
această Biserică Ortodoxă a Răsăritului. In timpul escalei de două zile făcute
la Roma, patriarhul Teoctist a avut o întrevedere particulară cu papa Ioan
Paul al II-lea. Pentru prima dată în istoria bimilenară a celor două Biserici,
cei doi întâistătători s-au întâlnit şi au analizat evoluţia dialogului teologic,
precum şi aspecte ale vieţii religioase din România. Cu acest prilej,
patriarhul Teoctist a primit din partea papei Ioan Paul al II-lea, „Crucea de
aur a Sfântului Constantin cel Mare” şi s-a întâlnit cu preoţi şi credincioşi
români din Roma, Florenţa şi Torino. In India, delegaţia condusă de
patriarhul Teoctist a vizitat obiective religioase şi culturale din Bombay,
Trivandrum, Kottayam, Thiruvalla, Parumalla, Puthencavu, Quillon,
Kolenchery, Cochin, New Dehli şi Agra şi a participat la festivităţile
prilejuite de comemorarea a 25 de ani de la trecerea la cele veşnice a
catolicosului Baselius Gevarghese II. Patriarhul Teoctist a luat cuvântul de
mai multe ori în cadrul întâlnirilor şi ceremoniilor oficiale, evocând bunele
relaţii dintre cele două Biserici surori, a participat la Sfânta Liturghie în
Catedrala Mar Elia şi în catedrala Sfânta Maria din New Dehli, precum şi la
inaugurarea Şcolii de muzică bisericească din Kottayam, şi a acordat
interviuri unor publicaţii locale şi internaţionale. Pe drumul de întoarcere,
delegaţia Bisericii Ortodoxe Române s-a întâlnit la Moscova cu
reprezentanţi ai Patriarhiei Ruse şi ai Patriarhiei Antiohiei782.
Cu prilejul participării, în calitate de co-preşedinte, la lucrările
Comitetului executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, întrunit la
Bucureşti, între 14-19 septembrie 1994, patriarhul Şenuda al III-lea al
Bisericii Ortodoxe Copte din Egipt, a făcut o vizită la unele obiective
bisericeşti din cuprinsul Patriarhiei Române, la invitaţia patriarhului
781
Pr. prof. Nicolae Necula, Întrunirea reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe pentru
continurea dilogului cu Bisericile Vechi Orientale, BOR, an CXXIII (2005), p. 47-50.
782
Conf. Remus Rus, diac. Mihai Hau, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
India, BOR, an CVII (1989), nr. 1-2, p. 40-127.
343
Ilie Rusu
Teoctist. Programul vizitei a inclus un pelerinaj la mănăstirile de pe Valea

Teleajenului (Zamfira, Suzana, Cheia) şi de pe Valea Prahovei (Sinaia), din
cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, precum şi la biserica „Sf. Nicolae”
din Şcheii Braşovului (Arhiepiscopia Sibiului). În ziua de 18 septembrie
1994, patriarhul Şenuda al III-lea a asistat la Sfânta Liturghie oficiată în
biserica Sfântul Spiridon-Nou din Capitală de către patriarhul Teoctist şi
patriarhul Partenie al III-lea al Alexandriei, prezent şi acesta la Bucureşti cu
prilejul lucrărilor Comitetului executiv al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. In aceeaşi zi, la Reşedinţa patriarhală, cei trei patriarhi au
semnat un Apel pentru pace, dragoste şi bună înţelegere între oameni, dat
publicităţii783.
Patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române, a făcut o vizită oficială în Biserica Apostolică Armeană, în
perioada 7-11 noiembrie 1996, la invitaţia patriarhului suprem şi catolicos al
tuturor armenilor, Karekin I. A acordat interviuri televiziunii armene şi
postului naţional de radio şi a rostit cuvântări, evocând relaţiile frăţeşti
dintre cele două Biserici, precum şi tezaurul comun de învăţătură şi tradiţie.
A săvârşit o slujbă de Pomenire la mormântul martirilor genocidului,
împreună cu patriarhul Karekin I şi a participat la Sfânta Liturghie în
Catedrala patriarhală din Ecimiadzin. A fost primit de preşedintele Armeniei
şi de preşedintele Parlamentului, care i-a oferit „Medalia jubiliară a
Parlamentului”. Delegaţia a vizitat Muzeul „Matenadaran”, Academia
Teologică din Ecimiadzin, mănăstirile Chor-Virap şi Geghart şi s-a întâlnit
cu membri ai Comitetului Spiritual Suprem al Bisericii Apostolice Armene,
evaluând rezultatele dialogului teologic şi practic dintre Bisericile Ortodoxe
şi cele Orientale784.
În perioada 18-20 septembrie 2000, Karekin al II-lea, patriarhul
catolicos suprem al tuturor armenilor, în fruntea unei delegaţii a
Catolicosatului Suprem de Etcimiadzin, a făcut o vizită în România, la
invitaţia patriarhului Teoctist. După primirea la Bucureşti, delegaţia
Bisericii Armene a poposit în Catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea,
fiind întâmpinată de ierarhul locului, primarul oraşului, prefectul judeţului,
numeroşi clerici şi mireni. Episcopul Gherasim al Râmnicului, catolicosul
Karekin al II-lea şi patriarhul Teoctist au rostit cuvântări. Vizita a continuat
la mănăstirile din nordul Olteniei: Bistriţa, unde se află moaştele Sfântului
783
Pr. Irineu Dogaru, Vizita în Româna a Patriarhului Şenuda al III-lea al Bisericii
Ortodoxe Copte, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 176-197.
784
Pr. lect. Ştefan Buchiu, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, în fruntea unei
delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, în Armenia, BOR, an CXIV (1996), nr. 7-12, p.
158-202.
344
Grigorie Decapolitul, Hurezi, ctitoria voievodului martir Constantin

Brâncoveanu, Dintr-un Lemn, ctitoria domnitorului Matei Basarab. La
întoarcerea spre Bucureşti, delegaţia Bisericii Armene a făcut un popas la
mănăstirea Curtea de Argeş, care este catedrala Episcopiei Argeşului. La
Bucureşti, delegaţia Bisericii Armene a făcut o vizită protocolară la Palatul
Cotroceni, unde preşedintele României a conferit catolicosului Karekin al II-lea
ordinul „Steaua României”, clasa I, în rang de cavaler. Vizita a continuat la
Catedrala Arhiepiscopiei Armene din Bucureşti şi la Muzeul Comunităţii
Armene785.
La invitaţia patriarhului suprem şi catolicos al tuturor armenilor,
Karekin al II-lea, între 20-23 septembrie 2001, patriarhul Teoctist a vizitat
Armenia, cu ocazia aniversării a 1.700 de ani de la declararea Armeniei ca
stat creştin şi a celei de-a 10-a aniversări a independenţei de stat. Patriarhul
Teoctist a participat la procesiunea de la mănăstirea Chor Virap, la slujba
de pomenire de la Monumentul genocidului armean, la slujba
ecumenică de la Ecimiadzin, la sfinţirea Sfântului Mir şi la sfinţirea
Catedralei Sfântul Grigorie Luminătorul din Erevan. A acordat un interviu
postului naţional de radio, a fost primit de preşedintele Armeniei şi a rostit
cuvântări prin care a evocat bunele raporturi dintre Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Apostolică Armeană786.
5.6. Relaţii cu Biserica Romano-Catolică
Dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-

Catolică a fost iniţiat în anul 1980, la Patmos şi Rhodos. In ciuda
dificultăţilor, de atunci şi până astăzi, acest dialog a continuat. Lucrările
Comisiei internaţionale mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica
Romano-Catolică, întrunită la Bari (Italia), în 1986, s-a încheiat cu un eşec.
Două Biserici, a Greciei şi Patriarhia Ierusalimului, au refuzat să participe,
alte două – a Serbiei şi a Ciprului – s-au retras în timpul lucrărilor, iar
altele n-au participat din motive «obiective». Lucrările comisiei s-au
încheiat fără a se adopta un document final. Motivul a fost că discuţiile
asupra temei «Credinţa, Tainele şi unitatea Bisericii», având ca subiect
785
Marian Manolache, Vizita în România a Sanctităţii Sale Karekin II, patriarh catolicos
suprem al tuturor armenilor (18-20 septembrie 2000), BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p.
97-116.
786
Diac. Costin Spiridon, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române,
condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, la cea de-a 1.700-a aniversare a
Bisericii Armene, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 10-15.
345
Ilie Rusu
tainele de iniţiere, adică Botezul, Mirungerea, Euharistia, n-au putut ajunge

la un numitor comun. Doritor ca Bari să nu rămână în istoria dialogului ca
un loc al unui eşec, arhiepiscopul local, Mariano Magrassi, a invitat Comisia
să-şi continue discuţiile în 1987, tot la Bari, şi invitaţia a fost acceptată. Aşa
se face că, între 9-16 iunie 1987, Comisia s-a întâlnit din nou la Bari. De
data aceasta au fost prezente toate Bisericile Ortodoxe, cu excepţia
Bisericilor Rusă şi Gruzină, cu precizarea că nu se vor retrage din dialog şi
că vor accepta hotărârile ce se vor lua. Intr-o discuţie preliminară, separată,
a părţii ortodoxe, Bisericile Greciei şi Ierusalimului au declarat că participă
la lucrări cu condiţia ca să se discute cu partea romano-catolică problema
prozelitismului prin uniatism în Orient şi să se obţină garanţii că Biserica
Romano-Catolică, spre a salva dialogul, se va abţine de la orice acţiuni de
prozelitism, fie prin uniatism, fie prin alte mijloace. Fiind prezentate părţii
romano-catolice, aceste doleanţe au fost acceptate. Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată în Comisia de dialog de la Bari de către
mitropolitul Antonie al Ardealului şi pr. prof. Dumitru Radu, de la Institutul
Teologic din Bucureşti. Delegaţia română a fost în mai multe rânduri în
situaţia de a interveni spre a menţine dialogul în stare de plutire, fie între
diferitele Biserici Ortodoxe, fie între ortodocşi şi romano-catolici.
Comisia întrunită la Bari în 1987 a reuşit să elaboreze un document, semnat
cu unanimitate, dar n-a fost un document de acord, ci doar un document de
dialog787.
Între 19-26 iunie 1988 a avut loc la mănăstirea Noul Valamo din
Finlanda cea de-a V-a sesiune plenară a Comisiei teologice internaţionale
mixte de dialog între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Au
participat reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe, cu excepţia Serbiei,
şi întreaga delegaţie romano-catolică. Din partea Bisericii Ortodoxe Române
au participat mitropolitul Antonie al Ardealului şi pr. prof. Dumitru Radu de
la Institutul teologic din Bucureşti. Tema sesiunii a fost: „Taina preoţiei
(hirotonia) în structura sacramentală a Bisericii, cu referire specială la
importanţa succesiunii apostolice, pentru sfinţirea şi unitatea credincioşilor”.
Deşi au avut loc dezbateri şi confruntări, uneori, dificile între reprezentanţii
celor două Biserici, în fapt, discuţiile nu s-au referit atât la diferenţe
teologice, dogmatice sau la practica Bisericilor, cât la modul de exprimare a
concepţiilor comune, într-un limbaj accesibil ambelor părţi, deci la
terminologie. S-a adoptat un document final asupra temei de pe ordinea de
787
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Bari 1987: Un document dialog. Dialogul dintre
Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, BOR, an CV (1987), nr. 5-6, p.68-74.
346
zi, la redactarea căruia şi-a adus contribuţia şi reprezentanţii Bisericii

Ortodoxe Române788.
Între 10-14 decembrie 1990, a avut loc la Constantinopol întrunirea
părţii ortodoxe din Comisia mixtă internaţională de dialog cu Biserica
Romano-Catolică. Lucrările întrunirii s-au desfăşurat la Patriarhia
Ecumenică şi au fost deschise de patriarhul Dimitrios I, printr-o cuvântare,
după care au fost prezidate de mitropolitul Bartolomeu de Calcedon, ajutat
de arhiepiscopul Stelianos al Australiei, co-preşedinte al Comisiei de dialog.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al
Ardealului. Tema discuţiei a fost uniatismul, care s-a dovedit a fi o piedică
serioasă în calea dialogului, demonstrând că Vaticanul nu e consecvent în
declaraţii şi fapte. Toate Bisericile au prezentat rapoarte din care a reieşit că
uniţii sunt agresivi, violenţi, că au pretenţii absurde şi că se comportă în
spirit cu totul nefrăţesc faţă de Bisericile ortodoxe. Atitudinea Bisericilor
unite a fost unanim condamnată. S-a observat că şi hotărârile comune
adoptate anterior nu sunt respectate nici de catolicii de rit răsăritean. In urma
acestor constatări, s-a hotărât ca subcomisiile de dialog să studieze această
problemă şi să pregătească documente care să se discute la următoarea întâlnire
a Comisiei mixte internaţionale de dialog, care ar urma să se întrunească în
iunie 1991, la Baltimore, SUA. Nu se va mai relua În discuţie tema propriu-zisă
a dialogului (Autoritate şi Conciliaritate) până nu se va cădea de acord că
uniatismul trebuie să-şi înceteze agresivitatea, violenţele, pretenţiile şi lupta
cu Ortodoxia şi, de asemenea, să se recunoască în practică că uniatismul nu
constituie un model de unitate şi că trebuie abandonat. Reuniunea de la
Constantinopol a alcătuit un document care a fost transmis Bisericilor
ortodoxe spre luare la cunoştinţă. A fost trimis şi Vaticanului. Ţinând seama
că o ruptură a dialogului ar aduce mari prejudicii ecumenismului, s-a optat
pentru punerea lui pe baze mai bune, sănătoase. Şansele sunt mici, dar
datoria creştină obligă la strădanii789.
Cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, mitropolitul Antonie al
Ardealului a participat şi la întrunirea Comitetului de coordonare a Comisiei
mixte internaţionale pentru dialogul teologic între Biserica Ortodoxă şi
Biserica Romano-Catolică, desfăşurată la Arricia-Roma (Italia), între 10-15
iunie 1991, care a avut ca obiectiv principal să sintetizeze cele trei
documente elaborate la întrunirile anterioare, sub titlul general «Uniatismul,
metodă de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei comuniuni». Poziţia
788
Idem, A V-a sesiune plenară a Comisiei internaţionale mixte de dialog teologic dintre
Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, BOR, an CVI (1988), nr. 7-8, p. 26-34.
789
Ibidem, Întrunirea reprezentanţilor ortodocşi în comisia mixtă de dialog cu Biserica
Romano-Catolică, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 46-48.
347
Ilie Rusu
delegatului Bisericii noastre a fost în consens cu a delegaţilor celorlalte

Biserici Ortodoxe, care consideră dialogul mijlocul cel mai indicat pentru
abordarea divergenţelor apărute între Biserici, în vederea restabilirii
comuniunii depline790.
În ziua de 29 mai 1992, o delegaţie de înalţi prelaţi catolici, condusă
de cardinalul Eduard Cassidy, preşedintele Consiliului pontifical pentru
unitatea creştinilor, a făcut o vizită patriarhului Teoctist, în prezenţa
mitropolitului Antonie al Ardealului şi a episcopilor Nifon Ploieşteanul şi
Teofan Sinaitul, vicari patriarhali. Scopul vizitei l-a constituit analiza,
împreună cu partea ortodoxă română, a situaţiei dialogului teologic
internaţional dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă791.
În ziua de 6 mai 1992, patriarhul Teoctist a primit la Reşedinţa
patriarhală pe cardinalul Achille Silvestrini, prefectul Congregaţiei pentru
Bisericile Orientale, în prezenţa mitropolitului Antonie al Ardealului şi a
episcopilor Nifon Ploieşteanul şi Teofan Sinaitul, vicari patriarhali. În
discuţiile care au urmat, patriarhul Teoctist s-a referit la mai multe
probleme, între care: raporturile tensionate cu Biserica catolică orientală de
rit bizantin din România, relaţiile cu Vaticanul, acţiunile violente ale greco-
catolicilor şi unele acte de prozelitism practicat faţă de ortodocşi. In scopul
îmbunătăţirii climatului dintre cele două comunităţi, patriarhul Teoctist a
propus încetarea atitudinilor ostile ale catolicilor de rit oriental din România
faţă de ortodocşi. Referindu-se la chestiunile de ordin patrimonial dintre
cele două Biserici, patriarhul Teoctist a subliniat că enoriaşii sunt de fapt
singurii proprietari în drept ai locaşurilor bisericeşti şi nu poate exista nici o
rezolvare a diferendelor în acest domeniu fără consultarea lor792.
Între 17-24 iunie 1993, în localitatea Balamand (Liban), a avut loc cea
de-a VII-a sesiune plenară a Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul
teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. Lucrările
Comisiei s-au desfăşurat sub copreşedinţia arhiepiscopului Stelianos,
arhiepiscopul grec ortodox al Australiei, din Patriarhia Ecumenică şi
cardinalului Edward Idris Cassidy, preşedintele Consiliului pontifical pentru
unitatea creştinilor. Biserica Ortodoxă a fost prezentă prin delegaţii de
ierarhi şi teologi a nouă Biserici ortodoxe autocefale şi autonome. Biserica
Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului
şi pr. prof. Dumitru Radu, prodecanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti.
Lucrările Comisiei au fost onorate cu prezenţa patriarhului Ignatie al IV-lea
Hazim al Antiohiei, în calitate de gazdă. Au absentat Patriarhia
790
Şedinţa Sfântului Sinod din 25-26 iulie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 11-12, p. 240.
791
Ibidem, din 19-29 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr.4-6, p. 187.
792
Ibidem, din 19-29 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr.4-6, p. 186.
348
Ierusalimului, Biserica Greacă, Biserica Sârbă, Biserica Bulgară, Biserica

Georgiei şi Biserica din Cehoslovacia. Biserica Romano-Catolică a fost
reprezentată de 24 membri ai Comisiei de dialog.
Această a VII-a sesiune plenară a dialogului teologic dintre Biserica
Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică trebuia să se desfăşoare în 1992,
după cum se programase. Comisia nu s-a putut întruni în 1992 din cauza
reacţiei ortodoxe faţă de nerespectarea de către Bisericile Orientale Unite cu
Roma atât a dispoziţiilor Vaticanului, cât şi a sugestiilor date prin
documentul privind condamnarea uniatismului, adoptat la Freissing-
Germania (6-15 iunie 1990) şi la Ariccia-Italia (10-15 iunie 1991),
provocând agitaţii, tulburări şi violenţe în lumea ortodoxă prin ocuparea cu
forţa a unor biserici şi imobile parohiale prin acţiuni prozelitiste agresive.
S-au făcut unele pregătiri pentru ţinerea acestei sesiuni. De pildă,
înainte de a ajunge la Balamand, Bisericile Ortodoxe s-au întâlnit separat de
catolici, la Rodos, în Grecia, între 11-15 iunie 1993, Biserica Ortodoxă
Română fiind reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului. La
Balamand s-a reluat dialogul teologic între cele două Biserici, dar nu cu
tema de pe agenda de lucru: «Autoritate şi conciliaritate în Biserică», ci cu
tema: «Uniatismul, metodă de lucru în trecut şi căutarea actuală a deplinei
comuniuni» între aceste Biserici. S-au discutat chestiunile teologice şi
practice puse de existenţa şi activitatea pastorală a Bisericilor catolice -
orientale (foste Biserici greco-catolice), după schimbările politice şi
sociale survenite în Europa centrală şi de răsărit în anii 1989-1990.
La final, s-a adoptat un document privind uniatismul, împărţit în 35 de
articole, cuprinse în două părţi: Principii eclesiologice (art. 6-18) şi Reguli
practice (art. 19-35), precedate de o scurtă Introducere (art. 1-5), în care se
precizează reluarea şi continuarea dialogului teologic, la cererea Bisericii
Ortodoxe, cu Biserica Romano-Catolică, după tensiunile apărute între aceste
Biserici, odată cu reluarea activităţii fostelor Biserici greco-catolice, astăzi
Biserici catolice orientale. În Document se precizează că Bisericile orientale
catolice (Biserici greco-catolice, unite cu Roma) există şi activează,
răspunzând nevoilor spirituale ale credincioşilor lor, numai ca parte a
comuniunii catolice (art. 3 şi 16), deci, nu ca Biserici aparte. Documentul şi-
a propus căutarea deplinei comuniuni a celor două Biserici - ortodoxă şi
romano-catolică – excluzând «uniatismul» ca metodă de realizare a acestei
comuniuni.
Mai reţinem, ca pozitivă, consemnarea în Documentul de la Balamand
a faptului că cele două Biserici – Ortodoxă şi Romano-Catolică, după
conferinţele panortodoxe şi după Conciliul II Vatican, redescoperă şi pun în
valoare conceptul de Biserică-comuniune, şi ca un corolar al acestuia,
349
Ilie Rusu
recunoaşterea reciprocă a celor două Biserici ca Biserici surori, responsabile

împreună de menţinerea Bisericii lui Dumnezeu în credincioşie faţă de
planul divin (art. 13 şi 14). Unitatea între ele urmează a se realiza nu prin
absorbţie, nici fuziune, adică prin includerea Bisericilor răsăritene în
Biserica Romano-Catolică, cum s-a întâmplat cu fosta Biserică greco-
catolică, devenită Biserică Catolică Orientală, ci prin întâlnire în adevăr şi
dragoste, pe calea dialogului şi rugăciunii (art. 14). Noua viziune catolică că
Biserica Ortodoxă este o Biserică soră şi că Bisericile – Catolică şi
Ortodoxă – caută o comuniune perfectă, oferă speranţe de unitate793.
Între 5-10 aprilie 1997, la Roma (Italia), din iniţiativa Vaticanului, s-a
întâlnit un grup de lucru din cadrul Comisiei mixte de dialog teologic
internaţional dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romno-Catolică, cu scopul de
a analiza stadiul dialogului ortodoxo-catolic, mai ales că, în ultimii patru
ani, de la întrunirea de la Balmand, n-a mai avut loc o reuniune a comisiei
de dialog.
La întrunirea de la Vatican au luat parte, dintre ortodocşi, reprezentanţi
ai Patriarhiei Ecumenice, ai Bisericii Greciei şi ai Bisericii Ortodoxe
Române (mitropolitul Antonie al Ardealului). La încheierea discuţiilor, s-a
redactat un document intitulat «Implicaţiile eclesiologice şi canonice ale
uniatismului», care se adresează sinoadelor Bisericilor Ortodoxe, spre a
putea ajuta la depăşirea dificultăţilor, înainte de a se trece, în cadrul
dialogului teologic internaţional ortodoxo-catolic, la dezbaterea temelor
asupra primatului papal şi a infailibilităţii papale. S-a stabilit ca documentul
redactat la Roma să fie supus analizei a trei subcomisii, referatele pe care
acestea le vor elabora urmând a fi prezentate Comitetului de coordonare a
dialogului, probabil la începutul anului 1998 şi abia după aceea el va fi
prezentat plenului Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic
dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică794.
În zilele de 5-8 decembrie 1997, la sediul Patriarhiei ecumenice de la
Fanar (Constantinopol), s-a întrunit Comisia interortodoxă pentru dialogul
teologic cu Biserica Romano-catolică, la care au participat, din partea
Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Timotei al Aradului. La această
793
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica
Romano-Catolică cu privire la uniatism, BOR, an CXI (1993), nr. 4-6, p. 43-49; Pr. prof.
Dumitru Radu, A VII-a sesiune plenară a dialogului teologic între Biserica Ortodoxă şi
Biserica Romano-Catolică, Balamand (17-24 iunie 1993), BOR, an CXI (1993), nr. 4-6, p.
57-69; Documentul de la Balamand, trad. şi comentariu de Antonie, Mitropolitul
Ardealului, Editura Arhiepiscopiei Sibiului, 1993, 16 p.
794
Şedinţa Sfântului Sinod din 27-29 mai 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 364-365.
350
întrunire, patriarhul ecumenic Bartolomeu I a subliniat că dialogul trebuie să

fie o mărturie ortodoxă vie şi credibilă în faţa lumii catolice, păstrând, în
acelaşi timp, conştiinţa responsabilităţii privind posedarea adevărului
neschimbat al Tradiţiei, al Sinoadelor ecumenice şi al Sfinţilor Părinţi,
arătând că, în ciuda atitudinii intransigente a unor cercuri ortodoxe
ultraconservatore, dialogul trebuie continuat, acesta reprezentând un mandat
divin în lumea de astăzi, care are nevoie şi aşteaptă mărturia Bisericii
Ortodoxe. Constatând că problema unitismului nu fost încă rezolvată în
mod satisfăcător, iar implicaţiile lui eclesiologice şi canonice continuă să
aibă un impact negativ asupra climatului general dintre cele două Biserici, în
această fază a dialogului se impune aprofundarea acestor implicaţii. În
cadrul discuţiilor, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale au fost de acord
cu privire la necesitatea dialogului, cu toate că au prezentat puncte de vedere
diferite în ce priveşte modalităţile concrete de desfăşurare a acestuia. Luând
în discuţie Documentul comun de la Roma (aprilie 1997), întrunirea de la
Fanar a constatat că, deşi acesta a fost elaborat cu participarea a 4 delegaţi
romano-catolici, ulterior el a fost declarat ca inacceptabil din punctul de
vedere al Vaticanului. Conţinutul acestui document a fost, în general,
acceptat de toţi delegaţii prezenţi la Fanar, cu anumite obiecţii în ce priveşte
unele formulări, precum «Biserici surori» sau «recunoaştere reciprocă». S-a
propus ca Documentul de la Roma să fie supus ameliorării în cadrul
Comisiei de coordonare a dialogului, ce se va întruni la Ariccia, în 1998
şi nu în subcomisii, cum sugera partea catolică795.
Între 15-20 iunie 1998 au avut loc la Ariccia (Italia), lucrările
Comitetului mixt de coordonare a dialogului teologic între Biserica
Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă. În timpul lucrărilor s-a subliniat
drept cauză principală a tergiversării dialogului, poziţiile diferite de evaluare
a Documentului de la Balamand. Astfel, dacă în viziunea părţii romano-
catolice, documentul reprezintă o soluţionare satisfăcătoare a chestiunii
uniatismului, în viziunea părţii ortodoxe această chestiune este departe de a
fi clarificată. Acceptat integral de Patriarhia Română, de cea a
Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, de Bisericile Ciprului şi
Finlandei, parţial, de Patriarhia Rusă, Documentul de la Balamand a fost
categoric refuzat de Bisericile Greacă, Sârbă, Bulgară şi de Patriarhia
Ierusalimului, care, de fapt, nu au participat la Balamand. Motivele
principale ale respingerii sunt: unul practic – discrepanţa între politica
Vaticanului de promovare a dialogului şi susţinerea propagandei uniate în
estul Europei şi altul dogmatic – ambiguitatea expresiei „Biserici surori” în
contextul persistenţei nerezolvării şi nediscutării principalelor puncte
795
Ibidem, din 10-11 decembrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 380-381.
351
Ilie Rusu
teologice controversate între cele două Biserici (primat, infailibilitate,

Filioque etc.).
Documentul de la Balamand a provocat discuţii aprinse în interiorul
lumii ortodoxe, fiind salutat ca profetic de unele Biserici Ortodoxe locale,
iar de alte Biserici Ortodoxe locale fiind considerat ca trădare a Ortodoxiei
şi unire mascată. La această întâlnire, romano-catolicii au insistat pentru
închiderea parantezei uniate şi au pledat pentru revenirea la temele de pe
agenda iniţială dialogului (Autoritate şi Sinodalitate), abandonate în 1989,
în timp ce reprezentanţii Bisericilor Greciei şi Serbiei au insistat asupra
faptului că până la o clarificare satisfăcătoare a problemei unitismului,
aceasta va continua să fie unica temă a dialogului. De fapt, aceasta a fost
poziţia părţii ortodoxe a Comisiei reunite în 1997, la Fanar, care a mandatat
un grup de lucru să redacteze un document privitor la „implicaţiile
eclesiologice şi canonice ale uniatismului.” Redactat în aprilie 1997 la
Roma, acest document revăzut la întâlnirea interortodoxă de la Fanar
(decembrie 1997) a reprezentat baza de discuţie pentru Comitetul de la
Ariccia. Documentul a fost rediscutat iniţial în sesiuni separate de către cele
două părţi ale Comitetului – ortodoxă şi catolică - , care au formulat fiecare
amendamente şi propuneri de ameliorare, discutate ulterior în plenul
Comitetului. Pe ansamblu, partea catolică a fost pusă în dificultate de acest
document, nu însă şi ortodocşii, care au insistat asupra caracterului echivoc
al distincţiei între uniatism ca metodă (condamnată la Balamand) şi ca
realitate eclesiologică (acceptată şi încurajată de Vatican). După lungi
dezbateri, Comitetul a adoptat o versiune comună a unui document de lucru,
„strict confidenţial”, privitor la implicaţiile eclesiologice şi canonice ale
uniatismului, ce urmează a fi dezbătut la sesiunea plenară a Comisiei mixte,
prevăzută a-şi desfăşura lucrările în iunie 1999, la Boston (SUA)796.
În perioada 9-18 iulie 2000, la Seminarul catolic Mount Saint Mary’s,
Emmitsburg, Baltimore, Maryland (SUA) s-a desfăşurat a VIII-a întrunire a
Comisiei mixte de dialog teologic internaţional ortodox-catolic. Au fost
prezenţi 21 delegaţi romano-catolici şi 14 membri ai delegaţiei inter-
ortodoxe, reprezentând zece din cele cincisprezece Biserici Ortodoxe
Autocefale şi Autonome, Biserica Ortodoxă Română fiind reprezentată de
episcopul Timotei al Aradului. Întrunirea de la Baltimore, programată iniţial
pentru 1999, s-a ţinut în anul 2000 din cauza conflictului din Iugoslavia şi a
fost prima după reuniunea de la Balamand, in 1993. În cadrul întrunirii,
Comisia a aniversat şi 20 de ani de la prima întrunire de la Patmos-Rhodos,
din 1980. Comisia a discutat evaluările, observaţiile şi propunerile privitoare
796
Ibidem, din 15-16 decembrie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12, p.442-443.
352
la stadiul actual al dialogului, după care s-a încercat discutarea unei noi
versiuni a textului de la Ariccia în legătură cu implicaţiile eclesiologice şi
canonice ale uniatismului. Discuţiile principale s-au axat pe „situaţia
anormală din punct de vedere eclesiologic” a Bisericilor unite cu Roma,
subliniindu-se imposibilitatea unui consens: ortodocşii au insistat pe
menţinerea textului de la Ariccia ca document comun, în timp ce romano-
catolicii au susţinut revizuirea şi completarea lui. In acest context, întrucât
nu s-a putut adopta un document comun, s-a hotărât să se amâne
aprofundarea problemelor şi luarea unei decizii797.
Urmarea scrisorii trimise de patriarhul ecumenic Bartolomeu al
Constantinopolului, prin care anunţa delegarea mitropoliţilor Ioan de
Pergam şi Ghenadios de Sassima, membri ai părţii ortodoxe în Comisia
mixtă de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-
Catolică, a avut loc, la reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 13-14
martie 2003, o întrunire de lucru pentru discutarea stadiului în care se află
acest dialog. În deschiderea discuţiilor, patriarhul Teoctist a arătat
importanţa pe care o reprezintă dialogul teologic dintre aceste două mari
Biserici, subliniind că climatul relaţiilor ortodoxo-catolice este altul după
vizitele pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a efectuat în România şi în alte
ţări ortodoxe, precum şi după vizita sa la Vatican, în luna octombrie 2002.
În acest context, a mai spus patriarhul Teoctist, trebuie avută în vedere
dificultatea creată de prezenţa uniatismului în unele ţări preponderent
ortodoxe, inclusiv în România, ca şi nerespectarea disciplinei catolice de
către ierarhia Bisericii Greco-Catolice în relaţiile cu ortodocşii. În final,
patriarhul Teoctist şi-a exprimat nădejdea că această întâlnire va contribui la
clarificarea acelor aspecte care ar putea impulsiona continuarea dialogului.
La rândul său, mitropolitul Ioan de Pergam a subliniat că există unele
Biserici Ortodoxe care consideră că mai întâi trebuie rezolvată problema
uniatismului şi apoi să se revină la tematica iniţială a dialogului, în timp ce
există alte Biserici Ortodoxe care consideră că problema uniatismului
trebuie considerată încheiat şi, ca urmare, se poate reveni la tematica de
dinainte de 1990. În urma discuţiilor, s-a redactat un Aide-mémoire, semnat
de către patriarhul Teoctist şi mitropolitul Ioan de Pergam. În esenţă, acest
document arată că Biserica Ortodoxă Română consideră importantă
continuarea dialogului şi că o posibilă ieşire din impasul de după întâlnirea
de la Baltimore ar putea fi abordarea problemei uniatismului în relaţie cu
problema primatului în Biserică. De asemenea, s-a exprimat speranţa că
Vaticanul îşi va asuma responsabilităţile ce îi revin în ceea ce priveşte
797
Ibidem, din 12-13 septembrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 465-466.
353
Ilie Rusu
aplicarea recomandărilor practice convenite deja la Balamand şi că, astfel,

va fi posibilă intensificarea dialogului teologic şi a cooperării dintre
ortodocşi şi greco-catolici pe plan local, ca premisă pentru progresul în
dialogul teologic internaţional. În încheiere, s-a exprimat disponibilitatea
Bisericii Ortodoxe Române de a continua să participe cu reprezentanţi la
sesiunile viitoare de dialog, oferind chiar ospitalitate pentru organizarea
unor întruniri de dialog, atunci când va fi nevoie. De menţionat că, înaintea
vizitei la Bucureşti, cei doi reprezentanţi ai Patriarhiei Ecumenice au vizitat
Patriarhia Alexandriei cu care au încheiat un Aide-mémoire similar. După
Patriarhia Română, delegaţii Patriarhiei Ecumenice au plecat la Belgrad,
urmând să viziteze şi celelalte Biserici Ortodoxe surori pentru a afla
punctele de vedere ale acestora în ceea ce priveşte dialogul teologic
ortodox-catolic798.
Cea de-a IX-a sesiune a Comisiei mixte internaţionale de dialog
teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică s-a
desfăşurat la Belgrad, între 18-25 septembrie 2006. Cei 27 de membri ai
delegaţiei ortodoxe au reprezentat 14 din cele 16 Biserici Ortodoxe
autocefale şi autonome. Au fost absente Biserica Ortodoxă Bulgară şi
Biserica Ortodoxă Estonă. Cei 29 de membri ai delegaţiei romano-catolice
au inclus, pe lângă unii preoţi şi profesori, 4 cardinali, 7 arhiepiscopi şi 6
episcopi din 13 ţări. Concret, lucrările Comisiei au constat în discuţii
generale şi, din examinarea paragraf cu paragraf a documentului de lucru
(52 de paragrafe) redactat în februarie 1990 la Moscova, de către Comitetul
coordonator şi intitulat: „Consecinţe eclesiologice şi canonice ale naturii
sacramentale a Bisericii; sinodalitate/conciliaritate şi autoritate în Biserică”.
Nu s-a ajuns la un consens, încât discuţia a fost amânată pentru următoarea
întâlnire a comisiei mixte de dialog799.
Relaţii bilaterale:
La invitaţia cardinalului Franz König, de arhiepiscopul Vienei, Hans-
Hermann Gröer, de arhiepiscopul Salzburgului, Karl Bergal şi de Fundaţia
„Pro Oriente”, patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii oficiale a
Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat Biserica Romano-Catolică din Austria,
între 19 iunie-1 iulie 1987.
Această vizită a marcat împlinirea a două sute de ani de la
recunoaşterea oficială a comunităţii ortodoxe române din Viena şi a 80 de
ani de la ctitorirea capelei ortodoxe române din capitala Austriei. Patriarhul
Teoctist a oficiat Sfânta Liturghie în capela românească din Viena,
798
Ibidem, din 19 iunie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 764-766.
799
Ibidem, din 15 noiembrie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 7-12, p.81-87.
354
înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, slujba parastasului în cimitirele

Tulln şi Zwetendorf pentru soldaţii români căzuţi în război şi a participat la
Sfânta Liturghie săvârşită în capela Mirabell din Salzburg, rostind şi câte un
cuvânt de învăţătură, prin care a pus în evidenţă rolul Bisericii strămoşeşti în
păstrarea tradiţiilor şi a limbii materne, precum şi bunele relaţii dintre
Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică din Austria.
Delegaţia condusă de patriarhul Teoctist a vizitat obiective religioase
şi culturale din Viena şi Salzburg, mănăstirile Sfânta Cruce, Göttweig,
Herzogenburg şi Klosterneuburg şi a fost primită de preşedintele Austriei,
de primarul Vienei, de guvernatorul landului Salzburg şi s-a întâlnit cu
reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe din Austria. Patriarhul Teoctist a
susţinut o conferinţă de presă şi a acordat un interviu radiodifuziunii
austriece. Cu prilejul vizitei, patriarhul Teoctist a primit diploma de
„Protector al Fundaţiei Pro Oriente”800.
În ultima parte a anului 1992, patriarhul Teoctist a primit vizita a doi
reprezentanţi ai Vaticanului: monseniorul Jean-Louis Tauran, secretar al
Secţiei pentru raporturi cu statele din partea Vaticanului şi cardinalul
Alfonso Lopez Trujillo, preşedintele Consiliului pontifical pentru familie.
Prima întâlnire a avut loc la 5 noiembrie 1992, cu Monseniorul Jean-
Louis Tauran, accentul discuţiilor punându-se pe relaţiile dintre Biserica
Ortodoxă Română şi cea Romano-Catolică aflate în impas din cauza
problemei uniatismului. In cadrul discuţiilor, la care au participat şi
episcopii Justinian al Maramureşului şi Sătmarului şi Andrei al Alba Iuliei.
Patriarhul Teoctist a subliniat că această problemă nu poate fi soluţionată
decât în spiritul respectului libertăţii de conştiinţă a credincioşilor, care sunt
singurii în măsură să decidă asupra patrimoniului comunităţilor aflate în
litigiu. De aceea, apelul la instanţele civile făcut de uniţi pentru rezolvarea
problemelor patrimoniale reprezintă o practică neloială a acestora. În acelaşi
context, patriarhul Teoctist a precizat că activitatea de evanghelizare trebuie
să se facă în spirit frăţesc, în libertate şi adevăr, excluzându-se în totalitate
orice acţiune prozelitistă.
A doua întâlnire, cu cardinalul Alfonso Lopez Trujiilo, a avut loc la 23
decembrie 1992, de faţă fiind şi Monseniorul John Bucovski, nunţiul papal
la Bucureşti şi Monseniorul Ioan Robu, arhiepiscopul romano-catolic de
Bucureşti. Discuţiile s-au axat pe problematica foarte complexă, dar actuală,
a modalităţilor specifice prin care Bisericile creştine pot acţiona în vederea
apărării vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, cu referire, în special, la problema
avortului. Alte teme abordate cu acest prilej au fost: secularizarea, educaţia
800
Pr. Dumitru Soare, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Austria, BOR, anul
CV (1987), nr. 7-8, p. 13-174.
355
Ilie Rusu
religioasă în şcolile de stat, apărarea valorilor creştine ale familiei,

dificultăţile financiare ale Bisericii noastre care îngreunează activitatea sa
misionar-filantropică, prozelitismul sectar agresiv practicat de unele grupări
creştine sau necreştine etc.801.
La invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 27 septembrie-1
octombrie 1994, monseniorul Antonio Mattiazzo, arhiepiscop de Padova a
făcut o vizită Bisericii Ortodoxe Române. Cu acest prilej, arhiepiscopul
romano-catolic s-a întâlnit cu ierarhi, profesori de teologie, preoţi,
credincioşi, călugări şi călugăriţe, a vizitat mănăstiri, facultăţi şi seminarii
teologice, aşezăminte de cultură şi artă bisericească, biserici şi instituţii de
asistenţă socială din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, Episcopiei
Buzăului şi Episcopiei Dunării de Jos. Pe parcursul vizitei, arhiepiscopul
Mattiazzo a avut mai multe întâlniri cu patriarhul Teoctist, în cadrul cărora
au fost reliefate bunele legături bisericeşti existente între Biserica Ortodoxă
Română şi Episcopia de Padova802.
În contextul relaţiilor bilaterale pe care Biserica Ortodoxă Română le
promovează cu Biserica Romano-Catolică, la invitaţia patriarhului Teoctist,
în perioada 13-17 octombrie 1997, cardinalul Silvano Piovanelli,
arhiepiscopul Florenţei, a făcut o vizită Patriarhiei Române.
Itinerariul vizitei a cuprins un pelerinaj la biserici şi mănăstiri din
Arhiepiscopia Bucureştilor, Episcopia Buzăului, Episcopia Romanului şi
participarea la sărbătoarea Cuvioasei Paraschiva de la Iaşi, asistând la Sf.
Liturghie săvârşită de patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, prezent
în România în aceeaşi perioadă, şi patriarhul Teoctist, înconjuraţi de ierarhi,
preoţi şi diaconi. În Moldova, oaspeţii italieni au vizitat monumente de
cultură şi spiritualitate din Iaşi, precum şi mănăstirile Vorona, Dragomirna,
Putna, Moldoviţa, Voroneţ şi Humor. Reîntorşi la Bucureşti, oaspeţii italieni
au asistat la Sfânta Liturghie oficiată de patriarhul Teoctist în catedrala
patriarhală. La sfârşitul Sfintei Liturghii, cardinalul Silvano Piovanelli a
dăruit patriarhului Teoctist o parte din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur,
pecetluite într-o ripidă de argint, care se păstrează în Catedrala romano-
catolică din Florenţa, pentru viitoarea Catedrală patriarhală (Catedrala
Mântuirii Neamului). După citirea Actului prin care moaştele Sfântului Ioan
Gură de Aur au fost dăruite spre cinstire publică şi închinarea credincioşilor
Bisericii Ortodoxe Române, redactat în limba latină, şi cuvântul de
mulţumire al patriarhului Teoctist, a avut loc o procesiune cu sfintele moaşte
în jurul Catedralei patriarhale, în timpul căreia au fost citite părţi din
801
Şedinţa Sfântului Sinod din 19-23 inuarie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 146.
802
Ibidem, din 8-9 decembrie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p. 388.
356
Acatistul Sfântului Ioan Gură de Aur. La încheierea vizitei, cardinalul

Silvano Piovanelli şi patriarhul Teoctist, împreună cu membrii delegaţiei
florentine, au semnat în Cartea de aur a Patriarhiei Române un comunicat,
care s-a dat publicităţii803.
În spiritul menţinerii şi intensificării legăturilor Bisericii Ortodoxe
Române cu alte Bisericii şi comunităţi creştine din străinătate şi din ţară, a
participării sale la lucrările organismelor ecumenice internaţionale, al
dialogului teologic cu Bisericile Ortodoxe Orientale, Romano-Catolică,
Anglicană, Luterană, Reformată, Vechi-Catolică, a avut loc vizita papei
Ioan Paul al II-lea în România, între 7-9 mai 1999. La această vizită a
contribuit şi întâlnirea patriarhului Teoctist cu papa Ioan Paul al II-lea în
ianuarie 1989, în vremea când o atare prezenţă la Vatican nu era agreată de
autorităţile comuniste de la Bucureşti. Vizita papei Ioan Paul al II-lea în
România, ţară cu populaţie majoritar ortodoxă, a avut un caracter
eminamente ecumenic, fără a exclude, desigur, importante aspecte pastorale.
In mesajul trimis participanţilor la întrunirea internaţională „Oameni şi
Religii”, organizată la Bucureşti, între 30 august-1 septembrie 1998, de
Comunitatea „Sant’Egidio, papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat dorinţa de
a vizita România. In acelaşi sens, papa Ioan Paul al II-lea a transmis o
scrisoare personală patriarhului Teoctist, la 14 ianuarie 1999, exprimându-şi
dorinţa de a vizita România, „pentru a da un nou impuls relaţiilor noastre şi
a conlucra în perspectiva realizării unor paşi semnificativi pe calea unităţii
depline”. Analizând eventuala vizită a papei Ioan Paul al II-lea în România,
Sfântul Sinod, în şedinţa din 4 februarie 1999, a hotărât că „Preafericitul
Părinte Patriarh Teoctist poate adresa Papei Ioan Paul al II-lea o invitaţie de
a vizita România, în baza relaţiilor ecumenice internaţionale ale Bisericii
Ortodoxe Române cu Biserica Romano-Catolică şi în spiritul ospitalităţii
româneşti, ţinând seama şi de scrisoarea personală a adresată Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist, scrisoare în care Sanctitatea Sa papa Ioan Paul al
II-lea îşi exprimă dorinţa de a vizita în curând România”. Ca urmare,
patriarhul Teoctist a trimis, la 12 februarie 1999, papei Ioan Paul al II-lea
scrisoarea oficială de invitaţie pentru a vizita România (vezi textul scrisorii
la Anexe). În seara aceleiaşi zile, purtătorul de cuvânt al Vaticanului a
anunţat opinia publică că papa Ioan Paul al II-lea a acceptat cu bucurie
invitaţia patriarhului Teoctist de a vizita România. Printr-o scrisoare datată
12 martie 1999, papa Ioan Paul al II-lea a răspuns oficial la invitaţia
patriarhului Teoctist că va vizita România. In ziua de 15 martie 1999, printr-
un comunicat de presă, s-a dat publicităţii programul celor trei zile ale
vizitei papei la Bucureşti, între 7-9 mai 1999: vineri, 7 mai, moment de
803
Pr. Cristian Popa şi Mircea Uţă, Vizita în România a Eminenţei Sale Cardinalul Silvano
Piovanelli, arhiepicopul Florenţei, BOR, anul XCV (1997), nr. 7-12, p. 76-92.
357
Ilie Rusu
rugăciune în Catedrala patriarhală, după-amiază întâlnire cu Episcopatul

Catolic din România, iar seara vizită la Palatul Cotroceni, unde papa s-a
întâlnit cu preşedintele României şi alte personalităţi; sâmbătă, 8 mai,
dimineaţa, oficierea Sfintei Liturghii în Catedrala „Sf. Iosif”, după-amiază,
întâlnire cu patriarhul Teoctist şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, urmată de participarea la o agapă frăţească; duminică, 9
mai, dimineaţa, întâlnire cu primul-ministru, apoi oficierea Sf. Liturghii
ortodoxe de către patriarhul Teoctist şi membrii Sfântului Sinod, în prezenţa
papei Ioan Paul al II-lea, după-amiază, celebrarea Sfintei Liturghii catolice
de către papa Ioan Paul al II-lea în prezenţa patriarhului Teoctist, iar seara,
ceremonia oficială a plecării papei pe aeroportul Bucureşti-Băneasa. La
toate momentele cuprinse în programul vizitei, patriarhul Teoctist şi papa
Ioan Paul al II-lea au rostit cuvântări adresate mulţimii de credincioşi
români ortodocşi, catolici şi greco-catolici in Bucureşti şi din ţară804.
În concluzie, se poate afirma că această vizită a avut un caracter aparte
între vizitele pe care Papa Ioan Paul al II-lea le-a întreprins, până la această
dată, în ţări cu populaţie majoritar catolică. Dacă vizitele de până atunci ale
Papei Ioan Paul al II-lea au avut un caracter eminamente pastoral, vizita în
România a avut un pronunţat caracter ecumenic, înscriindu-se în contextul
mai larg al dialogului teologic şi practic, ce vizează refacerea unităţii văzută
a tuturor creştinilor şi prezentarea în faţa lumii a unei mărturii comune.
Această vizită a fost posibilă datorită, în special, vocaţiei ecumenice a
Bisericii Ortodoxe Române – recunoscută de însuşi Papa Ioan Paul al II-lea
– vocaţie ai cărei exponenţi de seamă au fost, în decursul timpului,
întâistătătorii Bisericii noastre, iar în ultimii 13 ani, patriarhul Teoctist. La
aceasta a contribuit şi poziţia României de punte între Răsărit şi Apus, ca o
simbioză între latinitate şi Ortodoxie. Moment cu adânci semnificaţii pe
plan internaţional şi naţional, în contextul dialogului ecumenic, în general şi
în relaţiile bilaterale ortodoxo-catolice, această vizită a avut o rezonanţă cu
totul aparte în mediile internaţionale805.
În cadrul relaţiilor pe care Biserica Ortodoxă Română le are cu
Biserica Romano-Catolică din Austria, în perioada 5-10 mai 2000, la
invitaţia patriarhului Teoctist, cardinalul Christoph Schonborn,
arhiepiscopul romano-catolic al Vienei, a făcut o vizită în România.
Programul vizitei s-a derulat în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor şi în
804
Teofan Sinaitul, episcop-vicar patriarhal, Vizita Sanctitţii Sale Papa Ioan Paul al
II-lea în România (7-9 mai 1999), BOR, an CXVII (1999), nr. 1-6, p. 31-100. A se vedea şi
vol. Trei zile dintr-un mileniu (7-9 mai 1999). Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România,
Editura Fundaţiei Rompres, Bucureşti, 1999, 139 p..
805
Pr. prof. Dumitru Popescu,Vizita Papei în România, eveniment istoric cu profunde
semnificaţii, BOR, an CXVII (1999), nr. 7-12, p. 242-253.
358
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi a cuprins vizite la locaşuri şi

aşezăminte bisericeşti, la obiecte culturale şi de spiritualitate românească. In
cadrul acestui program, cardinalul Vienei a asistat la slujba Sfintei Liturghii
oficiată de patriarhul Teoctist în ziua de 7 mai 2000, în Catedrala
patriarhală, şi a dăruit patriarhului Teoctist, pentru Biserica Ortodoxă
Română, o parte din moaştele Sfântului Apostol Andrei, aflate în Catedrala
Sfântul Ştefan din Viena. De asemenea, a primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii din Bucureşti806.
La invitaţia papei Ioan Paul al II-lea, patriarhul Teoctist a condus o
delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române care a făcut o vizită la Vatican şi în
Italia, între 7-14 octombrie 2002. Cei doi întâistătători au semnat o
„Declaraţie comună”, în ziua de 12 octombrie 2002, în cadrul întâlnirii din
Palatul Apostolic.
Patriarhul Teoctist s-a întâlnit cu preoţii şi credincioşii ortodocşi
români din Roma şi din nordul Italiei, a săvârşit slujba Vecerniei în biserica
Scala Caeli din Roma şi în biserica Sfântul Ambrozie a parohiei ortodoxe
române din Milano, unde a sfinţit noua catapeteasmă a sfântului lăcaş.
Patriarhul Teoctist a primit părticele din moaştele Sfântului Silvestru I, papă
al Romei, din partea cardinalului Camillo Ruini şi părticele din moaştele
Sfinţilor Ambrozie şi Dionisie, episcopi ai Milanului, din partea cardinalului
Dionigi Tattamanzi, arhiepiscopul de Milano.
Patriarhul Teoctist a participat la ceremonia de consacrare a bisericii
Sfântul Bartolomeu din insula Tiberina, memoriei mărturisitorilor credinţei
creştine din secolul XX, s-a întâlnit cu preşedintele Italiei şi cu Preşedintele
Consiliului de Miniştri.
Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a participat la Misa pontificală
oficiată de papa Ioan Paul al II-lea în basilica Sfântul Petru, prilej cu care,
pentru prima dată, un papă şi un întâistătător al Bisericii noastre au rostit
împreună, în limba română, Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan.
Delegaţia condusă de patriarhul Teoctist a vizitat Consiliul Pontifical
pentru promovarea unităţii creştinilor, Universitatea Pontificală Gregoriană,
Comunitatea Sant Egidio, spitalul de copii „Bambino Gesu”, Colegiul Pio
Romeno, Institutul Pontifical Oriental, obiective culturale şi religioase din
Roma şi Milano807.
806
Pr. Cristian Popa, Vizita în România a Cardinalului Christoph Schonborn, arhiepiscopul
Vienei, BOR, an CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 41-60.
807
Pr. Michael Tiţa, Pr. Constantin Stoica, Pr. Ioan Chivu, Din Grădina Maicii Domnului în
Cetatea eternă. Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Vatican şi în Italia, 7-14
octombrie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 10-12, p. 3-168. A se vedea şi vol. Din Grădina
Maicii Domnului în Cetatea Eternă, Cele şapte zile la Roma. Vizita Preafericitului Părinte
359
Ilie Rusu
În perioada 15-18 septembrie 2003, la invitaţia patriarhului Teoctist,

cardinalul Dionigi Tettamanzi, arhiepiscopul de Milano (Italia), însoţit de o
delegaţie a acestei arhidioceze romano-catolice, a făcut o vizită în România.
Programul a cuprins, după primirea oficială la reşedinţa patriarhală, vizite
la parohia Apărătorii Patriei II, schitul Darvari şi la Centrul social Sf.
Macrina din Bucureşti, la mănăstirea Sinaia, parohia romano-catolică Sinaia
şi Castelul Peleş, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, mănăstirea Cozia, Centrul
episcopal al Râmnicului, parohia romano-catolică din Râmnicu-Vâlcea,
Centrul episcopal Argeş de la Curtea de Argeş808.
La invitaţia patriarhului Teoctist, cardinalul Walter Kasper,
preşedintele Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, a
vizitat Biserica Ortodoxă Română, prilej cu care, ca o răsplată a activităţii
sale deosebite pe plan bisericesc şi universitar, a primit titlul de Doctor
Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Potrivit
programului vizitei, în ziua de 11 mai 2004, patriarhul Teoctist l-a primit pe
cardinalul Walter Kasper la reşedinţa patriarhală809.
La invitaţia patriarhului Teoctist, în ziua de 27 aprilie 2004, cardinalul
Karl Lehmann, episcop de Mainz, conducătorul Bisericii Romano-Catolice
din Germania şi preşedintele Conferinţei Episcopilor din Germania, a făcut
o vizită la reşedinţa patriarhală din Bucureşti. Cardinalul Karl Lehmann,
care este şi profesor de Dogmatică la Universitatea Albert Ludwig din
Frieburg im Breisgau (Germania), alături de prof. Jurgen Moltmann, a
susţinut financiar şi moral traducerea şi publicarea în limba germană a
Dogmaticii pr. prof. Dumitru Stăniloae810.
În ziua de 11 mai 2004, patriarhul Teoctist l-a primit la reşedinţa
patriarhală pe prof. Andrea Riccardi, preşedintele Comunităţii Sant’Egidio,
iar în după-amiaza aceleiaşi zile, în aula Palatului Patriarhiei, în prezenţa
patriarhului Teoctist, a altor membri ai Sfântului Sinod, a unor reprezentanţi
ai altor culte, precum şi a unor personalităţi ale vieţii publice româneşti, a
avut loc lansarea cărţii prof. Andrea Riccardi cu titlul „Secolul martiriului.
Creştinii în veacul XX”, care s-a bucurat de o aleasă primire şi de o foarte
bună prezentare în mass-media românească811.
Patriarh Teoctist la Vatican şi în Italia (7-14 octombrie 2002), Editura Institutului Biblic şi
de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2003, 169 p..
808
Pr. Cristian Popa, Vizita oficială în România a arhiepiscopului de Milano, Cardinalul
Dionigi Tettamanzi, BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p. 87-89.
809
Şedinţa Sfântului Sinod din 17 iunie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 5-8, p. 87.
810
Ibidem, din 17 iunie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 5-8, p. 88.
811
360
Cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, în zilele de 6-8 aprilie 2005, o

delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de IPS Daniel, mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei, a participat la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea -
trecut la cele veşnice în seara zilei de 2 aprilie 2005 - care s-au desfăşurat la
Roma, în basilica San Pietro. Cu acest prilej, IPS Mitropolit Daniel a
înmânat cardinalului Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical
pentru Unitatea Creştinilor, mesajul patriarhul Teoctist cu prilejul
ceremoniei funerare, în care, între altele, se spune: „Vestea plecării din
această lume a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, neobosit şi
curajos slujitor al lui Dumnezeu, împlinitor al învăţăturilor Lui şi promotor
statornic al valorilor creştine, a produs mare mâhnire sufletească clerului şi
credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române. Durerea pe care o trăim alături
de clerul şi credincioşii Bisericii Catolice de pretutindeni este cu atât mai
profundă cu cât noi, românii, ne-am bucurat de cuvântul şi binecuvântarea
Episcopului Romei, cu prilejul vizitei ecumenice pe care a făcut-o în
România, în luna mai a anului 1999. Au rămas vii în memoria noastră
întâlnirile Sanctităţii Sale cu noi, ierarhii Sfântului Sinod, credincioşii,
clerul şi tineretul ţării noastre în timpul cât s-a aflat în atmosfera de lumină
pascală a Praznicului Învierii Domnului.... Regretând că, din motive
independente de voinţa Noastră, nu putem fi prezenţi personal la acest
moment de părtăşie întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, am încredinţat
acest Mesaj unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, conduse de IPS
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei”812.
La 19 aprilie 2005, ca nou episcop al Romei şi Papă al Bisericii
Romano-Catolice, cu numele de Benedict a XVI-lea, a fost ales cardinalul
Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.
Patriarhul Teoctist l-a desemnat pe IPS Mitropolit Iosif al Mitropoliei
Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale să reprezinte
Biserica Ortodoxă Română la momentul solemn al începerii pontificatului
Sanctităţii Sale Benedict al XVI-lea, care a avut loc la Vatican, în ziua de 24
aprilie 2005, căruia i-a adresat un mesaj, în care se spune: „Biserica
Ortodoxă Română, ca de altfel întreaga creştinătate, se face părtaşă
bucuriei pe care Biserica Romano-Catolică o trăieşte în aceste momente,
prin întronizarea Sanctităţii Voastre ca urmaş al vrednicului de pomenire,
Papa Ioan Paul al II-lea, pe Scaunul Apostolic al Sfântului Apostol Petru.
Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut, în ultima perioadă, o
înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-
812
Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Participarea delegaţiei Bisericii
Ortodoxe Române la funeraliile Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, BOR, an CXXIII
(2005), nr. 4-6, p. 15-24.
361
Ilie Rusu
lea, predecesorul Sanctităţii Voastre, care, în timpul vizitei efectuate în

România în urmă cu şase ani, a rostit cuvinte memorabile, adânc întipărite
în conştiinţa credincioşilor noştri, atât în ceea ce priveşte afirmarea
adevărului istoric despre originea creştinismului românesc, izvorât din
predica Sfântului Apostol Andrei şi bogăţia spirituală a poporului român,
cât şi referitor la valoarea de necontestat a dialogului dintre cele două
Biserici surori din România, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică.
Păstrând vii în amintirea noastră, dragostea, preţuirea şi respectul
manifestate faţă de ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-
o „Grădina Maicii Domnului” – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea
Voastră, ca unul ce aţi fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi
sprijini acest dialog, întru împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a
unităţii depline a Bisericii”813.
În ziua de luni, 30 ianuarie 2006, patriarhul Teoctist l-a primit la
Reşedinţa patriarhală pe cardinalul Christoph von Schőnborn, arhiepiscopul
Vienei, care a făcut o vizită la Bucureşti, la invitaţia preşedintelui României.
După slujba Sfintei Liturghii oficiată în Catedrala patriarhală de IPS
Mitropolit Laurenţiu al Ardealului, la care a asistat împreună cu patriarhul
Teoctist, arhiepiscopul Vienei a mulţumit Patriarhului României pentru
cuvântul de întâmpinare şi a exprimat convingerea că „în curând România
va fi membră a Uniunii Europene, ceea ce va fi un câştig reciproc”,
subliniind că „România, ţară majoritar ortodoxă, va aduce comoara
neasemuită a Ortodoxiei în Uniunea Europeană”. Citându-l pe decedatul
papă Ioan Paul al II-lea, care deseori spunea că „Europa trebuie să respire cu
doi plămâni”, înaltul oaspete a precizat că „cei doi plămâni ai Europei sunt
Biserica Răsăritului, Biserica Ortodoxă şi Biserica Apusului, Biserica
Romano-Catolică”. In după-amiaza aceleiaşi zile, patriarhul României şi
arhiepiscopul Vienei s-au deplasat la Palatul Cotroceni, unde preşedintele
României a oferit cardinalului Christoph von Schőnborn, Ordinul Naţional
„Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce, „pentru contribuţia sa la
dezvoltarea relaţiilor ecumenice dintre Biserica Romano-Catolică şi Biserica
Ortodoxă Română, precum şi la cunoaşterea în Occident a spiritualităţii
româneşti”814.
813
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist adresat Sanctităţii Sale Benedict al
XVI-lea, noul Papă al Bisericii Romano-Catolice, BOR, an CXXIII (2005), nr. 4-6, p. 3-4.
814
Gh. Vasilescu, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a primit pe Eminenţa sa
Cardinalul Christoph Schőnborn, Arhiepiscopul Vienei, BOR, an CXXIV (2006), nr. 1-2,
p. 356-358.
362
5.7. Relaţii cu Biserica Veche Catolică
Începuturile Bisericii Vechi-Catolice coincid cu proclamarea, la 18

iulie 1870, de către Conciliul I Vatican (1869-1870) a două dogme: 1.
Primatul jurisdicţional al episcopului de la Roma, prin care acesta se
considera şeful întregii lumi creştine şi ultima instanţă de apel; 2.
Infailibilitatea papală în materie de credinţă şi morală, pentru a întări
prestigiul papei, ameninţat de acţiunea naţionaliştilor italieni care militau
pentru desfiinţarea statului papal. După închiderea Conciliului, au apărut,
treptat, nemulţumiri contra noilor hotărâri, prima dintre ele constând în
despărţirea de Roma a mai multor episcopi şi teologi catolici din Germania,
Austria, Elveţia, Olanda, Anglia şi America. Aceştia au refuzat să accepte
inovaţiile dogmatice şi au păstrat fundamentele catolice, punând, astfel,
bazele unui „catolicism fără Roma”. Biserica Veche-Catolică a luat, astfel,
fiinţă cu prilejul primului Congres al vechilor-catolici germani de la
München (22-24 septembrie 1871). Mai apoi, Biserica Veche-Catolică s-a
unit cu Biserica de la Utrecht (Olanda), numită Biserica janseniştilor,
separată de Roma încă din 1724. La 24 septembrie 1889, Bisericile
Vechilor-Catolici din Germania, Olanda şi Elveţia s-au organizat în Uniunea
internaţională a vechilor-catolici sau Uniunea de la Utrecht, la care au
aderat şi alte Biserici din Europa şi America. Uniunea de la Utrecht şi-a
ales ca organ suprem de conducere Conferinţa internaţională episcopală a
vechilor-catolici, care ţine congrese din doi în doi ani şi la care au participat
şi delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe815.
Relaţiile vechilo-catolici cu Biserica Ortodoxă, vizând unirea cu
aceasta, au constituit o prioritate în demersurile lor, întrucât Ortodoxia
reprezenta pentru ei garanţia şi sprijinul în atingerea idealului urmărit.
Biserica Ortodoxă a manifestat, la rândul ei, un viu interes faţă de vechii-
catolici, întrezărind, prin promovarea dialogului cu aceştia, posibilitatea
restabilirii în Apus a Bisericii vechi, neîmpărţite816.
815
Pr. Remus Silviu Marian, Relaţiile cu Biserica Veche-Catolică, în vol. „Autocefalia şi
comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 338-339.
816
In urma unui lung efort de pregătire, între 20-28 august 1975, s-a desfăşurt la Chambésy
(Elveţia), prima întrunire a Comisiei mixte pentru dialogul teologic ortodoxo - vechi-
catolic. Următoarele întruniri ale Comisiei de dialog teologic ortodoxo – vechi-catolic au
fost: Chambésy (Elveţia), 23-30 august 1977; Bonn-Beuel (Germania), 20-24 august 1979;
Zagorsk şi Moscova (URSS), 15-22 septembrie 1981; Chambésy (Elveţia), 3-10 octombrie
1983; Amersfoort (Olanda), 30 septembrie-5 octombrie 1985; Kavala (Grecia), 12-19
octombrie 1987.
363
Ilie Rusu
La şedinţa Sfântului Sinod din 7 iulie 1988, făcându-se o evaluare a

dialogului teologic ortodoxo - vechi-catolic, în urma discuţiilor, s-a hotărât
să se ţină seamă că la cea de-a III-a Conferinţă panortodoxă presinodală de
la Chambésy (Elveţia), privind dialogul Bisericii Ortodoxe cu Biserica
Veche-Catolică, s-a stabilit ca Biserica Ortodoxă să nu ia o hotărâre
definitivă privind rezultatele dialogului cu vechii-catolici până când nu se va
primi un răspuns scris din partea Conferinţei internaţionale a episcopilor
vechi-catolici în problema intercomuniunii practicată de vechii catolici cu
diferite confesiuni. Ca urmare, Sfântul Sinod a hotărât ca o comisie de
teologi să evalueze din nou rezultatele teologice ale acestui dialog817.
La invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 10-17 aprilie 2002, Joris
A. O. L. Vercammen, arhiepiscop de Utrecht, preşedintele Conferinţei
internaţionale a episcopilor vechi-catolici a Uniunii de la Utrecht, a făcut o
vizită la Patriarhia Română şi în eparhiile Iaşi şi Cluj. La Bucureşti,
oaspetele olandez a vizitat Centrul social pentru copii străzii „Sfânta
Macrina”, care funcţionează sub patronajul Asociaţiei ecumenice a
Bisericilor din România (AIDRom) şi s-a întâlnit cu patriarhul Teoctist şi
membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre. La cadrul întâlnirii s-au rostit
cuvântări, iar arhiepiscopul Vercammen a oferit patriarhului Teoctist ordinul
„Sfântul Martin” şi o parte din moaştele Sfântului Rabaut, care a trăit la 889
şi a fost episcop de Utrecht. În zilele următoare, oaspetele olandez a asistat
la Sfânta Liturghie oficiată de patriarhul Teoctist în biserica mănăstirii
Cernica, a vizitat mănăstirea Pasărea, s-a întâlnit cu profesori şi studenţi ai
Facultăţii de teologie din Bucureşti, în faţa cărora a prezentat conferinţa cu
tema „Misiunea credinţei creştine într-o lume multiculturală. O abordare
vechi-catolică”, a fost primit la Secretariatul de Stat pentru Culte, şi a vizitat
Ambasada Olandei la Bucureşti, după care şi-a continuat vizita la Cluj şi
Iaşi818.
În luna august 2005, la invitaţia patriarhului Teoctist, o delegaţie a
Bisericii vechilor-catolici din Germania, condusă de episcopul Joachim
Vobbe, a efectuat o vizită oficială în România. Pe lângă întâlnirea cu
patriarhul Teoctist şi cu alţi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Române,
delegaţia germană a vizitat, între altele, Catedrala patriarhală, Aşezământul
817
Şedinţa Sfântului Sinod din 7 iulie 1988, BOR, an CVI (1988), nr. 7-8, p. 168.
818
Pr. Cristian Popa, Vizita Eminenţei Sale Joris A. O. L. Vercammen, arhiepiscop de
Utrecht (Olanda), preşedintele Conferinţei internaţionale a episcopilorm vechi-catolici ai
Uniunii de la Utrecht (10-17 aprilie 2002), BOR, an CXX (2002), nr. 1-6, p. 90-103.
364
Sfânta Macrina din Bucureşti, mănăstirile Sijnaia, Brâncoveanu-Sâmbăta de

Sus (unde a participat şi la hramul mănăstirii) şi Pasărea819.
5. 8. Relaţii cu Biserica Anglicană
În urma contactelor oficiale şi neoficiale dintre Comuniunea

Anglicană şi Bisericile Ortodoxe s-a ajuns la constituirea, în 1973, a unei
comisii mixte pentru dialogul teologic anglicano-ortodox. De atunci, această
comisie de dialog s-a întrunit aproape anual, după cum urmează: Oxford
(1973), Moscova (1976), Cambridge (1977), Penteli-Atena (1978), Cardiff-
Llandaff (1980), Chambésy (1981). Canterbury (1982), Odesa (1983),
Valama-Finlanda (1989), Ontario-Canada (1990), Bucureşti (1998), 2002, la
Abergavenny-Ţara Galilor (2002). Addis-Abeba (2003), Kikkos-Cipru
(2005), Londra (2007), Chania-Creta (2009)820.
Episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar patriarhal, a reprezentat Biserica
Ortodoxă Română la întrunirea Comisiei internaţionale pentru dialogul
teologic ortodox-anglican, care a avut loc la Ontario, Canada, între 10-17
septembrie 1990, unde s-a discutat, într-un spirit de frăţietate şi respect
reciproc, «Doctrina despre Dumnezeul Treimic», spre a se ajunge prin
înţelegere la un acord real821.
Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a participat la
festivităţile de întronizare a noului arhiepiscop de Canterbury, Georg
Leonard Carey, care s-au desfăşurat la Canterbury-Anglia, în 19 aprilie
1991. Cu acest prilej, mitropolitul Daniel a transmis noului arhiepiscop o
scrisoare de felicitare din partea patriarhului Teoctist, precum şi ediţia
jubiliară a Bibliei de la Bucureşti, 1688-1988822.
În contextul întăriri relaţiilor între Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Angliei, în vara anului 1991, o delegaţiei a Bisericii Anglicane,
condusă de David Hoppe, episcopul Londrei, a făcut o vizită în România.
Cu acest prilej, oaspeţii au vizitat mai multe mănăstiri şi biserici din
Arhiepiscopi Bucureştilor, Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi Episcopia
819
Pr. Remus Silviu Marian, Relaţiile cu Biserica Veche-Catolică, în vol. „Autocefalia şi
comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 352.
820
Pr. prof. Alexandru Moraru, Relaţiile cu Biserica Anglicană, în vol. „Autocefalie şi
comuniune, Editrura Basilica, Bucureşti 2010, p.355.
821
Şedinţa Sfântului Sinod din 24-26 ianuarie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 11-12,
p. 162-163.
822
Ibidem, din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10- 12, p. 217.
365
Ilie Rusu
Dunării de Jos. Membrii delegaţiei au fost primiţi de patriarhul Teoctist şi s-

au întâlnit cu profesori şi studenţi la Institutul Teologic din Bucureşti823.
În şedinţa Sinodului său general din 11 noiembrie 1992, Biserica
Angliei a luat hotărârea de a hirotoni ca preoţi şi femei. Reacţiile faţă de
această hotărâre au fost diverse, producându-se chiar demisii ale unor
episcopi şi preoţi anglicani. Încă de la întrunirea de la Moscova, din 1976, a
Comisiei mixte de dialog ortodoxo-anglican s-au ivit dificultăţi serioase în
procesul de apropiere dintre cele două Biserici din cauza intenţiei Bisericii
Angliei de a promova femeile în ierarhia bisericească. Ca urmare, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 19-23 ianuarie 1993, a
încredinţat Comisiei pentru dialogul ortodoxo-anglican din cadrul Bisericii
Ortodoxe Române să alcătuiască un studiu în vederea adoptării unei poziţii
oficiale a Bisericii noastre privitore la decizia Bisericii Angliei de a hirotoni
ca preoţi şi femei824.
În spiritul legăturilor tradiţionale între Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Anglicană, la invitaţia patriarhului Teoctist, în perioada 6-10
septembrie 1993, dr. George Leonard Carey, arhiepiscopul de Canterbury şi
primatul Angliei, a făcut o vizită în România. Vizita a parcurs un itinerariu
la biserici şi mănăstiri din Arhiepiscopiile Bucureştilor, Iaşilor şi Sucevei şi
Rădăuţilor, precum şi o vizită protocolară la preşedintele României.
Patriarhul Teoctist l-a însoţit pe primatul Bisericii Anglicane şi a luat
cuvântul în toate locurile şi momentele itinerariului, începând cu mănăstirile
Putna, Suceviţa, Voroneţ, Vorona, unde a oficiat Sf. Liturghie la care a
asistat oaspetele anglican, şi până în comuna Victoria, localitatea natală
a patriarhului Teoctist. La Bucureşti, după vizitarea mănăstirilor Antim şi
„Christiana”, primatul Bisericii Anglicane a ţinut o conferinţă în faţa
profesorilor şi studenţilor Facultăţii de Teologie cu privire la unele aspecte
ale vieţii bisericeşti actuale, urmată de întrebări şi discuţii. In continuare,
delegaţia Bisericii Anglicane s-a întâlnit cu membri ai Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române. In cadrul acestei întâlniri s-a făcut un schimb de
opinii în legătură cu dialogul ortodox-anglican privind hirotonia femeilor şi
au fost punctate câteva probleme de viitor ale relaţiilor dintre cele două
Biserici. La încheierea vizitei, cei doi întâistătători de Biserici au semnat un
comunicat şi un Apel comun, care au fost date publicităţii825.
La invitaţia Bisericii Ortodoxe Române, sesiunea Comisiei
internaţionale de dialog teologic ortodox-anglican s-a întrunit la Bucureşti,
823
Ibidem, din 25-26 iulie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 241.
824
Ibidem, din 19-23 ianuarie 1993, BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 145.
825
Liviu Stoina, Vizita în România a Graţiei Sale dr. George Leonard Carey, arhiepiscop
de Canterbury şi primat al Bisericii Anglicane, BOR, an CXI (1993), nr. 7-9, p. 124-190.
366
în Palatul Patriarhiei, între 17-22 iunie 1998. Patriarhul Teoctist a adresat un

cuvânt de bun-venit participanţilor. Scopul dialogului teologic, iniţiat în
1973, îl constituie reconcilierea deosebirilor doctrinare dintre Biserica
Anglicană şi Biserica Ortodoxă, acordurile la care s-a ajuns până în prezent
fiind publicate în Declaraţia de la Moscova, din 1976 şi în cea de la Dublin,
din 1984. Actuala fază a dialogului, cea de a treia, începută în 1993, se
ocupă de învăţătura despre Biserică, întrunirile precedente studiind Taina
Bisericii în lumina credinţei în Dumnezeul Treimic, după care s-a început
studiul relaţiei Bisericii în raport cu Iisus Hristos şi cu Sfântul Duh. La
sfârşitul întâlnirii s-a adoptat o declaraţie comună826.
Comisia internaţională de dialog teologic anglican-ortodox s-a întrunit
între 26-28 iunie 2002, la Abergavenny (Ţara Galilor). La întrunirea acestei
comisii de dialog, din partea ortodoxă au participat reprezentanţi ai
Patriarhiei din Constantinopol, Alexandriei, Antiohiei, Moscovei şi
României, precum şi ai Bisericilor ortodoxe din Cipru, Grecia, Polonia,
Albania, Finlanda şi Estonia. Delegaţii anglicani au venit din Marea
Britanie, SUA, Canada, Australia şi Africa de Sud. Au fost prezentate două
referate pe tema hirotoniei femeilor, din care a reieşit că, deşi nu există
motiv teologic clar pentru a nu hirotoni femei şi că Scriptura nu exclude în
mod expres acest lucru, totuşi, tradiţia Bisericii – cel puţin a celei de Răsărit
– exclude hirotonia femeilor prin felul în care de secole şi-a structurat
Liturghia. În concluzie, participanţii au recunoscut faptul că anglicanii şi
ortodocşii nu vor putea ajunge curând la un consens pe această temă, totuşi,
anumite puncte metodologice comune pot fi identificate pentru continuarea
dialogului teologic827.
Între 3-7 iunie 2005, la mănăstirea Kikkos (Cipru), s-a reunit Comisia
internaţională de dialog teologic între Biserica Ortodoxă şi Comuniunea
Anglicană. Din partea Bisericii Ortodoxe Române, la reuniune a participat
arhiepiscopul Nifon al Târgoviştei. Această comisie este alcătuită din
reprezentanţi ai celor 15 Biserici Ortodoxe şi ai Bisericii Anglicane.
Dialogul a constat, în perioada celor 30 de ani de când a început în mod
oficial, în explorarea unor teme teologice şi doctrinare de după primele două
etape ale dialogului, cel de la Moscova, din 1976 şi cel de la Dublin
(Irlanda), din 1984. In cea de-a treia fază, care a început în 1990, Comisia a
avut pe agendă o temă eclesiologică, sub genericul: „Biserica în lumina
credinţei noastre în Sfânta Treime. Persoana lui Hristos şi Duhul Sfânt”. In
anul 2003, la Addis-Abeba (Etiopia), Comisia şi-a continuat runda de
826
Şedinţa Sfântului Sinod din 15 iulie 1998, BOR, anu CXVI (1998), nr. 7-12, p. 415.â
827
Ibidem, din 26-27 noiembrie 2002, BOR, an CXX (2002), nr. 10-12, p. 410.
367
Ilie Rusu
discuţii asupra temelor: „Slujirea femeilor şi bărbaţilor în Biserică”;

„Problema ereziei şi schismei în Biserică” şi „Problema Recapitulării în
Biserică”. In Cipru, Comisia şi-a încheiat lucrările în această fază a
dialogului, urmând ca forma finală a Declaraţiei comune să fie propusă
Comisiei plenare, pentru finalizarea textului ce va fi dat publicităţii în anul
2006, ce se va întruni la Londra. După adoptarea textului final, în 2006,
acesta va fi supus spre examinare şi eventual, adoptare, tuturor sinoadelor
Bisericilor Ortodoxe, iar partea Anglicană va supune textul Conferinţei
Lambeth, în anul 2008, ce va avea loc la Canterbury, forul suprem
consultativ al întregii Comuniuni Anglicane828.
Între 30 ianuarie-3 februarie 2007, la Londra, în Palatul Lambeth,
reşedinţa arhiepiscopului de Canterbury, s-a întrunit Comisia internaţională
de dialog ortodoxo-anglican. Din partea Bisericii Ortodoxe Române a
participat arhiepiscopul Nifon al Târgoviştei. Această fază a dialogului a
început în 1993, la mănăstirea ortodoxă Kuopio, din Finlanda. Cele două
părţi au avut fiecare câte 30 de delegaţi, în majoritate episcopi şi profesori
de teologie. La reuniunea de la Londra, comisia a căzut de acord să dea
publicităţii Declaraţia comună din Cipru (mănăstirea Kikkos), care a fost
trimisă întâistătătorilor Bisericilor ortodoxe, spre a-şi exprima opiniile,
urmând ca partea anglicană să discute documentul la Conferinţa Lambeth,
ce va avea loc în august 2008829.
5. 9. Relaţii cu Biserica Reformată
Dialogul teologic dintre Bisericile Ortodoxe şi Alianţa Mondială

Reformată, ca principal reprezentant al Bisericilor Reformate, a început
oficial la Leuenberg (Elveţia), între 7-11 martie 1988. în centrul discuţiilor
aflându-se învăţătura despre Sfânta Treime. La această întrunire, din partea
Bisericii Ortodoxe Române a participat o delegaţie alcătuită din pr. prof.
Aurel Juvi de la Institutul Teologic din Sibiu, ierom. prof. Dan Ciobotea şi
diac. asist. Ioan Caraza de la Institutul Teologic din Bucureşti830. Discuţiile
au continuat la Minsk (Bielorusia), între 2-5 octombrie 1990, şi la Kappel-
am-Albis (Elveţia), în 1992. La întrunirea de la Minsk, Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de diac. prof. Aurel Jiji de la Institutul Teologic
Universitar din Sibiu şi pr. asist. Constantin Coman de la Institutul Teologic
Universitar din Bucureşti. Tema dezbătută a fost «Doctrina despre Sfânta
Treime», începută la prima întrunire a Comisiei mixte de dialog ortodox-
828
Ibidem, din 6 iulie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 105.
829
Ibidem, din 13 februarie 2007, BOR, an CXXV (2007), nr.1-6, p. 114.
830
Ibidem, din 7 iulie 1988, BOR, an CVI (1988), nr. 7-8, p. 168.
368
reformat din 1988, de la Leuenberg, Elveţia. Delegaţia Bisericii Ortodoxe

Române a prezentat un comentariu cu privire la doctrina biblică şi patristică
despre Sfânta Treime. In final, Comisia mixtă a adoptat o declaraţie comună
cu privire la doctrina Sfintei Treimi, cunoscută sub numele de Declaraţia de
la Minsk, din care reţinem, ca rezultat important, acceptarea doctrinei
patristice trinitare în formularea ei niceo-constantinopolitană, fără adaosul
filioque, de către ambele părţi, precum şi acceptarea doctrinei patristic
trinitare de către partea reformată, care o consideră că este întru totul
conformă cu Sfânta Scriptură831.
La Kappel-am-Albis s-a trecut la discutarea dogmei hristologice, cea
de-a doua temă a dialogului, corespunzătoare celui de-al doilea articol al
Simbolului de credinţă. Primul aspect discutat al acestei dogme a fost
Întruparea. Tema a fost reluată şi la Limasol (Cipru), în 1994. Următoarele
întruniri ale comisiei de dialog au avut loc la Aberdeen (Scoţia), 1996,
Zakynthos (Grecia), 1998 şi Pittsburgh-Pensylvania (SUA), în 2000. Toate
au fost dedicate învăţăturii despre Biserică (Unitatea şi identitatea Bisericii,
Participarea la Trupul lui Hristos, Botezul, Mirungerea şi Apostolicitatea
Bisericii). Această tematică a fost reluată apoi la Sâmbăta de Sus
(România), în 2003 şi la Beirut (Liban), în 2005, accentul punându-se pe
unitatea şi sfinţenia Bisericii. Ultima întrunire a Comisiei de dialog a avut
loc în anul 2007, la Academia de Studii Teologice din Volos (Grecia) şi a
fost dedicată ultimului articol al Simbolului de credinţă niceo-
constantinopolitan, respectiv, eshatologiei832.
5. 10. Relaţii cu Biserica Evanghelică din

Germania
În cadrul dialogului teologic bilateral între Biserica Ortodoxă Română

şi Biserica Evanghelică din Germania (EKD) au avut loc, începând din 1979
şi până în prezent, 12 întâlniri, după cum urmează: Goslar (Germania), 19-
23 noiembrie 1979, cu tema: „Sfânta Scriptură, Tradiţia şi Mărturisirea”;
Iaşi (România), 24-26 octombrie 1980, cu tema: „Tainele Bisericii în
Confesiunea Augustină şi în Mărturisirile ortodoxe de credinţă din secolele
XVI-XVII”; Hüllhorst (Germania), 28 mai - 3 iunie 1982, cu tema: „Căinţa
şi mărturisirea păcatelor în credinţa şi viaţa Bisericilor noastre şi importanţa
831
Ibidem, din 24-26 ianuarie 1990, BOR, an CIX (1991), nr. 11-12, p. 163.
832
Pr. prof. Dorin Oancea, Relaţiile cu Biserica Reformată, în vol. „Autocefalie şi
369
Ilie Rusu
lor pentru înnoirea şi sfinţirea credincioşilor”; Techirghiol (România), 6-11

mai 1985, cu tema: „Mântuirea în Hristos şi vindecarea lumii”; Kirchberg
(Germania), 18-27 mai 1988, cu tema: „Îndreptarea şi îndumnezeirea
(Theosis) omului prin Iisus Hristos”; Curtea de Argeş (România), 12-18
iunie 1991, cu tema: „Botezul ca încorporare în Noul Legământ şi chemare
la lupta duhovnicească în urmarea lui Iisus Hristos (synergia)”; Selbiz
(Germania), 27 noiembrie -5 decembrie 1995, cu tema: „Comuniunea
Sfinţilor – chemarea Bisericilor noastre şi desăvârşirea lor într-o lume
secularizată”; Bucureşti (România), 3-8 octombrie 1998, cu tema: „Slujirea
şi Reconcilierea (Împăcarea), Integrarea europeană şi implicaţiile ei pentru
Bisericile noastre”; Herrnhut (Germania), 7-12 octombrie 2000, cu tema:
„Biserica şi responsabilitatea ei politico-socială astăzi. Aspecte biblico-
hermeneutice, istorico-bisericeşti şi eclesiologice”; Cluj-Napoca, 14-20
noiembrie 2002, cu tema: „Fiinţa şi unitatea Bisericii lui Hristos –
diversitatea Bisericilor în istorie”; Eisenach (Germania), 1-7 aprilie 2006, cu
tema: „Sinoadele ecumenice şi sobornicitatea Bisericii”; Sâmbăta de Sus
(România), 11-15 martie 2010, cu tema: „Apostolicitatea Bisericii şi
mărturia ei astăzi în Europa”.
La primele cinci întruniri, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost
condusă de episcopul Vasile Coman al Oradiei. La următoarele întruniri,
conducătorul delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române a fost mitropolitul
Nicolae Corneanu al Banatului, iar din 1998, mitropolitul Serafim al
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală şi de
Nord. Delegaţia Bisericii Evanghelice din Germania (EKD) a fost condusă,
la primele şase întruniri, de episcopul Heinz Joachim Held, iar la întrunirea
de la Selbiz şi următoarele, de către episcopul Rolf Koppe. Din 2010,
conducătorul delegaţiei EKD este episcopul Martin Schindehütte833.
O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, alcătuită din episcopul
Vasile Coman al Oradiei şi preoţii profesori Dumitru Radu şi Viorel Ioniţă
de la Institutul teologic din Bucureşti şi Ilie Moldovan de la Institutul
Teologic din Sibiu, a participat la cea de-a V-a sesiune de dialog bilateral
dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania,
ţinută la Kirchberg (Germania), între 18-27 mai 1988834.
La Curtea de Argeş (România), între 11-20 iunie 1991, s-au desfăşurat
lucrările celei de-a VI-a întruniri de dialog bilateral între Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Evanghelică din Germania (E.K.D.), care au fost
prezidate de mitropolitul Nicolae al Banatului, din partea română şi
833
Pr. prof. Constantin Pătuleanu, Relaţiile cu Biserica Luterană, în vol. „Autocefalie şi
834
Şedinţa Sfântului Sinod din 7 iulie 1988, BOR, an CVI (1988), nr. 7-8, p. 168.
370
episcopul Heinz Joachim Held, din partea Bisericii Evanghelice din

Germania. Tema generală a fost: «Botezul ca încorporare în Noul Legământ
şi ca vocaţia în lupta duhovnicească în urmarea lui Hristos (sinergie)». In
încheiere, s-a adoptat un comunicat comun, apoi, în drum spre Capitală,
membrii delegaţiei Bisericii Evanghelice au vizitat Institutul Teologic
Ortodox şi Institutul Teologic Protestant din Sibiu, mănăstirea Sâmbăta de
Sus şi biserica Neagră din Braşov, precum şi Institutul Teologic din
Bucureşti, după care au fost primiţi de patriarhul Teoctist835.
Între 27 noiembrie-5 decembrie 1995, la Selbiz-Bavaria (Germania), a
avut loc cea de-a şaptea întâlnire de dialog teologic bilateral dintre Biserica
Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania. Tema dialogului a
fost «Comuniunea sfinţilor – chemarea Bisericilor noastre şi împlinirea ei
între-o lume secularizată». Pe această temă s-au prezentat 8 referate cu un
dens conţinut teologic. In încheiere s-a adoptat un Comunica comun, dat
publicităţii, în care se afirmă că rezultatele de până acum ale dialogului sunt
de natură să contribuie la apropierea dintre Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Evanghelică din Germania şi, în acelaşi timp, să justifice
continuarea dialogului prin organizarea de noi întruniri. Din partea Bisericii
Ortodoxe Române au participat: mitropolitul Nicolae al Banatului,
conducătorul delegaţiei, mitropolitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe
Române pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, pr. Mircea
Basarab, parohul biserici româneşti din München, preoţii Valer Bel – Cluj-
Napoca şi Ioan Tulcan – Arad, diaconii Ioan Caraza - Bucureşti şi Dorin
Oancea – Sibiu836.
Între 3-8 octombrie 1998 s-a desfăşurat la Bucureşti, în Palatul
Patriarhiei, a opta întâlnire de dialog bilateral între Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Evanghelică din Germania (EKD). La sfârşitul întâlnirii
s-a întocmit un raport intitulat „Dialogul apropierii prin credinţă”, care a fost
înaintat conducătorilor fiecărei Biserici, spre luare de poziţie, precum şi un
comunicat final privitor la poziţia favorabilă a celor două Biserici faţă de
integrarea europeană837.
La Centrul de conferinţe din Herrnhut (Germania) s-a desfăşurat, între
7-13 octombrie 2000, cea de-a IX-a întrunire a comisiei de dialog teologic
835
Ibidem, din 24-25 iulie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 242; Pr. prof. Nicolae
Necula, A VI-a întrunire de dialog teologic bilateral dintre Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Evanghelică din Germania, BOR, an CIX (1991), nr, 7-9, p. 58- 62.
836
Pr. Ioan Tulcan, Intâlnirea de dialog bilateral dintre Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Evanghelică din Germania, BOR, an CXIV (1996), nr. 1-2, p. 79-86.
837
Pr. Constantin Pătuleanu, Dialogul teologic bilateral dintre EKG (Germania) şi
Biserica Ortodoxă Română, BOR , anul CXVI (1998), nr. 7-12, p. 145-153.
371
Ilie Rusu
bilateral dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din

Germania (EKD), cu tema „Biserica şi responsabilitatea ei politico-socială
astăzi. Aspecte biblic-hermeneutice, istorico-bisericeşti şi eclesiologice”.
Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă de mitropolitul Serafim
al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa Centrală şi de
Nord, iar delegaţia Bisericii Evanghelice din Germania (EKD) de către
episcopul Rolf Koppe. Referatul şi discuţiile au condus la un consens în
privinţa responsabilităţii politice a Bisericii în societate. S-a subliniat că
slujirea Bisericii în lume, fundamentată pe iubire, se realizează atât în
activitatea ei diaconală faţă de săraci, cât şi în raportarea critică la cei care
poartă responsabilitatea politico-statală. Din aceasta rezultă implicarea
Bisericii în efortul pentru pace şi dreptate în lume şi pe deasupra
mărturisirea ei prioritară a dragostei mântuitoare a lui Dumnezeu838.
În ziua de sâmbătă, 6 aprilie 2002, patriarhul Teoctist a primit la
Reşedinţa patriarhală pe episcopul evanghelic-luteran Gerhard Mayer de la
Stuttgart, al Bisericii Evanghelice din landul Baden-Württemberg
(Germania), însoţit de o delegaţie. In discuţii s-au referiri la bunele raporturi
ecumenice existente între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica
Evanghelică din Germania, raporturi exprimate, în primul rând, în dialogul
teologic bilateral, concretizat până în prezent cu unele rezultate pozitive.
Patriarhul Teoctist a subliniat, în cuvântul său, multiplele îndatoriri de ordin
pastoral-misionar ce revin Bisericii Ortodoxe Române, precum şi grija
acesteia pentru slujirea eficientă a credincioşilor săi din ţară, cât şi din
diaspora839.
În zilele de 14-20 noiembrie 2002, s-au desfăşurat la Cluj-Napoca
(România), lucrările celei de-a X-a întruniri de dialog bilateral dintre
Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania (EKD).
Din partea Bisericii Evanghelice din Germania a participat o delegaţie
condusă de episcopul Rolf Koppe, iar delegaţia Bisericii Ortodoxe Române
a fost condusă de mitropolitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române
pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord. Tema întâlnirii a fost: „Fiinţa
şi unitatea Bisericii lui Hristos – Diversitatea Bisericilor în istorie”. Potrivit
statutului său, EKD este o comunitate de Biserici cu mărturisiri de credinţă
diferite. Bisericile membre sunt autonome în organizare şi învăţătură. În
acelaşi timp, între Bisericile luterane şi reformate există comuniune
învăţătorească (predicatorială) şi euharistică. EKD înţelege această formă de
838
Şedinţa Sfântului Sinod din 20 februarie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p.454-455.
839
Pr. Constantin Strugariu, Primirea de către Preafericitul Patriarh Teoctist a Episcopului
Gherhard Mayer al Bisericii Evanghelice din landul Baden-Württemberg (Germania),
BOR, an CXX (2002), nr. 1-6, p. 169-170.
372
comuniune bisericească ca modalitate de expresie a unităţii vizibile a

Bisericii lui Hristos. Bisericile Evanghelice disting între temelia Bisericii şi
forma acesteia. Temelia Bisericii este singur Iisus Hristos. Diferitele slujiri
bisericeşti, ca şi rânduiala exterioară sunt, dimpotrivă, modificabile.
Teologii români ortodocşi au subliniat că Biserica Ortodoxă este identică cu
Biserica cea una a lui Iisus Hristos şi că ea se află într-o neîntreruptă
continuitate cu Biserica perioadei apostolice. În învăţătura ei, în forma şi în
structurile ei, Biserica Ortodoxă păstrează întreg adevărul credinţei, aşa cum
aceasta a fost descoperită Apostolilor prin Hristos şi aşa cum este trăită din
generaţie în generaţie. La final, s-au conturat unele puncte comune în modul
de a înţelege Biserica, acestea fiind totuşi limitate840.
Cea de-a XI-a întâlnire de dialog teologic bilateral dintre Biserica
Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania (EKD) s-a
desfăşurat la Eisenach, între 1-7 aprilie 2006. Biserica Evanghelică din
Germania a fost reprezentată de o delegaţie condusă de episcopul Rolf
Koppe. Cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române a fost condusă de mitropolitul Serafim al Mitropoliei
Ortodoxe Române din Germania, Europa Centrală şi de Nord. Tema
întrunirii a fost: „Sinoadele ecumenice şi sobornicitatea Bisericii”. Pe
marginea acestei teme s-au prezentate referate de către ambele părţi, urmate
de discuţii. S-a convenit asupra continuării dialogului841.
5. 11. Federaţia Luterană Mondială
În perioada 26 septembrie-3 octombrie 1987, la invitaţia

arhiepiscopului de Uppsala şi primat al Bisericii Luterane a Suediei, Bertil
Werkström, patriarhul Teoctist, în fruntea unei delegaţii a Bisericii
Ortodoxe Române, a făcut o vizită în Suedia. Momentul central al vizitei l-a
constituit sfinţirea de către patriarhul Teoctist, împreună cu un sobor de
preoţi şi diaconi, a bisericii comunităţii româneşti din Malmö. Pe parcursul
vizitei, patriarhul Teoctist a asistat la serviciul euharistic în Catedrala din
Uppsala, a participat la slujba Vecerniei în biserica „Cristina” din Göteborg,
a rostit scurte alocuţiuni în cadrul întâlnirilor oficiale, subliniind rolul
840
Şedinţa Sfântului Sinod din 4-5 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 683-684.
841
Ibidem, din 27 iunie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 90-93; Remus Marian,
Cea de-a XI-a întâlnire de dialog bilateral dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica
Evanghelică din Germania, BOR, an CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 278-280.
373
Ilie Rusu
ecumenismului contemporan, şi s-a întâlnit cu Regele Carl al XVI-lea

Gustav al Suediei şi cu personalităţi politice şi culturale842.
Cea de-a cincea întrunire a comisiilor de dialog teologic ortodoxo-
luteran a avut loc între 2-7 septembrie 1989, la Centrul de conferinţe al
Bisericii Evanghelice Luterane din Bad-Segeberg (Germania). Tema
întrunirii a fost: «Canonul şi inspiraţia Sfintei Scripturi». Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată la această întrunire de mitropolitul Nicolae al
Banatului, pr. prof. Viorel Ioniţă şi diac. asist. Ioan Caraza, ambii de la
Institutul Teologic din Bucureşti. Lucrările s-au încheiat prin adoptarea unui
document final asupra temei întrunirii843.
Tot în cadrul relaţiilor cu Bisericile protestante se înscrie şi
participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de
mitropolitul Nicolae al Banatului, la cea de-a VI-a sesiuni a Comisiei mixte
de dialog luterano-ortodox, care s-a desfăşurat la Moscova (URSS), între 30
mai-8 iunie 1991. Tema acestei sesiuni a fost: «Autoritatea în Biserică şi
autoritatea Bisericii». La lucrări au participat, cu excepţia Patriarhiei
Ierusalimului şi a Patriarhiei Sârbe, toate celelalte Biserici Ortodoxe. La
final, s-a adoptat un comunicat în care se afirmă că tema discutată, va trebui
reluată, în esenţa ei, în cadrul viitoarelor întruniri ale Comisiei de dialog
ortodoxo-luteran. S-a mai stabilit ca la următoarea întrunire, din 1993, să se
discute tema: «Hotărârile soteriologice ale sinoadelor locale şi ale celor
şapte sinoade ecumenice în viaţa Bisericii»844.
În perioada 24-28 octombrie 1997, la invitaţia patriarhului Teoctist,
arhiepiscopul de Uppsala şi Primatul Bisericii Luterane a Suediei, Karl
Gustav Kammar, în fruntea unei delegaţii a acestei Biserici, a făcut o vizită
Bisericii Ortodoxe Române. După primirea în Catedrala patriarhală, unde s-
a oficiat un Te-Deum şi cei doi conducători de Biserici au rostit curte
cuvântări, în prezenţa preoţilor şi credincioşilor, oaspeţii suedezi au vizitat
unele obiective culturale din Capitală. În ziua următoare, delegaţia Biserici
Luterane din Suedia, însoţită de reprezentanţi ai patriarhiei Române, după ce
a vizitat unele mănăstirile Ghighiu şi Sinaia, din cuprinsul Arhiepiscopiei
Bucureştilor, a poposit la biserica evanghelică din Braşov şi la sediul
Episcopiei Evanghelice din Sibiu. Revenind la Bucureşti, arhiepiscopul de
Uppsala şi delegaţia Bisericii Luterane a Suediei au asistat la slujba Sfintei
Liturghii oficiată în Catedrala patriarhală de patriarhul Teoctist şi ierarhi ai
842
Pr. prof. Alexandru Ciurea, diac. Mihai Hau, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist în Suedia, BOR, anul CV (1987), nr. 9-10, p. 81-140.
843
Pr. prof. Viorel Ioniţă, A V-a întrunire de dialog dintre Bisericile Ortodoxe şi Federaţia
Luternaă Mondială, BOR, an CVII (1989), nr. 7-10, p. 49-52.
844
Şedinţa Sfântului Sinod din 24-25 iulie 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 241.
374
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de 27 octombrie,

praznicul Sf. Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Catedralei şi al oraşului
Bucureşti, în prezenţa unei mare mulţimi de pelerini veniţi din toată ţara. In
ziua următoare, delegaţia Bisericii Suediei a făcut o vizită protocolară la
preşedinţia României, s-a întâlnit cu conducerea AIDRom (Asociaţia
Ecumenică a Bisericilor din România), cu profesorii Facultăţii de teologie
ortodoxă din Bucureşti şi a participat la o slujbă oficiată la biserica Luterană
din Capitală. Înainte de plecarea din România, arhiepiscopul Kammar şi
patriarhul Teoctist au semnat un Comunicat asupra vizitei, care a fost înscris
în Cartea de aur a Patriarhiei Române şi a fost dat publicităţii845.
La Damasc (Siria), între 3-10 noiembrie 2000, s-a desfăşurat cea de-a
X-a întrunire a Comisiei mixte de dialog teologic dintre Bisericile Ortodoxe
şi Federaţia Luterană Mondială, cu tema: „Cuvânt şi Taine în viaţa
Bisericii”. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de pr. prof. Viorel
Ioniţă. La încheierea discuţiilor pe marginea referatelor prezentate s-a
adoptat un comunicat final, numit Declaraţia de la Damasc, în opt
paragrafe, în care a fost abordată tema Sfintelor Taine în raportul lor cu
Taina Bisericii. Raportul dintre Sfintele Taine (Sacramente –Mysteria) şi
cuvânt, temă foarte importantă pentru teologia luterană, privit în acest text
în relaţie cu Taina Bisericii, a dat prilejul unor consideraţii comune. Atât în
cuvânt, ca propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu, cât şi în Sfintele Taine,
principiul operator este harul divin. Între aceste două acţiuni ale harului este
un raport de reciprocitate, căci ambele decurg din natura hristocentrică a
Bisericii. O altă remarcă comună în Declaraţia de la Damasc a fost aceea că
administrarea Sfintelor Taine nu se poate face decât de către preoţi în cadrul
Bisericii. Elementele văzute şi materiale ale Tainelor, ca apa, pâinea, vinul
etc., devin prin acţiunea Bisericii elemente concrete şi neschimbătoare ale
acţiunii Sfintei Treimi pentru mântuirea oamenilor. In Declaraţie s-a
exprimat speranţa participanţilor la dialogul teologic de a rămâne fideli întru
totul tradiţiei lor, dar în acelaşi timp să găsească formulele care să apropie şi
mai mult cele două tradiţii teologice846.
La cea de-a XI-a întrunire a Comisiei mixte de dialog teologic dintre
Bisericile Ortodoxe şi Federaţia Mondială Luterană, desfăşurată între 3-10
octombrie 2002, la Oslo (Norvegia), Biserica Ortodoxă Română a fost
reprezentată, din încredinţarea patriarhului Teoctist, de către pr. prof. Viorel
Ioniţă. Tema întrunirii a fost: „Taina Bisericii: Tainele ca mijloace ale
845
Pr. Mihail Lungu, Vizita în România a Eminenţei Sale Karl Gustav Kammar,
Arhiepiscop de Uppsala şi Primat al Bisericii Luterane din Suedia, BOR, anul XCV
(1997), nr. 7-12, p. 93-126.
846
375
Ilie Rusu
mântuirii”. La încheierea lucrărilor s-a adoptat o declaraţie comună, în care

a fost precizată credinţa comună a celor două tradiţii teologice, că Tainele
îşi au fundamentul în întruparea, învăţătura, moartea şi învierea
Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură. Un alt
aspect al temei discutate la Oslo a fost cel legat de validitatea Tainelor. In
acest sens, luteranii consideră că validitatea acestora depinde de cuvântul şi
porunca lui Hristos, pe când eficacitatea lor depinde de primirea lor prin
credinţă. Tradiţia ortodoxă nu foloseşte această terminologie, dar respinge
împreună cu luteranii atât ideea de dependenţă a validităţii Tainelor de
vrednicia săvârşitorului, cât şi ideea că Tainele mijlocesc harul prin simplul
act al săvârşirii lor. In ce priveşte numărul Tainelor, ortodocşii mărturisesc
existenţa a şapte Taine, pe când luteranii numai două: Botezul şi
Euharistia847.
Între 2-9 noiembrie 2006, a avut loc la Bratislava (Slovacia), cea de-a
XIII-a întrunire a comisiei mixte de dialog teologic dintre Bisericile
Ortodoxe şi Federaţia Mondială Luterană, cu tema: „Taina Bisericii. Sfânta
Euharistie în viaţa Bisericii”. Din delegaţia Bisericilor Ortodoxe au făcut
parte reprezentanţi ai Patriarhiilor Constantinopolului, Antiohiei,
Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, României (reprezentată de pr. prof. Viorel
Ioniţă), Bisericilor Ciprului, Greciei, Poloniei, Albaniei, Cehiei şi Slovaciei,
Finlandei, Estoniei. Delegaţia Federaţiei Luterane Mondiale a fost alcătuită
din reprezentanţi ai Bisericilor luterane din Australia, Elveţia, Finlanda,
Franţa, Germania, Norvegia, Polonia şi SUA. La runda de dialog din anul
1998, comisia mixtă ortodoxo-luterană a ales tema generală: „Taina
Bisericii”, care a fost tratată până acum în trei subteme:
1. „Cuvântul şi Taina” (Damasc-Siria, 2000); 2. „Tainele (Mysteria) ca
mijloace de mântuire” (Oslo-Norvegia, 2002) şi 3. „Botezul şi Mirungerea
ca Taine de iniţiere în Biserică” (Durău-România, 2004). Tema întrunirii de
la Bratislava: „Taina Bisericii. Sfânta Euharistie în viaţa Bisericii”, a fost
dezbătută prin referate elaborate atât de partea ortodoxă, cât şi de cea
luterană, urmate de discuţii. Declaraţia finală a întrunirii, în zece paragrafe,
face unele consideraţii cu privire la caracterul de jertfă al Sfintei Euharistii;
insistă asupra pregătirii pentru Sfânta Euharistie; descrie prezenţa reală a lui
Iisus Hristos în Sfânta Euharistie; precizează că pentru ambele tradiţii
teologice Sfânta Euharistie rezumă întreaga iconomie a mântuirii oamenilor;
expune punctele de convergenţă, dar şi de divergenţă dintre luterani şi
ortodocşi cu privire la scopul Sfintei Euharistii; afirmă caracterul
eshatologic al Sfintei Euharistii; subliniază legătura dintre Taina Sfintei
847
376
Euharistii şi cea a Preoţiei. Cu prilejul întrunirii de la Bratislava s-au

sărbătorit 25 de ani de la iniţierea acestui dialog dintre Bisericile Ortodoxe
şi Federaţia Luterană Mondială848.
5.12. Prezenţa Bisericii Ortodoxe Române în

organizaţiile ecumenice internaţionale
Încercărilor de apropiere, colaborare şi, în final, de unitate creştină li s-

a dat numele de ecumenism (de la cuvântul grecesc oicumene, însemnând
„întreaga lume”), iar când ele au cuprins un număr mai mare de Biserici, s-a
adoptat denumirea de Mişcare ecumenică. Aşadar, scopul ecumenismului
este apropierea dintre creştini şi Biserici, iar în cele din urmă, reunirea lor.
Biserica Ortodoxă Română a participat activ la Mişcarea ecumenică, prin
prezenţa ierarhilor şi teologilor ei în organizaţiile inter-creştine şi inter-
religioase internaţionale şi regionale.
5.12.1. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB)

Până în prezent, Consiliul Ecumenic al Bisericilor a avut nouă Adunări
generale: Prima Adunare generală s-a ţinut la Amsterdam (Olanda), 22
august-5 septembrie 1948, cu tema principală: „Planul lui Dumnezeu şi
situaţia prezentă a omului”. A doua Adunare generală s-a desfăşurat la
Evaston (SUA), 15-31 iulie 1954, cu tema generală „Hristos singura nădejde
a lumii”.
La cea de-a treia Adunare generală, ţinută la New-Delhi (India), între
19 noiembrie-5 decembrie 1961, cu tema: „Iisus Hristos, lumina lumii”, au
fost primite ca membre Bisericile Ortodoxe din „lagărul socialist”, care
nu participaseră la prima Adunare generală de la Amsterdam, din 1948, şi
anume: Bisericile Ortodoxe din Rusia, România, Bulgaria şi Polonia. La
această Adunare generală au fost reprezentate 170 de Biserici din 65 de ţări.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Moldovei şi
Sucevei, Iustin Moisescu şi pr. Alexandru Ionescu, vicar administrativ al
Arhiepiscopiei Bucureştilor. Mitropolitul Iustin Moisescu a fost ales
membru în Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor849.
848
Ibidem, din 13 februarie 2007, BOR, an CXXV (2007), nr- 1-6, p. 108-110.
849
Pr. Alexandru Ionescu, Lucrările celei de-a III-a Adunări generale a Consilului
Ecumenic al Bisericilor, BOR, an LXXX (1962), nr. 3-4, p. 270-310; Pr. Liviu Stan,
Mişcarea Ecumenică. A III-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
(New-Delhi, 19 noiembrie-5 decembrie 1961), MO, an XIV (1962), nr. 1.2, p. 102-118.
377
Ilie Rusu
Cea de-a patra Adunare generală s-a ţinut la Uppsala (Suedia), între
4-20 iulie 1968, cu tema: „Iată Eu înnoiesc toate” (Apocalipsa, 21.5). Au
participat 2000 de reprezentanţi din 232 Biserici membre, din peste 80 de
ţări. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă de mitropolitul
Iustin Moisescu al Moldovei şi Sucevei, membru în Comitetul Central850. A
cincea Adunare generală s-a desfăşurat la Nairobi (Kenia), între 23
noiembrie - 10 decembrie 1975, cu tema: „Iisus Hristos eliberează şi
uneşte”. Au fost prezenţi circa 2500 de participanţi. Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de mitropolitul Iustin
Moisescu al Moldovei şi Sucevei851. A şasea Adunare generală a avut loc la
Vancouver (Canada), între 24 iulie-10 august 1983, cu tema generală: „Iisus
Hristos, viaţa lumii”. Au participat 3000 de persoane, din care 850 au
reprezentat Bisericile membre. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost
condusă de mitropolitul Antonie al Ardealului, membru în Comitetul
Central şi în Comitetul Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor852.
A şaptea Adunare generală s-a desfăşurat la Canberra (Australia), între
7-21 februarie 1991, cu tema generală: „Vino, Duhule Sfinte, înnoieşte
întreaga creaţie”. Au participat delegaţi din 311 Biserici membre, numărul
participanţilor ridicându-se la aproape 4000 de persoane. Delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române, alcătuită din 22 de persoane, a fost condusă de
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei853. A opta Adunare generală
s-a ţinut la Harare (Zimbabwe), între 3-14 decembrie 1998, cu tema
generală: „Să ne întoarcem către Dumnezeu cu bucurie şi speranţă”. Au
participat 4.500 de delegaţi şi observatori, reprezentând 339 Biserici
membre, din 112 ţări. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă
de mitropolitul Iosif al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională. La această Adunare generală, episcopul Nifon
al Sloboziei şi Călăraşilor a fost ales membru în Comitetul Central şi în
Comitetul Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor854. A noua
850
Prof. N. Chiţescu, A patra Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
BOR, an LXXXVI (1968), nr. 7-8, p. 909.
851
Pr. Dumitru Soare, Participarea delegeaţiei Bisericii ortodoxe Române la cea de-a V-a
Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Nairobi-Kenia, 23 noiembrie-10
decembrie 1975), BOR, an XCIII (1975), nr. 11-12, p. 1551.
852
Pr. Dumitru Soare, Cezar Vasiliu, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române la cea de-a VI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor
(Vancouver-Canada, 24 iulie-10 august 1983), BOR, an CI (1983), nr. 7-8, p. 461-463.
853
Pr. Petre Semen, A VII-a Adunare generală a CEB, „Teologie şi Viaţă” (Iaşi), an I
(1991), nr. 1-3, p. 6-16.
854
A opta Adunare generală a Consiliului Mondial al Bisericilor, în „Renaşterea” (Cluj-
Napoca), an X (1999), nr. 1, p. 5.
378
Adunare generală s-a desfăşurat în perioada 14-23 februarie 2006, la Porto

Alegre (Brazilia). Au fost prezenţi 691 delegaţi oficiali ai Bisericilor
membre, cărora li s-au adăugat invitaţi speciali, voluntari şi consultanţi,
precum şi observatori şi vizitatori, membri ai comunităţilor creştine locale,
reprezentanţi ai mass-media, în total aproximativ 4000 de participanţi. Cu
binecuvântarea patriarhului Teoctist, din partea Bisericii Ortodoxe Române
a participat o delegaţie formată din 13 persoane, în frunte cu arhiepiscopul
Nifon al Târgoviştei. Tema Adunării a fost: „Dumnezeule, prin harul Tău,
transformă lumea”, reflectată în mesajele şi în documentele adoptate855.
Între 12-15 ianuarie 1987 a avut loc la Geneva sesiunea Comitetului
Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, iar în continuare, între 16-
24 ianuarie 1987, s-a desfăşurat sesiunea anuală a Comitetului Central al
aceluiaşi Consiliu. Din partea Bisericii Ortodoxe Române, la sesiunea
Comitetului Executiv a participat mitropolitul Antonie al Ardealului, iar la
sesiunea Comitetului Central, mitropolitul Antonie al Ardealului şi
episcopul Vasile Târgovişteanul, vicar patriarhal. În afară de problemele
curente, două au fost temele propuse a face obiectul unor declaraţii publice
ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor: 1. Asupra dezarmării nucleare şi 2.
Asupra situaţiei din Africa de Sus, unde regimul rasist practică apartheidul,
adică discriminările pe motive rasiale împotriva negrilor, făcând victime
omeneşti şi amestecându-se violent în treburile statelor vecine. În legătură
cu prima problemă a luat cuvântul în şedinţa plenară şi mitropolitul Antonie
al Ardealului856.
Între 18-25 septembrie 1987 a avut loc în oraşul Atlanta, Georgia
(SUA), a doua sesiune anuală a Comitetului Executiv al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor. Pe agendă au figurat probleme de organizare
internă, pregătirea următoarei Adunări generale de la Canberra (Australia),
în 1991, relaţiile cu romano-catolicii, situaţia din Africa de Sud, Orientul
Mijlociu, America Latină şi America centrală. Din partea Bisericii Ortodoxe
Române a participat mitropolitul Antonie al Ardealului, care a şi fost ales în
sub-comitetul de program al Comitetului Executiv857.
855
Şedinţa Sfântului Sinod din 27 iunie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 85-89.
856
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Sesiunea 1987 a Comitetului Executiv şi a Comitetului
Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, BOR, an CV (1987), nr. 1-2, p. 59-74.
857
Ibidem, Sesiunea Comitetului Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, BOR, an
CV (1987), nr. 9-10, p. 154-159.
379
Ilie Rusu
Între 7-12 martie 1988, la Istanbul (Turcia), s-a întrunit Comitetului

Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. A participat mitropolitul
Antonie al Ardealului858.
Între 10-20 august 1988 au avut loc la Hannover (Germania) întrunirea
anuală a Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
precedată de o întrunire a Comitetului Executiv, ţinută la Loccum (lângă
Hannover), între 6-10 august. La ambele a participat, din partea Bisericii
Ortodoxe Române, mitropolitul Antonie al Ardealului, iar la întrunirea
Comitetului Central a participat şi episcopul Vasile Târgovişteanul, vicar-
patriarhal. Din partea ortodocşilor, reprezentanţii Bisericii noastre au
intervenit în discuţii, făcând precizări cu privire la divergenţele de opinii
apărute în tratarea unor probleme859.
Între 22 mai-1 iunie 1989, la San Antonio-Texas (SUA), s-a desfăşurat
cea de-a IV-a Conferinţă a Comisiei pentru «Misiunea şi Evanghelizare» a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, cu tema: «Facă-se voia Ta!». La
lucrările acestei conferinţe au participat peste 500 delegaţi din toate
Bisericile membre ale CEB. Din partea Bisericii Ortodoxe Române a
participat o delegaţie formată din: mitropolitul Antonie al Ardealului,
episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar-patriarhal, protos. Daniel Ciobotea,
consilier patriarhal şi conferenţiar la Institutul Teologic din Bucureşti, pr.
prof. Dumitru Popescu, rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, pr. prof.
Nicolae Necula de la acelaşi institut şi pr. Asist. Ioan Sauca de la Institutul
Teologic din Sibiu. Programul a cuprins servicii religioase ecumenice, studii
biblice, prezentarea de comunicări în şedinţe plenare şi pe secţii.. Conferinţa
a adoptat un Mesaj prin care se exprimă solidaritatea şi răspunderea
Bisericilor creştine faţă de gravele probleme care confruntă omenirea şi care
cer o justă şi grabnică rezolvare a lor. Participarea delegaţiei Bisericii
Ortodoxe Române a fost activă şi eficientă atât la lucrările pe secţii, cât şi în
plenul conferinţei860.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor, prin Comisia pentru întrajutorare
bisericească, refugiaţi şi slujirea lumii (CICARWS), a lansat de Crăciunul
anului 1989 un apel pentru ajutorarea României. După lansarea acestui apel
au venit în România reprezentanţi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
858
Ibidem, Sesiunea Comitetului Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, BOR, an
CVI (1988), nr. 3-4, p. 43-45.
859
Ibidem, Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor în sesiune anuală,
BOR, an CVI (1988), nr. 7-8, p. 35-43.
860
Nifon Ploieşteanul, vicar-patriarhal, A patra Conferinţă a Comisiei pentru «Misiune şi
Evanghelizare» a Consiliului Ecumenic al Bisericilor - San Antonio-Texas (SUA), 22 mai-1
iunie 1989, BOR, an CVII (1989), nr. 5-6, p. 40-48.
380
Conferinţei Bisericilor Europene, Federaţiei Luterane Mondiale şi Alianţei

Reformate Mondiale – toate cu sediul la Geneva (Elveţia) pentru a cunoaşte
nemijlocit nevoile imediate ale populaţiei. Intre timp, în România au sosit
primele ajutoare trimise pentru a fi distribuite prin intermediul Bisericilor.
Delegaţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor a vizitat România între
2-8 februarie 1990, pentru a lua contact cu Bisericile cărora le-au fost
trimise ajutoare şi a cunoaşte modul cum s-a organizat preluarea şi
distribuţia acestora, precum şi alte probleme pentru a căror rezolvare era
nevoie de asistenţă pe termen mai îndelungat.
În ziua de 7 februarie 1990, la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti,
delegaţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a întâlnit cu reprezentanţi ai
Bisericii Ortodoxe Române, precum şi ai altor culte din Bucureşti. Din
partea Bisericii ortodoxe Române au fost prezenţi mitropolitul Nicolae al
Banatului, membru al Locoteneţei patriarhale, episcopii Nifon Ploieşteanul
şi Vasile Târgovişteanul, vicari patriarhali, pr. prof. Constantin Galeriu,
vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor, protos. Daniel Ciobotea
şi pr. Alexandru Tudor, consilieri patriarhali. Discuţiile s-au purtat în jurul a
patru probleme de interes comun, considerate puncte de cooperare şi deci
mărturii ale spiritului de solidaritate cu poporul român: întrajutorarea
(trimiterea de alimente, îmbrăcăminte, medicamente); educaţia (necesitatea
predării religiei în şcoli, tipărirea şi difuzarea Bibliei către credincioşi,
pregătirea slujitorilor bisericeşti în domeniile ecumenic şi al educaţiei, prin
studii în străinătate cu burse oferite de Consiliul Ecumenic al Bisericii),
mass-media (necesitatea unui post de radio religios în România), cooperarea
ecumenică pe plan local861.
O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, condusă de mitropolitul
Daniel al Moldovei şi Bucovinei, a participat la cea de-a VII-a Adunare
generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, desfăşurată la Canberra,
Australia, între 7-20 februarie 1991. Tema generală a întrunirii s-a referit la
cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, şi a fost prezentată sub
forma invocării: «Vino, Duhule Sfinte, reînnoieşte întreaga creaţie».
Participarea ortodocşilor la Camberra s-a făcut simţită pe tot parcursul
dezbaterilor şi s-a ilustrat prin învăţăturile ortodoxe, care au fost consemnate
în rapoartele finale ale secţiilor. Mitropolitul Daniel a făcut o apreciată
expunere despre legătura dintre unitate şi comuniune, ca două noţiuni
identice şi nu separate. În privinţa reprezentării Bisericii Ortodoxe Române
în organismele de conducere, consemnăm alegerea mitropolitului Daniel al
Moldovei şi Bucovinei ca membru în Comitetul Executiv şi Comitetul
861
Pr. Alexandru Tudor, Intâlnire ecumenică la Palatul patriarhal, BOR, an CVIII (1990),
nr- 1-3, p. 32-35.
381
Ilie Rusu
Central al CEB, precum şi în Comitetul Permanent al Comisiei «Credinţă şi

Constituţie». De asemenea, episcopul Nifon, vicar-patriarhal a fost ales
membru în Comitetul Central al CEB, precum şi în Comitetul de
selecţionare a candidaţilor pentru funcţia de secretar general, care urmează
să fie ales în septembrie 1992862.
Episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar-patriarhal, a participat la întrunirea
grupului regional european Cicarws al CEB şi CBE, de la Herimoncourt
(Franţa), între 10-18 aprilie 1991, care a dezbătut probleme financiare, în
special cele legate de sprijinirea anumitor proiecte, între care şi continuarea
lucrărilor la Centrul ecumenic şi Institutul Teologic din Bucureşti863.
Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi Episcopul Nifon
Ploieşteanul, vicar patriarhal, au participat la întrunirea Comitetului
Executiv şi Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
ţinută la Geneva (Elveţia), între 20-27 septembrie 1991, obiectivul principal
al întrunirii fiind restructurarea şi organizarea Consiliului Ecumenic al
Bisericilor864. De asemenea, mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a
participat la întrunirea Comitetului Consultativ pentru pregătirea conferinţei
mondiale a Comisiei «Credinţă şi Constituţie», din cadrul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, ţinută la Boston (SUA), între 6-8 ianuarie 1992,
care a dezbătut temele şi subtemele viitoarei conferinţe865.
Între 2-6 martie 1992, o delegaţie a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor a efectuat o vizită ecumenică în România pentru a se documenta
la faţa locului asupra relaţiile dintre credincioşii Bisericii Ortodoxe Române
şi cei ai Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin. Delegaţia a fost
alcătuită din mitropolitul Emilianos Timiadis (Grecia), episcopul Andreas
Aarflot (Norvegia), revd. Jean Mayland (Anglia), prof. Tarek Mitri (Liban)
şi past. Jacques Maury (Franţa). In prima parte a vizitei, delegaţia
Consiliului Ecumenic al Bisericilor s-a deplasat în Transilvania pentru a
vedea modul în care se prezintă situaţia la faţa locului. O primă întâlnire a
avut loc la Sibiu, cu episcopul Christoph Klein, după care membrii
delegaţiei au fost oaspeţii Episcopiei Alba Iulia. Grupul s-a deplasat la Blaj,
unde a avut o întâlnire cu cardinalul Todea, care le-a relatat cum că, Biserica
Unită ar avea între un milion şi jumătate şi două milioane de credincioşi şi
de aici necesitatea de a avea toate bisericile deţinute în 1948. La Cluj,
862
Şedinţa Sfântului Sinod din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 217-218; Pr.
Constantin Coman, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la a şaptea Adunare
generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, BOR, an CIX (1991), nr. 1-3, p. 8-21.
863
Şedinţa Sfântului Sinod din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 218.
864
Ibidem, din 23-25 ianuarie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1-3, p. 204.
865
Ibidem, din 19-20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 188.
382
delegaţia CEB l-a întâlnit pe episcopul reformat Kalman Csiha şi pe

episcopul greco-catolic local. Un moment important l-a constituit primirea
în ziua de 3 martie 1992 a delegaţiei de către patriarhul Teoctist. In cadrul
discuţiilor avute s-a făcut, pentru membrii delegaţiei, o informare generală
asupra problemelor cu care este confruntată Biserica Ortodoxă Română în
raporturile sale cu Biserica Catolică Orientală de rit bizantin, precum şi cu
lipsa de deschidere spre dialog a părţii greco-catolice, în special în
Transilvania. În ziua de 6 martie 1992, la Facultatea de Teologie din
Bucureşti a avut loc o conferinţă de presă, în încheierea căreia s-au făcut
unele observaţii în legătură cu acţiunile prozelitiste catolice în Europa
răsăriteană, precum şi la unele opinii referitoare la întâlnirea întâistătătorilor
Bisericilor Ortodoxe de la Constantinopol866.
Potrivit noii organizări realizată după anul 1990 în cadrul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, acest organism ecumenic cuprinde patru unităţi:
Unitate şi reînnoire (Unitatea I); Misiune, educaţie şi mărturisire (Unitatea
II); Dreptate, pace şi creaţie (Unitatea III) şi Împărtăşire şi slujire (Unitatea
IV). Prima întâlnire a membrilor comisiilor acestor unităţi a avut loc la
Evian (Franţa), între 9-16 mai 1992. Biserica Ortodoxă Română a fost
reprezentată de mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi pr. prof.
Ioan Bria – director în CEB (la Unitatea I). În cadrul Unităţii I s-a pus
problema lucrării pentru realizarea unităţii vizibile a Bisericii şi a
implicaţiile ei teologice. La subunitatea Participarea laicilor către o
comuniune inclusivă, s-a arătat că Biserica este comunitatea persoanelor
unite în dragoste. În acest sens, laicatul ar dori să întărească unitatea printr-o
muncă activă în Biserică. În Unitatea a II-a s-a accentuat problema misiunii,
educaţiei şi mărturisirii credinţei. În acest sens, pentru viitorul apropiat,
Unitatea II şi-a propus să dea prioritate următoarelor cinci programe: a).
Unitate în misiune şi evanghelizare, ce exclud prozelitismul; b).
Evanghelie şi cultură - rolul lor pozitiv pentru viaţa credincioşilor; c).
Sănătate, însănătoşire şi integritate – obiective majore ale misiunii Bisericii
în lume; d). Comunitate şi dreptate, ce se realizează în şi prin Euharistie; e).
Educaţie creştină prin colaborarea dintre Biserici în vederea slujirii omenirii
întregi. Sarcina Unităţii a III-a a fost de a identifica paşi concreţi pentru
înfăptuirea dreptăţii, păcii şi a păstrării integrităţii creaţiei. În Comisia
Unităţii a IV-a s-a constatat că au fost marginalizate ori s-a exercitat o
presiune serioasă asupra unor persoane, grupuri sau clase sociale de diferite
rase, sexe, vârste sau convingeri religioase, refugiaţi etc. de pe toate
continentele. Această comisie sprijină ideea organizării de consilii
866
Ibidem, din 19-20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 187-188.
383
Ilie Rusu
ecumenice naţionale bisericeşti acolo unde încă nu există, precum şi oferirea

de burse pentru schimb de experienţă între Biserici867.
La întrunirea comună CEB/CCEE, desfăşurată la Geneva (Elveţia),
între 5-8 martie 1992, din partea Bisericii Ortodoxe Române a participat
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei. In cadrul lucrărilor au fost
abordate teme legate de Programul «Dreptate, pace şi integritatea creaţiei». S-a
dat prioritate următoarelor teme: dimensiune creştină a culturii europene;
transformare industriei militare în industrie pacifistă; probleme ecologice868.
La Geneva, Elveţia, între 30 iunie-6 iulie 1992, s-a desfăşurat
Consultaţia ecumenică asupra relaţiilor dintre Bisericile ortodoxe şi cele
catolice orientale de rit bizantin, la care a participat şi o delegaţie a Bisericii
Ortodoxe Române. Bisericile Ortodoxe membre ale Consiliului Ecumenic al
Bisericilor şi Conferinţei Bisericilor Europene au adus în dezbatere aspecte
referitoare la situaţiile provocate de restaurarea uniatismului în unele ţări cu
credincioşi ortodocşi. În comunicatul final al Consultaţiei s-a subliniat
necesitatea ca CEB şi CBE să se implice mai profund în activitatea
pastorală, în dialogul ecumenic şi în rezolvarea tensiunilor şi conflictelor din
Europa centrală şi de răsărit, apărute în jurul problemei uniatismului869.
Între 7-9 decembrie 1993, William Perkins, din cadrul Consiliului
Ecumenic al Bisericilor a făcut o vizită în România, pentru a prezenta
patriarhului Teoctist scrisoarea de intenţie din partea acestui organism
ecumenic de organizare a celei de-a VIII-a Adunări generale a CEB în
România, în anul 1998870.
La întrunirea Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor, ţinută la Johannesburg (Africa de Sud), între 20-28 ianuarie
1994, din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat mitropolitul
Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi episcopul Nifon al Sloboziei şi
Călăraşilor. Intre hotărârile adoptate cu acest prilej a fost şi aceea ca a VIII-a
Adunare generală a CEB să aibă loc în localitatea Harare (Zimbabwe), în
anul 1998. De menţionat este faptul că patriarhul Teoctist, în numele
Bisericii Ortodoxe Române, solicitase ţinerea acestei adunări generale la
Bucureşti, aducând în acest sens o solidă argumentare. Din păcate, Bisericile
protestante din ţara noastră, membre ale CEB, nu numai că nu au susţinut
această invitaţie, dar au fost chiar împotriva ei. In ciuda atitudinii deloc
nefrăţeşti pe care reprezentanţii Bisericilor protestante din România au avut-
o faţă de iniţiativa Bisericii noastre, Comitetul Central al CEB a apreciat,
867
Ibidem, din 19-20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, 188-189.
868
869
Ibidem, din 24-25 septembrie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 11-12, p. 205.
870
384
totuşi, invitaţia pe care patriarhul Teoctist a făcut-o CEB-ului de a ţine cea

de-a VIII-a Adunare generală în România şi, în compensaţie, a propus
ţinerea în România, în 1997, a unei Conferinţe mondiale privind misiunea
astăzi, având ca temă: «Evanghelia lui Hristos în diferite culturi». In cadrul
discuţiilor care au avut loc la întrunirea de la Johannesburg au fost
semnalate mai multe probleme în legătură cu mişcarea ecumenică şi cu
participarea Bisericii noastre la activitatea ei871.
La invitaţia patriarhului Teoctist, între 13-19 septembrie 1994, la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, s-a desfăşurat lucrările întrunirii
anuale a Comitetului Executiv al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, la care
au participat importante personalităţi bisericeşti, printre care patriarhul
Partenie al III-lea al Alexandriei, patriarhul Şenuda al III-lea al Bisericii
Ortodoxe Copte, arhiepiscopul Aram Keshishian al Bisericii Armene din
Cilicia (Liban), pastorul Konrad Raiser, secretarul general al CEB şi alţii. La
deschiderea lucrărilor, care au fost precedate de o slujbă ecumenică,
patriarhul Teoctist a rostit un cuvânt de bun venit adresat participanţilor. Pe
ordinea de zi a întrunirii au figurat mai multe probleme ce privesc activitatea
curentă a Consiliului Ecumenic al Bisericilor872.
Între 7-11 februarie 1995, mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei a participat la Geneva, la întrunirea Comitetului Executiv al
Consiliului Ecumenic al Bisericilor. La începutul întrunirii s-a aprobat
procesul-verbal al întrunirii anterioare a Comitetului Executiv din
septembrie 1994, de la Bucureşti, în care au fost cuprinse şi largi extrase din
cuvântul de salut al patriarhului Teoctist şi a fost prezentată viaţa pastorală
şi ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române. Tot acum au fost studiate şi
aprobate, cu unele amendamente, dările de seamă privind activitatea
secretarului general şi a celor patru unităţi ale Consiliului: Unitatea I –
Unitate şi reînnoire; Unitatea II – Biserici şi misiune; Unitatea III –
Dreptate, pace, creaţie; Unitatea IV – Dărnicie şi slujire, şi a fost audiat
raportul privind situaţia financiară a Consiliului. O atenţie deosebită a fost
acordată nevoii de a sensibiliza Bisericile ca să susţină noul program al
Consiliului şi anume: „Programul pentru înlăturarea violenţei”, în sensul că
Bisericile să se implice mai mult în activităţile de aplanare a conflictelor, în
reconcilierea şi educaţia pentru evitarea violenţei în relaţiile interumane,
interetnice şi internaţionale873.
871
Ibidem, din 22-23 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 290.
872
Ibidem, din 8-9 decembrie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 7-12, p.390.
873
Revista BOR, an CXIII (1995), nr. 1-6, p. 44.
385
Ilie Rusu
O delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române, alcătuită din 5 persoane şi

condusă de episcopul Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor a participat la
Conferinţa mondială asupra misiunii şi evanghelizării, organizată de
Consiliul Ecumenic al Bisericilor la Bahia (Brazilia), între 24 noiembrie-3
decembrie 1996). Au participat peste 600 de delegaţi din 80 de ţări de pe
toate continentele. Tema principală: «Chemaţi la o singură nădejde:
Evanghelia în diverse culturi» a fost dezbătută în patru secţii: 1. Evanghelia
– mărturie autentică în cadrul fiecărei culturi; 2. Evanghelie şi identitate în
societăţile pluraliste; 3. Comunicaţiile locale în societăţile pluraliste şi 4. O
Evanghelie – diverse expresii culturale874.
La iniţiativa patriarhului ecumenic Bartolomeu I, între 29 aprilie-2
mai 1998, a avut loc la Tesalonic, întrunirea interortodoxă cu tema:
«Evaluări ale datelor mai noi în relaţiile Ortodoxiei cu mişcarea
ecumenică». Întrunirea a fost solicitată de Bisericile Ortodoxă Rusă şi Sârbă
şi a fost motivată de retragerea Bisericii Georgiei din Consiliul Ecumenic al
Bisericilor. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată la această
întrunire de către episcopul Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor. Delegaţii au
subliniat că participarea ortodoxă la mişcarea ecumenică s-a bazat
întotdeauna pe Tradiţia ortodoxă, pe deciziile Sinoadelor Bisericilor
Ortodoxe locale şi pe deciziile întrunirilor panortodoxe, cum ar fi cea de-a
III-a Conferinţă preconciliară din 1996 şi întrunirea Întâistătătorilor
Bisericilor Ortodoxe locale din 1992, exprimându-şi, în unanimitate acordul
cu privire la necesitatea continuării participării lor la diferite forme ale
activităţii intercreştine. Reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române a
subliniat că, în ciuda rezervelor de natură dogmatică pe care le au faţă de
prezenţa lor în CEB, ortodocşii trebuie să-şi asume responsabilitatea
dialogului şi să evite capcana izolării sectare şi a autosuficienţei. În acelaşi
timp, a fost remarcată prezenţa anumitor poziţii în cadrul unor Biserici
protestante, membre ale Consiliului şi care sunt considerate ca inacceptabile
de către ortodocşi: intercomuniunea cu eterodocşii, hirotonia femeilor,
„drepturile” minorităţilor sexuale, anumite tendinţe legate de sincretismul
religios. Declaraţiile ortodocşilor faţă de aceste teme au fost întotdeauna
desconsiderate, drept pentru care nu au putut influenţa procedura şi
orientarea CEB. In cadrul întrunirii s-a subliniat şi faptul că, după un secol
de participare ortodoxă în mişcarea ecumenică şi după 50 de ani de
participare în special la CEB, nu s-a făcut un progres suficient în cadrul
discuţiilor teologice multilaterale între creştini. Dimpotrivă, prăpastia dintre
ortodocşi şi protestanţi se lărgeşte şi mai mult, pe măsură ce tendinţele
874
Şedinţa Sfântului Sinod din 13-14 februarie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 1-6, p. 335.
386
anumitor denominaţiuni protestante menţionate devin tot mai evidente. Pe

temeiul acestor considerente, s-a concluzionat că CEB trebuie restructurat
radical pentru a permite o participare ortodoxă adecvată. Totodată, s-a
exprimat îngrijorarea că, dacă structurile CEB nu se vor schimba radical, şi
alte Biserici Ortodoxe se vor retrage din CEB, asemenea ortodocşilor
georgieni875.
În scopul pregătirii Adunări generale a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor de la Harare (Zimbabwe), din 3-14 decembrie 1998, a avut loc o
întâlnire ortodoxă la Damasc (Siria), între 7-13 mai 1998, la care au
participat reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe Răsăritene (calcedoniene) şi
ai Bisericilor Ortodoxe Orientale (precalcedoniene), membre ale CEB.
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Daniel al
Moldovei şi Bucovinei. Faptul că la Tesalonic n-au fost invitaţi şi
reprezentanţi ai Bisericilor Orientale (precalcedoniene) a făcut ca hotărârile
respectivei întruniri să fie considerate valabile doar pentru Bisericile
Ortodoxe Răsăritene (calcedoniene). Întrunirea de la Damasc a reliefat că
Bisericile Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriană, Armeană, Etiopiană, Siro-
Indiană) au o percepţie pozitivă asupra ecumenismului, CEB constituind de
multe ori pentru acestea un sprijin real în afirmarea lor ca Biserici creştine,
mai ales în ţări cu religii majoritar necreştine, cu atât mai mult cu cât,
aproape toate aceste Biserici au diaspora în Occident, unde ortodocşii
orientali sunt ajutaţi de catolici, protestanţi, anglicani etc. În ce priveşte
participarea ortodoxă la activităţile CEB, s-a exprimat dorinţa comună ca
aceasta să fie studiată mai amplu, ţinându-se seama şi de specificul
eclesiologiei şi moralei ortodoxe şi nu impunându-se ortodocşilor o agendă
protestantă liberală, uneori contrară Sfintei Scripturi. In ce priveşte
domeniul liturgic, a fost exprimată opinia că identitatea confesională trebuie
respectată, evitându-se experimente liturgice ecumenice, care contravin
tradiţiei ortodoxe. Participanţii la întrunirea de la Damasc s-au arătat
îngrijoraţi şi de relativismul moral al unor grupuri de creştini care vor să
impună şi altora un mod de viaţă contrar Evangheliei şi moralei creştine
tradiţionale în ce priveşte familia, sexualitatea, avortul, divorţul etc., sub
pretextul «drepturilor omului». De aceea, s-a convenit ca asupra acestor
teme ortodocşii să stabilească o poziţie bine argumentată, care să fie
credibilă din punct de vedere teologic şi pastoral, mai ales într-o lume
875
Participarea PS Episcop Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor la întrunirea interortodoxă de
la Tesalonic, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 77-79.
387
Ilie Rusu
confruntată cu secularizarea şi cu pluralismul religios, cultural, politic,

filosofic876.
Între 3-14 decembrie 1998, la Harare (Zimbabwe – fosta Rhodesie
britanică), a avut loc cea de-a VIII-a Adunare generală a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor. Tema principală a Adunării fost: «Întoarcerea la
Dumnezeu, bucuria nădejdii». Lucrările s-a desfăşurat în şedinţe plenare şi
în reuniuni de informare-dezbatere. Au participat circa trei mii de persoane:
delegaţi, invitaţi. observatori, turişti, vizitatori. Biserica Ortodoxă Română a
fost reprezentată, cu binecuvântarea patriarhului Teoctist, de către
arhiepiscopul Iosif al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională şi de episcopul Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor.
Adunarea s-a ţinut într-un context mondial marcat de fenomenul
mondializării, de conflicte şi atentate sângeroase (Sudan, Ruanda, fosta
Iugoslavie, Algeria). La final, s-au adoptat câteva rezoluţii: 1. Statutul
Ierusalimului, în contextul negocierilor de pace; 2. Drepturile omului (în
contextul aniversării a 50 de ani de la adoptarea Cartei drepturilor omului),
în care, între altele, a fost condamnat prozelitismul şi 3. Copiii implicaţi în
conflicte militare, în special în Africa877.
Între 9-15 mai 2001, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, cu
binecuvântarea patriarhului Teoctist şi în organizarea comună a Patriarhiei
Române şi a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, s-a desfăşurat întrunirea
responsabililor ecumenici din Bisericile membre ale Consiliului Ecumenic
al Bisericilor. A fost prima întrunire care s-a desfăşurat în afara Elveţiei,
după primele trei întruniri (mai 1996, februarie 1998 şi noiembrie 1999), a
persoanelor cu responsabilitate în promovarea şi dezvoltarea dialogului
ecumenic la diferite nivele, aparţinând conducerii Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. Pe lângă prezentarea unor proiecte şi programe aflate pe agenda
curentă a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, întâlnirea de la Bucureşti a
inclus şi un schimb de opinii şi de experienţă între reprezentanţii Bisericilor,
în calitatea pe care aceşti o au de promotori ai relaţiile ecumenice dintre
Biserici. La întâlnirea de la Bucureşti au luat parte 35 de participanţi din
diferite ţări ale lumii, care aparţin atât Bisericilor ortodoxe, cât şi celor
anglicane, luterane, reformate, prezbiteriene, metodiste etc. şi bineînţeles
876
Participarea IPS Mitropolit Danel al Moldovei şi Bucovinei la întrunirea delegaţilor
ortodocşi şi ai celor necalcedonieni pentru pregătirea participării la a VIII-a Adunare
generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, BOR, an CXVI (1998), nr. 1-6, p. 79-80.
877
Pr. Mihai Lungu, Cea de-a VIII- Adunare generală a Consiliului Ecumenic al
Bisericilor (Harare, Zimbabwe, 3-14 decembrie 1998, BOR, an CXVI (1998), nr. 7-12,
p. 210-220.
388
persoane din staff-ul CEB. Un loc important în cadrul lucrărilor de la

Bucureşti l-au avut o serie de prezentări privind recenta lansare a decadei de
luptă împotriva violenţei, apoi discutarea felului în care vizitele între
Biserici pot influenţa în bine percepţia pe care a anume Biserică sau
credincioşii ei o pot avea în ceea ce priveşte o altă Biserică, ce nu aparţine
aceleiaşi tradiţii creştine. S-a mai discutat şi despre rezultatele dialogurilor
teologice, despre diferitele documente teologice comune, care s-au semnalat
nivelul unor Biserici, dar şi despre felul în care este înţeles rolul
responsabililor ecumenici în cadrul Bisericilor lor şi în crearea unei reţele de
comunicare mai eficientă între Biserici. Ceea ce este semnificativ, este
faptul că această întâlnire s-a desfăşurat la Bucureşti, într-o ţară
preponderent ortodoxă, dar care este deschisă relaţiilor ecumenice şi
dialogului teologic cu celelalte Biserici creştine. Organizarea întâlnirii în
România a avut însemnătate mai cu seamă în ceea ce priveşte percepţia
Ortodoxiei în ochii eterodocşilor, prin înţelegerea mai profundă a
realităţilor, a culturii, a tradiţiilor creştine ortodoxe româneşti şi a
Ortodoxiei în general878.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB), care întruneşte în prezent un
număr de 348 de Biserici şi denominaţiuni creştine din peste 120 de ţări, a
organizat în perioada 14-23 februarie 2006, la Porto Alegre (Brazilia), cea
d-ea IX-a Adunare generală. Au fost prezenţi 691 de delegaţi oficiali ai
Bisericilor membre ale CEB, cărora li s-au adăugat reprezentanţi ai altor
organizaţii ecumenice internaţionale sau regionale, invitaţi speciali,
voluntari şi consultanţi, precum şi observatori, vizitatori, reprezentanţi ai
mass-media etc., în total circa 4.000 de persoane. Cu binecuvântarea
patriarhului Teoctist, Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o
delegaţie formată din 13 membri, condusă de arhiepiscopul Nifon al
Târgoviştei. Continuând linia pneumatologică a Adunării generale de la
Camberra (1991), tema acestei Adunării a fost: „Dumnezeule, prin harul
Tău transformă lumea”. Urmând tradiţia precedentelor Adunări
generale, pe toată perioada reuniunii au fost organizate întâlniri în plen şi pe
comisii ale delegaţilor oficiali, în cadrul cărora s-au prezentat rapoarte,
urmate de discuţii, apoi, seminarii, mese rotunde, evenimente culturale şi
expoziţii. La final, s-au adoptat următoarele documente: „Chemaţi să fim
Biserica una”; „O chemare spre dragoste şi acţiune” şi „Bisericile căutând
pacea şi reconcilierea”. Mesajul adresat Bisericilor de această Adunare
generală a fost redactat, în partea sa finală, sub forma unei rugăciuni879.
878
Şedinţa Sfântului Sinod din 5 iulie 2001, BOR, an CXIX (2001), NR. 7-12, P. 532-533.
879
Ibidem, din 27 iunie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 85-89.
389
Ilie Rusu
5.12.2. Conferinţa Bisericilor Europene (CBE)
Conferinţa Bisericilor Europene (CEB) este organizaţia ecumenică

europeană regională care cuprinde 124 de Biserici şi culte, precum şi 25 de
asociaţii religioase din Europa. Membre ale acestei organizaţii sunt o parte
din Bisericile ortodoxe, Bisericile evanghelice-luterane, anglicane,
metodiste, reformate etc., ca şi cultele penticostal, baptist etc. CBE a apărut
în timpul războiului rece, în anii ’50, dorind să creeze punţi de legătură între
Bisericile minoritare şi majoritare, între generaţii şi între creştinii diferitelor
confesiuni. Adunarea generală, în care sunt reprezentate toate Bisericile
membre, este structura supremă de conducere a CBE. Aceasta se întruneşte
la fiecare şase ani. Adunarea generală alege Comitetul central, format din 40
de persoane, care este convocat anual şi are rolul de a urmări aplicarea
hotărârilor Adunării. Comitetul Central alege un prezidiu format din 9
persoane, care îndeplineşte funcţia de Comitet executiv şi se adună, de
obicei, de două ori pe an. Există şi un secretariat care se ocupă de
continuarea activităţii CBE, de finanţare şi administrare.
Prima Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene (CBE) s-a
ţinut la Nyborg (Danemarca), între 6-9 ianuarie 1959, cu o temă teologică
intitulată „Creştinătatea europeană în lumea secularizată de astăzi”. La
această adunare au participat reprezentanţi ai 50 de Biserici, din 21 de ţări.
Adunarea a stabilit un program de lucru al organizaţiei nou înfiinţate, care
preciza convocarea de Adunări generale la fiecare doi ani.
Cea de-a II-a Adunare generală s-a desfăşurat tot la Nyborg
(Danemarca), între 3-8 octombrie 1960, având ca temă: „Lucrarea Bisericii
într-o lume în schimbare”880. A III-a Adunare generală a avut loc tot la
Nyborg (Danemarca), între 1-5 octombrie 1962, cu tema: „Biserica în
Europa şi criza omului modern”. La această adunare, Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de pr. prof. Milan Şesan de la Sibiu, invitat în
calitate de consultant.
A IV-a Adunare generală s-a desfăşurat între 5-10 octombrie 1964, la
bordul vasului Bornholm, într-o zonă extrateritorială şi a avut ca temă:
„Trăind împreună ca generaţii şi continente”. La această adunare, delegaţia
Bisericii Ortodoxe Române a fost condusă de mitropolitul Iustin al
Moldovei şi Sucevei, care a fost ales în Prezidiul acestei organizaţii.
Mitropolitul Iustin a făcut parte din acest Prezidiu până la alegerea sa ca
880
Pr. prof. Viorel Ioniţă, Relaţiile cu Conferinţa Bisericilor Europene, în vol. „Autocefalie
şi comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 461.
390
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în anul 1977881. A V-a Adunare

generală s-a ţinut între 29 septembrie-5 octombrie 1967, la Pörtschach
(Austria), unde s-a discutat tema: „A sluji şi a reconcilia: sarcina Bisericilor
europene astăzi”882.
Cea de-a VI-a Adunare generală a avut loc între 26 aprilie-3 mai 1971,
la Nyborg (Danemarca), cu tema: „Slujitori ai lui Dumnezeu – slujitori ai
oamenilor”. Acum, CBE includea Biserici de aproape toate tradiţiile din
Europa, cu excepţia Bisericii Romano-Catolice, care s-a deschis oficial faţă
de Mişcarea Ecumenică abia după cel de-a doilea Conciliu Vatican (1962-
1965). Adunarea CBE a salutat înfiinţarea Consiliului Conferinţelor
Episcopilor (Catolici) din Europa (CCEE), care tocmai luase fiinţă la
Roma883.
A VII-a Adunare generală a CBE s-a desfăşurat la Engelberg (Elveţia),
între 16-23 septembrie 1974, cu tema: „Fiţi lucrători ai Cuvântului – unitate
în Hristos şi pace în lume”. Dorinţa CBE de cooperare cu Biserica Romano-
Catolică s-a concretizat, după adunarea de la Engelberg, prin iniţierea unei
serii de consultări teologice, intitulate întruniri ecumenice europene, dintre
care prima a avut loc la Chantilly (Franţa), între 10-13 aprilie 1978, cu tema:
„Ca toţi să fie una, ca lumea să creadă”. Biserica Ortodoxă Română a fost
reprezentată la această întrunire de mitropolitul Teoctist al Moldovei şi
Sucevei884.
Cea de-a VIII-a Adunare generală s-a ţinut între 18-25 octombrie
1979, la Chania (Creta), cu tema: „Vii faţă de lume – în puterea Duhului
Sfânt”. Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la această adunare a fost
condusă de mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei. Prin retragerea
mitropolitului Iustin al Moldovei şi Sucevei din activitatea CBE, în urma
alegerii sale ca patriarh al BOR, Biserica noastră a pierdut pentru o perioadă
de timp locul din Prezidiul acestei organizaţii; în schimb, mitropolitul
Teoctist al Moldovei şi Sucevei a fost ales membru în Comitetul
Consultativ, alături de episcopul Antonie al Buzăului.
881
Ibidem, p. 462.
882
Ibidem, p. 463.
883
CCEE – Consilium Conferenţiarum Episcoporum Europae – a părut la sfârşitul
Consiliului II Vatican, reprezentând reunirea Conferinţelor Episcopilor din Europa, cu
misiunea de a promova cooperarea colegială dintre episcopi. In Adunarea generală a CCEE
participă toţi preşedinţii Conferinţelor Episcopale, ceasta având un număr de 34 de membri.
CCEE s-a ocupat şi se ocupă de probleme de comunicare socială, de cateheze, migraţie,
ecumenism etc. În ce priveşte ecumenismul, raportul cu CBE este binecunoscut. CCEE mai
are legături şi cu Bisericile ortodoxe în particular.
884
Pr. prof. Viorel Ioniţă, op. cit., p. 464.
391
Ilie Rusu
Adunării din Creta i-au urmat două întruniri ecumenice europene între
CBE şi CCEE şi anume: cea de la Lokumkloster (Danemarca), între 16-20
noiembrie 1981, cu tema: „Chemaţi la o singură speranţă”, Biserica noastră
fiind reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului, şi cea de la Riva
del Garda (Italia), între 3-8 octombrie 1984, cu tema: „Să mărturisim
împreună credinţa noastră. Izvor de speranţă”, unde a participat o delegaţie a
Bisericii Ortodoxe Române condusă de mitropolitul Teoctist al Moldovei şi
Sucevei885.
A IX-a Adunare generală a CBE s-a ţinut la Universitatea din Stirling
(Scoţia), între 4-11 septembrie 1986, cu tema: Slavă lui Dumnezeu şi pe
pământ pace ”. Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie
condusă de mitropolitul Antonie al Ardealului, care a fost ales în Prezidiul
CBE, iar episcopul Nifon a fost ales în Comitetul Executiv. Intre 28
septembrie-2 octombrie 1988 a avut loc cea de-a patra întrunire ecumenică
europeană dintre CBE şi CCEE, la Erfurt (RD Germană), cu tema: „Vie
împărăţia Ta”, la care Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de
mitropolitul Antonie al Ardealului886.
Experienţa cooperării dintre CBE şi CCEE, prin primele patru întruniri
ecumenice europene, a făcut posibilă organizarea primei Adunări
Ecumenice Europene, desfăşurată, între 15-21 mai 1989, la Basel (Elveţia),
cu tema: „Dreptate şi Pace pentru întreaga creaţie”. Au participat 700 de
delegaţi, jumătate dintre aceştia au reprezentând Bisericile membre ale
CBE, iar cealaltă jumătate reprezentând CCEE. La sfârşitul adunării s-a
adoptat un mesaj şi un document final. Delegaţia Bisericii Ortodoxe
Române la această adunare a fost condusă de mitropolitul Antonie al
Ardealului887.
Cea de-a X-a Adunare generală a CBE s-a desfăşurat la Praga, între 1
şi11 septembrie 1992, cu tema: „Dumnezeu uneşte în Hristos o nouă
creaţie”. Această adunare a revizuit constituţia CBE, potrivit căreia
Comitetul Consultativ este denumit acum Comitet Central, format din 35 de
membri. Delegaţia BOR a fost condusă de mitropolitul Antonie al
Ardealului. A doua Adunare Ecumenică Europeană a avut loc la Graz
(Austria), între 23-29 iunie 1997, cu tema: „Reconcilierea – dar al lui
Dumnezeu şi izvor de viaţă nouă”. Alături de cei 700 de delegaţi, a
participat şi un mare număr de observatori şi vizitatori. Delegaţia BOR la
885
Ibidem, p. 465.
886
Ibidem, p. 466.
887
Ibidem, p. 467.
392
această adunare a fost condusă de mitropolitul Daniel al Moldovei şi

Bucovinei.
Îndată după cea de-a II-a Adunare Ecumenică Europeană, s-a
desfăşurat, tot la Graz, cea de-a XI-a Adunare generală a CBE, între 30
iunie-4 iulie 1997, având aceeaşi temă ca şi Adunarea Ecumenică
Europeană. Delegaţia BOR a fost condusă de mitropolitul Daniel al
Moldovei şi Bucovinei, care a fost ales în Comitetul Central al CBE, iar mai
apoi şi în Prezidiul acestei organizaţii888.
La întrunirea ecumenică europeană a CBE şi CCEE de la Strasbourg
(Franţa), desfăşurată între 19-22 aprilie 2001, cu tema: „Eu sunt cu voi până
la sfârşitul lumii”, referatul principal a fost susţinut de către mitropolitul
Daniel al Moldovei şi Bucovinei. In cadrul acestei întruniri a fost semnat
documentul Charta Oecumenica – Linii directoare pentru cooperarea
crescândă dintre Bisericile din Europa.
Cea de-a XII-a Adunare generală a CBE s-a desfăşurat la Trondheim
(Norvegia), între 25 iunie-2 iulie 2003 şi a discutat tema: „Iisus Hristos
vindecă şi împacă: mărturia noastră în Europa”. Delegaţia Bisericii ortodoxe
Române a fost condusă de mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei889.
În tradiţia celor două Adunări Ecumenice Europene (Basel – 1989 şi
Graz – 1997), CBE şi CCEE au organizat ce de-a III-a Adunare Ecumenică
Europeană la Sibiu (România), între 4-9 septembrie 2007, cu tema: „Lumina
lui Hristos luminează tuturor”. CBE a aniversat 50 de ani de existenţă în
cadrul celei de-a XIII-a Adunări generale, organizată între 15-21 iulie 2009,
la Lyon (Franţa), cu tema: „Chemaţi la speranţa cea una în Hristos”.
Delegaţia Bisericii ortodoxe Române a fost condusă de mitropolitul Irineu
Popa al Olteniei890.
Între 25-31 martie 1987, a avut loc la Institutul ecumenic din Bosey
(Elveţia), şedinţa anuală a Prezidiului şi a Comitetului Consultativ al
Conferinţei Bisericilor Europene. Din partea Bisericii Ortodoxe Române
au participat mitropolitul Antonie al Ardealului (unul din cei 8
copreşedinţi) şi episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar patriarhal (membru în
Comitetul Consultativ). A fost prima întâlnire a noului organ de conducere –
Prezidiul şi Comitetul Consultativ - al Conferinţei Bisericilor Europene,
după alegerile care s-au făcut în septembrie 1986, la Adunarea generală de
la Stirling –Scoţia (Marea Britanie). În chip firesc, preocupările acestei
prime întâlniri au fost organizatorice, Prezidiul şi Comitetul Consultativ,
888
Ibidem, p. 469.
889
Ibidem, p. 470.
890
Ibidem, p. 471.
393
Ilie Rusu
organe nou alese, s-au găsit într-o etapă de acomodare cu scopurile, tradiţiile
şi metodele de lucru ale Conferinţei. Acomodarea s-a făcut uşor şi s-a trecut
repede la analize şi planificări de activităţi891.
Între 14-17 iunie 1987, a avut loc la Boldren (Elveţia), a patra întâlnire
între reprezentanţii Conferinţei Bisericilor Europene (CBE) şi cei ai
Consiliului Conferinţelor Episcopale Romano-Catolice din Europa (CCEE).
Din partea Conferinţei Bisericilor Europene la această întâlnire, între alte
persoane, s-a numărat şi mitropolitul Antonie al Ardealului, reprezentantul
Bisericii Ortodoxe Române. Întâlnirea de la Boldren a propus ca cele două
organizaţii să pregătească împreună o conferinţă cu tema: «Pace prin
dreptate», în oraşul Basel (Elveţia), care s-a oferit să găzduiască o asemenea
conferinţă, la care să fie invitaţi şi nord-americanii. S-a căzut de acord că o
mărturie creştină asupra păcii, dată împreună de toţi creştinii din Europa, va
putea avea un impact important asupra creştinilor din această parte a lumii.
Întâlnirea de la Boldren a confirmat dorinţa de colaborare a Bisericilor
ortodoxe şi protestante, membre ale Conferinţei Bisericilor Europene, cu
Biserica Romano-Catolică, mai ales în problemele majore ale epocii noastre:
pacea, înţelegerea între oameni şi popoare şi unitatea Bisericilor. Biserica
Romano-Catolică nefiind membră nici în Consiliul Ecumenic al Bisericilor,
nici în Conferinţa Bisericilor Europene, aceste întâlniri sunt, totuşi, moduri
de colaborare pancreştină, care fac dovada că în problemele majore toate
Bisericile gândesc la fel şi sunt gata să colaboreze şi să sprijine tot ceea ce
poate asigura un viitor liniştit lumii şi oamenilor892.
Între 18-24 aprilie 1988 a avut loc la Barcelona (Spania) sesiunea
anuală a Prezidiului şi Comitetului Executiv al Conferinţei Bisericilor
Europene. Din partea Bisericii noastre a participat mitropolitul Antonie al
Ardealului (copreşedinte), care a luat cuvântul în legătură cu toate
problemele discutate, arătând că Biserica Ortodoxă Română sprijină toate
iniţiativele ecumenice şi tot ceea ce poate promova ideea păcii, a dezarmării
şi destinderii893.
891
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Sesiunea 1987 a Prezidiului şi a Comitetului
Consultativ al Conferinţei Bisericilor Europene, BOR, an CV (1987), nr. 3-4, p. 50-55.
892
Idem, Semne de colaborare între Bisericile din Europa, BOR, an CV (1987), nr. 7-8, p.
175-176. Prima întâlnire oficială dintre reprezentanţii celor două organizaţii bisericeşti
europene – CEB şi CCEE – a fost la Chantilly (Franţa), în 1978, a doua la Logumklöster
(Danemarca), în 1981, iar a treia la Riva del Garda (Italia), în 1984, cu care ocazie toţi
participanţii s-au deplasat la Trento unde, în catedrala romano-catolică s-a rostit Simbolul
Credinţei (Crezul) de către sute de participanţi, fără Filioque.
893
Ibidem, Sesiunea anuală a Prezidiului şi Comitetului Executiv al Conferinţei Bisericilor
Europene, BOR, an CVI (1988), nr. 3-4, p. 38-40.
394
Între 28 septembrie-2 octombrie 1988 a avut loc la Erfurt (Germania)

cea de-a IV-a întâlnire între Conferinţa Bisericilor Europene (CBE) şi
Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene romano-catolice (CCEE).
Întâlnirile dintre CBE şi CCEE au intrat în tradiţia vieţii religioase
europene. Important e faptul că CBE, alcătuită numai din ortodocşi şi
protestanţi, se întâlneşte cu CCEE, alcătuită numai din romano-catolici. Este
deci un prilej ecumenic de întâlnire a tuturor celor trei mari familii creştine
din Europa, care, astfel, nu au o organizaţie prin care să-şi exprime puncte
de vedere comune. Tema de la Erfurt, tratată de toţi participanţii, a fost una
din cererile din rugăciunea «Tatăl Nostru»: „Vie Împărăţia Ta”. Din partea
Bisericii Ortodoxe Române a participat la lucrări, luând de mai multe ori
cuvântul, mitropolitul Antonie al Ardealului, unul din copreşedinţii
Conferinţei Bisericilor Europene894.
Între 24-26 octombrie 1988 a avut loc la Leningrad (URSS) cea de-a
doua sesiune anuală a Prezidiului Conferinţei Bisericilor Europene. La
lucrări a participat mitropolitul Antonie al Ardealului, membru al
Prezidiului. In cadrul lucrărilor sesiunii, secretarul general al CBE, Jean
Fischer, a prezentat un raport asupra activităţii din ultimele şase luni a
tuturor sectoarelor organizaţiei. A fost prezentat, de asemenea, un raport cu
privire la stadiul pregătirilor conferinţei de anul viitor de la Basel (15-21
mai 1989), cu tema: «Pace prin dreptate», organizată în colaborare de către
CBE şi CCEE895.
Între 15-21 mai 1989, la Basel (Elveţia), au avut loc lucrările Adunării
ecumenice «Pace şi dreptate», organizată de Conferinţa Bisericilor
Europene (CEB) împreună cu Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene
al Bisericii Romano-Catolice (CCEE). Această adunare intercreştină a reunit
circa 700 de delegaţi, reprezentând 118 Biserici, membre ale CEB şi cele 25
de Conferinţe episcopale romano-catolice din Europa. Delegaţiile Bisericilor
europene participante la adunare au fost alcătuite din ierarhi, teologi, preoţi,
pastori., călugări, mireni, femei şi tineret. Din încredinţarea patriarhului
Teoctist, Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie
alcătuită din : mitropolitul Antonie al Ardealului, conducătorul delegaţiei,
episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar-patriarhal, arhid. Prof. Constantin
Voicu, rectorul Institutului Teologic din Sibiu, pr. Dumitru Soare, directorul
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, pr. Alexandru Tudor, consilier
patriarhal, arhim. Casian Crăciun, inspector general patriarhal, diac. prof.
Aurel Jiji de la Institutul Teologic din Sibiu, monahia Eufrasia Poiană,
894
Ibidem, Biserica din Europa la a IV-a întâlnire, BOR, an CVI (1988), nr. 9-10, p. 59-60.
895
Revista BOR, an CVI (1998), nr. 11-12, p. 60.
395
Ilie Rusu
stareţa mănăstirii Dealu şi monahia Eustochia Ciucan, stareţa mănăstirii

Agapia. Alături de delegaţia Bisericii Ortodoxe Române au participat şi
delegaţi ai unor culte din România, membre ale CEB. Lucrările s-au
desfăşurat după un program care a cuprins sesiuni plenare, grupe de lucru,
reuniuni de informare-dezbatere, mese rotunde. Delegaţii au adoptat un
Document final şi un Mesaj adresat tuturor creştinilor din Europa, în care au
fost prezentate obiectivele, rezultatele lucrărilor şi recomandările Adunării.
Delegaţii Bisericii Ortodoxe au adus contribuţii importante la lucrările
Adunării, participând activ, prin intervenţii şi luări de cuvânt, în grupele de
lucru din care au făcut parte896.
Episcopul Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei a
participat la întrunirea specială a conducătorilor de Biserici membre în
Conferinţa Bisericilor Europene, care a avut loc la Geneva, între 24-25
aprilie 1990, cu tema: „Misiunea Bisericii în Europa de azi”. În cadrul
discuţiilor au fost evocare schimbările socio-politice din Europa răsăriteană,
care au deschis Bisericilor spaţiul de libertate, de misiune şi slujire creştină.
Au fost dezbătute, de asemenea, problema unităţii creştine în confruntarea
cu noile secte, problema minorităţilor etnice şi a refugiaţilor, problema
secularizării şi a mentalităţii comuniste şi materialiste în lupta cu flagelul
sărăciei, problema catehizării şi a educaţiei religioase a tineretului, problema
unei activităţi caritative mai intense a Bisericilor. S-a constatat că, în noile
condiţii, este necesară şi o mai strânsă colaborare între Bisericile din Europa
occidentală şi cea din Europa răsăriteană. Cu acest prilej, episcopul Daniel
Lugojeanul a acordat interviuri mass-mediei cu privire la viaţa Bisericii
Ortodoxe Române, în condiţiile create în România după revoluţia din
decembrie 1989897.
La întrunirea Prezidiului Conferinţei Bisericilor Europene, ţinută la
Moscova, URSS, între 31 octombrie-2 noiembrie 1990, Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului, care este
unul dintre preşedinţii acestei organizaţii creştine internaţionale. Întrunirea a
dezbătut probleme legate de pregătirea celei de-a X-a Adunări generale a
CBE, care va avea loc la Praga, Cehoslovacia, în 1992. A fost abordată şi
problema celei de-a V-a întruniri dintre CBE şi Conferinţa Consiliilor
Episcopale Europene, care va avea loc între 13-18 noiembrie 1991, la
Santiago de Compostella, Spania. In cadrul întrunirii, mitropolitul Antonie a
896
Pr. Dumitru Soare, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la
Adunarea ecumenică europeană «Pace şi dreptate» - Basel (Elveţia), 15-24 mai 1989,
BOR, an CVII (1989), nr. 5-6, p. 49-53.
897
396
prezentat câteva din realizările Bisericii Ortodoxe Române de după revoluţia

din decembrie 1989 în domeniul învăţământului teologic, presei, construcţii
de biserici, înfiinţări de mănăstiri etc.898.
Între 24-27 octombrie 1991, la Durham (Anglia), s-a întrunit Prezidiul
Conferinţei Bisericilor Europene, la care a participat şi mitropolitul Antonie
al Ardealului. La această întrunire, preşedintele Prezidiului (patriarhul
Alexei al II-lea al Moscovei) şi Secretarul general al organizaţiei (Jean
Ficher) au prezentate dările de seamă asupra activităţii Consiliului
Ecumenic al Bisericilor899.
La cea de-a V-a întrunire ecumenică europeană a Conferinţei
Bisericilor Europene/Consiliul Conferinţelor Episcopale Europene, de la
Snatiago de Compostela (Spania), din 12-18 noiembrie 1991, a participat
mitropolitul Antonie al Ardealului, în calitate de copreşedinte al Conferinţei
Bisericilor Europene. Tema principală a întrunirii a fost: «Despre Cuvântul
Tău – misiune şi evanghelizare în Europa de astăzi». Atât din partea CBE,
cât şi a CCEE au participat câte 40 de reprezentanţi. Alte teme abordate au
fost: O viziune pentru Europa –comunitatea creştină în Europa; Dreptul
minorităţilor, inclusiv în sfera religioasă; Implicaţiile etice ale bioeticii etc.
Mitropolitul Antonie a prezentat problema raporturilor dintre Biserica
Orientală Catolică din România şi Biserica Ortodoxă Română, atrăgând
atenţia părţii catolice asupra fenomenelor de prozelitism şi de violenţă fizică
şi verbală, care contravin raportului de frăţietate şi dialogului care se
desfăşoară între cele două Biserici. Ortodocşii aşteaptă punerea în aplicare a
principiilor şi sugestiilor stabilite la Ariccia (Roma), în 1991, care a respins
principiul «restitutio in integrum», după cum a fost respins şi de către
Roma900.
Episcopul Serafim Făgărăşanul, vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a
participat la întrunirea CBE – CCEE, de la Bossey, Geneva (Elveţia), între
6-10 martie 1991, care a examinat activităţile din ultimul an al celor două
organisme şi pregătirea unei întâlniri europene pe tema «Misiune şi
evanghelizare» în Europa, ce va avea loc în toamnă, în Spania. Episcopul
Serafim a făcut o prezentare a activităţii ecumenice a Bisericii Ortodoxe
Române901.
Mitropolitul Antonie al Ardealului şi Episcopul Nifon Ploieşteanul,
vicar-patriarhal, au participat la întrunirea mixtă a Prezidiului şi Comitetului
898
899
Ibidem, din 23-25 ianuarie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 1.3, p. 205.
900
901
Ibidem, din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 218.
397
Ilie Rusu
Executiv al CBE, de la Liebfrauenburg (Franţa), din 22-29 aprilie 1991. La

această întrunire s-a discutat raportul de activitate al secretarului general al
CBE, în care s-a atras atenţia asupra crizei relaţiilor ecumenice şi s-a
solicitat promovarea dialogului şi împăcării ce trebuie să se afle în atenţia
tuturor Bisericilor. S-au dezbătut, de asemenea, probleme legate de cea de-a
X-a Adunare generală a CEB, care va avea loc la Praga, în septembrie 1992.
S-a cerut sprijin pentru convocarea unei conferinţe mixte a şefilor de
Biserici din Orientul Mijlociu şi din Europa, şi s-a accentuat că noua situaţie
europeană deschide posibilitatea şi necesitatea unei mai strânse cooperări
între CBE şi CCEE902.
Între 24-27 octombrie 1991 au avut loc în oraşul Durham, Anglia,
lucrările Prezidiului Conferinţei Bisericilor Europene. La aceste lucrări,
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al
Ardealului, membru în Prezidiul CBE. Pe ordinea de zi a lucrărilor s-au aflat
mai multe probleme, între care şi pregătirea celei de-a V-a întâlniri a CBE,
programată să aibă loc la Santiago de Compostela, Spania. S-au fixat
punctele de vedere ale Conferinţei cu privire la problema «Misiune şi
Evanghelizare în Europa de azi», insistându-se asupra combaterii
prozelitismului, a întrebuinţării de metode pastorale comune tuturor, ca şi
asupra renunţării de «cuceriri» de teritorii în Răsărit, care se întrevăd în
intenţiile Vaticanului. In acest context, mitropolitul Antonie a prezentat
modul cum se prezintă această problemă în România. S-a mai discutat
stadiul pregătirilor cele de-a X-a Adunări generale a CEB, care va avea loc
la Praga, între 1-11 septembrie 1992903.
Între 12-18 noiembrie 1991, la Santiago de Compostela, Spania, a avut
loc cea de-a V-a întâlnire europeană dintre Conferinţa Bisericilor Europene
şi Consiliul Conferinţelor Episcopilor din Europa. Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului, membru
al Prezidiului CBE. Tema întâlnirii a fost: «Evanghelizarea în Europa de
azi». S-au prezentat rapoarte din partea catolicilor, reprezentaţi de patru
cardinali şi alţi reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice din Europa,
precum şi de către reprezentanţi ai CBE. Mitropolitul Antonie a prezentat
problema raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Catolică
Orientală de rit bizantin (Greco-Catolică) din România, atrăgând atenţia
părţii catolice asupra fenomenelor de prozelitism şi de violenţe fizice şi
verbale, care contravin raportului de frăţietate şi dialogului dintre cele două
902
Ibidem, din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10.12, p. 218-219.â
903
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Lucrările Prezidiului Conferinţei Bisericilor
Europene, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 52.
398
Biserici. S-a apelat la principiile şi sugestiile stabilite la Ariccia, lângă

Roma, în 1991, convenite atât de partea catolică, cât şi de partea ortodoxă,
arătându-se că ortodocşii sunt de acord cu aceste principii şi aşteaptă
punerea lor în aplicare. În acest sens, Mitropolitul Antonie a avut şi discuţii
particulare atât cu episcopul catolic de rit bizantin George Guţiu de la Cluj,
cât şi cu prof. Liviu Pandrea de la Seminarul teologic unit din Cluj, insistând
în discuţii asupra aceloraşi principii şi sugestii, explicându-le că principiul
«restitutio in integrum» este respins nu numai de ortodocşi, ci şi de către
Roma, aşa cum se poate vedea în documentul de la Ariccia904.
Între 12-19 februarie 1992, la Geneva (Elveţia), s-a întrunit Prezidiul
şi Comitetul Consultativ al Conferinţei Bisericilor Europene. Biserica
Ortodoxă Română a fost reprezentată de mitropolitul Antonie al Ardealului
– copreşedinte al CBE. In cadrul lucrărilor au fost stabilite orientările de
bază pentru organizarea celei de X-a Adunări generale, care va avea loc la
Praga, între 1-10 septembrie 1992. Au fost, de asemenea, discutate şi
proiectele referitoare la Constituţia Conferinţei Bisericilor Europene905.
La reuniunea Grupului regional european CBE/CICARWS, de la
Geneva (Elveţia), între 1-8 mai 1992, din partea Bisericii Ortodoxe Române
a participat episcopul Nifon Ploieşteanul, vicar patriarhal. Întrunirea a
evaluat programele naţionale ale Italiei, Spaniei şi Portugaliei. Într-o şedinţă
de lucru dedicată noilor evoluţii ale situaţiei actuale din ţările sud-este
europene, s-a subliniat îngrijorarea generală faţă de situaţia economică şi
spirituală neliniştitoare cu care sunt confruntate aceste ţări. S-a evidenţiat,
de asemenea, că intensificarea disputei asupra uniaţiei a dus la o încordare a
relaţiilor dintre romano-catolici şi ortodocşi. Problemele au fost studiate pe
trei grupe de subiecte: Moduri de împărţire a resurselor; Programe diaconale
şi Proiectul «Protecţie şi reînnoire»906.
Între 1-11 septembrie 1992, la Praga, s-a desfăşurat cea de-a X-a
Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene, cu tema: «Dumnezeu
uneşte – o nouă creaţie în Hristos». La lucrări au participat 114 delegaţi,
reprezentând Bisericile Ortodoxe şi Protestante din întreaga Europă.
Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a fost alcătuită din mitropolitul
Antonie al Ardealului, episcopul Teofan Sinaitul, vicar patriarhal, preoţii
profesori Constantin Voicu şi Ilie Moldovan, monahia Maria Bălan de la
mănăstirea Agapia şi teologul Răzvan Novacovski. In cadrul Adunării s-a
adoptat noua Constituţie a CBE, noul Regulament de aplicare a Constituţiei
904
Ibidem, A V-a întâlnire ecumenică a CBE – CCEE, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 53.
905
Şedinţa Sfântului Sinod din 19-20 iunie 1992, BOR, an CX (1992), nr. 4-6, p. 190.
906
399
Ilie Rusu
şi noul Regulament al Adunării generale.. In noul Comitet Central a fost

ales şi episcopul Teofan Sinaitul. Adunarea a discutat şi asupra conflictului
armat din Iugoslavia, naţionalismului exclusivist şi problematicii ţărilor din
centrul şi estul Europei. Între delegaţii ortodocşi şi cei protestanţi au apărut
unele puncte de vedere divergente, ceea ce a determinat pe ortodocşi să
adopte o declaraţie în care se afirmă că problemele de credinţă nu pot fi puse
la vot907.
Mitropolitul Antonie al Ardealului şi pr. prof. Dumitru Abrudan de la
Facultatea de teologie din Sibiu, împreună cu episcopul Teofan Sinaitul,
vicar-patriarhal şi membru în Comitetul Central al Conferinţei Bisericilor
Europene, au participat la Conferinţa «Pace şi toleranţă», desfăşurată la
Constantinopol, între 7-9 februarie 1994. La sfârşitul conferinţei s-a dat
publicităţii o Declaraţie comună, numită «Declaraţia de la Bosfor», din care
reţinem: au fost condamnate crimele săvârşite în numele religiei ca fiind
„crime împotriva religiei” (de exemplu conflictele din Bosnia,
Armenia/Azerbaidjan, Georgia şi Tadjikistan); au fost condamnate, de
asemenea, interpretările false şi naţionalismul necontrolat, prin care se
distorsionează sensurile credinţei religioase; s-a reafirmat valoarea supremă
pe care pacea o reprezintă în toate cele trei mari religii monoteiste; s-au
dezaprobat actele brutale, inumane la care au fost supuşi locuitorii din fosta
Iugoslavie, după cum a fost condamnată folosirea forţei în statele din fosta
URSS908.
Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi episcopul Teofan
Sinaitul, vicar-patriarhal, au participat la întrunirea comună a Conferinţei
Bisericilor Europene şi Consiliul Conferinţelor Episcopilor (romano-
catolici) din Europa, de la Assisi (Italia), între 12-14 mai 1995, care a avut
ca scop analizarea relaţiilor dintre cele două organizaţii bisericeşti europene,
în contextul dispariţiei regimurilor totalitare din Estul Europei şi al
năzuinţelor către o Europă unită. În cadrul lucrărilor au fost abordate aspecte
privind războiul din fosta Iugoslavie, spiritul secularizat care câştigă tot mai
mult teren în Europa, necesitatea unei mărturii comune a Bisericilor din
Europa în faţa crizei spirituale a lumii contemporane909.
În zilele de 23-29 iunie 1997 s-au desfăşurat la Graz, în Austria,
lucrările celei de a doua Adunări ecumenice europene, care a avut ca temă:
907
Răzvan Novacovski, Participrea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la a X-a
Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene, BOR, an CX (1992), nr. 11-12,
p. 102-116.
908
Şedinţa Sfântului Sinod din 22-23 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 293.
909
Ibidem, din 13-14 februarie 1996, BOR, an CXIV (1996), nr. 1-6, p. 373-374.
400
Reconcilierea – dar al lui Dumnezeu şi izvor de viaţă nouă. Biserica

Ortodoxă Română a fost reprezentată de o importantă delegaţie, condusă de
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei. La lucrările Adunării au
participat peste 600 de delegaţi oficiali, care au reprezentat atât Bisericile
Ortodoxe şi Protestante, membre ale Conferinţei Bisericilor Europene, cât şi
Conferinţele Episcopale Catolice din Europa. Au mai participat încă
aproximativ zece mii de persoane reprezentând diverse organizaţii
bisericeşti ecumenice naţionale sau internaţionale, reprezentanţi ai mass-
media, vizitatori şi pelerini. Documentul final adoptat la încheierea
lucrărilor Adunării de la Graz a scos în evidenţă greutăţile prin care trece
ecumenismul în zilele noastre, îndeosebi datorită amplificării acţiunilor
prozelitiste de sorginte occidentală în ţările Europei răsăritene, dar şi din alte
cauze. Documentul final a mai pus în evidenţă sentimentul
coresponsabilităţii Bisericilor pentru viaţa şi unitatea Europei de azi şi de
mâine, subliniindu-se că reconcilierea este un dar al lui Dumnezeu şi o
lucrare greu de înfăptuit într-o lume marcată de păcat şi de tot felul de
dezbinări. De aici rezultă şi mai pregnant îndatorirea Bisericilor din Europa
de a sluji Evanghelia împăcării şi de a întări speranţa oamenilor de azi în
realizarea acestei înfăptuiri910.
În continuarea celei de-a II-a Adunări ecumenice europene, la Graz
(Austria), între 30 iunie-4 iulie 1997, s-a desfăşurat a XI-a Adunare generală
a Conferinţei Bisericilor Europene, la care a luat parte o delegaţie a Bisericii
Ortodoxe Române condusă de mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei.
Participanţii au reliefat în dezbateri dificultăţile şi obstacolele ce stau în faţa
reconcilierii, dar şi nădejdea lor că ceea ce părea cândva motive de
despărţire, ar putea să fie astăzi – în cazul în care este privit în lumina
lucrării reconciliatoare a lui Dumnezeu celui în Treime – un izvor de
îmbogăţire reciprocă, în ciuda unor elemente care întreţin lipsa de unitate
între Biserici şi oameni. La aceasta contribuie în mare măsură încurajarea
care vine din partea unui mare număr de tineri, care reprezintă speranţa de a
pura mai departe spiritul ecumenic şi de a realiza, prin efortul lor, o lume
mai dreaptă, mai puternică şi mai preocupată de păstrarea creaţiei. De
asemenea, participanţii la Adunare au scos în evidenţă responsabilitatea
comună în special faţă de cei care suferă de pe urma efectelor unei societăţi
care pune, în relaţiile umane, violenţa înaintea dialogului şi respectului
pentru celălalt şi în care grijile materiale condamnă un număr din ce în ce
mai mare de oameni, în special tineri şi femei, la marginalizare şi excludere.
910
Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la lucrările celei de a doua Adunări
ecumenice europene de la Graz – Austria, BOR, anul CXV (1997), nr. 1-6, p. 44-47.
401
Ilie Rusu
In acest context, s-a concluzionat, că într-o Europă măcinată de conflicte

între state şi societăţi, despărţită în bogaţi şi săraci, Bisericile Europei sunt
chemate să prezinte lumii slujirea reconcilierii, a solidarităţii şi a împreună
părtăşiei care le-a fost încredinţată pentru a apăra demnitatea fiecărui om şi
respectarea drepturilor lui911.
Întrunirea Comisiei europene pentru Biserică şi societate, desfăşurată
la Anvers (Belgia), între 13-16 septembrie 1997, cu tema: «Lărgirea Uniunii
Europene – Către un continent reconciliat cu el însuşi?», la care a participat,
din partea Bisericii Ortodoxe Române, episcopul Teofan Sinaitul, vicar-
patriarhal, a căutat să ofere Bisericilor ortodoxe şi protestante din Europa
posibilitatea de a-şi afirma punctele de vedere faţă de perspectiva lărgirii
Uniunii Europene spre estul Europei. Constatând că lărgirea Uniunii
Europene este o necesitate, participanţii au adoptat în acest sens o
«Declaraţie de principiu», care a fost înaintată forurilor conducătoare ale
UE912.
Între 20-23 martie 1999, la Barcelona (Spania) s-au desfăşurat
lucrările Prezidiului Conferinţei Bisericilor Europene. Biserica Ortodoxă
Română a fost reprezentată de mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei,
membru al Prezidiului. În cadrul lucrărilor au fost prezentate raportul de
activitate ale secretarului general şi rapoartele de activitate ale comisiilor
CEB. Prezidiul a mai discutat despre poziţia pe care trebuie să o aibă CEB
faţă de situaţia din Kosovo (a fost dat publicităţii şi un apel la reconciliere),
despre extinderea NATO în Europa şi despre viitoarele alegeri pentru
Parlamentul Europei, Bisericile fiind chemate să lucreze pentru pace şi
pentru promovarea demnităţii umane. In cadrul întrunirii Prezidiului,
mitropolitul Daniel a ţinut două meditaţii spirituale: Importanţa pocăinţei şi
iertării păcatelor în viaţa creştină şi Importanţa reconcilierii ca dar al lui
Hristos şi datorie a creştinilor în lume913.
În perioada 17-22 aprilie 2001, la Strasbourg (Franţa), a avut loc
Întâlnirea Ecumenică Europeană (European Ecumenical Encounter – EEE),
iniţiată de Conferinţa Bisericilor Europene, din care face parte şi Biserica
Ortodoxă Română, în colaborare cu Consiliul Conferinţelor Episcopilor
Europeni, for reprezentativ al Bisericii Romano-Catolice, unde a fost
semnată Charta Oecumenica de către liderii celor două foruri ecumenice.
„Charta Oecumenica – Linii directoare pentru creşterea cooperării
dintre Bisericile din Europa” are ca scop misiunea comună în Europa în
911
Şedinţa Sfântului Sinod din 1 octombrie 1997, BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 341-342.
912
913
Ibidem, din 16-17 iunie 1999, BOR, an CXVII (1999), nr- 1-6, p. 410-411.
402
Duhul Evangheliei lui Hristos şi promovarea împăcării între creştini.

Această întâlnire, care a reprezentat un nou pas în dialogul ecumenic dintre
Biserici, a avut ca temă cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Iată Eu sunt
cu voi până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Programul întâlnirii s-a
dorit de la început a fi sub semnul dialogului, singura cale viabilă a
înţelegerii dintre Biserici şi a schimbului reciproc de experienţă.
Participanţii la întâlnire de la Strasbourg au fost membri ai Comitetului
Central al CBE (delegaţi ai Bisericilor europene), preşedinţii Conferinţelor
Episcopilor Europeni, deci Adunarea generală a CCEE, un număr de şefi de
Biserici, responsabili ai organizaţiilor, asociaţiilor şi mişcărilor creştine
europene, câţiva oaspeţi oficiali, între care şi un reprezentant din partea
Consiliului Europei, precum şi membri ai comitetelor şi organizaţiilor
ecumenice locale. Biserica Ortodoxă Română fost reprezentată de
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, care a ţinut o conferinţă
teologică cu tema: „Iisus Hristos – chipul Dumnezeului celui nevăzut revelat
în Duhul Sfânt”. La încheierea întâlnirii s-a semnat Charta Oecumenica,
recomandată ca text de bază pentru cooperare viitoare între Bisericile
europene spre împăcare şi realizarea unităţii.
Charta Oecumenica are trei capitole, fiecare cu unul sau mai multe
subcapitole, axate pe cele mai importante probleme ale cooperării între
Bisericile europene. Important este faptul că, în cadrul fiecărui subcapitol,
există un număr de îndatoriri pe care fiecare Biserică trebuie să le
îndeplinească. Aşadar, documentul nu rămâne doar la nivelul mărturisirii, ci
trasează şi acţiunile viitoare. Documentul nu este unul de ordin dogmatic
sau canonic, ci reprezintă un îndemn la cooperare adresat Bisericilor
Europei. Un loc aparte îl ocupă dialogul întreprins cu necreştinii şi în special
cu evreii şi musulmanii, minorităţi religioase şi naţionale destul de puternice
în Europa. Documentul Charta Oecumenica a fost dat publicităţii şi trimis
Bisericilor Europei (Romano-Catolice, Ortodoxe şi Protestante) pentru
adnotare şi aplicare în practică, încurajând Bisericile la dialog frăţesc şi
cooperare practică într-o Europă aflată în proces de secularizare şi
globalizare, în care credibilitatea Bisericilor depinde şi de modul lor de a
mărturisi împreună credinţa în Iisus Hristos şi de a se face auzite de către
Instituţiile europene a căror orientare filosofică se bazează adesea mai mult
pe umanismul secularizat decât pe umanismul religios914.
La invitaţia Patriarhiei Române, între 30 ianuarie-2 februarie 2003, s-
a întrunit la Bucureşti Comitetul mixt al Conferinţei Bisericilor Europene
914
Vasile Adrian Carabă, Întâlnirea ecumenică europeană de la Strasbourg (17-22 aprilie
2001), Adoptarea Chartei Oecumenice, BOR, an CXIX (2001), nr. 1-6, p. 140-153.
403
Ilie Rusu
(CBE) şi Consiliului Conferinţelor Episcopale din Europa (CCEE). Membrii

comitetului mixt s-au întâlnit cu patriarhul Teoctist şi au slujit alături de
diferite comunităţi creştine din Bucureşti. In discursul inaugural, patriarhul
Teoctist a vorbit despre prietenia sa ecumenică cu Papa Ioan Paul al II-lea şi
a mulţumit CBE şi Bisericilor sale membre pentru sprijinul acordat
poporului român confruntat cu problemele schimbărilor economice şi
sociale din România ultimului deceniu. Pe parcursul lucrărilor, membrii
Comitetului mixt s-au arătat îngrijoraţi de perspectiva conflictului armat cu
Irakul, reafirmându-şi angajamentul luat prin Charta Oecumenica de a milita
pentru apărarea bunului cel mai de preţ al lumii, care este pacea. Comitetul
mixt s-a adresat liderilor mondiali rugându-i să acţioneze conform legilor
internaţionale, normelor morale şi prin mijloacele non-violente aflate la
dispoziţie, pentru a rezolva impasul şi a asigura dreptatea şi pacea915.
Între 25 iunie-2 iulie 2003, la Trondheim (Norvegia), s-a întrunit cea
de-a XII-a Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene, la care
Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată de o delegaţie condusă de
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei. Tema principală a fost: „Iisus
Hristos vindecă şi conciliază – Mărturia noastră în Europa”. Lucrările s-au
desfăşurat în plen şi pe secţiuni, sub forma unor mese rotunde. S-a discutat
despre problema reconcilierii, fenomenul migraţiei şi al refugiaţilor,
structurile educaţionale în Europa, despre Biserici ca şi comunităţi ale
vindecării etc. În încheiere, Adunarea a adoptat o scrisoare către Bisericile
Europei, care rezumă principalele momente ale lucrărilor, şi un apel către
Parlamentul European de a recunoaşte în Constituţia Europeană, rădăcinile
creştine ale civilizaţiei europene şi importanţa valorilor creştine916.
Între 29 ianuarie-1 februarie 2004 a avut loc la Opole (Polonia),
întrunirea Comitetului mixt al Conferinţei Bisericilor Europene (CBE) şi
Consiliului Conferinţelor Episcopale Europene (CCEE). Comitetul este
format din 7 membri romano-catolici, majoritatea cardinali şi episcopi,
reprezentând CCEE, şi 7 membri, reprezentând CBE (3 ortodocşi, 2
luterani, 1 anglican şi 1 reformat). Membri ortodocşi sunt: arhiepiscopul
Anastasios al Albaniei, mitropolitul Ghenadios de Sassima (Patriarhia
Ecumenică) şi mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei (Patriarhia
Română). Pe agenda întrunirii s-au aflat temele: Situaţia relaţiilor dintre
Bisericile Europei azi; importanţa documentului Charta Oecumenica din
2001 pentru cooperarea dintre Bisericile Europei azi; pregătirea celei de-a
III-a Adunări creştine europene în 2007; problema familiilor mixte din punct
915
Şedinţa Sfântului Sinod din 4-5 martie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 1-6, p. 680-681.
916
Ibidem, din 12 noiembrie 2003, BOR, an CXXI (2003), nr. 7-12, p.645-646.
404
de vedere confesional (în care soţul, soţia şi copiii aparţin unor Biserici
diferite), precum şi relaţiile Bisericilor din Europa cu Islamul, din ce în ce
mai prezent în Europa. Lucrările Comitetului au scos în evidenţă nevoia
crescândă de informare reciprocă între Bisericile Europei şi a unei mai
strânse colaborări pentru aprofundarea vieţii spirituale, astfel ca unitatea
Europei să nu fie doar una juridică şi economică. De asemenea, activitatea
spirituală a Bisericilor trebuie să fie însoţită de acţiuni concrete de
solidaritate şi ajutorare frăţească faţă de persoane şi comunităţi care se află
în suferinţă sau în sărăcie917.
Sfântul Sinod, în şedinţa din 23 februarie 2000, luând act de
necesitatea reprezentării permanente a Bisericii Ortodoxe Române pe lângă
instituţiile europene, a aprobat, în principiu, înfiinţarea unei reprezentanţe a
Bisericii Ortodoxe Române pe lângă structurile europene, urmând ca, în
funcţie de posibilităţi, să fie acreditat un reprezentant direct şi permanent al
său pe lângă Uniunea Europeană şi Consiliul Europei (Strasbourg). Acest
delegat va coopera cu reprezentanţii celorlalte Biserici Ortodoxe şi cu cei ai
altor Biserici creştine pe lângă instituţiile europene şi va propune o
modalitate concretă de colaborare918.
În această perspectivă, Sfântul Sinod a hotărât ca mitropolitul Iosif al
Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale să
întreprindă demersurile necesare privind organizarea unei Reprezentanţe a
Patriarhiei Române la Bruxelles. In realizarea acestui proiect, în
conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod şi cu sprijinul financiar al Statului
român, a fost achiziţionat la Bruxelles, la 10 octombrie 2006, un complex de
clădiri, format dintr-o biserică şi anexele ei, construit în secolul al XIX-lea,
pe o suprafaţă totală de 2.738 m2 919.
În urma consultării cu specialişti în domeniu, s-a ajuns la concluzia că
după finalizarea lucrărilor de renovare şi amenajare, acest ansamblu poate să
găzduiască o biserică, biroul de reprezentare a Patriarhiei Române pe lângă
instituţiile Uniunii Europene, centrul de cateheză pentru copii şi adulţi,
şcoală românească şi bibliotecă, precum şi ca reşedinţă a reprezentantului
Bisericii Ortodoxe Române pe lângă instituţiile europene, atunci când se va
afla la Bruxelles.
Totodată, patriarhul Teoctist, printr-o scrisoare adresată Guvernului
României, a cerut sprijin de la bugetul de stat pentru finanţarea
Reprezentanţei Bisericii noastre, cu o sumă necesară bunei sale funcţionări.
917
918
Ibidem, din 23 februarie 2000, BOR, an XCVIII (2000), nr. 1-3, p. 424.
919
Ibidem, din 4 noiembrie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 284.
405
Ilie Rusu
Prin organizarea unui astfel de centru, Biserica Ortodoxă Română va putea

să pună în valoare în inima Europei resursele sale spirituale, teologice şi
culturale, într-un mod demn de o ţară membră a Uniunii Europene. De
menţionat că, pe lângă Patriarhia Constantinopolului, atât Biserica Greciei,
cât şi Patriarhia Moscovei au deja asemenea reprezentanţe pe lângă
instituţiile europene, iar alte Biserici Ortodoxe, precum cea a Ciprului, se
află în fază avansată de constituire a unei astfel de reprezentanţe920. Astfel,
în imobilul achiziţionat la Bruxelles, la data de 10 noiembrie 2006 (care
cuprinde biserica cu hramul „Sfântul Nicolae” şi spaţii anexe), au fost
amenajate birourile Reprezentanţei Bisericii Ortodoxe Române pe lângă
instituţiile europene.
5. 13. Participarea unor ierarhi şi teologi români

la întruniri ecumenice peste hotare
Academia teologică din Sofia (Bulgaria) a găzduit, între 24-28

noiembrie 1986, un simpozion bisericesc internaţional dedicat împlinirii a
1.100 de ani de la venirea în Bulgaria a ucenicilor Sfinţilor Chiril şi
Metodiu, unul dintre aceşti ucenici fiind Sfântul Clement de Ohrida,
patronul aşezământului teologic din capitala Bulgariei. La simpozion au
participat circa 100 de persoane, din care 40 de peste hotare, din 17 ţări. La
invitaţia Bisericii Ortodoxe Bulgare şi cu binecuvântarea patriarhului
Teoctist, la acest simpozion a participat şi o delegaţie din România, formată
din episcopul Epifanie al Buzăului şi profesorii Constantin Voicu şi Aurel
Jiji de la Institutul Teologic din Sibiu. Lucrările simpozionului s-a
desfăşurat pe trei secţii: 1. Probleme teoretice teologice, în cadrul căreia
diac. prof. Constantin Voicu a susţinut referatul: „Autori patristici în spaţiul
carpato-danubiano-pontic până în secolul al IX-lea”; 2. Istorie bisericească,
unde diac. prof. Aurel Juvi a prezentat referatul „Creştinismul pe teritoriul
României până în secolul al IX-lea” şi 3. Moştenirea culturală921.
Între 14-16 februarie 1987, la Moscova, s-a desfăşurat Forumul
internaţional: „Pentru o lume denuclearizată, pentru supravieţuirea
omenirii”, la care au participat reprezentanţi din toate continentele şi din
diferite sfere de activitate şi profesii: oameni ştiinţă, de cultură şi artă,
militari, politologi, ecologişti, reprezentanţi ai religiilor. Lucrările s-au
desfăşurat în opt secţii, pe domenii de activitate, între care şi o secţie
920
Ibidem din 13 februarie 2007, BOR, an CXXV (2007), nr. 1-6, p. 111-113.
921
Diac. prof. Aurel Jivi, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la
simpozionul internaţional de la Sofia, BOR, CV (1987), nr. 1-2, p. 43-44.
406
religioasă. Din partea Bisericii noastre, la acest forum a participat

mitropolitul Antonie al Ardealului, care a luat cuvântul în secţia religioasă,
arătând că Biserica Ortodoxă Română sprijină eforturile în vederea realizării
unei păci trainice în lume, bazate pe dezarmare şi, în special, pe dezarmarea
nucleară922.
La Istanbul, între 10-18 octombrie 1987, a avut loc simpozionul
istorico-teologic dedicat aniversării a 1.200 de ani de la Sinodul al VII-lea
ecumenic de la Niceea (787-1987), organizat de Societatea internaţională de
cercetare a sinoadelor, cu sediul la Augsburg (Germania), Patriarhia de
Constantinopol şi Vaticanul. Au participat în special profesori de istorie
bisericească, bizantinologie şi patrologie din Germania, Italia, Franţa,
Anglia, Belgia, Grecia, Spania, Polonia, Iugoslavia, URSS şi SUA.
Delegaţia română a fost formată din mitropolitul Antonie al Ardealului,
episcopul Vasile Târgovişteanul, vicar patriarhal, diac. prof. Constantin
Voicu şi prof. Emilian Popescu., care au prezentat şi comunicări în cadrul
simpozionului923.
Între 11-15 aprilie 1988 a avut loc la Oxford (Anglia), conferinţa
intitulată: „Global forum of spiritual and parlamentary leaders on human
survival (Forumul mondial al conducătorilor spirituali şi al parlamentarilor
asupra supravieţuirii omenirii). Forum-ul îşi are sediul ca instituţie în New-
York şi nu şi-a declarat nici o afiliere religioasă sau guvernamentală. Din
România au participat mitropolitul Antonie al Ardealului şi şef rabinul
cultului mozaic, Moses Rosen. Numărul participanţilor a trecut de 250,
împărţiţi în două părţi egale: parlamentari şi conducători religioşi. A
participat, de asemenea, reprezentanţi ai presei şi televiziunii din mai multe
ţări, precum şi un mic număr de oameni de ştiinţă, ale căror intervenţii au
stârnit un mare interes. Toţi vorbitorii au afirmat, într-o singură voce,
dorinţa lor de pace şi hotărârea de a face totul pentru menţinerea ei924.
Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a participat, între 20-23
iunie 1990, la a 30-a aniversare a Institutului ecumenic catolic din cadrul
Universităţii din Münster, R.F Germania, unde a prezentat poziţia Bisericii
Ortodoxe Române referitoare la relaţiile ecumenice dintre Biserici, evitarea
prozelitismului şi, totodată, poziţia Bisericii noastre cu privire la uniatism.
922
Antonie, mitropolitul Ardealului, Forum-ul internaţional «Pentru o lume
denuclearizată, pentru supravieţuirea omenirii», BOR, an CV (1987), nr- 1-2, p. 78-81.
923
Prof. Emilian Popescu, Simpozionul internaţional de la Istanbul cu tema: «Aniversarea a
1.200 de ani de la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea», BOR, an CV (1987), nr. 9-10, p. 160-161.
924
Antonie, mitropolitul Ardealului, Forum mondial al conducătorilor religioşi şi al
parlamentarilor pentru supravieţuirea omenirii, BOR, anCVI (1988), nr. 3-4, p. 45-52.
407
Ilie Rusu
Prezenţa la Münster a reprezentantului Bisericii noastre a fost salutată cu

bucurie în presa locală şi a contribuit la promovarea relaţiilor ecumenice
dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică din RF
Germania925. De asemenea, mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a
participat la colocviul anual al Societăţii elveţiene de teologie, desfăşurat la
Berna, Elveţia, între 16-17 noiembrie 1990, în cadrul căruia a făcut o
prezentare a Bisericii Ortodoxe Române înainte şi după revoluţie926.
Episcopul Serafim Făgărăşanul, vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a
participat la Masa rotundă cu tema «De la tăcere la cuvânt», ţinută la Praga
(Cehoslovacia), la 19 ianuarie 1991; la manifestarea ecumenică «Săptămâna
pentru unitatea creştină», la Saint Germain en Loxe (Franţa), în 24 ianuarie
1991 şi la sesiunea Syndesmos, de la Pris (Franţa) în 3 februarie 1991927.
La Conferinţa capelanilor militari din Europa şi America de Nord, de
la Luebbeck (Germania), din 3-7 februarie 1991, Biserica Ortodoxă Română
a fost reprezentată de pr. Aurel Jivi, profesor la Institutul teologic
Universitar din Sibiu. Tema conferinţei a fost: Preoţia în armată în vremuri
de tranziţie. Reprezentantul român a vorbit despre aspectele ecumenice ale
slujirii bisericeşti în armată928.
Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei şi patru studenţi teologi
au participat la al VI-lea Festival internaţional al tineretului ortodox, ţinut la
Makri (Grecia), între 26 august-1 septembrie 1991. La acest festival au
participat peste 150 de tineri ortodocşi din 24 de ţări. Tema festivalului a
fost: «Pentru viaţa lumii». IPS Mitropolit Daniel a conferenţiat asupra
temei: «Schimbările Ortodoxiei într-o lume în schimbare», punând accentul
pe implicaţiile Bisericii în transformările recente din Europa de Est929.
La Consultaţia Alianţei biblice universale din ţările francofone, de la
Lausanne (Elveţia), între 9-14 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română a fost
reprezentată de episcopul Teofan Sinaitul, vicar patriarhal. Scopul aceste
întruniri internaţionale a fost, pe de o parte, de a analiza modul în care
Societăţile biblice naţionale din lumea francofonă îşi duc la îndeplinire
misiunea traducerii, tipăririi şi difuzării Sfintei Scripturi în ţările respective,
iar pe de altă parte, de a analiza perspectivele de viitor în acest domeniu930.
925
Şedinţa Sfântului Sinod din 24-25 iulie 1990, BOR, an CVIII (1990), nr. 11-12, p. 183.
926
927
Ibidem, din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 219.
928
Ibidem din 9-10 mai 1991, BOR, an CIX (1991), nr. 10-12, p. 219.
929
930
408
Institutul ecumenic din cadrul Institutului teologic romano-catolic din

Paris (Franţa) a organizat, între 28-29 martie 1992, o sesiune liturgică, din
partea Bisericii Ortodoxe Române participând arhiereul Irineu Slătineanul,
vicar al Episcopiei Râmnicului, care a prezentat o expunere cu tema:
«Sfânta Liturghie – prezentare a Împărăţiei lui Dumnezeu»931.
Între 13-14 martie 1992 a avut loc la Strasbourg (Franţa) un colocviu
internaţional cu tema: «Părinţii Bisericii la izvoarele Europei». Biserica
noastră a fost reprezentată de prof. Emilian Popescu de la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, care a participat şi la lucrările biroului Comisiei
internaţionale de istorie comparată, ţinute la Ecole de Chartre- Sorbona932.
O delegaţie din România formată din pr. Stanciu Ştefan şi locotenent-
colonel Ionescu Marian din cadrul Ministerului Apărării Naţionale a
participat la lucrările celei de-a III-a Conferinţe internaţionale a capelanilor
militari din Europa şi America de Nord, care s-a desfăşurat la Roma, între 3-
7 februarie 1992. Tema conferinţei a fost: «Rolul religios, social şi moral al
capelanului militar». La întâlnirea capelanilor din închisorile şi spitalele
britanice, ţinută la Liverpool (Anglia), între 5-19 mai 1992, din partea
Bisericii noastre au participat arhimandritul Teofil Panait şi pr. Michael
Tiţa. La Conferinţa europeană a capelanilor de închisori, ţinută la Strasbourg
(Franţa), între 4-7 mai 1992, din partea Bisericii ortodoxe Române a
participat ierom. Dumitru Irimia. Tema Conferinţei a fost: «Drepturile
omului în închisorile din Europa»933.
Mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei a participat la cel de-al
VIII-lea congres al Fraternităţii ortodoxe din Europa occidentală, desfăşurat
la Blankenberge (Belgia), între 31 octombrie-1 noiembrie 1993, şi la
conferinţa organizată de asociaţiile umanitare «Pain et Partag» şi
«Equilibre», desfăşurat la Marsilia (Franţa), în 6 noiembrie 1993934.
Între 1-4 februarie 1994, la Ierusalim (Israel) a avut loc Conferinţa
internaţională iudeo-creştină pentru conducere religioasă într-o societate
secularizată, la care a participat mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române. Cu prilejul şederii
în Israel, mitropolitul Daniel a făcut o vizită patriarhului Diodor al
Ierusalimului, căruia i-a înmânat o scrisoare în care patriarhul Teoctist şi
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a solicitat Patriarhiei
931
932
933
934
409
Ilie Rusu
Ierusalimului aducerea în România a moaştelor Sfântului Ioan-Iacob de la

mănăstirea Neamţ935.
Conferinţa „Pace şi toleranţă în Balcani”, organizată la Budapesta
(Ungaria), între 27-28 iunie 2000, de către Congresul Mondial Evreiesc,
Congresul European Evreiesc şi Conferinţa rabinilor europeni, la care a
participat din partea Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea
patriarhului Teoctist, episcopul Sofronie al Episcopiei Ortodoxe Române
din Ungaria, care a insistat asupra frăţietăţii dintre oameni, ca urmaşi ai
aceluiaşi Adam şi asupra co-responsabilităţii lor în apărarea vieţii şi
împotriva oricărei forme de violenţă. Fiind de acord în privinţa suferinţei
popoarelor balcanice în urma războiului, participanţii au recunoscut
diferenţele naţionale şi religioase şi au lansat un apel la pace, înţelegere şi
toleranţă936.
Sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a mai multor
organizaţii şi organisme religioase, între care Fundaţia Apelul pentru
Conştiinţă, condusă de rabinul Arthur Schneier, s-a desfăşurat la New York
(SUA), între 28-31 august 2000, întâlnirea mondială la vârf pentru pace a
liderilor religioşi şi spirituali. Invitat de rabinul Arthur Schneier,
preşedintele Fundaţiei Apelul pentru Conştiinţă, să ia parte la sesiunea
specială din ziua de 30 august, cu tema: Transformarea conflictului:
Balcani”, patriarhul Teoctist a delegat la această întâlnire pe episcopul
Sofronie al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria. La întâlnirea de la
New York au participat numeroşi lideri religioşi ai lumii, creştinismul fiind
reprezentat de delegaţi din toate ramurile importante ale acestuia. După
sesiunea plenară din 30 august, cu tema: „De la dialog la acţiune”, a avut loc
sesiunea dedicată conflictului din Balcani, în cadrul căreia au rostit
alocuţiuni mai mulţi participanţi, între care şi episcopul Sofronie,
reprezentantul patriarhului Teoctist. După discuţii, s-a elaborat o declaraţie
comună privind dreptul la libertate şi la dezvoltare economică pentru fiecare
om trăitor în zona Balcanilor937.
La iniţiativa grupului Oikumene Europe din cadrul Consiliului
Europei, în parteneriat cu Facultăţile de teologie catolică şi protestantă din
Strasbourg, în ziua de 26 iunie 2001, mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei a prezentat la Consiliul Europei şi la Universitatea „Marc Bloch”,
935
Ibidem, din 22-23 martie 1994, BOR, an CXII (1994), nr. 1-6, p. 292.
936
Ibidem, din 12-13 septembrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 467.
937
Ibidem, din 12-13 septembrie 2000, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 470.
410
conferinţa: „Drepturile omului între ideal şi realitate. Un punct de vedere

ortodox”.
Expunerea a fost urmată de discuţii. Mitropolitul Daniel a evidenţiat
faptul că reflecţia ortodoxă asupra drepturilor omului astăzi nu este
generalizată şi nici foarte elaborată, dar Biserica Ortodoxă încearcă să dea
răspunsuri social-pastorale la problemele urgente legate de drepturile
omului. În acelaşi timp, motivaţia sau argumentarea umanistă actuală,
politică şi juridică, legată de drepturile omului are nevoie de un suflu nou,
de o motivaţie spirituală mai profundă. Umanismul secularizat, care stă la
baza concepţiei contemporane a drepturilor omului, nu este satisfăcător din
punct de vedere ortodox. De aceea, este necesară din partea Bisericii o
abordare teologică şi spirituală a drepturilor omului, bazată pe teologia
chipului lui Dumnezeu în om şi pe iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de
persoana umană, aşa cum s-a arăt ea în Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. În
general, Bisericile Europei sunt în favoarea drepturilor omului, dar influenţa
lor asupra instituţiilor europene actuale este insuficientă, în contextul
secularizării, pe de o parte, şi al pluralismului religios, pe de altă parte.
Totuşi, întrucât deciziile şi orientările instituţiilor europene actuale privesc
prezentul şi viitorul Europei, Bisericile Europei se simt responsabile faţă de
misiunea lor de a promova şi apăra demnitatea umană şi drepturile omului
în conformitate cu apelul Evangheliei lui Hristos. Această perspectivă a fost
clar exprimată la Strasbourg, în documentul Charta Oecumenica, prezentată
solemn la 22 aprilie 2001, de către reprezentanţii oficiali ai Bisericilor
Europei938.
Între 11-15 septembrie 2002, din iniţiativa şi sub patronajul Patriarhiei
Ecumenice din Constantinopol, la Centrul ortodox de la Chambéssy,
Geneva (Elveţia), a avut loc congresul cu tema: „Biserică şi Bioetică.
Cuvântul ştiinţei şi cuvântul religiei”, care a reunit participanţi din Grecia,
România, Rusia, Serbia, Franţa, Elveţia, Belgia, Germania, Italia şi SUA.
Din România a participat mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei, care
a susţinut expunerea cu tema: „Coruptibil şi incoruptibil în viaţa umană”, în
sensul de muritor şi nemuritor, pentru a sublinia transcendenţa sau
spiritualitatea persoanei umane, care nu poate fi redusă la biologicul
coruptibil sau stricăcios. Lucrările congresului au scos în evidenţă unele
aspecte importante ale problematicii bioeticii actuale în dialogul ei cu
938
Ibidem, din 5 iulie 2001, BOR, an CXIX (2001), nr. 7-12, p. 536-537.
411
Ilie Rusu
religia. S-a mai subliniat că Biserica, în dialogul ei cu ştiinţa, trebuie să

apere darul sfânt al vieţii şi demnitatea persoanei umane în comuniune de
viaţă cu Dumnezeu şi cu semenii939.
Mitropolitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru
Germania, Europa Centrală şi de Nord, împreună cu arhiereul- vicar al
Episcopiei Huşilor, Corneliu Bârlădeanul, au participat la întrunirea
ecumenică cu tema. „Împreună pentru Europa”, ţinută la Stuttgart, între 7-9
mai 2004. Evenimentul a marcat, între altele, şi primirea a 10 noi state ca
membre în Uniunea Europeană, data fiind aleasă şi în legătură cu
aniversarea Zilei Europei (9 mai). La întrunire au fost prezenţi un număr de
10.000 participanţi, reprezentând 175 de Biserici din Europa. În cadrul
dezbaterilor, participanţii şi-au exprimat temerea pentru eşecul de a se
menţiona cu claritate rădăcinile creştine ale Europei în Constituţia
Europeană, act normativ pentru structura şi configuraţia bătrânului
continent, marcat de mutaţii şi schimbări tot mai evidente, datorate
migraţiei, secularizării şi înstrăinării omului de Dumnezeu. Întrunirea a
transmis un mesaj tuturor politicienilor şi tuturor locuitorilor Europei,
arătând că omenirea are nevoie de Hristos, Care este izvorul vieţii. S-a
remarcat şi temerea unui viitor nesigur în ceea ce priveşte gestionarea
crizelor prin care trece omenirea, de la cele cu implicaţii ecologice până la
cele de natură religioasă940.
939
940
412
Capitolul 6.
Aspecte ale activităţii Bisericii Ortodoxe
Române reflectate în opera scrisă a
patriarhului Teoctist,
cu referire specială la colecţia
Pe treptele slujirii creştine
volum
P redicile şi cuvântările patriarhului Teoctist, reunite în colecţia
intitulată simbolic Pe treptele slujirii creştine, din care primul
este denumit Slujind altarul străbun
941
, reflectă aspectele cele mai de seamă din activitatea Bisericii Ortodoxe
Române închinată celor mai diverse preocupări de ordin pastoral-misionar,
cultural-editorial, social-caritativ, de unitate panortodoxă şi de dialog
ecumenic cu celelalte Biserici, dar şi o largă cuprindere a problemelor
vieţii, o îmbrăţişare totală a omului şi a valorilor lui din lumea
contemporană.
Pe bună dreptate spunea acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pe
treptele slujirii creştine dovedeşte interesul P. F. Patriarh Teoctist pentru
problematica morală şi spirituală aşa de complexă şi de diferită a lumii
contemporane. Familia şi pericolul disoluţiei ei, tineretul, copiii, cei din
familie şi cei fără familie, şcoala şi educaţia religioasă, dialogul între
confesiuni, ecumenismul, personalităţi şi momente importante din istoria
941
Colecţia cuprinde 18 volume apărute în ediţie nouă, începând din anul 1992, în Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, însumând peste 7000 de pagini, cu aproximativ
1500 titluri. Toate cele 18 volume ale colecţiei depăşesc fiecare 500 de pagini. Se regăsesc
în aceste volume cuvântări ale patriarhului Teoctist rostite sub formă de predici, omilii,
cateheze şi meditaţii, cu prilejul slujirii Sf. Liturghii în catedrala patriarhală sau în alte
biserici din Bucureşti şi din eparhie sau din ţară, ori din diaspora ortodoxă, la hirotoniri de
ierarhi şi preoţi, la sfinţiri de noi locaşuri de cult, pomeniri ale unor personalităţi bisericeşti,
la hramuri de biserici şi mănăstiri, pastorale chiriarhale trimise la marile sărbători ale
Crăciunului şi Paştelui preoţilor şi credincioşilor, cuvântări ocazionale şi interviuri realizate
la diverse evenimente din viaţa Bisericii şi a ţării, întâlniri cu ierarhi şi conducători de
Biserici creştine, în ţară sau în străinătate, cu şefi de state şi guverne, la aniversarea unor
evenimente şi personalităţi de seamă din istoria şi cultura poporului român, la evenimente
legate de învăţământul teologic şi de educaţia tineretului, în general, şi la alte momente în
care Biserica a fost prezentă şi şi-a exprimat punctul de vedere.
413
Ilie Rusu
Bisericii şi neamului românesc şi atâtea alte chestiuni tot atât de importante

şi de delicate îşi găsesc locul în preocupările curente ale Patriarhului nostru.
Şi mai cu seamă relaţiile cu Bisericile Ortodoxe surori, cu Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol, îi prilejuiesc întâlniri şi vizite reciproce
fie la noi în ţară, fie în străinătate, întâlniri rodnice pentru întărirea
prestigiului Bisericii în această lume amarnic secularizată”942.
Ele sunt scrieri de importanţă excepţională, care, cu vremea, au căpătat
valoare istorică, „sunt file de cronică, un letopiseţ al Bisericii Ortodoxe
Române în care cititorul urmăreşte, ca pe o peliculă, desfăşurarea
evenimentelor majore din viaţa Bisericii şi mai ales din activitatea
întâistătătorului ei, patriarhul Teoctist. Valorarea documentară a acestor
scrieri rezidă în faptul că în ele găsim date şi informaţii privitoare la
desfăşurarea evenimentelor amintite şi ecoul lor în epocă, legătura cu
societatea şi instituţiile sale, influenţa lor asupra diverselor categorii de
oameni. Dar ele au mai ales o valoare teologică şi doctrinară, fiindcă reflectă
învăţătura Bisericii. Mai ales ultimele volume ale colecţiei au darul de a ne
convinge că toate „încercările” prin care a trecut Biserica noastră în timpul
stăpânirii comuniste nu numai că n-au slăbit-o, ci i-au dat tăria credinţei să
se mobilizeze în apărarea învăţăturii creştine şi să revină la starea de
normalitate după prăbuşirea regimului totalitarist”943.
Teolog cu aleasă pregătire în domeniu, cunoscător desăvârşit al
tezaurului de credinţă al Bisericii Ortodoxe, spirit critic, mereu dornic de
cunoaştere, la curent cu noutatea şi scrisul teologic, patriarhul Teoctist îşi
fundamentează vorbirea şi scrisul pe Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, din
care citează cu mare uşurinţă. Afirmaţiile şi argumentările sale au caracter
axiomatic, fiindcă ele sunt mereu formulate în concordanţă cu învăţătura
Bisericii.
În ce priveşte frumuseţea literară a scrisului patriarhului Teoctist,
aceasta este de netăgăduit. Orator desăvârşit şi scriitor experimentat, cu
uşurinţă şi cursivitate în exprimare, cu o putere uluitoare de a surprinde
mereu esenţialul problemelor, cu metodă de argumentare intuitivă şi din
surse bine cunoscute, cu informaţii din toate domeniile: teologie, istorie,
literatură, filosofie, autorul celor 18 volume de carte teologică rămâne o
942
Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Prefaţă la „Pe treptele slujirii creştine”, vol. XV, Ed.
943
Acad. Virgil Cândea, Prefaţă la „Pe treptele slujirii creştine”, vol. XIV, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2004, p. 11.
414
personalitate de excepţie, care mânuieşte şi verbul şi condeiul cu mare

uşurinţă944.
Iată cum defineşte pr. prof dr. Nicolae Necula scrisul patriarhului
Teoctist: „Cuvântul său curge firesc, precum apele unui râu, fără să se
forţeze în a căuta exprimările încâlcite sau sofisticate, ci urmărind dulceaţa
şi naturaleţea graiului românesc autentic, impregnat de limba cărţilor de
cult, a cazaniilor, a operelor de spiritualitate ortodoxă. Stilul cuvântărilor
Prea Fericirii Sale este unic, cu uluitoare frumuseţi de limbă, în care
cuvintele vechi, româneşti, răsar la tot pasul, ca nişte perle, în care figurile
de stil, comparaţiile, epitetele, diminutivele şi metaforele abundă. Este o
fericită exprimare a limbii literare româneşti, în graiul cu iz arhaic, al
limbajului bisericesc al sfintelor liturghii şi înmiresmat cu duhul vechilor
cazanii şi cronici, limpede ca izvorul cristalin al apelor de munte, dar din
care nici neologismele nu sunt evitate, însă potrivit, cuminte şi nuanţat
folosite. Pe lângă bogăţia şi varietatea temelor înfăţişate, limba literară îl
recomandă pe autorul celor 18 volume ca pe unul dintre cei mai mari şi
talentaţi stilişti. Opera sa scrisă a constituit unul din temeiurile fundamentale
pentru a fi încununat cu supremul titlu de membru de onoare al Academiei
Române”945.
În cele de mai jos ne vom referi la câteva aspecte ale activităţii
Bisericii Ortodoxe Române reflectate în colecţia Pe treptele slujirii creştine
a patriarhului Teoctist.
6.1. Lucrarea pastoral-misionară
Preocuparea Bisericii noastre, după anul 1990, de a-şi dinamiza

lucrarea pastoral-misionară, prin îmbunătăţirea cadrului normativ, a
legiuirilor bisericeşti, dar şi prin implicarea mai directă a preoţilor în slujirea
credincioşilor, a fost deseori abordată în cuvântările patriarhului Teoctist.
Referindu-se la autonomia Bisericii faţă de stat, patriarhul Teoctist
spunea la Conferinţa trimestrială a preoţilor din protoieria Ploieşti, ţinută în
3 iunie 2004:
944
La cele 18 volume ale colecţiei Pe treptele slujirii creştine se adaugă lucrarea
monografică Mitropolitul Iacob Putneanul, Mănăstirea Neamţ, 1978, 124 p, şi studiul
introductiv Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc la lucrarea
Dumnezeiasca liturghie, Iaşi, 1980.
945
Pr. prof dr. Nicolae Necula, Omagiu Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, la împlinirea vârstei de 90 de ani şi la aniversarea a 55 de ani
de arhipăstorire, în „Biserica în Misiune”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2005, p. 32.
415
Ilie Rusu
„S-a impus, înainte de toate, să hotărâm în Sfântul Sinod şi în

Adunarea Naţională Bisericească autonomia Bisericii noastre faţă de stat şi
să aducem îmbunătăţiri Statutului de organizare şi funcţionare al Bisericii
Ortodoxe Române, anulând din el articolele care ne obligau să cerem
aprobarea Departamentului Cultelor, începând de la convocarea forurilor
de conducere ale Bisericii noastre, alegerea membrilor acestor foruri,
inclusiv a ierarhilor, invitarea unor conducători de Biserici, stabilirea
programelor vizitelor, până la numirea consilierilor, profesorilor,
protopopilor, preoţilor şi cântăreţilor bisericeşti etc. Cu prioritate a trebuit
să reglementăm situaţia clerului – salarizare, pensionare – situaţia
învăţământului religios în şcolile de stat, a învăţământului teologic mediu şi
universitar, organizarea acestuia, retrocedările bunurilor bisericeşti şi alte
îndatoriri faţă de cerinţele misionare ale Bisericii strămoşeşti”946.
Dar oricâte înnoiri ar cunoaşte lucrarea Bisericii, dacă acestea nu sunt
cunoscute de preoţi şi puse în aplicare le scade din importanţă, spunea
patriarhul Teoctist, încât „trebuie să se cunoască bine Statutul Bisericii şi
celelalte legiuiri bisericeşti, care au fost reformulate potrivit Statutului,
anume Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de
judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, Regulamentul pentru
organizarea şi funcţionarea cimitirelor parohiale şi mănăstireşti din
cuprinsul eparhiilor Bisericii Ortodoxe Române, Regulamentul pentru
organizarea vieţii monahale şi funcţionarea administrativă a
mănăstirilor şi altele. Deşi au trecut, iată, aproape cincisprezece ani de
când ne-am recâştigat libertatea, noi n-am încetat să aducem noi formulări
Statutului, spre exemplu, la nivelul Patriarhiei, unde se impun noi activităţi
cerute de însăşi viaţa religioasă, precum cele filantropico-sociale de o mare
urgenţă”947.
În acest context, un rol important revine conlucrării preotului cu
organele parohiale, episcopului cu cele eparhiale şi conlucrării în cadrul
Sfântului Sinod. Nimic nu se face în Biserica noastră fără această
conlucrare, spunea patriarhul Teoctist, ea însăşi expresie a comuniunii şi a
comunicării. Iată de ce „ne este de mare folos dialogul între noi. Dacă
există comunicare între noi, există şi cu Dumnezeu.” Şi apoi să nu uităm un
fapt esenţial: „Credincioşii sunt atraşi de misiunea noastră, ne respectă şi
ne apreciază”948.
946
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. XV,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 85.
947
Ibidem, p. 86.
948
Ibidem, p. 87.
416
În cuvântul adresat preoţilor din protoieriile I, II şi III Capitală, Ilfov,

Giurgiu Nord şi Giurgiu Sud, întruniţi în conferinţă trimestrială, la 1 iunie
2004, patriarhul Teoctist spunea: „schimbările lumii din vremea noastră şi
degradarea valorilor supreme trebuie să ne îndrepte atenţia şi nouă să
folosim strategia duhovnicească, începând de la chemarea noastră la
slujirea preoţească şi continuând, apoi, în slujirea Sfintelor Taine ale lui
Dumnezeu, până la slujirea fratelui nostru şi a lumii întregi”949.
De mare folos în slujirea preoţească, adăuga patriarhul Teoctist, este
încrederea pe care clerul trebuie să o aibă în Taina Spovedaniei: „Dacă noi,
preoţii, nu practicăm Taina Pocăinţei, Spovedania, care echilibrează
gândirea şi inspiră viaţa noastră duhovnicească, cuvântul nostru de la
amvon rămâne fără ecou. Se simte o slăbiciune a faptelor credinţei
propriu-zise, a mărturiilor credinţei noastre, a slujitorilor Bisericii”950. De
aceea, „avem nevoie de duhovnici atât ca fii, cât şi ca slujitori ai Bisericii
noastre. Numai duhovnicul şi voinţa noastră pot să zidească fiinţa noastră
cea lăuntrică şi să pecetluiască legătura noastră cu Dumnezeu. Pe orice
treaptă ierarhică ne-am afla în Biserică, fără duhovnic nu ne putem împlini
misiunea”951.
6.2. Canonizările de sfinţi români
Despre canonizările de sfinţi români în anii comunismului şi după

evenimentele din decembrie 1989, patriarhul Teoctist spunea absolvenţilor
Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, promoţia „Ştefan cel
Mare”, în 20 iunie 2004: „Vă reamintesc tuturor canonizarea
domnitorului Ştefan cel Mare din 1992, la care au fost prezenţi preoţi şi
credincioşi din Basarabia, din Bucovina, din străinătate. Au fost atunci o
seamă de oameni care s-au îndoit de graba cu care, se credea, s-a făcut
această canonizare. Patriarhul de fericită amintire Justinian, când a decis
prima serie de canonizări în 1950-1955, pregătită dinainte de profesorii de
Teologie, i-a avut atunci în vedere şi pe Ştefan cel Mare şi pe Constantin
Brâncoveanu. Dar, spre slava lui Dumnezeu, deşi mentalitatea acelor vremi
n-a îngăduit ca să fie în rândul sfinţilor cei doi domnitori români, ulterior,
am reuşit să trecem un alt număr de sfinţi români în calendarul nostru,
printre care s-au numărat şi domnitorii Ştefan cel Mare şi Constantin
Brâncoveanu. Să aveţi în cuget şi-n inimă această conştiinţă că Biserica
noastră, împotriva condiţiilor de dictatură din trecut, a făcut, totuşi,
949
Ibidem, p. 83.
950
Ibidem, p. 88.
951
Ibidem, p. 90.
417
Ilie Rusu
canonizări de sfinţi români pentru prima dată în istoria noastră

bisericească. Acest lucru trebuie reţinut în mod deosebit, întrucât a fost
săvârşit spre bucuria întregii Ortodoxii. Un sfânt nu este recunoscut doar
pe plan naţional; nu este doar al Bisericii care l-a proclamat, ci devine,
apoi, o valoare universală a Ortodoxiei în calendarele tuturor Bisericilor
din lume...Noi avem drumul nostru în istorie, scris de marii şi sfinţii eroi ai
Bisericii noastre Ortodoxe Române, pe care îi avem acum şi în calendarul
universal al Ortodoxiei. Nu mai suntem o Biserică fără sfinţi ai neamului
nostru, fapt pentru care celelalte Biserici ne priveau cu mirare, ci, cu
ajutorul lui Dumnezeu, am devenit o Biserică care a izvorât sfinţi români în
calendarul creştin universal”952.
Această conştiinţă, însă, nu trebuie să fie spre a ne mândri, ci spre
adâncirea înţelesului că slujirea noastră s-a bucurat dintotdeauna de
adumbrirea Duhului Sfânt, care lucrează în Biserica lui Hristos.
În dorinţa aceasta de a afirma tot ceea ce este sfânt, Biserica noastră –
chiar în anii comunismului – nu a încetat a îndemna pe credincioşi să ia
aminte la curajul şi la sfinţenia martirilor. Aşa au fost canonizaţi o serie de
sfinţi din neamul nostru. Astfel, în cadrul Sfântului Sinod – spunea
patriarhul Teoctist la Sf. Liturghie oficiată la mănăstirea Putna, în 2 iulie
2004, cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la trecerea la cele veşnice a
Sfântului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt – „s-a hotărât canonizarea şi
deci trecerea în rândul sfinţilor a unor personalităţi care cu preţul vieţii au
apărat credinţa şi unitatea poporului român”953, ceea ce arată că Bisericii
noastre nu i-a fost indiferentă slujirea şi martiriul unora
dintre fiii ei.
Reamintim aceasta, sublinia patriarhul Teoctist, pentru a încredinţa pe
cei care pe nedrept critică Biserica pentru o anumită indiferenţă faţă de
mărturisitorii care au trecut prin temniţele comuniste că Bisericii nu-i este
indiferentă jertfa fiilor ei, deci şi a celor care au suferit în lagăre şi închisori.
Acestora le spunem că se află în faza de elaborare un catalog al martirilor –
adică al celor care au murit în temniţe şi închisori – şi al mărturisitorilor, din
care fac parte foştii deţinuţi sau prigoniţi pentru credinţă. Biserica nu poate
uita pe cei care au trăit credinţa până la martiriu. Oare nu este Biserica cel
mai statornic sălaş al „fraţilor noştri români din veac şi până în veac
adormiţi în Domnul: ostaşi, mărturisitori, voievozi şi toţi cei care, într-un
fel sau altul, în temniţe, în prigoniri, în chinuri îngrozitoare, au suferit şi au
murit pentru credinţa strămoşească? Lor li se adaugă coroana sufletelor
tinerilor noştri eroi din decembrie 1989, care şi-au înălţat piepturile lor în
952
Ibidem, p. 125.
953
Ibidem, p. 142.
418
faţa gloanţelor şi a tancurilor, ca un scut protector al valorilor noastre

naţionale, al valorilor creştin ortodoxe răstignite de cei ce vedeau în
Dumnezeu un duşman. De aceea, înscriem numele acestor tineri care au
deschis o nouă pagină în istoria noastră cea adevărată, a Bisericii şi a ţării,
nu numai în pomelnice, ci şi în chivoturile conştiinţei noastre, cu chipurile
lor nevinovate şi hotărâte să slujească sfânta dreptate a neamului
românesc, de atâtea ori crucificată. Lor să le închinăm nu numai biserici,
monumente, zile şi locuri de cinstire, ci mai ales iubirea şi recunoştinţa
noastră cea mai plăcută lui Dumnezeu, rugăciunea şi pomenirea lor”954 –
sublinia patriarhul Teoctist, la 1 iunie 2003, la slujba de târnosire a bisericii
„Înălţarea Domnului” de la Cimitirul Eroilor Revoluţiei din decembrie
1989, din Bucureşti.
6.3. Învăţământul teologic şi formarea slujitorilor

sfintelor altare
Prin reforma învăţământului din 1948, învăţământul teologic şi

religios a fost scos din sistemul învăţământului de stat, primul lăsat în seama
Bisericii, monitorizat şi marginalizat, iar al doilea, nu doar eliminat, ci
înlocuit cu o educaţie „ateist-ştiinţifică”. Urmarea a fost că sistemul de
recrutare în şcolile teologice era controlat, restrictiv şi discriminatoriu, pe
criterii de apartenenţă politică, origine socială, stare materială şi statut
social. Iar lipsa educaţiei religioase în rândul tineretului şcolar şi
insistenţa şi obsesiva educaţie materialist dialectică, a înstrăinat tineretul
de valorile religios-morale şi de propria identitate cultural-spirituală.
Repararea stărilor anacronice şi recuperarea acestor valori se impunea
după revoluţia din decembrie 1989. Pornind de la ideea că deformarea
conştiinţelor în perioada dictaturii se cerea remediată, societatea
românească a realizat o reparaţie morală prin atenţia acordată
învăţământului teologic şi religios, nu ca măsură impusă, ci ca imperativ şi
comandament social.
În noile condiţii de libertate, Biserica, fiind chemată să-şi intensifice
misiunea în societate, prin sporirea lucrării sale pastoral-misionare şi
sociale, a trebuit să-şi pregătească specialişti, care, la rândul lor, au simţit
atracţie spre învăţământul şi cultura teologică955.
954
Ibidem, p. 253.
955
Diac. prof. Nicu Octavian, Statutul învăţământului teologic şi religios în România, în
„Biserica în Misiune”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 552.
419
Ilie Rusu
Privitor la învăţământul teologic ortodox este de remarcat dezvoltarea

sa, am putea spune, fără precedent, ca urmare a unei cerinţe acute din partea
celor care manifestă vocaţie pentru slujirea sacerdotală şi pastoral-
misionară, dar şi din partea celor care doresc să-şi lărgească orizontul
cultural-spiritual.
Venindu-se în întâmpinarea unor asemenea doleanţe şi comandamente,
prin Protocolul încheiat între Ministerul Învăţământului şi Cercetării şi
Patriarhia Română, în 1991, învăţământul teologic superior a fost inclus în
cadrul Universităţilor de stat, iar Convenţia încheiată între Universitatea din
Bucureşti şi Facultatea de Teologie din Bucureşti, la 20 septembrie 1991, a
adus unele precizări tehnice privind această înţelegere956. Ca urmare a
acestor reglementări şi a prevederilor Legii învăţământului nr. 84/1995,
învăţământul teologic universitar s-a dezvoltat şi diversificat an de an,
ajungându-se de la două Institute Teologice Universitare, cu o singură
specializare, existente în 1990, la 15 Facultăţi de Teologie Ortodoxă, cu mai
multe specializări, în funcţie de opţiuni şi oportunităţi (Teologie Pastorală,
Teologie Litere, Teologie Limbi clasice, Teologie Asistenţă Socială,
Teologie Pictură Religioasă, Teologie Patrimoniu Cultural).
Învăţământul Teologic Universitar, ca şi învăţământul universitar de
stat, organizează şi cursuri de masterat şi de doctorat. Tot la nivel de studii
universitare există un intens schimb de bursieri cu Bisericile şi centrele
teologice din străinătate, mulţi tineri români urmând cursuri de doctorat
peste hotare şi, de asemenea, mulţi străini studiază în centrele noastre
teologice universitare.
Şi învăţământul teologic preuniversitar, reprezentat prin Seminariile
teologice ortodoxe, a fost inclus în reţeaua învăţământului de stat, prin
Protocolul încheiat, în 1993, cu Ministerul Învăţământului şi Cercetării. În
prezent funcţionează 37 de Seminarii teologice ortodoxe, 19 Şcoli de
cântăreţi bisericeşti şi 9 Şcoli Teologico-Sanitare957.
Cu convingerea că numai o preoţime devotată slujirii ei poate face ca
misiunea Bisericii să fie rodnică, patriarhul Teoctist şi Sfântul Sinod s-au
îngrijit de formarea acesteia încă din anii de seminar şi de facultate, în
condiţiile când influenţele dezastruoase ale necredinţei şi secularizării se
resimt din ce în ce mai acut în societate, iar clerul este ademenit a acorda
prioritate altor preocupări, neglijându-şi menirea sacerdotală.
Pledând pentru înnobilarea slujirii preoţeşti prin punerea Teologiei în
slujba Bisericii şi nu a speculaţiilor sterile şi scolastice, patriarhul Teoctist
956
Ibidem, p. 557.
957
Ibidem, p. 558.
420
îndemna pe studenţii teologi să ia aminte la valoarea faptelor bune, a

faptelor luminii, faptelor credinţei, despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus
Hristos când le spune Apostolilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii. Aşa să
lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele
voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”
(Matei 5, 14, 16).
Pornind de la acest adevăr, patriarhul Teoctist le spunea studenţilor
în cuvântul rostit în ziua de 30 ianuarie 2003, la slujba hramului Facultăţii
de Teologie din Bucureşti: „Mântuitorul Hristos îi aşează pe Apostoli ca pe
o lumină călăuzitoare în faţa lumii, şi pe toţi slujitorii Săi care au urmat
după ei până astăzi, şi subliniază, totodată, ideea conform căreia învăţătura
fără fapte este neroditoare. Rolul faptelor bune este cu atât mai important
astăzi, când am păşit într-un nou mileniu, cel de-al treilea din viaţa
Bisericii noastre. Acest rol ne este arătat de ceea ce rostim la amvon în
cuvântul nostru, de la catedră sau de pe paginile foarte frumoase ale
cărţilor, manualelor şi prelegerilor universitare. Toate trebuie dublate,
confirmate şi întărite de faptele credinţei noastre. De aceea, atât studenţii,
viitorii preoţi, cât şi profesorii au această îndatorire ca lumina pe care o
dobândesc aici în facultate prin învăţătură şi o răspândesc credincioşilor
prin rostirea cuvântului dumnezeiesc să o lege de faptele lor de fiecare zi,
care să fie cu adevărat fapte bune...Lumea de astăzi, după cum constatăm
cu toţii, aşteaptă de la noi mai ales fapte bune.
Cuvântul Sf. Evanghelii se predică de două mii de ani. Sf. Părinţi ai
Bisericii, între care Sf. Trei Ierarhi a căror pomenire o facem astăzi, au
scris şi au tălmăcit acest adevăr dumnezeiesc. Iar noi, cei de astăzi, suntem
chemaţi să ne împlinim datoria sacerdoţiului pe care îl primim la
hirotonire. Să-l facem să strălucească în faţa oamenilor prin faptele noastre
şi prin raporturile dintre noi: preoţi, profesori, întregul cler, în general.
Ectenia pe care de mai multe ori o rostim în timpul Sf. Liturghii ─ «Pe noi
înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm»
─ trebuie şi ea să ne fie călăuzitoare pentru a face fapte bune”958.
Mărturisirea prin fapte şi importantul ei rol în întărirea credinţei le
subliniază Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos; spre deosebire de
„faptele dreptăţii” (Matei 6, 1), faptele iubirii şi ale slujirii lui Dumnezeu
sunt o puternică mărturisire a înseşi prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în
lume, pentru că sunt „jertfa laudei” – la împlinirea căreia ne cheamă şi jertfa
euharistică – şi din care izvorăşte puterea de a împlini osteneala de
958
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. XIII,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2003, p. 513-514.
421
Ilie Rusu
„secerători”: „Şi văzând mulţimile, I S-a făcut milă de ele că erau necăjite şi
rătăcite ca nişte oi fără păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul e mult,
dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi deci pe Domnul secerişului ca să scoată
lucrători la secerişul Său” (Matei 9, 36-38).
Cunoscând şi împlinind acest îndemn al Mântuitorului Iisus Hristos,
patriarhul Teoctist adresa profesorilor şi studenţilor Facultăţii de Teologie
din Bucureşti rugămintea de a nu uita nici o clipă „că un slujitor al Bisericii
noastre are această îndatorire de a fi «lumina lumii», prin faptele sale,
după cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nici o altă instituţie sau
aşezământ din lume nu oferă slujitorilor ei o asemenea perspectivă ca
Biserica noastră, o asemenea deschidere de a fi lumina, de a fi «sarea
pământului» (Matei 5, 13), aşa cum Însuşi Mântuitorul zice: Ca «văzând
oamenii faptele voastre cele bune să proslăvească pe Dumnezeu cel din
ceruri» (Matei 5, 16).
Zadarnice sunt toate strădaniile noastre fără fapte, iar faptele
izvorăsc din iubirea creştină. Dacă Sfinţii Trei ierarhi, Vasile, Grigore şi
Ioan Gură de Aur, ocrotitorii facultăţii, ca şi ceilalţi mari dascăli şi sfinţi ai
Bisericii, n-ar fi avut iubirea de Dumnezeu şi iubirea de semeni, ei n-ar fi
putut face nimic. Cu iubirea şi cu rugăciunea, ca aripi ale vieţii noastre de
slujitori ai Bisericii, dragi studenţi, trebuie să vă obişnuiţi încă de aici.
Fără a iubi pe Dumnezeu, în primul rând, şi fără a iubi Biserica pe care am
ales să o slujim şi fără ca această iubire să se reverse asupra
credincioşilor, puţine lucruri vom putea face spre a răsplăti Domnului
pentru toate câte ne dă El nouă (Psalm 115, 3)”959.
Dar iubirea fără rugăciune nu poate fi gândită – spunea patriarhul
Teoctist – căci rugăciunea face ca faptele iubirii să fie aşteptate şi, nu în cele
din urmă, rugăciunea e mulţumirea pe care o aduc toţi lui Dumnezeu pentru
iubirea Sa. Iată de ce „prin rugăciune se potolesc valurile potrivnice ale
acestei lumi, de multe ori aflată în mare tulburare”960. De aceea, fără iubire
şi fără rugăciune nimeni nu poate împlini cele ale lui Dumnezeu, cu atât mai
mult slujitorul care se consacră Bisericii. Cum va putea vesti Evanghelia cel
care n-a înţeles de ce a venit Hristos şi ce înţelesuri adânci cuprinde
rugăciunea Tatăl nostru – singura rugăciune pe care am primit-o de la
Mântuitorul şi pe care trebuie să o rostim în orice vreme.
Tălmăcind studenţilor teologi Parabola semănătorului (Luca 8, 5-15),
patriarhul Teoctist sublinia că „misiunea Bisericii, dată de Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos, este de a urma pilda Semănătorului, atât de
frumoasă şi atât de importantă pentru noi. Parabola aceasta ne spune că
959
Ibidem, p. 515.
960
Ibidem, vol. XIV, Bucureşti, 2004, p. 317.
422
Semănătorul este Dumnezeu, sămânţa este cuvântul Său, iar pământul pe

care cade sămânţa este sufletul omului. Misiunea noastră, a slujitorilor, a
Bisericii în lume, este de a răspândi neîncetat cuvântul lui Dumnezeu”961.
De aceea, orice slujire în Biserică nu este atât pentru binele şi folosul
personal, cât mai ales pentru răspândirea Evangheliei lui Hristos şi vădirea
prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în Biserică. Încât slujitorul care nu-şi
îndeplineşte ascultarea în care a fost rânduit de Biserică păcătuieşte
împotriva Întemeietorului Bisericii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia
Tatăl I-a dat „toată judecata” (Ioan 5, 22). Chiar dacă am invoca greutatea
vremurilor în care ne aflăm ─ avertiza patriarhul Teoctist ─ nu vom putea
scăpa de mânia lui Dumnezeu dacă nu ne împlinim slujirea. A lăsa pe
credincioşi fără călăuzirea sufletească este un adevărat atentat la identitatea
spirituală a neamului nostru, întrucât „credinţa creştină răsăriteană, cu
toate valorile ei de exprimare, a intrat în conştiinţa de sine a poporului
nostru ca factor de afirmare a identităţii şi unităţii sale”962.
Ca un părinte iubitor, cu vastă experienţă în slujirea Bisericii străbune,
patriarhul Teoctist le adresa profesorilor şi studenţilor îndemnul de a nu uita
că „noi cu toţii suntem chemaţi să le oferim semenilor, prin faptele noastre
cele bune, dragostea lui Dumnezeu şi ajutorul de care are nevoie şi pe care
îl aşteaptă de la noi. Aceste fapte se înscriu în cartea noastră de vizită cu
care mergem în Europa şi peste tot în lume.
Frumuseţea morală trebuie să ne reprezinte în cuvinte şi fapte, tot aşa
cum frumuseţea sufletului românesc străluceşte pretutindeni în artă, în
biserici şi mănăstiri, precum străluceşte lumina marilor ierarhi ai Bisericii
noastre. Fapta sau lucrarea însăşi, făcută după voia lui Dumnezeu, este
raza care împodobeşte lumina Sf. Evanghelii. De aceea, atitudinea
preotului în faţa credincioşilor, în faţa societăţii este importantă. Ea trebuie
să se caracterizeze prin răbdare şi prin iubire, spre a-i aduce la Hristos şi
pe cei rămaşi în urmă şi pe cei păcătoşi.
Suntem asaltaţi, cum ştiţi, de secte. Aţi observat că predicatorii lor,
care umblă pe străzi şi îi întâmpină pe credincioşii noştri cu fel de fel de
întrebări şi invitaţii la adunările lor, sunt numai tineri. Am făcut deseori
apel la seminarişti şi la studenţii şi studentele de la Teologie să participe la
viaţa parohiilor din Bucureşti, să fie prezenţi în spitale, în azile, chiar şi în
penitenciare spre a împlini câte o misiunea pentru Biserica noastră
săptămânal sau chiar zilnic.
Aceasta trebuie să fie podoaba oricărui tânăr care urmează Teologia.
Trebuie să sădiţi în inima şi în cugetul vostru curat acest ideal al slujirii cu
961
Idem, vol. XV, p. 160.
962
Idem, vo. XIV, p. 230.
423
Ilie Rusu
entuziasmul caracteristic tinereţii. Să urmaţi exemplul Sf. Vasile cel Mare,

care a întemeiat adevărate aşezăminte de asistenţă socială pentru orfani,
pentru bătrâni, pentru săraci. Noi avem astăzi nevoie la eparhie şi în
parohii de aceste exemple. Ca să dăm pildă credincioşilor prin prezenţa
tinerilor teologi şi seminarişti în mijlocul celor lipsiţi de ajutor sau aflaţi în
suferinţă, spre a-i mângâia şi întări sufleteşte, aducându-le o rază de
lumină din lumina aceasta a Bisericii noastre”963.
Pentru a-i sensibiliza pe studenţi în a oferi propriul lor exemplu se
slujire ─ nu numai de a aştepta să li se ofere ─ patriarhul Teoctist evoca anii
săi de studenţie şi legătura de suflet pe care o are cu paraclisul Facultăţii de
Teologie din Bucureşti: „Cunosc biserica aceasta de peste 60 de ani, cum
vă spuneam şi altă dată, deoarece am slujit ca diacon aici, când eram
seminarist, apoi am slujit aici când eram student şi pe urmă ca episcop.
Este o biserică frumoasă şi ca aspect şi ca îngrijire şi ca deschidere şi am
considerat că ea este întotdeauna la îndemâna tinerilor studenţi şi studente,
atât la vecernie, cât şi la Liturghie. Este un lucru foarte bun, deşi prezenţa
studenţilor la biserică nu este cea pe care o dorim. Trebuie să ştiţi că
participarea studenţilor teologi în fiecare zi la slujbă echivalează cu
prezenţa studenţilor de la celelalte facultăţi la lucrările practice de
laborator. Aici este laboratorul cel duhovnicesc, care vă învaţă cu ce se
începe şi cum se desfăşoară slujba, cum se vorbeşte cu credincioşii, cum li
se îndeplinesc cerinţele lor religioase”964.
Punând în evidenţă împlinirile Bisericii noastre, după anul 1989, pe
plan spiritual, dar şi material, patriarhul Teoctist sublinia: „Viaţa studenţilor
noştri se desfăşoară în duhul Sf. Părinţi, al Sf. Trei Ierarhi, având în centru
slujbele din paraclis, care sunt întotdeauna foarte necesare, cu condiţia ca
viitorii preoţi să iubească Biserica, să-şi iubească semenii şi să
adeverească această iubire prin faptele lor pentru a putea străbate
vremurile şi a lucra rodnic pentru Biserică. Toate acestea sunt încredinţări
care ne încurajează în activitatea noastră, iar ofranda credincioşilor
noştri de a-şi trimite odraslele la Teologie, la cele 37 de seminarii şi 14
facultăţi câte avem acum, exprimă simţirea şi vocaţia creştină a poporului
nostru, dorinţa lui de a ajuta Biserica şi pe această cale, după cum citim în
multe din scrisorile despre viaţa Sf. Părinţi.
Să mulţumim lui Dumnezeu pentru aceste momente frumoase pe care,
iată, le trăim acum, la început de veac şi să continuăm a lucra cât mai
rodnic pe drumul acesta, pentru a promova în Biserica noastră tot ceea ce
au făcut Sf. Părinţi la vremea lor, adică cultura, credinţa, iubirea
963
Ibidem, vol. XIII, p. 515-516.
964
Ibidem, p. 517-518.
424
semenilor, exprimate prin asistenţă socială, pe care fiecare parohie şi

fiecare credincios trebuie să le desfăşoare. De altfel, încă de pe acum
studenţii noştri, sub îndrumarea părinţilor profesori caută să iniţieze unele
activităţi în acest sens”965.
6.4. Conferinţele preoţeşti
O formă practică de pregătire a preoţilor, pe lângă celelalte forme

postuniversitare sau de specializare, o reprezintă conferinţele preoţeşti, care
au menirea de a crea o atmosferă prielnică schimbului reciproc de
experienţă, împărtăşirii bucuriei roadelor dobândite în slujirea Bisericii,
încurajarea celor care, din anumite motive, s-ar descumpăni în privinţa
împlinirilor pastorale. Aşa le-a gândit patriarhul Justinian în 1949 şi aşa au
rămas până astăzi, deşi fostul regim comunist a încercat să le politizeze. Ele
sunt o formă necesară de pregătire şi perfecţionare a preoţilor. În privinţa
slujirii preoţeşti nu se poate folosi termenul de profesiune, pentru a spune că
aceste conferinţe sunt adevărate cursuri de perfecţionare profesională.
Preoţia este o misiune, care presupune vocaţie. Or, prin aceste conferinţe
s-a urmărit cultivarea acestei vocaţii în împlinirea misiunii pastoral-
misionare pe care o are de îndeplinit preotul.
Vorbind despre rolul acestor conferinţe, patriarhul Teoctist spunea cu
prilejul unei întâlniri cu preoţii Capitalei: „Puţini mai sunteţi de faţă dintre
cei care au fost martorii întemeierii acestora. Ele au constituit o puternică
pârghie de menţinere a credinţei şi rânduielilor bisericeşti în timpul celor
cinci decenii de dictatură comunistă. Era înfricoşătoare atunci adunarea a
doi sau trei în numele Domnului Hristos şi stârnea multă înfrigurare, dădea
multă bătaie de cap celor care nu credeau în Dumnezeu. Dar Biserica a
reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă din aceste conferinţe o adevărată
instituţie, de întâlnire în rugăciune şi de dialog între preoţi cum nu mai
fusese până atunci.
Înainte de război singurul prilej de întâlnire organizată a preoţilor din
Arhiepiscopia Bucureştilor era aşa-numita «Săptămână de retragere sau de
reculegere» pentru meditaţia şi rugăciune la câte o mănăstire, fie la
Cernica, fie la Cheia sau Căldăruşani. În practică, însă, datorită
posibilităţilor limitate de cazare la mănăstire, această «Săptămână de
reculegere», cu participare benevolă, se reducea la două sau trei zile şi nu
965
Ibidem, p. 523-524.
425
Ilie Rusu
era instituită prin Statut, cum a rânduit patriarhul Justinian conferinţele

preoţeşti, generalizându-le în întreaga Patriarhie”966.
Având în vedere importanţa acestor conferinţe pentru întărirea unităţii
dintre preoţi şi, prin aceasta, a unităţii Bisericii lui Hristos, nu ne este greu
să înţelegem tristeţea patriarhului Teoctist privind dezinteresul unor preoţi
faţă de aceste conferinţe: „Mă întristează absenţele preoţilor de la aceste
conferinţe. E vremea să ne gândim că participarea preoţilor la aceste
întâlniri este o binefacere; chiar dacă un preot nu ia cuvântul, dar vine şi
ascultă preocuparea Bisericii, ascultă referatele şi luările de cuvânt, cu
această ocazie i se acordă o mare încurajare şi o mare încredere frăţească
şi totodată primeşte un imbold pentru reînnoirea zelului pastoral. Dacă
stăm departe, fiecăruia ni se pare că activitatea noastră de la parohie este
mulţumitoare. Dar aceasta o spunem noi singuri. În Biserică, însă, vocea
singulară nu are rod în faţa lui Dumnezeu. Biserica este adunarea noastră a
tuturor. Numai împreună constituim Biserica Dumnezeului celui viu”967.
Prin urmare, activitatea de slujire a preotului trebuie să izvorască
din comuniune şi să fie spre întărirea acestei comuniuni în interiorul
Bisericii, dar şi în dialogul ei cu lumea şi cu societatea: „Fie că veţi sluji
la Sfântul Altar, fie la orfelinate, la cămine de bătrâni, la căpătâiul
bolnavilor, la penitenciare, la celelalte slujiri ale Bisericii, să le vedeţi
tot atât de importante, tot atât de valoroase ca şi Sfânta Liturghie,
întrucât toate aceste slujiri sunt împlinite de Însuşi Mântuitorul Iisus
Hristos (Matei 215, 35-46)”968.
Din aceste îndemnuri ale patriarhului Teoctist se înţelege atenţia pe
care Biserica noastră o acordă slujirii aproapelui. Dar această slujire
înseamnă conlucrare: „Biserica nu este o instituţie omenească oarecare, ci
ea este aşezământ divino-uman şi toţi membrii Bisericii, începând cu clerul,
respectă principiile ei de credinţă, de morală şi de gândire, astfel încât
toate să ducă la realizarea comuniunii de viaţă şi de lucrare în Hristos, aşa
cum, după Rusalii, în Biserica Ierusalimului fraţii erau adunaţi laolaltă şi
stăruiau într-un cuget în învăţătura Apostolilor, rugându-se şi umplându-se
de Duhul Sfânt, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, spre
bucuria şi curăţia inimii (Fapte 2, 42-46)”969. În această privinţă nu este
nici o exagerare a spune că „Biserica Ortodoxă Română are – şi din punct
de vedere istoric – o organizare autentic creştină, de tradiţie
ierusalimiteană, exprimată în vocabularul actual prin participarea tuturor
966
Ibidem, p. 235.
967
Ibidem, p. 236.
968
Ibidem, vol. XV, p. 120.
969
Ibidem, p. 245.
426
la lucrarea creştină, dar fără a cădea în secular, într-o sferă de gândire

din afara Bisericii, străină de cea spre care ne îndreptăm toată
nădejdea”970.
Meditând la cele de mai sus înţelegem şi mai bine de ce nu orice
adunare creştină merită numele de Biserică: „O adunare care se rupe de
jertfa Mântuitorului Hristos, de arhieria Sa (Evrei 5, 10), se rupe şi de
Sfântul Altar, se rupe de Sfintele Taine şi de rânduielile stabilite de Sfinţii
Apostoli, de ucenicii şi urmaşii lor până la Sfinţii Părinţi, care, prin
Sinoadele ecumenice din primele secole creştine, au statornicit, sub puterea
Duhului Sfânt, credinţa şi Biserica pe care noi o mărturisim.
O adunare fără Sfânta Liturghie şi fără preoţie, ca cele fără ierarhi şi
sfintele icoane, poate fi oricât de frumoasă în muzică, în cântări, în vestiri şi
chiar în ajutoare creştine, dar rămâne fără prezenţa şi lucrarea Duhului
Sfânt, trimis de Domnul nostru Iisus Hristos de la Tatăl ca să lucreze
neîncetat în lume arhieria Lui, prin succesiune apostolică păstrându-se
continuarea propovăduirii Evangheliei şi adeverindu-se astfel şi
încredinţarea dată Apostolilor la Înălţarea Sa la cer, când a spus: «Iată, Eu
sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor» (Matei 28, 20)”971.
De asemenea, mai spune patriarhul Teoctist, „nu este bine să creadă
cineva într-un adevăr parţial privind Biserica lui Hristos, numai în Sf.
Scriptură sau numai în Sf. Tradiţie, dar nesocotesc multe din învăţăturile ei,
ştirbesc comuniunea de viaţă în Hristos. Nici unii, nici alţii nu pot pretinde
că înfăptuiesc toate condiţiile pentru plinătatea harului dumnezeiesc, ce ni
se transmite prin Sfintele Taine care ne integrează deplin în Biserică şi ne
uneşte cu Hristos. Pentru aceasta, ni se cere să păzim ceea ce este
neschimbător de ceea ce este trecător. Păstrând ce trebuie, Biserica rămâne
de-a pururi aceeaşi şi viaţa ei în Duhul Sfânt nu cunoaşte adăugire sau
micşorare”972.
6.5. Educaţia creştină a tineretului.

Predarea Religiei în şcoală
Instalarea comunismului în România a avut consecinţele sale nefaste şi

în planul educaţiei religioase a tineretului. Religia a fost scoasă din
programele şcolare; referirile la creştinism, în general, şi la cel ortodox, în
special, au fost înlăturate din manualele de istorie sau de literatură; cateheza
970
Ibidem, p. 246.
971
Ibidem, p. 170.
972
Ibidem, p. 245.
427
Ilie Rusu
copiilor şi tinerilor în biserică s-a realizat doar arareori şi cu riscuri mari din
partea preoţilor care au avut curajul să-şi asume o atitudine misionară de
acest gen. Generaţii întregi de tineri au fost abuzate ideologic cu scopul de
a-l convinge pe tânăr că a crede în Dumnezeu este un anacronism în
perspectiva modernităţii.
După anul 1990, prin stăruinţa Bisericii s-a concretizat în cele din
urmă prezenţa orei de Religie în învăţământul primar, gimnazial, liceal,
postliceal şi chiar în şcolile profesionale. Introducerea Religiei în şcoală nu
s-a realizat, însă, uşor, cum uşoară nu este şi nu va fi atingerea scopului
urmărit prin predarea acestei discipline. A fost destul de greu pentru
autorităţile româneşti postdecembriste să contureze cadrul legal adecvat,
prin acte normative, predării Religiei în şcoală, după o absenţă de peste 50
de ani a acestei discipline din programele şcolare. Astfel, prin Legea
Învăţământului nr. 84/1995, modificată şi republicată în Monitorul Oficial al
României, anul XI, nr. 606 din 10 decembrie 1999, s-a legiferat statutul
Religiei ca disciplină şcolară, în sensul că în învăţământul primar predarea
Religiei este obligatorie, la gimnaziu opţională, iar la liceu şi şcoli
profesionale, facultativă. În concordanţă cu aceste reglementări şi cu planul
de învăţământ s-au întocmit programele şcolare de Religie şi manualele de
Religie973.
Referindu-se la însemnătatea predării Religiei în şcoală pentru
cultivarea valorilor religioase şi educarea caracterelor creştine, patriarhul
Teoctist spunea:
„Am fost la deschideri de an şcolar în diferite locuri, atât în Bucureşti,
cât şi în provincie, şi am văzut ce rol important are profesorul de Religie în
şcoală. În anii din urmă noi am făcut demersuri repetate la Ministerul
Educaţiei şi Cercetării şi am obţinut statutul orei de Religie, dar menţinerea
predării Religiei în şcoală depinde de calitatea profesorilor, de pregătirea
şi de comportamentul lor.
Aţi auzit vorbindu-se despre lipsurile ce privesc organizarea
învăţământului religios, dar şi despre pregătirea şi numirea profesorilor.
Problema aceasta a intrat de la început în preocupările Sfântului Sinod. Noi
avem o Comisie de învăţământ la Sfântul Sinod care dezbate toate aspectele
legate de predarea Religiei în şcoală, începând cu recrutarea şi pregătirea
profesorilor şi terminând cu manualele, pe care aceasta le examinează
minuţios şi lucrează efectiv la definitivarea lor. Comisia aceasta este
alcătuită din ierarhi şi din profesori de Teologie cu studii şi experienţă
973
Teofan Savu, Mitropolitul Olteniei, Tinerii, prioritate misionară a Bisericii, în „Biserica
în Misiune”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 418-419.
428
pedagogică. Ierarhi ai Sfântului Sinod, de pildă, au citit şi au selectat

manualele de Religie pentru că s-au prezentat multe manuale, dar nu au
fost acceptate de membrii Comisiei de învăţământ şi aprobate de Sfântul
Sinod decât cele corespunzătoare. Nimeni nu ar voie să introducă în şcoală,
mai ales profesorii – şi au fost cazuri din acestea – manuale şi cărţi
religioase care li se par lor a fi bune, pentru că nu toate sunt ortodoxe. De
aceea, Comisia Sfântului Sinod veghează la toate tipăriturile religioase,
inclusiv cele de muzică bisericească şi de învăţătură de credinţă.
Faptul că s-a ajuns de la predarea facultativă şi participarea benevolă
a elevilor la situaţia actuală, când religia este parte a trunchiului comun al
disciplinelor de bază, iar cei care o predau au statutul oficial de profesor cu
toate drepturile şi îndatoririle legale, demonstrează că din partea celor ce
predau Religia se aşteaptă responsabilitate şi dăruire, pe măsura încrederii
pe care Biserica o investeşte în ei”974.
Scoţând în evidenţă faptul că la toate nivelele s-au depus străduinţe
mari pentru predarea Religiei în şcoală, mărturie că între Biserică şi
societate este o legătură şi o colaborare firească în acest domeniu, patriarhul
Teoctist arăta:
„S-au elaborat planuri de învăţământ adaptate noilor situaţii şi s-au
întocmit programe şcolare analitice care să corespundă noii etape de
dezvoltare a învăţământului. Au fost editate manuale de Religie pentru
clasele I-IV, mai întâi, prin subvenţionarea lor de către Biserică, apoi,
reeditate în trei rânduri de către Editura Didactică şi Pedagogică, cu
subvenţionare de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi distribuite gratuit
elevilor. A fost editat, în acelaşi regim, şi manualul de clada a V-a, iar
recent s-a aprobat de către Consiliul Naţional de Evaluare şi editarea
manualelor pentru clasele a IX şi a X-a, care au aprobarea Sfântului Sinod
de a se tipări. Sunt în fază avansată de elaborare manualele pentru clasele
I-VIII într-o formă revăzută, precum şi cele pentru clasele XI-XII şi avem
nădejde că anul viitor această lucrare se va finaliza.
Am evidenţiat aspectele privind statutul învăţământului religios,
planurile de învăţământ, programele şcolare şi manualele pentru că am
observat unele nedumeriri cu privire la ele. În special am insistat asupra
manualelor pentru că s-a vorbit de lipsa lor. Manualele de Religie care s-au
folosit până acum au fost alcătuite în grabă şi, cu toate că sunt bune, au
nevoie de înnoiri şi adaptări la programa şcolară. Este lăudabil faptul că în
ultima vreme mulţi profesori au avut iniţiativa întocmirii unor manuale de
Religie şi a unor materiale auxiliare, unele dintre acestea din urmă fiind
974
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol.
XIII, p. 240-241.
429
Ilie Rusu
chiar utilizate în şcoli. Ele pot să fie bune, dar trebuie să fie prezentate întâi
la Sectorul Învăţământ de la Patriarhie, care le supune examinării Comisiei
sinodale şi numai după ce sunt aprobate devin material didactic
auxiliar pentru învăţământul religios”975.
Reflectând asupra aspectelor de conţinut ale învăţământului religios şi
necesitatea găsirii de noi modalităţi pentru sporirea zelului pastoral în
vestirea Cuvântului lui Dumnezeu, patriarhul Teoctist remarca:
„În Bucureşti, cum ştiţi, puţini preoţi predau Religia. Aceasta ar fi,
oarecum, o situaţie specială, căci în judeţele Prahova şi Giurgiu este
predată în majoritatea cazurilor de către preoţi. Noţiunea de învăţământ
religios conferă preotului calitatea de învăţător. Chiar dacă nu predă la
catedră, preotul trebuie neapărat să fie învăţător. Este una din îndatoririle
misiunii preoţeşti de a face cunoscută învăţătura credinţei noastre ortodoxe.
De aceea, chiar dacă nu sunteţi profesori de Religie, aveţi amvonul în
biserică, aşa cum este catedra la şcoală.
Calitatea aceasta de slujitori ai Sfântului Altar ne îndatorează, iubiţi
părinţi, ca şcoala să o aducem în biserică şi biserica să înainteze în şcoală.
Am văzut cu toţii câtă receptivitate au copiii la predarea Religiei, care, în
urma intervenţiilor noastre, ale Sfântului Sinod, acum este egală cu
celelalte discipline. Aceasta se datorează preoţilor noştri, pentru că la
început au fost aproape numai preoţi care au predat benevol Religia, cu
rezultate excepţionale. Atunci era proaspătă predarea Religiei şi râvna
preoţilor mai aprinsă decât acum. Aceasta nu trebuie să se stingă, ci să
continue şi chiar să sporească! Procesul de vestire a Cuvântului lui
Dumnezeu trebuie să crească în ritmul desfăşurării vieţii omeneşti, în ritmul
dezvoltării culturii, a economiei, a tehnicii, a civilizaţiei, în general.
Biserica trebuie să găsească permanent noi posibilităţi de a face cunoscut
tezaurul ei de învăţătură atât de aşteptat de cerinţele sufleteşti ale semenilor
noştri”976.
Pentru că adeseori s-au făcut pronosticuri sumbre privind predarea
Religiei în şcoală după integrarea României în Uniunea Europeană,
patriarhul Teoctist a precizat:
„Încredinţarea menţinerii Religiei în şcoală depinde de modul cum
este ea prezentată, de felul cum se face plăcut profesorul de Religie, de cum
este el factor de pace între ceilalţi profesori ai şcolii respective. De toate
acestea depinde siguranţa rămânerii Religiei în şcoală, pentru că, în
general, fenomenul acesta de secularizare exclude, ştiţi foarte bine,
învăţământul religios din şcolile de stat.
975
Ibidem, p. 244-246.
976
Ibidem, p. 247-248.
430
În Occident nu mai există aşa ceva. Dar la noi, datorită străduinţei

noastre şi datorită înţelegerii din partea autorităţilor, avem Religia ca
obiect de studiu în şcoală, spre folosul Bisericii şi al credincioşilor. De
aceea, trebuie să arătăm întotdeauna interes pentru lucrul acesta; trebuie
să fim mereu prezenţi, chiar dacă nu suntem chemaţi, în cartier, la şcoală,
ca preoţi de parohie”977.
Un loc aparte ocupă astăzi, în peisajul vieţii religioase, asociaţiile de
tineri creştin ortodocşi, între care mai cunoscute sunt: Asociaţia Studenţilor
Creştini Ortodocşi din România (ASCOR) şi Liga Tineretului Creştin
Ortodox Român (LTCOR), care funcţionează cu binecuvântarea Sfântului
Sinod încă din 1990, cu statut juridic de organizaţii neguvernamentale,
având filiale într-un număr considerabil de localităţi din ţară. Activitatea lor
constă, în general, în organizarea de conferinţe susţinute de diferite
personalităţi ale vieţii bisericeşti, organizarea de pelerinaje, derularea unor
programe de caritate, publicarea de literatură religioasă, mai ales sub forma
unor foi pentru tineri etc.978.
Studenţilor din ASCOR, cu ocazia concertului de colinde susţinut în
Catedrala patriarhală, în ziua de 16 decembrie 2002, patriarhul Teoctist le
spunea:
„Dumneavoastră sunteţi pe cale să vă specializaţi în diverse domenii,
fiind buni cunoscători ai diferitelor ştiinţe ale lumii de astăzi, lucru absolut
necesar. Ortodoxia nu pune stavilă în calea cunoaşterii umane.
Sf. Părinţi îi povăţuiesc pe tineri să «cerceteze ştiinţa cum cercetează
albina florile» şi să adune numai din florile care dau miere, «ceea ce este
folositor», alcătuind astfel «fagurele», pentru că «ştiinţa este foarte
frumoasă».
Teologia nu respinge ştiinţa sau cultura, în general, pentru că
niciodată între ştiinţă şi credinţă n-au fost duşmănii. Teologia nu este
abstracţie, ci practică. Totdeauna, să ştiţi ce este ştiinţă adevărată, ce este
adevăr adevărat, ce este frumuseţe adevărată şi deplină, ce este iubire
adevărată şi deplină, acolo este scânteia dumnezeiască. Aceasta ne uneşte
pe toţi şi trebuie să unească lumea, ca să gândească aşa. Nu există altă
cale, nu există alt adevăr, nu există alt viitor decât Hristos şi învăţătura
Sa”979.
977
Ibidem, p. 250.
978
Teofan Sinaitul, op. cit., p. 421-422.
979
XV, p. 154-155.
431
Ilie Rusu
În acest context, patriarhul Teoctist sublinia că Biserica nu este

împotriva ştiinţei, iar Teologia nu contrazice cuceririle raţiunii umane. Însă
toate aceste cuceriri ştiinţifice fără credinţă şi fără harul lui Dumnezeu nu
pot depăşi limitele imanente ale acestei lumi. Ştiinţa fără Teologie este
lipsită de aripile ajutorului dumnezeiesc pentru a putea trece dincolo de
limitele acestei lumi şi a proslăvi pe Dumnezeu, pe când Teologia fără
ştiinţă rămâne o chemare neînţeleasă, întrucât nu comunică adevărurile
divine cunoaşterii umane.
Pe acest temei, la deschiderea anului universitar la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, patriarhul Teoctist le spunea studenţilor:
„Colegii voştri de la celelalte facultăţi îşi propun un anumit scop şi îşi
imaginează o întreagă strategie pentru a-l îndeplini. Aici, la noi în
Biserică, dacă citim orice pagină de la Sf. Apostol Pavel îndeosebi nu avem
nici un fel de îndoială asupra direcţiei pe care am apucat; nu trebuie să
facem apel la imaginaţie, căci ni se spune precis ce avem de făcut, ce ne
aşteaptă în viaţă. Noi trebuie să propovăduim Evanghelia cu timp şi fără
timp, să ne îndreptăm spre lumina lui Hristos.
În frământările societăţii de astăzi, învolburată cu fel de fel de
ideologii, iată Biserica vine cu această lumină, cu această siguranţă, cu
învăţătura Mântuitorului Hristos, cu pilda de înţelepciune a Sf. Apostoli şi
a Sf. Părinţi.
Acesta constituie specificul vocaţiei preoţeşti, specificul vocaţiei celui
ce se dedică studiului Teologiei, care nu este pură teorie. Este o mare
greşeală să credem acest lucru, că Teologia este teorie, şi să abandonăm
drumul slujirii preoţeşti, care este lucrare, trăire şi bucurie în Hristos. Noi
avem un drum sigur, un ţel precis în viaţă, cu condiţia ca învăţătura
Bisericii, propovăduită de profesori la catedră, să fie roditoare, ca sămânţa
căzută pe pământ bun, cum aţi auzit din Pilda semănătorului din Sf.
Evanghelie de astăzi (Luca 8, 5-15).
Să avem foarte bine conturat conţinutul misiunii preoţeşti. Suntem
chemaţi la lumina lui Hristos. Suntem astăzi chemaţi să fim chiar noi
lumină într-o lume care are mare nevoie de lumină, prin viaţă exemplară în
Hristos şi prin fapte bune, umblând mereu în lumină (Ioan 12, 35).
Sunteţi chemaţi, aşadar, să slujiţi o instituţie veşnică. Dintre colegii
voştri de la celelalte facultăţi, câţi pot să afirme că specialitatea pe care şi-
au ales-o este veşnică? Nici unul! Numai slujirea noastră este veşnică;
slujirea Bisericii. Dar aportul nostru, al fiecăruia dintre noi şi al fiecărei
generaţii nu îmbogăţeşte învăţătura Bisericii, care este aceeaşi, ci sporeşte
432
lucrarea noastră, experienţa noastră în propovăduirea Evangheliei

mântuirii, potrivit cuvintelor Domnului Hristos”980.
Din rândul tinerilor fac parte şi cei care arată o dragoste deosebită faţă
de Biserică, deşi nu sunt teologi. Noi avem mare nevoie de această familie
creştină – spunea patriarhul Teoctist – care trebuie să fie oglinda vie a vieţii
Bisericii. Dialogul Bisericii cu societatea realizat prin tineri este deosebit de
important. Prin el, Biserica îşi arată preţuirea ei pentru omul aflat în
marginalizare, datorită secularizării. Mai mult decât atât, prin aceasta
Biserica antrenează pe tineri la lupta contra relelor secolului în care trăim.
De aceea, nu putem ignora faptul că „vorbind despre rolul de acum al
tinerilor în viaţa Bisericii şi a lumii, mulţi teologi şi oameni de ştiinţă arată
că lumea noastră, în special cea europeană, îmbătrâneşte, dar nu numai ca
vârstă, ci şi din cauza lipsei de preocupări şi idei noi pentru vieţuirea
omului, din ce în ce mai solicitat şi violentat de tot ceea ce aude şi vede.
Îmbătrâneşte din cauza urii, a dorinţei de îmbogăţire, a lăcomiei, a
extremismului şi a unei vieţi limitate numai la satisfacerile biologice. Din
nefericire, în acelaşi timp, şi religiile (confesiunile) sunt supuse aceluiaşi
proces de îmbătrânire, din lipsa de ideal evanghelic, din cauza depărtării
de acest adevărat scop al vieţii omeneşti”981.
Această reînduhovnicire a lumii prin tineri, bătrâni, femei sau alte
grupuri de iniţiativă creştină va contribui la redescoperirea smereniei, pe
care ne-o dă pildă viaţa sfinţilor. De fapt, toate asociaţiile creştine aduc spor
duhovnicesc, dacă ne ajută să înţelegem un adevăr esenţial pentru viaţa
noastră sufletească, şi anume nevoia de a avea un duhovnic. Pentru că
trebuie să o spunem deschis, asociaţiile creştine – chiar prin acel
„misionarism laic” de care vorbea filosoful Nae Ionescu sau teologul
Nicolae Colan – pot împlini această slujire. Trebuie să se propovăduiască
lumii de astăzi adevărul că fără duhovnic nici un membru al Bisericii nu
poate avea spor duhovnicesc, pentru că „fără duhovnic suntem frunze bătute
de vânt. Foarte mult stăruim asupra acestui sprijin sufletesc pe care
numai duhovnicul ni-l poate oferi în orice împrejurare. Noi înşine, în primul
rând, să avem duhovnic, să avem rugătorul şi sprijinitorul nostru”982 – arăta
patriarhul Teoctist.
980
Ibidem, p. 370-371.
981
Ibidem, p. 256-257.
982
Ibidem, p. 121.
433
Ilie Rusu
6.6. Activitatea editorială
Între cărţile de zidire sufletească tipărite cu greu, înainte de 1990, de

Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă şi difuzate în tiraje mici, cât
îngăduia cenzura, constituindu-se într-o frumoasă moştenire editorială, s-au
numărat: Biblia, în mai multe ediţii, colecţia Filocalia (12 volume), datorată
Pr. prof. Dumitru Stăniloae, colecţia Părinţi şi scriitori bisericeşti, iniţiată
de patriarhul Iustin Moisescu, apoi, literatura duhovnicească, precum
Patericul românesc, Convorbirile duhovniceşti de Protos. Ioanichie Bălan,
scrierile Arhim. Cleopa, opera culturală şi apologetică a mitropolitului
Antonie al Ardealului, cea liturgică a episcopului Vasile al Oradiei, scrierile
patristice ale Pr. prof. Ioan Coman, ca şi ale altor dascăli de teologie şi
ierarhi, precum şi reeditarea Bibliei lui Şerban Cantacuzino, în 1988, prin
strădaniile patriarhului Teoctist983.
Vorbind despre tipăriturile culturale şi teologice ale Institutului Biblic
şi de Misiune Ortodoxă de dinainte de 1990, patriarhul Teoctist spunea în
deschiderea Congresului internaţional de Teologie, de la Bucureşti, din 11
noiembrie 2003: „Am fost singura Biserică, de altfel, care a tipărit în
întregime Filocalia atunci când vremurile erau grele şi când împărtăşeam
într-un fel întunericul temniţei şi constrângerile sufleteşti din aşa-zisa
libertate din afara închisorilor. Mă gândesc deseori la ajutorul lui
Dumnezeu care s-a revărsat peste Biserica poporului nostru, astfel încât
clerul şi credincioşii să aibă biserici deschise, şcoli pentru formarea
slujitorilor altarelor, să aibă Biblia, cărţi liturgice, Filocalia şi proclamări
de sfinţi români”984.
Iar cu privire la ediţia jubiliară a Bibliei, sublinia în cuvântul de
deschidere a şedinţei Sfântului Sinod din 2 iulie 2002: „De data aceasta,
aşa cum se cuvine, noi, Centrul patriarhal, vă întâmpinăm cu bucuria unei
înfăptuiri de referinţă în lumea editorială de acum şi am putea vorbi de o
înfăptuire epocală chiar, ce se înscrie între lucrările de inestimabilă
valoare. Vă prezentăm între aceste multe cărţi pe care fiecare ni le-aţi adus
aici, Biblia, ediţia jubiliară a Sfântului Sinod, realizată în condiţii grafice
deosebite şi într-un timp scurt prin hărnicia şi priceperea recunoscută a
lucrătorilor Tipografiei Institutului Biblic şi de Misiunea Ortodoxă al
Bisericii noastre. Trebuie să vă mărturisesc că văd în această împlinire un
dar şi un ajutor din partea Bunului Dumnezeu, iar această reuşită este
983
Casian Crăciun, Episcopul Duunării de Jos, Educaţia creştină, în „Biserica în Misiune”,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 398-399.
984
Ibidem, p. 163.
434
izvorul unei bucurii personale, deosebită în viaţa unui ierarh şi mai ales a
celui care vă vorbeşte acum. Momentul acesta reprezintă o culme de pe
care privirea cuprinde nădejdile de care aminteam mai înainte, cât şi
drumul parcurs până aici cu osteneală. Sunt momente de trăire intensă a
cărei valoare nu se poate exprima în cuvinte, asemănătoare celui de astăzi,
când cu mare bucurie vă ofer în această şedinţă noua apariţie a Sfintei
Scripturi, ca ediţie jubiliară a Sfântului Sinod”985.
La sfinţirea bisericii parohiei Podeanu din Capitală, în 24 octombrie
2004, referindu-se la însemnătatea Bibliei în viaţa credincioşilor, patriarhul
Teoctist sublinia: „Noi acordăm o preţuire dumnezeiască Bibliei, numind-o
Sfânta Scriptură, ea fiind păstrată, chiar şi atunci când se află în casele
credincioşilor, la loc de cinste, aproape de icoane. Mai mult de
jumătate din cărţile Sfintei Scripturi a Vechiului Testament sunt rânduite în
toate slujbele noastre de peste an. Chiar astăzi aţi ascultat frumuseţea
psalmilor sfântului prooroc David. Mai cu seamă Psaltirea este citită în
unele mănăstiri fără încetare, ziua şi noaptea. De aceea, este bine să ştiţi şi
să păstraţi acest adevăr, pentru că dumneavoastră sunteţi apostolii din
afară ai Bisericii, iar noi, arhiereii, preoţii şi diaconii, suntem rânduiţi
la sfântul altar. Dumneavoastră, credincioşii, credincioasele, tinerii mai
ales, având legături şi relaţii cu toţi semenii, le comunicaţi şi lor din
cunoştinţele şi învăţătura de credinţă a Bisericii şi a rânduielilor noastre
bisericeşti”986.
Într-adevăr, această ediţia jubiliară a Bibliei este o încununare a
realizărilor tipografice ale Institutului Biblic, fiind o revenire la textul
Septuagintei, text folosit de Sfinţii Părinţi, ştiut fiind că textul masoretic a
fost stabilit mult mai târziu, adică până în prima jumătate a secolului al X-
lea. Încât, pentru susţinerea lucrării misionare a Bisericii această „revenire”
la textul folosit în scrierile patristice are o importanţă deosebită, iar acest
fapt s-a împlinit prin purtarea de grijă a patriarhului Teoctist987.
Dar iată cum aprecia patriarhul Teoctist tipărirea ediţiei jubiliare a
Bibliei: „Dacă Biblia constituie piatra de temelie a lucrării Bisericii
creştine, în general, pentru Biserica noastră Ortodoxă Română însă ea a
reprezentat şi un izvor de împliniri culturale de-a lungul întregii sale istorii.
985
XIII, p. 319-320.
986
Ibidem, vol. XV, p. 169-170.
987
Bartolomeu, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Cuvânt lămuritor asupra
Sfintei Scripturi, în „Biserica în Misiune”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2005, p. 229.
435
Ilie Rusu
Şi iată acum, Biserica noastră, în ciuda acestor îndoieli şi nelinişti, prin

această ediţie jubiliară a Bibliei, demonstrează statornicia şi tăria
sufletească a credincioşilor şi a clerului nostru.
Este pentru noi o mare realizare nu numai pentru că avem o nouă
versiune a Bibliei, o ediţie jubiliară, dar şi pentru că ea a văzut lumina
tiparului în mod neaşteptat, nesperat, ca toate marile înfăptuiri din viaţa
noastră, de altfel, în urma unor îndelungate osteneli, a unor frământări
sufleteşti şi arderi interioare din partea IPS Bartolomeu Anania,
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, care şi-a asumat de unul
singur această îndatorire nespus de grea şi de o mare responsabilitate
pentru vremea noastră, de a tălmăci în grai românesc cuvântul tainic al lui
Dumnezeu, cuprins în Sfânta Scriptură.
Este un mare privilegiu, iubiţi fraţi şi părinţi în Domnul, că un
contemporan cu noi, unul dintre noi, s-a ostenit şi a dat Bisericii noastre o
nouă ediţie a Bibliei, care aduce la zi limba, limbajul biblic, într-o versiune
clară şi plăcută la lectură, potrivită cu vârsta actuală a limbii române. N-ar
fi putut să împlinească această grea lucrare cu atâta pricepere şi
competenţă decât cineva care şi-a închinat viaţa nu numai ostenelilor
bisericeşti, ci şi celor cărturăreşti, slujind deopotrivă şi cu aceeaşi dăruire
Bisericii, culturii şi limbii române.
Această apariţie editorială este o mare împlinire. Sfânta Scriptură,
prezentată acum în veşmântul actual al cuvântului literar, împărtăşeşte
lumină din taina cuvântului, din înţelesul lui adânc, căutat cu sete de
generaţiile tinere, de rugători şi cititori. Cunoscut şi apreciat de lumea
intelectuală, ostenitorul traducerii a dat valoare versului şi prozei de literat,
oferind intelectualităţii prilejul apropierii de Cuvântul lui Dumnezeu, iar
tuturor mânuitorilor scrisului o cârmă de cultivare a frumuseţii limbii
noastre româneşti”988.
Din aceste sublinieri ale patriarhului Teoctist prilejuite de apariţia
ediţiei jubiliare a Bibliei, reiese cu claritate raportul firesc dintre cultură-
cult-credinţă: „Când zicem cultură înţelegem şi ştiinţa despre Dumnezeu,
cunoaşterea lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin post, prin isihasm, pe care
Sfinţii Părinţi de la Muntele Athos, din Capadocia, din mănăstirile ctitorite
de Ştefan cel Mare şi din alte locuri sfinte le-au practicat şi au ajuns astfel
la vederea frumuseţii luminii dumnezeieşti”989.
988
p. 320-321.
989
436
Este vorba aici despre raportul dintre Biserica Ortodoxă Română şi

cultura noastră naţională, pe de o parte, şi dintre cultura noastră naţională şi
cultura celorlalte popoare europene, fundamentate pe aceleaşi valori
nemuritoare ale Revelaţiei divine.
6.7. Lucrarea caritativă a Bisericii
În ţara noastră, asistenţa socială a avut dintru început un caracter

eminamente religios, desfăşurându-se secole de-a rândul în jurul
mănăstirilor şi al bisericilor. Acest lucru apare firesc dacă se are în vedere că
una din componentele fundamentale ale misiunii Bisericii este grija faţă de
cei în suferinţă. De altfel, autoritatea statală, mult prea preocupată în Evul
mediu de menţinerea şi întărirea neatârnării, nu era în măsură să-şi asume şi
responsabilitatea protecţiei sociale a unui număr mare de defavorizaţi. De
aceea, parohiilor şi mănăstirilor le revenea misiunea de a îngriji pe cei ce nu
puteau să-şi câştige singuri existenţa990.
Chiar dacă în unele cazuri baza materială pentru o astfel de activitate
era asigurată prin generozitatea domnitorilor sau a marilor boieri, Biserica
era instituţia prin intermediul căreia
diferite categorii de persoane defavorizate primeau asistenţa necesară. Cu
toate că, începând din secolul al XIX-lea, statul se implică din ce în ce mai
mult în acest domeniu, Biserica Ortodoxă îşi menţine încă poziţia
privilegiată în câmpul asistenţei sociale, majoritatea instituţiilor de profil
având, până în anul 1948, caracter bisericesc. Din păcate, odată cu
instaurarea comunismului în România orice activitate instituţionalizată a
Bisericii în domeniul activităţii social-caritative a fost interzisă, iar
aşezămintele ei (azile de bătrâni, orfelinate, adăposturi pentru persoane cu
handicap, spitale) fie au fost desfiinţate, fie preluate de stat991.
După căderea comunismului, începând din 1990, sub îndrumarea
patriarhului Teoctist, Biserica şi-a reluat implicarea ei socială, constituind
asociaţii cu scop socio-caritativ destinate asistenţei copiilor, vârstnicilor,
familiilor cu risc social, persoanelor handicapate992.
În vederea coordonării acestei activităţi, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 13-14 februarie 1997, a hotărât
înfiinţarea unui Serviciu de misiune şi asistenţă socială la nivelul Patriarhiei
990
Pr. prof. Dumitru Colotelo, Lucrarea cartitativă a Bisericii Ortodoxe Române astăzi, în
„Biserica în Misiune”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 456.
991
Ibidem, p. 457.
992
Ibidem, p. 458.
437
Ilie Rusu
Române care să elaboreze o strategie a implicării Bisericii în desfăşurarea

misiunii sale de acordare a sprijinului material persoanelor aflate în
dificultate şi care să ţină legătura cu instituţiile statului şi cu cele
nonguvernamentale care au atribuţii în domeniul asistenţei sociale.
Permanenţa Consiliului Naţional Bisericesc, la 27 februarie şi 4 aprilie
1997, a aprobat înfiinţarea în cadrul Administraţiei Patriarhale a Sectorului
„Biserica şi Societatea”. Sfântul Sinod, în şedinţa din 27-29 mai 1997, a
hotărât înfiinţarea unei structuri de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă
Română şi a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a sistemului
de asistenţă socială în Biserica Ortodoxă Română, acesta constituind cadrul
de desfăşurare a activităţilor specifice la nivelul unităţilor bisericeşti
centrale şi locale din cuprinsul Patriarhiei Române993.
Pe lângă activitatea social-filantropică, Biserica Ortodoxă Română s-a
îngrijit să asigure şi o asistenţă religioasă corespunzătoare celor integraţi în
unităţi militare sau în aşezăminte de protecţie socială şi spitale. Astfel, după
anul 1990, noul cadru legislativ (art. 29, alin.5 din Constituţia României) a
permis Bisericii Ortodoxe Române să-şi reia misiunea tradiţională de a
acorda asistenţă religios-spirituală persoanelor aflate în medii speciale:
armată, penitenciare, spitale şi aşezăminte de ocrotire socială. Prezenţa
preotului în aceste instituţii fiind absolut necesară, el contribuind, prin
activitatea sa, atât la bunăstarea morală, spirituală şi trupească a
persoanelor, cât şi la îndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor
instituţiilor respective. Asistenţa religioasă în unităţile militare, spitale şi
aşezăminte de ocrotire socială a fost reglementată prin protocoalele
încheiate între 1995-1997 de către Patriarhia Română cu ministerele de
resort994.
Pornind de la faptul că misiunea Bisericii implică lupta necontenită
pentru binele şi ajutorarea semenului, patriarhul Teoctist arăta: „Trebuie să
ne implicăm cu grijă deosebită în această mare şi creştinească acţiune de
recuperare a copiilor, fie a celor în dificultate, fie a orfanilor sau a celor
abandonaţi. Sunt în Bucureşti câteva cămine de noapte pentru ocrotirea
copiilor străzii. Am încercat să găsim preoţi care să meargă acolo. Unii
dintre preoţi au fost chiar prin canalele Bucureştiului şi i-au adunat, iar noi
am intervenit la Primărie şi li s-a oferit un adăpost în aceste cămine. Avem
nevoie însă de un număr mai mare de astfel de preoţi. Chiar şi studenţii
teologi trebuie să participe la această activitate de asistenţă socială.
993
Ibidem, p. 459.
994
Raportul (în cifre şi date) privind asistenţa socială şi religioasă a Bisericii Ortodoxe
Române în anul 2003, în „Biserica în Misiunea”, Ed. Institutului Biblic şi de Misiunea
Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 480.
438
Este însă trist că puţini dintre preoţii de parohie îi cercetează pe cei

din penitenciare. Contează foarte mult prezenţa preotului pentru a sta de
vorbă cu deţinuţii, care în majoritate sunt tineri. Când am sfinţit biserica
nouă de la Penitenciarul Jilava i-am văzut şi m-a impresionat situaţia lor.
Am făcut apel mereu la preoţi pentru acesta misiune, legată de slujirea
noastră, ştiind că fapta lucrează mai mult decât vorba, decât cuvântul
rostit, dar neîmplinit”995.
Preoţii din penitenciare, ca şi cei din spitale, azile sau armată oferă
celor aflaţi în situaţii speciale o întâlnire cu Dumnezeu: „În rugăciune noi
stăm de vorbă cu Dumnezeu, iar în Sfânta Scriptură Dumnezeu stă de vorbă
cu noi”996 - spunea patriarhul Teoctist. Iată de ce preotul de caritate dacă
oferă acest dialog al lui Dumnezeu cu cei din spitale, armată sau închisori,
dar şi al acestora cu Dumnezeu, prin rugăciunile pe care le săvârşeşte şi prin
predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, îi face pe cei aflaţi în acele stări
speciale să-şi schimbe radical viaţa, explicându-le credinţa şi rolul ei pentru
desăvârşirea fiinţei umane. Dar această slujire caritativă, în mod paradoxal,
cuprinde şi formarea slujitorului bisericesc, căci fără o preoţime devotată
misiunii căreia i s-a dedicat, toate aceste bune intenţii rămân inactive.
Cu prilejul sfinţirii bisericii din incinta Spitalului Municipal Bucureşti,
din 21 noiembrie 2002, subliniind că slujirea preoţilor ar fi neîmplinită fără
participarea credincioşilor, patriarhul Teoctist spunea: „Vă amintiţi, cred, de
momentul când Mântuitorul Hristos îşi ducea Crucea pe Golgota. Era
istovit şi sleit de puteri, după procesul care I se făcuse, cum auzim la
Deniile din Săptămâna Patimilor, şi odată cu sudoarea Ii curgeau pe frunte
picături de sânge. Nu mai putea să urce Golgota, să-şi ducă Crucea şi a
căzut sub Cruce. În acea clipă a venit din ţarină, ne spun Sfintele
Evanghelii, un trecător cu numele Simon Cirineanul (Marcu 15, 21), care a
purtat pe o porţiune de drum Crucea Mântuitorului Hristos.
Avem nevoie astăzi mai mult ca oricând, de asemenea cirineni, de
asemenea personalităţi credincioase, care să se ivească şi să sprijine tot
ceea ce un popor ca al nostru are frumos, are valoros în arta sfintelor
biserici şi mănăstiri. Este o bucurie că există şi între noi cirineni care
poartă Crucea Bisericii, şi aici şi în alte locuri din ţară. Iată, prin
dragostea şi bunăvoinţa lor, s-a amenajat parcul acesta atât de frumos
pentru bolnavii din acest spital, ca sufletele lor să simtă şi să trăiască
aceste frumuseţi. Altfel vor suporta ei greutatea suferinţei lor trupeşti şi
995
p. 254-255.
996
Ibidem, p. 257.
439
Ilie Rusu
altfel vom privi şi noi frumuseţea acestui parc, frumuseţe încoronată acum
de această bijuterie a artei noastre româneşti, ofrandă a strădaniilor
ctitorilor acestei sfinte biserici”997.
6.8. Păstrarea şi afirmarea credinţei strămoşeşti
În cuvântarea rostită la ceremonia de hirotonire a sa întru arhiereu,

Patriarhul Teoctist spunea: „Datoria de a propovădui a fost cea dintâi
sarcină pe care Mântuitorul a dat-o Apostolilor după ce El i-a ales (Luca 9,
1-2). Iar gândul arhiereului nu se poate făli că aduce o învăţătură
personală, ci să se ostenească a predica numai Evanghelia şi lucrările ce
decurg din această învăţătură sfântă”998. Cu toată această smerenie, în
gândirea tânărului arhiereu se configura încă de pe atunci o concepţie ce
căuta să închege unitatea dintre credinţa ortodoxă şi neamul românesc, de
unde întoarcerea la istoria naţională, desluşirea începuturilor ei şi a
învăţăturii apostolice propovăduită pe meleagurile noastre de Sfântul
Andrei: „Înaintea ochilor mei se deschide priveliştea largă a istoriei
Bisericii Ortodoxe şi văd întreaga lucrare arhierească de propovăduire şi
apărare a învăţăturii curate a Evangheliei”999, dar şi istoria neamului, în
întreaga ei desfăşurare, pentru că noi „suntem urmaşii dacilor străvechi şi ai
romanilor. Este mare lucru să ştii că aparţii unei ramuri mari şi nobile
dintre neamurile şi seminţiile pământului care s-au perindat în lume în
vremuri străvechi. [...] Strămoşii noştri daci erau statorniciţi pe locurile
acestea, pe aria aceasta, pe vatra aceasta. Ei credeau în nemurirea
sufletului, în viaţa viitoare, unde găseau o împărăţie plină de soare,
credinţă care în vremea de atunci însemna o filosofie largă, foarte adâncă a
strămoşilor noştri. Pe baza aceasta, predica Sfântului Apostol Andrei a fost
primită cu bucurie şi a dat multe roade”1000.
Acest spaţiu în acel timp a însemnat „un nume şi un certificat de
botez, care este şi unul de dăinuire, de continuitate, de viaţă românească şi
creştinească, de-a lungul şi de-a latul teritoriului străvechi al ţării
noastre”1001. Din această îngemănare dintre credinţă şi neam rezultă
specificitatea Ortodoxiei româneşti, unicitatea ei, cu rădăcini milenare:
„Valoarea unităţii de credinţă, atât de determinantă în dezvoltarea vieţii
bisericeşti, dar în acelaşi timp şi valoarea unităţii naţionale, atât de
997
Ibidem, p. 429-430.
998
Ibidem, Slujind altarul străbun, vol. I, Bucureşti, 1992, p. 11.
999
Ibidem, p. 12.
1000
Ibidem, p. 331.
1001
Ibidem, p. 332.
440
importantă pentru afirmarea poporului nostru, constituie temeiul dăinuirii

neamul românesc, în vreme ce atâtea alte popoare şi imperii s-au risipit în
istorie”1002.
Poporul român s-a format într-un spaţiu mult lărgit faţă de cel al
statului nostru de astăzi, cuprinzând toate comunităţile istorice din jurul
ţării, ceea ce îl făcea pe Patriarhul Teoctist să spună adesea că „România
este o ţară înconjurată de români.” Cu alte cuvinte, dincolo de Prut şi de
Tisa de nord, la sud de Dunăre, spre Histria şi Pind neamul românesc
este aşezat istoric şi nu a fost clintit nici de viiturile asiatice şi nici de
Imperiul otoman, temeinic implantat în Balcani şi care nu şi-a putut croi
cale spre Europa datorită destoiniciei voievozilor români, apărători ai lui
Hristos. În acest fel, şi Ortodoxia românească este mult mai largă decât
frontierele de stat, ea fiind puternică în Basarabia, Bucovina, Voivodina –
Banatul sârbesc, Valea Timocului – sârb şi bulgar –, până dincolo de
Salonic, înspre ţinutul Ohridei şi în Turcia asiatică. Neamul fiind românesc
şi Biserica este românească, deci ortodoxă, legătură care a însemnat
rezistenţa românilor peste veacuri: „Fiind şi buni români şi buni creştini, ei
au dovedit că oricine urmează chemării lui Hristos celui înviat este
permanent în comuniune cu Biserica”1003.
Prin urmare, Biserica Ortodoxă Română este spaţial lărgită de timpii
istorici, existenţa ei fiind purtată prin grija mitropoliilor şi apoi a Patriarhiei
tuturor românilor. „Ea este expresia aceleaşi slujiri, prin lucrarea credinţei
dreptslăvitoare, prin iubirea plină de dăruire şi jertfelnicie în împlinirea a
tot binele care nu se opreşte la hotarele ţării, ci cuprinde în această unitate
şi comunităţile de peste hotare, odată cu formarea neamului nostru de
români, care şi-a durat pe vatra lui Decebal cultura şi istoria sa
bogată”1004.
Dezvoltând conceptul potrivit căruia „Viaţa noastră este în plină
comuniune cu unitatea Preasfintei Treimi”1005, Patriarhul Teoctist afirmă că
unitatea credinţei este asigurată de unitatea neamului prin unificarea
trinităţii naţionale: Transilvania, Moldova, Muntenia – o Sfântă Treime a
românităţii. Astfel, Patriarhul Teoctist leagă indestructibil neamul de
credinţa lui milenară, de Biserica lui Hristos:
„Strămoşii noştri au văzut în unitatea Preasfintei Treimi mesajul
unităţii noastre naţionale. Aceasta se vede şi din faptul că hramul celei mai
vechi biserici, din cea mai veche capitală a Moldovei – Siret – este Sfânta
1002
Ibidem, p. 339.
1003
Ibidem, p. 352.
1004
Ibidem, p. 336.
1005
Ibidem, p. 448.
441
Ilie Rusu
Treime, hram ce se păstrează şi la alte biserici. Mesajul unităţii naţionale

se vede pretutindeni la români. În toate timpurile ei au fost uniţi în cuget şi
în simţiri şi aşa au salvat patria şi cultura naţională de la atâtea şi atâtea
vitregii abătute prin veacuri peste ei. Ceea ce i-a ajutat pe români a fost
faptul că ei şi-au menţinut permanent unitatea naţională după modelul
Sfintei Treimi. Deşi erau trei ţări române: Transilvania, Ţara Românească
şi Moldova, acestea nu erau trei, ci una, căci prin unitatea naţională, adică
prin credinţă, limbă, conştiinţă de neam, nu se deosebeau între ele”1006.
Şi mai departe: „În sărbătoarea Preasfintei Treimi găsim deci izvorul
năzuinţelor de unitate naţională pe care strămoşii noştri le-au nutrit în
decursul secolelor [...]. Din valorile perene ale poporului român nu poate
lipsi credinţa ortodoxă. Această credinţă, această viaţă românească,
această bogăţie de învăţături, care uneori la noi nu s-au menţinut prin
catehisme sistematice, prin formulări şi teorii dezvoltate, ci prin tradiţie,
prin simplitate, prin înţelepciune, prin izvorul nesfârşit de simţire al
sufletului românesc, au rol covârşitor în viaţa poporului nostru. El şi-a zidit
credinţa sa, de când se ştie, nu pe temelia şubredă a cunoştinţelor formale
sau a practicilor religioase superficiale, cum se întâmplă cu credinţele
izolate ale altor neamuri, ci şi-a plămădit cu sfinţenie fiinţa, naţiunea,
cultura lui, care dăinuiesc peste veacuri, pe trăirea sinceră a Sfintei
Evanghelii. El s-a născut cu credinţa lui şi i-a dat strălucire în realitatea
vieţii lui de familie şi de muncă. Poporul nostru a văzut puterea lui
Dumnezeu cea mare în continuitatea istoriei lui, el a crezut că Dumnezeu cu
braţul Lui cel puternic este întotdeauna îndreptat spre împlinirea
năzuinţelor sale, iar de la Decebal şi de la Sfântul Apostol Andrei până
astăzi îşi păstrează nealterată spiritualitatea fiinţei lui.
Tot ortodoxe sunt şi alte popoare vecine nouă. Însă poporul român a
înţeles şi a trăit Ortodoxia cu totul deosebit ca simţire şi expresie
religioasă. El şi-a sădit de secole,
temeinic, spiritualitatea ortodoxă în inima sa, în familia în care se naşte, în
societatea în care trăieşte, pe plaiul care munceşte. Spiritualitatea ortodoxă
română a făcut ca fiecare fiu al poporului să se simtă profund legat de ţara
sa, să ştie că păşeşte pe pământul sfânt al patriei în care s-a născut şi
viază, pământ de care s-a legat cu braţele lui, cu sufletul lui, cu poezia lui,
cu cântarea lui.
Nici un popor până astăzi nu păstrează atât de puternic imaginea
satului, imaginea vetrei strămoşeşti, imaginea icoanei şi a candelei aprinse
cu evlavie în timpul sărbătorilor din casa părintească, aşa cum vibrează
aceasta în inima românului. Atât de năvalnic este sentimentul de vatră
1006
Ibidem, p. 317.
442
părintească, de sat, de prieteni, încât nu are asemănare. Legătura aceasta

sufletească atât de puternică n-o găsim la alte popoare. E adevărat că
pentru fiecare om este scumpă imaginea ţării lui; românul, însă, când se
află departe de vatra părintească se gândeşte necontenit la ea, la
frumuseţile satului natal, care îi trezesc nostalgia copilăriei, fiind stăpânit
tot timpul de dorinţa de a reveni cât mai curând pe gurile de rai ale
plaiurilor de acasă”1007.
Comuniunea de iubire şi de năzuinţe a determinat pe românii din cele
trei principate româneşti să fie una în credinţă şi grai, în obiceiuri şi în
datini. Mărturisind Sfânta Treime, ei mărturiseau şi unitatea lor de neam.
„De aceea, prima unire a românilor sub acelaşi sceptru, în timpul lui Mihai
Viteazul, va purta pecetea Sfintei Treimi, căreia i-a fost închinată catedrala
din Alba Iulia.” Aşadar, în gândirea Patriarhului Teoctist, Sfânta Treime
este „un simbol al unităţii de familie, de credinţă şi al celei naţionale”1008,
este lumina care încheagă neamul românesc din Muntenia, Moldova şi
Transilvania – o treime de naţiune şi de credinţă.
În articolul întitulat 1 Decembrie 1918, Ziua Taborică a României,
Patriarhul Teoctist spunea: „Unirea de scurtă durată înfăptuită de
domnitorul martir Mihai Viteazul în cetatea Alba-Iuliei şi apoi
desăvârşirea ei la 1 Decembrie 1918, tot în această sfântă cetate, au intrat
în conştiinţa neamului nostru ca acte de reparaţie istorică şi de dreptate
dumnezeiască. Treimea românească – Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt,
Transilvania martirilor şi Ţara Românească – s-au regăsit în unitate
firească după chipul şi spre slava lui Dumnezeu Cel unul în Fiinţă şi întreit
în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”1009.
Credinţa a însemnat un urcuş stăruitor al neamului, adesea jertfelnic,
întotdeauna biruitor. Este un alt concept care se amplifică în gândirea
Patriarhului Teoctist. In numeroase rânduri, gândurile patriarhului se
îndreaptă spre începuturile Ortodoxiei naţionale, spre strămoşii cucernici
care ne-au deschis calea luminii dumnezeieşti:
„Ca urmaşi ai acestor fericiţi strămoşi ai noştri, învredniciţi de atâta
smerită slavă, gândurile, slujirea şi dăruirea noastră pentru Biserică şi
neam trebuie să tălmăcească statornic mesajul Sfântului Apostol Andrei de
a fi neîncetat noi cei dintâi chemaţi la îndeplinirea, «cu timp şi fără timp»
(II Tim., 4, 2), a «lucrului de evanghelist» (II Tim., 4, 5), a misiunii sfinte de
propovăduitori ai aceluiaşi Cuvânt evanghelic. Este cunoscut de fiecare din
1007
Ibidem, p. 318-319.
1008
Ibidem, p. 223.
1009
„Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 106, din 1-15 decembrie 1993, p.1.
443
Ilie Rusu
noi că, fără căldura, ajutorul şi strădania personală depuse de Sfinţii

Apostoli, marea poruncă dumnezeiască: «Mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Mat., 28, 19-20),
nu s-ar fi împlinit cu atâta folos pentru lume propovăduirea lor.
Întâlnirea dintre puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, izvorâte din însuşi
graiul Mântuitorului Hristos, îndată după învierea Sa din morţi, şi
sârguinţa apostolilor chemaţi şi trimişi să predice, râvna şi credinţa lor,
numai această fericită împletire a dus la răspândirea rodnică a mesajului
dumnezeiesc nu numai în lumea greco-romană, ci şi la popoarele barbare
din afara graniţelor imperiului, cum au fost şi dacii din părţile Daciei
Pontice sau Scythia Minor şi dacii liberi din afara imperiului. Iar pentru
noi, românii, întâlnirea aceasta dintre puterea şi sfinţenia Cuvântului lui
Dumnezeu şi dăruirea jertfelnică a Sfântului Apostol Andrei, aducătoare de
nenumărate roade, a înflorit virtuţi şi frumuseţi creştine ca podoabe de preţ
ale inimilor curate. De numele şi activitatea Sfântului Apostol Andrei se
leagă astfel începutul nostru creştin, ca şi tezaurul frumuseţii ortodoxe, de
trăiri, de luptă şi de afirmare a acestora pe scara secolelor trecute până în
vremea noastră. Marele poet al tuturor românilor, ctitor de vers românesc,
Mitropolitul Dosoftei, şi-a îndreptat lira talentului său poetic şi asupra
predicii şi chipului Sfântului Apostol Andrei, descriindu-l pe acesta ca fiind
plin de tot felul de virtuţi şi daruri, dar între toate strălucind predica şi
încreştinarea daco-romanilor din ţinuturile pontico-dunărene ale Daciei.
Din conştiinţa predicii sale în Dobrogea noastră de astăzi, păstrată vie, mai
ales în acele ţinuturi, au izvorât şi colindele în cinstea şi lauda Apostolului
Andrei. Este dovada şi a conştiinţei luminoase asupra prezenţei şi predicii
Sfântului Apostol Andrei păstrată de-a lungul celor mai frământate şi mai
tulburătoare vremuri până la noi, şi a statorniciei poporului nostru pe
aceste plaiuri dintre Dunăre şi Mare. Toate aceste adevăruri sunt deosebit
de valoroase pentru noi, pentru toţi fiii Bisericii Ortodoxe Române. Ele ne
arată că firul vieţii şi învăţăturii creştine şi, în acelaşi timp, şi cel al vieţii şi
istoriei strămoşilor noştri nu s-a întrerupt niciodată. Aceste realităţi sunt
grăitoare şi despre darurile sufleteşti ale înaintaşilor noştri, de acum
aproape două mii de ani, cât de receptivi au fost la vestea cea nouă a
Evangheliei şi cu câtă dârzenie şi statornicie au păstrat-o şi au
înfrumuseţat-o ei de-a lungul secolelor!”1010.
Tot din izvorul acestor încredinţări păşim către un alt adevăr deosebit
de important pentru noi – spune Patriarhul Teoctist – şi anume, acela că
1010
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Slujind altarul străbun, vol. I, p. 158.
444
„învăţătura creştină a venit şi a pătruns prin acest apostolat la nivelul

mulţimilor, al păturii de oameni legaţi de pământ, de familie şi de rosturile
lor. Ea a fost îmbrăţişată direct de ei şi nu de la vreo autoritate politică sau
de stat, cum s-a întâmplat la alte popoare. La noi, răspândirea adevărului
de credinţă s-a făcut nu din calcule sau raţiuni speciale, ci de la inimă la
inimă, din chibzuinţă şi dreaptă alegere, din convingere şi sete sufletească.
Cuvântul cel de viaţă dătător a fost rostit acestor oameni de rând de către
un semen de-al lor, cu chip blând, modest şi apropiat, având mintea
sprintenă pentru a aduce adevărul Învierii unor oameni deprinşi cu
asemenea cugetări, cum erau dacii”1011.
Credinţa curată şi luminată ne leagă de trecutul nostru, de strădania de
a ne înălţa duhovniceşte, prin muncă şi viaţă pilduitoare, ne leagă, de
asemenea, de idealul desăvârşirii în viitor, de devenirea fiecăruia în parte,
urmând exemplul înaintaşilor noştri: „Din pilda vieţuirii părinţilor noştri ne
dăm seama că ei au ştiut să împace credinţa cu dragostea de ţară, împletind
rugăciunea cu munca, evlavia cu iubirea de brazda strămoşească, de vatra
părintească, pe care au înfrumuseţat-o cu geniul lor creator. Păstrarea
credinţei celei curate a însemnat jertfă adusă pentru independenţa şi
suveranitatea ţării, pentru libertatea şi afirmarea neamului şi a culturii
naţionale. Ştim de câtă cinstire se bucură eroii în slujbele Bisericii noastre,
pomenindu-i la fiecare Sfântă Liturghie cu respect şi cu adâncă emoţie.
Trăind acest adevăr, ne simţim una cu ei, aşa cum ne simţim una cu
Mântuitorul şi sfinţii Săi. Apărând glia strămoşească şi jertfindu-se pentru
neam, eroii s-au jertfit şi pentru credinţă, pentru apărarea altarelor
străbune şi de aceea ei se bucură de o cinstire
asemănătoare celei pe care o manifestăm faţă de apărătorii credinţei
dreptslăvitoare. Viaţa lor trebuie să fie pilda vieţii noastre. Sacrificiul lor
este deci viaţa noastră. Jertfa lor este libertatea noastră, pentru care ei au
luptat îndelung. Năzuinţele lor sunt împlinirile noastre, de care ne bucurăm
ori de câte ori ne împărtăşim”1012.
Păstrarea şi afirmarea credinţei ortodoxe pe plaiurile ţării a fost
împlinită cu conştiinţă românească de voievozii dătători de legi şi datini, de
ierarhii luminaţi, vestitori ai Evangheliei, păstrători ai dreptei credinţe,
ctitori de biserici şi mănăstiri, de aşezăminte pentru luminarea poporului,
autori de cărţi, luptători pentru apărarea fiinţei şi unităţii neamului, ocrotitori
ai mulţimilor oropsite şi obidite. Către aceşti înaintaşi îşi îndreaptă gândurile
Patriarhul Teoctist: „Chipurile şi vredniciile lor mă îndreaptă la izvoarele
nesecate ale Ortodoxiei româneşti care, în trecutul neamului nostru mult
1011
Ibidem, p. 159.
1012
Ibidem, p. 185.
445
Ilie Rusu
vitregit, dar niciodată biruit, a fost pavăza graiului străbun şi a contribuit

la păstrarea unităţii noastre naţionale”1013.
În cuvântul rostit la resfinţirea Catedralei Unirii din Alba-Iulia, în ziua
de 19 iunie 1994, Patriarhul Teoctist spunea: „În faţa datoriei de a ne apăra
credinţa, toţi fiii Bisericii noastre, nu numai Sfântul Sinod, nu numai preoţii,
ci şi fiecare credincios şi fiecare credincioasă trebuie să fie străjer al
Ortodoxiei, al valorilor noastre nemuritoare, al valorilor româneşti.
Fiecare suntem slujitorii şi apărătorii acestor valori care se revarsă şi ne
îndestulează setea sufletească la altarul credinţei noastre. Momente nu
numai ca cele de acum, prilejuite de sfinţirea lucrărilor catedralei unirii din
Alba- Iulia, ci şi cele din zbuciumata istorie a Transilvaniei, au făcut din
acest platou altarul inimilor şi al sufletelor noastre. Pentru respectul
acestor jertfe, se cuvine să ne apărăm integritatea credinţei, integritatea
morală, integritatea familiei, a neamului românesc”1014.
Cu alt prilej, Patriarhul Teoctist afirma despre datoria de a ne păstra
credinţa cea adevărată, care este izvorul vieţii şi al existenţei noastre: „Dacă
vom păzi credinţa, vom păstra şi frumuseţile vieţii noastre, ca fii ai
Ortodoxiei, de care are nevoie şi noua Europă, această comuniune de
popoare, de culturi, de limbi, de civilizaţii, dar şi de suflete, în același timp.
Fiecare dintre popoarele europene are rădăcini şi sevă creştină. Aşa încât
aducem şi noi Europei tradiţiile noastre atât de frumoase. Suntem un popor
căruia nu-i este străin spiritul occidental, european, cum au dovedit-o cu
prisosinţă marii noştri înaintaşi, voievozi, cărturari, ierarhi, preoţi, care au
studiat în Occident, unde se considerau acasă, după cum occidentalii se
simt până astăzi acasă, la noi, în România, ţară de cultură latină şi cu
frumuseţi ortodoxe care nu se întâlnesc în altă parte”1015.
6.9. Biserica Ortodoxă Română – Biserică

naţională
Motivaţia acestei sintagme o constituie străvechimea neamului, limba,

cultura şi credinţa lui. Iar toate acestea vin din lucrarea lui Dumnezeu:
„Cultura adevărată nu este cea în afara lui Dumnezeu, în afara Bisericii
sau care lucrează contra Bisericii. Acea cultură rămâne peste veacuri şi are
putere ziditoare pentru oameni, când adună şi înmulţeşte valorile credinţei.
Iar Ortodoxia oferă fiecărei generaţii valori inestimabile [...]. Aceasta face
1013
Ibidem, p. 61.
1014
Idem, Pe treptele slujirii creştine, vol. VII, Bucureşti, 1997, p. 376.
1015
Ibidem, vol. XVII, Bucureşti, 2006, p. 94-95.
446
ca Biserica Ortodoxă Română să fie o Biserică naţională, zădărnicind

afirmaţiile tendenţioase ale unora că acest fapt ar fi adică naţionalism.
Bisericile Ortodoxe nu sunt naţionaliste, în dispreţul altor neamuri
conlocuitoare de secole în ţara noastră, ci «naţionale», care-şi împletesc
viaţa lor cu cea a poporului român. Biserica noastră a fost alături de popor
chiar de la naşterea lui. A fost împreună cu el şi l-a călăuzit pe calea lui
Hristos, care este «Calea, Adevărul şi Viaţa» (Ioan 14, 6). Ţelul Bisericii a
fost şi acela de a-şi creşte fiii în Hristos, Izvorul tuturor valorilor morale, de
a-i face să trăiască în Hristos, netrecând însă cu vederea să-i înveţe şi
iubirea semenilor şi chiar să cânte cu cei de alte graiuri şi credinţe”1016 .
Biserica Ortodoxă Română – Biserică naţională – „este şi universală, în
acelaşi timp, fiind legată prin Capul ei, Hristos, de celelalte Biserici
Ortodoxe naţionale”1017.
Conceptul acesta s-a sedimentat în timp, fiind exprimat de Patriarhul
Teoctist încă din momentul hirotoniei în arhiereu, când se recunoaşte
slujitor al Bisericii strămoşeşti pentru care s-a luptat atât de categoric Mihai
Eminescu, apărând Biserica naţională într-o suită de articole din ziarul
„Timpul”, evocând-o în creaţia sa şi mai ales în poezia „Rugăciunea”,
definită de Patriarhul Teoctist o „Ave Maria românească”, în aşteptarea
unui ilustru compozitor.
Mândria de a fi român este stimulată permanent de Patriarhul Teoctist,
drept pentru care extragem sinteza ei din îndemnul „oriunde vă veţi afla să
vă mândriţi cu o asemenea cinste şi vrednicie.” Desigur, „oriunde vă veţi
afla” se referă la românii de pretutindeni, cărora le adresează în 1981, de
Sânziene – marea sărbătoare creştină şi tradiţională – aceste propovăduiri:
„Numai cine nu-şi simte rădăcinile în acest pământ străbun, uitând de
mamă, uitând de tată, de moşi şi strămoşi, numai acela rămâne ispitit să se
rupă de trupul Bisericii părinţilor noştri şi să se îndrepte spre alte adunări.
Numai cel gol de aceste adevăruri poate să se lipsească de această
comuniune frăţească, de credinţă şi de cuget românesc”1018. Cu alte
cuvinte, nu vă rupeţi de Biserica naţională şi nici de trupul ţării unde v-aţi
născut. Rămâneţi români, rămâneţi ortodocşi, fraţi întru credinţă şi lege!
Cu alt prilej, vorbind despre valorile pe care Ortodoxia românească le
aduce în viaţa lumii contemporane, Patriarhul Teoctist spunea: „Ortodoxia
noastră aduce aceste valori în prezent ca Biserică autocefală, ca Biserică
naţională, legată de frumuseţile neamului, de cultura lui, de limba lui, de
1016
Ibidem, vol. IX, Bucureşti, 1999, p. 450-451.
1017
Ibidem, vol. X, Bucureşti, 2001, p. 39.
1018
Ibidem, vol. I, p. 189.
447
Ilie Rusu
brazda strămoşească, de realizările lui”1019. Biserica Ortodoxă Română

este Biserică naţională şi „are conştiinţa istoriei, păstrată în osuarele de la
mănăstiri, în pomelnicele domnitorilor, în chipurile ctitorilor zugrăvite în
sfintele noastre lăcaşuri. Ea a ţinut trează memoria existenţei noastre de-a
lungul secolelor pe această arie, prin credinţa fiilor ei, pentru că Biserica
suntem noi toţi la un loc, fără deosebire, slujitori şi credincioşi, care
mărturisim crezul niceo-constantinopolitan şi ne hrănim spre viaţa veşnică
din Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos”1020.
În cuvântul rostit la deschiderea lucrărilor celui de al IV-lea Congres
internaţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, desfăşurat între 12-17
august 1996, în aula Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti,
Patriarhul Teoctist afirma: „Spre a se înţelege mai bine specificul misiunii
pe care Biserica noastră o desfăşoară în România, trebuie spus mai întâi că
viaţa creştinismului românesc s-a împletit indisolubil cu viaţa neamului
nostru, străbătând aproape două milenii. În toată această perioadă,
Biserica a păstrat unitatea spirituală şi morală a poporului care, după cum
se ştie, a fost împărţit în provincii diferite. Ea a fost sursă de inspiraţie
pentru o bogată şi originală cultură populară cu conţinut autentic creştin, a
contribuita la dezvoltarea limbii şi literaturii culte române, i-a conferit
poporului puterea spirituală de a nu se lăsa niciodată învins de încercările
la care a fost supus de o istorie haină şi i-a sădit încrederea în viitor, către
formarea statului unitar român, care a îmbrăţişat laolaltă pe fiii aceluiaşi
neam şi toate naţionalităţile aflate pe teritoriul patriei noastre comune. Pe
bună dreptate spunea unul dintre cei mai mari poeţi ai neamului nostru,
Mihai Eminescu, că Biserica a fost mama spirituală a poporului român.
Prezenţa Bisericii în viaţa poporului român şi misiunea salutară pe
care a înfăptuit-o în decursul istoriei sale este ilustrată de şirul continuu de
mărturisitori şi martiri care nu şi-au precupeţit viaţa pentru apărarea
dreptei credinţe şi a pământului străbun, fii ai săi, proveniţi in straturi
sociale diferite, fie că este vorba de ierarhi sau voievozi, de călugări, preoţi
sau credincioşi mireni”1021.
Cu alt prilej, Patriarhul Teoctist sublinia: „Aceasta este Biserica
naţională pe care se cuvine să o apărăm şi să o păstrăm! Este limpede că
Biserica noastră este naţională, nu trebuie s-o mai demonstrăm, să aducem
argumente pentru aceasta, căci ea există de două mii de ani. De aceea,
Sfântul Sinod a propus această formulare în proiectul legii cultelor şi
1019
Ibidem, vol. VIII, Bucureşti, 1998, p. 209.
1020
Ibidem, p. 353.
1021
Ibidem, p. 374.
448
regretăm că ea n-a fost înţeleasă de fraţii catolici, de protestanţi şi de

celelalte culte minoritare. Dar unii din ei n-au avut legături statornice cu
formarea poporului român şi nu ştiu ce înseamnă adevărata unitate de
credinţă”1022.
6.10. Conştiinţa unităţii de credinţă şi de neam

Subliniind rolul însemnat al Bisericii în trecutul nostru istoric pentru
unitatea neamului, prin unitatea de credinţă, Patriarhul Teoctist spunea:
„Biserica noastră Ortodoxă, prin slujitorii ei, a ajutat mult la păstrarea
unităţii de credinţă şi de neam. În sfintele lăcaşuri, alături de icoanele
noastre ortodoxe, se afla şi tricolorul românesc. În chip minunat, conştiinţa
acestei unităţi se afirma puternic în toate ţinuturile româneşti. Ea se
transmitea şi pătrundea iute şi uşor pretutindeni, datorită aceleiaşi credinţe
şi aceleiaşi limbi, înţeleasă de toţi. Am fost uniţi şi prin credinţă, şi prin
grai, şi prin aspiraţii, păstrând în totul unitatea în cuget şi simţire. Nu
purtăm sentimente potrivnice faţă de nimeni, pentru convingeri religioase,
dar ne simţim îndatoraţi de trecutul nostru istoric să fim uniţi”1023.
Fondul sufletesc al strămoşilor noştri, sporit „ca ploaia binefăcătoare
în brazdă”, de primirea Evangheliei, cu care ei au păşit, apoi, în rândul
popoarelor din antichitate, ca popor organizat unitar, cu o cultură şi o istorie
care constituite, până astăzi, specificul nostru daco-latin, a făcut ca
„Biserica noastră dreptslăvitoare să aibă de-a lungul veacurilor conştiinţa
că, fiind răsărită din sânul neamului, slujirea sa legată de el trebuie să fie
închinată vrerilor şi năzuinţelor neamului. De aceea, în istoria Bisericii
noastre aflăm nenumărate chipuri de slujitori ai altarului care şi-au
închinat chemarea lor de propovăduitori ai Evangheliei şi, în acelaşi timp,
s-au dăruit până la sacrificiu pentru înălţarea vieţii poporului. Pentru
nimeni nu este, din acest motiv, un lucru de mirare că, din vremea primelor
formaţiuni prestatale, pe plaiurile noastre româneşti, alături de conducători
– cnezi sau voievozi – erau şi ierarhi ai Bisericii, rugătorii şi sfătuitorii lor
de taină”1024.
Aşadar, strămoşii şi părinţii noştri au trăit unitatea de neam, de grai şi
de cuget, rugându-se la acelaşi altar, împărtăşindu-se din acelaşi potir al
credinţei şi al sfinţeniei şi păstrând astfel neştirbită dreapta închinare şi
1022
Ibidem, vol. X, p. 464.
1023
Ibidem, vol. I. p. 113.
1024
Ibidem, p. 163.
449
Ilie Rusu
mărturisire ortodoxă. „Să ne bucurăm – spune Patriarhul Teoctist – că

tezaurul de credinţă ortodoxă, aşa cum ni l-au lăsat sfinţii noştri înaintaşi,
îl moştenim din tată în fiu, plin de curăţenie şi de sfinţenie, de mireasmă şi
aromă duhovnicească. De aceea, nu avem nevoie de învăţături străine, sau
venite din altă parte, de practici dăunătoare dreptei credinţe şi sufletului
nostru românesc, de vreme ce avem cântări şi slujbe, datini şi obiceiuri atât
de frumoase şi pline de seva învăţăturii mântuitoare”1025.
Deşi despărţiţi vremelnic de hotare nefireşti, românii de dincoace şi de
dincolo de Carpaţi, înflăcăraţi de sentimentul comunităţii de neam, au luptat
necontenit pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru neatârnare, pentru
păstrarea şi ocrotirea moştenirii spirituale, pentru credinţa străbună.
„Carpaţii, această coloană vertebrală a ţării noastre – spunea Patriarhul
Teoctist – n-au fost niciodată o stavilă în calea românilor, care treceau din
Moldova şi Muntenia în Transilvania sau, din această provincie
românească, la răsărit şi la sud. Atât unii, cât şi alţii plecau de acasă şi
veneau acasă [...]. Firul acestei realităţi, cu pecete de veşnicie, de a se simţi
fiii ţinuturilor româneşti la ei «acasă» de o parte şi de alta a Carpaţilor, se
prelungeşte şi se fixează în adâncurile istoriei strămoşilor noştri geto-daci
[...]. Această conştiinţă a unităţii şi a statorniciei a fost şi a rămas pururea
vie de-a lungul generaţiilor”1026.
Dârzenia şi lupta pentru libertate şi pentru afirmare naţională a
românilor n-a încetat o clipă, izbutind să înfăptuiască unirea politică a celor
trei provincii româneşti sub sceptrul lui Mihai Viteazul. „Secole după secole
ei au înscris pagini glorioase în anii 1848, când, pe Câmpia Libertăţii, au
răsunat cuvintele «Vrem să ne unim cu Ţara»; în 1859, când «au dat mână
cu mână cei cu inima română»; în 1877, când dorobanţul român a cucerit
independenţa de stat a României – momente de mare răsunet în ţările
Europei. La 1 Decembrie 1918, după atâtea frământări şi lupte, zorile
făuririi unităţii tuturor fiilor ţinuturilor româneşti înlăuntrul aceluiaşi stat
străluceau cu putere în piepturile celor 1.228 de delegaţi din Transilvania,
Banat, Crişana şi Maramureş care, în prezenţa a peste o sută de mii de
participanţi, au proclamat pe câmpul lui Horea de la Alba Iulia unirea cu
România «pentru toate veacurile»”1027.
1025
Ibidem, p. 205.
1026
Ibidem, vol. VI, Bucureşti, 1992, p. 131.
1027
Ibidem, vol. IV, Bucureşti, 1996, p. 216-217.
450
6.11. Slujirea semenilor – împlinirea Evangheliei
La alegerea ca arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, în 26

ianuarie 1973, viitorul patriarh Teoctist mărturisea: „Din tinereţe m-a
mângâiat conştiinţa că sunt fiul unei Biserici care şi-a pus tezaurul ei
mântuitor de gândire şi viaţă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor,
înţelegând toate dreptele năzuinţe ale umanităţii către progres, către
libertate, către dreptate socială şi pace, şi dăruind din izvorul curat al
predaniilor sale apă vie şi spor de vlagă tuturor strădaniilor ecumeniste, de
apropiere şi colaborare între toate Bisericile. Rod al dragostei Logosului
întrupat, ea a tors, de-a lungul veacurilor, firul de aur al frăţiei şi al preţuirii
între felurite seminţii, chemând neîncetat la apropierea între oameni şi popoare
şi la făurirea unei lumi fără războaie. Conştient de măreţia şi de îndatoririle
slujirii arhiereşti, am luat ca făclie a vieţii mele dragostea, care, după însuşi
cuvântul Mântuitorului Hristos, cuprinde «toată legea şi proorocii» (Mat., 22,
40). Dar nu am privit dragostea numai ca o simplă stare psihologică, ci ca
acţiune, ca viaţă care se dăruie, după cum o defineşte Sfântul Apostol şi
Evanghelist Ioan, prin îndemnul dat nouă: «Fiii mei, să nu iubim cu vorba,
numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul» (I Ioan 3, 18). Căci semnul
întâlnirii noastre cu Mântuitorul şi al vieţuirii noastre întru Iisus Cel înviat îl
constituie dragostea evanghelică şi bunurile ei. Din acest izvor nesecat,
Biserica a împărtăşit fiilor ei, de-a lungul veacurilor, noi şi noi puteri, pentru
ca ei să devină făpturi noi, să devină săvârşitori ai dreptăţii, să devină slujitori
ai păcii şi binelui obştesc. In vasta operă de eliberare a omului din chingile
asupririi, ale neştiinţei, ale nedreptăţilor de tot felul, Biserica a propovăduit
întotdeauna cele mai luminoase îndreptăţiri pentru ca fiinţa omenească, zidită
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să fie aşezată pe piedestalul
demnităţii sale fireşti”1028.
În învăţătura ei de credinţă, Biserica tâlcuieşte pilde, îndemnuri şi
fapte din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, înfăţişează viaţa îmbunătăţită a
unor credincioşi şi slujitori ai ei,
spre a se cunoaşte şi urma cea mai bună cale pentru dobândirea mântuirii.
Ca şi în viaţă, şi în Biserică depinde de credincioşi ca această cale să fie
dreaptă, uşoară, fără piedici şi presărată cu lumină şi flori. Uneori, însă, din
pricina neştiinţei, a lipsei de înţelegere dreaptă, de neglijare a învăţăturilor
celor adevărate, viaţa oamenilor e umbrită de păcat şi presărată cu
amărăciune şi suferinţă. Dar Biserica le stă tuturor în ajutor, chiar şi în
cazuri de întâmplări năpraznice, cu mijloacele ei întăritoare.
1028
Ibidem, vol. I, p. 37-38.
451
Ilie Rusu
„Nu este zi în care, la slujbele rânduite de Biserică, preoţii să nu se

roage pentru sănătatea şi pentru viaţa paşnică a credincioşilor, – sublinia
Patriarhul Teoctist – ca aceştia să fie apăraţi de moarte şi de întâmplări
năpraznice, ca viaţa lor să crească şi să fie îndestulată. Iar când ispitele,
neascultarea noastră faţă de poruncile Bisericii sau alte întâmplări
neprevăzute vin peste noi, prilej de a ne înţelepţi prin încercări, Biserica
ştie să găsească şi în necazuri prilej de întărire, de îmbărbătare şi de
îndreptare spre căile cele mai luminoase [...]. Se cuvine ca în viaţa noastră să
luăm aminte şi să ne bucurăm nu numai de bunurile şi satisfacţiile cele
trecătore, ci să aflăm mângâiere şi în durere, în suferinţă. Este mare virtute să
ştii să găseşti în suferinţă o rază de lumină şi de nădejde. Biserica nu ridică la
nivel absolut nici bucuria, nici satisfacţia, oricât de mari ar fi ele. Durerea, ca
şi bucuria, este relativă. De aceea, durerea oricât de apăsătoare ar fi ea, nu
trebuie să ne ducă la deznădejde. Din ea răsar flori aproape mai rare, mai vii
şi mirositoare decât bucuriile cele de toate zilele”1029.
Se înţelege astfel mai bine pentru ce unele întâmplări dureroase din
viaţa omului, care ating numai trupul, dar nu şi sufletul, sunt doar fapte
trecătoare. Ele sunt biruite prin puterea sufletului, prin credinţă statornică,
prin dorul după o viaţă liberă, demnă şi înălţătoare. „Biserica noastră ne
îndeamnă neîncetat să fim credincioşi slujirii sufletului, dar şi trebuinţelor
de existenţă ale semenilor noştri [...]. Fiecare din noi se cuvine să punem în
slujba semenilor noştri, a ţării, sănătatea, munca, priceperea şi toate
darurile cu care suntem înzestraţi de Cel ce ne-a zidit după chipul şi
asemănarea Sa. Noi împlinim o asemenea slujire pentru că avem credinţa
puternică în Dumnezeu, fără de care nici un fir de păr nu ni se clinteşte. Cu
atât mai mult cu cât avem de străbătut un drum presărat cu încercări mai
mari!”1030.
6.12. Preoţia creştină
Preoţia creştină vine de la Mântuitorul Iisus Hristos şi de la Sfinţii Săi

Apostoli. Mărturisind, după Înviere, că I-a fost dată «toată puterea», El
rosteşte acum către Sfinţii Săi ucenici: «Drept aceea, mergând, învăţaţi toate
neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Mat. 28, 18-20).
Iar Sfinţii Apostoli, conştienţi de răspunderile misiunii ce le-a fost
1029
Ibidem, vol. III, Bucureşti, 1995, p. 62-63.
1030
Ibidem, p. 72-73.
452
încredinţată, cutreieră lumea, «propovăduiesc Evanghelia la toată zidirea» şi

aşează episcopi şi preoţi în comunităţile încreştinate şi dau episcopilor
puterea de «a aşeza preoţi prin cetăţi, precum le-a fost porunca» (Tit, 1, 5).
„Preoţia Sfinţilor Apostoli a fost o preoţie a chemării – spune
Patriarhul Teoctist. Tot o preoţie a chemării trebuie să fie şi preoţia
noastră. Preoţia creştină este de neconceput fără o chemare de sus. Căci,
slujirea lui Hristos se cere a fi împlinită din vocaţie, în duhul dăruirii,
uneori chiar în duhul sacrificiului de sine.
Chemarea sau vocaţia pentru preoţie a fost totdeauna în Biserică o
condiţie a oricărui succes pastoral. Totdeauna credincioşii şi-au îndreptat
paşii către lăcaşul Domnului, dacă simţirea lor sufletească i-a încredinţat
că acolo slujeşte un suflet ales, născut pentru a fi preot, înzestrat cu
chemare de sus de a fi printre oameni «omul lui Dumnezeu». De aceea,
numai cine a simţit în adâncurile fiinţei sale chemările tainice ale unei
puteri de dincolo de el, ale unei puteri de sus, pentru a lăsa toate şi a-şi
închina viaţa slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor ca preot, numai acela să se
apropie de sfinţenia altarului şi să cuteze toate câte sunt unite de oficiul
sfânt al preoţiei: slujirea învăţătorească a Cuvântului, slujirea liturgică a
Sfintelor Taine şi slujirea călăuzirii credincioşilor pe căile care să ducă la
statornicia dreptăţii pe pământ, la împărăţia lui Dumnezeu”1031.
Preoţia creştină înseamnă şi misiune, nu numai trimitere, înseamnă
lucrare anevoioasă pentru care se cer înzestrări şi daruri speciale.
„Învăţătura Noului Testament, în viziunea Sfântului Apostol Pavel,
înfăţişează chipul preotului, sub aspect intelectual şi sub aspect moral. Sub
aspect intelectual, preotul trebuie să fie înţelept – înţelepciunea fiind
treapta cea mai înaltă la care se poate ridica cineva, prin eforturi
personale, în domeniul cunoaşterii şi în aceeaşi măsură în cel al trăirii
învăţături pe care o predică. Aria cunoştinţelor sale trebuie să fie largă şi
cuprinzătoare, variată şi multilaterală, deoarece preotul este chemat «să
înveţe pe alţii învăţătura sănătoasă». Iar sub aspect moral, el trebuie să fie
omul «fără prihană», omul pilduitor – exemplu în viaţa sa personală, în
viaţa de familie, precum şi în câmpul vieţii obşteşti”1032.
În zilele noastre, când se produce în lume o adevărată explozie
ştiinţifică şi culturală, preotul, prin natura misiunii sale de slujitor al obştii,
îşi îngemănează viaţa cu toate câte decurg din această realitate. Este dincolo
de puterea lui ca să fie un specialist în fiecare din aceste domenii, dar nici nu
se poate sustrage de la îndatorirea de a nu rămâne izolat de problematica
vremii în care trăieşte şi de preocupările contemporanilor săi.
1031
Ibidem, p. 224-225.
1032
Ibidem, p. 227.
453
Ilie Rusu
„El va fi – e de dorit să fie – specialist în cele ale teologiei,

cunoscând-o în profunzimea ei, atent, mai ales, la capitolele în care acestea
au contingenţă cu elemente din alte domenii de cercetare şi creaţie, dar va
fi la curent cu dezvoltarea culturală ce se desfăşoară în jurul său, pentru a
nu cădea sub osânda unui înstrăinat, a unui izolat de viaţă.
Domeniul în care preotul trebuie, însă, să se sârguiască a se depăşi
neîncetat este cel al vieţii morale. El va face aceasta nu numai învăţând pe
credincioşii pe care îi păstoreşte regulile de vieţuire creştină, regulile unei
vieţi morale înalte – fapt meritoriu în sine şi vrednic de toată lauda, dacă
este împlinit cu râvnă şi pricepere –, ci şi prin întruparea principiilor
morale în propria sa viaţă, dovedind astfel prin graiul faptelor valoarea
doctrinei morale a lui Iisus [...]. La primirea hirotoniei nu trebuie să
ajungă, deci, decât cei care se bucură de o bună apreciere unanimă sub
aspect moral, cei care pot fi, prin viaţa lor şi a familiei lor, «o pildă pentru
credincioşi în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie»
(I Tim. 4, 12), folosindu-se în lucrarea lor pastorală de «blândeţe faţă de
toţi, de îngăduinţă răbdătoare» (II Tim. 2, 24), «stăruind asupra cuvântului
cu timp şi fără timp mustrând, certând, îndemnând cu toată îndelunga
răbdare şi dând necontenit învăţătură» (II Tim. 4, 2). De aceea, trebuie ca
acela ce este hirotonit preot să fie curat, ca şi când s-ar afla în ceruri, în
mijlocul puterilor cereşti. Fără răgaz, deci, preotul «să nu fie nepăsător
faţă de harul care este întru el, care i s-a dat prin proorocie, prin punerea
mâinilor preoţimii, să cugete şi să stăruiască în acestea, ca înaintarea lui –
în virtute – să fie vădită tuturor» (I Tim. 4, 14-15)”1033.
Patriarhul Teoctist a formulat deseori cu claritate ideea că Biserica şi
preoţia creştină sunt două realităţi a căror fiinţă şi lucrare se întrepătrund
permanent, condiţionând mântuirea creştinilor în Biserică: „De aceea,
slujind mântuirii oamenilor, preotul creştin se va ruga pentru plinirea
Bisericii lui Hristos, adică pentru plinătatea sau desăvârşirea ei şi
pentru unitatea ei, în duhul rugăciunii lui Iisus Însuşi, Care a zis: «Părinte
Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una
precum suntem şi Noi» (Ioan 17, 11).
Biserica este «lăcaşul lui Dumnezeu» (Marcu 2, 26). Lăcaşul acesta se
cere împodobit şi preotul se va ruga totdeauna ca Dumnezeu să sfinţească
pe cei ce iubesc podoaba casei Sale. Casa lui Dumnezeu poate fi
împodobită spiritual şi material; spiritual, când înlăuntrul ei, între zidurile
şi cupolele ei se vor afla cât mai mulţi credincioşi, oameni ai binelui şi ai
dreptăţii, cinstiţi şi vrednici, blânzi şi milostivi, iubitori de pace şi adevăr;
1033
Ibidem, p. 228-229.
454
material, când sfântul lăcaş va străluci de frumuseţe, în afară şi înlăuntru,

când zugrăveala lui, de valoare istorică sau nouă, va inspira simţăminte
de evlavie în sufletele tuturor celor ce păşesc pragul bisericii, când sfintele
vase, odoarele bisericeşti, cărţile de slujbă, odăjdiile şi toate cele
trebuitoare săvârşirii Sfintelor Taine se vor afla în bună stare şi fără cusur,
când arbori umbroşi şi flori multicolore vor străjui zidurile aşezământului
în care sălăşluieşte în chip nevăzut, Însuşi Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul
şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, sfinţii îngeri şi sfinţii zugrăviţi aşa cum se cere şi
se cade pentru sfintele noastre lăcaşuri de cult.
Spiritual sau material, podoaba casei Domnului trebuie să fie opera,
grija, râvna deplină a preotului slujitor. Spiritual, ca făuritor de virtuţi, de
conştiinţe, de inimi deschise pentru săvârşirea binelui, este datoria de
căpetenie a sa spre a promova în sufletele celor ce îl ascultă cuvântul,
virtutea, dăruirea, cinstea, omenia; material, este datoria călăuzitorului de
suflete să înmănuncheze toate bunăvoinţele şi să învioreze dragostea şi
râvna enoriaşilor săi, pentru cerinţele sfântului lăcaş sau cele de
perspectivă.
Preotul va izbuti să realizeze podoaba duhovnicească sau cea
materială a bisericii în care slujeşte în măsura în care se va strădui să fie
un slujitor adevărat. Se ştie că desăvârşirea nu este atribut de neluat în
seamă din partea oricui se respectă ca om; cu atât mai vârtos, perfecţiunea
trebuie să constituie unul din ţelurile nobile ale slujitorului altarului. De
aceea, i se cere să năzuiască neîncetat spre mai bine, să nu-l părăsească
niciodată dorinţa de a săvârşi paşi noi pe căile progresului, să nu se lase
biruit de ispita renunţării la idealurile pe care şi le-a fixat drept scop al
misiunii sale preoţeşti, să nu-şi îndepărteze auzul de îndemnul sfânt care
zice: «Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!» (Mat. 14, 27), pe care să-l aibă
pururea ca pe o făclie a lucrării sale de slujitor al credincioşilor”1034.
Preoţia este lucrarea harică săvârşită în Biserică potrivit normelor
canonice pentru transmiterea Duhului Sfânt direct şi personal celor aflaţi
demni pentru această slujire. Aşezată de Mântuitorul Iisus Hristos, preoţia
desăvârşeşte pe pământ lucrarea de transfigurare şi înnoire, înălţare şi
desăvârşire a omului, spre a deveni întreaga lume templul preamăririi lui
Dumnezeu. „Nici n-am înţelege fără preoţie această liturghie cosmică la
care este chemată întreaga zidire prin Învierea Domnului. Lumina lui
Hristos, care luminează tuturor, fără preoţie ar fi de neînţeles, încât unirea
noastră cu Dumnezeu ar fi cu neputinţă [...]. Fără preoţie nu poate fi nici
Biserica lui Dumnezeu pe care preoţia o slujeşte [...]. Prin preoţie, bucuria
Învierii este trăită deplin de toţi mărturisitorii dreptei credinţe în Hristos.
1034
Ibidem, vol. III, p.230-231.
455
Ilie Rusu
Prin preoţie, Invierea devine înălţare şi permanenţă a Cincizecimii în viaţa

Bisericii. Preoţia este aceea care, prin harul Duhului Sfânt de
renaştere, de moarte a păcatului şi înviere în Hristos, ne face să trăim
bucuria Învierii, bucuria înnoirii, căci preoţia este slujirea şi lucrarea
acestei înnoiri a lumii şi a oamenilor, cu puterea Duhului Sfânt, prin
Sfintele Taine şi ierurgiile Bisericii”1035.
6.13. Pacea – dar al Duhului Sfânt
Ideea de pace este piatra de temelie a învăţăturii şi lucrării

Mântuitorului Iisus Hristos, deoarece «El este pacea noastră» (Efes., 2, 14).
Este izvorul strădaniilor tuturor celor ce au vestit-o în lume, al tuturor celor
ce au slujit Biserica în decursul vremii. Pacea izvorăşte din iubirea
dumnezeiască şi stă în strânsă legătură cu viaţa fiecăruia şi cu viaţa
omenirii. „Din noianul evenimentelor litigioase, care in nefericire se
complică şi se agravează, înţelegem că apărarea păcii şi a vieţii în lume nu
mai priveşte astăzi numai o ţară sau alta, numai o parte sau alta a omenirii,
ci ea ne priveşte pe toţi, ca indivizi şi popoare, ca bărbaţi de stat sau
slujitori ai Bisericilor. Răspunderea apasă deopotrivă asupra tuturor, dar
în cel mai mare grad, asupra conducătorilor de popoare – mari sau
mici”1036 .
Viaţa şi pacea lumii sunt condiţii ale mântuirii noastre. Prin apărarea
acestor valori se vădeşte solidaritatea omenirii cu întreaga creaţie. In acest
sens, păcii nu i se poate pune hotar, întreaga zidire, în frunte cu omul, fiind
chemată să se împărtăşească din bunurile păcii. Viaţa este, după învăţătura
creştină, urcuş către Dumnezeu, înălţare către culmile luminii divine. Ea
este împărtăşire din însuşi izvorul vieţii, care este Dumnezeu, iar pacea şi
dreptatea sunt mărturia acestei părtăşii de viaţă pe care ne-a hărăzit-o
Dumnezeu ca dar tuturor creaturilor Sale. „Şi darurile lui Dumnezeu trebuie
înmulţite şi înfrumuseţate, – spune Patriarhul Teoctist – aşezate drept
cunună a desăvârşirii vieţii şi slujirii noastre. Aceasta este şi recunoştinţa
noastră faţă de Dumnezeu, Care din marea Sa iubire ne-a făcut nouă atât
de mari daruri [...]. Pătrunşi de iubirea lui Dumnezeu, trebuie să lucrăm
cele ale dreptăţii şi judecăţii lui Dumnezeu, prin care au fost aşezate viaţa
şi pacea lumii, chemate să devină împărăţia lui Dumnezeu. Pacea este
vieţuire în Hristos şi lauda neîncetată a lui Dumnezeu, participare la
«împăcarea» lui Hristos adusă lumii şi împlinirea dreptăţii şi judecăţii lui
1035
Ibidem, vol. IV, p. 432.
1036
Ibidem, vol. III, p. 36.
456
Dumnezeu spre sfinţirea şi umplerea lumii de strălucirile neasemuite ale

slavei Sale”1037.
Iar acesta este însuşi scopul slujirii Bisericii şi al lucrării ei misionare.
Până când acestea nu se vor împlini, misiunea Bisericii în lume şi lucrarea
ei nu vor înceta: „Atâta timp cât în lume lupta pentru apărarea păcii şi
vieţii se poartă de atâtea milioane de oameni, Biserica rămâne în stare de
luptătoare şi rugătoare pentru pacea lumii şi apărarea vieţii pe pământ. In
slujirea omului, Biserica este chemată să aducă «împăcarea» şi nădejdea
credinţei lui Hristos – pacea şi protejarea vieţii tuturor. Această strădanie
nobilă trebuie să fie în fruntea tuturor acţiunilor de slujire a lumii şi de
sprijinire a năzuinţelor de pace ale poporului nostru”1038.
Această părtăşie la viaţa şi năzuinţele poporului este specifică
Ortodoxiei româneşti, care a făcut ca Biserica strămoşească, în înţelesul
adevărat al cuvântului, să fie Biserica neamului. „Pentru noi, fiii Bisericii
Ortodoxe Române, apărarea păcii este «pecetea» slujirii noastre închinate
afirmării valorilor vieţii şi nu distrugerii acestora, izvorâtă din conştiinţa că
Dumnezeul vieţii ne-a chemat la iubire, şi nu la vrăjmăşie. Cel ce nu
lucrează cele ale iubirii, ale înnobilării vieţii, «n-a cunoscut pe Dumnezeu,
căci Dumnezeu este iubire» (I Ioan 4, 8), iar noi avem chemarea de a fi
slujitorii luminii şi împlinitorii poruncii celei noi, a iubirii, ştiind «că
întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară» (Ioan 2, 8).
Ca fii ai acestui popor care întotdeauna a fost iubitor de pace, crezând în
împlinirea dreptăţii lui istorice, nu putem decât să fim iubitori de pace.
Credem că până la urmă dreptatea neamurilor va birui, căci dreptatea
Domnului «este peste tot pământul» (I Cron. 16, 14). De această veşnicie a
dreptăţii, pe care Dumnezeu a rânduit-o fiecărui popor şi tuturor împreună,
este legată pacea, ca bucurie a împlinirii dreptăţii lui Dumnezeu. Şi
credincios este Dumnezeu făgăduinţelor Sale, pe care le-a făcut celor ce
iubesc şi apără dreptatea şi adevărul”1039.
Pacea cu semenii noştri de aproape sau de departe, pacea cu noi înşine
şi cu Dumnezeu este marea poruncă pe care trebuie să o respectăm fiecare
dintre noi pentru a ne justifica numele de creştin pe care-l purtăm ca
mărturisitori ai Mântuitorului Hristos. „Ca fii şi slujitori ai Bisericii noastre
dreptmăritoare, care de-a lungul istoriei sale zbuciumate, a făcut din
slujirea păcii un crez al fiinţării sale, ne-am alăturat prin rugăciune pentru
1037
Ibidem, p. 48.
1038
Ibidem, p. 4.
1039
Ibidem, p. 50-51.
457
Ilie Rusu
înlăturarea şi distrugerea armelor. Singura noastră cale şi sigură pentru

toată omenirea atât de zbuciumată este calea păcii, calea cooperării, calea
bunei-credinţe şi a încrederii. Dreptul sfânt la viaţă şi nu destinul morţii sau
al nimicniciei este hărăzit omului, această coroană a firii care are menirea
să sălăşluiască pururea pe tărâmul unui climat de pace, de prosperitate,
bucurându-se de toate binefacerile ştiinţei şi tehnicii”1040.
Aceste cerinţe nu pot prinde viaţă dacă noi înşine nu vieţuim în pacea
pe care ne-a adus-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Aşa precum El ne-a
învăţat, trebuie să avem pace cu noi înşine, în sufletele noastre, deci, apoi
cu semenii noştri, de aproape sau de departe, cu lumea care ne înconjoară
şi ne-a fost dată spre lucrare şi spre fiinţarea noastră şi astfel vom avea
pace cu Dumnezeu, pacea fiinţării şi zidirii tuturor întru sfinţenie”1041.
Iar pacea înseamnă nu numai acea stare de liniştită cumpănire a
sufletului omenesc, de care ne simţim învăluiţi după ce am izbutit să punem
ordine în gândurile şi faptele noastre, după ce am ajuns la conştiinţa că ne-am
îndeplinit îndatoririle măcar în parte faţă de cei din jurul nostru, „ci ceea ce
ţine de respectul cuvenit fiinţei umane, – spune Patriarhul Teoctist – de
înlăturarea oricărei forme de asuprire şi de nedreptate în raporturile dintre
oameni şi în cele dintre popoare. Pacea înseamnă dreptate socială,
înseamnă muncă, recunoaşterea şi apărarea adevărului că toţi oamenii sunt
egali şi trebuie consideraţi ca atare, după cum egale sunt între ele toate
neamurile care populează pământul”1042.
Pacea este cea în care se dezvoltă darul cel mai de preţ făcut de
Dumnezeu omului, şi anume: viaţa. In viaţa aceasta pământească, fiecare
dintre noi este dator să trudească pentru realizarea valorilor morale, în toate
domeniile, spre desăvârşirea cea întru Hristos. „Fără pace şi armonie între
noi, dar şi între noi şi firea înconjurătoare, nu putem face nimic spre zidirea
noastră sau a semenilor, ca să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu. Cu atât mai
mult pacea lui Dumnezeu trebuie propovăduită şi lucrată de fiecare în
parte. Fără pace, echilibrul spiritual şi material este anulat, iar valorile
morale şi naţionale grav ameninţate. Când cerul senin al unui neam este
întunecat de norii vrajbei şi urii dintre fraţi, roadele câmpiilor mănoase
sunt ameninţate, ca de altfel şi bunăstarea tuturor”1043.
Rodul cel mai de seamă al iubirii este pacea cu sine însuşi şi pacea
între oameni. Unde domneşte pacea, acolo gândurile zboară către înălţimile
cerului, iar faptele omului pe pământ sunt pline de îndestulare şi belşug.
1040
Ibidem, vol. IV, p. 308-309.
1041
Ibidem, p. 28.
1042
Ibidem, p. 116.
1043
Ibidem, p. 427.
458
„Pacea este o condiţie principală a progresului, a dezvoltării tuturor

însuşirilor bune cu care este înzestrat omul. Cearta între oameni aduce
dezbinare, iar războaiele aduc moarte, jale şi distrugere. Veacul nostru,
prin cele două războaie mondiale, ne stă mărturie convingătoare câte
suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti, câte distrugeri de bunuri materiale şi
spirituale s-au săvârşit pe acest pământ din lipsa de iubire dintre
oameni”1044.
6.14. Reactivarea Mitropoliei Basarabiei
Pământul dintre Prut şi Nistru şi chiar de dincolo de Nistru, încărcat de

vestigii daco-romane, a cunoscut creştinarea de timpuriu, paralel cu
formarea neamului care se va numi
mai apoi neamul românesc. Sudul acestui teritoriu, aflat în stăpânirea
Basarabilor, adică a voievozilor Ţării Româneşti, care i-au şi dat numele, a
reprezentat prelungirea Ţării dintre Carpaţi şi Dunăre până la Mare, în
vreme ce partea nordică era pământ românesc de viţă Muşatină. Cu timpul,
fiind mai la îndemâna domnitorilor Moldovei, întreg acest teritoriu
românesc a fost binecuvântat de Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare cu
biserici şi mănăstiri. Pe o asemenea bază, în anul 1401, Patriarhia ecumenică
din Constantinopol a emis actul de recunoaştere canonică a lui Iosif Muşat
ca mitropolit al Moldovei. Prin aceasta, teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost
cuprins în jurisdicţia bisericească a Mitropoliei Moldovei. Rezultă, deci, că
până la cotropirile ruseşti din 1792 şi 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru a
fost deplin românesc, prin drepturi istorice, realităţi sociale şi credinţă
ortodoxă.
Tragedia acestui teritoriu s-a produs în timpul războiului ruso-turc din
1806-1812, când Imperiul ţarist ocupă Principatele Române, iar prin pacea
de la Bucureşti, de la 16/28 mai 1812, anexează Moldova dintre Prut şi
Nistru, botezând-o Basarabia (nume purtat în Evul Mediu doar de partea
sudică a teritoriului). Moldova era pentru a doua oară sfârtecată. După ce
Austria, la 1775, îi răpise nordul ţării, care capătă numirea de Bucovina
(Ţara fagilor în limba slavă), în 1812 Moldova se vede obligată să-şi retragă
hotarul pe Prut şi prin aceasta pierde o populaţie de peste un milion de
suflete, din care 87% erau români, aşa cum o confirmă recensământul
populaţiei făcut de ruşi la 1817. Toţi aceşti români erau ortodocşi.
1044
Ibidem, p. 515.
459
Ilie Rusu
Cum se ştie, după un proces îndelungat de deznaţionalizare şi oropsire,

la 27 martie 1918, prin voinţa aleşilor în Sfatul Ţării, Basarabia a revenit la
România. Ca răspuns neîntârziat la acest act de voinţă populară, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a delegat pe episcopul Nicodim al
Huşilor să păstorească Biserica din Basarabia în calitate de arhiepiscop al
Chişinăului. Iar Congresul Bisericii din Basarabia, ţinut la 21 februarie
1920, l-a ales pe episcopul Gurie Grosu ca cel dintâi arhiepiscop al ei. La 8
iulie 1923 a luat fiinţă în mod legal Mitropolia Basarabiei, arhiepiscopul
Gurie devenind mitropolitul acesteia.
Numai că tragedia Basarabiei s-a dezlănţuit încă o dată în anul 1940,
când Basarabia, nordul Bucovinei, Cadrilaterul şi Transilvania de nord au
fost din nou pierdute. Aproape o jumătate de Românie a fost cotropită.
Credincioşii ei au început alte pătimiri.
După anul 1990, în vâltoarea marilor evenimente petrecute dincolo şi
dincoace de Prut, Biserica-mamă a trimis în Basarabia cărţi de cult, obiecte
şi odoare, de la cruciuliţe şi iconiţe la Biblii, precum şi preoţi bine pregătiţi
pentru a întări conştiinţa Ortodoxiei. In acelaşi timp a primit tineri în
seminarii şi facultăţi teologice, pentru a deveni slujitorii credinţei.
Patriarhul Teoctist a participat direct la toate evenimentele care au
avut loc în România privind Basarabia. A încurajat realizarea „Podurilor de
Flori” şi a întâlnirilor dedicate aniversării Unirii Basarabiei, luând cuvântul,
la solicitarea Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la
adunările solemne de la Cercul Militar Naţional din Bucureşti, în 1991-1992
şi la jubileul de 75 de ani de la Marea Unire organizat la Opera Română şi la
Mănăstirea Cernica. Apărarea Basarabiei este limpede configurată în
cuvântările ţinute cu aceste prilejuri, pe care le-a inclus în colecţia Pe
treptele slujirii creştine.
„Ne îndreptăm gândul cu iubire şi recunoştinţă către acele mari
personalităţi de acum 75 de ani care alcătuiau, la Chişinău, Sfatul Ţării şi
care, în ziua de 27 martie, au săvârşit reîntregirea neamului. De la altarul
credinţei străbune sau de la cel al simţurilor româneşti şi al culturii noastre
strămoşeşti, ei şi-au adus ofranda năzuinţelor şi credinţei lor, ofranda
strădaniilor închinate statornic pentru împlinirea reîntregirii naţionale. O
clipă de lumină şi de înviere a strălucit prin vrednici lor pe bolta istoriei
noastre asemenea luminii Învierii.
Poate nu întâmplător ne găsim în acest forum al comuniunii între
fraţi, aici, în inima Capitalei noastre. Nu întâmplător venim din Dealul
Mitropoliei, de acolo din inima credinţei strămoşeşti, aducând, ca
întotdeauna, mărturia Bisericii noastre în această zi şi în aceste momente
care premerg sărbătorii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Nu putem
460
despărţi momentele de lumină pe care le trăim acum de cele pline de

suferinţă din trecut. Şi nu putem, de asemenea, despărţi jertfa de înviere!
Aşa cum nu putem despărţi Crucea răstignirii de Golgota suferinţelor,
Învierea, de Mormântul cel gol, tot aşa nu putem despărţi truda suferinţei,
răbdarea celor de acum 75 de ani, a celor de dinaintea lor, a slăviţilor
voievozi, a sfinţiţilor slujitori ai Bisericii, a luminaţilor bărbaţi din istorie
care au ţinut trează conştiinţa unităţii naţionale, de recunoştinţa şi
dragostea noastră. Nu am greşi să spunem că lor le datorăm întâlnirea de
astăzi şi că împreună cu ei chibzuim pentru a le cinsti memoria şi pentru a
continua drumul lor [...]. Ei au suferit, la vremea lor, au înfruntat primejdii
pentru a ajunge la acea culme de reîntregire a neamului nostru şi de făurire
a României Mari. Sacrificiilor lor le datorăm păstrarea credinţei, a limbii şi
a conştiinţei valorilor lăsate de ei. Lor şi celor de dinaintea lor, apărători ai
ţării, în frunte cu Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu, împodobiţi cu
aureola sfinţeniei de către clerul şi credincioşii noştri şi de către Sfântul
Sinod. De aceea am spus că ei, din lumina veşniciei, ne-au invitat să
subliniem acest moment important.
Avem drept aceea datoria să grăbim momentul reîntregirii neamului
nostru, în aşa fel ca lumina învierii, lumina care a călăuzit paşii strămoşilor
noştri spre unitate naţională, să pătrundă în cele mai îndepărtate colţuri, să
pătrundă şi să lumineze cele mai îndoielnice gânduri, să aprindă inimile
românilor spre a-şi închina eforturile reîntregirii neamului nostru
românesc. Exprim aceste cuvinte acum şi aici, la acest moment care, prin
dimensiunile lui, depăşeşte timpul şi spaţiul. Dându-i importanţa cuvenită,
ne înscriem în veşnicia neamului, în frumuseţile, credinţa şi valorile lui de
totdeauna şi de pretutindeni unde se rosteşte graiul şi vibrează inima
românească. Cu adânc respect pentru toţi aceşti vrednici înaintaşi, cu
dragoste şi preţuire, pentru organizatorii acestei întâlniri şi a altora de felul
acesta, fie că au loc aici, fie că au loc în altă parte, îndreptăm gândurile
noastre de bine către fraţii şi surorile noastre, români de pretutindeni, ne
bucurăm şi îi binecuvântăm. Cu dragoste şi preţuire pentru vredniciile lor şi
cu preţuire pentru toţi cei ce suferă şi acum, implor ajutorul Bunului
Dumnezeu pentru ca El, cu puterea şi harul Său, să ne împărtăşească
binecuvântarea sa. Dumnezeu, care a ocrotit pe părinţii noştri, ne va ocroti
şi călăuzi şi pe noi în aceste valuri ameninţătoare în care se zbate lumea,
valuri cutremurătoare şi pentru neamul nostru. Atâta vreme cât conştiinţa
noastră de închinători ai altarului străbun va fi luminată de convingerea că
la cârma corăbiei, la temelia simţirilor şi faptelor noastre, se va afla pavăza
Preasfintei Treimi, a cărei icoană era nelipsită de la căpătâiul voievozilor,
a cuvioşilor părinţi, a strămoşilor noştri, să fim încredinţaţi că ne aflăm pe
461
Ilie Rusu
drumul cel bun al împlinirii reîntregirii neamului nostru. Să fim convinşi că

atunci când Dumnezeu îşi întoarce faţa Sa spre noi, nu mai suntem fiii
îndoielii, ci suntem fiii credinţei, ai Învierii. Avem mărturie că Dumnezeu şi-
a întors faţa către neamul nostru românesc şi a primit jertfele de vieţi
pentru prăbuşirea dictaturii ateiste, redându-i demnitatea şi libertatea. Cu
această credinţă şi nădejde binecuvântăm lucrările de astăzi. Dumnezeu să
ne fie pururi în ajutor”1045.
În Republica Moldova de astăzi, care cuprinde o bună parte din vechea
Basarabie, pământ trunchiat şi împărţit statal cu Ucraina pentru a fi greu de
returnat când istoria va decide adevărata lui apartenenţă, există aproape
patru milioane de ortodocşi, din care 64-68% sunt români. Cu toată
oropsirea credinţei în vremea dictaturii ateiste, soldată cu biserici
transformate în depozite sau cluburi, cu preoţi deportaţi drept „culaci” în
„Siberii de gheaţă”, Ortodoxia a rămas viguroasă.
Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul şi cu
credincioşii ei, n-a fost părăsită niciodată de Biserica strămoşească.
Niciodată nu s-a dat nici un cuvânt de renunţare la jurisdicţia Patriarhiei
Române în Basarabia, sau să se recunoască de Sfântul Sinod jurisdicţii
străine bisericeşti pe acele pământuri româneşti. Ci, dimpotrivă! S-a făcut
tot ce era posibil în perioada de dictatură pentru a se menţine legăturile
sufleteşti cu fraţii de peste Prut!
Era o datorie firească a Bisericii Ortodoxe Române să se gândească la
turma pierdută şi să o recheme la altarul străbun, după destrămarea URSS şi
declararea independenţei Republicii Moldova. Şi astfel, în misionarismul
său ortodox, la locul cel dintâi avea să se aşeze această grijă a Patriarhului
Teoctist, de a veni în întâmpinarea dorinţei credincioşilor din Republica
Moldova de a reface Mitropolia Basarabiei.
Momentul dat de Dumnezeu a fost hotărârea Adunării Eparhiale a
Mitropoliei Basarabiei, convocată şi prezidată de episcopul Petru de Bălţi,
în 14 septembrie 1992, de reactivare a Mitropoliei Basarabiei sub oblăduirea
canonică a Patriarhiei Române de la Bucureşti. Dând urmare acestei cereri
legitime, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ziua de 19
decembrie 1992, a binecuvântat şi recunoscut reactivarea Mitropoliei
Basarabiei şi a emis îndătinatul Act Patriarhal şi Sinodal de reactivare a
Mitropoliei autonome a Basarabiei de stil vechi, cu reşedinţa în oraşul
Chişinău. Actul Patriarhal şi Sinodal a fost adus la cunoştinţa publică, în
chip solemn, duminică, 20 decembrie 1992, în Catedrala patriarhală din
Bucureşti, în timpul Sfintei Liturghii săvârşită de un sobor de ierarhi şi
clerici din ţară şi din Mitropolia Basarabiei.
1045
Ibidem, vol. VII, p. 572-574.
462
În cuvântul rostit în şedinţa Sinodului Permanent al Bisericii Ortodoxe

Române, la primirea delegaţiei Bisericii din Basarabia, în 19 decembrie
1992, Patriarhul Teoctist spunea: „Actul de reactivare a Mitropoliei
Basarabiei, pe care îl înscriem astăzi, nu va însemna nesocotirea altor
Biserici, ci aceasta adevereşte puterea de păstrare şi de confirmare de către
credincioşii şi clerul de peste Prut a valorilor sanctuarului nostru
românesc. De asemenea, nici într-un chip întâlnirea noastră nu vrea să
însemne o sfidare a autorităţilor politice actuale, ci, dimpotrivă, o întărire
şi o confirmare a înţelegerilor multiple înregistrate pe toate planurile de
activitate, fie în domeniul economic, fie în cel cultural sau al schimbului de
valori, care sunt paşi spre împlinirea idealului de întregire a neamului, cu
atât cu cât noi, Biserica-mamă, prin toţi fiii ei de pretutindeni, n-am avut
niciodată idei politice de nesocotire a graniţelor pe alte căi decât prin
puterea Duhului Sfânt. Mai ales acum, când aceste graniţe impuse ţării
noastre, invadată de imperiul comunist după pactul Ribbentrop-Molotov,
sunt puse tot mai mult la îndoială de toate forurile internaţionale şi de
statele lumii, Biserica îşi vede de drumul ei dincolo de timp, dincolo de
spaţiu, dincolo de ceea ce este omenesc, trecător, schimbător. De aceea, de
la început, trebuie să ne întemeiem toată lucrarea noastră pe ajutorul lui
Dumnezeu, pe valorile Bisericii noastre mame şi pe cele strămoşeşti.
În aceste clipe unice şi pline de emoţie, în numele Bisericii noastre, al
ierarhilor Sfântului Sinod, al clerului şi al credincioşilor care, necontenit,
sunt atenţi la ceea ce se petrece dincolo de Prut, la suferinţele şi năzuinţele
fraţilor de acolo, vă întâmpinăm cu dragoste şi nădejde sfântă, iubiţi fraţi
din Basarabia, aleşi şi trimişi ai clerului şi credincioşilor din Republica
Moldova, şi vă îmbrăţişăm frăţeşte [...]. Noi suntem pregătiţi să vă ascultăm
şi să chibzuim împreună, rugându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos, prezent în
mijlocul nostru, să ne lumineze mintea şi calea cu puterea Duhului
Sfânt”1046.
Iar la Sfânta Liturghie din Catedrala patriarhală, cu prilejul citirii
Actului Patriarhal şi Sinodal de reactivare a Mitropoliei autonome a
Basarabiei, din 20 decembrie 1992, Patriarhul Teoctist a subliniat:
„Credincioşii din Basarabia, după grele suferinţe, umilinţe şi
necazuri, s-au organizat bisericeşte şi canonic. PS Episcop Petru de Bălţi a
prezidat Adunarea eparhială şi s-a constituit vechea Mitropolie a
Basarabiei, reactivată acum cu credinţa şi cu zelul basarabenilor.
Reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor, împreună cu PS Episcop Petru
se află de două zile la Sfânta Patriarhie şi au prezentat dorinţele acestea
fierbinţi ale întregii suflări româneşti de dincolo de Prut, ca să aibă
1046
Ibidem, vol. V, Bucureşti, 1996, p. 202-203.
463
Ilie Rusu
legătură spirituală canonică şi liturgică cu Biserica-mamă. Sfântul Sinod al

Bisericii noastre a deliberat şi a găsit sfântă această dorinţă de unitate a
neamului nostru românesc.
Vom asculta acum Actul Patriarhal şi Sinodal încheiat ieri de Sfântul
Sinod, citit de IPS Mitropolit Antonie al Ardealului, fiul ţinuturilor pline de
istorie şi de credinţă străbună ale Basarabiei [...].
Reactivarea Mitropoliei Basarabiei, gândită după multe frământări şi
rugăciuni, s-a înfăptuit la Chişinău, în mod statutar şi canonic, de
reprezentanţii clerului şi credincioşilor, constituiţi în Adunarea
Bisericească. Examinată de Sfântul Sinod Permanent, cu participarea
ierarhilor de faţă, lucrarea astfel întocmită de forul statutar al Mitropoliei a
fost găsită vrednică de aprobare, aşa cum aţi auzit din Actul Patriarhal şi
Sinodal.
Prin aceasta nu ne-am gândit şi nu ne gândim să nesocotim sau să
supărăm altă Biserică ortodoxă soră. Dimpotrivă, noi îi respectăm
prerogativele canonice pentru credincioşii ortodocşi ruşi, dar nu şi dreptul
de a stăpâni şi cârmui sanctuarul nostru românesc, conştiinţa naţională şi
religioasă a urmaşilor lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Fiecare Biserică,
potrivit rânduielilor statornicite de canoanele Sfinţilor Apostoli, păstoreşte
în limitele naţiunii pe care această Biserică este chemată să o slujească.
Autoritatea ei canonică se poate întinde, aşadar, pe lângă teritoriul
geografic, şi acolo unde se află poporul lui Dumnezeu care are aceeaşi
naţionalitate ca şi poporul acesta. Stăpâniţi de duh frăţesc faţă de Biserica
Ortodoxă Rusă, respectăm credinţa tuturor, inclusiv credinţa ruşilor din
Basarabia. Socotim că, tot în spiritul adevărului care ne face liberi, românii de
peste Prut sunt fiii Bisericii mame de la 1401, când domnitorul Alexandru cel
Bun a întemeiat Mitropolia Ţării Moldovei. În mod legal, nimeni nu poate
precupeţi dreptul mamei la fiii ei, precum iarăşi nimeni nu poate răpi calitatea
de fiu, prin înlocuirea cu o mamă vitregă. Dacă legile firii nu admit aşa ceva,
cu atât nu pot admite mai mult rânduielile Bisericii [...].
Sfântul Sinod s-a preocupat neîncetat de soarta bisericească în care
au fost aruncaţi prin abuz fraţii noştri de peste Prut. Ani de-a rândul, dar
mai cu seamă în ultimii trei ani, au fost trimise cărţi de slujbă, Biblii,
obiecte bisericeşti şi alte ajutoare credincioşilor din Basarabia, ca şi
celorlalţi fraţi români din lume. Pe noi, cei din dreapta şi din stânga
Prutului, nu numai Podul de Flori ne uneşte, ci mai cu seamă neamul,
limba, credinţa şi jertfele înaintaşilor. Din nefericire, istoria încă este
nedreaptă cu noi. Deşi fraţi de o mamă, suntem totuşi două state româneşti,
cu hotare stabilite prin pactul de tristă memorie Ribbentrop-Molotov, cu
urmări atât de dureroase pentru neamul nostru. Însă credinţa şi legăturile
464
între fraţi pot dăinui deasupra hotarelor impuse de străini. Aşa le-au
păstrat înaintaşii cu preţul jertfei. În numele acestor jertfe, suntem
îndatoraţi să răspundem cu dragoste de frate cererii de reactivare a
Mitropoliei Basarabiei, existentă până la năvălirea armatelor ruseşti şi
cotropirea acestei părţi din Ţara lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Nu ne-ar fi
iertat istoria în veci, dacă nu făceam acest pas de reîntregire a credinţei.
Sfântul Sinod a răspuns astfel la dorinţele credincioşilor, la dorinţele
clerului şi, de bună seamă, la dorinţele tuturor celor care trăim la sânul
mamei noastre, Sfânta Biserică Ortodoxă Română”1047.
Potrivit gândirii Patriarhului Teoctist, în această parte a Europei, ţara
noastră a fost o arie ortodoxă de limbă română, de simţire românească, de
unitate şi cultură românească.
Deşi unele din provinciile ţării s-au aflat secole de-a rândul sub
stăpâniri străine, locuitorii lor, românii, nu le-au socotit părţi pierdute de
tulpina şi credinţa neamului. Această conştiinţă a legăturii de neam, de
teritoriu, de limbă şi datini cu Biserica mamă a determinat pe fraţii noştri
din Republica Moldova, din Basarabia – cum se numea această
provincie românească până la ocuparea ei de Uniunea Sovietică – să se
organizeze şi să reactiveze canonic Mitropolia Basarabiei, care face parte
din Biserică.
„Mitropolia Basarabiei a fost desfiinţată, ca şi alte două eparhii, după
invadarea şi ocuparea acestei provincii româneşti de către armata
sovietică, fără a se fi cerut consimţământul Bisericii Ortodoxe Române.
După câştigarea independenţei Republicii Moldova, clerul şi credincioşii
ortodocşi români au solicitat cu forme statutare Sfântului nostru Sinod
reactivarea acestei Mitropolii, pentru care am scris Patriarhiei Moscovei şi
conducătorilor Republicii Moldova. Considerăm că aceasta este o împlinire
sfântă pentru neamul nostru. Sfântul Sinod a ieşit întru întâmpinarea
fraţilor noştri de limbă, de neam, de cultură română, aprobându-le cererea.
S-au respectat şi prevederile canonice ca ierarhii să fie aleşi dintre fiii
aceluiaşi neam, spre a proslăvi numele lui Dumnezeu în limba lor [...].
Nădăjduim să avem dialog şi cu Patriarhia Moscovei, spre a discuta
necesitatea reactivării Mitropoliei Basarabiei. Vom depune eforturi ca
raporturile dintre Bisericile noastre să nu se degradeze. Jertfele celor două
Biserici martire, de sub comunism, nu trebuie să fie zădărnicite. Biserica
Rusă şi Biserica României vor găsi căile de înţelegere în duhul adevărului
evanghelic, canonic, istoric. Sperăm, cu ajutorul Sfântului Duh, să păstrăm
1047
Ibidem, p. 209-214.
465
Ilie Rusu
unitatea Ortodoxiei, să facem front comun invaziei sectelor şi să facem faţă

tuturor confruntărilor prin care trece omenirea”1048.
Reactivarea Mitropoliei Basarabiei implica desprinderea de autoritatea
Bisericii Ruse de la Moscova, care era normal să-şi aibă în grijă credincioşii
ruşi din Basarabia, dar nu şi pe români. Conducerea Mitropoliei Moldovei,
în jurisdicţia canonică a Moscovei, devenea astfel principalul obstacol
pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Dar nu numai ea, ci şi guvernul
Republicii Moldova şi alte instituţii rusificate de la Chişinău.
Iată ce spunea Patriarhul Teoctist în 1993, dezvoltând şi chestiunea
Mitropoliei Basarabiei în raport cu Patriarhia Rusă şi cu guvernul de la
Chişinău:
„Folosesc acest prilej ca să aduc un gând de recunoştinţă Adunării
Eparhiale de la Chişinău, credincioşilor şi clerului care, pătrunşi de
această conştiinţă au venit la Biserica-mamă. Nu ne-am amestecat şi nu ne
amestecăm în problemele politice. Trebuie, însă, să se cunoască foarte bine
că fiecare Biserică Ortodoxă, potrivit principiilor canonice general
recunoscute, păstoreşte neamul său, iar fiecare neam trebuie să-şi aibă
păstor la toate nivelele din fiii neamului respectiv, aşa precum Mitropolia
Basarabiei, care este fiica Mitropoliei Moldovei. Ştim că în timpul lui
Alexandru cel Bun, la 1401, s-a cerut Patriarhiei Ecumenice ca mitropolitul
să fie un fiu al pământului de baştină din Moldova – Iosif Muşat, care a fost
primul mitropolit. Patriarhia Moscovei nu poate să nu ştie că a avea păstori
din neamul în care Biserica Ortodoxă s-a născut şi a luat fiinţă înseamnă a
respecta un canon de valoare universală, canonul 34 apostolic. Istoria ne
arată că Biserica Rusă s-a opus tendinţelor de a fi numiţi pentru păstorirea
credincioşilor ruşi ierarhi de altă naţionalitate. Patriarhia Ecumenică a
apărat autonomia Bisericii din ţara lui Ştefan cel Mare atunci când
Patriarhia Moscovei a încercat să cotropească şi canonic această
provincie. Asemenea dureroase întâmplări ca cele din 1940 s-au mai
întâmplat.
De aceea, acum, la împlinirea a 75 de ani de la Marea Unire, este
foarte bine să reamintim acest adevăr. Mama adevărată nu-şi părăseşte fiii,
mama nu poate exclude din dragostea ei pe fiii pe care, chiar dacă greşesc,
ea este datoare să-i iubească. Din punct de vedere uman, nimeni în lume
nu-i poate tăgădui cuiva calitatea de fiu sau calitatea de mamă. Este mai
mult decât sfânt dreptul de a-şi recunoaşte mama şi de a-ţi recunoaşte fiii.
Biserica noastră nu putea, numai pentru că Patriarhatul Moscovei nu
1048
Ibidem, p. 340-341.
466
respectă canoanele Bisericii Ortodoxe, iar prin asta şi legile lăsate de la

Dumnezeu, să nu ia aminte la atâtea lacrimi şi suferinţe.
Ea a răspuns la cererea fiilor credincioşi ai acestui pământ,
reactivând Mitropolia Basarabiei. Lucrarea aparţine şi credincioşilor şi
preoţilor din Republica Moldova şi este o lucrare foarte firească şi o
împlinire sfântă. Regretăm mult că sunt încă nedumeriri din partea
conducerii Republicii Moldova, în timp ce se cunoaşte faptul că din toate
ţările lumii (unde Patriarhia Moscovei are structuri bisericeşti şi unde şi
noi le avem deopotrivă pe ale noastre: şi în America, ţara libertăţilor, şi în
Europa, în ţări cu mare pondere democratică) nu am primit vreun reproş
din partea nimănui.
Credinţa nu dărâmă hotarele, chiar atunci când sunt nedrepte, dar se
roagă pentru dărâmarea lor. Credinţa nu impietează politica cuiva, ci,
dimpotrivă, întăreşte şi adună pe fiii de acelaşi neam. Aici, însă, repet, ne-
au îndurerat nedumeririle faţă de acţiunile, atât de limpezi ca lumina zilei,
ale Patriarhiei Române de a primi sub ocrotirea sa pe fiii de acelaşi neam
şi credinţă. In Republica Moldova sunt recunoscute structurile bisericeşti
ale mai multor culte şi oare această Mitropolie, Mitropolia autonomă a
Basarabiei (stil vechi) care a existat în istorie, să nu poată fi recunoscută?
Trebuie să se ştie că această Mitropolie îşi întinde oblăduirea
duhovnicească pastorală dincolo de Nistru; să se ştie iarăşi că Mitropolia
românilor e până în Siberia, până în Răsărit pe unde necazurile i-au risipit
pe români.
Oriunde ar fi un fiu de român, el se bucură de asistenţa acestei
Mitropolii canonice. Nu poate un ierarh de alt neam să asiste pe românii
din Rusia şi din alte ţări din fosta URSS, decât ierarhul Mitropoliei
Basarabiei, ale cărei graniţe, din punct de vedere canonic, spiritual se
întind până unde se află suflare românească. Graniţele Mitropoliei
Basarabiei, de asemenea, cele canonice şi de neam, se întind pe întreg
spaţiul unde se află românii ortodocşi. Prin asta nu jignim alte Biserici.
Lăcrimez împreună cu dumneavoastră şi ne zbuciumăm împreună văzând că
mai trebuie să se depună jertfe, că este lung şi anevoios drumul pentru a
face să se înţeleagă acest adevăruri în mod demn [...]. Avem îndatorii mari.
Momentul acesta – aniversarea Marii Uniri – ne obligă şi mai mult la fapte
şi acţiuni concrete [...]. Comunicaţi şi celorlalţi fraţi şi surori de peste Prut
că Biserica mamă se roagă neîncetat cu iubire pentru toţi fii ei,
dreptcredincioşi români de pretutindeni”1049.
1049
Ibidem, vol. VII, 594-596.
467
Ilie Rusu
Şi la Mănăstirea Cernica, în 9 aprilie 1993, la slujba de pomenire a

celor care s-au jertfit pentru unirea Basarabiei cu Ţara-mamă, Patriarhul
Teoctist şi-a exprimat „gândurile curate la căpătâiul celor care nu mai sunt
cu trupurile între noi şi care şi-au dat viaţa pentru credinţă, pentru adevăr,
pentru dreptate, pentru libertatea neamului”1050. Acolo, în cimitirul
mănăstirii şi-au găsit odihna de veci marii bărbaţi ai Unirii Basarabiei de la
1918, în frunte cu Pantelimon Halipa şi Mitropolitul Gurie Grosu.
Au urmat scrisori ale Patriarhului Teoctist către Guvernul şi
Parlamentul de la Chişinău pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei, a
cărei reactivare se întemeia pe vechiul drept al credincioşilor români din
Republica Moldova de a-şi avea conducere bisericească autonomă, conform
propriei voinţe. Susţinând că Biserica din Republica Moldova face parte din
Patriarhia Moscovei, Patriarhul Alexei al II-lea a prilejuit alte schimburi de
scrisori, Patriarhul Teoctist rămânând neabătut în a apăra şi a lămuri această
problemă de drept canonic în interesul direct al românilor de peste Prut.
Toată această corespondenţă legată de reactivarea şi legalizarea Mitropoliei
Basarabiei, semnată de Patriarhul Teoctist în nume propriu sau în numele
Sfântului Sinod a fost publicată, în 1993, într-un volum de documente,
intitulat Adevărul despre Mitropolia Basarabiei.
Până la urmă, Mitropolia Basarabiei a fost legalizată la cererea
expresă a forurilor internaţionale în urma unor acţiuni ferme din partea
credincioşilor de la Chişinău, sprijiniţi de Patriarhia Română.
În aceeaşi direcţie se înscriu şi demersurile Patriarhului Teoctist pentru
apărarea grupului Ilie Ilaşcu, în chip direct, ca şi rugăciunile înălţate către
Dumnezeu pentru eliberarea acestor luptători închişi pe nedrept: „Am înălţat
rugăciuni pentru fraţii noştri din Basarabia, din Bucovina, din ţinutul
Herţei. L-am pomenit şi pe acel nestrămutat mărturisitor, Ilie Ilaşcu,
întemniţat la Tiraspol alături de ceilalţi fraţi români”1051. Patriarhul
Teoctist a delegat pe episcopul Teofan, vicar-patriarhal (astăzi mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei) şi pe arhimandritul Sofian Boghiu „să-i vadă, să-i
mângâie şi să le ducă din partea noastră Sfânta Cruce, simbolul jertfei”1052.
Aşa cum, în altă împrejurare, avea să spună: „In duhul aceleiaşi pomeniri,
ne amintim acum de Ilie Ilaşcu şi de însoţitorii săi închişi la Tiraspol şi
îndreptăm cuvânt pentru eliberarea lor”1053, sau „Nu pot lipsi, în aceste
1050
Ibidem, p. 598.
1051
Ibidem, p, 563.
1052
Ibidem, vol. V, p. 240.
1053
468
clipe, din rugăciunile noastre, fraţii români aflaţi împreună cu Ilie Ilaşcu în
temniţă, răscumpărând, atât de pilduitor, numele de român”1054.
6.15. Comunităţile istorice româneşti

din jurul graniţelor ţării
Ca şi în Basarabia, şi în Bucovina a existat o mitropolie, mult mai

veche, însă, din 1773, organizată în Episcopia Bucovinei şi Dalmaţiei,
ţinând de Mitropolia Sârbă din Carolviţ. Spre deosebire de cea basarabeană,
care a funcţionat permanent ca „fiică” a Patriarhiei de la Bucureşti,
Mitropolia Bucovinei s-a aflat sub control direct vienez, dar beneficiind de
posibilităţi largi de dezvoltare. In aceste condiţii, Mitropolia Bucovinei şi-a
continuat activitatea după Marea Unire, iar din 1925 a intrat direct sub
jurisdicţia Patriarhiei Române.
După raptul teritorial din 1940 şi 1944 şi sub efectul direct al Pactului
Ribbentrop-Molotov, autorităţile sovietice au împărţit Basarabia în trei părţi,
astfel încât nordul şi sudul au fost înglobate la Ucraina, iar centrul a format
Republica Moldova. Ruptura a dezavantajat unitatea teritorială şi de credinţă
şi nu s-a mai pus problema menţinerii unei Mitropolii a Bucovinei care să
fie Mama tuturor credincioşilor români din Ucraina. Se ştie că în timpuri
mai îndepărtate, Hotinul a depins de Mitropolia Proilaviei, la care au fost
trecute şi Cetatea Albă şi Benderul.
Dezvoltarea de astăzi a societăţii ucrainene poate face posibilă şi
reactivarea Mitropoliei Bucovinei, cu jurisdicţie asupra românilor aflaţi pe
teritoriul Ucrainei într-un număr de peste o jumătate de milion.
Ca şi Basarabia, nici Bucovina nu s-a putut bucura de vizita
Patriarhului Teoctist, dar cele două provincii sunt citate împreună în
cuvântările sale, iar sprijinul teologic şi frăţesc s-a manifestat continuu:
„Dumnezeu va rândui ca şi dincolo, spre nord, să se întindă dragostea şi
unitatea de credinţă către fraţii români şi către fraţii ucraineni”, credinţa
rămânând vie vreme de 40 de ani, întrucât „preoţii au fost permanent la
Marele Altar şi n-au plecat de la datorie”, (Idem, vol. VII, p. 324) chiar în
condiţiile deportărilor şi oropsirii la care au fost şi ei supuşi.
În cuvântul rostit după săvârşirea Sf. Liturghii la Gyula – Ungaria, în
16 octombrie 1994, Patriarhul Teoctist spunea:
„După ani şi ani, Patriarhul Bisericii-mame se află pentru prima dată
în mijlocul credincioşilor ortodocşi români de la parohiile din Ungaria.
1054
Ibidem, p. 99.
469
Ilie Rusu
Până în prezent nu s-a putut veni din cauza vitregiei vremurilor, n-a putut
să vadă preoţii, credincioşii şi parohiile româneşti, deşi dorul, silinţa,
râvna, lacrimile lor n-au încetat a aştepta această înfăptuire. Şi iată, Bunul
Dumnezeu ne-a adus acum în mijlocul dumneavoastră, ca o nădejde
pentru noi, pentru Biserica noastră strămoşească, pentru Biserica de aici,
din Ungaria şi pentru noi toţi cei ce cred în Dumnezeu şi năzuiesc să umble
pe căile Lui, în lumina şi adevărul Lui.
Îmbunătăţirea legăturilor între popoarele noastre, popoare înrudite
prin credinţa creştină, care au vieţuit în înţelegere secole de-a rândul pe
acest spaţiu, de aici şi până la Nistru. Am convieţuit cu fraţii noştri
maghiari şi la noi acasă pe pământul României şi dumneavoastră fraţi
români aţi trăit cu ei aici în Ungaria din tată în fiu; aţi trăit aici, aţi crescut
aici, v-aţi născut pe această brazdă şi nimeni nu vă poate rupe de ea. De
asemenea, fraţii noştri maghiari au trăit în bună înţelegere cu românii, aşa
cum se întâmplă şi astăzi: în pace, linişte şi înţelegere, la sat, în cartier, pe
aceeaşi stradă; nu se cunoaşte pricini de ceartă sau neînţelegeri între ei, ci
peste tot relaţiile sunt caracterizate prin sentimente de respect, de
înţelegere, de toleranţă şi de iubire creştină [...]. Şi iată că acum, când
legăturile dintre popoarele noastre au ajuns într-o stare favorabilă omeniei,
încrederii, prieteniei, libertăţii, acum a fost posibil să sfinţim aceste
biserici. Întâlnirile şi cunoaşterea sunt rodul noului fel de dezvoltare a
raporturilor dintre cele două ţări vecine. De la început, de când ne
cunoaştem în istoria existenţei noastre, ne-am respectat valorile proprii,
trecutul şi istoria fiecăruia. Baza acestora a fost adevărul Sfintei
Evanghelii” .
Şi mai departe: „Să ne păzim identitatea noastră de români ortodocşi
şi în acelaşi timp identitatea credinţei noastre ortodoxe, cu principii de
viaţă morală dintre cele mai înalte. Românii şi-au păstrat unitatea credinţei
şi a neamului în ciuda tuturor greutăţilor vremii pe care le-au cunoscut în
istorie. Chiar dacă au fost nevoiţi să moară şi să se jertfească pentru
credinţă şi neam, ei nu au renunţat la apărarea fiinţei lor naţionale şi a
identităţii lor”1055.
Adresându-se preoţilor şi credincioşilor ortodocşi români prezenţi în
biserica „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Micherechi-Ungaria, în ziua
de 16 octombrie 1994, Patriarhul Teoctist îi îndemna: „Să aveţi convingerea
că Biserica noastră este Biserica de totdeauna a neamului şi că, păstrând
credinţa, apărăm neamul, ne apărăm valorile noastre veşnice şi sprijinim
1055
Ibidem, p. 396.
470
tot ceea ce promovează prietenia cu vecinii noştri şi în primul rând cu

această ţară ospitalieră pentru dumneavoastră”1056.
Iar în faţa românilor adunaţi în capela ortodoxă din Budapesta, în 17
octombrie 1994, Patriarhul Teoctist mărturisea: „Socot un mare dar de care
mă învredniceşte Dumnezeu ca, în numele înaintaşilor mei, să poposim pe
aceste meleaguri pentru a cerceta, după tradiţia Sfintei noastre Biserici, pe
credincioşii şi preoţii de aici care aparţin prin fiinţă de neamul românesc,
iar prin crez de Biserica Ortodoxă Română-Mamă [...]. Şi dacă mă aflu aici
şi dacă rostesc aceste cuvinte în această seară la vecernie, le rostesc pentru
că Biserica-mamă m-a încredinţat să vin să târnosesc două biserici, să le
vorbesc credincioşilor şi să le leg năzuinţele lor de năzuinţele celor de
acasă, bucuria lor cu bucuriile noastre de acasă, tristeţea, cu tristeţile
noastre de acasă. Şi unii şi alţii avem grijile şi tristeţile noastre pe care le
ştim şi le trăim, dar mama noastră, Biserica, cu bogăţia ei de teologice şi de
trăire, cu frumuseţile şi cu învăţăturile ei, cu grija şi iubirea ei, poate să ne
aducă raza de nădejde şi de lumină în viaţa aceasta plină de atâtea
încercări şi în lumea care este plină de întâmplări dureroase... Suntem
îngrijoraţi că românii din Vicariat nu au preoţi la toate bisericile, preoţi
care să slujească cu timp şi fără timp, cu vocaţia necesară pentru exigenţele
pastorale şi misionare ale enoriaşilor încredinţaţi spre păstorire... Plec de
aici spre Bucureşti întărit sufleteşte de evlavia şi credinţa acestor români
care şi-au găsit aici o a doua patrie şi şi-au întemeiat gospodării, localităţi
şi biserici, lăcaşuri de cultură şi tipar bisericesc”1057.
În cuvântul rostit la reuniunea românilor din ţările vecine, organizată
de Fundaţia Culturală Română la Universitatea din Ploieşti, pentru a dezbate
tema „Învăţământul şi limba română”, care şi-a desfăşurat lucrările între 22
şi 26 august 1995, Patriarhul Teoctist afirma: „Pe măsura posibilităţilor, am
răspuns mai demult acestor trebuinţe, iar acum am oferit manuale de
Religie şi alte cărţi româneşti, cărţi cu care am fost în Ungaria, în Serbia şi
în alte părţi pentru a le oferi fraţilor noştri români. Le cunoaştem starea şi
va trebui să ne îngrijim de soarta românilor răspândiţi prin exilare şi
deportări în Siberia şi la Moscova. Astfel de cereri ne sunt adresate din
Valea Timocului şi din alte părţi din sudul Dunării. Ne-ar fi de mare folos
dacă aceştia ar putea să se organizeze în comitete de iniţiativă şi să ceară
recunoaşterea lor autorităţilor locale de stat”1058.
1056
Ibidem, p. 408.
1057
Ibidem, 431- 433.
1058
Ibidem, vol. VIII, p. 191-192.
471
Ilie Rusu
Despre românii din Albania, patriarhul Teoctist spunea, cu prilejul

vizitei pe care Arhiepiscopul Anastasios al Tiranei şi a toată Albania a făcut-o
în România, în 11 noiembrie 2003: „Fraţii noştri, mai îndepărtaţi, care au
păstrat dialectul aromân în vorbirea lor, cunoscuţi prin credinţa lor, prin
iubirea de biserici şi prin evlavia lor, pe care Preafericirea Voastră i-aţi
preţuit, i-aţi ajutat şi i-aţi încurajat să slujească în biserică în limba lor
maternă, promovându-i în rangurile bisericeşti şi slujbele Sfintei
Biserici”1059, sunt o vie mărturie că Ortodoxia românească a lucrat
întotdeauna pentru unitate şi bună înţelegere între etnii şi membrii acestora.
Dacă în trecut, românii din Albania s-au bucurat de atenţia statului
român, în prezent aceasta este afirmată la nivel destul de scăzut. De aceea,
grija Bisericii noastre faţă de ei are semnificaţia unei reînnodări a legăturii
de suflet cu vatra strămoşească; cine poate şti dacă aceasta nu este începutul
unei noi afirmări a neamului românesc în contextul balcanic, dar şi în cadrul
Uniunii Europene?
Cu prilejul vizitei pe care patriarhul Teoctist a efectuat-o, la invitaţia
Patriarhiei ecumenice, la Istanbul şi Capadocia, a fost sfinţită basilica
„Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, pe care Patriarhul Bartolomeu I a pus-o la
dispoziţia comunităţii româneşti din cetatea Sfântului Constantin cel Mare.
Dacă în privinţa bisericilor din Capadocia – adevărate „pietre despre care
Mântuitorul spune că strigă atunci când pumnul vitregiei vremurilor astupă
gura ucenicilor Săi (Luca 19, 40)” – Patriarhul Teoctist simţea nevoia să
declare: „Nu putem să ascundem şi să trecem peste durerea pe care o
simţim cum ne sfâşie sufletul atunci când vedem biserici aflate în ruină”1060,
despre basilica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” din Constantinopol spunea:
„Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic, a oferit comunităţii
româneşti din Istanbul biserica „Sfânta Cuvioasă Paraschiva”, pe care,
aflând că este în ruină, Constantin Brâncoveanu a restaurat-o în anul 1692,
punând o pisanie drept mărturie [...]. Apreciind evlavia românilor din
Istanbul, Sanctitatea Sa, Patriarhul Bartolomeu, mi-a spus: «Dintre
credincioşii ortodocşi din Istanbul, românii vin foarte des la Patriarhia
ecumenică» pentru rugăciuni şi slujbe, atât la bucurii, cât şi la
necazuri”1061.
În contextul strădaniilor Turciei de a fi integrată în Uniunea
Europeană, românii pot fi o bună şi binevenită mărturie despre Ortodoxie.
Să nu uităm că „astăzi Capadocia adună lume multă, necreştini îndeosebi,
pentru a admira vestigiile vieţii de smerenie, de reculegere, de sfinţenie, pe
1059
Ibidem, vol. XIV, Bucureşti, 2004, p. 169.
1060
Ibidem, Vol. XV, Bucureşti, 2005, p. 192-193.
1061
Ibidem, p. 89.
472
care au trăit-o acolo anahoreţii creştini”1062. Iată şi aceasta poate fi un

motiv ca să credem că ortodoxia românilor din Turcia va contribui la
integrarea acestei ţări în U.E.
Iar exemplul de viaţă creştină a românilor poate da o notă concretă
mărturiei pe care Ortodoxia o poate aduce în Uniunea Europeană, dar şi în
cadrul dialogului interreligios. In acest sens, Dobrogea noastră poate fi o
adevărată punte între Europa şi Orient, în dialogul marilor religii
monoteiste. Iată de ce contextul musulman, din Turcia, pe de o parte şi cel
creştin din Dobrogea, pe de altă parte, prin Ortodoxia românească ar putea
oferi un exemplu de dialog între creştinism şi islamism.
Ne îndreptăţeşte la acest gând şi faptul că Patriarhul României este şi
Locţiitor al Cezareii Capadociei. Acele sfinte vestigii din Capadocia – „ca
nişte nepreţuite comori spirituale, mărturisesc şi astăzi lumii întregi că
Ortodoxia are puterea de a supravieţui până la sfârşitul veacurilor. Putem
spune că în ele descoperim un punct de referinţă în care trecutul credinţei
se întâlneşte cu viitorul”1063 – oare nu ar putea fi adevărate încredinţări că
Ortodoxia românească, legată de Biserica din Capadocia, dacă îşi va
înţelege chemarea care i-o adresează Dumnezeu, ar putea avea un rol decisiv
în impunerea Ortodoxiei în viitorul context european din care va face parte
şi Turcia?
Şi românii din Grecia şi de la Muntele Athos s-au aflat în atenţia
Patriarhului Teoctist, care a căutat să le acorde sprijin duhovnicesc şi
material. „Pe pământ grecesc există multe urme româneşti, mai cu seamă în
Sfântul Munte, unde părinţii monahi s-au aşezat, s-au rugat, s-au mântuit,
întemeind numeroase schituri, iar domnitorii ţărilor româneşti au dăruit
bunuri şi odoare scumpe. Din Muntele Athos au venit la noi părinţi,
purtători de Dumnezeu şi împreună cu monahii de aici au slujit şi au apărat
Sfânta Ortodoxie”1064.
Cu prilejul primirii unei părticele din Lemnul Sfânt al Crucii, adusă la
Bucureşti, în 1992, de un grup de monahi români de la Muntele Athos,
Patriarhul Teoctist făcea următoarea remarcă, vorbind despre schitul nostru
de acolo: „Sunt martor cât de mult s-a zbătut vrednicul de pomenire
patriarhul Justinian ca să ajute pe părinţii monahi de la Prodromul,
trimiţându-le mai multe transporturi cu felurite ajutoare”1065.
1062
Ibidem, p. 80.
1063
Ibidem, p. 194.
1064
Ibidem, vol. VII, p. 137.
1065
Ibidem, vol. IX, p. 417.
473
Ilie Rusu
O permanentă grijă a manifestat Patriarhul Teoctist şi faţă de românii

(aromânii) din Macedonia, contribuind cu ajutorul Statului român la
refacerea vechii biserici ortodoxe din Corcea şi a trimis acolo un preot
român.
Existenţa românilor în Cipru este veche. Legăturile unui vechi
aşezământ monastic, mănăstirea Mahera, cu centrele româneşti dăinuie de
secole, iar călugării de acolo s-au bucurat de sprijinul credincioşilor români
şi de danii impresionante încă din vechime, de care Patriarhul Teoctist a luat
cunoştinţă în 1996: „manuscrise, cărţi de slujbă şi de cântări bisericeşti,
obiecte liturgice, icoane”1066. Aceasta demonstrează că în insula Cipru „se
află un mare număr de români, cu care ne-am întâlnit şi care şi-au dorit
mult să aibă slujba în limba română”1067 – se destăinuie Patriarhul Teoctist.
În biserica din Akropole – Nicosia, prin grija Patriarhului Teoctist, această
nevoie sufletească este împlinită de un preot român.
Ţară de religie preponderent catolică, Polonia are şi credincioşi
ortodocşi, unii de obârşie străveche românească. Despre vechile legături
româno-polone, Patriarhul Teoctist a avut prilej de memorare împreună cu
Papa Ioan Paul al II-lea la Roma, în 1989, „când ne-am amintit de
mitropolitul Petru Movilă şi de prinţii movileşti, ca şi de alţi prinţi români,
care-şi făcuseră studiile la Cracovia, în secolul al XVII-lea.... Ca fost
arhiepiscop al Cracoviei, Papa Ioan Paul al II-lea cunoştea foarte bine
relaţiile Moldovei cu Polonia, cu Lemberg, cu Lvov, cu locul de pribegie al
mitropolitului poet Dosoftei, cu alţi cronicari”1068.
Vizitând Polonia, în noiembrie 2000, la invitaţia Mitropolitului Sava al
Varşoviei, Patriarhului Teoctist i s-a decernat titlul de Doctor honoris causa
al Universităţii din Lublin, prilej cu care a mărturisit: „Am venit în această
ţară ca într-un pelerinaj, căci pentru România, Polonia a fost un izvor de
cultură încă din secolul al XVII-lea şi în veacurile ce au urmat”1069.
6.16. Duhul Ortodoxiei româneşti în lume

După cum se ştie, un patriarh păstoreşte sufletele unui neam întreg,
organizat într-un stat care îi reprezintă specificul şi idealurile. Acestui neam,
patriarhul i se dedică în chip absolut şi nelimitat. Numai că România, ca şi
alte state ale lumii, în confruntarea istorică atât de chinuitoare, uneori
1066
Ibidem, vol. VIII, p. 234.
1067
Ibidem, p. 269.
1068
Ibidem, Vol. XI, Bucureşti, 2001, p. 252.
1069
Ibidem, vol. XII, Bucureşti, 2002, p. 29.
474
tragică, nu şi-a avut nici ea o delimitare hotărâtă, ci a cunoscut arealuri de

formare ale neamului care au devenit comunităţi româneşti necuprinse în
statul de drept originar. Iată de ce Patriarhul României este şi exarh al
plaiurilor. Dar aceeaşi istorie a risipit acest neam şi dincolo de comunităţile
istorice, din motive atât de diverse, născându-se aşa-numita emigraţie sau
diaspora. În condiţiile de astăzi, când cei ce alcătuiesc diaspora se pot
întoarce acasă, denumirea cea mai potrivită ar fi aceea de comunităţi.
Exarhul îşi lărgeşte astfel privegherea şi asupra lor.
Aşadar, Patriarhia Română, slujind credinţa strămoşilor, păstrează
legătura deplină cu românii din comunităţile istorice şi cu cei răspândiţi în
întreaga lume – denumiţi cu un cuvânt de împrumut diaspora – şi mai
presus de toate le asigură posibilitatea să-şi păstreze credinţa ortodoxă şi
simţirea naţională. Afirmăm prin aceasta că mai ales în perioada de cumplite
frământări politice dintre anii 1940-1990, Biserica noastră Ortodoxă a fost
singura care i-a înţeles pe românii din diaspora şi cu toate greutăţile, cu toată
învrăjbirea şi împotrivirea unora dintre cei care şi-au părăsit ţara, din motive
întemeiate, a căutat să le fie alături şi să le redea încrederea în Dumnezeu.
Patriarhul Teoctist a fost participant direct la istoria acestei perioade,
având o slujire îndelungată, de peste o jumătate de veac, caz exemplar în
Ortodoxie, nu atât prin durata lui, cât prin bătăliile pe care le-a dus – multe
dintre ele neştiute – pentru apărarea credinţei şi neamului. Misiunea aceasta
a fost mult îngreunată în perioada comunismului ateist, în primul rând din
cauza politicii „cortinei de fier” care tăia legăturile nu numai cu lumea, dar
şi cu românii risipiţi pe toate meridianele globului.
Dacă pe plan intern se constată o continuitate a lucrării desfăşurate de
înaintaşii săi în scaunul patriarhal, în special de patriarhii Justinian Marina
şi Iustin Moisescu, în legătură cu diaspora românească se cuvine să spunem
că Patriarhul Teoctist a fost promotorul unei reorganizări bisericeşti ale
căror roade vor putea fi apreciate peste timp. Înţelegând „semnele vremii”,
Patriarhul Teoctist a purces în acest demers cu conştiinţa că înmulţirea
numărului românilor care s-au stabilit sau trăiesc temporar în străinătate este
„un semn de creştere a Bisericii noastre, o creştere a tuturor – am putea
spune – împreună şi cu celelalte Biserici”.
În cuvântul rostit în Catedrala Patriarhiei Ecumenice din
Constantinopol, cu prilejul vizitei oficiale din 17 mai 1987, la scurt timp
după instalarea sa în scaunul de Întâistătător al Bisericii noastre, Patriarhul
Teoctist spunea: „Binefacerea la care suntem chemaţi este şi o expresie a
legăturii tuturor fiilor Bisericii Ortodoxe Române în aceeaşi unitate de
credinţă şi slujire. Ea este tocmai expresia unităţii Ortodoxiei româneşti, a
vieţii noastre pe care o trăim, cler şi credincioşi, în mărturisirea aceleiaşi
475
Ilie Rusu
credinţe şi nădejdi. Ea este expresia aceleiaşi slujiri, prin lucrarea credinţei

dreptslăvitoare, prin iubirea plină de dăruire şi jertfelnicie în împlinirea a
tot binele, care nu se opreşte la hotarele ţării, ci cuprinde în această unitate
şi comunităţile de peste hotare. Prin preoţii şi credincioşii acestor parohii
din afara ţării, Ortodoxia noastră românească este cunoscută pe toate
meridianele globului, adică în întreaga lume. Altarul de credinţă
strămoşească adună în jurul său pe românii din străinătate, întărind astfel
legătura cu vatra strămoşească a tuturor acelor fii ai Bisericii noastre şi
afirmând unitatea noastră românească peste mări şi ţări”1070.
Desigur, acest gând de unitate ortodoxă nu putea fi afirmat
întotdeauna răspicat din cauza primejdiilor la care a şi fost supus adesea
Patriarhul Teoctist, dar el a fost rostit şi mai ales înfăptuit: „Aducând din
adâncul veacurilor mărturia vieţuirii strămoşilor noştri în unitatea dreptei
credinţe, punem în inima tuturor scumpilor noştri fii duhovniceşti de pe
plaiurile noastre străvechi şi din ţinuturile presărate cu atâtea roade ale
rugăciunii şi culturii neamului nostru, aceste învăţături...”1071. Se
preamăreşte deci românitatea „de pe plaiurile noastre străvechi”, adică din
toate zonele locuite istoric de români, din „ţinuturile” de dincolo de politica
hotărâtă pentru moment. Biserica devine astfel o „mamă bună şi iubitoare”
şi pentru cei pe care răutăţile istoriei i-a ţinut dincolo de vatra neamului,
departe de „piciorul de plai” care cuprinde întregul românism, nu numai pe
cei de acasă.
Iată de ce „comunităţile ortodoxe româneşti de peste hotare [...]
constituie o preocupare permanentă a Sfântului Sinod care veghează cu
dragoste ca slujitorii şi credincioşii noştri aflaţi pe alte meridiane să se
bucure de tot sprijinul cuvenit. Cu prilejul întâlnirilor pe care le-am avut
personal cu credincioşii ortodocşi români stabiliţi peste hotare, atât în
ţările vizitate, cât şi aici, am constatat multă râvnă pentru păstrarea
identităţii lor sufleteşti şi româneşti. In activitatea Bisericii noastre, grija
pentru satisfacerea trebuinţelor lor religioase a devenit o preocupare
constantă. In acest scop, Sfântul Sinod a rânduit, încă din anii trecuţi, două
exarhate pentru comunităţile noastre de peste hotare [...]. Ele reprezintă o
punte canonică şi de doctrină cu fraţii noştri ortodocşi din afara hotarelor
ţării, aflaţi sub jurisdicţia Bisericii mame. Avem astfel, un Exarhat
pentru Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română în America şi Canada şi
un Exarhat pentru Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Europa Centrală şi
1070
Ibidem, vol. II, Bucureşti, 1995, p. 450.
1071
Ibidem, vol. I, p. 472.
476
Occidentală, realizând întâlniri frăţeşti rodnice cu ierarhii celor două

Arhiepiscopii româneşti”1072.
Grija aceasta a fost mereu adâncită şi urmărită cu atenţie an de an,
uneori, prin eforturi grele, dar mai apoi, după 1990, prin destoinicie şi
sprijin teologic şi material. Pentru că ea este tocmai expresia Ortodoxiei
româneşti şi înseamnă aceeaşi mărturisire, aceeaşi credinţă şi nădejde. „Ea
este expresia aceleiaşi slujiri care nu se opreşte la hotarele ţării, ci
cuprinde în această unitate şi comunităţile de peste hotare, din cuprinsul
celor două Arhiepiscopii Române Misionare din Europa şi din America şi
Canada. Prin preoţii şi credincioşii acestor parohii din afara ţării,
Ortodoxia noastră românească este cunoscută pe toate meridianele
globului, adică – fără să exagerăm – în întreaga lume. Altarul de credinţă
strămoşească adună în jurul său pe românii din străinătate, întărind astfel
legătura cu vatra străbună a tuturor acelor fii ai Bisericii noastre şi
afirmând unitatea noastră românească peste mări şi ţări”1073.
Această lucrare a Patriarhului Teoctist a fost trebuitoare şi s-a
manifestat în întâlniri ecumenice panortodoxe, întrevederi cu Întâistătători ai
Bisericilor creştine, înalţi ierarhi, teologi, mari personalităţi de stat şi, mai
ales, cu credincioşi români aflaţi în lumea întreagă. Această lucrare,
împuternicită de Dumnezeu, s-a manifestat şi în cele aproape 300 de
pelerinaje şi vizite la credincioşii din afara ţării, toate rodind în ogorul
Bisericii strămoşeşti. Iată tot atâtea îndemnuri şi motive pentru care, prin
voinţa lui Dumnezeu, Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române a
fost un patriarh al românilor de pretutindeni, Patriarhul tuturor românilor,
cum a fost numit.
6.16.1. Românii din America şi Canada
Apariţia comunităţilor ortodoxe româneşti în Statele Unite şi Canada

este consemnată la sfârşitul secolului al XIX-lea, după ce s-au aşezat acolo
primii emigranţi din Transilvania şi Bucovina. Cea dintâi biserică
românească a fost construită în Canada, la Regina Sask, în 1903, cu sprijinul
Mitropoliei de la Iaşi, care l-a numit preot acolo pe arhimandritul Evghenie
Ungureanu. Au urmat alte zece parohii.
În 1904 s-a înfiinţat şi cea dintâi parohie în Statele Unite, la Cleveland.
Trimis special acolo de Mitropolia de la Sibiu, vrednicul preot Moise
1072
Idem.
1073
Ibidem, p. 449.
477
Ilie Rusu
Balea a reuşit să organizeze noi parohii şi să construiască prima biserică

în 1906-1908. Rând pe rând au apărut, în anii următori, parohii ortodoxe
române la Detroit, Philadelphia, Canton, Cincinatti şi în alte locuri, sprijinite
de Mitropolia din Sibiu, care a trimis acolo preoţi de vocaţie şi buni
organizatori. Un rol important l-au avut şi preoţii emigranţi din Cernăuţi, un
exemplu fiind Lazăr Gherman, care s-a preocupat de înfiinţarea Episcopiei
Româneşti din America sub jurisdicţia Mitropoliei de la Bucureşti.
După primul război mondial, parohiile ortodoxe româneşti de pe
continentul nord-american au cunoscut o mare dezvoltare, ceea ce a
îndreptăţit Congresul Bisericesc întrunit la Detroit, în 25-28 aprilie 1929, să
hotărască înfiinţarea unei Episcopii Misionare în America şi Canada, iar
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a consfinţit această hotărâre
prin alegerea, la 26 ianuarie 1935, a arhimandritului Policarp Moruşca,
stareţul mănăstirii Hodoş-Bodrog, de lângă Arad, ca cel dintâi ierarh al noii
episcopii.
În aprilie 1963, după decesul episcopului Andrei Moldovan, Congresul
Episcopiei Ortodoxe Române din America şi Canada a ales în scaunul
vacant al acestei eparhii pe episcopul Teoctist al Aradului, iar Sfântul Sinod
a aprobat alegerea şi i-a acordat rangul de arhiepiscop. Din cauza
neacordării vizei oficiale, n-a putut lua în primire conducerea acestei
episcopii, fapt ce poate fi socotit o voinţă dumnezeiască, pentru că,
rămânând în ţară, i s-a netezit calea către Tronul Patriarhal.
În Cuvânt înainte la Almanahul „Credinţa” pe anul 1999 al
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din America şi Canada, dedicat împlinirii
a 70 de ani de la înfiinţarea eparhiei, Patriarhul Teoctist evoca vrednicia
înaintaşilor întru credinţă şi propovăduire naţională, spunând: „Dacă tânăra
înfiripare bisericească românească de pe pământul american, Episcopia
Misionară Ortodoxă Română, s-a afirmat prisositor prin zidiri de sfinte
locaşuri şi asociaţii menite a menţine întreaga comoară spirituală de acasă,
aceasta s-a datorat primului ei ierarh, fericitul întru adormire episcopul
Policarp, care şi-a pus sufletul în toată strădania sa duhovnicească şi
gospodărească, având şi darul de a-şi alege din rândurile clerului şi
credincioşilor colaboratori stăpâniţi de zel şi dăruire pilduitoare”1074.
Altădată îşi exprimă bucuria că „fraţii noştri din Statele Unite ale Americii
şi Canada adaugă patrimoniului spiritual american şi canadian, darul
ortodoxiei lor străbune cu o vechime de două mii de ani”1075.
1074
1075
Ibidem, p. 540.
478
Românii din America şi Canada au fost cei dintâi din diaspora care
s-au bucurat de prezenţa Patriarhului Teoctist în mijlocul lor, cu prilejul
hirotonirii şi instalării noului lor arhiepiscop, Nicolae Condrea, în vara
anului 2002, după decesul arhiepiscopului Victorin Ursache, înmormântat la
mănăstirea Putna. Atunci, Patriarhul Teoctist le spunea: „Întotdeauna m-am
rugat pentru Biserica de aici, de pe pământul acesta atât de ospitalier al
Canadei şi Statelor Unite ale Americii, să înflorească. In realitate, generaţii
de oameni ce se perindă de-a lungul istoriei nu o împuţinează, ci o
îmbogăţesc cu vrednicia fiecăruia dintre ei. Dumnezeu a rânduit ca aşa cum
natura de împrospătează neîncetat, tot aşa să se petreacă şi în viaţa noastră
a tuturor.
Asemenea unui organism viu este şi Biserica noastră. Prin asemenea
momente se dă astfel posibilitatea unei înnoiri a Bisericii, care este Trupul
cel viu al Domnului nostru Iisus Hristos. Din acest trup tainic facem cu toţii
parte; noi, cei care ne găsim aici, ca şi cei care sunt în inima şi mintea
noastră, fraţi şi surori, români de pretutindeni [...].
Înţelepciunea credincioşilor şi a preoţilor exprimată prin hotărârea
Congresului Arhiepiscopiei a făcut ca să fie ales aici un distins
slujitor al Altarului nostru ortodox român, Părintele Arhimandrit Nicolae
Condrea, aflat în dreapta mea, doctor în Teologie, cu studii în Grecia şi
Occident, încărcat cu cunoştinţe ca un pom roditor. Prezenţa dânsului aici
ne-a adunat pe noi, ierarhii din Sfântul Sinod, sosiţi în zilele acestea aici pe
pământul canadian, din ţinuturile binecunoscute şi frumoase ale ţării
noastre [...].
Am răspuns la rugămintea Înalt Preasfinţitului Mitropolit Iosif, a
părinţilor consilieri şi a credincioşilor de a veni personal la acest
eveniment. Am venit cu multă dragoste, cu gând pios de recunoştinţă pentru
slujitorii altarelor noastre de aici, preoţii şi credincioşi vrednici deopotrivă,
începând cu familiile purtătoare de datini şi de credinţă, până la părinţii
consilieri, părinţii protopopi şi până la ierarh, care, în deceniile de
existenţă ale acestei Arhiepiscopii, s-au înscris în istoria Bisericii Ortodoxe
din America, în istoria Ortodoxiei, în general şi a Bisericii Ortodoxe
Române, îndeosebi, cu fapte şi cu vrednicii alese”1076.
Această vizită a Întâistătătorului Bisericii-mame în mijlocul românilor
din America şi Canada, însoţit de ierarhi din ţară şi din diaspora, a fost un
moment unic în cronica diasporei româneşti de peste ocean, un adevărat
pelerinaj de valoare bisericească nemaiîntâlnită în această zonă, cum de
altfel sublinia şi Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit în faţa preoţilor şi
credincioşilor prezenţi în Catedrala „Sfântul Ioan Botezătorul” din Montreal
1076
Ibidem, vol XIII, Bucureşti, 2003, p. 9-11.
479
Ilie Rusu
(Canada), în ziua de 12 iulie 2002: „Este pentru prima dată socot,

când Părintele duhovnicesc al credincioşilor ortodocşi români de
pretutindeni, înconjurat de ierarhi din ţară şi din diaspora românească, se
găsesc aici, cu prilejul hirotonirii şi instalării noului arhiepiscop ales, în
mijlocul credincioşilor şi preoţilor din Arhiepiscopia Ortodoxă Română,
care cuprinde canoniceşte clerul şi credincioşii din două ţări de frunte din
lumea de astăzi, Statele Unite ale Americii şi Canada”1077.
După cum se ştie, în anii comunismului mărturisirea de credinţă a fost
însoţită de multe încercări. Una dintre acestea a fost şi emigrarea ca soluţie
extremă aleasă de unii dintre fraţii noştri; ţara de adopţie devenind o a doua
patrie pentru unii dintre români. Dar credinţa străbună pentru aceştia,
oriunde s-ar fi aflat, a constituit una şi aceeaşi pavăză şi speranţă: „Sunt
încredinţat că nu numai cel ce vă vorbeşte este pătrund de însemnătatea şi
responsabilitatea păstrării acestui adevăr, ci şi toţi cei de o lege şi de un
neam. Să le privim pe toate în lumina unui plan dumnezeiesc, pe care noi
nu-l descifrăm nici atunci când suntem fericiţi şi mulţumiţi, dar nici atunci
când aşteptăm de la Dumnezeu împlinirea unor rugăciuni ale noastre.
Dezlegările vin şi se petrec în planul Său necunoscut, în înţelepciunea Sa de
negrăit şi în credincioşia Sa dumnezeiască cu care iubeşte lumea şi pe om,
în primul rând.
Iar noi facem parte din lume. Biserica Ortodoxă Română şi fiecare
dintre noi suntem din lume, cuvânt rostit de Mântuitorul Iisus Hristos, care
a dobândit înţelesuri, după interpretări, fie legate de lumea păcatului, fie de
lumea iubirii dumnezeieşti. Şi una şi alta ne arată că Dumnezeu iubeşte
omul şi iubeşte lumea...
Fraţii români, mai ales cei din Bucovina şi din Transilvania, au luat
calea Oceanului (Atlantic) spre Canada şi America, în secolul al XIX-lea,
când ei – mânaţi de suferinţele şi lipsurile lor, sub stăpâniri străine,
ameninţaţi şi cu pierderea Legii strămoşeşti, a credinţei ortodoxe – au venit
pe pământul nord-american şi au întemeiat pe continentul acesta Biserica
Ortodoxă de aici. Aşadar, Biserica noastră din diaspora ar fi un subiect
foarte interesant pentru cei care l-ar aborda, având pregătirea şi timpul
cuvenit”1078.
Desigur, Patriarhul Teoctist sugerează aici ideea că – în ciuda tuturor
greutăţilor pe care le presupune emigrarea – trebuie să vedem în ea un plan
al lui Dumnezeu, prin care a dorit ca Lumea Nouă să cunoască Biserica cea
dintru început a lui Hristos, Biserica Sa cea neschimbată. Prezenţa, lucrarea
1077
Ibidem, 13-14.
1078
Ibidem, p. 15.
480
şi faptele fraţilor noştri români şi ale celorlalţi ortodocşi au fost o autentică

predică despre Biserica lui Hristos cea dreptslăvitoare. Din acel
moment, Biserica Ortodoxă nu mai poate fi numită doar Biserica
Răsăriteană, ci Biserica prin care Ierusalimul – de unde a început să se
propovăduiască Evanghelia în toată lumea – este legată de Sionul cel
duhovnicesc, de care vorbeşte Sfântul Ioan Teologul în Apocalipsă, iar
Evanghelia lui Hristos s-a predicat până la marginile lumii.
În continuare, Patriarhul Teoctist s-a referit la legătura personală pe
care – de-a lungul a patru decenii şi jumătate – a avut-o cu diaspora
românească: „În cele şase vizite de până acum realizate în Canada şi
America, începând din 1963, am trăit clipe emoţionante, auzind povestirile
unor credincioşi în vârstă despre felul în care au biruit neînchipuitele
greutăţi şi şi-au păstrat credinţa noastră ortodoxă, aducându-şi preoţi din
ţară. Personal socot întâlnirea noastră de acum o adevărată minune.
Ne aflăm aici câţiva reprezentanţi ai Bisericii de acasă: Înalt
Preasfinţitul Mitropolit Teofan al Olteniei, Preasfinţitul (Episcop) Ioan al
Covasnei şi Harghitei, la care s-au alăturat (şi alţi ierarhi), în semn de
iubire şi preţuire pentru fraţii români, preoţi şi credincioşi, din afara
hotarelor ţării. Aceştia sunt Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul
Germaniei şi Europei Centrale – care acum, la proaspăta şedinţă a
Sfântului Sinod, a cerut şi i s-a aprobat încă un episcop vicar, în persoana
tânărului doctor în Teologie, Părintele Arhimandrit Sofian Braşoveanul
[...]. Înalt Preasfinţitul Mitropolit Iosif, care a ţinut până acum locul de
Arhiepiscop al preoţilor şi credincioşilor români din această parte a lumii,
tot din diaspora, păstorind Biserica Ortodoxă Română din Europa
Occidentală şi Meridională cu sediul la Paris. Mai sunt prezenţi, de
asemenea şi parohii şi preoţii din Australia şi un arhimandrit pentru
Aşezămintele româneşti la Locurile Sfinte, pe care le cunoaşteţi. Acolo, la
Locurile Sfinte, sunt înfăptuiri frumoase şi de folos, căminelor noastre de
acolo adăugându-se cel aflat în construcţie în oraşul Ierihon.
Dând laudă lui Dumnezeu, am putea îndrăzni să afirmăm că Biserica
din afara graniţelor ţării, ca şi Biserica de acasă, şi-a sporit misiunea sa
specifică după ziua cea mare a Sfintei Vineri din 22 decembrie 1989, de
când am devenit liberi în lucrarea de slujire a vocaţiei noastre. Sfântul
Sinod are libertatea de a introduce unele amendamente în Statutul de
organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Ne afirmăm astfel
în societate şi ne spunem cuvântul întru apărarea autonomiei bisericeşti şi a
principiilor evanghelice şi (a) moralei creştine faţă de autorităţile în
drept”1079.
1079
Ibidem, p. 17-18.
481
Ilie Rusu
Pe fondul întăririi unităţii interne a Ortodoxiei româneşti, dar şi al

afirmării acesteia ca o Biserică vie în contextul panortodox, „Biserica din
afară, de aici, îşi încheie acum, la Montreal, în Canada, şirul ei de
frământări, de dureri, de îngrijorări, survenite prin îmbolnăvirea gravă a
Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop Victorin Ursache şi trecerea sa la Domnul.
Am interpretat frământările, nedumeririle sau chiar unele critici exprimate
de voi, iubiţi fraţi şi surori în Domnul, ca pe o părtăşie la grija pentru mai
binele Bisericii din această zonă îndepărtată de ţara noastră. Pentru că
sunteţi aici, în Canada, ca şi cei din Australia, cei mai îndepărtaţi.
Acum, prin tinereţea şi hărnici sa, Înalt Preasfinţitul Nicolae, pe care
l-aţi ales, suntem siguri că va fi asemenea ierarhilor noştri şi va depune
eforturi pentru afirmarea Arhiepiscopiei şi se va bucura de sprijinul
preoţilor şi credincioşilor, la fel ca Înalt Preasfinţitul Iosif şi vicarii săi,
care au organizat parohii (până şi) în Africa de Sud.
Deci românii din afara hotarelor ţării sunt, pe de o parte, obiectul
grijii noastre, a Sfântului Sinod, a Patriarhiei, iar pe de altă parte, sunt cei
care ne dau curajul, ne aduc multă nădejde în viitorul structurilor canonice
în legătură cu Biserica-mamă. Deşi condiţiile sunt destul de grele, Biserica
de acasă şi Biserica din afară, sub călăuza duhovnicească a
ierarhilor şi preoţimii, bine pregătită teologic, cât şi pastoral, se
străduieşte pentru mai binele sfintelor locaşuri, pentru mai binele vieţii
duhovniceşti. Şi aici şi acasă sunt preocupări pentru noi biserici, pentru noi
parohii, pentru noi organizări şi multe alte înfăptuiri”1080.
Prezentând viaţa religioasă din ţară, Patriarhul Teoctist a subliniat că –
în ciuda nevoilor şi a sărăciei – s-a construit foarte mult, iar viaţa
bisericească a cunoscut un adevărat suflu înnoitor. „Vă semnalez un fapt
demn de a fi reţinut, pentru că sunteţi interesaţi de Transilvania.
Dumneavoastră cunoaşteţi bine că în Transilvania, îndeosebi de la 1761, n-
au mai rămas mănăstiri ortodoxe, nici câte degete avem la mâna dreaptă,
după focul şi tunurile ministrului general Bucow. Dar prin hărnicia şi grija
ierarhilor din Transilvania şi îndeosebi a Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop
Bartolomeu Anania, putem număra în eparhia sa peste douăzeci de noi
mănăstiri până acum. Şi la celelalte eparhii din Transilvania, bisericile
care au fost cu tunul lovite şi demolate sunt astăzi aproape în întregime
reconstruite şi au luat fiinţă altele noi. Este o adevărată minune; în aceşti
12 ani, monahi şi monahii au împânzit Transilvania cu mănăstiri şi
schituri” Că este mult de lucru şi se lucrează cu spor stă mărturie şi faptul
1080
Ibidem, p. 18-19.
482
că membrii Sfântului Sinod, „din 12 câţi eram în ’89, acum suntem peste
50”1081 – a adăugat Patriarhul Teoctist.
Privind la toate aceste împliniri, se poate spune că în lucrarea Bisericii
din ţară, dar şi a celei din diaspora, se simte spiritul apostolatului creştin şi
social, după cum sublinia Patriarhul Teoctist, spunând: „Mă gândesc şi
meditez mult la drumul actual al Sfintei noastre Biserici, dar şi la
suferinţele, la strâmtorările din cei 50 de ani de dictatură. Dar acum, când
privim înapoi, apar cu evidenţă realizările din acele decenii. Preoţii pe
care-i aveţi aici sau tinerii ierarhi sunt roadele strădaniilor, ale eforturilor
şi ale stăruinţei patriarhului adormit întru veşnica pomenire Justinian, care,
atunci când era în viaţă, a dorit foarte mult să calce pe pământul acesta, aş
zice sfânt acum, pentru că pământul american a fost sfinţit de către
înaintaşii dumneavoastră, părinţi şi fraţi credincioşi, care au adus credinţa
jertfelnică de pe plaiurile natale aici şi au sfinţit locurile acestea cu urmele
lor: biserici, troiţe, aşezăminte; iar patriarhul Justinian a avut la inimă şi
rezolvarea multor probleme ale eparhiei acesteia.
În acele decenii grele, cu înţelepciunea şi răbdarea sa, a reuşit să
păstreze fiinţa Bisericii, să păstreze Biserica întreagă, din punct de vedere
al învăţăturii ei, înarmând clerul şi credincioşii cu Biblia, cu scrierile
Sfinţilor Părinţi – izvoarele noastre de credinţă – şi să sporească totodată şi
bunurile Bisericii, tocmai atunci când se voia distrugerea ei. Nici un sat sau
localitate nu a rămas fără biserică. Ba, încă s-au zidit unele biserici din nou
şi toate mănăstirile au fost restaurate, consolidate şi au avut o bogată viaţă
monahală”1082.
Mănăstirile şi bisericile vechi au fost restaurate nu doar pentru faptul
că sunt monumente istorice, cât mai ales pentru că „au fost izvoare de
credinţă şi de lumină ale poporului românesc, care şi-a hrănit sufletul, şi-a
alimentat nădejdea de mai bine, şi-a sădit în inima şi sufletul lui credinţa în
Dumnezeu, dându-i valoare prin faptele credinţei creştine. Din această
învăţătură, înaintaşii şi strămoşii noştri au ştiut să dea valoare vieţii, să dea
valoare omului în viaţa aceasta, aşa cum le-au citit ei în scrierile unor mari
dascăli ai Bisericii noastre”1083. A fost posibilă această primenire a lor
datorită sfinţilor care au trăit în aceste oaze ale credinţei şi s-au nevoit cu
gândul la mântuire. Este fără îndoială că „sfinţii ne ajută în Împărăţia lui
Dumnezeu, unde se află ei, cu dragostea lor, care i-a stăpânit întreaga viaţă
şi acum se resfiră şi se oglindeşte în viaţa Bisericii noastre”1084.
1081
Ibidem, p. 20.
1082
Ibidem, p. 21.
1083
Ibidem, vol. XVII, p. 79.
1084
Ibidem, p. 81.
483
Ilie Rusu
Ca o concluzie a felului cum trebuie privite lucrurile, datorită legăturii

fireşti a Bisericii de acasă cu diaspora, este sublinierea pe care o face
Patriarhul Teoctist la întâlnirea cu preoţii şi credincioşii Arhiepiscopiei
Ortodoxe Române din America şi Canada, organizată în Catedrala
„Sfântul Ioan Botezătorul” din Montreal, Canada, în ziua de 12 iulie 2002,
după Vecernie: „Am dorit să încerc a prezenta Biserica de acasă şi Biserica
din diaspora. Dacă facem o uşoară paralelă între activităţile din diaspora
şi activităţile de acasă, nu e greu să se vadă că au acelaşi izvor. Noi, preoţii
şi arhiereii, mai ales, slujim credincioşii. Aici dumneavoastră v-aţi luptat cu
foarte multe lipsuri şi greutăţi – personal i-am cunoscut înainte la vremea
lor pe slujitorii dumneavoastră şi mi-am înscris în inimă admiraţia că în
mijlocul unui ocean de străini, aici în America şi Canada, parohiile noastre
au rămas oaze (duhovniceşti), unde fiecare nou-venit găsea un pahar cu
apă vie, de învăţătură vie”1085.
Va depinde deci de slujitorii Bisericii, de arhierei, de preoţi, de
protopopi, de râvna tuturor de a se implica total în slujirea Bisericii lui
Hristos, de a cultiva legăturile fireşti ale diasporei cu Biserica-mamă:
„Lumea de astăzi, mai ales cea de acum înainte, este cea cu atâtea
făgăduinţe şi forme de fericire omenească, care nu s-au împlinit şi nu se vor
împlini niciodată, afară de cele pe care ni le făgăduieşte Mântuitorul Iisus
Hristos. În lumea aceasta nu va mai fi de ajuns numai cuvântul frumos,
oratoria atrăgătoare şi vocea frumoasă; va trebui ca faptele noastre să
premeargă, exemplul nostru să primeze”1086.
Iar acest exemplu pe care suntem chemaţi să-l dăm – cei de acasă şi
cei din diaspora – nu poate fi altul decât cel de unitate, pe care Sfântul Sinod
caută să-l afirme necontenit: „Spre această lumină a unităţii cu Dumnezeu
şi între noi ne conduc sfinţii, care ne ajută pe noi, slujitorii Sfântului Altar
şi pe binecredincioşii creştini, de care ne apropiem ca de nişte prieteni ai
lui Dumnezeu şi ai noştri, rugându-i cu credinţă întru împlinirea idealului
nostru de unitate. Intru această strădanie, sfinţii ne rămân pilde pentru
fiecare dintre noi, închinând viaţa, de altfel scurtă, pământească, lui
Dumnezeu şi semenilor lor”1087, - spunea Patriarhul Teoctist, în 14
octombrie 2005, în Catedrala mitropolitană din Iaşi, cu prilejul proclamării
solemne a canonizării Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei.
Preocuparea aceasta de cultivare a duhului de comuniune şi de
unitate, a legăturii de iubire creştină între noi, trebuie să fie grija noastră de
1085
Ibidem, vol. XIII, p. 24.
1086
Ibidem, p. 25.
1087
Ibidem, vol XVII, p. 67.
484
căpetenie, spunea Patriarhul Teoctist la sărbătoarea Înălţării Domnului şi

Ziua Eroilor (2 iunie 2005), în biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti: „Noi
românii am fost privilegiaţi având mari bărbaţi în Biserică şi mari bărbaţi
în societate de-a lungul istoriei noastre aşa de frumoase. Prin operele lor,
ei ne-au lăsat o moştenire scumpă, încât, după cum ştiţi, Papa Ioan aul al
II-lea a spus că România şi Biserica noastră Ortodoxă, cu credincioşii ei,
sunt Grădina Maicii Domnului. Aceasta ne îndatorează pe noi, românii, să
vieţuim ca într-o grădină îngrijită, unde Iisus este prezent prin Duhul Sfânt,
prin Sf. Taine care ne dau putere şi nădejde, ne primenesc sufleteşte”1088.
Un prilej de bucurie duhovnicească a întâlnirii dintre Întâistătătorul
Bisericii Ortodoxe Române cu preoţii şi credincioşii din America şi Canada
a fost şi acela că la solemnităţile care s-au desfăşurat în Catedrala „Sfântul
Ioan Botezătorul” din Montreal (Canada) au fost prezenţi – pe lângă
personalităţi cunoscute în Teologia contemporană şi în viaţa bisericească –
şi reprezentanţi ai celeilalte eparhii româneşti, prin Arhiepiscopul
Nathanael, conducătorul Episcopiei Ortodoxe Române din America, însoţit
de colaboratori şi clerici români, fapt dătător de speranţă că nu va trece mult
timp până când toţi românii din America şi Canada vor avea o singură
conducere bisericească autonomă.
Din cele câteva comunităţi româneşti aflate în America de Sud, şi ele
cu parohii ortodoxe, Patriarhul Teoctist i-a vizitat pe românii din Caracas-
Venezuela, prilej cu care le-a sfinţit frumoasa biserică de lemn, adusă din
Maramureş, prin strădania preotului lor şi a consiliului parohial.
În cuvântul rostit la sfinţirea biserici româneşti din Caracas, în ziua de
7 noiembrie 1999, Patriarhul Teoctist spunea: „Mă aflu astăzi aici, pe de o
parte, ca sol al Bisericii şi poporului drept credincios român, iar pe de altă
parte, ca un frate al românilor din Venezuela şi oaspete primit cu atenţie de
către reprezentanţii ţării şi Bisericilor din această capitală”1089. Şi în alt
moment: „Noi, românii, am fost în Europa dintotdeauna şi suntem în
Biserica aceasta Universală dintotdeauna. Iată, şi aici, în Venezuela şi în
SUA şi Canada şi Australia şi în Noua Zeelandă suntem prezenţi. Vă spun
aceasta pentru mângâierea fraţilor şi surorilor de origine română aflaţi în
toată lumea, ca să fie mândri de ţara şi de originea lor şi să lucreze în
duhul unităţii de credinţă şi de neam şi în ţările în care se găsesc”1090.
Mai apoi, evocând acele momente de neuitat, Patriarhul Teoctist avea
să mărturisească: „Am fost şi la bisericile altor culte din Venezuela, dar n-am
văzut nicăieri această căldură, această unitate, acest ataşament între
preotul slujitor şi credincioşi. La noi, când credincioşii aud la slujbă că se
pomeneşte poporul român de pretutindeni sau ierarhii ţării, se închină,
1088
Ibidem, p. 98.
1089
Ibidem, vol X, p. 334.
1090
Ibidem, p. 344.
485
Ilie Rusu
parcă într-o singură suflare, şi în clipa aceea ei sunt cu adevărat un suflet şi

un cuget, sunt în comuniune cu toţii, de la o margine la alta a lumii”1091.
6.16.2. Românii din Europa

Pentru că, după 1989, mulţi români s-au stabilit definitiv sau temporar
în diferite ţări europene, Biserica străbună a devenit tot mai preocupată de
organizarea canonică a parohiilor româneşti de peste hotare şi de trimiterea
de preoţi care să le asigure asistenţa religioasă celor aflaţi în Germania,
Italia, Spania, Franţa, Portugalia, Belgia ori alte ţări din Europa. Unii dintre
românii stabiliţi în Austria, Suedia, Germania, Italia au avut posibilitatea de
a se întâlni cu Patriarhul Teoctist, cu prilejul vizitelor pe care Întâistătătorul
Bisericii Ortodoxe Române le-a efectuat în aceste ţări.
Întrebându-se ce pot oferi românii Europei de astăzi, Patriarhul
Teoctist sublinia „mărturia credinţei noastre puternice, mărturia
frumuseţii, tradiţiilor şi valorilor noastre spirituale, pe care acum, din
nefericire, le vedem cum încet-încet se împuţinează. Noi toţi, de la vlădică
la opincă, cum s-ar spune, suntem datori să le păstrăm. Să păzim credinţa
cea adevărată, care este izvorul vieţii şi al existenţei noastre. Dacă vom
păzi credinţa, vom păstra şi frumuseţile vieţii noastre, ca fii ai Ortodoxiei,
de care are nevoie şi noua Europă, această comunitate de popoare, de
culturi, de limbi, de civilizaţii, dar şi de suflete, în acelaşi timp.
Fiecare dintre popoarele europene are rădăcini şi sevă creştină. Aşa
încât aducem şi noi Europei tradiţiile noastre atât de frumoase. Dacă ne va
ajuta Dumnezeu să ne integrăm în comunitatea popoarelor europene, vom
putea arăta acolo valorile noastre ca popor de origine şi cultură latină, dar
de credinţă creştin-ortodoxă.
Suntem un popor căruia nu-i este străin spiritul occidental, european,
cum au dovedit-o cu prisosinţă marii noştri înaintaşi, voievozi, cărturari,
ierarhi, preoţi care au studiat în Occident, unde se considerau acasă, după
cum occidentalii se simt până astăzi acasă, la noi, în România, ţară de
cultură latină şi cu frumuseţi ortodoxe care nu se găsesc în altă parte,
precum acea minune de la Voroneţ sau cea de la Curtea de Argeş sau
atâtea altele”1092.
Iar altădată, referindu-se la faptul că Europa are nevoie de rugăciunile,
de gândurile şi mai ales de valorile nemuritoare ale Ortodoxiei,
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române mărturisea: „Ortodoxia noastră
1091
Ibidem, p. 463.
1092
Ibidem, vol. XVII, p. 94-95.
486
românească aduce în Europa gândirea şi lucrarea vrednică a episcopilor

de la Tomis, Constanţa de astăzi, aduce sângele martirilor, jertfa lor, aduce
operele de mare valoare ale Sfântului Ioan Casian, Sfântului Dionisie cel
Mic şi al altor scriitori bisericeşti ai noştri, numiţi de istorici străromâni,
care au trăit în Dobrogea şi dincoace de Dunăre, până în Transilvania.
Astfel de gândire şi lucrare în artă, în cultură, în muzică, în arhitectură
aduce Ortodoxia în Europa şi îndeosebi Ortodoxia românească, pentru că
Ortodoxia noastră a fost zid de apărare a Europei în vremuri grele, în
secolele XIV-XVII. Voievozii români, ca Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
numit «atlet al lui Hristos», Mihai Viteazul şi alţii, au stat de strajă aici, la
poarta de răsărit a Europei apărând, prin credinţa şi vitejia lor,
creştinătatea apuseană”1093.
Vizitându-i pe românii din Austria, unde „noi avem la Viena una din
cele mai vechi comunităţi ortodoxe româneşti, întemeiată odată cu cea de la
Paris, din Franţa”1094, în cuvântul rostit la Universitatea din Viena, în ziua
de 22 iunie 1987, cu prilejul aniversării a două sute de ani de la
recunoaşterea comunităţii româneşti din Austria şi a optzeci de ani de la
fondarea bisericii parohiale române din Viena, Patriarhul Teoctist sublinia
că „românii veniţi la studii sau emigraţi la Viena, în diverse împrejurări, au
adus cu ei o bogată zestre de credinţă, de cultură, de tradiţii şi simţirii
proprii sufletului românesc, care a dat la iveală însuşirile lor deosebite. Au
purtat cu ei, în primul rând, credinţa, spiritul de frăţietate şi colaborare,
fiind nu numai pioneri ai cunoaşterii vieţii şi culturii noastre străvechi
româneşti în mediul european, ci şi mesageri ai apropierii şi încrederii
dintre cele două popoare. Comportarea lor ca oameni harnici, de cinste, de
ordine şi de înaltă ţinută morală a determinat bunul lor nume şi
convieţuirea armonioasă în mijlocul poporului austriac”1095.
Tot atunci, adresându-se membrilor parohiei ortodoxe române din
Salzburg, Patriarhul Teoctist le spunea: „Să nu uitaţi că sunteţi chemaţi să
ţineţi aici aprinsă lumina credinţei strămoşeşti. Să arătaţi toată
recunoştinţa faţă de autorităţile locale, civile şi bisericeşti, care au privit cu
simpatie existenţa parohiei şi sprijină activitatea ei”1096.
Despre statornicia în credinţa strămoşilor şi în Biserica neamului le-a
vorbit Patriarhul Teoctist şi românilor din Suedia, în cuvântul rostit la slujba
de sfinţire a bisericii parohiei ortodoxe române din Malmö, în ziua de 27
septembrie 1987: „Cum nu ne putem rupe de iubirea mamei care ne-a
1093
1094
Ibidem, vol. XI, p. 88.
1095
Ibidem, vol. II, p. 264-265.
1096
Ibidem, p. 310.
487
Ilie Rusu
alăptat, aşa nu ne putem rupe de iubirea Bisericii-mame şi de iubirea Ţării.

Prin sfânta şi marea ei iubire şi vorbind limba ei, adunaţi-vă duminică de
duminică la biserică şi încălziţi-vă prin sfintele rugăciuni şi lucrări
liturgice, contemplând chipul luminos al plaiului natal. Ca Patriarh şi
Părinte al fiilor ortodocşi români, în numele Sfântului Sinod, vă îndemn cu
dragoste să nu uitaţi în nici o împrejurare poporul din care vă trageţi şi
creşterea dumneavoastră religioasă de acasă, păstrând datinile, graiul
şi obiceiurile noastre creştineşti şi româneşti. Purtaţi în inimă icoana Ţării
şi a Bisericii strămoşeşti, chipurile fraţilor şi surorilor, şi nu uitaţi
mormintele părinţilor care v-au dat viaţă! Faţă de patria adoptivă, să fiţi
loiali şi model de hărnicie, cinste şi responsabilitate, respectând legile ţării,
contribuind la dezvoltarea prieteniei şi colaborării dintre ţările noastre, la
statornicia păcii pe planeta noastră”1097.
Ca întotdeauna, Patriarhul Teoctist exprima adevărul că „suntem un
popor latin, de credinţă şi tradiţie ortodoxă, cu un tezaur cultural
românesc la scară europeană”1098. In acest spirit, „ca rod al dialogului şi
legăturilor dintre Bisericile noastre, în ospitaliera Suedie au luat fiinţă, de
mai bine de zece ani, trei parohii româneşti şi mare ne-a fost bucuria de a
sfinţi noua biserică a parohiei din oraşul Malmö”1099.
La întâlnirea cu membrii Adunării Eparhiale a Mitropoliei Ortodoxe
Române din Germania, Europa Centrală şi de Nord, din 10 mai 2003, în
Catedrala ortodoxă română din Nürenberg, Patriarhul Teoctist mărturisea:
„Având aceşti ani de slujire, din mila lui Dumnezeu, nu sunt străin de
frământările, de suferinţele şi de greutăţile pe care patriarhul Justinian
trebuia să le biruie pentru a obţine burse şi a trimite tineri la studii în
Occident sau în alte părţi din lume, unde credincioşii îi cunoşteau şi apoi îi
cereau Patriarhiei pentru a fi numiţi preoţi. Aşa au luat fiinţă parohiile
române de peste hotare, cu sprijinul şi cu ajutorul Bisericii locale, al
Vaticanului, al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, faţă de care patriarhul
Justinian a arătat o deschidere privită cu apreciere de către celelalte
Biserici. Bineînţeles că acest fapt nu era pe placul politicii de atunci, dar el
ştia cum să procedeze spre a împlini cererile credincioşilor”1100.
În acest context, Patriarhul Teoctist arăta că o mare împlinire pentru
diaspora românească din Europa este zidirea noii biserici – Catedrala
ortodoxă română din Nürenberg – care este imaginea Bisericii noastre
ortodoxe în această ţară: „Cum să nu fie preţuită slujirea noastră când ea
1097
Ibidem, p. 329.
1098
Ibidem, p. 340.
1099
Ibidem, p. 346.
1100
Ibidem, vol. XIIII, p. 177.
488
aduce o asemenea bogăţie de valori în această lume protestantă, care nu

are nici o vină de a nu fi cunoscut tezaurul de credinţă ortodoxă? Viaţa atât
de trecătoare are nevoie de o asemenea imagine ca să-l înalţe pe om spre
frumuseţile cele cereşti.” Şi sublinia: „M-a impresionat ideea unei Europe
noi, a unei Europe unite şi consolidate pe valorile creştine. In acest scop
toate Bisericile creştine sunt chemate să-şi aducă în acest proces
mărturia lor, din adâncul învăţăturilor, din izvorul nesecat al
învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos şi să ofere valorile de care are
nevoie această Europă şi nu numai ea, ci şi întreaga lume”1101.
Cu acelaşi prilej, referindu-se la solidaritatea prin Biserică a românilor
de pretutindeni, care s-au simţit români şi au rămas români „în măsura în
care s-au simţit creştini şi au cultivat comuniunea dintre ei în numele
credinţei lor de acasă,” Patriarhul Teoctist şi-a exprimat recunoştinţa faţă
de toţi cei care, pe toate meridianele, „ca preoţi purtători de har sau ca
râvnitori laici purtători ai Duhului Sfânt, ai iubirii de semeni şi de neamul
românesc,” au lucrat în aşa fel încât restriştile istoriei să nu ne facă să
dispărem în cele patru vânturi.
„Putem vorbi astăzi de o lume românească ce numără deja multe
milioane – a mai spus Patriarhul Teoctist – şi care a prins rădăcini şi
rodeşte sub ceruri depărtate de ţara de origine, dar se simte solidară cu ea,
îi duce dorul, iar cei ce s-au născut în alte părţi doresc să o cunoască, îi
vorbesc limba de la părinţi şi se simt mândri să aparţină unei naţiuni
încercate de atâtea dureri, dar şi purtătoare de biruinţe, ce transmit un
mesaj tot mai folositor întregii comunităţi umane. Cu toate greutăţile cu
care ne confruntăm la noi în ţară, vă aduc dumneavoastră, în numele
Sfântului Sinod, cuvânt de binecuvântare şi de încredere neţărmurită în ziua
de mâine a neamului românesc şi vă asigurăm că împreună vom înălţa
neamul nostru din nou între neamurile respectate şi prin care Duhul Sfânt
lucrează pentru mântuirea şi propăşirea lumii întregi. Biserica Ortodoxă
Română, în gândirea şi nădejdea ei luminată de Duhul Sfânt, simte
chemarea slujitoare şi se află sub porunca divină de a se dedica continuării
lucrării de renaştere şi înnoire”1102.
Dând glas convingerilor care l-au făcut să slujească din toată fiinţa
valorile Ortodoxiei româneşti, Patriarhul Teoctist a spus: „Noi am crezut
statornic că cel ce-şi pune nădejdea în Dumnezeu şi crede în lucrarea Sa
spre mântuirea lumii, pe care El a creat-o şi pe care o iubeşte, acela
dobândeşte prin aceasta o putere atât de mare, încât poate să reziste unor
1101
Ibidem, p. 179.
1102
Ibidem, p. 181.
489
Ilie Rusu
forţe ale răului, ale degradării, ale înrobirii, de zece ori mai numeroase şi
în aparenţă invincibile.
Anul viitor se vor împlini 500 de ani de la înălţarea în cetele sfinţilor a
voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt, personalitate de statură europeană
care a înfruntat, împreună cu o parte din neamul românesc peste care i-a
fost dat să domnească, cea mai mare putere militară şi politică a timpului
său, Imperiul ortoman, în faţa căruia se plecase jumătate din Europa.
Ştefan cel Mare s-a ridicat cu dârzenie şi i-a obligat pe marii sultani să
respecte credinţa şi legile poporului român şi să-i lase libertatea
neacordată nimănui dintre cei cu care se luptaseră. In felul acesta Domnul
Moldovei a organizat, prin Biserică şi Ortodoxia ei luptătoare, rezistenţa de
multe secole a unei mari părţi de creştinătate ortodoxă, căzută sub
stăpânirea otomană.”
Din acest motiv românii din diaspora, ştiind ce înaintaşi vrednici şi
sfinţi are acest neam, nu trebuie să se simtă inferiori altora, întrucât „din
începuturile noastre ca popor cu prezenţă europeană noi am trăit
creştinătatea întreagă, ne-am simţit solidari cu ea şi am năzuit mereu la o
Europă creştină în care modurile diferite de a rodi sămânţa Evangheliei
Mântuitorului să nu fie prilej de duşmănie, de orgolii exclusiviste, de
competiţie prozelitistă, iar în cazuri extreme chiar de vărsare de sânge şi de
persecuţii religioase.
Acest mesaj perpetuu al Ortodoxiei româneşti, care a dobândit
întruchipări istorice încă de pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, cel
ce adăpostise în Moldova sa, puternică şi înfloritoare, deopotrivă pe
armenii veniţi din Răsărit şi pe husiţii alungaţi de persecuţiile occidentale,
a luat înfăţişări monumentale în epoca lui Ştefan cel Mare, a lui Neagoe
Basarab şi a lui Petru Rareş;” acest mesaj îl afirmăm şi noi astăzi cu atât
mai mult cu cât el s-a dovedit a fi „capabil să ţină deschis sufletul şi (să
asigure) mântuirea tuturor fraţilor creştini din toate confesiunile.” Acest
mesaj nu ne face să fim închişi faţă de darurile celorlalţi. El ne deschide
deopotrivă şi spre darurile credinţei, pe care aceasta le-a rodit în sânul
celorlalte confesiuni creştine şi spre înţelegerea mai profundă a fiinţei
umane.
Această atitudine ecumenică şi sinceră, de deschidere faţă de ceilalţi
fraţi în Hristos şi de apreciere a strădaniei lor de a se face lucrători ai
credinţei, „ne-a dat posibilitatea să ne împărtăşim din propria lor
experienţă a relaţiei omului cu Dumnezeu. Asta a făcut ca românii să fie
primii ortodocşi care au valorificat mesajul revoluţionar al Reformei lui
Luther, şi anume Cartea sfântă pe limba poporului; ei fiind primul popor
490
care a avut în epoca modernă slujba şi cărţile sfinte pe limba înţeleasă de

toţi”1103.
Numai privind la aceste rădăcini spirituale, putem înţelege ce a dat
tărie mărturisirii de credinţă în spaţiul nostru românesc, rădăcini pe care
valorificându-le, apostolatul creştin şi social le-a făcut să fie şi mai puternic
înfipte în sufletul oricărui slujitor şi credincios, tocmai atunci când
comunismul, „ca o teribilă avalanşă, (ca) o catastrofă politică, a încercat
să taie toate punţile noastre spre lume şi să ne închidă într-un aşa-numit
«lagăr socialist», care se dorea un paradis, dar a reuşit să realizeze un
veritabil iad pe pământ. Încercarea s-a dovedit zadarnică pentru că o
mare parte dintre cei mai valoroşi exponenţi ai spiritului românesc din ţară
s-au refugiat, (astfel) în lumea rămasă de dinafara Imperiului sovietic au
lucrat pentru a asigura continuitatea acestui spirit şi a pregăti renaşterea
noastră a tuturor.
Mulţi dintre dumneavoastră ştiu ce rol a jucat Germania apuseană în
acest proces, ce au însemnat diferitele locuri din Occident unde energia
creatoare specifică compatrioţilor noştri au atras preţuirea gazdelor şi
sprijinul lor. Cât de mare a fost rolul Bisericii în această tristă perioadă a
istoriei noastre, veritabil liant al solidarităţii românilor din afara
graniţelor, va trebui recunoscut într-o zi”1104.
Biserica nu trebuie privită numai în contextul local, ci şi în
dimensiunea ei universală sau catolică. De aceea, Ortodoxia românească nu
este numai păstrătoarea unităţii românilor de pretutindeni, motiv pentru care
apostolatul creştin şi social, precum şi ecumenismul practic local din ţara
noastră nu vizează numai activitatea pe plan intern a Bisericii, ci ea
veghează ca valorile creştine să fie respectate. De aceea, slujirea ei nu se
poate despărţi de cea a celorlalte Biserici. Dar pentru a fi dinamică în relaţia
cu celelalte Biserici, trebuie să se îngrijească a se întări în interiorul ei,
pentru a fi o Biserică vie şi lucrătoare.
Din această cauză nu se poate trece cu vederea „tragedia demografică
din ţară, estimată de specialişti la milioane de români care nu s-au mai
născut, căzând pradă înfricoşatului păcat al avortului. Nici unul dintre cele
două războaie mondiale nu s-au soldat cu câte un milion de victime, dar noi
astăzi am ajuns să aflăm de uciderea anuală a mai mult decât într-un război
mondial.” Oare acesta să fie modul în care am înţeles să-i mulţumim lui
Dumnezeu pentru libertatea dăruită – paradoxal – chiar prin jertfa copiilor?
1103
Ibidem, p. 182-184.
1104
Ibidem, p. 185.
491
Ilie Rusu
S-ar părea că acest aspect nu are nici o legătură cu activitatea

ecumenică a Bisericii noastre. Însă lucrurile se conturează dacă încercăm să
răspundem unei simple întrebări: Cum poate Biserica noastră lupta pentru ca
valorile Evangheliei lui Hristos să fie respectate în lumea de astăzi, când
aceste valori sunt dispreţuite de unii dintre fiii ei, al căror comportament
imoral îi face solidari în tot felul de păcate? Dintre toate aceste păcate grele,
prostituţia şi avortul făcând parte – cu adevărat – dintre cele numite
«strigătoare la cer»!
Iată de ce, spunea Patriarhul Teoctist, trebuie să recunoaştem că cea
mai grea ameninţare la adresa Bisericii este această „adevărată avalanşă de
desfigurare morală a societăţii noastre. A-i face faţă, a-i riposta, a reda
neamului nostru voinţa şi puterea de a trăi şi de a învinge răul este o
misiune care intră acum în însăşi definirea chemării noastre ca slujitori ai
Bisericii străbune !...]. A-i reda unui popor dorinţa şi puterea de viaţă
înseamnă a-i reda încrederea în el însuşi, în rostul lui în lume, în ziua lui de
mâine.”
Pe de altă parte, grija Bisericii nu poate ignora pe românii din diaspora:
„Toată românitatea din afară trebuie să devină conştientă că neagra
prognoză, după care vom fi mai puţin cu un milion de români până în 2005,
se va dovedi exactă dacă nu ne angajăm hotărât într-o lucrare care să
mântuiască neamul nostru... Niciodată Biserica Ortodoxă Română şi toate
celelalte comunităţi creştine de români n-au fost chemate mai urgent la o
operă de salvare naţională, de renaştere sufletească, de fortificare a
credincioşilor pentru a face faţă unei provocări ce ne poate fi fatală.
Biserica noastră Ortodoxă a purtat aproape două milenii flacăra
dăinuirii româneşti. Ea nu trebuie, nu poate să o lase să-i cadă din mână.
Noi nu ţinem în mână sabia, puterea politică; şi nu suntem putere
economică. Dar putem şi trebuie să redevenim o puternică forţă morală.
Sfântul Apostol Pavel a demonstrat că «sabia Duhului» poate fi mai
puternică decât Imperiul roman. Iar una dintre cele mai mari puteri
regeneratoare pentru neamul românesc va fi – de o vom realiza – puterea
solidarităţii celor 13 milioane de români din afara României cu destinul
celor de acasă. Nimeni nu poate lucra mai temeinic şi mai rapid la
închegarea ei ca oamenii Bisericii”1105, – spunea Patriarhul Teoctist,
încheind: „Dumnezeu mi-a dat zile, puterea şi bucuria de a-L afla acum
prezent în in inimile dumneavoastră, iubiţii mei fraţi români, care aveţi
onoarea sfântă să reprezentaţi la această Adunare eparhială de astăzi pe
ceilalţi semeni ai noşti de sub arhipăstorirea duhovnicească a Înalt
1105
Ibidem, p. 186-187.
492
Preasfinţitului Mitropolit Serafim al Germaniei, Europei Centrale şi de

Nord”1106.
Prezenţa şi cuvântul Întâistătătorului Bisericii, precum şi chemarea pe
care a adresat-o membrilor Adunării eparhiale la care au luat parte delegaţii
şi reprezentanţii slujitorilor şi credincioşilor din Europa Centrală şi de Nord
s-au constituit în adevărate imbolduri de a lucra pentru afirmarea unităţii
bisericeşti şi româneşti pe plan intern şi pe plan extern a Bisericii străbune,
întrucât „dumneavoastră, românii din diaspora” – spunea Patriarhul
Teoctist – care aţi avut o atitudine exemplară faţă de noi, cei de acasă,
atunci când trebuia să înfruntăm în condiţiile de dictatură, multele
obstacole, să suportăm umilinţă şi chiar să suferim unele alunecări întru
slujirea Bisericii, în ceea ce priveşte păstrarea mănăstirilor, parohiilor,
instituţiilor de învăţământ, ne întăriţi nădejdile că nu ne veţi lăsa pe noi ,
cei de acasă, să slăbim în credinţă şi în mărturisirea lui Hristos”1107.
Un alt prilej de a împărtăşi dragostea părintească românilor din Europa
fost vizita Patriarhului Teoctist în Italia, în octombrie 2002, desfăşurată sub
„ambrozia duhovnicească a învăţăturii dreptmăritoare a Sfântului
Ambrozie,” care „desfată sufletele credincioşilor români însetate de
băutura cea nouă, izvorâtă din piatră stearpă şi făcută cu minune
dumnezeiască;” este ştiut faptul că Sfântul Ambrozie este totodată şi
„străjer neadormit pe meterezele luptei pentru apărarea unităţii între
Răsărit şi Apus şi sfânt ocrotitor al bisericii” româneşti din Milano1108.
Asemenea celor din Germania, românii din Italia promovează spiritul
de unitate între Biserici şi între toţi cei care-L mărturisesc pe Hristos. De
aceea, prezenţa lor în Italia – ca români şi ortodocşi într-un mediu
occidental şi romano-catolic – este una ecumenică, dar şi profetică.
Ecumenică pentru că deja ei lucrează pentru unitatea creştină, unitate pentru
care S-a rugat Hristos. Profetică, pentru că prin spiritul lor de conlucrare, cât
şi prin căsătoriile mixte ne încredinţează că rugăciunea-testament a
Mântuitorului pentru mulţi a devenit deja o realitate vie, trăită zi de zi; dacă
în familiile lor această năzuinţă de unitate creştină s-a împlinit, nădăjduim
că ea se va împlini şi în marea familie a celor care-L mărturisesc pe Hristos,
indiferent cărei confesiuni aparţin.
Această realitate a unităţii Bisericii lui Hristos trăită zi de zi este
mărturisită şi de cinstirea sfinţilor care sunt comuni celor două Biserici:
Ortodoxă şi Romano-Catolică. „Vedem aievea lumina dumnezeiască şi
1106
Ibidem, p. 189.
1107
Ibidem, p. 192.
1108
Ibidem, p. 124
493
Ilie Rusu
mângâierea lui Dumnezeu revărsându-se peste noi prin sfinţii Săi. Aceşti
sfinţi ne-au adus la Roma şi Milano, deşteptând în noi nostalgia sfântă după
unitate, realizările prin dialog ecumenic şi împreună-petrecerea cu ceilalţi
fraţi, respectând Sfintele Scripturi şi învăţătura Sfintei Biserici. Darurile
Duhului Sfânt prezente în sfinţi nu despart oamenii, nu-i plasează în tabere
adverse, ci îi unesc pentru că Sfântul Pavel ne îndeamnă să ne străduim «să
păzim unitatea Duhului, întru legătura păcii» (Efes., 4, 3). Ele (darurile
Duhului Sfânt) susţin eforturile de a dezvolta dialogul dragostei, al
înţelegerii reciproce şi al colaborării.
Iată, datorită acestui spirit al deschiderii, care a caracterizat
atitudinea Bisericii noastre faţă de celelalte Biserici, mai ales în ultima
jumătate de secol, dumneavoastră aveţi aici o biserică atât de frumoasă, cu
o catapeteasmă deosebită – operă de credinţă şi de artă populară
românească. Cu multă atenţie am ascultat cuvântul Înalt Prea
Sfinţitului Mitropolit Iosif şi pe cel al Părintelui Traian Valdman. Despre
vrednicia fiecăruia dintre prea cucernicii preoţi de aici aş putea spune
multe. Sunteţi vrednici de toată preţuirea şi de lauda noastră, iubiţi părinţi
şi fraţi din Italia.
Când păşiţi hotarele ţării, fraţii mei mai tineri, să vă gândiţi că acolo,
unde Dumnezeu vă îndreaptă paşii, duceţi numele de român. Prefaceţi-l în
renume! Arătaţi tuturor din ce neam sfânt şi popor ales de Dumnezeu vă
trageţi! Arătaţi aceasta prin preoţia voastră şi preoţia împărătească a
neamului românesc, chemat să vestească în lume bunătăţile Celui ce l-a
adus la lumina Sa cea adevărată (cf. I Petru 2, 9) [...]. Fiţi tari în credinţă!
Păstraţi-vă cu demnitate statura de fii ai Bisericii Ortodoxe Române,
aducându-vă aminte de mai-marii voştri, de părinţii trupeşti şi duhovniceşti,
ca să le urmaţi pilda.”
În încheiere, Patriarhul Teoctist a subliniat legătura ontologică a
sufletului românesc cu Biserica părinţilor, fapt pentru care prin credinţă
românul, oriunde s-ar afla, nu poate pierde legătura cu Biserica şi, prin ea,
cu ţara-mamă: „Pentru oricare român, sentimentul legăturii cu glia,
sentimentul de a avea o casă a lui pe acest pământ, depinde şi de existenţa
în apropiere de casa lui a Casei Domnului, a sfintei biserici.
Toţi românii din Milano trăiesc acum acest sentiment pentru că au şi
Casa Domnului în cetatea în care-şi duc viaţa. De aceea, se simt şi mai mult
«ca acasă». Este imposibil să analizăm efectele binefăcătoare din punct de
vedere sufletesc pe care le comportă acest fapt în psihologia românului!
Este de ajuns aici că noi românii simţim cu toată fiinţa mulţimea milei lui
494
Dumnezeu, atunci când intrăm în casa Lui, să ne închinăm spre sfânt

lăcaşul Său, întru frica Sa (cf. Psalm 5, 7)”1109.
Cu acest îndemn de a se simţi „acasă” în Casa Domnului, Patriarhul
Teoctist a subliniat rolul credinţei în viaţa românilor din diaspora; această
cerinţă fiind existenţială sufletului românesc, dar şi de mult folos lucrării
ecumenice de astăzi, întrucât prin felul lor de a fi şi de a se comporta,
românii pot oferi celorlalţi exemple concrete de trăire creştină ortodoxă.
Această prezenţă şi mărturie a românilor despre ortodoxia credinţei în
Hristos este cu atât mai preţioasă cu cât asistăm la o sporire a agresivităţii şi
a violenţei în lume, practicate atât de adulţi, care organizează acte teroriste
fără precedent, dar şi de copiii care ucid fără milă, la o vârstă fragedă,
fiindcă nu se mai pot controla forţele iraţionale din fiinţa lor. Or chipul de
sfinţenie pe care-l prezintă Ortodoxia românească, prin bisericile parohiilor
care se organizează în Italia, conving pe cei de acolo că frumuseţea va
mântui lumea. Iar frumuseţea în Ortodoxie o reprezintă sfinţenia.
De fapt, această lucrare de a prezenta lumii frumuseţea sfinţeniei lui
Dumnezeu se oglindeşte în activitatea Bisericii noastre pentru afirmarea
dialogului său cu celelalte Biserici, dar şi în întărirea unităţii de credinţă şi
simţire românească. Prin Biserica lor strămoşească românii pot deveni
purtătorii de cuvânt ai Bisericii lui Hristos cea una, sub auspiciile căreia s-a
afirmat Europa modernă, fără de care unitatea europeană nu va avea tăria
statorniciei. Experienţa bimilenară – şi mai ales cea a ultimelor decenii ale
secolului al XX-lea – în mărturisirea credinţei lui Hristos poate constitui un
tezaur spiritual pentru cei care vor să redescopere rădăcinile evanghelice în
afirmarea culturală şi istorică a Europei şi totodată un reper în evaluarea
rolului pe care îl are credinţa în afirmarea unui neam şi păstrarea legăturilor
dintre generaţii – aspecte pe care globalizarea nu le subliniază întotdeauna
în ceea ce au acestea pozitiv.
Totodată, Ortodoxia – în contextul globalizării – îşi poate prezenta
bogăţia tezaurului de credinţă, dar şi frumuseţea spiritualităţii sale. In acest
sens, globalizarea asigură o nouă arenă în care toate credinţele se pot privi în
sine şi pot deveni conştiente de existenţa altora, în care oamenii de
pretutindeni luptă, într-un mod fără precedent, pentru a afla cine şi ce sunt
ei. Or, iată că în acest sens Ortodoxia poate contribui la redefinirea acestor
oameni, ca fiinţe spirituale, ajutându-i să înţeleagă „cine şi ce sunt”; astfel
lupta lor, redusă adeseori la o concurenţă acerbă economico-materială, se
poate transforma într-o strădanie de redescoperire a adâncurilor lor fiinţiale,
contribuind la redefinirea năzuinţelor lăuntrice în perspectiva unui autentic
ideal de vieţuire creştină.
1109
Ibidem, p. 126-128.
495
Ilie Rusu
Mai presus de orice îndoială, înnoirile şi unitatea din interior se

reflectă şi în exterior, la fel şi preocupările ecumenice ale Bisericii. Aşa cum
este o legătură între unitatea din ţară şi cea din diaspora, tot astfel unitatea
Europei nu poate fi privită în afara unităţii de credinţă; mai bine zis în afara
preocupărilor manifestate din partea Bisericilor creştine pentru unitatea
Europei şi a cărei cultură este construită pe înnoirea adusă lumii de Hristos
şi de propovăduirea Evangheliei Sale. Aceasta este „sabia Duhului”, care
a sfărâmat nu numai Imperiul roman, dar şi „cortina de fier”, iar dacă va fi
nevoie va sfărâma şi „barierele” şi „zidurile” mentalităţilor şi ideologiilor
celor care nu pot concepe şi înţelege unitatea Europei în diversitatea ei
confesională şi culturală, adică în Hristos cel unul, trăit de fiecare în
specificitatea sa personală, culturală, lingvistică.
6.16. 3. Românii din alte părţi ale lumii
Puţini ştiu că românii din Africa de Sud, dar şi din Nordul Africii sunt
organizaţi bisericeşte, fiind sub oblăduirea unui preot plecat din ţară. La ei
de referea Patriarhul Teoctist în cuvântul de întâmpinare a Patriarhului Petru
al VII-lea al Alexandriei şi Papă a toată Africa, rostit în ziua de 5 septembrie
2003 în Catedrala patriarhală: „În ciuda tuturor greutăţilor, Patriarhia
Apostolică a Alexandriei a realizat roade binecuvântate, din care se
hrănesc şi unii dintre fiii şi slujitorii Bisericii Ortodoxe Române. Dornici de
muncă şi mânaţi şi de lipsurile de acasă, numeroşi fii şi fiice ale poporului
român s-au aşezat în diferite oraşe şi localităţi din ţările africane. La
intervenţia noastră, ei se bucură de binecuvântarea Preafericirii Voastre şi
îşi au preoţii şi ierarhul lor, în persoana Înalt Preasfinţitului Mitropolit
Iosif, care îi veghează şi îi călăuzesc pe drumul sfintei noastre credinţe
ortodoxe”1110.
De asemenea, comunităţi româneşti există şi în Orientul Apropiat, cum
sunt Aşezămintele româneşti de la Ierusalim şi de la Iordan, care nu servesc
numai nevoile religioase ale pelerinilor, cât mai ales ale românilor plecaţi să
lucreze în acele ţări. „La Ierihon, în Ţara Sfântă, se proiectează un nou
cămin românesc pentru pelerini, o filială a actualului nostru aşezământ de
la Ierusalim, pentru care s-a dobândit terenul. Sunt lucrări care ne
încurajează nespus de mult”1111 – spunea Patriarhul Teoctist la închiderea
lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti din 18 februarie 1998.
1110
Ibidem, vol. XIV, p. 94.
1111
496
Sunt în curs de cristalizare şi alte comunităţi ale românilor din

Moscova, Ţările Baltice, Siberia, ţările central-asiatice sau ţările arabe. Nu
trebuie uitate chiar şi acele „capele mobile” pentru soldaţii români din
Afganistan şi Irak, deservite de preoţi militari.
În atâtea locuri din întreaga lume, până în China, Noua Zeelandă şi
Australia, unde se află numeroşi fraţi de-ai noştri, „românii, oriunde s-ar
afla ei, ţin la Biserica lor, respectă tradiţiile lor, graiul lor şi cinstesc sfinţii
lor, datinile româneşti”1112.
6.17. Afirmarea unităţii Ortodoxiei ecumenice
Bisericile Ortodoxe, în ciuda diversităţii culturale, etnice sau istorice,

păstrează între ele unitatea canonică, liturgică şi dogmatică. Prin aceasta se
vădeşte un adevăr de necontestat că unitatea panortodoxă, întărită „de
deschiderea spre cultură, dialog şi lume”, ne dă „curaj mare şi nouă,
Bisericii şi poporului român şi speranţa că vom fi împreună în noua
structură din Europa extinsă spre Răsărit.” Bisericile României, Greciei şi
Bulgariei, alături de cele din Serbia şi Muntenegru, Rusia, Ucraina şi
Moldova, prin unitatea lor, pot convinge că Ortodoxia cheamă pe toţi
creştinii să se facă lucrătorii unităţii, încredinţând şi pe alţii că bătrânul
„continent european are nevoie, pentru a dura, de «cei doi plămâni»”, care
sunt Biserica lui Hristos din Răsărit şi cea din Apus.
Un loc aparte al relaţiilor Bisericii noastre cu celelalte Biserici îl ocupă
legăturile de secole ale Ortodoxiei româneşti cu Marea Biserică din
Constantinopol. Legăturile dintre Biserica Ortodoxă Română şi Scaunul
patriarhal ecumenic sunt încrustate adânc pe răbojul istoriei încă din trecutul
îndepărtat al vieţii creştine din ţinuturile româneşti, de pe vremea
episcopilor Tomisului din Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) care au
participat la primele Sinoade ecumenice sau la cel locale de la
Constantinopol şi din alte centre bisericeşti. Aceste legături frăţeşti au
continuat secole de-a rândul, prin lungul şir de patriarhi ecumenici veniţi în
ţara noastră pentru sfinţirea unor lăcaşuri de închinare, ca noua mănăstire
Curtea de Argeş, sau pentru întărirea legăturilor interortodoxe. Din rândul
acestor mari personalităţi se pot aminti câteva nume celebre ca patriarhii
Nifon al II-lea, Ioachim, Teolipt, Ieremia al II-lea, Ioasaf, Chiril Lucaris,
Partenie al IV-lea şi alţii. Acestora li s-au adăugat o serie de mitropoliţi
cărturari, care, în vremurile zbuciumate prin care a trecut Scaunul ecumenic,
1112
497
Ilie Rusu
au aflat înţelegere, sprijin şi condiţii de continuare a lucrării lor teologice,

bucurându-se de ospitalitatea domnitorilor români, susţinători ai Ortodoxei,
contribuind astfel la prelungirea spiritualităţii bizantine pe pământul ţării
noastre.
La rândul ei, Biserica Ortodoxă Română s-a bucurat de preţuirea
Patriarhiei ecumenice, concretizată în recunoaşterea primelor mitropolii în
Ţara Românească şi Moldova, în dobândirea autocefaliei Bisericii noastre şi
în ridicarea ei la treapta de Patriarhie. Din această treaptă ierarhică, Biserica
noastră şi-a adus din belşug ofranda gândirii şi strădaniilor ei la rezolvarea
marilor probleme ale creştinătăţii şi ale lumii contemporane.
În timpurile mai noi, legăturile Patriarhiei Române cu Patriarhia
Ecumenică s-au afirmat prin vizitele reciproce ale patriarhilor Justinian,
Iustin şi Teoctist la Constantinopol, şi cele ale patriarhilor Atenagoras,
Dimitrios I şi Bartolomeu I la Bucureşti, vizite care au contribuit la întărirea
unităţii de credinţă şi la afirmarea unităţii panortodoxe.
Iată ce spunea Patriarhul Teoctist despre unitatea Ortodoxiei
ecumenice în cuvântul rostit în Catedrala patriarhală din Bucureşti, în ziua
de 20 septembrie 1987, cu prilejul vizitei în ţara noastră a Patriarhului
ecumenic Dimitrios I al Constantinopolului:
„Această întâlnire în dragoste şi unitate liturgică pune în lumină şi
responsabilitatea noastră comună pentru împlinirea testamentului
Mântuitorului Iisus Hristos: «Ca toţi să fie una» (Ioan 17, 21). În vremea de
faţă, când omenirea este tulburată de nelinişti şi de frământări, cuvintele
acestea, transmise peste veacuri, răsună tot mai stăruitor, îndemnându-se
să le considerăm, mai mult ca oricând, nu numai ca pe un ideal, ci şi ca pe
o poruncă de îndeplinit fără întârziere. Aceasta se cere împlinită de noi
printr-o întreită slujire: a unităţii panortodoxe, a unităţii creştine şi a
unităţii omenirii în apărarea darului sfânt al vieţii ameninţată de război.
Biserica ortodoxă Română este însufleţită de dorinţa de a sluji deopotrivă şi
în acelaşi timp aceste deziderate, cu convingerea că ele sunt imperative
pentru împlinirea misiunii ei şi noastră a tuturor.
Împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, împărtăşim năzuinţa
de a păzi, prin continua noastră colaborare, unitatea panortodoxă. Fiindu-ne
scumpă aceasta, Biserica noastră a participat şi participă la toate
reuniunile creştine internaţionale, ierarhii şi teologii ortodocşi români
aducându-şi contribuţia lor la rezolvarea problemelor ce stau în faţa
Ortodoxiei şi a lumii creştine, în scopul afirmării unităţii şi vitalităţii
Ortodoxiei. Între aceste probleme se situează, după cum ştiţi, pregătirea
Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe, căruia noi îi acordăm cea
mai mare importanţă. Apreciind eforturile şi grija deosebită a Sanctităţii
498
Voastre pentru organizarea Conferinţelor pregătitoare ale viitorului Mare

şi Sfânt Sinod Ortodox, ierarhii şi teologii Bisericii noastre – şi chiar noi
personal – am participat cu toată responsabilitatea la Conferinţele
panortodoxe preconciliare, aducându-ne contribuţia la adoptarea
hotărârilor ce se cereau îndeplinite. Suntem gata să continuăm această
lucrare, în dorinţa afirmării unităţii noastre de credinţă şi a ridicării
necontenite a prestigiului Ortodoxiei în faţa lumii creştine de azi. Stăruind
în această lucrare avem la inimă, însă, cu aceeaşi ardoare, şi slujirea
unităţii creştine, atât de aşteptată de credincioşii tuturor Bisericilor. Marea
deschidere către dialogul dragostei trebuie să ne cheme spre dobândirea
roadelor dialogului teologic.
Biserica Ortodoxă Română a îmbrăţişat cu toată bucuria ideea
dialogului teologic, pe care a transpus-o în faptă, participând, fie împreună
cu celelalte Biserici Ortodoxe, fie singură, la întruniri teologice cu menirea
de a se netezi drumul înţelegerii şi apropierii în Consiliul Ecumenic al
Bisericilor şi în Conferinţa Bisericilor Europene.
Urmând pilda Mântuitorului, care a venit ca lumea «să aibă viaţă şi
încă din belşug» (Ioan 10, 10), Bisericile de pretutindeni se simt datoare să
sprijine cu mijloacele lor specifice şi de pe poziţiile lor proprii tot ceea ce
ocroteşte şi promovează viaţa şi demnitatea umană, contribuind astfel la
făurirea unei lumi fără arme, fără ameninţări şi fără războaie. Aceasta este
o îndatorire sfântă pe care ne-o cere însăşi învăţătura Mântuitorului nostru
Iisus Hristos”1113.
Unitatea Bisericilor Ortodoxe naţionale şi autocefale a fost
subliniată de Patriarhul Teoctist şi în cuvântul rostit la Mănăstirea Sâmbăta
de Sus, în ziua de 15 august 1993, cu prilejul vizitei Patriarhului ecumenic
Bartolomeu I al Constantinopolului, când a spus: „Suntem Biserici
Ortodoxe naţionale şi autocefale, şi mulţi ne-au judecat şi poate ne vor mai
judeca că din acest motiv nu putem păstra unitatea de credinţă, de cult, de
organizare, etc. Dar viaţa bisericească, de când Bisericile autocefale există
şi se străduiesc în împlinirea misiunii lor spre slava lui Hristos, a dovedit că
tăria unei Biserici locale, tăria ei spirituală, integritatea ei de credinţă, de
învăţătură patristică şi canonică şi, în general, de viaţă religioasă
constituie şi tăria Bisericii universale. Tăria spirituală din Biserica locală
înseamnă tăria Ortodoxiei, tăria pan-ortodoxă. In zilele noastre legăturile
dintre Biserici le exprimăm nu numai prin vizite – ca aceasta care
valorează foarte mult – ci şi prin conferinţele şi întâlnirile pan-
ortodoxe”1114.
1113
Ibidem, vol. II, p. 110-111.
1114
499
Ilie Rusu
Însemnătatea legăturilor Bisericii Ortodoxe Române cu Scaunul

Ecumenic şi în general cu celelalte Biserici locale „nu poate fi estimată
după numărul vizitelor sau al întâlnirilor dintre noi. Ortodoxia are o viaţă
sufletească continuă, care nu se reduce numai la vizite, la întâlniri, deşi
sunt foarte însemnate şi acestea şi au valoarea lor pentru felul nostru de a
exista şi a dăinui în istorie”1115, – spunea Patriarhul Teoctist în cuvântul de
întâmpinare a Patriarhului ecumenic Bartolomeu I, în ziua de 17 octombrie
2004, adăugând: „Vă încredinţăm că aici sunteţi acasă... Oriunde s-ar duce
în lume, la o Biserică Ortodoxă, Patriarhul ecumenic se află acasă, pentru
că este în aria de păstorire şi de mărturie în faţa lui Dumnezeu”1116.
Apoi, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Patriarhul Bartolomeu I „a
promovat un spirit nou de apropiere între noi, – spunea Patriarhul Teoctist –
de deschidere între Bisericile Ortodoxe, dar şi în relaţiile cu celelalte
Biserici din lume”1117. Astfel, „Sanctitatea Voastră aţi început o misiune
nouă, o misiune sfântă, de legătură mai strânsă cu Bisericile locale,
avântându-vă în problemele care preocupă credinţa ortodoxă şi frământă,
câteodată, şi unele Biserici locale [...]. Cunoscând problemele fiecărei
Biserici locale şi problemele generale ale Ortodoxiei noastre, cele ale
culturii şi omenirii, aţi îndreptat cuvântul Adevărului şi aţi înscris în
această misiune pe care v-aţi asumat-o pagini demne de aducere-aminte,
pagini de mare însemnătate, implicându-vă nu numai în disputele teologice,
ecumenice şi de dialog, dar şi în cele care privesc mediul înconjurător, care
privesc starea sufletească a tinerilor şi a vârstnicilor din lume, fie din
Răsărit, fie din Apus”1118.
Vorbindu-le preoţilor şi credincioşilor maramureşeni despre
comuniunea panortodoxă, în cuvântul rostit la Rozavlea, în ziua de 8
septembrie 2003, Patriarhul Teoctist spunea:
„După Patriarhia Constantinopolului, urmează în ordine Patriarhia
Alexandriei, a cărei reşedinţă se află la revărsarea Nilului în mare, în
ţinutul unde s-au nevoit marii Sfinţi Părinţi şi cuvioşi ai pustiei. Urmează
Patriarhia Antiohiei, cetatea unde ucenicii s-au numit pentru prima dată cu
numele de creştini (cf. Fapte 11, 26), urmată de Patriarhia Ierusalimului şi
celelalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe autocefale”1119. Patriarhul Teoctist
1115
1116
Ibidem, p. 221
1117
Ibidem, p. 237.
1118
Ibidem, p. 218.
1119
500
a ţinut, astfel, să sublinieze că importanţa Patriarhiilor apostolice nu este

trecută cu vederea în afirmarea unităţii Bisericii lui Hristos.
Cu ocazia vizitei în ţara noastră a Patriarhului Alexandriei şi al întregii
Africi, Petru al VII-lea, Patriarhul Teoctist enunţa astfel coordonatele
unităţii panortodoxe: „Scopul suprem al credinţei şi slujirii noastre este
mărturisirea unui singur Dumnezeu, Cel preaslăvit în Preasfânta Treime, şi
mântuirea neamului omenesc. Aceste coordonate ne călăuzesc slujirea pe
care o mărturisim a fi Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi
Apostolească. Mărturisind acest adevăr, noi mărturisim în acelaşi timp şi
unitatea omenirii în credinţă şi în Dumnezeu [...].
Pentru tradiţia noastră, cugetarea despre mântuire se însoţeşte cu
reflecţia despre menirea Bisericii în lume. Biserica Ortodoxă Română face
parte, cum ştiţi, din familia Ortodoxiei universale. Deşi Ortodoxia este
unitară, din punct de vedere organizatoric fiecare Biserică locală îşi are
cultura ei, tradiţia ei, rânduielile ei, care se potrivesc cu simţirea şi credinţa
poporului pe care îl păstoreşte, cu aşteptările credincioşilor ei. In duhul
iubirii lui Hristos, ea nu dispreţuieşte alte credinţe, nu dezbină oameni de
credinţă şi convingeri deosebite.
Ortodoxia este aceeaşi în învăţătura, crezul şi predica ei, fie că ne
găsim în România, fie că ne găsim la Ierusalim sau în altă Biserică
Ortodoxă. Suntem legaţi de aceeaşi credinţă, de aceeaşi mărturisire;
suntem hrăniţi pururea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos
şi călăuziţi spre viaţa cea veşnică şi iertarea păcatelor. Dat fiind că avem
un Domn, o credinţă şi un Botez (cf. Efes., 4, 5) ne împărtăşim din «slava
harului» lui Dumnezeu-Tatăl, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel
iubit şi «întru El avem răscumpărarea prin Sângele Lui şi iertarea
păcatelor după bogăţia harului Lui» (Efes. 1, 7).
Pentru a fi mai apropiaţi, se impun legături între noi, ca Biserici
Ortodoxe naţionale, care ţinem de cultura, de aria geografică specifică
naţiunilor pe care le slujim, potrivit Mântuitorului Iisus Hristos; dar
păstrăm unitatea duhului în legătura păcii cu celelalte Biserici şi credinţe.
Vizita Preafericitului Patriarh Petru al VII-lea la noi nu este
întâmplătoare. Ea este mărturisirea acestei unităţi, aşa cum ne-a vorbit atât
de frumos Preafericirea Sa. Există o legătură de suflet şi de inimă între
Patriarhia Alexandriei şi Patriarhia Română, între credincioşii de aici,
inclusiv cei din Transilvania, cu credincioşii care fac parte din Patriarhia
Alexandriei şi a toată Africa. Aşa cum Biserica noastră are legături cu toate
Bisericile Ortodoxe surori. Legăturile acestea le păstrăm neîncetat; ele sunt
viaţa şi adeverirea dialogului dintre noi despre care auziţi vorbindu-se.
Între Bisericile Ortodoxe se poartă un necontenit dialog, dar în acelaşi timp
501
Ilie Rusu
Ortodoxia întreagă este în dialog cu celelalte Biserici”1120, – spunea

Patriarhul Teoctist preoţilor şi credincioşilor prezenţi în Catedrala din Tg.
Mureş, în ziua de 6 septembrie 2003.
Cu alt prilej, Patriarhul Teoctist afirma: „Biserica Ortodoxă Română
are legături vechi şi rodnice cu Patriarhia Alexandriei, ca de altfel şi cu
celelalte Patriarhii şi Biserici Ortodoxe din Răsărit”1121. Intr-un cuvânt,
„aceasta este imaginea Ortodoxiei: iubire, lumină, credinţă, adevăr, pace,
bunăvoire şi frăţietate”1122.
Vieţuirea potrivit credinţei ortodoxe presupune şi strădania neîncetată
pentru depăşirea graniţelor şi a limitelor, atât a celor geografice, cât şi a
celor culturale, chiar şi a celor lingvistice. „Ortodoxia nu este numai a
noastră, a celor de astăzi, sau numai a celor care vorbim limba română, în
care ne putem exprima atât de frumos adevărurile de credinţă, – spunea
Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit la Sf. Liturghie oficiată în Catedrala
patriarhală împreună cu Patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei, în ziua de
27 octombrie 1996 – ci trebuie să fim în comuniune cu toată Biserica
Ortodoxă: cu strămoşii şi părinţii noştri care au mărturisit Ortodoxia în
trecut; cu domnitorii şi voievozii noştri care se înconjurau cu ierarhi, cu
patriarhi, cu profesori, cu învăţaţi din aria Bizanţului căzut sub otomani şi
care au îmbogăţit credinţa şi vieţuirea strămoşilor noştri [...]. Este necesar
să luăm aminte la strălucirea învăţăturii Ortodoxiei acum, când atâtea
secte şi atâtea curente, unele mai aberante decât altele, caută să
zdruncine credinţa şi să îndepărteze pe oameni de Dumnezeu şi de duhul în
care s-au născut şi au crescut. Să vedem cât de frumos oferă Ortodoxia
principiile de viaţă creştină, de gândire şi de evlavie, pentru că aceste
principii sunt întemeiate pe sfânta libertate şi sfânta iubire faţă de
Dumnezeu şi de semeni”1123.
Iar la mănăstirea Sâmbăta de Sus, cu prilejul vizitei făcută de delegaţia
Patriarhiei Antiohiei, în 29 octombrie 1996, patriarhul Teoctist mărturisea:
„Ortodoxia este cea mai bună formă de viaţă creştină şi poate asigura
alternativă şi soluţie la frământările omenirii de astăzi, care îşi caută un stil
de existenţă, aflată fiind în criză morală, economică, socială şi a mediului
înconjurător. In visteria ei de învăţătură şi practică, Biserica dispune de
mijloace şi forme de viaţă bazate pe iubire şi dreptate socială”1124.
1120
Ibidem, p. 96-98.
1121
Ibidem, p. 123.
1122
Ibidem, p. 212.
1123
Ibidem, vol. IX, p. 66-67.
1124
Ibidem, p. 79.
502
Vorbind în biserica mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava, în

24 iunie 1982, despre comuniunea liturgică, prin împărtăşirea din acelaşi
potir, a ierarhilor români cu cei de la Locurile Sfinte, având în mijlocul lor,
la aceeaşi Sfântă Masă, pe Patriarhul Diodor al Ierusalimului, Patriarhul
Teoctist sublinia: „Adeverind identitatea de învăţătură şi de tradiţie
ortodoxă, această istorică împreună-slujire tălmăceşte prestigiul teologic şi
aportul spiritual al Bisericii noastre în legăturile ei cu toate Bisericile
Ortodoxe şi creştine din lume. Trăim acum, ca pe muntele sfintelor
descoperiri, momente de negrăită înălţare sufletească. Privim chipul
urmaşului Sfinţilor Apostoli, Preafericitul Diodor, Patriarhul Sfintei Cetăţi
a Ierusalimului. Îi auzim glasul rugăciunilor, îi ascultăm cuvintele pline de
mireasma Sfântului Mormânt şi a Bisericii Învierii şi îi sorbim gândurile
venite din locurile scumpe Mântuitorului Hristos şi întregii lumi creştine, de
acolo de unde El a săvârşit mântuirea noastră. De la acest izvor al
învăţăturii creştine, de la Sionul Sfânt al Harului dumnezeiesc,
Preafericirea Sa ne-a adus binecuvântări, dragoste şi părinteşti îndrumări
şi învăţături [...]. Cât de limpede a subliniat Preafericirea Sa statornicia şi
râvna cu care Biserica noastră, Sfântul Sinod păstrează neştirbit întregul
tezaur al Ortodoxiei, dreapta credinţă, precum şi Sfânta Tradiţie, cea de la
Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, care au adus şi aduce neîncetat roade
îmbelşugate în viaţa noastră duhovnicească! Este, de aceea, firească
legătura frăţească şi canonică dintre «Maica Bisericilor» – cum numesc
vechile noastre cântări bisericeşti Ierusalimul – şi Biserica noastră
Ortodoxă Română; dintre arhipăstorii şi ierarhii celor două Biserici, pe
care o mărturisim şi astăzi slujind laolaltă. Această unitate de credinţă,
învederată prin împărtăşirea din acelaşi Trup al Domnului şi din acelaşi
sânge al Său este chezăşia lucrării Duhului Sfânt în Biserică”1125.
Biserica Ortodoxă Română preţuieşte cum se cuvine legăturile
statornicite în duhul dragostei evanghelice cu toate Bisericile creştine şi în
mod deosebit cu Bisericile Ortodoxe surori. Ea vede în aceste legături nu
numai posibilităţi de cunoaştere reciprocă nemijlocită, ci adevărata
tălmăcire a dorinţei ei arzătoare de împlinire a îndemnului Sf. Apostol
Pavel, care scrie: «Să fiţi cu totul uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi
înţelegere» (I Cor., 1, 10), «păzind unitatea Duhului întru legătura păcii»
(Efes. 4, 3).
În acest spirit, în cuvântul rostit în Catedrala Arhiepiscopiei Ciprului
din Nicosia, în ziua 8 mai 1996, Patriarhul Teoctist afirma: „Apropierea şi
cunoaşterea dintre Bisericile Ortodoxe, organizarea, misiunea, apostolatul
lor, interesează întreaga Ortodoxie. Vremurile pe care le străbatem sunt
1125
Ibidem, vol. II, p. 48.
503
Ilie Rusu
grele şi, cu cât noi, slujitorii Bisericii Ortodoxe, ne vom întâlni mai des, cu
atât ne vom cunoaşte mai bine. Astfel, Ortodoxia va putea face faţă
năvălirilor de tot felul, ca şi noilor erezii ce tulbură lumea”1126.
Iar în interviul acordat Canalului de televiziune din Pafos – Cipru, în
ziua de 10 mai 1996, Patriarhul Teoctist declara: „Mai întâi ne uneşte
Ortodoxia, cunoaşterea Sfintei Evanghelii şi dobândirea comună a
încreştinării ca popoare, încă din epoca apostolică, direct din predica
Sfinţilor Apostoli ai Mântuitorului, Andrei, la poporul român, şi Barnaba,
împreună cu «Apostolul neamurilor», Pavel, la poporul cipriot [...]. Avem
convingerea că întâlnirile şi rugăciunile noastre vor fi binefăcătoare şi
pentru viaţa lumii. Vom aduce astfel, încă o dată, mărturia că popoarele
creştine de la naşterea lor au binecuvântat cultura universală cu strălucirea
dumnezeiască şi s-au folosit de credinţă ca izvor de inspiraţie adesea
necunoscut în profunzimea sa, în dezvoltarea culturii umanităţii, în
alcătuirea marilor ei capodopere”1127.
Binefacerile unităţii Bisericilor ortodoxe au fost şi mai clar exprimate
de Patriarhul Teoctist în răspunsul la cuvântul de întâmpinare adresat de
Arhiepiscopul Hrisostom al Ciprului, în Catedrala din Nicosia, în 12 mai
1996, spunând: „Aşezate în această parte a lumii, popoarele ortodoxe, ca
cele ale noastre, au aflat în Bisericile lor, de-a lungul istoriei, o adevărată
pavăză. Ortodoxia s-a identificat cu durerile şi necazurile naţiunii. Ea
iradiază, ca şi în clipele liturgice de astăzi, iubire, duh de unitate, prezenţa
cea mai presus de fire a Duhului Sfânt, ajutându-ne să ne apropiem unii de
alţii, să ne privim ca fraţi ai Aceluiaşi Părinte ceresc, să ne susţinem prin
rugăciune şi să ne unim cu Hristos, cu Sfinţii Lui şi unii Părinte ceresc, să
ne susţinem prin rugăciune şi să ne unim cu Hristos, cu Sfinţii Lui şi unii cu
alţii, prin împărtăşirea cu Sfintele Taine”1128.
Iar în cuvântul rostit în Catedrala patriarhală din Bucureşti, la
întâmpinarea Arhiepiscopului Hristodulos al Atenei şi a toată Elada, în ziua
de 4 iunie 2003, Patriarhul Teoctist sublinia: „Dacă în trecut noi am dăruit
Europei învăţaţi, cărturari, martiri, astăzi încercăm să dăruim lumii
entuziasmul nostru, mărturisirea noastră comună în ceea ce priveşte pacea
şi aşezarea dreaptă a Europei şi a lumii întregi”1129.
Unui Occident bântuit de secularizare, Ortodoxia îi aduce tezaurul ei
liturgic şi mărturisirea ei, izvorâtă din jertfa atâtor martiri, victime ale
1126
Ibidem, vo. VIII, p. 227.
1127
Ibidem, p. 246-247.
1128
Ibidem, p. 225.
1129
504
regimurilor comuniste pe care cele mai multe Biserici Ortodoxe le-au

cunoscut în ultima jumătate a secolului al XX-lea. Intre acestea se numără
Bisericile Ortodoxe din România, Serbia, Ucraina, Bulgaria, Georgia şi alte
ţări. Biserica Rusă a cunoscut vitregia dictaturii comuniste din cel de-al
doilea deceniu al secolului trecut, iar Biserica Ortodoxă din Albania a fost
desfiinţată în anii ’60 de regimul comunist de la Tirana.
Referindu-se la însemnătatea unităţii în credinţă ortodoxă, cu prilejul
întâmpinării Patriarhului Pimen al Moscovei în întregii Rusii în Catedrala
mitropolitană din Iaşi, în ziua de 14 octombrie 1983, sărbătoarea Sfintei
Cuvioase Paraschiva, Patriarhul Teoctist sublinia: „Îmbrăcaţi în «platoşa
credinţei» (I Tes. 5, 8), cu gândurile şi vrerile «la orice faptă bună şi la
orice laudă» (Filip. 4, 8), în duhul dragostei şi al tradiţiei ortodoxe,
continuăm legăturile noastre seculare îmbelşugate în viaţa Sfintelor noastre
Biserici. Păstrăm cu sfinţenie întregul tezaur de credinţă, ne rugăm şi ne
străduim ca «ca toţi să fie una» (Ioan 17, 21), ca toţi să slujească «prin
iubire unul cu altul» (Gal. 5, 13). Ne regăsim mereu, ierarhii, clerul şi
credincioşii Bisericii noastre, acolo unde se gândeşte în duh ecumenic,
pentru apropierea, cunoaşterea şi unitatea creştinilor, precum şi pentru
aşezarea păcii în lume”1130. Iar la festivităţile de la mănăstirea Zagorsk, din
6 iunie 1988, prilejuite de aniversarea unui mileniu de la încreştinarea
ruşilor, Patriarhul Teoctist spunea: „Mergând pe urmele înaintaşilor, noi,
cei de astăzi, considerăm drept îndatorire de înaltă răspundere a ne strădui
pentru a aduce noi contribuţii la sporirea şi adâncirea legăturilor dintre
noi, în duhul dragostei şi al apropierii frăţeşti, spre folosul Bisericilor
noastre. Pe un asemenea drum vom stărui necontenit, călăuziţi de
convingerea că Bisericile noastre, întemeiate pe aceeaşi dreaptă învăţătură
de credinţă, împlinesc un rol de seamă în viaţa creştinătăţii, păstrându-şi –
ca Biserici locale şi naţionale – propriile lor trăsături caracteristice,
povăţuindu-şi fiii lor duhovniceşti spre zările binecuvântate ale mântuirii,
dar şi spre buna lor vieţuire în această lume, la a cărei pace şi fericire se
cuvine să ne aducem şi noi contribuţia”1131.
În cuvântul de rămas bun adresat delegaţiei Bisericii Ortodoxe Sârbe,
conduse de Patriarhul Pavle, rostit în Catedrala patriarhală, la 1 noiembrie
1995, Patriarhul Teoctist mărturisea: „Bucuriile noastre duhovniceşti se
întregesc astăzi prin vizita special făcută Bisericii noastre Ortodoxe
Române de Sanctitatea Sa, Patriarhul Serbiei Pavle I, o vizită frăţească
care năzuieşte să adauge o pagină nouă şi să lege continuarea legăturilor
1130
1131
Ibidem, p. 362.
505
Ilie Rusu
noastre istorice şi dumnezeieşti din secolele trecute. O Biserică soră

înseamnă foarte mult şi în planul credinţi şi al culturii; există chiar o
legătură antropologică între cele două Biserici vecine şi surori. Ne uneşte
Duhul Sfânt ca Biserici Ortodoxe,ne uneşte istoria, trecutul popoarelor
noastre, pentru că domnii şi voievozii au avu domniţe din Serbia, după cum
domnitorii şi cnejii Serbiei au avut domniţe de neam românesc. Înrudirea
noastră şi de neam, vecinătatea, au consolidat lucrarea Duhului Sfânt în
Bisericile noastre şi între ţările noastre. Este greu să facem o delimitare în
istorie între legăturile bisericeşti şi legăturile istorice, culturale sau de altă
natură din viaţa celor două popoare. Dar ceea ce a încununat istoria
noastră, a celor două Biserici surori aşezat aici, în această parte a Europei,
şi ceea ce a încununat de asemenea fruntea înaintaşilor noştri au fost
cununile veşnice ale credinţei în Dumnezeu, a fost jertfa celor două popoare
pentru credinţa ortodoxă. Şi din munţii Serbiei, de pe Valea Savei, a Dravei,
de pe cele două maluri ale Dunării şi din văile Carpaţilor şi din ţinutul
dintre Dunăre şi Marea Neagră, martirii pentru Hristos şi mărturisitorii
credinţei ortodoxe au împodobit calendarul Ortodoxiei Universale
(Ecumenice). Ei ne leagă mai presus de toate şi mai strâns decât toate
legăturile pentru că, prin ei, ramurile noastre au intrat în veşnicie. Lunga şi
dureroasa istorie a celor două popoare de aici, din această parte a Europei,
aflată sub dominaţie otomană îndelungată, a făcut ca el să-şi păstreze
credinţa cea ortodoxă, prin limba lor, prin statornicia lor, prin jertfele fiilor
lor, jertfe de ierarhi, jertfe de preoţi, de monahi şi de credincioşi, şi de o
parte şi de cealaltă a Dunării. Ortodoxia ne-a ţinut legaţi atâtea secole unii
de alţii. Ortodoxia ne-a ţinut legaţi şi sub teroarea comunistă sub care ne-am
aflat şi unii şi alţii, dar apărându-ne credinţa, cultura, trecutul şi Biserica
cea vie din sufletele credincioşilor noştri”1132.
Bunele relaţiile ale Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica Ortodoxă a
Georgiei au fost evocate de Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit în
Catedrala episcopală din Curtea de Argeş, în 28 septembrie 1996, la
primirea Patriarhului Catolicos Ilie al II-lea al Bisericii Ortodoxe din
Georgia (Gruzia): „Aici, la Curtea de Argeş, ne întâlnim două Biserici
Ortodoxe cu tradiţii nespus de frumoase; două Biserici Apostolice cu
credinţa izvorâtă din învăţătura Sfinţilor Apostoli; două Biserici naţionale,
pentru că, îndeobşte, Ortodoxia este legată de popor, de istorie, de cultură,
de limbă. Popoarele şi culturile noastre din Gruzia şi din România au
asemănări, dar şi particularităţi în ceea ce priveşte limba proprie a
Bisericii şi în ceea ce priveşte istoria şi viaţa acesteia împletită cu cea a
1132
506
poporului, unindu-le pe amândouă sângele martirilor vărsat pentru credinţa

ortodoxă. Şi în Georgia s-a vărsat mult sânge pentru credinţă şi pentru
Ortodoxie, ca şi în România”1133.
Unitatea de credinţă ortodoxă s-a adâncit şi între Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Ortodoxă Bulgară, cum se constată din „vizitele
reciproce prilejuite adesea de evenimente deosebite din viaţa celor două
Biserici surori [...] şi din contactele pe care ele le au cu alte Biserici şi
confesiuni, mai cu seamă în cadrul organizaţiilor creştine internaţionale,
din care împreună fac parte”1134.
Comuniunea pe care se fundamentează unitatea panortodoxă este
mărturisirea aceleiaşi credinţe neschimbate, formulată de Sinoadele
ecumenice, respectarea aceloraşi statorniciri canonice, trăirea în duh de
rugăciune sub călăuzitoarea lucrare a Duhului Sfânt. „Când spunem
comuniune – arăta Patriarhul Teoctist cu prilejul vizitei Arhiepiscopului
Anastasios al Tiranei şi a toată Albania, în ziua de 15 noiembrie 2003 –
trebuie să ne gândim la credinţa în Dumnezeu, la relaţiile noastre cu
Dumnezeu, de la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului până la
prezenţa lui Dumnezeu în sufletul nostru, în viaţa şi lucrarea noastră [...].
Când spunem comuniune înţelegem, din punct de vedere teologic, ceea ce,
în planul culturii universale, se numeşte solidaritate, un lucru foarte
valoros”, şi această comuniune se manifestă „prin întâlniri, dialoguri şi
scrisori irenice cu toate Bisericile Ortodoxe surori”. Fireşte că aceste
legături izvorăsc din conştiinţa că „Biserica noastră Ortodoxă este o
Biserică ecumenică”1135, adică una şi aceeaşi de-a lungul veacurilor, aşa
cum a fost dintru început Biserica lui Hristos.
Dar Biserica noastră nu este numai Biserica în care s-a păstrat în
integritatea ei credinţa, ci şi tezaurul sfinţilor. Sfinţii sunt cei care „ne
adeveresc că sfinţenia şi slujirea Bisericii este universală, că adevărurile
noastre bisericeşti sunt universale şi de aceea «credem întru Una, Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească Biserică». Sfinţii ne deschid ferestrele
sufletului către Împărăţia lui Dumnezeu, dar şi către semenii noştri şi către
noi înşine, făptura noastră cea lăuntrică”1136.
Importantă este, în acest sens, următoarea subliniere a Patriarhului
Teoctist: „Biserica Ortodoxă, deşi este organizată în Biserici locale sau
naţionale, se constituie prin credinţă, prin practica liturgică, prin sfintele
canoane şi organizare într-una singură. Avem o singură credinţă, un singur
1133
1134
1135
Ibidem, vol. XIV, p. 184-185.
1136
507
Ilie Rusu
Botez, o singură rânduială pentru toţi. Aceasta este Ortodoxia, care se

exprimă împreună [...]. Noi, Biserica Ortodoxă, suntem o Biserică Sfântă,
Sobornicească şi Apostolească, iubiţii mei”1137.
Principiul că Bisericile Ortodoxe sunt chemate ca „împreună să
lucreze pentru unitate” este subliniat de Patriarhul Teoctist şi la întâlnirea
cu Întâistătătorul Bisericii Albaneze: „Întâlnirea de acum dintre Bisericile
noastre nu ţine seamă de faptul că o Biserică este mare sau mică. In
Biserica universală, în faţa Mântuitorului Hristos avem o singură
Evanghelie şi o singură credinţă. Nu suntem două Biserici aici, ci doi sau
mai mulţi slujitori ai Bisericii noastre, făcând parte din Una şi aceeaşi
Sfântă, Apostolească şi Sobornicească Biserică.
Suntem o singură Biserică! Aceasta este taina credinţei şi a vieţii [...],
sensul nostru de a fi împreună şi a mărturisi comuniunea noastră de
credinţă şi prezenţa noastră pe valurile acestei lumi. Pe cât de
ameninţătoare sunt valurile lumii, pe atât noi trebuie să ne aflăm la cârma
corabiei Mântuitorului Hristos, cu curaj, cu credinţă şi rugăciune,
încredinţaţi fiind că la cârma acestei corăbii, a Bisericii, Se află Însuşi
Mântuitorul Iisus Hristos”1138.
Referindu-se la relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe, în cuvântul rostit la
Sf. Liturghie săvârşită în Catedrala patriarhală, în ziua de 24 septembrie
2000, cu prilejul vizitei în România a Mitropolitului Sava al Varşoviei şi a
toată Polonia, Patriarhul Teoctist spunea: „Ortodoxia, spre deosebire de alte
religii şi alte Biserici, păstrează în practica, viaţa şi învăţătura ei,
moştenirea apostolică, Tradiţia Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi.
Ortodoxia, cum ştiţi, nu are un for central, o persoană centrală care să
conducă Biserica. Ortodoxia a moştenit Tradiţia Apostolică, ştiind că la
Cincizecime Duhul Sfânt S-a revărsat peste Sfinţii Apostoli, dându-le la
fiecare puterea de a propovădui în limba popoarelor”1139.
Biserica Ortodoxă din Finlanda este o Biserică autonomă, o Biserică
mică după numărul de credincioşi, însă este Biserică naţională. „Prin
aportul ei teologic, social şi misionar, Biserica Ortodoxă Finlandeză se
străduieşte să păstreze neştirbită dreapta credinţă, să fie prezentă în
societatea finlandeză cu arta şi tradiţia liturgică bizantină, cu opera de
asistenţă socială”1140.
În cuvântul rostit la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu prilejul
vizitei Arhiepiscopului Ioan al Kareliei şi al întregii Finlande, în ziua de 26
1137
1138
Ibidem, p. 186-187.
1139
1140
508
mai1994, Patriarhul Teoctist spunea: „Deşi Biserica Finlandeză este în

Ortodoxie una dintre cele mai mici, totuşi valoarea ei harică, liturgică,
canonică şi administrativă este de aceeaşi importanţă ca şi a altor Biserici
autocefale. Biserica Ortodoxă a Finlandei este o parte a Bisericii
Universale. Noi păstrăm şi dezvoltăm cu ea relaţii de frăţietate şi deplină
egalitate ca între Bisericile Ortodoxe surori. In Ortodoxie, Bisericile nu se
apreciază după numărul parohiilor sau al credincioşilor, cu după felul în
care se păstrează neştirbit tezaurul de credinţă ortodoxă şi comuniunea cu
întreaga Ortodoxie”1141.
Despre Biserica Ortodoxă a Japoniei, Patriarhul Teoctist afirma că
aceasta „este o ramură tânără a Ortodoxiei, dar o ramură care păstrează
substanţa teologică, liturgică şi canonică a Ortodoxiei”1142. La întâlnirea
profesorilor şi studenţilor Facultăţii de Teologie din Bucureşti cu
Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din Japonia, în ziua de 8 mai
1992, Patriarhul Teoctist spunea: „In ceea ce priveşte unitatea pan-
ortodoxă, aţi luat acum cunoştinţă de o Biserică tânără, dar care este
păstrătoarea învăţăturii de credinţă ortodoxă, a practicii ortodoxe. Este
vorba de o Biserică Ortodoxă în toată puterea cuvântului, care păstrează
rânduielile liturgice, canonice şi dogmatice ca şi celelalte Biserici
Ortodoxe, dar, pentru că a depins de Patriarhia Moscovei, cum a ţinut şi
Biserica noastră, secole de-a rândul, de Patriarhia de Constantinopol, n-a
putut să iasă pe valurile preocupărilor creştine, cunoscut fiind că o Biserică
cu asemenea situaţie canonică nu poate face parte ca Biserică de sine
stătătoare din forurile ortodoxe sau din cele ecumenice. Dumneavoastră
cunoaşteţi că în vremea noastră, Ortodoxia se bucură de un cadru
organizat care îi dă posibilitatea de a analiza şi hotărî în probleme general
ortodoxe, de a aprecia asupra preocupărilor lumii creştine, ale societăţii în
general. Este vorba de Conferinţa pan-ortodoxă de la Chambessy, iniţiată
la Rhodos, în 1961, şi care, de atunci încoace, are mereu pe ordinea de zi
problemele Diasporei. Toate Bisericile Ortodoxe din Occident, din Africa şi
din Extremul Orient, care nu sunt Biserici autonome sau autocefale, sunt
reprezentate la această conferinţă şi la lucrările altor foruri creştine de
Bisericile mame, iar hotărârile adoptate sunt valabile şi pentru ele[...]. Sunt
Biserici mai noi care au luat fiinţă atât în Europa, cât şi pe celelalte
continente din credincioşi aparţinând naţionalităţilor Bisericilor mame, dar
sunt şi Biserici care s-au constituit din mai multe naţionalităţi locale, cum
este Biserica Ortodoxă din Coreea, ce cuprinde atât coreeni, cât şi alte
1141
Ibidem, p. 367.
1142
Ibidem, p. 285.
509
Ilie Rusu
naţionalităţi de acolo. Biserica Ortodoxă a Japoniei este o Biserică

naţională, ea aparţine unei naţionalităţi”1143.
În zilele noastre, când omenirea se află la răspântie, când tensiunea
vieţii internaţionale înregistrează cote de crize nemaiîntâlnite, năzuinţa spre
unitate conferă lucrării ecumenice o dimensiune nouă şi de mare
responsabilitate. Unitate pe care o caută Ortodoxia este unitatea dorită şi
voită de Mântuitorul Hristos pentru care El s-a rugat: «Ca toţi să fie una»
(Ioan 17, 21). Această unitate ţinteşte, mai întâi, unitatea Bisericii, apoi,
unitatea creştină, în general, care promovează, la rândul ei, imperativul
apropierii şi unităţii întregii umanităţi, în slujba idealurilor de pace şi
dreptate. „Pe această linie se înscrie gândirea şi lucrarea Ortodoxiei –
spunea Patriarhul Teoctist la cea de a doua Conferinţă preconciliară
panortodoxă de la Chambésy (Elveţia), din 3-12 septembrie 1982 – care de
aproape două mii de ani revarsă din visteriile ei sfinte, epocă după epocă,
lumina Învierii, lumina bucuriei, lumina vieţii depline, a vieţii divino-
umane, în care fii şi slujitorii ei şi-au adus ofranda strădaniilor lor,
înălţându-se până la desăvârşire. Responsabilitatea şi coresponsabilitatea
creştină de care se vorbeşte mult în zilele noastre, socotim că îmbrăţişează
în primul rând omul, zidirea lui Dumnezeu şi coroana firii”1144.
Pentru Ortodoxie, ideea realizării unui Sfânt şi Mare Sinod a fost o
preocupare permanentă de-a lungul celor aproape unsprezece secole ce s-au
scurs de la ultimul sinod ecumenic. În tot acest răstimp, Bisericile Ortodoxe
au rămas credincioase întregului tezaur creştin al primelor veacuri, păstrând
– în ciuda diferenţelor de grai şi de seminţie, a vitregiilor istorice intervenite
în viaţa popoarelor – unitatea de cult, dogmatică şi canonică.
În cuvântul rostit la întâlnirea cu participanţii la lucrările celui de-al
IV-lea Congres Internaţional al Facultăţilor de Teologie Ortodoxă, care a
avut loc la Reşedinţa patriarhală, în 18 august 1996, Patriarhul Teoctist
spunea: „Ortodoxia este depozitara unui tezaur nepreţuit de spiritualitate,
teologie şi liturghie de care are atâta trebuinţă lumea contemporană. Într-o
lume plină de frământări, de căutări şi de nelinişti, izvorul Ortodoxiei are
apa menită să tămăduiască lumea de rănile ei. Intr-o lume dominată de
procesul secularizării, care orientează omul către realităţile pământeşti,
făcându-l să devină robul unor patimi care îl desfigurează din punct de
vedere spiritual, Ortodoxia este chemată să orienteze omul spre realităţile
cereşti, care revarsă liniştea şi pacea de sus peste neliniştea interioară
omului şi îi arată calea, în Hristos, ca să depăşească egoismul, să trăiască
1143
Ibidem, p. 281.
1144
510
în legătura dragostei cu Dumnezeu, cu semenii şi cu întreg universul.

Mesajul pe care Ortodoxia îl are de adus lumii contemporane constă în
aceea că materia nu este menită să fie pângărită de păcat, ci transfigurată
în Hristos şi Biserică prin lucrarea de foc a Duhului Sfânt. Acesta este
mesajul pe care Ortodoxia l-a propovăduit de-a lungul secolelor, cu preţul
atâtor suferinţe şi jertfe şi mai ales în ultimii 70 de ani, fiindcă este mesajul
adevăratei libertăţi după Dumnezeu, pe care lumea şi tineretul de astăzi îl
aşteaptă mai mult ca niciodată.
Am vrea să subliniem şi faptul că misiunea creştină nu este opera
unuia sau alteia dintre părţile alcătuitoare ale Bisericii, ci a întregii
Biserici. Ea este misiunea Întâistătătorilor Bisericii Ortodoxe, aşa cum s-a
manifestat în mod concret în cadrul celor două întruniri ale Patriarhilor
ortodocşi din ultimii ani, de la Constantinopol şi Patmos, în care s-au
discutat probleme ale Ortodoxiei şi ale misiunii ei în lume. Misiunea este
datorie şi obligaţie nu numai a preoţilor, ci a întregului popor credincios.
Căci, dacă Biserica este Trupul lui Hristos, atunci fiecare credincios
este un mădular care, după asemănarea
mădularelor din trupul omenesc, trebuie să contribuie la edificarea
trupului şi activităţii lui în lume. Sacerdoţiul universal al credincioşilor
arată că misiunea Bisericii nu este apanajul unor cadre calificate, ci al
întregului popor credincios. Apoi, trebuie spus că misiunea Bisericii este
una din preocupările de seamă ale învăţământului nostru teologic, care, în
mod sistematic şi ştiinţific, urmăreşte să elaboreze noi metode pastorale
pentru misiunea Bisericii de astăzi şi de mâine”1145.
Bisericile Ortodoxe trebuie să-şi aducă astăzi contribuţia lor în Europa.
Nu se poate o Europă, din punct de vedere spiritual, fără Ortodoxie.
„Ortodoxia a salvat Europa în Evul Mediu, atunci când era ameninţată. De
aceea, şi astăzi, numai cuvântul Evangheliei, prezenţa Mântuitorului Iisus
Hristos şi ajutorul Sfântului Duh pot să reînnoiască viaţa şi să renască
omul”1146.
„Cea mai scumpă pentru noi este unitatea, – spunea Patriarhul
Teoctist – pe care noi o numim unitate pan-ortodoxă. Deşi fiecare din
Bisericile Ortodoxe sunt Biserici naţionale, nu suntem Biserici despărţite,
nu suntem izolate, ci suntem un singur glas, o singură gândire şi o singură
nădejde vie în Dumnezeu”1147.
Şi cu alt prilej: „Trăim clipe de unitate în Ortodoxie. Ortodoxia
trebuie să se prezinte în faţa Europei şi a lumii întregi în aşa fel încât să
1145
1146
1147
Ibidem, p. 421.
511
Ilie Rusu
arate că ea poate ajuta omenirea dornică de unitate, nu numai în domeniul

economiei, ci şi în cel al valorilor de unitate. Europa are nevoie de aceste
valori păstrate în Ortodoxie”1148.
6.18. Relaţiile cu Bisericile Vechi – Răsăritene

În relaţiile cu Bisericile Vechi Răsăritene, Biserica Armeană ocupă un
loc deosebit, pentru că „legăturile dintre Bisericile noastre – cum spunea
Patriarhul Teoctist – ca şi popoarele noastre, poartă o vechime remarcabilă
în istorie. Acestea s-au zidit pe suferinţele poporului armean, s-au constituit
pe iubirea poporului român şi pe ospitalitatea lui faţă de armenii prigoniţi
în ţara lor şi apoi s-au dezvoltat în istorie spre folosul şi binele Ortodoxiei
şi al celor două popoare”1149.
În ultimii ani, mai ales după 1993, aceste relaţii au cunoscut o
intensificare deosebită, afirma Patriarhul Teoctist: „In secolul acesta al
ecumenismului s-au închegat legături strânse între Biserica Ortodoxă, care
a formulat învăţături de credinţă în cele şapte Sinoade ecumenice şi
Bisericile Apostolice Vechi Răsăritene. Dintre acestea, prima Biserică este
cea Apostolică Armeană, poporul armean fiind încreştinat de către Sfântul
Grigore Luminătorul (280-303). Urmează apoi Biserica Coptă din Egipt,
Biserica Sfântului Apostol Toma din India şi Biserica Abisiniei.” Dialogul
teologic cu aceste Biserici a înaintat atât de mult încât s-a ajuns „până acum
aproape de pragul încoronării acestui dialog cu rezultate foarte frumoase.”
Din partea Bisericii Ortodoxe Române s-a făcut public faptul că Sfântul
Sinod „a analizat şi a aprobat concluziile de unitate între Biserica
Ortodoxă şi Bisericile Orientale vechi-răsăritene.” Din acest motiv –
spunea Patriarhul Teoctist – „suntem foarte aproape de dumnezeiasca
unitate, cu credinţa şi nădejdea în Dumnezeu, în împlinirea rezultatelor
acestui dialog, care se va desăvârşi atunci când şi celelalte Biserici
Ortodoxe surori se vor pronunţa”1150.
Şi pe plan naţional, Biserica noastră a întreţinut legături strânse în
toată această perioadă cu Biserica Armeană; cu atât mai mult cu cât, încă de
la înfiinţare, au colaborat şi în cadrul AIDRom – Asociaţia Ecumenică a
Bisericilor din România. Încă de pe vremea când fostul catolicos Vasken I a
condus Arhiepiscopia Armeană din Bucureşti, această apropiere între
Bisericile noastre s-a dezvoltat foarte mult, „cum poate nici o altă Biserică
1148
1149
1150
Ibidem, p. 213-214.
512
Ortodoxă, am putea spune, nu le are cu Biserica de la poalele

Araratului”1151, – afirma fără nici o reţinere Patriarhul Teoctist.
Aceste legături cu totul deosebite constituie pentru cele două Biserici
„un nou şi sfânt îndemn pentru ca dialogul nostru teologic, între Biserici,
dar îndeosebi între Bisericile noastre surori, să continue şi să fim pildă în
Biserică, pentru unitatea văzută a Trupului tainic al lui Hristos”1152, – cum
se exprima Patriarhul Teoctist în ziua de 18 septembrie 2000 – acesta fiind
semnul de unitate sub care cele două Biserici au păşit în noul mileniu.
Aceşti paşi spre unitate sunt fără îndoială „semne că Duhul Sfânt lucrează
în lume, îndemnând gândurile şi paşii noştri spre unitate, spre a ţine lumea
în dialog, în pace, mai aproape de Dumnezeu.”
Cele două Biserici îşi redescoperă tezaurul comun de credinţă, care s-a
păstrat în „învăţătura şi practica primilor creştini prin Liturghie, prin cult,
prin catehism, dând Bisericii universale martiri, mărturisitori şi mari
teologi”1153. Iată tot atâtea motive ca ele să lupte împotriva instalării
infernului pe pământ prin înstrăinarea de semeni – despre care Sfinţii Părinţi
spun că atunci va avea loc „când omul se înstrăinează de vecinul lui şi când
cărarea între vecini este năpădită de buruienile răului” – să nu apară
niciodată; şi asta pentru că Biserica şi oamenii au nevoie de pacea pe care
ne-a lăsat-o Hristos, ca dar şi moştenire.
Ca o concluzie a ceea ce înseamnă relaţiile Bisericilor noastre pentru
afirmarea unităţii întregii Ortodoxii, dar şi cu Bisericile Vechi Orientale,
cuvintele Patriarhului Teoctist sunt mai mult decât profetice: „Acum s-a
reluat dialogul (teologic) dintre noi, aşa încât învăţaţii noştri, ai celor două
Biserici –de fapt între cele două grupuri de Biserici, cel al Bisericilor
Ortodoxe şi cel al Bisericilor Vechi Orientale – au găsit că între noi, din
punct de vedere doctrinar nu există deosebiri, căci mărturisim împreună
cele două firi ale Mântuitorului Hristos: Firea dumnezeiască şi firea
omenească. Această problemă teologică era în discuţie între cele două mari
ramuri ale Ortodoxiei: Biserica Armeană împreună cu celelalte Biserici, pe
de o parte, şi Bisericile noastre Ortodoxe cu Liturghie bizantină, pe de altă
parte. Aşa încât anul acesta ne cheamă să facem paşi curajoşi pentru a
întâmpina mileniul următor cu nădejde”1154. Este vorba de mileniul trei, pe
care Patriarhul Teoctist îl vede ca un mileniu al refacerii unităţii creştine.
În cuvântul de răspuns la întâmpinarea Catolicosului Suprem al
Armenilor, Karekin I, rostit în Catedrala din Etchmiadzin, în 7 noiembrie
1151
Ibidem, p. 215.
1152
Ibidem, p. 217-218.
1153
Ibidem, p. 218.
1154
Ibidem, p. 234.
513
Ilie Rusu
1996, Patriarhul Teoctist spunea: „Biserica Armeană, cu un tezaur străvechi

de credinţă şi tradiţie, aduce în sânul Ortodoxiei comori de valori ale
Ortodoxiei apostolice, trăite cu roade chiar din primele secole creştine.
Multe din aceste daruri şi roade ale Bisericii martire armeneşti s-au
revărsat în toate Bisericile, ca temeiuri şi ca fond pentru dezbateri
teologice”1155. Şi în continuare: „Suntem aici şi pentru a mărturisi
convingerea şi deschiderea noastră ecumenică, pentru a găsi căile de
apropiere şi cunoaştere în lumea ortodoxă. Aceste două familii de Biserici
apostolice: Bisericile ortodoxe orientale şi Bisericile ortodoxe ale celor
şapte sinoade ecumenice ortodoxe, păstrează împreună întreg tezaurul de
credinţă din primele secole creştine. Dar pentru a valorifica acest tezaur
faţă de întreaga creştinătate, este nevoie ca noi, cele două ramuri ale
Ortodoxiei apostolice, să mărturisim împreună acelaşi adevăr
hristologic. De aceea trebuie să facem eforturi şi să ne cunoaştem în mod
reciproc valorile pe care le deţinem spre a ajunge la încoronarea dialogului
dintre noi. Este cunoscut faptul că Biserica Armeană, sub râvnitorii săi
conducători duhovniceşti, a făcut paşi importanţi pe drumul acesta”1156.
Tot atunci, Patriarhul Teoctist afirma: „Biserica Ortodoxă Română pe
care o reprezentăm noi, cei din România, este o Biserică naţională. In
general, toate Bisericile Ortodoxe sunt legate de popoarele lor, atât
Bisericile ortodoxe de rit bizantin, din aria de cultură de odinioară a
Imperiului Bizantin, cât şi Bisericile orientale, precalcedoniene. Dar
împreună păstrăm esenţa creştinismului apostolic şi împreună trebuie să
mărturisim întregii creştinătăţi şi chiar lumii că, fără valorile tradiţionale
apostolice creştine, popoarele lumii nu vor putea găsi căi de rezolvare a
atâtor probleme din viaţa lor”1157. Şi mai departe: „În întâlnirile noastre, o
bună parte a fost consacrată convorbirilor cunoaşterii realităţilor spirituale
şi liturgice în Armenia. Acestea ne-au prilejuit convingerea deplină că cele
două Biserici au un fond teologic comun şi, ca Biserici naţionale, sunt
legate fiinţial de istoria şi cultura popoarelor lor. Cu experienţa şi jertfele
lor, aduse pentru credinţă, ele au un cuvânt de spus în dialogul teologic,
în mişcarea ecumenică şi în problemele din lumea contemporană şi
chiar în viaţa popoarelor lor”1158. Sau: „Cele două Biserici pe care le
slujim, română şi armeană, se află într-o perioadă consacrată studierii şi
aprofundării concluziilor dialogului teologic, purtat de aproape două
decenii între cele două mari familii de Biserici: Ortodoxă şi Ortodoxă
1155
1156
Ibidem, p. 93.
1157
Ibidem, p. 94.
1158
Ibidem, p. 12.
514
Orientală. Trebuie să continuăm această cale dificilă de depăşire a

diviziunilor, în vederea ajungerii la realizarea unităţii depline”1159.
Cu prilejul vizitei în România a Catolicosului armean, Karekin al II-
lea, la primirea oficială în Catedrala patriarhală, în ziua de 18 septembrie
2000, Patriarhul Teoctist se exprima: „Nu-i timpul acum să descriem
atitudinea cu care aceste biserici vechi-răsăritene: Biserica Armeană, cea
Coptă din Egipt, cea Etiopiană şi cea indiană, după Sinodul de la Calcedon,
au fost izolate de Ortodoxie. Dar vom aminti că în secolul nostru, în secolul
acesta al ecumenismului s-au închegat legături strânse între Biserica
Ortodoxă, care a formulat învăţătura de credinţă în cele şapte Sfinte
Sinoade şi Bisericile Apostolice Vechi-Răsăritene. Dintre acestea, prima
Biserică este cea Apostolică Armeană, poporul armean fiind încreştinat de
către Sfântul Grigorie Luminătorul (280-303). Urmează, apoi, Biserica
Coptă din Egipt, Biserica Sfântului Apostol Toma din India şi Biserica
Abisiniei. Aceste patru Biserici constituie rădăcina şi tulpina veche a
ritului, a Sfintei Liturghii, a doctrinei apostolice, valabile şi în vremea
noastră, a ecumenismului. Graţie spiritului de deschidere dintre Bisericile
noastre s-au închegat şi dezvoltat mereu relaţii frăţeşti şi pe plan teologic,
prin dialogul între această familie de Biserici din Răsărit şi Biserica
Ortodoxă, ajungându-se până acum aproape de pragul finalizării acestui
dialog cu rezultate foarte frumoase”1160.
La întâmpinarea Patriarhului Shenouda al III-lea al Bisericii Copte din
Egipt, în Catedrala patriarhală din Bucureşti, în ziua de 13 septembrie 1994,
Patriarhul Teoctist explica: „Această Biserică apostolică, cunoscută sub
numele de «coptă», reprezintă pentru Ortodoxie una dintre tulpinile
autentice ale vieţii creştine. Acolo, în Egipt, s-a oprit Sfântul Apostol şi
Evanghelist Marcu şi a pus temelie primelor comunităţi creştine, care s-au
dezvoltat apoi într-un arbore, răspândind roadele sale duhovniceşti asupra
întregii Ortodoxii [...]. Între Bisericile Ortodoxe Răsăritene şi Bisericile
Vechi Orientale (Pre-calcedoniene cum erau numite până de curând) au
existat deosebiri de vederi în înţelesul teologic al unor cuvinte, care s-au
dovedit a fi neputincioase în a exprima adevărurile de credinţă şi
teologia Părinţilor Bisericii atât la Sinoadele ecumenice, cât şi în cărţile de
învăţătură ale Bisericilor. Toate cele care ne deosebeau în trecut au fost
clarificate şi a rămas substanţa credinţei ortodoxe, a rămas unitatea de
vederi între Bisericile noastre, ajungându-se ca acum să se consfinţească
acest act la nivelul Bisericilor locale şi apoi să fi definitivate prin aplicarea
lor de către o comisie centrală [...]. Biserica Coptă din Egipt a învins
1159
Ibidem, p. 119-120.
1160
515
Ilie Rusu
vremelnicia, a biruit piedicile şi a supravieţuit, păstrând hotărârile

autentice ale primelor trei sinoade ecumenice”1161.
Referindu-se la faptul că Biserica Ortodoxă este cea mai apropiată în
credinţă şi în dialogul teologic cu Bisericile pre-calcedoniene, cum erau
numite până acum aceste Biserici din Orient, care au păstrat intactă dogma
şi învăţătura Bisericii formulată de primele trei sinoade ecumenice,
Patriarhul Teoctist spunea că „în decursul dialogului s-a constatat că ele
îmbrăţişează toate hotărârile celor şapte sinoade ecumenice, fiind identice
cu noi în credinţa şi practica bisericească”1162.
Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Coptă s-a încheiat în
favoarea unirii celor două Biserici, mai spunea Patriarhul Teoctist. „Fiecare
Biserică în parte urmează să se pronunţe asupra acestui document de
unitate şi de recunoaştere reciprocă, de regăsire după o mie cinci sute de
ani a celor două ramuri ale Ortodoxiei răsăritene, Biserica Ortodoxă de rit
bizantin şi Biserica Ortodoxă Coptă, împreună cu Bisericile Ortodoxe ale
Abisiniei, Biserica Armeană şi a Indiei”1163.
Legături de dragoste frăţească s-au închegat între Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Ortodoxă Siriană din India, care „am primit aceeaşi
Lumină a Ortodoxiei, adusă la noi de Sfântul Apostol Andrei, iar aici de
Sfântul Apostol Toma,”1164, cum spunea Patriarhul Teoctist cu prilejul
vizitei făcute, în luna februarie 1976, în fruntea unei delegaţii a Bisericii
noastre, în sudul Indiei, la Kerala. „In această epocă de căutări, regăsiri şi
apropieri, folositoare popoarelor din lume, Sfintele noastre Biserici, în
frunte cu arhipăstorii lor, pot fi pildă de slujire a Ortodoxiei, cu principiile
ei de egalitate, de respect desăvârşit pentru tezaurul de credinţă propriu
fiecărei Biserici, bazate de principiul autocefaliei”1165.
Aceste bune relaţii bisericeşti se întemeiază pe învăţătura şi tradiţia
Sfinţilor Apostoli şi gândirea teologică a primelor veacuri creştine, „încât
ne împărtăşim cu acelaşi Trup şi Sânge de viaţă dătător şi ne tragem seva
credinţei din acelaşi izvor pururea curgător al Sfintei Învăţături lăsate de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Suntem, deci, două Biserici cu izbitoare
asemănări dacă ne gândim la felul cum Evanghelia vieţii a fost adusă
de Sfinţii Apostoli în cele două ţări ale noastre. Aceeaşi dumnezeiască bună
vestire a mântuirii a fost adusă aici, în sudul Indiei, de Sfântul Apostol
1161
Ibidem, vol. V, p. 371-372.
1162
Ibidem, p. 382.
1163
Ibidem, p. 402.
1164
1165
Ibidem, p. 129.
516
Toma şi aceeaşi a fost adusă la noi, în România, acum aproape două mii de
ani, de către Sfântul Apostol Andrei. Întemeindu-ne începuturile de viaţă
bisericească pe predica şi învăţătura Sfinţilor Apostoli, Bisericile noastre
surori se pot numi, pe bună dreptate, Biserici apostolice”1166.
6.19. Dialogul cu Biserica Romei
Faptul că ortodocşii şi romano-catolicii se pot întâlni şi ruga

împreună, mai ales că au purtat timp de un deceniu un dialog teologic şi de
peste trei decenii unul al dragostei, pentru Patriarhul Teoctist reprezintă
„o chemare stăruitoare” adresată nouă, slujitorilor „celor două
Biserici, «cei doi plămâni» prin care, din punct de vedere spiritual,
trebuie să respire continentul nostru”1167, aşa cum frumos s-a pronunţat
Papa Ioan Paul al II-lea. Este ştiut, de asemenea, faptul că Biserica noastră a
fost prima Biserică Ortodoxă, care – ca semn al deschiderii sale sincere spre
dialogul cu romano-catolicismul – a acceptat, prima dintre Bisericile
Ortodoxe, să fie vizitată de Papa Ioan Paul al II-lea. Aceasta a fost prima
vizită a unui papă într-o ţară majoritar ortodoxă, cum este România. In
cuvântul de întâmpinare a Patriarhului Teoctist la Roma, Papa Ioan Paul al
II-lea spunea: „Am bucuria de a ura bun venit Preafericitului Patriarh
Teoctist al României şi distinşilor membri ai delegaţiei care îl însoţesc în
vizita la Roma, care începe astăzi. Preafericitul Patriarh Teoctist abia a
sosit şi am dorit ca vizita Preafericirii Sale să înceapă în cadrul acestei
Audienţe Generale, în prezenţa multor credincioşi veniţi din toate părţile.
Actuala vizită este un act purificator al memoriilor noastre de
diviziune, de confruntări, deseori aprinse de acţiuni şi cuvinte care au
condus la dureroase separări. Cu toate acestea, viitorul nu este un tunel
întunecat şi necunoscut. El este luminat deja de harul lui Dumnezeu; asupra
lui lumina de viaţă dătătoare a Duhului Sfânt aruncă o rază mângâietoare.
Această certitudine nu numai că covârşeşte orice descumpănire umană,
orice oboseală care de multe ori ne împiedică paşii; ea ne convinge întâi de
toate că nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu şi că dacă vom fi vrednici
El ne va dărui şi darul deplinei unităţi.”
Arătându-se însufleţit de această convingere – întărită mai ales de
călduroasa primire de care s-a bucurat la Bucureşti – Papa Ioan Paul al II-lea
a şi spus de ce a dorit ca această vizită a Patriarhului Teoctist să înceapă
cu prezenţa delegaţiei Bisericii noastre la Audienţa Generală: „Încredinţez
1166
Ibidem, p. 138
1167
Ibidem, vol. XVIII, Bucureşti, 2006, p. 205.
517
Ilie Rusu
rugăciunilor voastre, iubiţi credincioşi, care sunteţi prezenţi aici, vizita la

Roma a Preafericirii Sale (Patriarhul) Teoctist şi îmi doresc din toată inima
ca Preafericirea Sa să găsească în toţi aceia cu care se va întâlni în numele
meu aceleaşi sentimente cu care eu îl primesc astăzi. Fie ca aceste zile să
contribuie la dialogul nostru, să hrănească speranţele noastre, să ne facă
conştienţi de ceea ce ne uneşte, de rădăcinile credinţei comune, de
patrimoniul nostru liturgic, de sfinţii şi mărturisitorii pe care îi avem în
comun”1168.
Nici nu încape îndoială că Biserica noastră este percepută ca fiind o
Biserică deschisă dialogului nu numai datorită eforturilor depuse după
decembrie 1989, când – din păcate – s-au şi ivit primele dificultăţi ale
continuării dialogului teologic dintre Bisericile Ortodoxe şi Biserica Romei,
consecinţe nedorite cauzate de neînţelegerile şi conflictele iscate între
ortodocşi şi greco-catolici, cât mai ales datorită strădaniilor depuse în
perioada comunismului şi concretizate prin contribuţiile reprezentanţilor
Bisericii noastre în cadrul organizaţiilor ecumenice, în special în Conferinţa
Bisericilor Europene, dar şi prin ecumenismul practic promovat de
Întâistătătorii Bisericii noastre în spiritul apostolatului creştin şi social.
Fără îndoială că datorită acestei gândiri sociale, Biserica noastră nu a
ocolit calea dialogului cu celelalte Biserici, deşi, paradoxal, reprezentanţii
acestora au arătat o anumită „reţinere”, punând la îndoială sinceritatea
Bisericii Ortodoxe Române de a sluji năzuinţele de unitate creştină. In acest
sens, sunt elocvente exprimările calomnioase ale greco-catolicilor – şi mai
puţin ale romano-catolicilor – din 1989 încoace, fapt care a creat o anumită
„uimire” în rândurile ortodocşilor. Tocmai cei cu care avem un tezaur
comun de credinţă s-au arătat mai „critici” la adresa Ortodoxiei, acuzând-o
chiar şi de trădare!
Iată de ce este nevoie de mai multe strădanii, depuse de o parte şi de
alta, pentru a „aduce noi mărturii în sprijinul încrederii, dacă ar mai fi
nevoie de aceasta.” În primul rând, au nevoie de aceste mărturii tinerii
teologi şi viitori slujitori ai celor două Biserici pentru a creşte sub evidenţa
lor şi pentru a cultiva năzuinţele de unitate în sufletele şi în inimile lor. Ei au
nevoie de a fi convinşi de „sfânta lor misiune de vestitori ai Cuvântului lui
Dumnezeu şi împlinitori ai Evangheliei lui Hristos”, mai ales când această
convingere vine să impulsioneze „dialogul teologic, mai ales când acesta
1168
Din Grădina Maicii Domnului în Cetatea Eternă. Cele şapte zile la Roma. Vizita
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Vatican şi în Italia (7-14 octombrie 2002),
518
străbate momente de criză, spre a se împlini dorinţa Mântuitorului Iisus

Hristos de a fi toţi una”1169.
În ciuda acestei tensiuni – care a răscolit dureroase amintiri ale
ortodocşilor, cât şi ale greco-catolicilor, fapt care a determinat uneori
exprimări prea emoţionale şi vulcanice – Biserica Ortodoxă Română a
căutat identificarea oricăror posibilităţi de dialog. Nu se poate nega, de
asemenea, faptul că adesea, cu ostentaţie, i s-a refuzat Bisericii noastre
această deschidere sinceră şi disponibilitate de a lămuri lucrurile într-o
atmosferă de comuniune şi nu de diferend calomnios. Iată de ce vizita Papei
Ioan Paul al II-lea a avut darul să arate întregii lumi că dialogul promovat de
Ortodoxia românească nu este predominat de patimi şi de ură; eventual
amintirile neplăcute ale ortodocşilor vizavi de „ofensiva” catolicilor –
mascată în special de căsătoriile mixte din anii care au urmat evenimentelor
din decembrie 1989, în cadrul cărora ortodocşilor li s-a oferit posibilitatea
de a „opta” pentru confesiunea romano-catolică, în al cărei rit li se şi
oficiază căsătoria religioasă – mai determină, din păcate, pe unii să
manifeste neîncredere în declaraţiile Suveranului pontif. Cu toate acestea,
atunci când Papa Ioan Paul al II-lea se afla la Bucureşti, poporul ortodox –
în special tinerii – au strigat: Unitate! Unitate!
În toate aceste manifestări ale credincioşilor Bisericii noastre faţă de
Pontiful roman se vădeşte că Ortodoxia românească este deschisă
dialogului, pentru că şi-a înpropriat într-un mod specific Teologia Sfintei
Treimi şi Teologia persoanei. În acest sens, înţelegem şi îndemnul
Patriarhului Teoctist adresat studenţilor teologi cu prilejul decernării de
către Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti a titlului de Doctor
honoris causa decanului Facultăţii de Teologie Catolică din Fribourg
(Elveţia), în ziua de 17 iunie 2005: „Vă îndemn ca toate învăţăturile
preţioase pe care le-aţi auzit şi reţinut astăzi să le puneţi la inima
dumneavoastră tânără şi curată încă, de care veţi avea nevoie în viaţă. Vă
reamintesc cuvintele şi îndemnul stăruitor al Sfântului Apostol Pavel la
unitate şi la plinătatea cuvântului şi a lucrării pentru Biserică: Să creşteţi,
spune Sfântul Apostol Pavel, împreună în înţelepciune, în cunoaştere, în
iubire, după măsura vârstei lui Hristos şi pentru slava Bisericii întemeiată
de El pe pământ. Acestea vi le doresc şi eu cu acest prilej, mai ales acum, la
încheierea anului universitar, când aţi avut posibilitatea să participaţi la o
reuniune teologică la care s-a vorbit atât de frumos şi convingător despre
preocuparea Teologiei noastre pe calea apropierii şi unităţii Bisericii
Mântuitorului Hristos, împlinindu-I astfel cuvântul Său îndreptat către noi
toţi: «Ca toţi să fie una» (Ioan 17, 21)”1170.
1169
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. XVII, p. 106.
1170
Ibidem, p. 107.
519
Ilie Rusu
Sublinierile Patriarhului Teoctist făcute în cuvântul de deschidere a

Congresului Internaţional de Teologie „Dumitru Stăniloae”, în ziua de 9
noiembrie 2003, confirmă că slujirea Bisericii noastre a ţinut cont
întotdeauna de „două coordonate foarte importante din gândirea Părintelui
Dumitru Stăniloae. Şi anume: Teologia persoanei şi Ortodoxia ecumenică.
Aceste coordonate sunt de mare actualitate în contemporaneitate, în
activitatea noastră ca ierarhi, preoţi şi profesori. Aceste coordonate,
Teologia persoanei şi o Teologie ecumenică printr-o Ortodoxie deschisă,
constituie mijloace şi posibilităţi de permanentă dialogare în duhul iubirii
nemărginite a lui Dumnezeu, al luminii teologice şi pastorale, care
dau posibilitatea ca iubirea lui Dumnezeu să fie din plin folosită în acest
nesfârşit câmp de lucrare ce se deschide în mileniul acesta Bisericilor
noastre şi îndeosebi Ortodoxiei”1171.
Nu se poate să nu se ţină cont de toate aceste realităţi pentru a înţelege
că aprecierea Papei Ioan Paul al II-lea, exprimată la Roma, vine să confirme
realismul ecumenic promovat de Biserica noastră în spiritul apostolatului
creştin şi social, străbătut de un angajament mărturisitor şi martiric în acelaşi
timp. Recunoaşterea Papei Ioan Paul al II-lea încredinţează Biserica noastră
de faptul că Dumnezeu nu lasă ca nici o strădanie depusă sincer – şi mai ales
cu jertfe – pentru unitatea creştină, să fie uitată sau minimalizată. Iată de ce,
sublinierile Papei Ioan al II-lea sunt un îndemn pentru romano-catolici şi
pentru greco-catolici în a-şi reconsidera cuvintele jignitoare la adresa
ecumenismului practic local, promovat prin conferinţele interconfesionale.
La acest aspect se referă şi Patriarhul Teoctist, în răspunsul la cuvântul
de întâmpinare al Papei Ioan Paul al II-lea: „Încă din aceste prime clipe ale
prezenţei noastre aici ne copleşeşte sentimentul că păşim pe un loc sfinţit de
sângele miilor de martiri creştini din epoca persecuţiilor de la începuturile
Bisericii, între care la loc de mare cinste stau Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Prin martiriul lor, toţi aceşti mărturisitori ai lui Hristos au trecut din
Cetatea Romei în Împărăţia cea veşnică a lui Dumnezeu.
Martirajul nu este însă doar o amintire a trecutului. El este prezent şi
în vremuri mai apropiate de zilele noastre, aşa cum s-a întâmplat şi cu
milioanele de creştini martiri pentru credinţa lor, vieţuitori în centrul şi
răsăritul Europei, aflaţi pentru multe decenii sub opresiunea unei ideologii
fără Dumnezeu. Intre aceştia şi creştinii din România, aparţinând
diferitelor Biserici, şi-au adus obolul lor de suferinţă şi jertfă,
încredinţându-şi viaţa lui Hristos, Cel ce ne făgăduieşte răsplată cerească,
spunând: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi» (Matei 11, 28)”1172.
1171
1172
520
Este semnificativ faptul că Patriarhul Teoctist face un paralelism între

martiraj şi strădaniile de realizare a unităţii creştine, căci pentru depăşirea
„barierelor”, dificultăţile şi mai ales a „pragurile emoţionale şi psihologice”
pe care le presupune separarea de aproape un mileniu dintre cele două
Biserici este nevoie de un adevărat martiriu. „Păstrând în inimile noastre
modelul de curaj şi jertfelnicie pentru Hristos, noi toţi, slujitori şi
credincioşi, constituim împreună un popor ales al lui Dumnezeu; noi care
ne aflăm aici, în acest loc binecuvântat, avem îndatorirea sfântă de a le
urma exemplul şi de a-L propovădui pe Hristos până la marginile
pământului”1173 .
Vizita „ecumenică şi pastorală” a Patriarhului Teoctist la Roma, ca
răspuns la vizita pe care Papa Ioan Paul al II-lea a făcut-o Bisericii Ortodoxe
Române în 1999, s-a desfăşurat sub auspiciile acestui spirit de reconciliere
şi al dialogului frăţesc în Hristos. „De altfel, judecând după felul – cu totul
impresionant – în care am făcut primii paşi aici, în Cetatea Vaticanului,
având înaintea ochilor minţii primirea atât de călduroasă şi în acelaşi timp
măreaţă, pe care sanctitatea Sa ne-a făcut-o astăzi, în mijlocul acelei mări
de inimi înaripate de credinţă şi dragoste creştină şi dor arzător după
unitate şi gândindu-ne la scopul sfânt de continuare a dialogului, constatăm
cu deplină mulţumire că începutul acesteia este de bun augur” – spunea
Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit la dineul oferit de Cardinalul Walter
Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii
Creştine, în ziua de 7 octombrie 2002.
Pentru ca apoi să sublinieze că scopul vizitei delegaţiei Bisericii
Ortodoxe Române la Roma nu este altul decât acela de a impulsiona
reînceperea dialogului teologic: „În acest loc binecuvântat de Dumnezeu şi
încărcat de atâta istorie, ne simţim ca şi cum am fi în Bretania în casa
Martei, a sorei sale, Maria, şi a fratelui lor, Lazăr. Cred că şi pentru
aceasta s-a ales ca loc al găzduirii noastre aici Domus Sanctae Marthae,
edificat sub pontificatul şi deci prin purtarea de grijă a Sanctităţii Sale. Ne
facem părtaşi aici prieteniei lui Lazăr, credinţei şi devotamentului faţă de
Cuvântul lui Dumnezeu arătate de Maria şi, desigur, slujirii Martei. Ni se
oferă toate acestea din dragoste în duhul comuniunii frăţeşti. Minunat lucru
este comuniunea şi dăm slavă lui Dumnezeu că ne împărtăşim atât de
îmbelşugat de beneficiile ei! Dăm slavă lui Dumnezeu şi totodată ne
rugăm ca să ne ajute a dobândi şi darul ei deplin. Pentru că bine ştim, cu
părere de rău o spunem, că nu am ajuns încă la deplina comuniune în
adevărul de credinţă. Iată de ce parcă auzim aievea glasul Mântuitorului,
1173
Idem.
521
Ilie Rusu
Care prin Duhul Său, Cel ce pe toate le plineşte, S-a adresat Martei, în casa
ei, cu cuvintele «un lucru trebuie» (Luca 10, 42). Un lucru ne mai lipseşte!
[...]. Însă conştientizarea a ceea ce ne lipseşte ne face să simţim tot mai
intens dorinţa d a plini lipsa. Iar dorinţa ne duce în faţa lui Hristos,
Înţelepciunea tatălui Ceresc, Care cu milostivirea Sa, pe lângă cuvântul de
mustrare, ne arată şi calea de îndreptare. Calea este El, Fiul lui Dumnezeu,
El – care a întemeiat o singură Biserică, Trup tainic al Său, El – Care S-a
rugat stăruitor ca noi să fim una (Ioan 17, 2)”1174.
Putem spune cu toată convingerea că Bisericii Ortodoxe Române nu i-
a lipsit niciodată slujirea aceloraşi năzuinţe ecumenice pe care le-au nutrit
Bisericile lui Hristos. Biserica noastră întotdeauna a fost convinsă că
„unitatea izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Dar
concomitent, ea se întoarce tot ca iubire: iubirea faţă de Dumnezeu,
verificată şi întărită prin iubirea faţă de semeni. Nu putem trăi taina unităţii
dacă nu-L iubim pe Dumnezeu şi nu putem pretinde că iubim pe Dumnezeu
dacă nu ne iubim semenii, căci «dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu,
dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte
fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede»
(I Ioan 4, 20)”1175, – afirma Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit în biserica
„Sfânta Maria Transtevere” din Roma, în 8 octombrie 2002, evocând primul
mileniu de comuniune creştină.
Slujirea Bisericii închinată unităţii şi comuniunii n-a putut fi oprită
nici chiar de ideologia regimului opresiv şi totalitar, spunea Patriarhul
Teoctist: „Noi cei care venim din ţările Europei Orientale, unde am trăit
aproape o jumătate de veac sub teroarea unei dictaturi atee, putem adeveri
că într-adevăr nici porţile iadului, ale celei mai crunte ideologii fără
Dumnezeu, nu au putut distruge Biserica Mântuitorului nostru, zidită pe
piatra credinţei mărturisită de Sfântul Apostol Petru: «Tu eşti Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu-Cel-viu !» (Matei 16, 16). Catastrofală a fost pentru
poporul român aplicarea – în viaţa socială – a perceptelor acestei
ideologii: temniţele s-au umplut de credincioşi, lagărele de muncă forţată
gemeau din pricina mulţimii deportaţilor condamnaţi la exterminare, iar
societatea se simţea, între graniţele ţării, ca într-o uriaşă închisoare. Dar ,
cercetându-ne pe noi de sus, Mântuitorul ne-a scos din robia babiloniană a
ideologiei ateiste: Şi Biserica a renăscut, a înviat din cenuşa şi ţărâna
fiilor ei martiri [...]. În România s-a scris un pomelnic nespus de mare de
nume de mărturisitori: ierarhi, preoţi, profesori de teologie, monahi şi
1174
Ibidem, p. 65-66.
1175
Ibidem, p. 67.
522
credincioşi”1176. Acestora li se alătură şi jertfele tinerilor revoluţionari

căzuţi în decembrie 1989, cu care „a crescut numărul celor înscrişi în
rândul mărturisitorilor din martirologiul scris cu sânge de martiri în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, în multe părţi ale lumii.” Aceste jertfe pe
altarul credinţei au fost necesare pentru ca noi cei de astăzi să „vedem mai
lămurit demersurile necesare pentru a înainta spre unitate”1177. Din păcate
aceste jertfe nu sunt legate numai de trecut; ele se cer a fi depuse şi astăzi.
De aceea, „am venit aici şi pentru a sluji Biserica noastră, ducându-i mai
departe mesajul bucuriei trăirii în dialog cu Biserica Romano-Catolică,
convinşi fiind că astfel slujim şi năzuinţelor poporului român”1178, – spunea
Patriarhul Teoctist în 9 octombrie 2002, în cuvântul adresat românilor
adunaţi la slujba Vecerniei în biserica „Scala coeli” din Roma, atribuită
Parohiei ortodoxe române din Roma de către Biserica Romano-Catolică.
Redescoperirea unităţii celor două Biserici – Ortodoxă şi Romano-
Catolică – presupune fără îndoială încă multe strădanii, încât „orice s-ar
întâmpla între noi, oricâte necazuri şi ispite ar interveni, ca ucenici ai
Sfinţilor Apostoli se cuvine să ne iubim unii pe alţii. Se cuvine să ne iubim
cu acea dragoste cu care s-au iubit cei doi fraţi sfinţi: Petru şi Andrei!”1179.
Dacă în trecut acestea s-au datorat despărţirilor istorice şi „cortinei de fier”,
astăzi ele sunt cerute de truda comună pentru a dărâma „zidurile
despărţitoare” care încă mai persistă între Bisericile lui Hristos.
Din păcate, acest dialog cu Biserica Romano-Catolică nu a scutit
Biserica Ortodoxă Română de rana produsă de uniaţie. De aceea, nu se
poate ascunde faptul dureros că românii aparţinând „celor două străini” nu
au găsit încă căi de dialog pe măsura credinţei lor, fapt care a generat
regretabile manifestări de vrajbă şi duşmănie între fraţii de acelaşi neam,
irosindu-se astfel multe dintre şansele de reconciliere şi de regăsire a
drumului spre unitate, de identificare a unor noi posibilităţi de a susţine un
apostolat comun.
Pentru a răspunde acestor deziderate de realizare a unităţii creştine,
Biserica nu are nevoie de o „reformă”, cum încercau unii să acrediteze această
idee, pentru că înţelege să urmeze „drumul pe care l-au trasat marii noştri
înaintaşi, marii Patriarhi ai creştinătăţii: Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul
Athenagoras al Constantinopolului, autorii actului binecuvântat al ştergerii
din memoria relaţiilor dintre Bisericile noastre a coşmarului anatemizării. Şi
1176
Ibidem, p. 70.
1177
Ibidem, p. 71.
1178
Ibidem, p. 75.
1179
Ibidem, p. 90.
523
Ilie Rusu
suntem datori să-i urmăm, ducând chiar mai departe şi promovând dialogul
dragostei spre dialogul faptei [...], să împlinim mereu sensul slujirii a tot ceea
ce ajută la zidirea trupului lui Hristos, ca să ajungem la unitatea credinţei, la
maturitatea duhovnicească a bărbatului desăvârşit care a atins vârsta
deplinătăţii lui Hristos (cf. Efes., 4, 12-13)”1180.
Strădaniile spre unitate – în cadrul cărora adevăraţii creştini trebuie să
se roage neîncetat pentru a pătrunde taina Scripturilor sfinte, în care ni se
revelează voia lui Dumnezeu – înseamnă şi o responsabilă asumare a
greşelilor trecutului, în sensul conştientizării faptului că încă nu s-au depus
destule eforturi pentru a se evita repetarea acestora, identificarea şi
remedierea lor în viitor. În acest sens, adresându-se studenţilor Institutului
Pontifical Oriental – „Pio Romeno” din Roma, în 11 octombrie 2002,
Patriarhul Teoctist spunea: „Să nu luaţi de la noi ezitările pe care uneori
poate le avem, datorită perioadelor destul de grele prin care toţi am trecut
şi trecem. Să nu luaţi spiritul de revanşă pe care împrejurări istorice l-au
inoculat în sufletele unora, întunecând lumina iubirii. Nu uitaţi că nu este
bucurie mai mare în lume şi mai cu seamă în Biserică, decât bucuria
împăcării şi nu este dragoste mai mare decât să ne punem sufletul pentru
aproapele nostru (cf. Ioan 15, 13)”1181.
Reconcilierea, dragostea creştină, credinţa autentică şi unitatea sunt
valori de care lumea de astăzi, Europa unită, are mare nevoie. Aceste valori
„au fost puse ca pietre de temelie la fundamentele ipostazei spirituale
europene de către Sinoadele ecumenice al primului mileniu. Jertfele şi
sacrificiile depuse pentru păstrarea aceluiaşi cuget al credinţei în cei o mie
de ani de la Naşterea lui Hristos, ne obligă să înţelegem datoria de a da
mărturie comună spre unitatea văzută a Bisericii, în condiţiile dezvoltării
ştiinţei, culturii şi civilizaţiei continentului nostru, năpădit de
secularizare, din nefericire. Avem această datorie faţă de Sfinţii Părinţi
ai Sfintelor Sinoade ecumenice, zugrăviţi în spiritul celei mai veritabile
îngemănări dintre credinţă şi artă în renumita Bibliotecă Vaticană”1182.
De aceea, tot ce a fost rău în trecut – ca faptă, mentalitate şi atitudine –
trebuie înlăturat şi ceea ce este luminos şi folositor pentru viaţa creştină se
cade a fi continuat, mai ales dacă acest fapt slujeşte redescoperirii
spiritualităţii primului mileniu. Faţă de această îndatorire creştină, slujitorii
şi credincioşii Bisericilor nu pot fi indiferenţi. Căile care duc spre unitate şi
care au fost deschise şi bătătorite în deceniile trecute nu pot fi abandonate.
1180
Ibidem, p. 91.
1181
Ibidem, p. 91-92.
1182
Ibidem, p. 92-93.
524
Dimpotrivă, ele trebuie şi mai mult să fie reconsiderate şi fructificate în

perspectiva refacerii unităţii spirituale şi religioase a popoarelor europene.
Nu trebuie să se uite, de asemenea, că Biserica Ortodoxă Română a
primit în dar din partea Bisericii Romei părticele din moaştele unor sfinţi, ca
şi alte Biserici, de altfel, fapt ce poate fi considerat „un semn al timpului” pe
care-l trăim şi care ne cheamă la unitate: „Dumnezeu a deschis cerurile
harului pentru noi, fiii Bisericii Ortodoxe Române! Sfintele moaşte din
Italia se îndreaptă şi spre noi: De la Florenţa, moaştele Sfântului Ioan Gură
de Aur, pe care le vom aşeza în Sfânta Masă a viitoarei Catedrale
patriarhale; de la Marsilia, moaştele Sfântului Ioan Casian; de aici, astăzi,
moaştele Sfântului Ierarh Silvestru, pentru mângâierea preoţilor şi
credincioşilor bisericii «Sfântul Silvestru» din Bucureşti, iar în zilele ce vin,
de la Milano, moaşte ale Sfinţilor Ambrozie şi Dionisie. Se adevereşte
cuvântul Scripturii că «celui ce are» credinţă «i se va mai da şi-i va
prisosi» (Matei 25, 29). Dăm mărturie lui Dumnezeu că în România se
întâlnesc sfinte moaşte chiar în acest zile, din Orient şi Occident, ca
vestitoare a unităţii creştine ce va să fie, pentru care ne rugăm, şi al luptei
celei bune împotriva păcatului şi a ispitelor secularizării”1183, – spunea
Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit în basilica „Sf. Ioan Lateran” din
Roma, la 11 octombrie 2002, în prezenţa Cardinalului Camilio Ruini,
episcopul vicar al Romei. Şi adăuga că acest dar al Bisericii Romei făcut
Biserici noastre „va fi şi un imbold pentru a ne strădui cu mai multă
sârguinţă să apropiem Bisericile noastre întru nădejdea ajutorului şi
lucrării Duhului Sfânt, pentru ca unitatea, atât de dorită de Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi atât de necesară propovăduirii noastre,
să fie împlinită”1184. Într-un cuvânt, sfinţii înşişi ne sunt călăuzitori pe
drumul acesta spre unitatea creştină.
Una dintre cele mai urgente cerinţe pentru regăsirea unităţii creştine este
promovarea ecumenismului şi a dialogului teologic, în care Bisericile sunt deja
implicate. Desigur, este vorba de un ecumenism constructiv, detaşat de orice
formă mascată de prozelitism practicat de către unele grupări creştine. In acest
context, în cuvântul rostit în Capela Institutului Pontifical „Pio Romena” din
Roma, Patriarhul Teoctist sublinia: „Dumnezeu să ne ajute să mergem şi mai
departe spre unitatea Bisericilor! Va fi o realizare mare în viaţa noastră
pământească şi o nespusă bucurie în ceruri. Dacă nu ne vom îmvrednici noi să
repurtăm biruinţa totală împotriva separării, atunci vom încredinţa prin sacru
testament laurii acestei biruinţe generaţiilor de după noi., tinerilor, căci tinerii
vin întotdeauna cu idealul lor, cu deschiderea lor, cu posibilităţi noi de a intui
1183
Ibidem, p. 98.
1184
Ibidem, p. 99.
525
Ilie Rusu
poate mai bine cele ce se cuvin a fi făcute pentru unitate. Pentru aceasta rugăm
pe Domnul nostru Iisus Hristos să dăruiască Bisericii Sale tineri teologi,
înflăcăraţi de idealul unităţii, îndrăzneţi în cele noi, dar cu total respect
evlavios pentru moştenirea liturgică primită ca nepreţuită comoară de la Sfinţii
Părinţi Apuseni şi Răsăriteni din primul mileniu de «communio in sacris»”1185.
Nu trebuie să se ignore faptul că fenomenul globalizării, ce
caracterizează societatea de astăzi, impune Bisericilor creştine o
redescoperire a valorilor tradiţionale, religioase şi morale, pentru a putea
stopa promovarea de pseudo-valori, adesea contrare Evangheliei,
precum indiferentismul religios ori încercarea de a scoate credinţa
religioasă din sfera publică şi a o transforma într-o chestiune privată,
particulară. Aceasta face ca dialogul ecumenic să aibă şi un scop misionar:
Apărarea credinţei în Hristos, care este „cel mai adesea înlocuită prin alte
sisteme de credinţă, de multe ori sincretiste, care încearcă să satisfacă
preocupările speciale ale unor indivizi sau grupuri.”
În ţările foste comuniste, fenomenul globalizării se face simţit, tot mai
acut, pe plan social, în timp ce în ţările vest-europene, valorile tradiţionale,
care şi-au dovedit valabilitatea de-a lungul istoriei, sunt ameninţate ori
supuse unor atacuri şi relativizări. Mai mult ca în trecut, se aşteaptă astăzi ca
„Biserica să-şi spună cuvântul şi în aceste probleme şi să facă cunoscute
valorile Evangheliei lui Hristos, în confruntarea cu noile provocări ale
lumii contemporanei”1186.
În aceste condiţii, Biserica Ortodoxă Română este deopotrivă
preocupată de „redescoperirea şi punerea în practică a misiunii creştine în
societatea de astăzi şi, în mod deosebit, de catehizarea propriilor credincioşi
printr-o educaţie şi participare activă şi conştientă la viaţa liturgică şi
socială a Bisericii”1187, dar şi de solidarizarea ei cu toate Bisericile creştine în
lupta lor cu efectele nedorite şi dezastruoase, din punct de vedere spiritual, ale
globalizării. Este evident că, în plan misionar, cu aceste noi realităţi se
confruntă nu numai o singură Biserică sau confesiune creştină, ci toţi creştinii,
în egală măsură. „Dacă în trecut, sub raport misionar, accentul se punea pe
promovarea şi apărarea identităţii confesionale, astăzi apare tot mai clar şi
nevoia unei mărturii comune a tuturor creştinilor”1188.
Privită în acest context, întreruperea dialogului teologic ortodox –
romano-catolic – datorat în mare parte reînfiinţării Bisericilor greco-
1185
Ibidem, vol. III, p. 103.
1186
Ibidem, p. 105.
1187
Ibidem, p. 104.
1188
Ibidem, p. 106.
526
catolice, expresie a neloialităţii Bisericii Romei faţă de ecumenicitatea

Bisericii lui Hristos păstrată de Ortodoxie – nu a făcut decât să complice
lucrurile, dacă ţinem seama de faptul că „duhul contemporan al
globalizării şi al competiţiei de piaţă se manifestă adesea şi în relaţiile
intercreştine. Fără a ţine seama de existenţa unor Biserici locale, care în
vremuri de persecuţii grele au ţinut aprinsă flacăra credinţei prin sacrificii,
grupuri de pretinşi «evanghelişti» ne-au invadat credincioşii, considerând
aceste teritorii «viduri spirituale» sau «terenuri de misiune» (terra
missionis), unde Evanghelia nu a fost predicată. Astfel de atitudini – spunea
Patriarhul Teoctist – ne-au produs multă frustrare şi durere. Speranţa într-
un ajutor din partea Bisericilor din ţările libere pentru revigorarea
misionară şi întărirea Bisericilor locale din aceste teritorii s-a transformat
în scurt timp în deziluzie, confuzie, neîncredere şi atitudini sporadice
antiecumenice. Bisericile istorice ale locului s-au văzut confruntate cu
tactici de competiţie neloială, cu structuri eclesiastice paralele, fondate
chiar de către unele Biserici de la care se aşteaptă ajutor reciproc”1189.
Trebuie spus că asemenea structuri eclesiastice paralele au fost
întemeiate şi de Biserica Romei, fapt care a contribuit la scăderea interesului
faţă de ecumenism a unor Biserici Ortodoxe şi chiar la deprecierea unor
deziderate ecumenice. Un exemplu dureros este şi Biserica Română unită cu
Roma, care nu este doar reînfiinţarea vechii Biserici greco-catolice, cât mai
ales «catolicizarea» celor care, în trecut, au primit «unirea» cu Roma. De
aceea, Bisericile Ortodoxe consideră că răspunzătoare de impasul în care a
ajuns dialogul teologic se face, în primul rând, Biserica Romei, care s-a
asociat acelor grupări creştine ce declară fostele ţări comuniste majoritar
ortodoxe (Rusia şi Ucraina, România, Serbia şi altele) ca fiind «terra
missionis».
Dar, în pofida acestor realităţi dureroase, Biserica Ortodoxă Română a
rămas credincioasă colaborării intercreştine şi continuă să-şi aducă
contribuţia sa specifică la eforturile de dialog ecumenic – bilateral şi
multilateral – în primul rând cu Biserica Romei, stabilind şi unele principii
pentru promovarea misiunii ei ecumenice, pe care Patriarhul Teoctist le-a
enunţat la întrevederea avută cu Papa Ioan Paul al II-lea, la Palatul
Apostolic de la Vatican, în 12 octombrie 2002:
„Mărturisirea lui Hristos este legată fiinţial de însăşi apartenenţa la
trupul Bisericii şi de identitatea creştinului ca pnevmatofor, templu al
Duhului Sfânt. Împărtăşirea de harul Duhului Sfânt şi încorporarea în
1189
Idem.
527
Ilie Rusu
Trupul lui Hristos, prin Sfintele Taine, fac din creştin un «mărturisitor»
(Faptele Apostolilor 1, 8).
În Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan – sinteza expresiei
ecumenice a credinţei creştine – mărturisirea despre Biserică: «Cred într-una,
sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică» este la fel de importantă ca
şi mărturisirile cuprinse în celelalte articole ale Crezului. De aceea,
lucrarea noastră în direcţia realizării unităţii plenare a Bisericii este o
vocaţie şi o îndatorirea a noastră, a tuturor, împreună şi a fiecăruia în
parte.
Mărturia creştină comună autentică evită orice manifestări evidente
sau ascunse de prozelitism, ori competiţie confesională neloială.
Prozelitismul este contra-mărturie şi trebuie să fie denunţat ca atare, în
toate împrejurările. Documentele elaborate în context intercreştin asupra
prozelitismului sunt cât se poate de edificatoare; rămâne doar ca ele să fie
aplicate în contextul realităţilor de astăzi şi în duh irenic (sunt numeroase
documente pe această temă elaborate în contextul relaţiilor ecumenice,
documente care pentru Biserica noastră au rămas adevărate repere de
cooperare ecumenică intercreştină).
Misiunea într-un anumit context revine Bisericii locale, ca expresie a
sobonicităţii Bisericii universale. Alte Biserici din alte locuri sunt
binevenite să ajute în activitatea misionară a Bisericii locale, doar alături şi
în deplină cooperare cu Biserica locului. Acest principiu convergent
adoptat în contextul dialogului ecumenic are pentru Bisericile istorice
tradiţionale, cum sunt Biserica Romano-Catolică şi Bisericile Ortodoxe, un
caracter şi mai proeminent, întrucât este întărit şi d canoanele Bisericii
nedespărţite ale primului mileniu.
Principiul «teritoriului canonic», izvorât nu atât din dorinţe pur
legaliste pentru a soluţiona o problemă istorică temporară, ci dintr-un
fundament profund eclesiologic, are aceeaşi valabilitate şi importanţă şi
astăzi (cf. Canonul 35 apostolic, Canonul 2 al Sinodului II ecumenic,
Canonul 8 al Sinodului III ecumenic, Canonul 4 al Sinodului VI ecumenic
etc.). Denunţarea prozelitismului şi a competiţiei confesionale neloiale ce
îngrădeşte libertatea religioasă şi de conştiinţă a persoanei, aşa cum este
ea înscrisă în «Declaraţia Universală a Drepturilor Omului», nu o
tăgăduieşte, ci din contră, o afirmă”1190.
În spiritul acestor principii, Patriarhul Teoctist sublinia că Ortodoxiei,
ca în orice dialog frăţesc, îi este specifică acea metanoia sau chenoză, care
trebuie să însoţească mărturia comună şi strădaniile pentru unitate ale
Bisericilor: „Mărturia comună şi relaţiile intercreştine frăţeşti sunt un
1190
Ibidem, p. 107-108.
528
adevărat act de chenoză. Acestea implică eforturi de vindecare a rănilor

trecutului şi de instaurare a relaţiilor pe baze noi, ce ţin seama de epoca în
care trăim, relaţii ce se circumscriu doar dialogului sincer şi deschis între
persoane şi comunităţile ce doresc întemeierea unor asemenea relaţii
ecumenice noi”1191.
Postularea unor asemenea principii privind aşezarea pe baze noi a
relaţiilor ecumenice şi, în primul rând, a dialogului teologic dintre Biserica
Romei şi Bisericile Ortodoxe arată responsabilitatea cu care Patriarhul
Teoctist abordează dialogul ecumenic şi totodată încununează nenumăratele
strădanii depuse de Biserica noastră pentru unitate creştină şi slujire
misionară. Desigur, aceste „baze noi” presupun şi o redescoperire aceea ce a
însemnat din punct de vedere eclesiologic această slujire misionară, aşa
cum se enunţă de altfel şi în
Declaraţia comună semnată de Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist,
la 12 octombrie 2002, la Vatican:
„Această întâlnire a noastră este continuarea îmbrăţişării pe care noi
am schimbat-o la Bucureşti, în luna mai 1999, în timp ce în inima noastră
mai răsună încă apelul emoţionant: «Unitate, Unitate!», cu care o mare
mulţime de credincioşi ne-a întâmpinat cu acea ocazie. Acel apel era ecoul
rugăciunii Domnului nostru ca «toţi să fie una» (Ioan 17, 21).
Întâlnirea de astăzi reînnoieşte angajamentul de a ne ruga şi lucra
pentru a ajunge la unitatea vizibilă deplină a tuturor ucenicilor lui Hristos.
Scopul şi dorinţa noastră arzătoare o constituie comuniunea deplină care
nu este absorbire, ci comuniune în adevăr şi în dragoste. Această cale este
ireversibilă, pentru care nu există alternativă: Este calea Bisericii [...].
Întâlnirea noastră trebuie să fie considerată ca un exemplu: fraţii
trebuie să se regăsească pentru a se împăca, pentru a medita împreună,
pentru a descoperi mijloacele prin care să ajungă la înţelegere, pentru a-şi
expune şi explica argumentele unii altora [...].
Relaţiile noastre trebuie să fie oglinda comuniunii adevărate şi
profunde în Hristos, comuniune care fără să fie deplină există deja între
noi. Recunoaştem, de fapt, cu bucurie că avem împreună Tradiţia Bisericii
nedespărţite, centrată pe Taina Euharistiei despre care dau mărturie sfinţii
pe care îi avem în comun în calendarele noastre. Pe de altă parte, numeroşi
mărturisitori ai credinţei în vremurile de opresiune şi de persecuţie din
secolul ce s-a scurs, care au demonstrat fidelitatea lor faţă de Hristos, sunt
un germene de speranţă în dificultăţile actuale.
1191
Ibidem, p. 108-109.
529
Ilie Rusu
Pentru a încuraja căutarea deplinei comuniuni, chiar şi în

divergenţele doctrinare care rămân încă, este necesar să găsim mijloacele
concrete, consultându-ne periodic, cu convingerea că nici o situaţie dificilă
nu este menită să dureze în mod iremediabil şi că, datorită atitudinii de
deschidere către dialog şi a schimbului periodic de informaţii, pot fi găsite
soluţii satisfăcătoare pentru aplanarea tensiunilor şi pentru a ajunge la o
soluţie echitabilă în problemele concrete. Trebuie să consolidăm acest
proces, pentru ca adevărul plenar al credinţei să devină un patrimoniu
comun, împărtăşit şi de unii şi de ceilalţi, capabili să creeze o convieţuire
cu adevărat paşnică, înrădăcinată şi fondată pe dragoste.
Ştim bine cum să acţionăm pentru a stabili liniile care să ne conducă
opera de evanghelizare, atât de necesară după perioada sumbră a
ateismului de stat. Suntem de acord în a recunoaşte tradiţia religioasă şi
culturală a fiecărui popor, precum şi libertatea religioasă.
Evanghelizarea nu poate fi bazată pe un spirit de competiţie, ci pe
respect reciproc şi pe cooperare, recunoscând fiecăruia libertatea de a trăi
după propriile convingeri, în conformitate cu propria apartenenţă
religioasă.
În dezvoltarea relaţiilor noastre, începând cu Conferinţele
panortodoxe şi cu Conciliul II Vatican, am fost martorii unei promiţătoare
apropieri între Răsărit şi Apus, bazată pe rugăciune, pe dialogul în
dragoste şi în adevăr, apropiere atât de bogată în momente de profundă
comuniune. De aceea, privim cu îngrijorare dificultăţile prin care trece, în
perioada actuală, Comisia Mixtă Internaţională pentru Dialogul Teologic
între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă şi cu ocazia întâlnirii
noastre de acum ne exprimăm dorinţa de a nu neglija orice iniţiativă pentru
a reactiva dialogul teologic şi pentru a relansa activitatea comisiei. Avem
această datorie pentru că dialogul teologic va face să devină mai puternică
afirmarea voinţei noastre de a adânci comuniunea în faţa situaţiei actuale
de diviziune.
Biserica nu este o realitate închisă în ea însăşi: ea este trimisă în lume
şi este deschisă către lume. Noile posibilităţi care se creează într-o Europă
deja unită şi care îşi extinde graniţele pentru a îmbrăţişa popoarele şi
culturile din partea centrală şi răsăriteană a continentului, constituie o
provocare pe care creştinii din Răsărit şi din Apus trebuie să o întâmpine
împreună. Cu cât vor fi mai uniţi în mărturisirea Unicului Dumnezeu, cu
atât ei vor da expresie, consistenţă şi spaţiu sufletului creştin al Europei,
sfinţeniei vieţii, demnităţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor
familiei, apărării creaţiei. Europa întreagă are nevoie de bogăţia culturală
creată de creştinism.
530
Biserica Ortodoxă Română – centru de întâlnire şi de schimburi între

tradiţiile bogate slave şi bizantine ale Răsăritului – şi Biserica Romei, care,
în componenta sa latină, exprimă vocea occidentală a unicei Biserici a lui
Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel
de al treilea mileniu. După expresia tradiţională şi aşa de frumoasă,
Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre
această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său
cel mai profund şi chipul său autentic uman”1192.
Dacă ţinem cont că la Bucureşti şi la Vatican au fost semnate
Declaraţii comune de către Întâistătătorii celor două Biserici – a Romei şi a
României – înţelegem că dialogul dintre ortodocşii români şi fraţii lor
romano-catolici a fost deja aşezat pe baze noi, deschizând drumul
reconcilierii în contextul Europei reunite şi din punct de vedere religios,
cum se exprima Patriarhul Teoctist în domul catolic din München, în 8 mai
2003: „Trebuie susţinut acest ecumenism în continuare, deoarece s-a
dovedit a fi izvorâtor de acţiuni benefice şi de înfrăţire a inimilor. Această
reînviere prin ecumenism a reîncreştinării Europei, aşa cum a fost în primul
mileniu, ne umple inimile de bucurie. Iată, împreună, noi cei din România,
cu românii de aici şi cu gazdele noastre atât de ospitaliere, Biserica
Romano-Catolică şi Biserica Evanghelică din această ţară, putem realiza în
mic, în această catedrală istorică, spiritul creştin al Europei, pentru că
Europa trebuie să-şi afle rădăcinile ei creştine”1193.
Rămâne de văzut dacă noul Suveran pontif, Papa Benedict al XVI-lea,
va continua dialogul cu Bisericile Ortodoxe în spiritul promovat de
regretatul Papă Ioan Paul al II-lea, ştiută fiind poziţia sa în privinţa
Bisericilor surori. In recentul Manual al ecumenismului spiritual, în care
cardinalul Walter Kasper prezintă îndrumări bazate pe documentele
Conciliului Vatican II, pe Enciclica «Ut nuum sunt» a Papei Ioan Paul al II-
lea şi pe Catehismul Bisericii Catolice (New City Press, 2006), se spune:
„Căutarea unităţii creştine este, înainte de toate, o dorinţă ce trebuie
menţinută vie şi o rugăciune care trebuie încurajată,”1194, fapt care ne face
să nădăjduim că se vor continua eforturile depuse până acum pentru unitate
creştină.
Edificator este şi gestul Papei Benedict al XVI-lea de a renunţa la
titlul de Patriarh al Occidentului, cum rezultă din sublinierile Comunicatului
Consiliului Pontifical pentru promovarea Unităţii Creştinilor: „Omiterea
atributului de «Patriarh al Occidentului» nu afectează cu nimic
1192
Ibidem, p. 110-113.
1193
Ibidem, p. 150.
1194
Cf „Viaţa creştină”, XVIII (2007), nr. 1, p. 21
531
Ilie Rusu
recunoaşterea anticelor Biserici Patriarhale, atât de solemn declarată de

Conciliul Vatican II. Cu atât mai puţin această suprimare ar vrea să
pretindă revendicări. Renunţarea la acest titlu vrea să exprime un realism
istoric şi teologic şi în acelaşi timp reprezintă renunţarea la orice pretenţie,
renunţare care ar putea fi de ajutor dialogului ecumenic”1195.
Este semnificativ şi felul în care Biserica Ortodoxă Română se
străduieşte să facă orice efort pentru împlinirea dezideratului de unitate
creştină, cum declara Patriarhul Teoctist cu prilejul lansării, în 11 mai 2004,
a cărţii Secolul Martirilor. Creştinii în veacul XX, a prof. univ. Andrea
Ricardi, apărută în Editura Enciclopedică: „Cartea care se lansează astăzi
este şi o pildă de modul cum trebuie privită jertfa martirilor credinţei, care
ne inspiră un apel la vindecare şi la comuniune sfântă bazată pe iubirea lui
Hristos [...]. Noi, slujitorii Domnului Hristos de la Răsărit şi de la Apus, de
la miazănoapte şi de la miazăzi, suntem acei mărturisitori care dorim să
vedem Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pe noi înşine în
unitatea Sfinţilor Apostoli, aşa cum au trăit-o ei”1196.
Pornind de la interpretările pe care le-a generat în mass-media
românească anunţarea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, în
cuvântul rostit la întâlnirea cu preoţii Capitalei, în 12 aprilie 1999, a doua zi
de Paşti, în Aula Palatului Patriarhiei, Patriarhul Teoctist spunea: „Ceea ce
trebuie să rămână valabil pentru noi este că între Ortodoxie şi Catolicism s-
a înfiripat un dialog rodnic, începând din 1969, de la Rhodos, când
Bisericile Ortodoxe au intrat în dialogul ortodox – romano-catolic. Aşadar,
Biserica noastră n-a fost izolată de lumea creştină şi cu atât mai puţin de
cea europeană. Greşeala a fost că n-am mediatizat mai mult prezenţa
ierarhilor, a profesorilor de teologie, a studenţilor şi chiar a credincioşilor
noştri la acest dialog. Un rezultat al dialogului a fost şi întemeierea
parohiilor ortodoxe române în ţările Europei, încă de acum trei decenii,
prin strădaniile unor tineri teologi, trimişi acolo la studii [...]. Totodată,
Biserica noastră a fost şi este o prezenţă activă în Conferinţa Bisericilor
Europene şi în Consiliul Mondial al Bisericilor, iar ierarhii şi profesorii, ca
şi preoţii noştri din Apus, întreţin strânse legături cu Biserica Romano-
Catolică, reflectate între altele şi în trimiterea de tineri teologi români la
studii în Franţa, Belgia, Elveţia, Germania şi chiar la Roma, unde şi-au luat
licenţa şi chiar titlul de doctor în teologie. De asemenea, este demnă de
1195
C. Crişan, Papa renunţă la titlul de Patriarh al Occidentului, în „Unirea”, XVII (2006),
nr. 3, p. 2.
1196
Teoctist, Patriarhul Bisericii ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. XV,
p. 446-447.
532
remarcat şi participarea unor cardinali romano-catolici, ai Vaticanului,

la o seamă de manifestări ale Bisericii noastre, din perioada dictaturii
comuniste. In sfârşit, eu personal l-am vizitat în ianuarie 1989 pe Sfântul
Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la Vatican; şi l-am întâlnit şi mai înainte,
ca şi alţi ierarhi ai noştri, cu prilejul participării la diferite întruniri
ecumenice. Toate aceste acţiuni ne-au impus înaintea celorlalţi drept o
Biserică deschisă, de nivel european şi au pregătit terenul pentru un dialog
rodnic cu Biserica Romano-Catolică”1197.
Iar în cuvântul rostit la încheierea lucrărilor celei de a XII-a Reuniuni a
Comunităţii Sant-Egidio, în Piaţa Universităţii din Bucureşti, în ziua de 1
septembrie 1998, Patriarhul Teoctist a spus: „Mileniul nostru a început prin
sfâşierea Bisericii lui Hristos. Sfârşitul aceluiaşi mileniu este marcat de
apariţia preocupărilor de dialog pe multe căi pentru refacerea unităţii
pierdute. Marele merit al acestor căutări este circulaţia valorilor creştine,
specifice Bisericilor, prin cunoaştere, dialog şi combaterea prozelitismului.
Creştinismul apusean cunoaşte mai bine spiritualitatea ortodoxă: liturghia,
rugăciunea, icoana, monahismul, iar creştinismul răsăritean cunoaşte mai bine
rolul misiunii sociale a Bisericii catolice. Reuniunea de acum arată că şi între
creştinism şi celelalte vechi religii s-au înfiripat legături pline de nădejde.
Paralel cu acestea, din nefericire, anumite concepţii şi curente
dezbină şi dezorientează viaţa umană şi aşa expusă atâtor riscuri provenite
din egoism, din decăderea morală, din lipsa iubirii. În acest domeniu,
remarcăm adesea şi prezenţa unor tendinţe sincretiste, care aduc atingere
diferenţelor specifice doctrinelor unor religii. Exclusivismul, în diferitele lui
forme, face, de asemenea, multe victime. Se înţelege prea puţin că
identitatea proprie se menţine şi se întăreşte şi prin atitudinea de respect
faţă de identitatea celuilalt, ceea ce, bineînţeles, nu exclude libertatea de
conştiinţă.
Lumea de astăzi se află în continuare supusă egoismului, setei de
îmbogăţire în dauna semenului, nesocotindu-se, de asemenea, starea de
sărăcie şi de suferinţă în care se găsesc mulţi semeni ai noştri. Războiul
face victime în multe părţi ale planetei. De aceea, avem nevoie mai mult ca
oricând de a ne cunoaşte, de a ne apropia unii de alţii, de a ne îmbogăţi
sufleteşte unii pe alţii. Este tocmai ceea ce s-a urmărit prin organizarea la
Bucureşti a acestei întruniri”1198.
Subliniind tradiţia pozitivă a dialogului ortodox-romano-catolic, în
cuvântul rostit la întâlnirea cu Papa Ioan Paul al II-lea, în Aula Palatului
1197
Ibidem, vol. X, p. 104-105.
1198
Ibidem, p. 246-247.
533
Ilie Rusu
Patriarhiei, în ziua de 8 mai 1999, Patriarhul Teoctist afirma: „Întoarcerea

la izvoare, la practica Bisericii primului mileniu, a fost punctul comun de
referinţă care a schimbat radical perspectivele şi atitudinile dintre
creştinătatea catolică şi cea ortodoxă. Dialogul teologic dintre cele două
Biserici, inaugurat la începutul anilor ’80 – în ciuda perioadei de criză pe
care o traversează în ultimii ani şi pe care dorim să ne străduim cu toţii să
o depăşim cât mai repede – a reuşit elaborarea unei viziuni comune în
direcţia unei teologii a comuniunii, recuperând, în scurt timp, mult din ceea
ce a pierdut în mileniul al doilea.
Documentul de la Balamand (Liban, iunie 1993), consacră un
vocabular ecumenic nou, care învederează o îndelung aşteptată schimbare
de înţelegere şi de atitudine: «Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă – se
spune în document – se recunosc reciproc în calitate de Biserici surori»
(cap. 14). Folosind o astfel de adresare pozitivă, cele două Biserici înţeleg
că o serie de metode de misiune şi modele de unitate din trecut, care au
creat tensiuni, uneori, între Bisericile noastre, devin inacceptabile”1199.
Iar în cuvântul rostit la sfârşitul Missei catolice săvârşită de către Papa
Ioan Paul al II-lea, în Parcul Izvor din Bucureşti, în ziua de 9 mai 1999,
Patriarhul Teoctist mărturisea: „Conştiinţa păcatului dezbinării şi efortul de
apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovat de mişcarea
ecumenică, sunt fără îndoială un dar al lui Dumnezeu pentru creştinii
secolului pe care-l încheiem peste puţin timp. Ne bucurăm că Biserica
Ortodoxă s-a înscris printre iniţiatorii acestei mişcări de la începutul
secolului, iar Biserica Ortodoxă Română a fost şi rămâne activă în acest
sens. Ne bucurăm, de asemenea, de deschiderea ecumenică promovată de
Conciliul Vatican II, care a redescoperit şi afirmat valori de credinţă
esenţiale, păstrate cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi
importanţa Bisericii locale.
Biserica Ortodoxă Română este convinsă că nu poate exista
convieţuire şi cu atât mai puţin dialog şi conlucrare decât prin bunăvoinţă
şi deschidere din partea tuturor creştinilor atât pe plan local, cât şi pe cel
universal. Încercările prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre
Biserici şi să producă animozitate şi vrăjmăşie între oameni. Cu toţii
trebuie să fim conştienţi că diferendele între creştini nu se rezolvă decât
prin dialog şi mai ales prin dragoste”1200.
1199
Ibidem, p. 266-267.
1200
Ibidem, p. 284-285.
534
6.20. Dialogul cu Bisericile Protestante
Vizitarea Seminarul Teologic din Craiova, în 1976, de către o

delegaţie a Bisericii Anglicane, conduse de episcopului Londrei de Sud,
Merwyn Stocwood, a dat prilejul Patriarhului Teoctist, atunci mitropolit
al Olteniei, să afirme că „Biserica Ortodoxă Română nutreşte sentimente de
dragoste pentru Biserica Anglicană, pentru credincioşii şi slujitorii ei, care
se ostenesc pentru cunoaşterea şi apropierea dintre Bisericile noastre [...].
Biserica Ortodoxă Română este bine cunoscută în Anglia. Avem de multă
vreme legături cu Biserica Anglicană. Patriarhul Miron şi Patriarhul
Justinian au vizitat Biserica Anglicană şi au dus acolo dragostea Bisericii
noastre. In ultimii ani au avut loc vizite reciproce, participări la întruniri şi
la conferinţe teologice, ca să ne cunoaştem mai bine. Personal, am avut
cinstea să reprezint Biserica Ortodoxă Română la instalarea Graţiei
Sale Donald Coggan ca Primat al Bisericii Anglicane”1201.
Având conştiinţa că „românii sunt singurul popor ortodox care îşi
trage rădăcinile din cultura şi civilizaţia romană, ce constituie – alături de
filosofia greacă şi credinţa creştină – unul din pilonii Europei moderne,”
Biserica Ortodoxă Română şi-a afirmat vocaţia de sprijinitoare a eforturilor
pentru realizarea unităţii europene şi în dialogul cu Biserica Evanghelică din
Germania (EKD). Chiar şi prin „situarea noastră geografică, la întretăierea
dintre Răsărit şi Apus, noi regăsim în aceasta chemarea noastră
europeană”1202, – afirma Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit la Primăria
oraşului Munchen, cu prilejul vizitei pastoral- misionare şi ecumenice în
Germania, în ziua de 8 mai 2003.
Biserica Ortodoxă Română consideră că într-o Europă din ce în ce mai
unită, numai o renaştere economică, politică sau tehnologică nu este de
ajuns, ci trebuie să sporească eforturile pentru regăsirea rădăcinilor ei
creştine şi pentru renaşterea valorilor biblice în structurile europene.
În acest context, la cea de-a X-a întâlnire din cadrul Dialogului
teologic bilateral al tinerilor din Biserica Ortodoxă Română şi Biserica
Evanghelică din Germania (EKD), desfăşurată la Palatul Patriarhiei, în ziua
de 23 septembrie 2003, Patriarhul Teoctist sublinia că este necesar ca tinerii
celor două Biserici să fie crescuţi în spirit de colaborare, pentru că, de fapt,
cu fiecare generaţie, ecumenismul trebuie să progreseze, să se reînnoiască.
„Vorbind despre rolul de acum al tinerilor în viaţa Bisericii şi a lumii, mulţi
teologi şi oameni de ştiinţă arată că lumea noastră, în special cea
1201
Ibidem, vol. II, p. 26 şi 28.
1202
535
Ilie Rusu
europeană, îmbătrâneşte, dar nu numai ca vârstă, ci şi din cauza lipsei de

preocupări şi de idei noi pentru vieţuirea omului, din ce în ce mai solicitat
şi violentat de tot ceea ce aude şi vede. Îmbătrâneşte din cauza urii, a
dorinţei de îmbogăţire, a lăcomiei, a extremismului şi a unei vieţi
limitate numai la satisfacerile biologice. Din nefericire, în acelaşi timp, şi
religiile sunt supuse aceluiaşi proces de îmbătrânire, din lipsa de ideal
evanghelic, din cauza depărtării de acest adevărat scop al vieţi omeneştii
[...]. Dacă religiile s-ar cunoaşte în mod sincer, curat, excluzând ideile
preconcepute şi raţiunea îngustă, care, atunci când nu este folosită spre
iubire, împiedică gândul nostru spre Dumnezeu, ar fi evitat atitudinile
extremiste, care produc astăzi în lume atâta îngrijorare. De la reuniunile
tinerilor, ca cea de acum, se aşteaptă idei noi de dialog [...]. Preţuim
iniţiativele tinerilor Bisericii noastre şi constatăm că ori de câte ori ne
întâlnim, ne redescoperim reciproc cu o viziune nouă, care poate deschide
posibilităţi noi de a ne folosi unii faţă de ceilalţi în slujirea lui Hristos.
Suntem foarte bucuroşi că această sesiune de dialog a tinerilor teologi
ortodocşi români şi evanghelici germani a avut loc chiar aici, la Palatul
Patriarhiei, şi suntem gata să găzduim şi alte asemenea întâlniri”1203.
Dialogul cu Biserica Evanghelică poate fi circumscris celor trei nivele
ale angajamentului ecumenic al Bisericii noastre – naţional, european şi
mondial – întrucât Biserica Ortodoxă Română are bune relaţii cu Biserica
Evanghelică atât în ţară, cât şi la nivel european, în cadrul Conferinţei
Bisericilor Europene sau la nivel mondial în cadrul structurilor Consiliului
Ecumenic al Bisericilor.
La nivel naţional, acest dialog s-a concretizat în constituirea după 1990
a Asociaţiei Ecumenice a Bisericilor din România (AIDRom) – din care fac
parte Biserica Ortodoxă Română, Biserica Evanghelică-Sibiu, Biserica
Lutherană C. A., Biserica Reformată şi Biserica Armeană – a Societăţii
Biblice Interconfesionale, înfiinţată mai 1992 cu participarea a 12 Biserici şi
confesiuni din România, precum şi a Comisiei Române pentru Istorie
Eclesiastică Comparată, care datează din 1980.
La nivel european, relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu Biserica
Evanghelică din Germania (EKD), „pe lângă îndelungatele schimburi de
profesori şi de studenţi, de ajutorul şi sprijinul excepţional pe care Biserica
noastră l-a primit din partea EKD, cu multe prilejuri,” s-a concretizat şi în
dialogul teologic, început încă din 1979, în care s-a ajuns la unele puncte de
convergenţă cu privire la doctrina şi viaţa spirituală a celor două Biserici.
„Deşi sunt încă multe aspecte legate de diferenţa cu privire la ecleziologia
1203
Ibidem, vol. XV, p. 257-258 şi 260.
536
celor două Biserici, dar în acelaşi timp aceste două Biserici se consideră
prin acest dialog ca fiind într-o comuniune de dialog şi rugăciune, lucrând
împreună la refacerea unităţii depline de credinţă, singura capabilă să
permită comuniunea euharistică între aceste Biserici. Relaţiile dintre
Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania (EKD)
sunt pentru noi un exemplu de dialog şi cooperare între două Biserici, una
ortodoxă din Europa de Răsărit, cealaltă evanghelică din Europa de Apus,
pe calea unei integrări europene depline”1204, – spunea Patriarhul Teoctist
la întâlnirea cu membrii Senatului Universităţii „Ludwig Maximilian” din
München, în 9 mai 2003.
Şi în privinţa dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica
Reformată (Calvină) s-au obţinut realizări importante, care trebuie
continuate, prin efortul de apropiere între Bisericile ortodoxe şi protestante,
pentru a se promova buna înţelegere, mai întâi, pe plan local, acolo unde
trăiesc împreună creştini de diferite confesiuni. „Am convieţuit cu fraţii
noştri maghiari şi la noi acasă, pe pământul României şi dumneavoastră
fraţi români aţi trăit cu ei aici, în Ungaria din tată în fiu. Aţi trăit aici, aţi
crezut aici, v-aţi născut pe această brazdă şi nimeni nu vă poate rupe de ea.
De asemenea, fraţii noştri maghiari au trăit în bună înţelegere cu românii,
aşa cum se întâmplă şi astăzi, în pace, linişte şi înţelegere, la sat, în cartier,
pe aceeaşi stradă. Nu se cunosc pricini de ceartă sau neînţelegeri între ei, ci
peste tot relaţiile sunt caracterizate prin sentimente de respect, de
înţelegere, de toleranţă şi de iubire creştină”1205, - afirma Patriarhul
Teoctist în cuvântul rostit după săvârşirea Sfintei Liturghii la Gyula-
Ungaria, în 16 octombrie 1994.
Ecumenismul înseamnă şi deschidere spre dialog, presupune întâlnire,
dorinţă de apropiere, rugăciune comună, sentimente de prietenie şi de stimă,
care „dezvoltă familia, tineretul, cultura, legăturile între noi,” ceea ce ne
îndreptăţeşte să nutrim nădejdea că cele două Biserici – Ortodoxă şi
Reformată – „vor identifica noi căi şi posibilităţi de afirmare dialogului
ecumenic nu numai pe plan local, ci şi pe plan european şi mondial”1206.
De asemenea, ecumenismul trebuie să facă în aşa fel ca Europa să nu fie
lipsită de valorile evanghelice, „care îl desemnează pe om ca purtător de
lumină şi creatorul unei viziuni creştine a lumii, a unei lumi în care omenirea
de peste tot, dar mai ales cea din Europa, să caute drumul care duce la
1204
Ibidem, vol. XIII, p. 166-167.
1205
Ibidem, vol. VII, p. 394.
1206
Ibidem, p. 395.
537
Ilie Rusu
valorile adevărate aduse pe pământ de Mântuitorul Iisus Hristos.”1207, –

sublinia Patriarhul Teoctist în cuvântul rostit la Uniunea Românilor din
Ungaria, cu sediul în oraşul Gyula, în ziua de 16 octombrie 1994.
În cuvântul rostit în Reşedinţa patriarhală, la agapa oferită în onoarea
Arhiepiscopului de Uppsala şi Primat al Bisericii Luterane din Suedia, K. G.
Hammar, din 27 octombrie 1997, Patriarhul Teoctist a spus: „Pe lângă
spiritul misionar al Bisericii Suedeze, atât de cunoscut nouă, un spirit
viu, inclusiv din punct de vedere liturgic, Biserica Luterană a Suediei este
un pilon de susţinere pentru Consiliul Mondial al Bisericilor, în acelaşi
timp, Biserica Suediei şi celelalte Biserici din Ţările Scandinave sunt pilonii
unei unităţi teologice a Consiliului Mondial al Bisericilor, pusă în valoare
mai ales în cadrul Comisiei «Credinţă şi Organizare», unde de altfel îşi
aduce contribuţia şi Biserica Romano-Catolică (în calitate de observator).
În aceste condiţii cred că putem face paşi concreţi pentru viitor, iar noi,
Biserica Ortodoxă Română, avem o vie speranţă în contribuţia teologică şi
practică a Bisericii Luterane a Suediei şi a celorlalte Biserici din
Peninsula Scandinavă. Mai mult, dacă ne vom lăsa însufleţiţi de cuvintele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, atunci când El s-a rugat «ca toţi să fie
una» (Ioan 17, 22), toţi laolaltă, Bisericile Ortodoxe, Biserica Romano-
Catolică şi Bisericile Protestante (între care mai ales Bisericile Luterane)
avem o responsabilitate considerabilă şi o misiune înaltă. Această
dimensiune a apropierii Bisericilor nu numai pe calea într-ajutorării, ci şi
pe calea dialogului teologic este foarte importantă pentru zilele noastre, iar
Biserica Ortodoxă Română, cu teologia ei foarte deschisă, o teologie cu
tradiţie europeană (cu rădăcini deopotrivă la Răsărit şi la Apus), poate
aduce o contribuţie favorabilă promovării şi dezvoltării acestei idei atât de
scumpe Mântuitorului nostru Iisus Hristos: unitatea creştinilor.
Temeiul stabilit până acum în cadrul Comisiei «Credinţă şi
Organizare» a Consiliului Mondial al Bisericilor, aşa-numitul «document
B.E.M.» (Botez, Euharistie, Ministeriu – slujirea preoţească), este valabil şi
trebuie să-l promovăm în Biserica noastră, ca să facem paşi noi pe calea
apropierii. Următorul pas ar fi pe plan liturgic: liturghiile noastre scot la
iveală conţinutul tradiţiei apostolice. Cultul şi tradiţia apostolică ne sunt
comune tuturor, şi ar fi potrivit ca acum Comisia «Credinţă şi Organizare»
să abordeze dimensiunea liturgică a Sfintelor Taine de iniţiere”1208.
1207
Ibidem, p. 417.
1208
Ibidem, vol. IX, p. 148-149.
538
6.21. Prezenţa Bisericii la diferite

întruniri ecumenice
Exigenţele europene ale angajamentului Bisericii Ortodoxe Române se

impun la nivelul cooperării ei cu Conferinţa Bisericilor Europene (KEK),
precum şi prin dialogul teologic şi cooperarea cu Biserici şi instituţii
ecumenice şi diaconice din diferite ţări europene, vizite reciproce între
ierarhii Bisericilor sau chiar legături între eparhii, abordând probleme de
natură ecumenică, de colaborare şi întrajutorare.
Exigenţele ecumenismului la nivel mondial se manifestă pentru
Biserica Ortodoxă Română, pe de o parte, prin cooperarea cu Consiliul
Ecumenic al Bisericilor (CEB), iar pe de altă parte, prin relaţiile bilaterale
aprofundate tot mai stăruitor în ultimii ani cu Biserica Romano-Catolică, la
nivelul Consiliului Pontifical, al conferinţelor panortodoxe şi schimbului de
vizite între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori.
În cuvântul rostit la întâlnirea cu membrii Senatului Universităţii
„Ludwig Maximilian” din München, la 9 mai 2003, Patriarhul Teoctist
spunea că „Biserica Ortodoxă Română a cultivat relaţii ecumenice intense
la nivel european cu mult înainte de a se pune problema integrării
României în structurile europene. Biserica Ortodoxă Română este membră
a Conferinţei Bisericilor Europene (KEK) încă de la înfiinţarea acestei
organizaţii ecumenice europene, în 1959. Cooperarea Bisericii Ortodoxe
Române în cadrul KEK a fost considerabilă atât la nivelul diferitelor
comitete sau comisii, cât şi la nivelul personalului acestei organizaţii de la
Geneva. Multe dintre comitetele şi comisiile de lucru ale KEK, în frunte cu
Comitetul Central şi cu Prezidiul acesteia, s-au întrunit în multe rânduri în
România, la invitaţia Bisericii Ortodoxe Române. Pentru noi, KEK
reprezintă platforma ecumenică europeană prin excelenţă, atât pentru
cooperarea ecumenică dintre toate Bisericile, cât şi pentru cooperarea
Bisericilor cu instituţiile europene de la Bruxelles şi Strasbourg [...].
Biserica Ortodoxă Română a devenit membră a Consiliului Ecumenic
al Bisericilor (CEB) cu prilejul celei de-a treia Adunări Generale a
acesteia, de la New Delhi, în 1961. Pe parcursul celor 40 de ani care s-au
scurs de atunci, Biserica Ortodoxă Română a participat intens la activitatea
acestui forum ecumenic mondial, fiind permanent prezentă în Comitetul
Central şi în Comitetul Executiv, în diferite comitete şi comisii de lucru,
precum şi la nivelul personalului de la Geneva, unde Biserica noastră
539
Ilie Rusu
este reprezentată fără întrerupere de aproape 30 de ani. Lucrările şi

hotărârile CEB au fost urmărite şi studiate cu mare interes, dar şi cu spirit
critic de către teologii ortodocşi români”1209.
Din aceste raţiuni, Bisericii noastre nu îi este indiferentă Mişcarea
ecumenică şi mai ales criza prin care trece de peste un deceniu şi jumătate,
adică – în mod cu totul paradoxal – după căderea „cortinei de fier”. Au fost
şi alte perioade de criză, însă aceasta din urmă pare să fie cea mai severă,
consecinţele sale putând compromite nu numai Mişcarea ecumenică, cât mai
ales strădaniile depuse de Bisericile din fostele state comuniste cu sacrificii
inimaginabile.
„Pe parcursul ultimului deceniu al secolului trecut am împărtăşit şi
noi îngrijorarea celorlalţi Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe surori cu
privire la evoluţia discuţiilor din cadrul CEB. Sinodul Bisericii noastre a
discutat la modul cel mai serios hotărârile întrunirii panortodoxe de la
Thessalonic, din primăvara anului 1998, cu privire la participarea
Bisericilor Ortodoxe la lucrările Adunării Generale a CEB de la Harare
(Zimbabwe) şi a precizat că Biserica Ortodoxă Română împărtăşeşte critica
adusă Consiliului de la Geneva, dar că acele obiecţii nu sunt suficiente
pentru a putea duce la întreruperea cooperării noastre cu CEB.”
Biserica Ortodoxă Română n-a putut impune această convingere şi
celorlalte Biserici Ortodoxe. De aceea, Biserica noastră a urmărit cu atenţie
lucrările Comisiei speciale pentru studierea cooperării ortodoxe în cadrul
CEB şi s-a bucurat de rezultatele pozitive ale acestei comisii, prezentate
Comitetului Central al CEB în luna august 2002.
„Socotim că abordarea celor cinci teme pe care şi le-a fixat Comisia
specială nu s-a făcut cu nici un scop restrictiv, ci cu cea mai profundă şi
serioasă dorinţă de promovare a ecumenismului actual. Spre exemplu,
chestiunea rugăciunii în comun s-a pus – din punctul nostru de vedere – în
primul rând pentru a medita împreună la ce înseamnă a ne ruga împreună
Tatălui Ceresc. Adevărata preocupare a noastră a fost faptul că rugăciunea
ecumenică riscă să stea mai mult sub influenţa unei agende politice decât
spirituale. Rugăciunea în comun este posibilă şi chiar necesară, mai ales că
nu ne rugăm suficient, dar această rugăciune nu se poate face oricum, ca nu
cumva să fie spre osândă.
1209
Ibidem, vol. XIII, p. 165 şi 168.
540
Tocmai dezbaterile din cadrul Comisiei speciale şi mai apoi

receptarea Raportului final al acesteia de către unele cercuri eterodoxe au
arătat pe deplin că încă nu ne cunoaştem suficient. Or, menirea
organismelor ecumenice de tipul CEB este aceea de a mijloci cunoaşterea
reciprocă tot mai profundă dintre Bisericile creştine, astfel că rolul acestor
organizaţii ecumenice nu s-a încheiat încă”1210. In concluzie, – spunea
Patriarhul Teoctist – Biserica noastră este hotărâtă să continue cooperarea
ei cu CEB în speranţa că Bisericile vor ajunge să se cunoască şi să se
aprecieze tot mai mult, apropiindu-se astfel unele de altele, pe calea
refacerii unităţii depline dintre ele.”1211.
Toate aceste strădanii pentru afirmarea – în contextul Mişcării
ecumenice – a „adevărurilor supreme ale vieţii cer sacrificiu, cer răbdare,
cer iubire şi credinţă pentru a se întrupa în fapte.” Experienţa suferinţelor
îndurate de Biserica noastră în secolul trecut a dat tărie glasului ei, arătând-o
a fi o statornică slujitoare a adevărurilor Evangheliei şi în vreme de
prigoană şi în anii de libertate. „În secolul trecut am întâmpinat şi înfruntat
multe furtuni, multe greutăţi şi încercări de împuţinare a credinţei în
Dumnezeu, dar am dobândit, în acelaşi timp, în mod dureros şi o experienţă
pastorală aparte, de slujire a Bisericii şi a credincioşilor cu totul specială.”
– declara Patriarhul Teoctist cu prilejul recepţiei la Ambasada României din
Berlin.
Slujind acest adevăr al lui Dumnezeu şi afirmându-l prin mărturisirea
sa faptică, „în acea stare de suferinţă, îndurată cu rugăciune şi răbdare,
Biserica Ortodoxă Română a vegheat ca lumina din candela sufletelor
fiilor ei să nu se stingă, iar acest adânc de credinţă a odrăslit florile
primăvăratice ale vieţii noastre bisericeşti”1212, pe care le vedem răsărind în
noul context ecumenic, datorat dorinţei, dar şi strădaniei de a contribui la
înduhovnicirea relaţiilor dintre Biserici în cadrul CEB.
Iată de ce Biserica Ortodoxă Română se bucură de autoritate atât în
simfonia Ortodoxiei, cât şi la nivel ecumenic, glasul ei fiind ascultat şi
apreciat ca un glas de unitate, izvorât dintr-o sinceră şi caldă chemare
adresată tuturor Bisericilor şi creştinilor de a lua aminte la misiunea comună
pe care o au de a-L vesti pe Hristos şi de a face pe oameni să înţeleagă că cel
dintâi drept al lor este acela de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a trăi în
1210
Ibidem, p. 169.
1211
Ibidem, p. 170.
1212
Ibidem, p. 214-215.
541
Ilie Rusu
lumina adevărului dumnezeiesc. „Deşi suntem diferiţi în ceea ce priveşte

formele de cult sau formele de exprimare ale aceluiaşi adevăr mântuitor
dumnezeiesc, cu toţii suntem purtătorii acestei lumini în lume. Omenirea n-
a mai trăit o asemenea dramă, cum trăieşte în zilele noastre, când oamenii
nu numai că se înstrăinează de Dumnezeu, dar se înstrăinează şi unii faţă
de alţii. De aceea, apasă pe umerii noştri, ai tuturor, datoria de a aduce din
tezaurul de credinţă şi doctrină al învăţăturii noastre, al învăţăturii
Mântuitorului Iisus Hristos această lumină şi rază călăuzitoare pentru
lumea de astăzi”1213, – spunea Patriarhul Teoctist la Adunarea anuală a
Federaţiei Eurodiaconia, organizaţie a Bisericilor europene, cu sediul la
Bruxelles, găzduită la Palatul Patriarhiei, în ziua de 31 mai 2003.
De aceea, Biserica noastre este preocupată de a face cunoscute valorile
şi frumuseţile Ortodoxiei în Europa şi în lume, cum declara Patriarhul
Teoctist participanţilor la cursurile pastorale şi de îndrumare misionară, în
ziua de 13 septembrie 2003, în paraclisul Facultăţii de Teologie din
Bucureşti: „Avem ierarhi în ţările Europei şi preoţi vrednici, care ne fac
cunoscut că protestanţii şi înşişi catolicii mărturisesc frumuseţea pe care o
descoperă în Liturghia bizantină şi în viaţa ortodoxă; şi cât de numeroşi
sunt cei de alte confesiuni care îmbrăţişează Ortodoxia în parohiile
româneşti din acele ţări”1214. Se ştie că Ortodoxia nu desfăşoară activităţi
prozelitiste şi, deci, cei care îmbrăţişează credinţa ortodoxă o fac din libera
lor alegere.
O dovadă că Biserica Ortodoxă Română este percepută ca fiind de
mult timp deschisă dialogului, ecumenismului şi altor forme de apropiere,
de cunoaştere şi de slujire bisericească în vederea unităţii creştine este şi
faptul că Bucureştiului a fost ales ca loc de desfăşurare a celei de-a XXIV-a
Conferinţe ecumenice a episcopilor din diferite Biserici apropiaţi de
Mişcarea Focolarelor. In cuvântul rostit la deschiderea Conferinţei, în
Palatul Patriarhiei, în ziua de 21 septembrie 2005, Patriarhul Teoctist
spunea: „Ceea ce vedeţi la noi este mărturia acestor osteneli ale
înaintaşilor mei şi chiar a celor care au slujit cu sute de ani înainte,
mitropoliţi, cărturari credincioşi, unii dintre ei martiri pentru credinţă, mai
ales în secolul al XX-lea, care au fost stăpâniţi şi inspiraţi de credinţa în
Mântuitorul Iisus Hristos, în învăţătura Sa, şi de dorinţa de unitate a
Bisericii creştine. De timpuriu, odată cu primele scrieri bisericeşti, au
1213
Ibidem, p. 260.
1214
542
pătruns la noi ideile acestea de modernitate, de deschidere bisericească, nu

numai spre cultura europeană şi nu numai spre ştiinţa vremii, dar şi spre
adâncirea relaţiilor noastre cu toate Bisericile şi din Occident şi din Orient,
în egală măsură. Aşadar, Biserica Ortodoxă Română străbate de secole
acest drum al dialogului şi este implicată în lucrarea bisericească pentru
refacerea unităţii creştine. Nu în zadar, cel pe care-l privim acum, din
nefericire, numai în imaginea sa cerească, Papa Ioan Paul al II-lea, a numit
Biserica şi ţara noastră Grădina Maicii Domnului [...].
Lucrarea aceasta a noastră pentru intensificarea dialogului teologic şi
adâncirea ecumenismului înseamnă o restaurare a Bisericii văzute a
Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă o refacere a imaginii Bisericii de la
Niceea, a aceleiaşi credinţe, a aceleiaşi vieţi sfinte, şi înseamnă apoi
unitatea lumii lui Hristos, prin care ne slăvim nu numai viaţa cea de dincolo
de mormânt, dar şi viaţa aceasta pământească. De aceea, am spus la
început că pentru noi, pentru Biserica Ortodoxă Română, este o mare
bucurie şi o mare onoare să vă primim aici şi să desfăşuraţi această
importantă conferinţă a dumneavoastră la reşedinţa Patriarhiei
noastre”1215.
Este o mărturie concretă care ne încredinţează de adevărul că
Ortodoxia pune mare preţ pe valoarea tezaurului spiritual, că ea nu poate
rămâne indiferentă faţă de provocările timpului de astăzi, când astăzi la
adânci transformări sociale, economice şi politice, la o nouă ierarhizare a
valorilor demult consacrate. La orizontul nu prea îndepărtat se profilează, tot
mai pronunţat, chipul omului postmodern ale cărui concepţii diferă în mare
parte de felul în care lumea şi valorile ei au fost percepute până de curând.
În acest context, globalizarea deschide slujitorilor Bisericii noi perspective
ale responsabilităţii pentru împlinirea misiunii de vestire a Evangheliei păcii
şi înţelegerii între oameni şi popoare. „Biserica Ortodoxă Română, între
celelalte Biserici creştine, pe care le respectă deplin, acordă o mare valoare
fiinţei umane şi îl ridică pe om deasupra preocupărilor economice, politice,
diplomatice şi de tot felul pe care le presupune globalizarea în zilele
noastre. Realitatea lumii de astăzi arată că globalizarea, care oferă largi
posibilităţi de dezvoltare a ştiinţei, tehnologiei, descoperirilor în toate
ramurile de activitate umană, lipsită însă de lumina dumnezeiască, de
valoarea supremă care este Hristos, poate să aducă o mare primejdie
1215
Ibidem, vol. XVII, p. 190-192
543
Ilie Rusu
omenirii, pe lângă cele în care se află acum. Există pericolul, în procesul de

globalizare, ca omul, creat de Dumnezeu din iubire pentru om, cu raţiune,
cu libertate de voinţă, de alegere şi încununat de El «cu mărire şi cu
cinste», ca stăpân peste «lucrul mâinilor Sale» (Ps. 8, 5-6), pentru a-L slăvi
pe Dumnezeu (Matei 5, 16), să fie manipulat şi, prin neascultare de
Creatorul său, să se abată de la calea dreptăţii şi să-şi folosească libertatea
«drept acoperământ al răutăţii» (I Petru 2, 16), devenind «robul
stricăciunii, al păcatului» (II Petru 2, 19)”1216, – spunea Patriarhul Teoctist
la deschiderea celei de a IX-a sesiuni a Adunării Interparlamentare a
Ortodoxiei (A.I.O.), cu tema: „Globalizarea şi Ortodoxia”, care s-a
desfăşurat la Palatul Patriarhiei, în ziua de 27 iunie 2002.
Fiind deschisă dialogului şi conştientă de chemarea Bisericii lui
Hristos de a-şi manifesta ecuemenicitatea, adică universalitatea, Ortodoxia
„are curajul să intre în dialog cu globalizarea şi cu toate formele
secularizării pe care, vrem nu vrem, le întâlnim în Europa aceasta extinsă şi
călăuzită mai mult de probleme economice şi diplomatice, decât de cele
spirituale. Ortodoxia exprimă adevăruri sfinte, izvorând din însăşi
învăţătura Mântuitorului Hristos şi pe care trebuie să le păstrăm cu toată
credincioşia”1217.
Sub călăuzirea acestor adevăruri dumnezeieşti, Biserica Ortodoxă
Română îşi desfăşoară apostolatul pus în slujba năzuinţelor de unitate
creştină în lumea de astăzi, care este bântuită de suferinţe şi fărădelegi, încât
s-a ajuns ca acestea să ia, din nefericire, locul normalităţii, fapt ce contribuie
la dezbinarea şi învrăjbirea fiinţei umane atât de armonios creată de
Dumnezeu. „De aceea, trebuie ca misiunea noastră să devină mai vie, mai
puternică, să îndrăznim mai mult, – afirma Patriarhul Teoctist – dar a
îndrăzni înseamnă a ne implica cu cuvântul şi cu pilda vieţii noastre, după
spusa Mântuitorului Hristos, Care ne cheamă: «Îndrăzniţi!: Eu am biruit
lumea!» (Ioan 16, 33). Evident, biruind nu lumea creată de Dumnezeu, spre
slava Lui şi spre bunăstarea şi fericirea omenirii, ci lumea stricată de
păcat, lumea bolnavă prin lucrarea diavolului, care unelteşte, în primul
rând, în sufletele semenilor noştri răspunzători şi de ştiinţă, şi de cultură,
şi de mijloacele de comunicare, pentru că oriunde îţi arunci ochii, orice
citeşti sau priveşti, întâlneşti numai crimă, destrăbălare, desfrânare”1218.
1216
1217
1218
Ibidem, p. 193.
544
Ecumenismul – fie el local, european sau mondial – nu este o stare sau

un stadiu pe care le-au atins Bisericile în relaţiile dintre ele, ci o mişcare de
căutare şi de aprofundare pe drumul realizării unităţii în această lume
tulburată şi neliniştită. „Din păcate, constatăm cu durere că încă suntem
departe unii de alţii, deşi formal ne îmbrăţişăm şi ne rostim cuvinte
frumoase.” – mărturisea Patriarhul Teoctist. „Ne trebuie curaj deci, o fiinţă
nouă, pe care să ne-o zidim noi înşine prin rugăciune, prin mijloace
recomandate de Mântuitorul Isus Hristos”1219.
Această mărturie, care nu-şi ascunde amărăciunea, este a unui ierarh al
Bisericii lui Hristos din România, care şi-a închinat întreaga viaţă, ce s-a
întins pe aproape un veac – în veacul în care s-au pus bazele ecumenismului
– slujirii celei mai nobile năzuinţe de unitate creştină.
Spicuirile acestea din predicile şi cuvântările patriarhului Teoctist,

reunite în colecţia Pe treptele slujirii creştine, vizează doar unele aspecte ale
activităţii interne a Bisericii Ortodoxe Române, în care s-a implicat direct,
ca întâistătător al ei, autorul lor, în ultimii săi ani de viaţă.
Ca o concluzie a preocupărilor patriarhului Teoctist de întărire a
unităţii de credinţă şi de trăire ortodoxă sunt cele scrise în Pastorala
adresată clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Bucureştilor la Naşterea
Domnului 2002:
„Lumea, în general, dar îndeosebi cea creştină, simte tot mai dureros
despărţirea şi înstrăinarea multora de tulpina Bisericii cea una, lipsa
valorilor supreme ale vieţii, ale familiei, rătăcirea tineretului, lipsa moralei
din viaţa societăţii, adevărului şi dreptăţii. Lipsită de aceste lumini, o
parte din omenire se zbate în păcate grele, abuzuri şi în necunoştinţă,
se află pradă urii şi chiar războaielor fratricide.
Progresul uimitor al ştiinţei, tehnicii, civilizaţiei şi culturii n-a izbutit
să modeleze omul în aceeaşi măsură încât minunatele descoperiri ştiinţifice
să folosească întregii omeniri, care încă se confruntă cu foamea, bolile şi
sărăcia. Cu toate acestea, iubirea lui Dumnezeu şi dorul după El nu ne-a
părăsit, ci dimpotrivă ne aşteaptă ca pe magi şi păstori să auzim îngerii
1219
Ibidem, p. 194.
545
Ilie Rusu
cântând şi vestind că «Dumnezeu este cu noi» şi dăruieşte pacea Sa pe

pământ. Deci, câtă vreme mărturisim în inima, viaţa şi rostul fiecăruia
dintre noi că «Dumnezeu este cu noi», să fim încrezători în puterea
credinţei şi iubirii, care vor topi barierele dintre oameni şi naţiuni, spre a se
regăsi în duhul frăţesc, în universul încredinţat de El omului spre
îndestulare sufletească şi materială”1220.
1220
Ibidem, vol. XIV, p. 471-472.
546
Capitolul 7.
Patriarhul Teoctist văzut de
personalităţi contemporane
P ersonalitatea patriarhului Teoctist a reflectat dominantele unei

alcătuiri caracteristice Ortodoxiei româneşti: înfrăţit cu credinţa,
înainte-mergător cu făclia sfinţeniei şi a dreptăţii, învăţând pe toţi să poarte
grijă de lucrurile bune, ca nimeni să nu fi fără roadă. Cărturar patriot,
apropiat de năzuinţele şi de nevoile celor mulţi, modelând mereu sensurile
tradiţiei româneşti cu imperativele trăirii în frământările prezentului, spirit
ce preţuieşte chiar şi valoarea clipei care trece, când ea urmează traiectoriile
luminosului drum care asigură fiinţei perenitatea, patriarhul Teoctist s-a
bucurat de admiraţia, respectul şi iubirea tuturor celor care i-au cunoscut
sinceritatea, căldura inimii, lumina zâmbetului, dulceaţa vorbirii.
În 1995 s-au împlinit 100 de ani de dobândirea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române şi 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei. În acelaşi an,
patriarhul Teoctist a aniversat 80 de ani de viaţă. Pentru a marca aceste
evenimente, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a tipărit un
volum omagial, consacrând un capitol patriarhului Teoctist, a cărei
personalitate a fost evocată de către persoane care l-au cunoscut cu anumite
prilejuri şi în diferite momente ale vieţii sale. Redăm în rezumat, câteva din
aceste gânduri evocatoare:
Acad. Răzvan Theodorescu: „Pentru mine, personajul impunător şi
blând, înveşmântat în albul patriarhilor, care este cârmuitorul de astăzi al
Bisericii al cărui fiu sunt, rămâne înainte de toate moldoveanul Teoctist
Arăpaşu, înţelept şi gospodar, uimitor de iertător al răutăţilor omeneşti, cu
gândul totdeauna la păstoriţii săi şi la ţara sa... L-am întâlnit întâi pe când se
afla în jilţul mitropolitan al Craiovei, dar l-am cunoscut mai bine pe când
păstorea ca mitropolit al Moldovei. Pot să depun mărturie pentru faptul că în
anii aceia teribili din deceniul trecut, când aproape totul era potrivnic
lăcaşurilor de credinţă din România, când chiar cuvântul «restaurare» era
abolit de un regim orbit de patimă ateistă, monumentele istorice ale
Moldovei au cunoscut o grijă generoasă, discretă şi eficace, aceea a
mitropolitului Teoctist, ajutător al atâtor vechi parohii, al atâtor preoţi, al
atâtor arhitecţi şi pictori restauratori. Îmi amintesc şi astăzi, cu respectul pe
care i-l datorez întâistătătorului Bisericii noastre, de întâlnirile de taină pe
care le aveam împreună la reşedinţa sa din Iaşi, schimbând păreri despre
547
Ilie Rusu
chipul cel mai potrivit al refacerii unor monumente, cu păstrarea cât mai
deplin posibil a «secretului» acestor întrevederi care ţinteau la o lucrare
nepermisă de conducerea de atunci a României. Am avut onoarea de a fi
consultat cu încredere şi discreţie de către înaltul ierarh, iar eu, la rându-mi,
spre a fi dat sfaturi care n-au făcut rău patrimoniului nostru atât de agresat
de către puternicii zilei. Puternici ai zilei cu care episcopul, mitropolitul şi
mai apoi patriarhul Teoctist nu a căzut la înţelegere vreodată – aşa cum
stupid şi iresponsabil au încercat unii să o sugereze – toate încercările sale
de dialog cu ei mergând în sensul găsirii unor soluţii demne pentru Biserica
românească şi pentru tezaurul ei spiritual”1221.
Prof. univ. dr. Pandele Olteanu: „L-am cunoscut pe Preafericitul
Patriarh Teoctist pe vremea când era elev la Seminarul Cernica, unde am
predat limba română, în primul an de învăţământ din îndelungata mea
activitate didactică şi ştiinţifică. Era acolo un mediu sănătos, receptiv la
bogăţia de cunoştinţe şi interpretări noi, în sensul pregătirii mele. Teoctist
Arăpaşu era nu numai primul la catalog, dar şi printre elementele de elită.
Totuşi, astăzi simt nevoia să-mi fac autocritica de dascăl şi pedagog, pentru
că nu i-am intuit integral calităţile, talentul, puterea de muncă, sârguinţa,
setea de cultură şi pasiunea de a fi util neamului şi Bisericii....Amintindu-mi
de fostul meu elev trebuie să spun că acum apreciez că drumurile sale s-au
deschis mai departe conform meritelor şi muncii susţinute pe care a
desfăşurat-o. Mărturisesc că nu bănuiam acum 60 de ani că va deveni
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, dar, după alegerea şi instalarea sa ca
mitropolit al Moldovei şi Sucevei, mi-am dat seama că este persoana
potrivită care poate face faţă multiplelor sarcini şi grelelor misiuni ale
acestei înalte demnităţi1222.
Arhim. prof. Ioasaf Ganea: „Intre colegii din Seminarul teologic
monahal din sfânta mănăstire Cernica-Ilfov erau şi mulţi din Moldova. Cei
mai mulţi erau din mănăstirea Neamţ, vatră de aleasă «cultură paisiană».
Intre ei era şi fratele Teodor Arăpaşu, care înainte fusese frate la mănăstirea
Vorona, unde vieţuise, după ce lăsase oile părinţilor săi, spre a sluji
Domnului. Trecuse de la aceste oi necuvântătoare spre a se pregăti să
păstorească oile cele cuvântătoare, de mai târziu, ca mare păstor al turmei
1221
Acad. Răzvan Theodorescu, Despre arta religioasă a ctitoriilor ştefaniene din vremea
mitropolitului Teoctist (1452-1478), în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”,
1222
Prof. univ. dr. Pandele Olteanu, Cuvânt către Preafericitul Patriarh Teoctist, rostit la
încheierea lucrărilor Adunării Naţionale Bisericeşti (14 decembrie 1986), în vol.
„Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 569-570.
548
lui Hristos. Şi s-a pregătit în acest sens, şi în mănăstiri şi la seminar şi în

Teologie... A dat examenul de admitere cu noi ceilalţi şi a reuşit bine... In
cursul inferior al seminarului de la Cernica, elevul-frate Teodor se distingea
prin cuminţenie, studiu, corectitudine şi privire înflăcărată la cele înalte, deşi
el încă nu se lansase în totalitate. Era ca un boboc de trandafir, ca potirul
unei flori care încă nu-şi desfăcuse – din plin – petalele colorate şi nu-şi
răspândise încă parfumul cel tainic ce se va revărsa în anii care vor urma,
îndeosebi în cursul superior al seminarului... La limba greacă, fratele Teodor
era «asul» clasei. Era, de departe, cel mai bun! Când dădeam teză la această
materie, noi ceilalţi ne trudeam din greu, atât cu scosul cuvintelor din
dicţionar, cât şi cu traducerea textului, în vreme ce el, fratele Teodor,
zâmbea, parcă se distra, se odihnea când traducea textul dat de profesorul de
limba greacă, I. Bocioagă. El dădea primul lucrarea scrisă, la catedră, şi lua
nota maximă, aşa cum lua nota cea mai mare şi la oral. Şi limba latină,
fratele Teodor o stăpânea tot aşa de bine ca şi limba greacă. Pe noi colegii
ne uimea faptul că tot aşa de bun şi de distins era şi la ştiinţele naturale, la
zoologie şi la botanică, la care ascultându-l, profesorul I. Ţuculescu, care era
şi medic şi pictor de renume mondial, îi zicea: «Dumneata, domnule, eşti
extraordinar!» şi i-a propus să se înscrie la Facultatea de Ştiinţe
Naturale....O distincţie deosebită a dovedit Părintele Teoctist, în ultimele
clase, ca monah şi ierodiacon, atât la lecţii, terminând anul foarte bine, cât
mai ales la examenul de absolvire a seminarului, când pe toţi cei de faţă i-a
uimit, mai ales la dizertaţie şi la predică. Însuşi Părintele Iuliu Scriban,
preşedintele Comisiei de diplomă, l-a remarcat ca fiind cel mai bun, cel care
a meritat premiul I, la diplomă. Ca diacon, mergea la multe slujbe cu vlădici
şi cu stareţi şi se afirma pe multe planuri: voce bună, mişcări studiate, slujire
corectă. Ca slujitor, făcea cunoştinţă cu multe persoane distinse, bisericeşti
şi laice, şi, în mod tainic, neştiut decât de Dumnezeu, îşi pregătea mreaja de
mai târziu, pentru pescuit suflete, ca vicar, episcop, mitropolit şi patriarh....
Colegul nostru era prietenos cu toţi, atent şi mai ales diplomat, astfel că
îndată dobândea bunăvoinţa tuturor... Mai presus de multe alte calităţi,
Părintele Teoctist se distingea prin remarcabile calităţi muzicale, având o
ureche muzicală de mare precizie, ca un adevărat instrument cu coarde bine
acordat1223.
Ierom. Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromul de la
Muntele Athos: „Prin anii 1931-1932 mă aflam ca frate la seminarul din
1223
Arhim. prof. Ioasaf Ganea, Câteva însemnări despre fratele Teodor Arăpaşu – monahul
Teoctist de mai târziu – ca elev al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Cernica, între
anii 1932-1940, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 499-503.
549
Ilie Rusu
mănăstirea Neamţu. Numai cu numele seminar, pentru că seminarul de aici

se mutase la mănăstirea Cernica, şi la Neamţu rămăsese un fel de şcoală de
cântăreţi pentru fraţii mănăstirii, peste o sută la număr, majoritatea tineri.
Şcoala funcţiona în clădirea veche, pe locul seminarului de mai târziu,
incintă cu trei laturi, numai parter, unde sălăşluise în veacul trecut un azil de
bolnavi mintali şi unde, se zicea, stătuse şi marele nostru poet Eminescu.
Făcusem deja un an de ucenicie la schitul Vovidenia, la Părintele Pafnutie,
care mă trimisese la seminar pentru a învăţa muzica bisericească, la
părintele profesor şi arhidiacon Ghenadie Honciuc, vestit cântăreţ şi slujitor
neîntrecut. Intr-o zi ieşind pe poarta şcolii la drumul care duce spre
mănăstire, tocmai trecea moş Marian cu căruţa cu un cal ducând la
mănăstire bagajul unui tânăr, cu părul bucălat, frate de mănăstire, care
mergea pe jos, alături de căruţă. Îl întreb din mers: De unde eşti, frate? – De
la Vorona, îmi răspunde el. – Şi cum te cheamă? – Fratele Toader. Un fapt
simplu, dar care a rămas neşters în amintire... Auzisem despre seminarul
monahal mutat la mănăstirea Cernica atunci, şi ne închipuiam că trecerea pe
acolo ne-ar fi prielnică creşterii duhovniceşti şi mulţi dintre fraţi jinduiau să
ajungă acolo. Dar conducerea mănăstirii nu era favorabilă împlinirii acestor
gânduri şi nu dădea binecuvântare celor ce voiau să meargă la seminar. De
aceea, din când în când, vedeai dispărând câte un frate din obşte, despre care
se spunea că a plecat la seminar. Într-o zi a dispărut şi fratele Toader,
plecând pe acelaşi drum, iar mai târziu, după doi ani, l-am urmat şi eu. A
fost rânduială dumnezeiască! Fratele Toader s-a înscris la seminarul
monahal de la mănăstirea Cernica, s-a dăruit cu tot sufletul la osteneala
cărţii şi Bunul Dumnezeu, care cunoaşte cele ascunse ale inimii, i-a
încredinţat slujire pe măsură în cadrul Sfintei Sale Biserici1224.
Prof. dr. Mihail Dragomirescu: „Datorită lecturilor am descoperit
treptat nu numai erudiţia şi rigoarea ştiinţifică a înaltului ierarh Teoctist, ci
şi căldura cuvântului părintesc din scrierile pe care de-a lungul anilor ni le-a
dat la iveală. Ţinuta dogmatică şi râvna slujirii se întregesc cu înţelepciunea;
tactul cu ştiinţa catehezei şi omileticii, cu puterea de pătrundere sufletească
îndeosebi... Predicile de neuitat al Părintelui Patriarh sunt, în egală măsură,
rezultatul unei vocaţii pastorale strălucit împlinite, dar şi al unei îndelungate
tradiţii, al unei culturi oratorice specifice, pe care numai Biserica a ştiut s-o
păstreze, s-o transmită cu multă grijă din generaţie în generaţie şi s-o
perfecţioneze neîncetat. În desfăşurarea tensionată, plină de încărcătură
expresivă şi stilistică, a comunicării cu cei care îl ascultă, Părintele Patriarh
1224
Ierom. Petroniu Tănase, Aduceri-aminte din vremea uceniciei monahiceşti la
Mănăstirea Neamţu, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 507-511.
550
aduce valori cognitive şi sentimentale, principii, o riguroasă logică a

expunerii, întreaga sa personalitate. Părintele Teoctist se exprimă, desigur,
pe sine. Dar exprimă, totodată, ceva profund, ceva tulburător şi revelator din
marea tradiţie culturală a Bisericii noastre. Limba şi stilul individual al
Părintelui Patriarh îl diferenţiază de alţi autori de cuvântări prin lirism
reţinut, frază amplă, cu multe coordonate şi subordonate, cu reluări care
sugerează insistenţa în demonstraţii. Stilul funcţional al expunerii, ca într-o
predică, este determinat de starea sa de înalt ierarh, respectiv de modul
specific în are s-a consolidat în timp exprimarea orală şi scrisă a slujitorilor
Bisericii. In acest sens, particularităţile lexicale, morfologice, sintactice şi
topice din predicile şi cărţile Părintelui Teoctist sunt, în egală măsură, ale
sale şi ale înaintaşilor săi clerici, ştiuţi şi neştiuţi. Este un stil dominat de
oralitate, cu numeroase elemente de grai viu.
Este un stil direct, ca în exprimarea populară, solemn totuşi, figurat şi
alegoric, de un patetism reţinut. Încărcătura metaforică şi retorică a acestui
stil uşor arhaizat, dar îndeobşte puterea sa de a ne cuceri sufleteşte conferă o
înaltă valoare literară scrierilor Părintelui Patriarh Teoctist. Dimensiunea
stilistică a operei sale scrise poartă amprenta unei puternice personalităţi
autoritare, a unei individualităţi energetice, întregite de erudiţie, tact şi
înţelepciune, de bunătate şi blândeţe îndeosebi. Cuvântul pastoral şi
părintesc al Părintelui Patriarh Teoctist reia în contexte actuale modele
străvechi de expunere, o întreagă ştiinţă a catehizării, pe care Biserica
noastră a perfecţionat-o şi aprofundat-o în timp....Apare astfel clar faptul că
stilul personal prezent în scrierile şi predicile Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist este un stil tradiţional şi, în acelaşi timp, un stil actual al
comunicării spirituale intense, active, în cadrul Bisericii. Profunzimea
cugetării dogmatice şi marea înălţime a situării duhovniceşti sunt
comunicate firesc, cu o deosebită căldură şi cu o participare sufletească
totală, care se simte imediat, dincolo de cuvinte sau de situaţiile în care ele
au fost rostite... Părintele Patriarh Teoctist ilustrează strălucit marile tradiţii
omiletice şi catehetice ale Bisericii noastre strămoşeşti... In lungul şir al
ierarhilor noştri care au dat vigoare şi nepieritoare valoare estetică oratoriei
bisericeşti, locul Părintelui Patriarh Teoctist este alături de marii săi
înaintaşi: Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Iacob Putneanul, Veniamin
Costache şi patriarhul Justinian. În cuvântul părintesc al patriarhului
Teoctist vibrează o mare vocaţie pastorală, o spiritualitate specifică şi o
înţelepciune în care ne regăsim cu tot ceea ce este mai bun şi mai demn în
noi”1225.
1225
Prof. dr. Mihail Dragomirescu, Cuvânt părintesc şi pastoral în scrierile Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 602-609.
551
Ilie Rusu
Pr. prof. Nicolae Necula, decanul Facultăţii de Teologie din

Bucureşti: „Teolog erudit, însetat permanent de dorinţa de a cunoaşte,
crescut şi hrănit cu seva puternică a monahismului românesc, Preafericitul
Părinte Patriarh Teoctist a avut constant în faţă apărarea şi promovarea
valorilor Ortodoxiei româneşti. Acest lucru l-a făcut în toată viaţa sa, atât în
condiţiile vitrege le regimului comunist-ateu, dar mai ales în climatul de
libertate instaurat după schimbările din 1989... Predicile şi cuvântările
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, adunate în lucrarea Pe treptele
slujirii creştine, sunt scrieri de valoare excepţională, deoarece el se referă la
momente de mare importanţă din viaţa şi activitate Bisericii, care, cu
vremea, capătă valoare istorică. Ele sunt file de istorie şi de cronică, un
letopiseţ al Bisericii Ortodoxe Române, în care cititorul urmăreşte, ca pe o
peliculă, desfăşurarea evenimentelor majore din viaţa Bisericii şi mai ales
din activitatea întâistătătorului ei. Teolog cu aleasă pregătire în domeniu,
cunoscător desăvârşit al tezaurului de credinţă al Bisericii Ortodoxe, spirit
critic, mereu dornic de cunoaştere, la curent cu noutatea şi scrisul teologic,
Preafericirea Sa îşi fundamentează vorbirea şi scrisul pe Sfânta Scriptură şi
Sfinţii Părinţi, din care citează cu mare uşurinţă. Afirmaţiile şi argumentările
sale au caracter axiomatic, fiindcă ele sunt mereu formulate în concordanţă
cu învăţătura Bisericii. Cât priveşte valoarea şi frumuseţea literară a
scrisului Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, acestea sunt de netăgăduit.
Orator desăvârşit şi scriitor experimentat, cu uşurinţă şi cursivitate în
exprimare, cu o putere uluitoare de a surprinde mereu esenţialul
problemelor, cu metodă de argumentare, intuitivă şi din surse bine
cunoscute, cu informaţii din toate domeniile: teologie, istorie, literatură,
filosofie, aghiografie, literatură de specialitate, Părintele Teoctist este o
personalitate de excepţie, care mânuieşte şi verbul şi condeiul cu multă
uşurinţă1226.
Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici: „Este rar să întâlneşti un
personaj care, din adolescenţă şi până la vârsta senectuţii, şi-a petrecut
existenţa exclusiv în universul monahal, în cadrul căruia, prin însuşirile sale,
prin munca depusă şi prin religiozitatea sa a urcat toate treptele până la cea
supremă de patriarh al Bisericii Ortodoxe Române... Conjunctura istorică a
făcut să-şi exercite funcţia de întâistătător al Bisericii timp de aproape 4 ani,
sub regimul lui Ceauşescu, şi să fie confruntat cu ameninţările şi şantajele
acestuia împotriva Bisericii, în cadrul programului său de demolări de
biserici, pe care nu le-a putut împiedica, ceea ce i-a atras o nedreaptă
1226
Pr. prof. univ. dr. Nicolae Necula, Omagiu Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 29-31.
552
culpabilizare, pe care şi-a asumat-o cu umilinţă creştină la 10 ianuarie

1990... Faptul că nu s-a opus dărâmării bisericilor, asta este o stupiditate
pentru că nu se putea! Hai să spunem că se arunca în faţa buldozerelor.
Buldozerul continua să dărâme biserica şi era mai rău pentru că Biserica era
lipsită de cap şi atunci lucrurile se prăbuşeau şi se năruiau şi mai mult. Eu
cred că satanizarea patriarhului pe motivele acestea este o aberaţie care nu
ţine cont de realităţile politice ale vremii. Patriarhul nostru poate, însă, privi
cu seninătate în urmă, căci realizările sale sunt remarcabile”1227.
Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica
Moldova: „Prin reactivarea Mitropoliei Autonome a Basarabiei, în 1992,
patriarhul Teoctist a reconstruit, cu vrednicie şi har misionar, unitatea
Bisericii Ortodoxe Române, punându-i şi pe românii basarabeni sub semnul
unităţii credinţei, limbii şi valorilor culturale româneşti. Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist a binecuvântat şi a îndrumat numeroase acţiuni culturale
organizate de Liga Culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni şi de
Uniunea Scriitorilor din Moldova întru dreapta cinstire şi mai buna
cunoaştere a marilor noştri înaintaşi. Preafericirea Sa cunoaşte realităţile
culturale basarabene, preocupările şi necazurile oamenilor noştri de cultură.
A citit mai multe cărţi ale scriitorilor de la Chişinău şi s-a pronunţat cu
preţuire asupra lor. Cu prilejul liturghiilor din duminici şi de la marile
sărbători a înălţat rugăciuni şi pentru apărarea românilor basarabeni”1228.
Tot în anul 1995, mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei,
viitorul patriarh, prezentând strădaniile patriarhului Teoctist din perioada cât
a păstorit la Iaşi, scria:
„Toată activitatea mitropolitului Teoctist al Moldovei şi Sucevei era
pătrunsă, inspirată şi înfrumuseţată de această împletire tainică a celor două
calităţi: cea fiu şi cea de părinte al Moldovei, una primită de la părinţii săi
după trup, iar alta primită din harul Părintelui ceresc, una legată de
freamătul cristalin al copilăriei şi alta de zelul sfânt al păstoririi sufletelor.
Ca fiu al plaiurilor Moldovei, a cunoscut dintru început frumuseţile ei
sfinte şi virtuţile ei legendare, întruchipate în cuvioşi şi voievozi, ctitori de
ţară şi neam, apărători ai patriei străbune şi ai creştinătăţii întregi, cărturari
şi preoţi, oameni ai pământului încercaţi de necazuri şi binecuvântaţi cu
clipe de înviere.
Ca părinte spiritual sau păstor de suflete al Moldovei, mitropolitul
Teoctist a simţit cu toate fibrele sufletului, mai ales în anii grei ai
1227
Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Reflexii privind al cincilea patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 99.
1228
Acad. Mihai Cimpoi, Ziditorul de Dumnezeu pentru românii de pretutindeni, în vol.
„Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, p. 108-109.
553
Ilie Rusu
comunismului, grija şi datoria de a păstra şi de a înmulţi ceea ce a primit de

la înaintaşi, marii mitropoliţi ai Moldovei.
Moldova cea binecuvântată de Dumnezeu cu numeroase locaşuri de
închinare a avut în mitropolitul Teoctist, monah de vocaţie, împlinitor al
pravilei şi liturghisitor desăvârşit, dat totodată înzestrat cu simţ practic
deosebit, un continuator al lucrărilor de restaurare, reconstruire, protecţie şi
consolidare a străvechilor ctitorii voievodale şi un iscusit ctitor de conştiinţe
curate, plămădite din aurul dreptei credinţe şi pietrele scumpe ale iubirii de
neam...
Nu mai e cazul să amintim riscurile la care se expunea mitropolitul
atunci când lucrările de construcţie a bisericilor evoluau prea repede, dând
de gândit autorităţilor... În anul 1986, deci în plină perioadă de dictatură, s-
au încheiat lucrările la 49 de biserici şi 30 de case parohiale. Între aceste
mărturii ale iubirii de fiu şi părinte al Moldovei arătată mai ales în grija
pentru biserici şi mănăstiri, restaurarea palatului voievodal de la mănăstirea
Putna şi biserica Naşterea Maicii Domnului din satul Victoria, pe care a
ctitorit-o personal în comuna natală, rămân, prima, ofrandă sfântă întru
cinstirea vechii Moldove, iar a doua, o cunună-simbol de preţuire a evlaviei
prezente şi viitoare a Moldovei...
În mod deosebit, mitropolitul Teoctist a adus cinstire unui mare şi
vrednic înaintaş în scaun: mitropolitul Iacob Putneanul, căruia i-a închinat o
monografie scrisă cu multă simţire bisericească şi românească (Mitropolitul
Iacob Putneanul, Iaşi, 1978, 164 p.). Descriind modul în care mitropolitul
Iacob Putneanul tălmăcea pentru moldoveni adevărurile veşnice şi
universale ale credinţei, autorul monografiei scoate în evidenţă, indirect, şi o
anume comuniune de gândire şi simţire cu mitropolitul înaintaş în scaun,
trăitor în secolul al XVIII-lea: „Tălmăcirea marilor adevăruri mântuitoare
îmbracă forma unor poveţe părinteşti, apropiate de inima cititorilor, cu
care se şi identifică pentru a-i înălţa pe toţi pe culmile unei trăiri
îmbunătăţite. Gândul patristic este înmiresmat de florile, plaiurile, de gurile
de rai şi de foşnetul codrilor ţării sale, este purtat prin zumzetul albinelor
harnice, prin ciripitul păsărilor cerului «de care nimeni nu se îngrijeşte»,
spre a sădi în suflete adevăruri nemuritoare: încredere, bucurie, pace,
statornicie în muncă, n adevăr şi săvârşirea a toată fapta cea bună”
(Mitropolitul Iacob Putneanul, Iaşi, 1978, p. 64).
Preţuirea şi admiraţia mitropolitului Teoctist pentru un alt înaintaş în
scaunul Moldovei, de data aceasta din secolul al XVII-lea, mitropolitul
Dosoftei, se constată mai ales în studiul său introductiv la cartea
mitropolitului Dosoftei Dumnezeiasca Liturghie, publicată în ediţie critică şi
omagială la Iaşi, în 1980...
554
Mitropolitul Teoctist, alături de ceilalţi mitropoliţi români ai timpului

nostru, a reprezentat adesea Ortodoxia românească în comuniune frăţească
cu Bisericile Ortodoxe surori şi în dialogul ecumenic cu alte Biserici ale
creştinătăţii şi cu organizaţii creştine internaţionale. În acest sens, a făcut
parte din multe delegaţii care au vizitat Biserici Ortodoxe sau alte Biserici
creştine.
Astfel, în mai 1978, conduce delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la
festivitatea celei de-a 60-a aniversări a reînfiinţării Patriarhiei Moscovei şi a
toată Rusia; în septembrie 1978, primeşte oaspeţi ortodocşi din Grecia; în
mai 1980, primeşte în Arhiepiscopia Iaşilor vizita patriarhului armean de
Ierusalim, Yeghishe Derderian. În iulie 1981, primeşte vizita
arhiepiscopului Damianos al Sinaiului şi stareţul mănăstirii Sf. Ecaterina; în
octombrie 1981, face parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a
vizitat Biserica Ortodoxă Sârbă şi, apoi, din delegaţia care a vizitat Biserica
Luterană din Suedia. În iunie 1982, primeşte în Moldova, vizita patriarhului
Diodor al Ierusalimului. În septembrie 1982, conduce delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române la a doua Conferinţă panortodoxă presinodală, ţinută la
Chambésy-Geneva, Elveţia. În noiembrie 1982 şi în mai 1983, face parte
din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care vizitează Biserica Ortodoxă
Bulgară. În octombrie 1983, a primit în Moldova vizita patriarhului Pimen
al Moscovei şi a toată Rusia; în mai 1987 face parte din delegaţia Bisericii
Ortodoxe Române în vizită la Patriarhia Ecumenică. In septembrie 1987,
primeşte în Moldova vizita patriarhului ecumenic Dimitrios I. In iunie 1989,
conduce delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Biserica
Ortodoxă Orientală din India.
În ceea ce priveşte relaţiile Bisericii ortodoxe Române cu organizaţiile
creştine internaţionale, în 1978, mitropolitul Teoctist conduce delegaţia
Bisericii ortodoxe Române la reuniunea comună a reprezentanţilor
Conferinţei Bisericilor Europene şi a Consiliului Conferinţelor Episcopale
Europene, care s-a ţinut la Chantilly-Franţa, iar în 1979, la Conferinţa
Bisericilor Europene, ţinută la Chania-Creta, a fost ales membru în
Comitetul Consultativ al acesteia, participând, apoi, la aproape toate
întrunirile de seamă ale acestei organizaţii. În octombrie 1981, însoţeşte pe
patriarhul Iustin în vizita făcută Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la
Geneva, iar apoi, în anii care urmează, participă la unele întruniri ale acestei
organizaţii creştine1229.
1229
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Fiu şi părinte al Moldovei, în „Teologie şi
Viaţă”, an V (1995), nr. 1-3, p. 5-11.
555
Ilie Rusu
După vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România ( 7-9 mai 1999), doi
jurnalişti, care îl judecase aspru în presă, şi-au cerut public iertare de la
patriarhul Teoctist.
Astfel, Ion Zubaşcu mărturiseşte: „A trecut o lună de la întâlnirea
istorică între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist. Atâta linişte şi
împăcare a rămas în sufletele credincioşilor din România, după îmbrăţişarea
dintre Suveranul Pontif şi Patriarhul Teoctist, la începutul lunii mai, încât nu
mai pot scrie despre Biserica Ortodoxă Română ca până acum. Dragostea
leagă oamenii unii de alţii mai puternic decât ura. Iertarea e un miracol care
a depăşit toate suspiciunile, scenariile, previziunile. In cele trei zile de trăire
creştină, de la începutul lunii mai, în România s-a produs ceva similar unei
vindecări spontane în care rănile vechi, fără nici o şansă de vindecare, pare
că s-au închis sau încep să se cicatrizeze”1230.
Iar Lucian Avramescu, spune: „Emoţia pe care am trăit-o acum patru
zile, lângă Eminescu cel răstignit, ascultând rugăciunea Patriarhului, m-a
cutremurat. Am descoperit, pentru prima dată cu adevărat, că Teoctist este
parte din istoria noastră pământească şi cerească. El a stat şi stă lângă Papă –
egal. Octogenarul nostru părinte ortodox este o istorie şi un suflet.
Distanţându-ne, amândoi, spre ieşirea din micul scuar al Atheneului, i-am
spus, simţind nevoia unei spovedanii, că tata, mort tânăr şi nespovedit, s-a
născut pe 15 iunie, în ziua în care a murit Eminescu. Slujitorul cerurilor
noastre ortodoxe, redevenit paroh de ţară, s-a închinat pentru tatăl meu şi a
spus că lumânarea pe care a plantat-o lângă statuia poetului este şi pentru el.
L-am iubit. Patriarhul, pe care l-am judecat, uneori, este bătrânul alb, ieşit
cu caznă din jumătatea noastră de veac de singurătate, frumos, chinuit
uneori, cel mai adesea senin. Mi-a povestit că atunci când noi credeam că
dărâma biserici, construia, din sudoare proprie, o bisericuţă-chivot la
Ipoteşti, pentru Mihai Eminescu, unde „mireasma teilor – spune Teoctist –
este unică în lume, inegalabilă”1231.
Sosind la Bucureşti pentru a participa la sărbătorirea patriarhului
Teoctist cu prilejul împlinirii a 90 de ani de viaţă şi 55 de ani de slujire
arhierească, patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului
spunea în Catedrala patriarhală, în seara zilei de 4 martie 2005: „Am venit
să cinstim după cuviinţă, nălbita şi neprihănita viaţă şi petrecere în Biserică
a Preafericirii Sale, Preafericitul Patriarh Teoctist, cel cu plete dalbe, care nu
numai că este îmbrăcat în alb, dar albă are şi îmbrăcămintea sufletului.
Astfel se potriveşte desăvârşit albul pânzei în care a fost aşezat după
1230
Ion Zubaşcu, Imi cer iertare, în „România Liberă”, sâmbătă, 19 iunie 1999, p. 16.
1231
Lucian Avramescu, Patriarhul, în „România Liberă”, sâmbătă, 19 iunie 1999, p. 3.
556
primirea Sfântului Botez, cu lumina hainei luminoase pe care de atunci I-a

dat-o Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină, şi cu marginea
veşmântului arhieriei, care este atât de alb, încât străluceşte ca zăpada”1232.
Iar în cuvântul rostit la Sfânta Liturghie, în biserica Sfântul Spiridon-
Nou din Bucureşti, în ziua de 6 martie 2005, acelaşi patriarh ecumenic
sublinia: „...Avem deschisă înaintea ochilor noştri cartea celor 90 de ani de
viaţă ai Preafericirii Sale, Preafericitul Patriarh Teoctist. Am citit-o şi o
cunoaştem bine. Ultimele 55 de pagini din această carte ne vorbesc despre
slujirea arhierească a Preafericirii Sale. Prima pagină din cele 55 a fost
scrisă aici, în sfânta biserică a Sfântului Spiridon, la acest Sfânt Jertfelnic de
la care şi astăzi Dumnezeu ne-a hrănit cu Pâinea cea Cerească şi ne-a dat
Potirul Vieţii. Desigur, aşa cum spune dumnezeiasca Scriptură: „Bătrâneţile
cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsori după numărul
anilor” (Înţ. lui Solomon, 4, 8). Dar în venerabila persoană a Preafericirii
Sale, Preafericitul Teoctist, Patriarhul României, spus aceasta se întregeşte,
deoarece bătrâneţile Preafericirii Sale se îngemănează cu gândirea şi cugetu-
i curat ca pletele-i dalbe, „cu mărturisirea lui Hristos Iisus în vremuri grele,
ca cele din Siberiile de gheaţă” şi cu priceputa cârmuire a corabiei
Preasfintei Biserici Ortodoxe din România nu numai pe timp liniştit şi fără
vânt, dar şi pe timp de mare furtună şi uragan. Preafericirea Sa a dus lupta
cea bună şi a împlinit lucrul cel bun foarte devreme şi cu toată sârguinţa,
crescând în Hristos şi lucrând ogorul Domnului fără surle şi fără tobe, ci cu
toată buna cuviinţă şi teama de Dumnezeu, ca unul care va da cuvânt de
răspuns înaintea Dreptului Judecător. De aceea, şi activitatea Preafericirii
Sale a trecut cu bine prin focul criticilor dure şi a ieşit nevătămată. Iată de
ce, în chipul luminos al Preafericirii Sale, întregul popor român
binecredincios îşi vede Părintele venerabil, coborât parcă de pe paginile
sfinte ale Sinaxarului şi Patericului, ca să dăruiască fiilor, nepoţilor şi
strănepoţilor lui duhovniceşti, care-l înconjoară cu căldură, din toate părţile,
dragostea şi cuvântul său plin de înţelepciune şi înţelegere duhovnicească,
dobândită în viaţă”1233.
La dejunul de la Reşedinţa patriarhală, din aceeaşi zi, patriarhul
Bartolomeu I mărturisea: „...V-a învrednicit Dumnezeu să arhipăstoriţi
poporul Său în vremuri grele şi întunecate, luptând împotriva lupilor
îngrozitori, care v-au împresurat, năpustindu-se în haite, venite din multe
părţi şi să ţineţi Crucea sus împotriva aroganţei ateismului de stat! V-a
învrednicit Dumnezeu ca, în cadrul relaţiilor interbisericeşti, să deţineţi un
1232
BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 235.
1233
Ibidem, p. 259.
557
Ilie Rusu
loc special, cinstit şi respectat de toţi fraţii întâistătători ai Preasfintelor

Biserici Ortodoxe!”1234.
Patriarhul Maxim al Bulgariei, în mesajul citit de mitropolitul
Ilarion de Durostorum şi Silistra la sesiunea solemnă a Adunării Naţionale
Bisericeşti din 5 martie 2005, de la Palatul Patriarhiei, când s-a sărbătorit
aniversarea a 110 de ani de la recunoaşterea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române şi 80 de ani de la ridicarea ei la rangul de Patriarhie, afirma:
„Preaînţeleapta Domnului providenţă a ales în fruntea evlavioasei
Biserici Române pe Preafericirea Voastră, cârmaciul cu experienţă,
inspiratul arhipăstor şi dascălul credinţei, exemplul bun de îndeplinire a
sfintei datorii naţionale, urmat după modelul celor din vechime Părinţi ai
Bisericii, apărătorul neclintit al Ortodoxiei şi neobositul păstor al unităţii în
una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică întru Hristos.
De-a lungul grelelor încercări ale vremii, în grija neîncetată pentru
bunăstarea Sfintei Voastre Biserici naţionale şi pentru veşnica mântuire a
pruncilor duhovniceşti ai ei, în lupta permanentă pentru păstrarea unităţii
Bisericii şi a canonicităţii, Preafericirea Voastră aţi depus un efort deosebit
pentru a obţine un succes blagoslovit de Dumnezeu.
Fie ca aureola bucuriei sărbătorii acesteia şi frăţeasca noastră dragoste
întru Hristos să fie pentru Preafericirea Voastră răsplata pentru eforturile
depuse de-a lungul anilor şi pentru toate greutăţile îndurate în slujba
Preafericirii Voastre în Biserica Domnului, spre binele nostru comun în
desăvârşirea Ortodoxiei întru slava „Păstorului cel mare al oilor, Domnul
nostru Iisus Hristos” (Evr., 13, 20)”1235.
Adresându-se patriarhului Teoctist, la împlinirea vârstei de 90 de ani,
mitropolitul Daniel al Moldovei şi Bucovinei (actualul patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române), spunea în cuvântul rostit la Sfânta Liturghie din
Catedrala patriarhală, în ziua de 7 februarie 2005: „Preafericirea Voastră aţi
înţeles întotdeauna că viaţa este mai întâi de toate dar de la Dumnezeu şi de
aceea aţi mulţumit pentru acest dar... Preafericirea Voastră aţi mulţumit lui
Dumnezeu pentru darul vieţii la fiecare Liturghie pe care aţi săvârşit-o ca
preot, începând din anul 1945, şi ca arhiereu, începând din anul 1950. Deci,
în 55 de ani de arhierie, aţi mulţumit lui Dumnezeu pentru Preafericirea
Voastră personal, pentru părinţii Preafericirii Voastre care v-au născut şi v-au
crescut în credinţa ortodoxă. Aţi mulţumit şi mulţumiţi lui Dumnezeu mereu
pentru duhovnicii şi profesorii care v-au format, pentru ierarhii de la care aţi
acumulat lumină din lumina mărturisirii credinţei şi a dragostei lor pentru
Biserică, mai ales de la vrednicul de pomenire patriarhul Justinian, care v-a
1234
Ibidem, p. 261.
1235
Ibidem, p. 341.
558
fost mentor şi părinte duhovnicesc. Aţi mulţumit pentru toate darurile pe

care Dumnezeu le-a revărsat asupra Sfântului Sinod, asupra clerului, asupra
mănăstirilor şi asupra poporului întreg. Aţi mulţumit pentru toată Ortodoxia,
dar şi pentru alţi creştini pe care i-aţi întâlnit în viaţă şi care doreau să
dialogheze şi să coopereze cu Biserica noastră... In al doilea rând,
Preafericirea Voastră aţi înţeles că viaţa este lumină jertfelnică, lumină
roditoare... Preafericirea Voastră aduceţi multă lumină, răspândiţi lumină
din lumina lui Hristos. Iar această lumină o răspândiţi în primul rând prin
rugăciune, pentru că sunteţi un ierarh evlavios şi rugător. Dar răspândiţi
această lumină nu numai prin rugăciune, ci şi prin cuvânt, prin cuvântul
rostit şi tipărit. Mii de predici ţinute ca slujitor al altarului, mii de cărţi
tipărite cu binecuvântarea, din iniţiativa şi cu osteneala Preafericirii Voastre,
mai ales Sfânta Scriptură în atâtea ediţii şi cărţile de cult. Aţi luminat şi
luminaţi prin multele biserici care se construiesc, prin mulţimea preoţilor
care se hirotonesc în toată Patriarhia Română, cu binecuvântarea şi sub
păstorirea Preafericirii Voastre şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române. Aţi adus lumină prin eparhiile reactivate sau nou înfiinţate în ţară
şi în afara hotarelor actuale ale României. Luminaţi prin opera de caritate
care se desfăşoară astăzi în România. Luminaţi prin relaţiile frăţeşti, pline de
lumină şi de căldură, în raport cu toate celelalte Biserici Ortodoxe surori. Ca
întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române aţi făcut vizite de mai multe ori
la Patriarhia Ecumenică, la Patriarhia Moscovei, la Patriarhia Serbiei, la
Patriarhia Bulgariei şi în Biserica Ortodoxă din Polonia. Iar ca ierarh de
multă vreme aţi vizitat şi alte ţări în care locuiesc ortodocşi; uneori aţi
vizitat pe ortodocşii români şi de alte naţionalităţi din diaspora, în Europa
Occidentală, în America şi Canada... De asemenea, aţi răspândit şi
răspândiţi lumină prin modul cum trăiţi şi exprimaţi spiritualitatea şi
credinţa poporului român, un popor creştinat în timp ce se forma, un popor a
cărui credinţă a fost verificată prin suferinţă şi prin speranţă... La ora
actuală, Biserica Ortodoxă Română, păstorită de Preafericirea Voastră
împreună cu Sfântul Sinod, este un model de deschidere şi de cooperare, de
dialog cu alte Biserici şi cu instituţii internaţionale creştine. Toate aceste
forme de rodire a luminii sunt o binecuvântare de la Dumnezeu pentru
poporul român1236.
Aducând un omagiu patriarhului Teoctist la aniversarea zilei
onomastice (Cuviosul Teoctist), în 4 ianuarie 2005, episcopul Casian al
Dunării de Jos (astăzi arhiepiscop), mărturisea: „Aţi păstrat duhul de
monah în toate împrejurările, duhul monastic fiind chiar zestrea pe care aţi
1236
Ibidem, p. 274-276.
559
Ilie Rusu
primit-o în obşte încă de la vârsta de 14 ani, când aţi continuat „şcoala de

acasă” cu cea spirituală....Aţi cultivat de tânăr pasiunea pentru comuniune şi
dorinţa de instruire la cei mai iscusiţi părinţi, instruindu-vă, mai întâi, la
şcoala spiritualităţii moldoveneşti. V-aţi folosit duhovniceşte la şcoala
monahismului muntean, optând pentru sinteză încă de la începutul vieţii
monahale. Vă sunt şcoli de neuitat mănăstirile Neamţ, Bistriţa şi Cernica.
Părinţii experimentaţi din aceste vetre monahale v-au ajutat să treceţi
înţelepţeşte printre „stâncile” deloc uşoare ale vieţii. Aşa v-a descoperit
patriarhul Justinian, ca pe un tânăr demn de a primi „coroana” arhieriei, în
primul rând pentru că eraţi monah şcolit în răbdare. Aşa v-a găsit la un
moment dat, Biserica sfârşitului de secol XX, drept cel mai încercat să
vâsliţi pe cele mai grele „stânci” ale istoriei contemporane, pentru că aţi
dovedit răbdare monahală. Aşa a fost voia lui Dumnezeu! Aşa cum
monahii, în vremuri grele, au coborât din mănăstiri în cetăţi şi au reuşit,
încercaţi fiind, să echilibreze lumea, tot astfel v-a dat Dumnezeu,
Preafericirii Voastre, să păstraţi spiritul echilibrului, în comuniune cu
toţi....Ne-aţi învăţat pe toţi că din jilţul patriarhal poţi sluji Biserica în duh
monahal rugător, căci sunteţi un liturghisitor de excepţie şi un deschizător
de punţi slujitoare spre oameni. Având permanent în suflet poporul de la
care aţi plecat, aţi adus duhul vieţii mănăstireşti aici, pe colina Patriarhiei, şi
ne-aţi îndemnat pe noi toţi, arhierei şi preoţi, să fim uniţi în marea obşte a
Bisericii ortodoxe Române, cu Întâistătătorul nostru, după rânduială.... În
acest înţeles ierarhic al slujirii, nu sunteţi numai Întâistătătorul administrativ
al Bisericii, ci sunteţi, înainte de toate, păstorul duhovnicesc şi părintele
nostru”1237.
În mesajul adresat patriarhului Teoctist la împlinirea vârstei de 90 de
ani (7 februarie 2005), preşedintele României, Traian Băsescu, spunea:
„Dumnezeu, chemându-vă la cea mai înaltă treaptă a arhieriei, v-a oferit un
dar de mare preţ şi o misiune plină de răspundere faţă de Biserica Sa, căci
slujirea pe care o împliniţi este o continuă încercare a discernământului
duhovnicesc în faţa vremurilor. Ajungând la vârsta deplinei înţelepciuni,
aveţi prilejul unei priviri pătrunzătoare asupra destinului Bisericii Ortodoxe
Române în zilele noastre. Aţi cunoscut dimensiunea istorică a vieţii creştine,
după cum Preafericirea Voastră înşivă aţi scris, cu reuşitele şi penumbrele
ei, însoţit de personalităţi de seamă ale teologiei şi ierarhiei ortodoxe. Aţi
traversat timpuri ostile, care făceau foarte dificilă misiunea Bisericii, dar în
anii redobândirii libertăţii aţi continuat lucrarea predecesorilor, contribuind
1237
Ibidem, p. 279-280.
560
la mişcarea ecumenică şi, mai ales, la găsirea fraternităţii între Biserica

Ortodoxă Română şi Biserica Romano-Catolică”1238.
Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, felicitându-l pe patriarhul
Teoctist cu prilejul aniversării a 15 ani de patriarhat, declara în cadrul
ceremoniei publice din 16 noiembrie 2001, de la Palatul Patriarhiei: „Aflat
la o vârstă venerabilă, Preafericirea Sa ne uimeşte prin tinereţea spiritului,
dar şi prin cea a activităţilor cotidiene, prin profunzimea înţelegerii
problemelor bisericeşti şi sociale. Am fost mereu impresionat de puterea şi
dăruirea pe care le arată Bisericii Ortodoxe Române.
Este, dacă vreţi, imaginea care îmi revine atunci când îmi amintesc
cum l-am cunoscut la Iaşi, în vremea când era mitropolit al Moldovei şi
Sucevei. Mi-l amintesc preocupat nu de persona sa, de viitorul său, ci de
starea bisericilor şi mănăstirilor din Moldova. Dorinţa sa cea mare era aceea
de a reface cât mai multe din aceste biserici şi incinte monahale, de a le reda
imaginea şi valoarea patrimonială. Era o datorie de suflet faţă de marii săi
înaintaşi, mitropoliţi ai Moldovei, aş cum mi-a mărturisit atunci. Am
apreciat şi preţuiesc foarte mult dăruirea pe care a manifestat-o în anii aceia
grei, de agonie a totalitarismului.
În Preafericitul Patriarh s-au împletit mereu virtuţile neamului de
ţărani cu cultura omului modern, pe care însă nu-l clinteşte nimic din
credinţa moştenită din strămoşi. Ceea ce m-a impresionat totdeauna a fost
smerenia cu care-şi purta o valoare preţuită de toţi, deschiderea faţă de
omeni. I-am admirat ştiinţa, îndelung exersată, de a vorbi oamenilor de la
suflet la suflet, şi de a le spune, dincolo de cuvinte, adevăruri esenţiale.
Ne-am reîntâlnit după ani, chiar în timpul revoluţiei din decembrie
1989. A urmat o perioadă grea pentru Preafericirea Sa. Mulţi credeau – unii,
răzleţi, sunt convinşi şi astăzi - ,că „ascensiunea” la scaunul de Patriarh a
însemnat o „răsplată” a colaborării cu regimul totalitar. Sunt sigur că nu
poate fi vorba de aşa ceva! Personal cred că nu şi-a dorit această demnitate
care la vremea aceea însemna o mare jertfă. Dar şi-a asumat-o, după alegere,
cu foarte multă responsabilitate, a primit o cruce grea pe care dus-o în
tăcere, cu durere, pentru că răspunde nu de sine, de câţiva enoriaşi, ci de o
întreagă Biserică: clerici şi credincioşi, şcoli şi instituţii teologice, mii de
biserici parohiale şi mănăstiri.
Îmi amintesc de bisericile demolate, de planul de a se schimba cu totul
înfăţişarea Capitalei, începând cu Dealul Patriarhiei. E uşor să vorbeşti: „Eu
aş fi făcut...”, „Eu aş fi salvat!” dacă nu realizezi tensiunea extraordinară a
acelor vremuri.
1238
Ibidem, p. 288.
561
Ilie Rusu
Prin tot ceea ce a întreprins în cei aproape 12 ani ce au trecut de la

Revoluţia din decembrie 1989, Biserica Ortodoxă Română a dovedit că ştie
să facă faţă prefacerilor social-economice, dar şi de mentalitate care au
apărut, inevitabil, în procesul trecerii de la totalitarism la democraţie,
aflându-se mereu, prin slujitorii săi, în mijlocul şi alături de fiii ei, de
concetăţenii noştri. Misiunea ei, de slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor, a
continuat cu stăruinţă, extinzându-se, de la apărarea credinţei strămoşeşti şi
protejarea valorilor inestimabile ale patrimoniului spiritul-cultural, în anii
regimului totalitar, la implicarea, potrivit menirii ei, în programele de
asistenţă religioasă şi socială, în ajutorarea celor aflaţi în nevoi. Şi dacă
Patriarhia Ecumenică deţine un primat de onoare al slujirii în lumea
ortodoxă, cred că nu exagerăm dacă afirmăm că Biserica Ortodoxă Română
deţine acum, la începutul mileniului al III-lea, un primat al înţelepciunii,
prin receptarea nevoii de înţelegere, comunicare şi dialog. Ne referim, în
acest context, pe de o parte, la vizitele Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe
în România, la dialogul cu Bisericile Ortodoxe, cu organismele ecumenice
europene şi internaţionale, iar pe de altă parte, la înţelegerea nevoilor
spirituale şi culturale ale poporului nostru aflat în vatra Ţării sau în afara ei,
în Republica Moldova, Ungaria, pe teritoriul fostei Iugoslavii sau în alte
părţi ale lumii, la sprijinirea eforturilor de integrare europeană şi nord-
atlantică a ţării noastre.
De numele Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist se va lega pentru
totdeauna primul mare pas către refacerea unităţii creştine, concretizat prin
vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti şi, deci, prin privilegiul oferit
poporului român de a fi primul popor ortodox ce a primit şi ovaţionat un
episcop al Romei.
Nu trebuie omisă din activitatea Preafericirii Sale nici reluarea
proiectului întâiului patriarh Miron Cristea de a clădi în Capitală o Catedrală
a Mântuirii Neamului.
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost în tot acest răstimp un om
al realităţilor, într-un ceas al istoriei în care cei mai mulţi nu reuşeau sau nu
voiau să privească în faţă realitatea şi cădeau victime într-o lume de
provocări fără precedent, ci a fost, în egală măsură, un om al curajului. I-ar
fi fost mult mai uşor să se refugieze în abstracţii teologice, să-şi utilizeze
elocvenţa pe aripile unei retorici frumos sunătoare şi goale de miezul
realităţilor incomode. Este o personalitate simbolică, unul dintre oamenii ce
personifică o instituţie şi o tradiţie. Nu este de mirare faptul că, deşi se
bucură de cea mai mare credibilitate morală în faţa naţiunii, Biserica şi
Întâistătătorul ei au fost şi sunt ţinta unor campanii concertate de
calomniere, pentru că a ataca persoana Patriarhului prin tot felul de născociri
562
aberante, nu înseamnă exprimarea unei opinii în spiritul libertăţilor

democratice, ci a ponegri şi a destabiliza în final încrederea concetăţenilor în
instituţia Bisericii. Asemenea înalte personalităţi trebuie apărate şi nu
ponegrite.
Îl asigur, în acest moment aniversar, pe Părintele Patriarh Teoctist, că
urmele lăsate de furtuni pe lemnul marilor corăbii ce au străbătut oceanele
nu fac decât să le sublinieze măreţia victoriei. La 15 ani de păstorire
patriarhală, calea străbătută până cum ne îndreptăţeşte să-i urăm din toată
inima „Intru mulţi ani spre binele Bisericii şi al neamului nostru!”1239.
Iar în cuvântul rostit la 7 februarie 2005, la sărbătorea zilei de naştere
a patriarhului Teoctist, Ion Iliescu sublinia: „Am ţinut să fiu prezent la
această aniversare a dumneavoastră şi să-mi exprim alături de toţi ceilalţi
bucuria faţă de acest moment simbolic pentru Biserica Ortodoxă Română. În
primul rând, pentru că împliniţi o vârstă venerabilă şi ne bucurăm că la cei
90 de ani vă păstraţi forţa fizică şi forţa intelectuală care impune respect
tuturor. In al doilea rând, pentru tot ce aţi făcut dumneavoastră pentru
Biserica noastră. Am cunoscut şi momentele grele prin care aţi trecut şi am
apreciat contribuţia dumneavoastră personală, mai întâi, pentru stabilitatea
Bisericii Ortodoxe Române, apoi, pentru rolul pe care Biserica Ortodoxă
Română l-a îndeplinit în istoria recentă, atât pentru realizarea climatului de
stabilitate a societăţii româneşti, cât şi pentru relaţiile exemplare care s-au
statornicit în societatea românească între cultele religioase, între Culte şi
Stat, dar şi rolul istoric al dumneavoastră în dialogul între cele două mari
Biserici creştine”1240.
Episcopul Calinic al Argeşului şi Muscelului (astăzi arhiepiscop),
evocând unele întâlniri de taină cu patriarhul Teoctist, scria următoarele:
„Din vârful scării ierarhice l-am auzit de atâtea ori pe patriarhul
Teoctist jelind, dar şi rugându-se pentru greul zilei, greul lucrului, grija
cuprinzătoare. Îmi spunea deseori:
«Calinic, nu dorm noaptea de grija Bisericii, caut soluţii scăldându-mă
în broboane de sudoare, singur, doar cu mila lui Domnului! Voi sunteţi
departe, veniţi şi plecaţi, dar eu rămân mereu singur!». Noi ne întrebăm cu
bucurie în Duhul Sfânt: oare omenirea are multe fiinţe de aşa cuprindere?
De aşa vitalitate? De aşa responsabilitate? Cine nu a auzit pe Preafericirea sa
spunând: «Văd în fiecare om o taină!» Să ne uităm cu grijă la acest om de
1239
VO, an XII (2001), nr. 280/1 decembrie, p. 2.
1240
BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 287.
563
Ilie Rusu
taină, patriarhul Teoctist, să-i zărim inima bătând pentru Biserică şi sufletul
tresărind pentru durerea şi bucuria Neamului sfânt din care a venit”1241.
„Patriarhul Teoctist a pus pe drumul cel drept Biserica Ortodoxă
românească, în zvârcolirile de tranziţie, fără a se produce victime. Pentru a
trece doar grabnic peste o viaţă de om aşa cum a fost, vom spune, fără teama
de a greşi, că Biserica Ortodoxă Română a trecut, în anii de slujire a
Patriarhului Teoctist, dintr-un mileniu în altul fără victime! Cred că aceasta
este nota de aur, fundamentală! Pioşenia patriarhului Teoctist şi dragostea
celui care a crescut în casă cu zece fraţi şi surori s-au răsfrânt şi se răsfrâng
peste soborul arhieresc, peste obştea creştină românească şi universală.
Aceasta a dus la săvârşirea minunilor care se văd desluşit în zidiri de sfinte
altare, şcoli, asistenţă religioasă, în armată, în penitenciare, spitale,
grădiniţe, cantine pentru săraci, tipărituri de cea mai înaltă calitate, parohii,
protoierii, mănăstiri, ecumenismul dinamic şi încurajator, deschidere spre
toate religiile lumii. Ce poate fi mai mângâietor, după o vreme de zbucium,
spaime şi amaruri pe acest pământ, ducând în spinare, cu falnică tinereţe, o
traistă de ani înveşmântaţi în veghe şi speranţă?”1242.
„Dacă patriarhul Justinian, de o dârzenie incontestabilă, a trecut
corabia Bisericii prin dictatura comunistă, patriarhul Teoctist a avut menirea
de a tranzita Biserica dintr-o latură a dictaturii comuniste în democraţia care
se zideşte pe jertfe, în anii săi de patriarhat, ani de nădejdi, disperări, furtuni
de tot felul şi strigăte la Dumnezeul Îndurărilor. Fost-a omul acesta trimis de
Dumnezeu la răspântia mileniilor, pentru a zidi cu tactul şi înţelepciunea
ştiută de o lume! Teoctist Patriarhul a fost atins de aripa Duhului Sfânt!”1243.
„Sunt rare cazurile când o Biserică să aibă un patriarh de 90 de ani, din
care 55 numai în slujire ca arhiereu. De multe ori mi-a fost dat să aud când
patriarhul Teoctist povestea - cu darul inconfundabil – despre vremi,
oameni şi întâmplări, cu o prospeţime şi o vioiciune rar întâlnite! Precizia în
date şi amănunte este uluitoare, precum şi memoria este! Dacă ai sta să
numeri în ce calităţi şi virtuţi a înotat acest uluitor ierarh ortodox român pe o
perioadă istorică dintre două milenii, ai putea începe cu credinţa curată în
Dumnezeu. Nici o abatere şi nici o delăsare de la împlinirea datoriei! Mi-a
spus la ceas de taină, de mai multe ori: «Voi plecaţi mereu şi mă lăsaţi
singur! Sunt atâtea probleme care cer rezolvare urgentă! Cum aş pleca şi eu
ca voi, dar stau legat aici pe dealul Patriarhiei unde bat vânturile din toate
1241
Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, Patriarhul Biblic, Curtea de Argeş, 2005, p. 10.
1242
Ibidem, p. 13-14.
1243
Idem, p. 18.
564
părţile! Ce ştiţi voi!» Apoi se rezema pe speteaza scaunului şi privirea şi-o

ducea în zare, iar pleoapele îi striveau lacrimi de diamant”1244.
„De fiecare dată am rămas dezarmat şi fără cuvânt de apărare. Eram în
faţa unui magnific patriarh. Aşa precum îi era şi singurătatea. Am fost
martor în anumite momente când modestia şi smerenia se revărsau în torente
peste amărăciunile şi îndârjirile de tot felul. Să-l vezi având aura iertării şi
îngăduinţei paterne! A uimit pe cei care credeau că patriarhul Teoctist nu va
putea ierta niciodată pe cei care l-au poticnit în slova veacului democratic,
răbdând ca stânca nevorbitoare şi cu înţelesurile ce aveau să vină. Ca nimeni
altul, a intuit şi întrupat puntea de legătură între două milenii, punte peste
gâlcevi şi tălmăciri. La sfârşit de două mii de ani şi începutul altei mii, cei
doi ierarhi apostolici ai lumii: Teoctist şi Ioan Paul al II-lea, legau în spiritul
păcii şi bucuriei, Răsăritul cu Apusul! Numai aceasta dacă ar fi săvârşit, era
de ajuns pentru ca numele său să nu i se mai şteargă din memoria Bisericii
Universale”1245.
Vorbind despre viaţa şi împlinirile patriarhului Teoctist, în multe
privinţe singulare în istoria Bisericii Ortodoxe Române, acad. prof. Virgil
Cândea spunea: „Şapte decenii de monahism îi conferă loc pilduitor în cea
mai nobilă tradiţie de trăire şi nevoinţă a creştinătăţii româneşti. Cincizeci şi
cinci de ani de slujire în toate eparhiile ţării, ca episcop al Aradului şi al
Oradiei, ca arhiepiscop şi mitropolit al Olteniei, al Moldovei şi Sucevei, al
Ardealului şi al Ungrovlahiei, şi nouăsprezece ani ca patriarh al României, i-au
dat prilejul, fără precedent în ierarhia Bisericii Noastre, de a păstori
credincioşii din întreg pământul românesc, de a-i cunoaşte, povăţui şi
călăuzi.
A împlinit toate aceste ascultări şi a cinstit înaltele trepte la care a fost
chemat cu înţelepciune şi energie, cu pilduitoare dăruire, cu dragoste, cu
răbdare şi curajul necesare în vremuri de restrişte şi primejdie pentru
creştinătate. Cu puterea credinţei, a rugăciunii şi cu ajutorul lui Dumnezeu,
înfruntând asprimile unei jumătăţi de secol de avarii ateiste, a vegheat la
păstrarea neîntreruptă a tradiţiilor creştine, pregătirea înaltă a tinerilor pentru
catehizare şi slujire, a deschis porţile Institutului Teologic Universitar din
Bucureşti studenţilor din facultăţile de stat, în care învăţământul creştin
fusese interzis, a ocrotit şi restaurat patrimoniul de arhitectură şi artă al ţării
ca nou ctitor al vechilor monumente bisericeşti, partea cea mai scumpă a
zestrei de spiritualitate şi de cultură a României. A iniţiat şi îngrijit
reeditarea cărţilor sacre şi de cult, între care Dumnezeiasca Liturghie a
1244
Ibidem, p. 20.
1245
Ibidem, p. 21.
565
Ilie Rusu
mitropolitului Dosoftei şi Biblia de la Bucureşti din 1688, a operelor

Sfinţilor Părinţi şi a încurajat afirmarea gândirii şi scrierilor teologice, pe
vremea când în cercetare şi în universităţi era obligatoriu materialismul
dialectic. A cultivat relaţiile tradiţionale cu eparhiile apostolice ale lumii
Ortodoxe. Cu luni de zile înaintea eliberării din decembrie 1989 a făcut
pasul cutezător şi riscant pe atunci, al întâlnirii, la Vatican, cu Papa Ioan
Paul al II-lea, act memorabil în istoria Bisericii noastre şi anticipare a vizitei
în România, zece ani mai târziu, a Întâistătătorului Bisericii Romano-
Catolice.
Dumnezeu i-a dăruit în ultimii 15 ani Preafericirii Sale, înţelepciune şi
energie pentru opera prin care a dobândit dreptul nepieritor la recunoştinţa
credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române. Marginalizată şi umilită timp de
peste patru decenii, a vegheat la repunerea în drepturile şi demnitatea ei, a
celei mai vechi instituţii de spiritualitate, cultură şi educaţie a poporului
nostru. A redat clerului locul cuvenit în societate. A încurajat misiunea şi
vocaţia monastică a tinerilor, prin dezvoltarea învăţământului teologic de
toate gradele. A avut iniţiativa luminoasă a introducerii studiilor religioase
în programul Academiei Române. Mesajul şi fapta creştină sunt prezente azi
în toate sectoarele societăţii, în cultură şi educaţie, în asistenţa socială şi în
armată.
În Sfântul Sinod, ca preşedinte, în cabinetul de lucru, intelectual, activ
în relaţiile cu Bisericile creştine, ambasador al spiritualităţii româneşti peste
hotare, înalt demnitar al României contemporane şi contribuitor eminent la
noua ei imagine în lume, Preafericirea Sa îşi împlineşte misiunea
providenţială”1246.
Despre scurta retragere din scaun a patriarhului Teoctist, în primele
luni ale anului 1990, prof. Tudor Nedelcea afirma: „Brutala şi necanonica
încercare de înlăturare a patriarhului Teoctist din fruntea Bisericii, de către
grupuri de interese străine Ortodoxiei şi neamului, în decembrie 1989, a
fost, de fapt, o clonare a oportunismului civic şi al imixtiunii politice din
primii ani postbelici. Şi atunci, ca şi acum, vizate au fost instituţiile
fundamentale ale statului, prin care se poate impune o ideologie, precum şi
personalităţile marcante. În cazul acestora, dacă ele nu se subordonau de
bunăvoie, se apela şi se apelează la arma calomniei sau la introducerea
plauzibilului atunci când minciuna este prea mare şi nedigerabilă”1247.
1246
Acad. prof. Virgil Cândea, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist la 90 de ani, în vol.
„Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar”, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 159-160.
1247
Prof. Tudor Nedelcea, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist sau rezistenţa prin
credinţă, în BOR, an CXXIII (2005), nr- 1-3, p. 304.
566
O interesantă caracterizare a profilului spiritual al patriarhului Teoctist

a făcut teologul Teodor Baconsky, care spune:
„La mijlocul anilor 80, când a fost ales în fruntea Sfântului Sinod,
patriarhul Teoctist ştia că acceptă această povară pe fondul unei epoci intens
odioase. Deşi golit de orice motivaţie socială, marxismul domina inerţial
ţara, ca unică ideologie admisă. Dictatura lui Ceauşescu se afla la apogeul
răului... Era clar că lucrurile nu aveau să se îndrepte. Prin urmare, noul
patriarh se urca nu atât pe jilţul arhieresc, al deja chinuiţilor săi predecesori,
cât pe o veritabilă Golgotă. Poate că adversarii săi – şi ştim că orice om
important nu este încercuit numai de prieteni – au făcut pe atunci supoziţia
că fostul mitropolit al Moldovei a manevrat din culise pentru a-şi asigura
succesiunea şi...atât. În realitate, patriarhul Teoctist a acceptat un sacrificiu,
pentru că rămăsese, pe dedesubtul strălucitoarelor veşminte arhiereşti, un
călugăr de vocaţie, un om cu frica lui Dumnezeu şi un diplomat, care simţea
că Biserica, sugrumată de o crescândă persecuţie, va avea nevoie de tactul
său conciliator. Au urmat anii cei mai penibili, de a căror atmosferă m-am
împărtăşit, dat fiind că lucram la Institutul Biblic, aflat în vecinătatea
Cancelariei patriarhale. Securitatea îşi înfiltrase agenţii peste tot, tot mai
dornică să controleze orice mişcare a „popilor”... Dar aspectul cel mai
cumplit ţinea de însăşi nebunia dictatorului, care-şi pusese în minte să
distrugă Bucureştiul, cu zestrea lui de străvechi lăcaşuri amplasate central.
Până şi Palatul Patriarhiei ar fi fost să fie transferat undeva, la periferia
Capitalei... Intelectualii specializaţi în studii medievale au căutat să
sensibilizeze autorităţile pentru a salva, măcar sub pretexte de istorie
naţională, bisericile ameninţate cu demolarea. N-au fost ascultaţi...Ce-i
drept, Sinodul şi Patriarhul n-au ridicat glasul împotriva acestor
samavolnicii. Au crezut ei oare că, dacă păstorul va fi „bătut”, se va risipi
întreaga turmă? Au întors şi obrazul celălalt? Au mizat pe Biserica nevăzută,
ascunsă înlăuntrul celor prigoniţi, acolo unde nici un ucaz bolşevic nu mai
putea opera? Fapt este că respectiva tăcere a răsunat cumplit mai apoi, în
decembrie 1989, când a fost nevoie ca românii să moară împuşcaţi pentru a-
l dărâma, la rândul lor, pe exponentul paranoic al ateismului de stat.
Patriarhul Teoctist s-a trezit în mijlocul acestui ciclon şi a fost părăsit, de
parcă singur ar fi tăcut şi nu împreună cu întreaga ierarhie. Mulţi au jubilat
când, sub presiunea străzii (specifică acestei perioade), Întâistătătorul a
hotărât să se retragă. M-am numărat, din păcate, printre ei,deşi Patriarhul mă
primise la dânsul în repetate ocazii şi mă sprijinise atunci când, plănuind să
emigrez, intrasem în vizorul poliţiei politice. Acum gândesc altfel. Susţin în
continuare că Biserica noastră, dimpreună cu mine, ar fi trebuit să fie mai
curajoasă şi mai demnă. Dar am, simultan, convingerea că Patriarhul s-a
567
Ilie Rusu
întors din temporalul său surghiun spre binele aceleaşi Biserici. O societate
atât de organic ierarhizată n-ar fi supravieţuit unei decapitări subite. În plus,
am asistat direct la pocăinţa acestui creştin autentic. Alţii s-au mulţumit să
mimeze regretul, dacă nu s-au lipsit cu totul de el, preferându-i cinismul
obrazului de toval. Preafericitul Teoctist a trăit cu totul altceva: oricine i-a
stat în preajmă de-a lungul ultimilor ani ştie cât s-a torturat sufletul său
pentru a explica laşitatea şi ezitarea cu care s-a împovărat oarecum, în
vâltoarea celor mai ostile timpuri din istoria României moderne. Sunt
încredinţat că Dumnezeu însuşi a auzit rugăciunile acestui nou rege David,
întors spre Creatorul său ofensat. Mai târziu, drumul avea să mă conducă la
Vatican, în calitate de ambasador al României pe lângă Sfântul Scaun. A
fost să se consume, chiar în acel timp, vizita Papei Ioan Paul al II-lea la noi.
Acest eveniment, realmente istoric, n-ar fi fost posibil fără lucida conlucrare
a trei personalităţi: patriarhul Teoctist, care a semnat scrisoarea de invitare
în România a Sfântului Părinte, mitropolitul Daniel al Moldovei (care a
rămas un adept al cauzei ecumenice) şi arhiepiscopul Bartolomeu al
Clujului, care a înţeles raţiunea acestui eveniment mai presus de necazurile
sale curente cu reprezentanţii celeilalte Biserici româneşti... Pe parcursul
vizitei pontificale (7-9 mai 1999), patriarhul Teoctist şi-a demonstrat din
plin extraordinarele calităţi. Se simţea că vibrează de emoţie netrucată.... A
fost o gazdă bună, debordând de tandreţe agapică faţă de ilustrul său
oaspete, alături de care a ştiut să refacă aerul cenaclului apostolic. I-a întors
ulterior vizita, poposind iarăşi în Cetatea Eternă... Preafericitul Teoctist este,
deşi poate nu s-ar spune, un axiofil, un ins cu discernământul valorilor certe,
de care se doreşte cu precădere înconjurat. Ei bine, deşi celor mai mulţi le
place teribil acest podium veşnic tămâiat, patriarhul Teoctist rămâne, în
adâncul sufletului, indiferent la asemenea false dovezi de „fidelitate”. Mi-e
limpede că-şi doreşte cel mai fierbinte compania oricărui semen pe care-l
îndrăgeşte cu temei şi căruia îi acordă, alături de binecuvântare, sincera sa
preţuire... E stimulat de inteligenţă, înviorat de sentimentul onestităţii
lăuntrice şi încântat de meşteşugul vorbirii. Acceptă mai degrabă să asculte
opinii neplăcute, dar just sugestive, decât corul indistinct al lăudătorilor
profesionişti. Are drag de toată lumea, însă nu se îmbată cu apă rece. Dar,
peste toate, practică smerenia cu frecvenţa deliberată a unui ascet. De câte
ori am bucuria de a-l asculta sau privi, realizez că, din adâncul meu, se
precizează surpriza de a observa că acest om, aşezat de Pronie în vârful
dignităţii ecleziale, doreşte să se micşoreze pe sine, pentru ca Dumnezeu să
devină, din nevăzut cum este, apropiat de fibra ta ultimă. E „normal” să
asişti la o atare transpunere kenotică atunci când ai de-a face cu vreun
monah de schit. Efectul misionar pe care o asemenea conduită îl produce
568
atunci când ai în faţa ochilor un Patriarh se dovedeşte însă incomparabil.

Senzaţia pe care mi-o imprimă atitudinea duhovnicească a Preafericitului
Teoctist este aceea că-i pasă, cu toată gravitatea, de răspunsul pe care
sufletul săi îl va primi la Judecata Mântuitorului. Nu am găsit răutate în
făptura Patriarhului nostru nici măcar atunci când l-am surprins copleşit de
amărăciune, dezamăgit sau tulburat de împrejurările vieţii1248.
Legăturile patriarhului Teoctist cu românii din jurul graniţelor ţării au
fost puse în evidenţă de scriitorul George Muntean: „Intre oamenii cu care
patriarhul Teoctist a ştiut mereu să lucreze, îndrumându-i şi îndemnându-i
cu discreţie şi curaj, s-au aflat şi basarabeni, herţeni şi nord-bucovineni, care
scăpau din când în când în ţară şi-l căutau pentru mângâiere, sfat şi ajutor.
Uşa patriarhului era deschisă, ca şi sufletul său, tuturor românilor din lume
şi, în general, oricăror fii ai acestui pământ, care pleacă de la patriarh
îmbărbătaţi şi adesea cu substanţiale daruri... Articolele, studiile, cuvântările
ocazionale, pastoralele, cărţile în apariţia cărora a fost şi este implicat, cele
ce şi le-a alcătuit singur, încheagă toate un destin de patriot luminat, deschis
lumii şi problemelor ei, întemeiat pe convingerea de nezdruncinat că
Ortodoxia, Biserica noastră este naţională, cu o identitate aparte, cu un chip
propriu, potrivit cu chipul neamului nostru...Avem alături şi în frunte un
înţelept şi un cărturar cu o operă masivă, un luptător cumpănit şi ferm pentru
credinţa străbună românească şi pentru binele patriei întregi, un ocrotitor şi
un gospodar ales, chemând la linişte şi înţelegere, la puritate şi viaţă morală
trăită din adâncuri, ca o garanţie a supravieţuirii în această lume atât de
sfâşiată, demnă de o soartă mai bună”1249.
Mitropolitul Antonie al Ardealului, care a lucrat îndeaproape cu
patriarhul Teoctist, afirma: „Are o credinţă puternică. Cu ea a străbătut prin
vremuri grele, conducând corabia Bisericii Ortodoxe Române pe un drum
care a făcut-o nu numai să supravieţuiască, ci chiar mi mult decât atât, să
treacă prin epocă cu eroism creştin. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu,
Preafericitul Patriarh Teoctist a reuşit, împreună cu ceilalţi ierarhi, ca şi
patriarhii anteriori, să menţină credinţa în popor. Aş vrea să amintesc aici că
recensământul de acum doi ani a arătat că procentul de credincioşi ortodocşi
în România este de aproape 90%. Şi aceasta după aproape o jumătate de
veac de încercări de ateizare a poporului român”1250.
1248
Teodor Baconsky, Voia Sfântului Duh, în vol. „Biserica în misiune. Patriarhia Română
la ceas aniversar”, p. 110-115.
1249
George Muntean, scriitor, Teoctist - Patriarh al credinţei străbune, „Glasul Naţiunii”,
an V (1993), nr. 48, decembrie, p. 5.
1250
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Din întâmplare nu poate rezulta nici măcar o linie
dreaptă, în „Telegraful român”, nr. 25-28 din 1 şi 15 iulie 1995, p. 1.
569
Ilie Rusu
Pr. prof. Mircea Păcurariu vedea în patriarhul Teoctist un simbol al

unităţii spirituale româneşti: „Preafericitul Părinte Teoctist, cel de-al
cincilea patriarh al Bisericii noastre este cu adevărat patriarh al tuturor
românilor. Ca patriarh a îndrumat îndeaproape şi lucrarea «diasporei»
române din cuprinsul Arhiepiscopiei Misionare Ortodoxe Române din
Statele Unite şi Canada (Detroit), din Arhiepiscopia Ortodoxă Română
pentru Europa Occidentală şi Meridională (Paris) şi din reactivata
Mitropolie a Basarabiei (Chişinău). Pretutindeni, patriarhul Teoctist
reprezintă cu cinste Biserica noastră fie în ţară, fie peste hotare, găseşte
soluţiile cele mai potrivite pentru bunul mers al vieţii bisericeşti, participă la
instalări de ierarhi, vizitează mănăstiri şi biserici de mir sau şcoli teologice,
slujeşte şi rosteşte cuvânt de învăţătură, stă de vorbă cu preoţi, călugări, dar
şi cu simpli credincioşi, ştiind să se facă ascultat, preţuit şi mai ales iubit.
Este astfel părintele sufletesc al întregului neam românesc, al credincioşilor
săi din ţară, dar şi al celor care, datorită vitregiei vremurilor, şi-au părăsit
vetrele părinteşti şi au ajuns pe alte meleaguri ale lumii – în cele două
Americi, Australia, Europa Occidentală şi chiar în Africa şi Asia -, precum
şi al celor ce, după al doilea război mondial, au ajuns sub o stăpânire străină.
Patriarhul Teoctist rămâne astfel în istoria noastră ca un patriarh al
românilor de pretutindeni, ca un simbol al unităţii spirituale româneşti”1251.
Iar prof. Radu Stancu sublinia: „A fost chemat de Dumnezeu către
încredinţări şi slujiri bisericeşti, hărăzindu-i-se un destin unic printre ierarhii
noştri din ultimul veac, acela de a păstori în cea mai mare parte a
provinciilor istorice româneşti, într-o vreme în care a sluji lui Hristos şi
Bisericii Sale nu era nici uşor şi nici lipsit de primejdii... Şcoli, facultăţi,
reviste şi cărţi, parohii, protoierii şi eparhii, reintroducerea religiei în şcoală,
canonizarea unor sfinţi români, întâlniri ecumenic la nivel înalt, toate
acestea stau mărturie ale strădaniilor patriarhului Teoctist, unul din cei mai
prestigioşi şi mai înţelepţi patriarhi contemporani”1252.
La slujba înmormântării patriarhului Teoctist, din ziua de vineri, 3
august 2007, în Catedrala patriarhală din Bucureşti, mitropolitul Daniel al
Moldovei şi Bucovinei, Locţiitor de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
spunea: „Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist va rămâne pururea în mintea
şi în inima tuturor celor care l-au cunoscut şi au admirat chipul său luminos
şi bunătatea sa sufletească... Chiar şi în anii de dictatură comunistă, cu
răbdare şi înţelepciune, patriarhul Teoctist a restaurat multe biserici şi
1251
Pr. prof. Mircea Păcuraru, Patriarhul tuturor românilor, „Telegraful român”,
nr. 5-6 /1995, p. 1-2.
1252
Prof. dr. Radu Stancu, Ziua Patiarhului, în „Lumină lină”, an VI (1995), nr. 1, p. 3.
570
mănăstiri şi chiar a zidit unele noi în Episcopia Aradului, în Mitropolia

Olteniei şi în Mitropolia Moldovei şi Sucevei. Deşi nu era deloc uşor, chiar
şi în vremurile acelea s-au tipărit mii de cărţi de rugăciuni, de calendare, de
cărţi liturgice şi iconiţe, precum şi unele reviste şi manuale teologice pentru
a menţine flacăra credinţei şi a vieţii creştine. Desigur, toate acestea nu erau
suficiente, dar în comparaţie cu alte ţări aflate sub dictatura comunistă ele
constituiau, totuşi, o lucrare misionară curajoasă. În zilele noastre, libertatea
religioasă a fost folosită mai ales pentru reintroducerea religiei în şcolile
publice, reintroducerea învăţământului teologic în reţeaua de stat,
reactivarea asistenţei religioase a preoţilor de caritate în unităţi militare, în
spitale şi în penitenciare. La acestea se mai adaugă multe centre social-
caritabile pentru copii, bătrâni şi săraci, precum şi cabinete şi centre social-
medicale. Desigur, un loc aparte îl ocupă şi numărul mare de eparhii noi,
înfiinţate în ţară şi peste hotare, de biserici în construcţie şi restaurare, de
mănăstiri şi schituri noi, de şcoli teologice noi, de instituţii culturale şi
misionare (presă, radio). În toate aceste lucrări, patriarhul Teoctist a arătat o
surprinzătoare tinereţe şi o impresionantă capacitate de adaptare, o dinamică
viguroasă în receptarea şi promovarea noilor activităţi pastorale şi misionare
ale Bisericii în societatea românească. Patriarhul Teoctist avea o deschidere
firească şi frumoasă spre dialog şi cooperare cu Bisericile surori şi cu alte
Biserici. Ca atare, patriarhul Teoctist a promovat permanent dialogul
interconfesional şi interreligios pe plan naţional şi internaţional. Expresia
cea mai elocventă a acestui spirit de respect reciproc şi dialog ecumenic a
fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, în zilele de 7-9 mai 1999,
iar apoi, în octombrie 2002, vizita patriarhului Teoctist la Roma. Prin tot
ceea ce ne lasă acum ca moştenire spirituală a personalităţii şi activităţii sale
bisericeşti şi sociale, patriarhul Teoctist rămâne pentru noi o călăuză
binecuvântată, un chip luminos şi un suflet mare, răbdător în încercări şi
iubitor de fapte bune”1253.
Slujba de înmormântare a fost precedată de o adunare de comemorare
a personalităţii patriarhului Teoctist, în aula Palatului Patriarhiei, la care au
luat parte: membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
reprezentanţii autorităţilor de stat centrale şi locale, delegaţi ai Bisericilor
Ortodoxe surori, ai Bisericilor creştine şi ai organizaţiilor internaţionale
intercreştine, reprezentanţii Cultelor din România, reprezentanţi ai
Academiei, învăţământului şi ai altor instituţii de cultură, protopopi, preoţi,
stareţi, membri ai Corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, rude ale
patriarhului decedat, alţi invitaţi. Între participanţi s-au numărat:
1253
BOR, an CXXV (2007), nr. 7-8, p. 9.
571
Ilie Rusu
Preşedintele României, primul ministru al Guvernului, Regele Mihai,

preşedintele Academiei. Una dintre cele mai importante delegaţii de peste
hotare a fost cea a Patriarhiei Ecumenice, în frunte cu patriarhul ecumenic
Bartolomeu I, Patriarhul Constantinopolului.
La această adunare s-au rostit cuvântări şi s-au citit mesaje de evocare
a personalităţii patriarhului Teoctist, din care prezentăm scurte extrase:
Mitropolitul Nicolae al Banatului: „A fost o mare personalitate, un
exemplu aş putea spune pentru noi toţi, pentru creştini, pentru preoţi, pentru
ierarhi, pentru conducătorii Bisericilor. A avut relaţii bune nu numai cu
Bisericile Ortodoxe surori, ci şi cu celelalte confesiuni creştine, chiar şi cu
celelalte religii, încât a fost un om al dragostei şi al iubirii reciproce”1254.
Mitropolitul Serafim al Mitropoliei Ortodoxe Române a
Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: „Patriarhul Teoctist a fost o
mare personalitate creştină, duhovnicească prin excelenţă, care s-a impus în
Biserica noastră, dar şi în lumea creştină, în general... Foarte interesant că la
vârsta de 90 de ani, patriarhul Teoctist vorbea mereu despre viitorul
Europei, despre viitorul Bisericilor, despre unitate, despre contribuţia
Ortodoxiei la Europa unită”1255.
Theodor Baconski, teolog: „Sigur că n-avem destulă distanţă
deocamdată pentru a depăşi o judecată în «alb» şi «negru». Sunt oameni
care spun: «A făcut tot ceea ce putea face, în condiţiile date». Sunt care
spun: «N-a făcut nimic din ce trebuia să facă, tot în condiţiile date». O
judecată mai echilibrată o să apară în timp, pe măsură ce se va scrie istoria
acestei faţete terminale a comunismului din România şi cred că atunci o să
apară destule nuanţe care să circumstanţieze, să contextualizeze cu mai
multă înţelegere situaţia extrem de complicată în care se afla patriarhul
Teoctist în epocă şi, de fapt, întreaga Biserică. Patriarhul Teoctist şi-a dorit
să ajungă în fruntea ierarhiei ortodoxe. E un diplomat, un om cu mult tact.
Pentru unii cu prea mult tact, dar în orice caz, era persoana care avea în acel
moment, 1986, experienţa coabitării cu autorităţile comuniste. Din păcate
pentru el, dată fiind această agravare a stării de paranoia care cuprinsese
întregul regim, el nu a mai avut de fapt interlocutori.
Grupul de reflecţie pentru înnoirea Bisericii, care are şi el un capitol
asigurat în istoria recentă a Bisericii ortodoxe, îşi propunea ceea ce şi
declara, că doreşte să primenească un pic această Biserică Ortodoxă
Română, îmbâcsită de compromisuri, de figuri dubioase, de inerţii şi de un
soi de stagnare spirituală, care nu mai producea nimic înţelept şi nimic
1254
Ibidem, p. 97.
1255
Ibidem, p. 98.
572
convingător pe plan misionar. Membrii acestui grup de bune intenţii erau

fără îndoială sub exaltarea revoluţionară, dar şi animaţi de bune intenţii la
adresa Bisericii Ortodoxe Române. Nimeni nu avea de încheiat vreo răfuială
cu vreo persoană anume. Ne-am propus să facem lobby pentru
reintroducerea catehismului în biserici mai întâi şi apoi a orelor de religie în
şcoală. Ne-am propus să căutăm un dialog mai larg cu elita intelectuală. Pe
atunci, nu se vorbea încă de societatea civilă. Pentru a vedea ce putem face,
ce putem propune noului guvern şi aşa mai departe, erau foarte multe iluzii
la mijloc şi mai ales că totul se va putea schimba în bine repede. Or, asta era
o premisă nerealistă şi ne-am ciocnit foarte repede de o realitate mult mai
puţin suplă, chiar rigidă, ostilă, conservatoare. Însă, am luat seama că
patriarhul era contestat în acele prime luni din 1990, într-un mod destul de
stradal şi haiducesc . Nu se poate spune că tentativele de lapidare, grupurile
nervoase de preoţi care dădeau cu pietre în geamurile Palatului patriarhal
exprimau neapărat dragostea creştină şi responsabilitatea civică a
creştinului. Dar aşa au fost vremurile... eu erau cel mai tânăr membru al
acestui grup. Grupul a fost acceptat, de voie-de nevoie, în Palatul patriarhal,
chiar Sinodul permanent era străbătut de gândul retragerii. Unii mitropoliţi,
care între timp au trecut la Domnul, se gândeau că poate trebuie să facă
pasul înapoi. Dacă m-aţi întreba ce cred astăzi despre acţiunile acelui grup,
aş spune că a făcut şi lucruri bune, dar că poate a greşit în însuşi principiul
lui de constituire, pentru că Biserica nu este o societate democratică, ci este
o societate teocratică, o societate condusă de Hristos şi de un organism care
ascultă de o altă logică decât aceea a alegerilor şi a disputelor foarte
vehemente.
Sigur că mi-am pus întrebări cu privire la trecerea patriarhului Teoctist
prin istoria noastră recentă, dar e ciudat că, sau nu e ciudat, ci e creştineşte
faptul că niciodată nu mi-a dat ocazia de a mă simţi neglijat, insultat de vreo
atitudine sau alta, a fost extrem de cald şi a creat o relaţie personală aşa cum
numai un Părinte duhovnicesc o poate face cu cineva. Patriarhul este călugăr
de vocaţie, undeva în profunzime se vede că a trăit în mănăstire şi că a trecut
în ierarhie ca un monah de vocaţie, cineva care a ales această cale şi s-a
simţit bine în ea. De asta are foarte multe reflexe patericale discursul
Patriarhului, este în mare măsură un discurs de monah.
Ca intelectual am auzit multe critici la adresa patriarhului şi sunt
convins că nu numai intelectualii l-au criticat, poate şi anumiţi colegi de
ierarhie, poate şi alte medii din Biserică, dar cred că şi el îşi va fi îndeplinit
acest rol de a adapta Biserica la o nouă epocă istorică fără să o bruscheze şi
fără să creeze tulburări durabile. E un om care a fost cumpătat în dieta lui, în
573
Ilie Rusu
viaţa lui zilnică, în programul său, cred că acest lucru este direct legat de
longevitatea formidabilă cu adevărat patriarhală de care s-a învrednicit”1256.
Augustin Buzura, scriitor: „Mi se pare foarte important discursul
Patriarhului Teoctist în legătură cu unitatea naţională, cu păstrarea
istoriei naţionale, cu păstrarea credinţei tradiţionale. Nu lipsea niciodată
trimiterile la credincioşii de peste Prut, la credincioşii risipiţi peste tot în
lume. De aici necesitatea creării unor mitropolii şi a unor episcopii în
străinătate, pentru a nu-i îndepărta de credinţă pe cei care din motive de
sărăcie au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara. Dacă mă străduiesc să-l analizez
şi să-l înţeleg, cred că este vorba de o mână de fier într-o foarte frumoasă şi
elegantă mănuşă de catifea”1257.
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului: „A fost
fericit de Dumnezeu ca să trăiască împreună cu poporul său clipe de fericire
odată cu eliberarea din perioada de tristă amintire. Libertatea pe care a
câştigat-o poporul român, pe care a trăit-o şi Preafericirea Sa, a folosit-o
tocmai pentru progresul Bisericii Sale. Lasă în urma sa foarte multe lucruri
bune, pe care le-a realizat spre slava Bisericii lui Hristos şi, de asemenea,
lasă o amintire frumoasă în conştiinţele oamenilor”1258.
Papa Benedict al XVI-lea: „Cu stimă şi afecţiune deosebite, îmi
amintesc chipul nobil al acestui arhipăstor care şi-a iubit Biserica şi a avut o
contribuţie extraordinară la dezvoltarea relaţiilor dintre catolici şi ortodocşi,
sprijinind continuu lucrarea Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialog
Teologic între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă, relaţia
frăţească între cele două Biserici. Vizita iubitului meu predecesor Papa Ioan
Paul al II-lea la Patriarhul Teoctist în 1999 şi vizita de răspuns a patriarhului
Teoctist la Episcopul Romei în anul 2002, vor rămâne în amintirea
Bisericilor noastre ca un dar deosebit al harului lui Dumnezeu care a întărit
şi dat un nou impuls prieteniei tot mai mari şi îmbunătăţirii relaţiilor frăţeşti
între Bisericile noastre. Ambii lideri bisericeşti au fost caracterizaţi de
determinarea de a scrie o pagină nouă în istoria Bisericilor noastre, depăşind
trecutul dificil, care încă ne împovărează astăzi, aşteptând cu încredere ziua
în care diviziunile dintre adepţii lui Hristos vor fi depăşite”1259.
Cardinalul Walter Kasper, preşedintele Consiliului Pontifical pentru
Unitatea Creştinilor: „Îi suntem foarte recunoscători acestui patriarh pentru
că România a fost prima ţară majoritar ortodoxă pe care Papa Ioan Paul al
II-lea a putut să o viziteze, iar acest lucru s-a constituit într-o punte între
1256
Ibidem, p. 101-102.
1257
Ibidem, p. 104.
1258
Idem.
1259
Ibidem, p. 105.
574
România şi Vatican şi apoi, Preafericirea Sa a venit la rândul său la Roma.

Chiar păstrez o amintire foarte dragă din timpul acestei vizite la Roma.
Pentru că România este o punte între lumea ortodoxă şi cea occidentală,
fiind o ţară latină, când a venit la Roma, Patriarhul a ţinut mult să vadă
«Columna Împăratului Traian», cum spunea Patriarhul Teoctist „actul de
naştere al poporului român”. De aceea, îi păstrăm o amintire deosebit
de bună acestui patriarh”1260.
Menachem Hacohen, preşedinte şi şef-rabin al comunităţilor evreieşti
din România: „Consider că patriarhul Teoctist nu era doar întâistătătorul
Bisericii sale, ci şi o mare personalitate şi un lider spiritual al tuturor
comunităţilor religioase. Înţelegerea sa, deschiderea faţă de ceilalţi erau
neobişnuite, aş putea spune, pentru că, uneori, liderii religioşi vorbesc
numai despre propriul cult. El însă vorbea cu mine despre comunitatea
evreiască....A fost o mare personalitate, un mare diplomat, un om foarte
înţelept, cu vederi largi, fără prejudecăţi, cu un har şi cu o charismă
deosebite”1261.
Traian Băsescu, preşedintele României: „Patriarhul Teoctist,
personalitate venerabilă a lumii creştine şi părinte spiritual al românilor
ortodocşi, a luat asupra sa greutăţile unui timp potrivnic Bisericii şi
credinţei. In faţa opresiunii şi a terorii a rezistat şi a lucrat cu înţelepciune
pentru binele celor păstoriţi, slujirea sa fiind o continuă încercare a
discernământului duhovnicesc. Profund cunoscător al culturii vechi
româneşti, patriarhul Teoctist a crezut cu toată sinceritatea în solidaritatea
de destin a Bisericii Ortodoxe Române cu ţara, în capacitatea Bisericii de a
oferi românilor de pretutindeni unitatea spirituală şi comuniunea reală spre
care aspiră. Dumnezeu a rânduit ca vocaţia şi înalta sa misiune de
întâistătător să se împlinească, mai ales, în libertate, când Biserica pe care o
călăuzea a trebuit să răspundă provocărilor unui nou ciclu istoric. Ne vom
aminti mereu de momentele de sărbătoare pentru milioane de creştini ale
întâlnirii sale cu Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, împreună cu care a
scris o pagină plină de speranţă în istoria căutării unităţii. Preafericitul
Teoctist a simbolizat deschiderea ecumenică a Bisericii Ortodoxe Române,
dorinţa profundă de conlucrare a acesteia cu alte Biserici creştine”1262.
Regele Mihai: Referindu-se la trecerea la cele veşnice a patriarhului
Teoctist, spunea la slujba înmormântării acestuia: „Cu adâncă părere de rău
pentru pierderea pe care o încearcă întreaga Biserică Ortodoxă Română şi
1260
Ibidem, p. 107.
1261
Ibidem, p. 109.
1262
Ibidem, p. 31.
575
Ilie Rusu
milioanele de creştini români, aduc omagiul memoriei Patriarhului, rugând

pe Domnul să-i aşeze sufletul în pace alături de predecesorii lui, Miron,
Nicodim, Justinian şi Iustin. Am fost contemporanul tuturor acestor lideri
creştini ai neamului nostru. Fiecare dintre ei au avut de ţinut piept unor
vremuri unele mai grele decât celelalte. Familia noastră şi cu mine suntem
alături de toţi cei care varsă astăzi o lacrimă pentru Părintele Patriarh
Teoctist şi cerem luarea aminte la importanţa pe care credinţa strămoşească
o are în România de astăzi”1263.
Acad. Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române: „Prezenţa în
Academie a patriarhului Teoctist aducea un suflet de înţelepciune şi pace,
făcea puntea între ştiinţă şi credinţă, între minte şi suflet, slujindu-le pe
amândouă. Cuvântul său, rostit cu un inegalabil farmec era ascultat cu mult
respect. Era nu numai cuvântul unui om al Bisericii, ci şi al unui om de largă
cultură, cu bogate cunoştinţe, preţuit mult între membrii Academiei. Prin
plecare dintre noi a Preafericitului Patriarh Teoctist, în Academia Română
rămâne un gol care cu greu va putea fi ocupat. Academia Română pierde nu
numai un membru de onoare, ci şi un sfătuitor, un înţelept a cărui lipsă va fi
mult resimţită. Numele său nu va fi uitat!”1264.
Acad. Mihai Cimpoi, preşedintele Academiei de ştiinţe de la
Chişinău: „Preafericitul Părinte Teoctist a rostit permanent rugăciuni pentru
ocrotirea românilor din Basarabia şi a susţinut actul reactivării Mitropoliei
Autonome a Basarabiei, care acum funcţionează la Chişinău. A fost un
model de slujire a credinţei, culturii, Bisericii şi limbii române. Românii
basarabeni l-au considerat părinte spiritual şi rămâne în continuare un
părinte spiritual al românilor de acolo.”1265.
Teodoros al II-lea, papă şi patriarh al Alexandriei şi al întregii Africi:
„Fericitul întru adormire patriarhul Teoctist a fost o personalitate de
excepţie în Biserică. Avea simplitatea măreţiei şi măreţia simplităţii.. Era
deschis, sincer, îngăduitor, răbdător şi foarte prietenos. A fost ales patriarh
în vremuri de restrişte, vremuri de mucenicie pentru Ortodoxia din
România. El a păstorit Biserica cu abnegaţie în timpuri grele, a cucerit
inimile şi a dobândit dragostea, respectul şi ataşamentul turmei care de
Dumnezeu i-a fost încredinţată spre patriarhală păstorire. Mulţumită
dragostei arătate, numele său s-a aflat pe buzele tuturor, nu numai între
ortodocşi, dar şi între credincioşii de alte confesiuni şi religii. La toate
întâlnirile interreligioase internaţionale şi interortodoxe, patriarhul Teoctist a
1263
Ibidem, p. 33.
1264
Ibidem, p. 34.
1265
Idem.
576
luat parte întotdeauna cu mare atenţie, cu toată dragostea, cu mult interes şi

devotament real pentru împlinirea vrerii lui Dumnezeu, pentru mântuirea şi
iubirea între toţi omenii, pentru realizarea dreptăţii, păcii şi bunei înţelegeri
propovăduite de Domnul nostru Iisus Hristos”1266.
Ignatie al IV-lea, Patriarhul Antiohiei şi al întregului Orient: „Am
pierdut un uriaş al Bisericii Ortodoxe, dar am câştigat un sfânt în rai pentru
Biserica noastră”1267.
Alexei al II-lea, patriarhul Moscovei şi a toată Rusia: „Slujirea
patriarhului Teoctist a început în timpurile grele ale puterii de stat opresive,
care conducea în conformitate cu ideologia ateistă. In această vreme de
ispită şi asuprire, patriarhul Teoctist s-a dovedit credincios lui Dumnezeu,
fidel Bisericii şi autentic martor al lui Iisus Hristos. Atunci era greu să
presupui că în curând România va avea parte de schimbări politice şi sociale
radicale, iar patriarhul Teoctist de altfel de încercări, la fel de grele. Atunci
când stihiile tulburărilor politice ajungeau să se atingă de viaţa bisericească,
patriarhul Teoctist a preferat cu hotărâre să piardă personal, doar pentru ca
lucrarea lui Dumnezeu să nu fie oprită şi a fost gata să se jertfească pe sine
pentru ca marea învolburată a patimilor politice să-şi „potolească urgia ei”
(Ioan 1, 15) şi să nu ameninţe corabia Bisericii cu scufundarea. Numai că
poporul român, cel iubitor de Dumnezeu şi întreaga lume ortodoxă au văzut
în persoana patriarhului Teoctist cel mai bun exemplu al păstorului bun
după Evanghelie şi care este în orice timp fidel lucrării divine. Patriarhul
Teoctist a fost cu adevărat un patriarh popular. De aceea, păstoriţii i-au
răspuns întotdeauna cu dragoste şi adânc respect. In multe privinţe, datorită
acestui fapt, patriarhul Teoctist a reuşit să realizeze, în anii de slujire ca
Întâistătător, atât de multe pentru renaşterea spirituală a ţării. O dată cu
aceasta, patriarhul Teoctist a avut grijă nu numai de România natală, ci şi de
soarta Ortodoxiei din întreaga lume, de coabitarea frăţească a popoarelor
lumii. Patriarhul Teoctist ştia foarte bine că în procesul globalizării, la un
acord comun se poate ajunge doar pe calea dialogului, a dorinţei sincere de a
te înţelege cu celălalt şi a depus multe eforturi pentru construirea unei lumi
interconfesionale şi intereligioase, pentru dezvoltarea dialogului între
civilizaţii şi culturi. In acest context a obţinut mult, reprezentând Biserica la
un nivel înalt internaţional, apărând în acelaşi timp valorile credinţei
ortodoxe. Patriarhul Teoctist a fost o personalitate marcantă şi distinsă la
şedinţele Conferinţei Bisericilor Europene, dar şi în cadrul altor întâlniri
interbisericeşti şi intereligioase, unde ne-am întâlnit de mai multe ori”1268.
1266
Ibidem, p. 35.
1267
Idem.
1268
Ibidem, p. 36-37.
577
Ilie Rusu
Hrisosotom al II-lea, arhiepiscopul Ciprului: „Patriarhul Teoctist s-a

dăruit cu toate forţele sale progresului şi bunăstării duhovniceşti a turmei
sale, mai ales în situaţiile grele din punct de vedere politic prin care a trecut
Biserica Română. Totodată, a acordat atenţie deosebită împreună-lucrării cu
celelalte Biserici şi confesiuni, strângerii relaţiilor interortodoxe şi
promovării dialogului teologic. În ce priveşte problema naţională a Ciprului,
patriarhul Teoctist a fost unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai
drepturilor poporului cipriot, pe care l-a susţinut şi pentru care a mijlocit atât
în ţară, cât şi în străinătate”1269.
Hristodulos, arhiepiscopul Atenei şi întregii Grecii: „Patriarhul
Teoctist a fost un adevărat păstor, un păstor de excepţie al Bisericii. El a
reuşit, prin felul său de a fi, prin zâmbetul său, să câştige sufletul tuturor, să
dobândească dragostea tuturor”1270.
Anastasios, arhiepiscop de Tirana şi primatul Albaniei: „Patriarhul
Teoctist a iubit din tot sufletul pe Mântuitorul Hristos şi I-a urmat cu
jertfelnicie. A trăit şi a slujit Biserica cu neprefăcută smerenie, cu generoasă
iubire, blândeţe, curăţie a inimii, sete pentru dreptate şi pentru pace. Cei care
l-am cunoscut, ne vom aminti cu emoţie statura lui impunătore şi
aristocratică. Interesul său nu se limita la multiubitul popor român, pe care l-a
păstorit în perioade critice, cu înţelepciune deosebită, ci se extindea, cu o
profundă conştiinţă a universalităţii Ortodoxiei, asupra Bisericii din întreaga
lume. În mod special, Biserica Ortodoxă din Albania îşi va aduce aminte cu
recunoştinţă de înţelegerea şi de solidaritatea sa duhovnicească. Personalităţi
de calitatea patriarhului Teoctist constituie un nepreţuit tezaur pentru
întreaga Ortodoxie şi o binecuvântare pentru întreaga lume creştină”1271.
Christof, arhiepiscop de Praga şi mitropolit al Cehiei şi Slovaciei:
„Biserica Ortodoxă din toată lumea a pierdut pe una din cele mai importante
personalităţi contemporane. Patriarhul Teoctist a fost un model de
înţelepciune, smerenie şi echilibru pentru întreaga Biserică, în una din cele
mai grele perioade contemporane1272.
Rowan Douglas Williams, arhiepiscop de Canterbury şi primat al
Comuniunii Anglicane: „Patriarhul Teoctist a fost păstor şi protector al
Bisericii Ortodoxe din România de-a lungul multor ani agitaţi şi a suportat
încercări pentru păstrarea mărturiei şi slujirii Bisericii dreptmăritoare”1273.
1269
Ibidem, p. 38.
1270
Ibidem, p. 40.
1271
Idem.
1272
Ibidem, p. 41.
1273
Ibidem, p. 44.
578
Reverend Samuel Kobia, secretar general al Consiliului Ecumenic al

Bisericilor: „Patriarhul Teoctist a fost un promotor sincer şi eficient al
relaţiilor ecumenice Căutarea unităţii Bisericii a devenit un „credo” al vieţii
şi slujirii sale. Dincolo de participarea şi sprijinul acordat activităţii
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Conferinţei Bisericilor Europene şi
altor organizaţii ecumenice internaţionale, patriarhul Teoctist a intensificat
întâlnirile ecumenice la nivel local şi naţional”1274.
Venerabilul Collin Williams, secretar general al Conferinţei
Bisericilor Europene: „Patriarhul Teoctist a fost un om peste care Dumnezeu
a revărsat deplin darurile necesare unui ierarh creştin. Printre aceste daruri
aş dori să menţionez modestia manifestată în relaţiile cu alţii şi în legătura
cu aceasta, deschiderea pe care el o manifesta faţă de tot felul de oameni,
bărbaţi sau femei, cu care venea în contact. Această deschidere s-a extins,
bineînţeles, dincolo de întâlnirile cu persoane individuale. Noi, din întreaga
Europă, care suntem preocupaţi de construirea unor relaţii ecumenice vii pe
continentul nostru, avem un motiv în plus să fim recunoscători pentru felul
în care Biserica Ortodoxă Română, prin patriarhul Teoctist, a devenit un
partener ecumenic de încredere. Pe un front mai larg, în calitate de
reprezentanţi ai Conferinţei Bisericilor Europene, rămânem recunoscători
pentru slujirea patriarhului Teoctist în prezidiul organizaţiei noastre (1979-
1986), ca şi pentru contribuţia sa valoroasă la dezvoltarea acestei
organizaţii”1275.
La decesul patriarhului Teoctist, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, în
imagini frumoase, îi face următoarea caracterizare: „Patriarhul marelui
triumf creştin în vremuri anticristice, aşa ar putea fi caracterizat Preafericitul
Părinte Teoctist, cel vrednic de pomenirea neamului nostru şi al întregului
popor al lui Hristos. Este o personalitate simplu de caracterizat şi totodată
extrem de greu de cuprins cu mintea. Ar fi suficient şi cu dreptate să spunem
că avea răbdare de mucenic, iubirea de Dumnezeu şi de semeni a sfinţilor,
calitatea ucenicilor lui Hristos, a luptătorilor Crucii într-un război pe care şi
l-a asumat în chip inconfundabil... Cât de hidoase au fost atacurile contra
patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, contra arhiereului care a semănat
atâtea mărturii misionare, pastorale şi universale în toate drumurile sale, de
la est a vest şi de la sud la nord, de la Ierihon la Montreal şi de la Nürenberg
la Roma şi Caracas, drumuri şi osteneli care preînchipuie crucea şi cununa
credinţei peste patru continente: Europa, Americile, Asia Mică, Australia.
Drumuri şi mărturii care au adus la lumina minţii noastre adevăruri ca şi cel
referitor la faptul că Biserica românilor şi limba română n-au putut fi
1274
Ibidem, p. 47.
1275
Ibidem, p. 48.
579
Ilie Rusu
divizate nici de conflictele marilor puteri care s-au ciocnit pe spaţiul

românesc, nici de Cortina de fier, cum mărturisea patriarhul Teoctist în faţa
credincioşilor la Montreal... Străduinţa de întâistătător al Bisericii noastre a
fost constant aceea de a «promova dialogul dragostei spre dialogul faptei»,
cum se exprima patriarhul Teoctist într-una din cuvântările sale1276.
Mitropolitul Bartolomeu (Valeriu) Anania, în Memoriile sale, date
publicităţii în anul 2008, mărturiseşte, în stilul personal caracteristic, cum l-a
cunoscut pe patriarhul Teoctist:
„Pe Teoctist Arăpaşu l-am cunoscut în 1942, când am devenit călugăr
şi diacon la mănăstirea Antim din Bucureşti. Obştea era pe atunci alcătuită,
în marea ei majoritate, din absolvenţi ai Seminarului monahal din
Cernica, deveniţi studenţi ai Universităţii bucureştene, la facultăţi de
profiluri foarte diferite, de la Teologie până la Litere (limbi clasice), de la
Geografie şi Chimie până la Medicină. Aşadar, mănăstirea le era, de fapt, un
cămin care le oferea adăpost şi hrană, sub stăreţia arhiereului Eugeniu Laiu
Suceveanul, vicar patriarhal şi preşedinte al Institutului Biblic.
Teoctist, mai în vârstă decât ceilalţi cu câţiva ani, era singurul care nu
locuia aici, ci, după cât îmi amintesc, în metocul din Capitală al mănăstirii
Căldăruşani, în grija unui călugăr oarecare. Venea doar uneori la biserică şi
slujeam împreună, ca ierodiaconi, la Sfânta Liturghie. Despre acel tânăr
moldovean, înalt, bine făcut, cu plete bogate şi bărbuţa tunsă scurt, student
la Teologie, se vorbea printre colegi că şi-a propus să ajungă arhiereu şi că
dispune de abilităţile necesare spre a-şi asigura succesul. Cu vremea, eu
însumi am constatat că, urmărindu-şi scopul, ştia să-şi aleagă omul care îi
putea fi de folos, pe care însă şi-l ţinea aproape doar atâta cât era necesar,
începând cu Atanasie Dincă, stareţul mănăstirii Căldăruşani, continuând cu
Dudu Velicu, secretarul particular al patriarhului Nicodim, şi cu alţi câţiva,
până ce necunoscutul Justinian Marina a devenit arhiereu vicar la Iaşi, unde
Teoctist era eclesiarh al Catedralei mitropolitane. In timp ce aproape toţi
clericii ieşeni, în frunte cu mitropolitul Irineu Mihălcescu, nu vedeau în
tânărul vicar decât omul comuniştilor (aşa cum, de fapt, îl vedeam şi eu, de
la celălalt capăt al ţării), şi îl ocoleau, Arăpaşu a avut intuiţia de a vedea în
el propriul său viitor şi nu s-a înşelat. I s-a apropiat şi şi-a oferit serviciile,
începând cu cele mărunte, procurarea alimentelor de la piaţă şi micile treburi
gospodăreşti, până la campania de ajutorare a populaţiei flămânde, iniţiată şi
condusă de „intrusul” oltean în vremea devastatoarei secete din 1946.
1276
Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Preafericitul Părinte Patriarh Teocist şi legea triumfului
spiritual, GB, an LXVI (2007), nr. 7-9, p. 165-169.
580
Devenind patriarh în 1948, Justinian l-a lăsat pe arhimandritul Teoctist

la Iaşi, în calitate de vicar al Mitropoliei, pentru ca în martie 1950 să-l
cheme la Bucureşti, în calitate de episcop-vicar patriarhal. De aici a
continuat să urce, din treaptă-n treaptă, pe toată scara ierarhiei eclesiale,
episcop la Arad, mitropolit la Craiova, mitropolit la Iaşi şi, în cele din urmă,
patriarh la Bucureşti – un parcurs, desigur, spectaculos, pe durata căruia a
ştiut să-şi folosească intuiţiile despre care am vorbit şi care nu l-au trădat
niciodată.
După ce s-a convins că eu nu-i sunt şi nici nu-i voi fi un potenţial rival,
a preferat să mă ţină aproape, fie invitându-mă la un borş de peşte în
locuinţa sa de la Antim, fie mergând împreună la fostul nostru profesor
comun, Firmilian Marin, devenit mitropolit la Craiova, fie în vizite
aniversare la rudele patriarhului Justinian, fie în slujbe la hamuri de
mănăstiri sau la sfinţiri de biserici, fie, pur şi simplu, la un pahar de vin în
casa lui Nae Cenuşă. Când a fost să facem ceva împreună, am făcut, iar când
ne-am situat pe poziţii divergente, ne-am confruntat. Din principiu (poate şi
din instinct) mă feream să abordez sau să fiu antrenat în vreo discuţie, fie şi
aluzivă, raportată la regimul comunist sau la conducătorii lui. Nu am avut
niciodată senzaţia sau bănuiala că Teoctist ar face parte din categoria
turnătorilor la Securitate, dar îmi era evident, fără să mă mir, că îşi exercita
cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvântări, articole sau
prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul
Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea.
Relaţiile lui personale, pe care le cultiva cu abilitate, inclusiv prin
cadouri costisitoare (era un familiar al magazinelor de consignaţii), se
consumau la cote înalte, inclusiv familia lui Ceauşescu.
În situaţii dificile devenea lunecos şi ştia să se spele pe mâini,
declinându-şi responsabilitatea. Era mitropolit la Iaşi când puterea
comunistă a hotărât închiderea principalelor biserici din câteva mari
mănăstiri moldovene. I s-a cerut să dea un ordin în acest sens. El s-a
eschivat sub motivul că, din punct de vedere legal, bisericile sunt
proprietatea mănăstirilor respective, ceea ce l-a făcut pe ministrul Ion
Roşianu să descindă la Agapia şi s-o abordeze, în acest sens, pe stareţa
Eustochia Ciucan (care a păstorit acolo, cu mare vrednicie, timp de douăzeci
şi nouă de ani). Aceasta nici n-a vrut să audă.
Cred că cea mai mare slăbiciune a lui Teoctist era plăcerea de a fi
lăudat, adulat, linguşit. Către sfârşitul unei mese festive, când de obicei se
rostesc toasturile, el şi le comanda cu naturaleţe: «Părinte..., am impresia că
vrei să spui ceva...». Iar respectivul preot - altfel, om echilibrat şi cu bun
581
Ilie Rusu
simţ – se supunea somaţiei şi adopta, circumstanţial, limbajul de lemn. Şi

era fericit să asculte osanalele.
E posibil ca liderii comunişti, îndeobşte pricepuţi la psihologie, să-l fi
abordat pe Arăpaşu, de la care voiau să obţină ceva, nu cu obişnuitele
ameninţări, directe sau voalate, ci cu o simplă adulare, ştiind că aceasta e
mult mai ieftină şi mai eficientă.
Devenit patriarh în noiembrie 1986, m-a invitat la banchetul său din
restaurantul Bucureşti, unde, la masa oficială, înaltă, surâzător, fericit,
flancat de primul-ministru Manea Mănescu şi de un alt demnitar de stat, mi-
a căutat privirea şi a ridicat paharul în semn de salut, dar nu ştiu de ce am
avut impresia că o face doar spre a-mi arăta unde ajunsese el şi unde mă
aflam eu, unul din grămadă. Nimeni nu bănuia pe atunci că situaţia se va
schimba radical după numai trei ani.
La 20 decembrie 1989 mi-a trimis maşina să mă aducă la patriarhie cu
manuscrisul Arhieraticon-ului, redactat de episcopul-vicar Roman Stanciu,
dar care, dovedit incomplet şi defectuos, îmi fusese încredinţat mie spre
finalizare înainte de a merge la tipar. In acea zi venise din străinătate
mitropolitul Nicolae Corneanu, care făcea parte din comisie, alături de
patriarh... După ce, aplecat pe manuscris, le-am prezentat celor doi munca
mea pe un număr de pagini, Teoctist a conchis: «- Ce să mai verificăm noi,
de vreme ce totul a fost verificat de părintele Anania? Manuscrisul merge la
tipar!» A pus rezoluţia şi am cinat împreună....
Mişcările bucureştene de mase, numite de unii Revoluţie, iar de alţii
Evenimente, m-au surprins în starea unor cumplite dureri lombosciatice.
Aşa încât, sechestrat în casă, am urmărit totul la televizor, chiar în dublă
emisiune: fiind aproape de centru, auzeam împuşcăturile din Piaţa Palatului,
deopotrivă, prin micul ecran, şi de-a dreptul prin fereastră şi pereţi....
Elicopterul cu care fugeau ceauşeştii l-am văzut avea, pe fereastră, zburând
deasupra blocului în care locuiam, iar pe micul ecran l-am văzut pe
patriarhul Teoctist cum aştepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul în
studio şi cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs care nu
izbutea să fie decât rictus.
Ca de obicei, eram pregătit să fiu de sărbători la Văratec. Am plecat pe
23 decembrie... Televizorul meu din casa Ciopron avea probleme cu antena
provizorie, aşa încât pentru ştirile mai importante coboram la cel instalat în
sufrageria stăreţiei. Acolo am urmărit, în seara zilei de 26 decembrie,
reportajul asupra judecării şi executării soţilor Ceauşescu şi am observat faţa
palidă, ca de ceară, a stareţei Nazaria....Aşa se face că tot la stăreţie mă
aflam a doua zi, după slujba de dimineaţă şi înainte de masa obştească de
prânz, când a sunat telefonul... Patriarhul Teoctist îmi cerea să merg urgent
582
la Bucureşti, deoarece există unele intervenţii şi presiuni pentru ocuparea

scaunului mitropolitan de la Iaşi (pe care el, de fapt, îl ţinea vacant de trei
ani, menţinându-şi însă calitatea de locţiitor, calitate pe care gurile rele
pretindeau că şi-o menţine doar de dragul veniturilor, deloc mici, de la racla
Cuvioasei) şi că s-a gândit la mine. I-am răspuns că nu sunt interesat, el
revenea cu insistenţe, eu continuam să rezist şi, în final, i-am spus că voi
veni la Bucureşti pe 10 ianuarie să mai vorbim...
La Bucureşti am plecat în ziua de 2 ianuarie 1990... In seara zilei de 8
ianuarie i-am avut la mine acasă pe Teodor Baconsky, Daniel Ciobotea,
Iustin Marchiş şi preotul Crâşmaru, cărora le-am împărtăşit gândul de a face
ceva pentru Biserică şi am discutat pe marginea lui. Ideea a prins şi ne-am
hotărât să i-o împărtăşim şi lui Andrei Pleşu, (ministrul Culturii), cu care am
vorbit pe loc la telefon. A doua zi, 9 ianuarie 1990, spre seară eram acasă la
Pleşu. Atunci, în seara aceea, analizând noi demoralizarea patriarhului,
panica ierarhilor, starea de incertitudine a clerului şi aşteptările
credincioşilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de
ajutor pentru instaurarea normalităţii, fără să ne constituim într-o organizaţie
cu statut şi pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar
atâta cât va considera că e nevoie. Atunci, în casa lui Andrei Pleşu, a luat
fiinţă Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de
către Teodor Baconsky, care se pricepea mai bine. Pleşu a întâmpinat
noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin şi ne-a sfătuit ca, chiar a
doua zi, să-l informăm pe Dumitru Mazilu (vicepreşedinte al Consiliului
Naţional al Frontului Salvării Naţionale) de existenţa noastră. A doua zi,
după ce am ieşit de la Dumitru Mazilu, care a salutat înfiinţarea Grupului,
am cerut prin telefon să fim primiţi de către Sinodul Permanent, despre care
ştiam că se află în Bucureşti.
I-am găsit pe sinodali în sala de şedinţe. Patriarhul ne-a făcut semn să
ne aşezăm. Am luat cuvântul şi i-am informat despre crearea Grupului de
Reflecţie pentru Innoirea Bisericii şi despre principiile lui, insistând asupra
unor obiective pe care ni le formulaserăm cu numai câteva ore în urmă: Să
evalueze corect dorinţa crescândă şi manifestă a clerului şi credincioşilor
pentru schimbări şi înnoiri în viaţa Bisericii; să iniţieze un dialog cu actuala
conducere bisericească spre a găsi împreună soluţii concrete pentru ca
Biserica să poată ieşi din impasul spiritual în care se află.
Vlădicii au respirat uşuraţi, au pus întrebări, au cerut lămuriri,
neevitând să întrebe dacă înnoirea Bisericii înseamnă retragerea din scaun a
unor ierarhi care au făcut compromisuri în regimul trecut. Am răspuns că
noi nu pentru aceasta ne-am constituit şi am venit aici, că nu suntem
judecătorii nimănui, că înnoirea nu exclude retragerea unor ierarhi, dar că
583
Ilie Rusu
aceasta depinde de fiecare în parte. Apoi a venit rândul nostru să ne speriem.

Începând cu patriarhul, toţi (cu excepţia lui Nestor Vornicescu, care a tăcut
tot timpul) au început să-şi recunoască laşităţile, slăbiciunile, cedările,
compromisurile şi trădările din vremea regimului comunist, declarând că
sunt gata să se retragă imediat, fără şovăire sau întârziere. ...Pe noi ne-a
speriat perspectiva unor retrageri în grup, ştiind ce poate însemna asta
pentru Biserică. Atunci am intervenit eu, în sensul că o astfel de retragere nu
trebuie să creeze un vid de autoritate, că ea nu înseamnă o fugă, că actualul
titular trebuie să-şi pregătească succesorul, să participe la procedurile
canonice şi statutare ale alegerii, aşa încât pacea şi unitatea Bisericii să nu
fie afectate.
Un comunicat asupra înfiinţării Grupului şi a primei lui întâlniri cu
conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 2000 în ziarul România
liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a ţinut la dispoziţie pe toată
durata existenţei noastre ca Grup şi în care eu însumi am publicat
săptămânal articole şi meditaţii.
În Grupul de Reflecţie au fost cooptaţi noi membri, aşa încât el
cuprindea şase clerici şi patru mireni, după cum urmează: arhim.
Bartolomeu V. Anania, pr. prof. Dumitru Stăniloae, pr. prof. Constantin
Galeriu, ierom. Iustin Marchiş, pr. Constantin Voicescu, pr. Toader
Crâşmaru, Octavian Ghibu, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea şi Teodor
Baconsky. Ceva mai târziu s-au raliat Grupului (dar cu participări sporadice)
Cristian Hadjiculea, Horia Murgu, Corneliu Cezar, Nicuşor Teodoreanu.
Intre timp, Daniel Ciobotea devenise episcop-vicar la Timişoara şi nu a mai
participat la şedinţele noastre, motivând, cu umor, că de acum nu mai face
parte din „grupul de reflecţie”, ci din „grupul de acţiune”.
Grupul de Reflecţie a funcţionat aproape doi ani. Până în mai 1990,
şedinţele s-au ţinut în Reşedinţa patriarhală, în sala numită „a Portretelor”,
cu binecuvântarea patriarhului şi, după retragerea acestuia, a mitropoliţilor
locotenenţi, care asistau ca invitaţi la discuţii. Apoi, la scurtă vreme după
revenirea patriarhului Teoctist, ele au fost găzduite de preotul Constantin
Voicescu, fost deţinut politic, care dispunea de un spaţiu generos în casa
parohială (a bisericii Sapienţei)...
În după-amiaza zilei de duminică, 14 ianuarie, patriarhul a prezidat o
şedinţă de lucru cu consilierii, la care invitase şi Grupul de Reflecţie. Eram
de faţă eu şi părintele Galeriu. La sfârşit, ne-a luat de o parte, pe coridor, şi
ne-a confirmat gândul de a se retrage. Părea că aşteaptă din partea noastră
un răspuns. Noi i-am spus că e bine să nu ia o hotărâre pripită, să se mai
gândească.
584
A doua zi, în şedinţa Grupului de Reflecţie a sosit ştirea că studenţii de

la Teologie pregătesc o demonstraţie în care vor cere retragerea lui Teoctist.
Noi l-am rugat pe Daniel să încerce să-i domolească. In aceeaşi seară,
patriarhul m-a invitat la cină şi, la sfârşit, m-a luat de-o parte şi mi-a spus că
joi, în şedinţa Sfântului Sinod, îşi va depune cererea de retragere. De fapt,
retragerea lui Teoctist plutea în aer...
Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenţi teologi fuseseră
primiţi de patriarh. În aceeaşi zi, Teoctist m-a sunat la telefon: mâine la
prima oră se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a
rămas ferm: „Măcar acum să uzez şi eu de libertatea mea!”; mi-a mulţumit
că i-am stat aproape, mâine se va interna la spitalul Elias.
Joi, 18 ianuarie, în şedinţa plenară a Sfântului Sinod, patriarhul şi-a
prezentat demisia. De asemenea, episcopul Emilian Birdaş de la Alba Iulia.
In faţă, 100-150 de preoţi turbulenţi. Locotenenţa scaunului patriarhal, pe
durata vacanţei, era alcătuită din mitropoliţii Antonie, Nicolae, Nestor şi de
episcopii Timotei şi Roman, care vor conduce, prin rotaţie, câte o lună....
A doua zi m-a sunat Teoctist, din spitalul Elias. Părea liniştit şi mi-a
spus că va mai sta o vreme în spital, după care se va retrage într-o mănăstire,
probabil la Sinaia. Ar vrea să se ştie „la adăpost”.
Oricum, Teoctist se retrăsese, dar o întrebare plutea în minţile tuturor:
Cine îi va urma? Fireşte, nici eu nu eram străin. In acest sens, l-am tatonat
pe episcopul-vicar Roman Ialomiţeanul, călugăr cu viaţă desăvârşită,
licenţiat în Teologie, Geografie şi Chimie, crescut de mic şi educat în
mănăstirea Cernica de către unchiul său, părintele Augustin, monah din elita
chinoviei. M-a ascultat şi a spus un „Nu” duhovnicesc.
Mă gândeam, în continuare, că e un ceas de răscruce pentru Biserica
noastră şi că ea ar avea nevoie neapărată de înduhovnicire, nu doar pentru
imagine, dar şi pentru o înnoire lăuntrică. In fapt, ar trebui condusă de un
mare duhovnic. Am reuşit să-i adun la un loc pe duhovnicii Sofian Bighiu şi
Ilarion Argatu, cărora le-am vorbit pe larg despre răscrucea Bisericii şi
despre gândul meu. Sofian a prins a plânge, descurajându-mă, în timp ce
Ilarion a mulţumit retrăgându-se....Continuam să mă frământ, când, într-o
clipă, mi-a fulgerat în minte chipul şi numele părintelui Cleopa. M-am
grăbit să-i telefonez părintelui Stăniloae, care s-a arătat de-a dreptul
entuziasmat. Asta s-a petrecut în ziua de 15 ianuarie. Peste două săptămâni,
în şedinţa Grupului, la care a asistat şi ministrul Cultelor, Nicolae Stoicescu,
mi-am mărturisit gândul care mă frământa, am făcut un fel de portret-robot
al marelui duhovnic care ar trebui să fie, cel puţin o vreme, în fruntea
Bisericii.
585
Ilie Rusu
Între timp, eu publicasem în noua revistă a Patriarhiei, Vestitorul

Ortodoxiei Româneşti, an I (990), nr. 3, februarie, p. 1, un articol intitulat
„O retragere demnă”, din care citez ultima parte:
„După cum se ştie, evenimentul oficial s-a consumat joi, 15 ianuarie,
în şedinţa extraordinară a Sfântului Sinod, care, însă, nu fusese convocat în
acest scop. Şi-a anunţat retragere liniştit şi ferm, fără patetismele cu care ne-
au obişnuit actorii fără talent. Fireşte, nu se poate ca în sufletul său să nu se
fi consumat o dramă, dar a avut curajul şi bărbăţia de a şi-o stăpâni.
...Indiferent de câte s-au spus – şi poate se vor mai spune – despre patriarhul
Teoctist, pare limpede că în acele zile de cumpănă şi-a iubit Biserica mai
mult decât pe sine. E un act de demnitate, pe care istoria va trebui să-l
înregistreze”.
Pe 7 februarie, ziua de naştere a lui Teoctist, m-am dus la Elias cu un
buchet cu flori. Impresionat de gest şi bine dispus, mi-a mulţumit pentru
articolele din presă, repetând că nu va reveni, dar că ar prefera o retragere la
mănăstirea Sihăstria. Totuşi, nouă, celor din Grup, ne veneau veşti că nu e
exclus ca patriarhul să se răzgândească. O ştia şi ministrul Stoicescu.
Pe 23 februarie, eu, Galeriu şi Daniel eram la Sihăstria. Întreaga
dimineaţă am stat de vorbă cu părintele Cleopa, înmânându-i şi o scrisoare
din partea părintelui Stăniloae... L-am rugat, l-am implorat, depăşind
uimirea sa iniţială şi brutalitatea cu care ne-a spus un răspicat „Nu!”
Desigur, pentru el era o enormitate...
Pe 7 martie am primit un telefon de rămas-bun din partea lui Teoctist,
care mă anunţa că în aceeaşi zi pleacă de la Elias la mănăstirea Sinaia...
Patriarhul a revenit în scaun la 4 aprilie 1990, iar a doua zi, seara, mi-a
dat un telefon de salut. Am simţit că respiră, într-un fel uşurat, şi mi-a
comunicat că doreşte să menţină dialogul cu Grupul de reflecţie.
În legătură cu acest eveniment am publicat articolul „O limpezire” în
România liberă din 6 mai 1990. Scriind acest articol, nu puteam face
publică o informaţie scurtă, pe care ministrul Nicolae Stoicescu mi-o
confiase mai mult în treacăt, anume că marţi seara, adică la 3 aprilie,
avusese loc o conversaţie telefonică între preşedintele Iliescu şi Teoctist.
Cine pe cine a chemat nu mi-a spus şi nici n-am întrebat. Îmi era, însă,
evident că retragerea patriarhului fusese receptată de către politicienii de
abia instalaţi la putere drept un semnal că proclamaţia de la Timişoara
începe să-şi facă efectul. Aşadar, strângerea rândurilor!1277.
În anul 2010, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a editat un volum
comemorativ, dedicat patriarhului Teoctist, conţinând articole ce evocă anii
1277
Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, 2008, Capitolul „Cu patriarhul Teoctist”,
p. 664-684.
586
slujirii sale ca mitropolit la Iaşi, scrise de ierarhi şi alte persoane care l-au
cunoscut, din care redăm câteva fragmente:
Mitropolitul Teofan al Moldovei şi Bucovinei: „Mitropolitul Teoctist
era legat de Moldova prin toate fibrele fiinţei sale. Ţara Botoşanilor
impregnase sufletul lui cu tot ce are Moldova mai sfânt şi curat. Răsărise şi
crescuse nu departe de locurile unde Eminescu, Iorga sau Enescu şi-au
început calea de geniu în existenţa lor1278.
Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor: „Părintele mitropolit
Teoctist a fost cu adevărat un om al Bisericii. În perioada comunistă, când
autorităţile statului se manifestau făţiş împotriva credinţei în Dumnezeu, el a
dat dovadă de multă înţelepciune pentru a-şi putea împlini misiunea sa de
arhipăstor al Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Se punea de exemplu,
problema refacerii casei domneşti de la mănăstirea Putna. Proiectul era
întocmit de doi mari arhitecţi, Gill Antonescu şi Ştefan Balş, fiind aprobat
de doi ani. Lucrările nu începeau din lipsă de fonduri. In acea perioadă,
statul era foarte reţinut cu banii pentru monumentele bisericeşti. Întrucât
lucrările nu mai puteau fi amânate, Părintele mitropolit a început lucrarea
pe propria sa răspundere, cu banii Mitropoliei. Cheltuielile s-au ridicat la
peste 28 milioane lei în anii 1982-1987”1279.
Episcopul Corneliu al Huşilor: „Implicat profund în viaţa eparhiei,
avea darul de a fi îngăduitor şi răbdător, iar în faţa deciziilor majore provoca
discuţii, gândea mult, căutând soluţiile cele mai potrivite care să
mulţumească pe toată lumea... Chiar şi în situaţii triste, optimismul nu îl
părăsea; nu se lăsa doborât de greutăţi, având încredere deplină în ajutorul
lui Dumnezeu. Caracterizat de un deosebit simţ practic, discernea cu
uşurinţă între sinceritate şi viclenie. Mitropolitul Teoctist rămâne în
conştiinţa Bisericii noastre ca trăitor autentic al vieţii liturgice, pe care
vremurile nu l-au slăbit în credinţă şi pentru care greutăţile nu au constituit
obstacole, ci zidire sufletească în slujirea Bisericii lui Hristos în
Moldova”1280.
Episcopul Calinic Botoşăneanul, Vicarul Arhiepiscopiei Iaşilor: „Ca
mitropolit, a întărit în credinţă lumea satelor şi a oraşelor prin numeroasele
slujbe şi vizite canonice, însoţite de neîntrecut cuvânt de învăţătură, pe cei
1278
Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Întru sfântă aducere-aminte, în vol.
„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, Editura Doxologia, Iaşi,
2010, p. XI.
1279
Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Părintele Mitropolit Teoctist un om al
Bisericii prin excelenţă, în vol. „Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi
Sucevei”, p. XIV.
1280
Corneliu, Episcopul Huşilor, Trăitor autentic al vieţii liturgice, în vol. „Urme în
eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, p. XVII.
587
Ilie Rusu
căzuţi i-a îndreptat, pe cei în deznădejde i-a mângâiat, pe cei slabi i-a
încurajat, pe cei aflaţi pe calea cea bună i-a întărit, pe cei bogaţi i-a învăţat
milostenia, pe cei în nevoi i-a învăţat răbdarea. Viaţa i-a fost o permanentă
dăruire de sine. Filantropia a fost pentru Preafericirea Sa un imperativ ce a
luat forma altruismului şi a iubirii necondiţionate. A fost un altruist prin
excelenţă. Indiferent pe ce treaptă socială te-ai fi aflat, îţi umpleai sufletul de
bucurie doar privindu-i chipul patriarhal, irupt parcă din frescele de demult.
Era un om înţelept şi fascinant. Avea o minte cu sclipiri de piatră preţioasă.
Învăţătura Preafericirii Sale a fost profundă şi, în acelaşi timp, apropiată
sufletului credincioşilor. Scrierile sale pline de sobrietate, de maturitate şi de
claritate, concentrate într-un singur nume, Pe treptele slujirii creştine, stau
mărturie în acest sens. Fiecare vorbă a Preafericirii Sale constituia o valoare
în sine, un îndemn. A fost asemenea unui felinar ce a luminat cu strălucirea
învăţăturii sale şi cu modul său de a fi pe cei care şi-au ales drumul spre
Dumnezeu, fie monahi, fie preoţi, fie ierarhi, fie credincioşi. Lucrările
Preafericirii Sale îl recomandă şi celor care nu l-au cunoscut ca pe un iscusit
în cele ale cuvântului. De altfel, cuvântul lui Dumnezeu i-a fost hrană şi
băutură, iar Biserica i-a fost adăpost încă din fragedă copilărie. Adesea făcea
vorbire despre timpul petrecut la Sihăstria Voronei, ca frate, când mânca
prescură înmuiată în untdelemnul candelei. Era timpul foametei. Vorbea şi
despre locurile natale, despre oamenii acelor meleaguri, dar mai ales despre
părinţii Preafericirii Sale, pe care îi venera.
Măreţia hieratică ce o degaja chipul său, prestanţa fizică, eleganţa şi
solemnitatea în mişcări şi gesturi, vocea plăcută, caldă, inconfundabilă,
evlavia şi pietatea cu care slujea, precum şi modul său de a fi sunt doar
câteva dintre calităţile cu care l-a încununat Dumnezeu. În slujire, părea
contemporan cu veşnicia. A fost un slujitor prin excelenţă. Cu el, biserica se
umplea de pace şi de tihnă. Îi plăcea să întârzie la sfat cu Dumnezeu,
precum odinioară patriarhii Vechiului Testament. Conduita fermă, călăuzită
de o înaltă moralitate şi o profundă principialitate, nu-i permitea să se abată
de la interesele Bisericii. Nu a cedat nimic atunci când a fost vorba de
fundamentele Ortodoxiei, de unitatea Bisericii şi a neamului din care îşi
trăgea seva. Golgotele, mai ales cele venite „din partea fraţilor”, ca să-l
cităm pe Sfântul Apostol Pavel – apropo de momentele 1989-1990 – şi
Taborurile vieţii le-a urcat cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi linişte şi
demnitate, rămânând ponderat şi ferm în orice situaţie. A purtat cu încredere
în Dumnezeu greutăţile şi dificultăţile vieţii, însă fără a se prăbuşi sub
povara lor. N-a renunţat la principii. Avea personalitate, demnitate şi
caracter. Virtuţi indispensabile oricărui conducător, dar mai ales unui ierarh.
De aceea şi viaţa i-a fost generos miruită de Dumnezeu.
Prin slujirea şi lucrarea sa, cât şi prin împlinirea chemării de care s-a
învrednicit, Preafericirea Sa, om al dragostei, al păcii, al rugăciunii şi
smereniei, al dreptei socoteli, al iertării, al treziei şi al păstrării sfintelor
588
rânduieli, s-a înscris aici pe pământ, prin actul creator, în dipticele Bisericii
neamului, iar acolo Sus, în soborul Sfinţilor Ierarhi, alături de care participă
la Liturghia cerească în marea Catedrală a iubirii lui Dumnezeu.
S-a strămutat la cele veşnice aşa cum a trăit, însufleţit de curajul
neclintit al credinţei, abandonându-se în braţele iubirii lui Dumnezeu şi
încredinţându-se Maicii Domnului şi Sfinţilor în numele cărora a păstorit
Biserica. A mers spre moarte „ca la Sfânta Liturghie”. Probabil că moartea
celor cinci patriarhi va fi subiectul unei cărţi. Cine o va scrie şi publica va fi
un curajos prin excelenţă”1281.
Grigore Ilisei: „Bunătatea şi blajinătatea te frapau întotdeauna când
norocul ţi-l scotea în cale pe cel care a fost întâistătătorul Bisericii Ortodoxe
Române, Preafericitul Teoctist. Sălăşluiau, de bună seamă, în făptura sa şi
alte multe daruri pogorâte asupra-i de Milostivul Dumnezeu, cum n-or fi
lipsit nici unele slăbiciuni, pe care însă nu le lăsa slobode, ci le înfrâna prin
rugă şi credinţă în Cel de Sus. Dar omenia profundă, ce lua chipul acesta al
pământeanului bun şi blând, era parcă încrustată pe obrazul luminos,
străbătut de un surâs binevoitor, arareori adumbrit de întunecimea tristeţii
sau supărării, trăiri şi acestea fireşti, de care nici o fiinţă nu scapă. Era, cum
spune poporul, un om Pâinea lui Dumnezeu. Cu acest fel îngăduitor cu
lumea, răbdător şi mereu cald, primitor, a deschis inimi ferecate, s-a simţit
acasă pretutindeni şi a găsit de fiecare dată în el şi în semeni resurse
ziditoare.
Aşa l-au perceput, de bună seamă, a fi călugării de la Sihăstria
Voronei, mănăstirea sa de metanie, tărâmul nevoinţelor Sfântului Onufrie.
Întocmai l-au văzut aceşti monahi aproape schivnici pe copilul Toderiţă,
plecat de acasă, din Tocilenii natali din apropiere, să intre în călugărie. L-au
primit, citind în cartea deschisă a inocenţei sale, cu braţele deschise.
Ucenicul a devenit repede al locului, ca şi cum ar fi fost dintotdeauna
aparţinător acestuia. Însă n-a fost ascultare din cele multe hărăzite lui şi de
care s-a învrednicit jertfitor, la Vorona, Neamţ, Arad, Craiova, Iaşi,
Bucureşti, unde să nu se fi produs o veritabilă fuziune sufletească. Şi astfel,
peste tot a arat, a semănat, a plivit, a grijit şi a cules roadele cele bogate. A
fost oriunde s-a aflat iubit şi preţuit.
Însă două dintre locurile pe unde a trecut şi a rămas un timp mai
îndelungat s-au rânduit special în inima sa. E vorba de Vorona şi Iaşi. La
Vorona se întorcea la izvoare. Când se abătea pe acolo renăştea. A fost
foarte bucuros, ca mitropolit al Moldovei, să poată continua ceea ce
începuse predecesorul său Iustin, în 1968, la reluarea vieţii călugăreşti în
această vatră seculară, închisă în 1959 de regimul comunist. Prin osteneala
1281
Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Fresca unei vieţi, în vol.
„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, p. XIX-XXI.
589
Ilie Rusu
monahului de odinioară, ajuns ierarh, a maicilor vieţuitoare, Vorona a

redevenit în acei ani grădina înfloritoare de altădată., parcă şi mai plină de
mierea frumuseţii odată cu transformarea ei în aşezare de călugăriţe. A dorit
să doneze sihăstriei unele din lucrurile ce-au constituit universul vieţii sale,
spre a spori în felul acesta tezaurul mănăstirii. Maicile, neuitătoare, au creat
un spaţiu memorial, unde bunătatea şi blândeţea făpturii Patriarhului, cel
pornit de aici în monahism, respiră în toate cele ale acestui cadru.
Cel de-al doilea loc din miezul inimii Preafericitului Teoctist a fost
Iaşul. Era patriarh, ocupat cu un program plin zi de zi. Ca să ajungi la
Preafericirea Sa trebuia să te anunţi din vreme. Cu toate acestea, pentru
ieşeni găsea fărâma de timp chiar când sosirea lor se petrecea pe neaşteptate.
...
Urcase în cel mai înalt jilţ al Bisericii, dar rămăsese în lăuntricitatea sa
un monah. Se cărturărise, era un învăţat, un mare ştiutor al tipicului, dar
sufleteşte nu se despărţise de copilandrul care păşise sfios la Sihăstria
Voronei să fie mai aproape de Dumnezeu”1282.
1282
Grigore Ilisei, Pânea lui Dumnezeu, în vol. „Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al
Moldovei şi Sucevei”, p. 215-217.
590
Concluzii
După ce a urcat „treptele slujirii creştine” peste o jumătate de veac de

arhierie, slujind lui Dumnezeu şi oamenilor cu credinţă, râvnă şi bogăţie de
roade în toate părţile pământului românesc, vlădica Teoctist a fost ales în
scaunul înaltei slujiri patriarhale la 9 noiembrie 1986, prin votul Marelui
Colegiu Electoral Bisericesc, întronizarea oficială având loc o săptămână
mai târziu, pe 16 noiembrie 1986, într-o vreme când Biserica Ortodoxă
Română era învăluită de volbura furtunii dezlănţuite de statul comunist, ateu
şi agresiv, ale cărui constrângeri şi ingerinţe păreau că nu se mai sfârşesc.
Împlinise 70 de ani, închinaţi efectiv slujirii Bisericii, dacă ţinem seamă că
intrase în monahism în 1928, la frageda vârstă de 13 ani, în schitul Sihăstria
Voronei, de lângă Botoşani.
În cazul celor mai mulţi dintre noi, vârsta foarte înaintată poate fi o
povară şi atrage multe neplăceri. Acestea nu s-a potrivit, însă, patriarhului
Teoctist, căci voia Domnului a decis să păstorească Biserica Ortodoxă
Română vreme de douăzeci de ani, până la 30 iulie 2007, când a trecut la
cele veşnice, în etate de 92 de ani. La începutul anilor ’90, când lumea dorea
cu orice preţ schimbarea, iureşul acesta a urcat şi Dealul Mitropoliei, bătând
şi la porţile Patriarhiei Române. Istoria o ştim cu toţii, pentru că am trăit-o.
Contestat de unii, pe nedrept, pentru pasivitate în faţa dărâmării bisericilor
din Bucureşti sub regimul comunist şi retras din jilţul patriarhal în ianuarie,
patriarhul Teoctist s-a întors după trei luni, în aprilie, fiind primit cu
bucurie. La scurt timp au înţeles cu toţii: nici un alt ierarh nu ar fi putut să
asigure echilibrul, pacea şi unitatea Bisericii, dată fiind conjunctura politică
şi socială, internă si internaţională.
Primii patru ani, din cei douăzeci de slujire patriarhală, au fost pentru
patriarhul Teoctist ani de grea încercare, de răbdare şi rugăciune neîncetată,
de luptă neîntreruptă numai de tainiţele sufletului său ştiute, de la care nu s-a
dat înapoi pentru ca poporul lui Dumnezeu să meargă cu nădejde înainte
spre vremurile de libertate. În aceşti patru ani, ţinând neaplecată cârja
patriarhală în viforul împrejurărilor şi în adunarea anilor pe răbojul vremii, a
vegheat cu tact şi luciditate, cu trudă şi osteneală la unitatea Bisericii, la
menţinerea în comuniune a clerului şi credincioşilor, împlinind printr-o
lucrare ziditoare tradiţiile de cultură şi spiritualitate, de viaţă ortodoxă
mântuitoare. În următorii 16 ani, după 1989, cu înţelepciune şi demnitate,
patriarhul Teoctist a asigurat în lucrarea Bisericii puntea continuităţii, a
591
Ilie Rusu
trecerii cu nădejde ziditoare de la întuneric la lumină, de la suferinţă la

libertate, aducătoare nu numai de binefacere şi mângâiere, dar şi de
dificultăţi impuse de provocările schimbării.
Sub păstorirea şi neobosita lucrare a patriarhului Teoctist, animat de
o pilduitoare putere de muncă şi de o binefăcătoare deschidere spre
chemarea timpului prezent, Biserica Ortodoxă Română a urcat noi şi
importante trepte ale devenirii sale istorice de adevărată călăuză spirituală a
poporului român dreptcredincios.
Faptele vorbesc de la sine. O enumerare succintă a împlinirilor
patriarhului Teoctist, ar suna aşa: înfiinţarea a 12 noi eparhii în ţară;
înfiinţarea a două mitropolii ortodoxe pentru românii din Europa de Vest şi
a două episcopii pentru românii din Ungaria şi Serbia; îmbogăţirea Sfântului
Sinod cu ierarhi tineri, dublându-se aproape numărul membrilor Sinodului;
canonizarea unor sfinţi români; înfiinţarea a 400 de mănăstiri, ultima fiind
Mănăstirea „Duminica Sfinţilor Români”, ctitoria patriarhului Teoctist, din
Bucureşti, în incinta Atelierelor Institutului Biblic; construirea a peste 2000
de biserici noi, lucrare încununată de proiectarea unei Catedrale Patriarhale
în Bucureşti - Catedrala Mântuirii Neamului - ; reintegrarea învăţământului
teologic în învăţământul public; introducerea predării religiei în şcoală.
Şi exemplele pot continua: asigurarea asistenţei religioase în armată,
spitale, penitenciare; organizarea activităţii caritativ-filantropice şi
înfiinţarea a peste 230 de aşezăminte sociale sub patronajul Bisericii
Ortodoxe Române, pentru toate categoriile defavorizate; iniţierea unor
campanii umanitare la nivel naţional pentru ajutor de primă necesitate în
cazul unor calamităţi naturale; derularea unor programe în parteneriat cu
autorităţile de stat centrale şi locale şi cu organizaţii neguvernamentale
pentru combaterea sărăciei, violenţei în familie, traficului de fiinţe umane,
consumului de droguri, însoţite cu măsuri de integrare socială; intensificarea
activităţii editoriale, între care tipărirea tuturor cărţilor de cult şi a Bibliei în
mai multe ediţii, inclusiv a Bibliei - ediţie jubiliară a Sfântului Sinod,
precum şi creşterea numărului publicaţiilor bisericeşti.
În 1992, fără nici un sprijin şi cu un curaj pe care mulţi nu i-l bănuiau,
s-a implicat în procesul de recuperare a Moldovei de dincolo de Prut, prin
reactivarea Mitropoliei Basarabiei, sub oblăduirea canonică a Bisericii
Ortodoxe Române, act ecleziologic, dar şi de politică externă a României, a
cărei importanţă va fi evidentă mai târziu. În 2004, în ciuda presiunilor la
care a fost supus, a anunţat că preoţilor le este interzis să facă politică.
Patriarhul Teoctist a implicat Biserica în campanii sociale şi acţiuni de
caritate de o dimensiune fără precedent, umbrind efectiv prin sumele donate
toate celelalte instituţii. Vizavi de efortul financiar al Bisericii trebuie
592
menţionat că autorităţile nu i-au restituit încă bunurile confiscate de

comunişti: păduri, terenuri, clădiri etc.
La această lucrare ziditoare din interiorul ţării s-a adăugat consolidarea
legăturilor frăţeşti cu toate Bisericile Ortodoxe, indicând Biserica Ortodoxă
Română drept factor catalizator al unităţii panortodoxe, îmbunătăţirea
relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică, cu Bisericile Protestante şi cu
organizaţiile ecumenice internaţionale; deschiderea unei reprezentanţe a
Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Uniunea Europeană, la Bruxelles.
Fără îndoială, momentul de vârf l-a reprezentat vizita din 1999 a papei
Ioan Paul al II-lea la Bucureşti, prima vizită a unui papă într-o ţară majoritar
ortodoxă, şi vizita patriarhului Teoctist la Roma, în 2002, care marchează
istoria nu doar a creştinismului, ci a secolului. Realizarea acestui gest istoric
a fost posibilă graţie acestor două inimi şi minţi geniale ale timpurilor
noastre. A fost semnul deschiderii şi construirii unei punţi între Est şi Vest,
între două Biserici surori, cea ortodoxă şi cea catolică. Legăturile şi
prietenia patriarhului Teoctist cu papa Ioan Paul al II-lea rămân însă
învăluite în taină, pentru că, în ianuarie 1989, Patriarhul şi Papa au avut o
întâlnire la Vatican, întâlnire care, cine ştie, a contribuit şi ea la căderea
Cortinei de Fier.
Toate acestea şi încă multe altele, mărturisesc că Biserica Ortodoxă
Română a devenit o Biserică bine consolidată, cu o prezenţă vie şi dinamică
în viaţa societăţii, capabilă să răspundă imperativelor epocii pe care o
parcurge ţara şi poporul nostru spre limanul mult dorit de prosperitate,
statornicie şi pace, în contextul integrării în Uniunea Europeană.
Încrederea pe care poporul român o exprimă constant în Biserica
strămoşească şi în rolul ei nedezminţit în viaţa credincioşilor, este
confirmarea autentică şi credibilă a viabilităţii lucrării sale de slujire a ţării
şi poporului, sub călăuzirea înţeleaptă şi roditoare a patriarhului Teoctist.
Patriarhul Teoctist a fost bine cunoscut în ţară şi peste hotare, iar
notorietatea sa a depăşit-o pe aceea a persoanelor din prim-planul vieţii
noastre publice la un loc. Avea harismă, proceda cu răbdare, tact şi
înţelepciune, vorbea cu glas melodios, folosind multe arhaisme, iar discursul
său îmbrăca o rezonanţă aparte. S-a impus nu doar în mediul bisericesc, ci şi
în viaţa publică, unde avea toate uşile deschise.
Perceput drept un om sfânt, Patriarhul Teoctist a fost liderul spiritual a
18 milioane de români ortodocşi, adică 86,7% din populaţia ţării, Biserica
Ortodoxă Română fiind a doua Biserică Ortodoxă din lume din punct de
vedere numeric, după cea a Rusiei. Aceasta fără să mai punem la socoteală
pe cei aproape 3 milioane de români din diaspora. Într-o societate dominată
de zguduiri în toate domeniile şi atinsă de nisipurile mişcătoare ale
593
Ilie Rusu
tranziţiei, patriarhul Teoctist s-a putut bizui pe nu mai puţin de 13.124 de

preoţi, la care s-au adăugat circa 15.000 de angajaţi laici ai Bisericii. Şi din
acest motiv, vocea patriarhului Teoctist s-a făcut cunoscută până în ultimul
sat, inclusiv în cătunele neelectrificate, lucru cu care nu se poate lauda nici
măcar Televiziunea şi Radioul, darămite un politician. Pastoralele, predicile
şi cuvântările Patriarhului ajungeau mai departe decât mesajele prezidenţiale
şi guvernamentale, prin intermediul preoţilor ortodocşi din toată ţara, care le
aduceau la cunoştinţa credincioşilor. In plus, de ani buni, Biserica se
menţine în topul instituţiilor care se bucură în rândul românilor de cea mai
mare încredere şi popularitate. La depunerea jurământului, preşedintele
României, Traian Băsescu, i-a sărutat mâna Patriarhului, un gest unic, dar şi
simbolic.
Patriarhul Teoctist a fost un român moldovean în tot sensul
cuvântului. Îi plăcea să rostească cuvintele de la baştina sa, s-o facă pe
moldoveanul, nu ascundea acest lucru, dimpotrivă, sublinia că vine de prin
părţile Botoşanilor, dintr-o familie săracă, cu 11 copii, el fiind al zecelea.
Cunoştea multe arhaisme, avea un vocabular bogat, dar o rostire simplă.
Însă în această simplitate se ascundea şi o mare fineţe, şi o mare cultură, o
adâncă înţelepciune. Ştia să discute şi cu oamenii simpli, dar şi cu înalţii
cărturari.
Patriarhul Teoctist a fost un titan al Bisericii Ortodoxe Române, a fost
un om al bisericii, care a străbătut tot secolul trecut şi începutul secolului
nostru şi care a adunat în personalitatea sa experienţa a diferite regimuri, a
diferite curente culturale, politice şi a ştiut să le pună în slujba Bisericii şi în
slujba omului. Sunt multe trăsături pozitive care ar putea fi scoase în
evidenţă: profunda credinţă şi spiritualitatea Patriarhului, capacitatea de a fi
deschis la problemele contemporane ale societăţii, disponibilitatea de a
accepta propunerile mai noii generaţii, în măsura în care ele erau conforme
cu învăţătura Bisericii.
Ajuns la vârsta de 92 de ani, „Patriarhul Biblic”, cum l-a denumit
episcopul Calinic al Argeşului, era încă lucid şi în putere. Imaginea sa
publică era în urcare. Patriarhul Teoctist a lăsat o moştenire bogată care, cu
siguranţă, va creşte şi va îmbogăţi spiritual tânăra generaţie.
E tot mai vădit faptul că, dăruindu-i patriarhului Teoctist o asemenea
lungime de zile, luciditate şi putere, Domnul Iisus Hristos ne-a transmis un
mesaj pe care nu condeiul e chemat să-l exprime, ci numai rugăciunea
tăinuită în iatacul din inima fiecăruia.
594
Conclusions
After having climbed the stairs of the Christian service” for more
than half of century, serving God and people with faith and devotion, with
perseverance and good results in all Romanian territories, Teoctist was
elected on the Chair of high patriarchal service on 16th November, 1986,
through the vote of the Great Electoral Church College, and the official
appointment took place a week later, when the Romanian Orthodox Church
was under the pressure coming from the Communist state, an atheist and
aggressive state, whose constraints and interferences seemed endless. He
was 70, 70 years devoted exclusively to serving the Church, if we keep in
mind that he joined the monachism in 1928, when he was only 13, at
Sihastria Voronei Abbey, near Botosani.
For most of us, old age may be a burden and it may cause many
inconveniences. But things were different for Patriarch Teoctist, because
God’s will was to guide and lead the Romanian Orthodox Church for 20
years, until 30th July 2007, when he passed to the eternal life, aged 92. At
the beginning of the ‘90s, when the world wanted the change by all means,
this urge reached the Metropolitan Hill, too, knocking on the doors of the
Romanian Patriarchy. We all know the story, because we were part of it.
Unfairly condemned by some of passivity in front of the demolition of
churches in Bucharest under the Communist regime, and removed from the
patriarchal chair in January, Patriarch Teoctist returned after three months,
in April, being received with great joy. Shortly after, everyone understood:
no other hierarch could have ensured the balance and equilibrium, the peace
and unity of Church, given the internal and international political and social
conjuncture.
The first four year, from all those twenty years of patriarchal service
represented for Teoctist years of hard trial, of patience and continuous
praying, of constant battle known only in the depth of his soul, but which he
did not refuse, for his people to move further with faith and trust in future
times of freedom. In these four year, keeping the path straight, he ensured
with tact and lucidity, with effort and endurance, the communion between
the clergy and the faithful people, defending through his work the cultural
and spiritual traditions, the saving orthodox life. In the next 16 years, after
1989, with wisdom and dignity, Patriarch Teoctist ensured within the
Church the bridge of continuity, of passing with faithful hope from darkness
595
Ilie Rusu
to light, from suffering to the freedom which brings not only comfort and
relief, but also difficulties imposed by the challenges brought by the change.
Under Teoctist’s lead and guidance, who was animated by an
inspiring power of work and a mind open to the callings of the present
times, the Romanian Orthodox Church climbed up the new and important
steps of its historical becoming of a real spiritual guide for the faithful
Romanian people.
The deeds speak for themselves. A succinct enumeration of all great
Teoctist’s achievements would sound as it follows: 12 new dioceses in the
country, two new orthodox metropolitan for Romanians living the Western
Europe and two new dioceses for Romanian from Hungary and Serbia.;
bringing young hierarchs in the Holy Synod, doubling the number of the
Synod members; the canonization of several Romanian saints; the building
of 400 monasteries, the last one being “Romanian Saints’Sunday”
Monastery, founded by Patriarch Teoctist in Bucharest, inside the
Workshops of the Biblical Institute; the building of more than 2,000 new
churches, on top of which being the project of a Patriarchal Cathedral in
Bucharest: Our Salvation Cathedral; the reintroduction of theological
education as part of the state education; the introduction of Religion as a
school subject.
The examples can go on: he ensured religious assistance in the army,
in hospitals, prisons; he organized philanthropic and charity works and he
set up more than 230 social homes under the patronage of Romanian
orthodox Church, for all socially disadvantaged people; he initiated national
humanitarian campaigns of first aid in case of natural disasters; he ran
programs of partnership with national and local authorities and with non-
governmental organizations against poverty, domestic violence, human
beings traffic, drugs, accompanied by measure of social inclusion; he
worked for the intensification of the editorial activity, among which the
publication of all cult books and Bible in many different editions – a jubilee
edition of the Holy Synod, as well as the growing number of the church
publications.
In 1992, without any help and with a courage many people never
suspected in him, he got involved in the process of regaining of Moldavia
(beyond the river Prut), through reactivation of Basarabia’s Metropolitan
Church, under the canonic guidance of Romanian Orthodox Church, not
only an ecclesial act, but also an international politics one, whose
importance will be seen later. In 2004, despite the pressures he under, he
announced that the priests were not allowed to interfere with politics.
Patriarch Teoctist involved the Church in great social campaigns and charity
596
acts, overshadowing all other institutions through the sums donated. As far
as the church financial effort is concerned, the authorities have not returned
yet the assets confiscated by the Communists: forests, lands, buildings etc.
To this edifying work inside the country he added the consolidation
of the fraternal links with all Orthodox Churches, indicating The Romanian
Orthodox Church as a catalyst for the pan-Orthodox unity, better relationship
with the Romano- Catholic Church, with the Protestant Churches and all
international ecumenical organizations; he opened a representation centre of the
Romanian Orthodox Church in Brussels, near EU.
Without any doubt, the climax represented Pope John Paul II’s visit
in Bucharest, this being the first visit of a Pope in a country whose
population is in majority Orthodox, and Teoctist’s visit at Rome in 2002,
which is a landmark not only of the Christian religion, but also of the
century. This historical fact was possible thanks to these two hearts and
intelligent minds of our century. It was the sign of the opening of a new
bridge between East and West, between the Churches sisters, the Orthodox
and the Catholic one. The relations and friendship between Teoctist and
Pope John Paul II remain a mystery because in January 1989 the Pope and
the Romanian Patriarch had a meeting at Vatican which, who knows, may
have contributed to the fall of the Iron Curtain.
All these and many other prove that the Romanian Orthodox Church
became a well-consolidated church with a live and dynamic presence in the
social life, able to respond to the imperatives required by the age through
which we have been living and lead the people to a well-desired land of
prosperity, stability and peace, in the context of our integration in European
Union.
The trust in our Ancestors’ Church which Romanian people always
express and its undeniable role in people’s lives is the authentic and
credible affirmation of its work in serving the people, under Patriarch
Teoctist’s wise guidance and lead.
Patriarch Teoctist was well-known in the country and abroad and his
fame overcame that of people’s occupying a leading position in our public
life. He was charismatic, he acted with patience , tact and wisdom, he spoke
softly, using many archaic words, and his discourse had a special resonance.
He impressed not only the church people, but also the public figures:
everywhere he went, all doors were open for him.
Perceived as a holy man, Patriarch Teoctist was the spiritual leader
of 18 million Romanian orthodox people , meaning 86, 7% from the total
population of our country, the Romanian Orthodox Church being the second
church in the world (as number of people) after the Russian one, and this
597
Ilie Rusu
goes without counting the almost 3 millions Romanian from diaspora. In a

society dominated by shakings in all fields and touched by the moving sands
of transition, patriarch Teoctist could rely on no less than 13,124 priests , to
which there could be added 15, 000 Church secular employees. For this
reason too, Teoctist’s voice was known even in the remotest village,
including hamlets without electricity, and this is a fact neither mass media
nor politician could boast with. His pastorals, sermons and speeches reached
further than the governmental and presidential messages, with the help of
the orthodox priests from all over the country, who made them public to the
people. Furthermore, for years, the Church has been on the top institutions
in which people trust the most. When he took the oath, the Romanian
president Traian Basescu kissed the Patriarch’s hand, a unique and symbolic
gesture.
Patriarch Teoctist was a truly Moldavian Romanian. He liked to utter
the words in a Moldavian way, and he always used to remind people that he
had come from Botosani County, from a poor family with 11 children (he
was the 10th). He knew many archaic words, he had a rich vocabulary, but a
simple speech. Though, under that manner of simple speaking, he hid a
great accurate mind, a great culture, a deep wisdom. He knew how to talk
with simple ordinary people and with academic people too.
Patriarch Teoctist was a titan of the Romanian Orthodox Church, he
was a man of the church, who lived through the last century and our
century too and who gathered in his personality the experience acquired
through living under different regimes, different cultural and political trends
and who knew how to put these experience to work for Church and people.
There are many positive features which can be highlighted: the patriarch’s
deep faith and spirituality, his ability to be open to our contemporary society
problems, his availability to accept the new generation’s proposals, as long
as those coincided with the Church learning.
Reaching the age of 92, the “Biblical Patriarch”, as Bishop Calinic
of Arges called him, Teoctist was still lucid and strong. His public image
was growing. Teoctist left a great legacy which will develop and enrich our
young generation spiritually.
It is more and more obvious the fact that , giving Patriarch Teoctist
so many days on Earth, such strength and lucidity , Our Lord Jesus Christ
sent us a message which no pen can convey, but only the secret prayer
inside the secret chambers of our hearts.
598
Conclusion
Après avoir gravi les étapes de ministère chrétien,étant au service de

Dieu et des hommes, le Patriarche Théoctiste a été élu président ministère
patriarcal, le 16 Novembre 1986, par un vote du Grande Collège Électoral
de ľ Eglise, dans une époque où l'Eglise Orthodoxe Roumaine brillait dans
la tempête déclenchée par le régime communiste, athée et agressif, dont les
contraintes et les interférences semblaient ne jamais finir. Il était de 70 ans,
en faisant adorer le service de l'Eglise, si l'on considère qu`il entra dans le
monastère en 1928 à l'âge de 13 ans, Vorona à ľHermitage Vorona, près de
Botosani.
Dans la plupart d'entre nous, les vieux peuvent être un fardeau et
d'attirer beaucoup de problèmes. Cependant, il n'y avait pas de
correspondance,le Patriarche Théoctiste, car Dieu a décidé de servir ľ
Église pendant 20 ans, jusqu'au 30 Juillet 2007, quand il est décédé, à 92
ans de plus. Dans les années 90, quand les gens voulaient à tout changement
de prix, cette course frappait aux portes du Patriarcat Roumain. L'histoire,
nous le savons tous, parce que nous avons vécu. Contestée par la passivité
face à la démolition des églises de Bucarest, le Patriarche Théoctiste est
retourné après trois mois, en Avril. Bientôt ils ont tous compris: aucune
autre évêque ne pouvait pas assurer l'équilibre, la paix et l'unité de l'Église,
étant donné la situation politique et sociale, nationale et internationale. Les
quatre premières années ont été pour le Patriarche Théoctiste très difficiles,
années de patience et de prière incessante, un combat ininterrompu de
redonner au peuple de Dieu l'espoir de marcher aux jours de liberté. Pendant
ces quatre années, il a regardé avec beaucoup de tact et de lucidité, avec
labeur et de travail pour l'unité ď Eglise pour maintenir la communion du
clergé et des fidèles, grâce à un travail édificateur en valorisant les traditions
culturelles et spirituelles. Au cours des 16 prochaines années, après 1989,
avec la sagesse et la dignité, le Patriarche Théoctiste a assuré la continuité
du pont de l'église, le passage de l'espoir de l'obscurité à la lumière, de la
souffrance à la liberté, non seulement charmes de charité et de confort, mais
aussi des difficultés imposées par les défis du changement. Dans le cadre du
travail infatigable de Patriarche Théoctiste, animé d'une capacité de travail
exemplaire et un appel bénéfique, une ouverture à l'heure actuelle, l'Eglise
Orthodoxe Roumaine a monté ses importantes étapes historiques de devenir
un véritable guide spirituel du peuple roumain.
599
Ilie Rusu
Les faits parlent d'eux-mêmes. Une brève liste des accomplissements

du Patriarche Théoctiste, on lit: la création de 12 diocèses du pays, la
création de deux confessions orthodoxes pour les Romains ď Europe de
l'Ouest pour les Romains et les deux évêques romains en Hongrie et la
Serbie et le renouvellement du Saint-Synode de hiérarques jeunes, doublant
les membres du Synode, la canonisation de saints romains, la fondation de
400 monastères, ce dernier étant Monastère La Dimanche de Saints
Romains , à l'intérieur des Ateliers de ľInstitut Biblique; la construction de
nouvelles églises , la conception du travail couronné par une cathédrale
patriarcale de Bucarest – La Cathérale du Salut de la nation; ľintroduction
de l'enseignement théologique dans l'enseignement public, l'introduction de
l'enseignement religieux à l'école.
600
Schlussfolgerungen
Nachdem er, im Laufe eines halben Jahrhunderts "die Stufen des

christlichen Dienstes" erstiegen hatte. Gott und allen gläubigen Menschen
mit Glaube, Fleiss aus allen Teilen Rumäniens gedient hatte, wurde der
Metropolit Teoctist am 16.November 1986 von dem Grossen Kirchlichen
Elektoralkollegium zum Patriarch gewählt. Die Erhebung auf dem
patriarchalischen Thron erfolgte eine Woche später, in einer Zeit, da die
Orthodoxe Rumänische Kirche überleben musste, weil der atheistische und
agressive Staat Einschränkungen und Einmischunge überall verubte. Er war
70 Jahre alt, sein Leben war fast gănzlich dem Dienen der Kirche gewidmet,
denn als er 13 Jahre alt war, trat er ins Kloster ein, in Vorona neben
Botoşani. Für die meisten ist ein hohes Alter mit Schwierigkeiten und
Unerfreuli-chem verbunden. Für den Patriarchen Teoctist war das nicht der
Fall. denn Gott half ihm zwanzig Jahre diesen Dienst auszuuben, bis zum
30. Juli 2007, als er verschied. Er war 92 Jahre alt.
Am Anfang der neunziger Jahre, als alle den Wechsel erwunschten,
tobte dieser Sturm bis zu den Toren der Rumanischen Patriarchie. Die
Geschichte kennen wir alle,wir haben sie erlebt. Er wurde von vieien
verleumdet, dass er den Zerstorungen der Kirchen aus Bukarest passiv
gegenuber gestanden hat und so erfolgte seine Zuruckziehung vom
patriarchalen Stuhl im Januar. Er wurde im April zurückgerufen und mit
Freude empfangen.In kurzer Zeit verstanden alle: kein Jerarch hătte
Konnen das Gleichgewicht, den Frieden und die Einheit der Kirche sicher
stellen, denn so war damals die politische und soziale Konjunktur im Land
und im Ausland. Dem Patriarchen Teoctist ist es gelungen.
Die ersten vier Jahren als Patriarch waren schwere Jahre, Jahre in
denen er Versuchung und Geduld aufbringen musste, in denen er viei berete
und kämpfte, dass das Volk Gottes mit Hoffnung vorwärtsgehe in eine Zeit
der Freiheit.Trotz seiner Jahre versuchte er mit Besinnung und Takt dem
Sturm der Zeiten zu widerstehen um die Einheit der Kirche, des. Klerus und
der Gläubigen zu bewahren und die geistigen und kultureiien Traditionen
des orthodoxen Lebens zu erhalten. In den nächsten 16. Jahren hat der
Patriarch Teoctist mit Würde und Weisheit den Ubergang vom Finsternis in
die Helligkeit, vom Leid zur Freiheit gesichert. Auch in diesen Jahren gab es
Schwierigkeiten im Wechsel, aber auch diese wurden uberwunden.
Unter der Fuhrung des Patriarchen Teoctist, der ein Beispiel an
Arbeitskraft und Aufgeschlossenheit gegenuber dem Neuen war, wurde die
601
Ilie Rusu
Orthodoxe Rumänische Kirche ein wahrer geistiger Leiter des gläubigen

rumanischen Volkes. Eine kurze Aufzählung der Tatsachen, der Erfullungen,
die unter seiner Lei tung vollbracht wurden săhe so aus: die Gründung von
12 neuen Eparchien im Land;die Grundung von zwei Metropolitemtern fur
die rumanischen Orthodoxen aus Westeuropa und von 2 Mitropolitămtern
für die Rumänen aus Ungarn und Serbien; die Erneuerung der Heiligen
Synode mit jungen Jerarchen, die zu einer Verdoppellung der Mitglieder der
SYNODE fuhrte,die Kanonisierung einiger rumanischen Heiligen; die
Grundung von 400 Klöstern. Das letzte Kloster genannt "Der Sonntag der
rumanischen Heiligen", die Stiftung des Patriarchen Teoctist befindet sich in
der Nähe der Werkstätten des BIBLISCHEN INSTITUTS in Bukarest;der
Bau von über 2000 Kirchen,; der Bauentwurf der Patriarchalen Kathedrale
in Bukarest-Die Kathedrale der Erlosung des Volkes-; das Einbeziehen des
Theologischen Onterrichts in des Staatsunterricht;die Einfuhrung der
Religion als Fach in den Schulen. Die Beispiele könnte man fortsetzen: die
religiose Assistenz beim Militäar; die Organisierung von Karitativ-
filantropischen Aktivitäten; die Gründung von über 230 sozialen Anstalten
unter der Schutzherrschaft der Rumänischen Orthodoxen Kirche; die
Einleitung von Wohltätigkeits-kampagnen im ganzen Land im Falle von
unerwünschten Naturereignissen die Einleitung von Partnerprogramme mit
den zentralen und örtlichen Behörden und mit anderen Organisationen zur
Bekämpfung der Armut, der Gewaltanwendung in der Familie,dem
Menschenhamdelden, Drogen mit Mass-nahmen für die soziale
Integrierung;das Weiterfuhren der verlegerischen Aktivitätzur Herausgabe
der Kultbücher, der Bibel, die Jubiläumausgabe der Bibel von der Heiligen
Synode, die Vermehrung der kirchlichen Ausgaben.
Im Jahre 1992 begann er, mit viei Mut und ohne Unterstützung den
Wieder erlangug prozess der Moldau über den Prut, indem er das Bistum
von Bassarabien reaktivierte unter der kanonischen Schutzherrschaft der
Rumănischen Orthodoxen Kirche, eine Tätigkeit, die auch für die externe
Politik des Staates wichtig war. Im Jahre 2004 verbot er den Priestern
Politik zu treiben. Der Patriarch Teoctist hat die Kirche in noch nicht bis
dahin gekannten Umfang von Wohltâtigkeitsprogramme einbegriffen und
überholte alle anderen Institutionen. Man muss hier erwăhnen, dass die
Behörden, die von den Kommunisten beschlagnahmten Güter, nicht
zurückerstattet haben: den Wald, Gebaude und andere (der Kirche)
Ausser den vielen Tätigkeiten im Land muss man noch
erwähnen,dass er die Verbindungen mit allen orthodoxen Kirchen gefestigt
hat, dass er die Verbindungen zur Katholischen Kirche verbessert hat und
auch mit den prote tantischen und auch mit den internationalen
602
okumenischen Organisationen, Es wurde auch eine diplomatische

Vertretung der Rumänischen Orthodoxen Kirche in Bruxelles bei der UE
errichtet.
Der Höhepunkt aller Ereignisse war, die im Jahre 1999
stattgefundene Besuch des Papstes Johann Paul II. in Bukarest. Es war der
erste Besuch eines Papstes in einem Land, wo die überwiegende Mehrheit
der Bevölkerung orthodoxe Gläubige sind. Im Jahre 2002 erfolgte dann der
Besuch des Patriarchen Teoctist in Rom. Beide Besuche sind von grosser
Bedeutung nicht nur für das Christentum, sondern für das ganze Jahrhundert
Es war das Zeiche einer Erschliessung, einer Verbindung zwischen zwei
Schwesternkirchen die orthodoxe und die Katholische. Die Verbindung und
die Freundschaft zwischen den Patriarchen Teoctist und dem Papst Johann
Paul II.bleiben bis heute geheimnisvoii, denn im Januar 1989 fand eine
Begegnung des Papstes mit dem Patriarchen in Vatikan statt und vielleicht
hat diese zum Fallen des Eisenvorhangs beigetragen. Alle diese Ereignisse
zeugen dafür, dass die Orthodoxe Rumänische Kirche eine gut gefestigte
Kirche geworden war, dass ihre Anwesenheit im gesellschaftlichen Leben
tatkrăftiger wurde, dass sie beitragen konnte, dass das rumänische Volk den
schwierigen Weg des Friedens, des Wohlstandes und Beständigkeit im
Kontext der Eingliederung in die UE zurücklegen kann. Das rumänische
Volk hatte immer und hat auch jetzt ein grosses Vertrauen zur Kirche, Der
Patriarch TEOCTIST war als besondere Personlichkeit im Ausland bekannt
mehr als alle rumănischen Politiker. Er war bekannt und imponierte nicht
nur im kirchlichen Milieu, sondern auch im offentlichen,wo alle Turen für
ihn geoffnet waren.
Als Heiliger angesehen, war der Patriarch Teoctist der spirituelle
Leiter von 18 Millionen rumänischen Orthodoxen , d.h. 86,7% der
Bevölkerung des Landes. Die Rumänische Orthodoxe Kirche ist die
zweitmehrste derZahl nach derWelt nach der russischen. Ausserdem gibt es
noch 3 Millionen Rumänen in der Diaspora. Der Patriarch konnte sich auf
13.124 Geistliche stützen und auf 15.000 weltliche Angestellte. Deshalb war
seine Stimme wohlbekannt bis in das kleinste Dörfchen Rumänier Seine
Pastoralen, Predigen und Ansprachen erreichten die Bevölkerung durch die
Pfarrer viel fruher als die Reden des Präsidenten,der Regierung. Die
Rumänische Orthodoxe Kirche erfreut sich des Vertrauens und der
Popularität des Volkes.
Als der Präăsident Rumäniens Traian Basescu seinen Eid ablegte,
küsste er die Hand des Patriarchen Teoctist eine einzigartige, aber auch
symbolische Geste. Der Patriarch Teoctist war ein Rumäne aus der Moldau.
Er liebte es seinen einheimischen Worteschatz zu gebrauchen, moldauisch
603
Ilie Rusu
zu sprechen. Er hat es immer wieder unterstrichen, dass er aus Botoşani

stamme, aus ein armen Familie. Er verwendete oft archaische Wortformen,
sein Wortschatz war reich, aber seine Rede war einfach. Unter dieser
Einfachheit verbarg e eine erlesene Feinheit . Bildung und Weisheit. Er
konnte sowohl mit den einfachen Leuten,als auch mit Gelehrten sprechen.
Der Patriarch Teoctist war ein Titan der Rumänischen Orthodoxen Kirche er
war ein Mensch der Kirche, der das ganze vorige Jahrhundert und den
Anfang unseres Jahrhunderts durchquert hat und der in seiner Personalität
die Erfahrung verschiedener Gesellschaftssysteme, verschiedener kultureil
und politischen Stromungen gesammelt und alles im Dienste der Kirche-und
der Menschen gestellt hat. Viele positive Charakterzuge könnte man
hervorheben: sein tiefgründiger Glauben und sein Geistreichtum, seine
Fähigkeit aufgeschlossen gegenüber den zeitgenossischen Problemen der
Gesellschaft zu stehen, seine Disponibilität die Vorschläge der neueren
Generation zu verstehen, wenn diese mit den Lehren der Kirche
übereinstimmten. Der "Biblische Patriarch", wie ihn der Bischof von Argeş -
Calinic-genannt hatte, erreichte das Alter von 92 Jahren, war aber noch
immer geistig klar und bei Krăften. Er hinterliess ein reiches Erbe, das, mit
Sicherheit die neue Generation geistig bereichern wird. Der Herr Jesus
Christus hat ihm ein langes Leben beschert und uns damit eine Botschaft
hinterlassen, die man nicht schriftlich, sondern nur im Gebet ausdrücken
kann.
604
Anexe
- Lista Anexa I-
1. Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către

cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini ortodocşi români
2. Apelul Patriarhului Teoctist către clerul şi toţi dreptcredincioşii din
România
3. Scrisoare irenică a Bisericii Ortodoxe Române către organizaţiile
internaţionale şi tuturor fraţilor români din afara graniţelor ţării
4. Scrisoarea unor conducători de organizaţii creştine mondiale adresată
Bisericii Ortodoxe din România
5. Mesajul de adeziune al Bisericii Ortodoxe Române la Consiliul Frontului
Salvării Naţionale
6. Pastorala de Anul Nou 1990 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române
7. Unitate în libertate. Chemarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române
8. Către Bisericile creştine din România
Scrisoarea unor conducători de organizaţii creştine mondiale adresată
Bisericilor creştine din România
9. Cuvântul pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
împotriva avortului şi pentru apărarea darului sfânt al vieţii
10.Mesajul Patriarhului Teoctist către românii condamnaţi la Tiraspol
11. Scrisoarea Patriarhului Teoctist către Preşedintele Federaţiei Ruse, Boris
Elţin, privind pe românii condamnaţi la Tiraspol
12. Mesajul Patriarhului Teoctist către Preşedinţia de Stat, Guvernul şi
Parlamentul României: Biserica şi Statul Român întru apărarea moralităţii
poporului român
13. Apelul Patriarhului Teoctist către membrii Parlamentului României
privind reformularea art. 200 din Codul Penal (practicile contra firii)
14. Act Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind reactivarea
Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la Chişinău
15. Act sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind
aniversările bisericeşti ale anului 1995
16. Apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru sprijinirea
comunităţilor ortodoxe româneşti din afara hotarelor actuale ale ţării
17. Act de sfinţire a paraclisului Reşedinţei patriarhale
18. Scrisoarea oficială de invitaţie adresată de Patriarhul Teoctist, la 12
februarie 1999, Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea pentru a vizita
605
Ilie Rusu
România, conform hotărârii luate de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe

Române la 4 februarie 1999
19. Pentru pace şi înţelegere între oameni - Textul Declaraţiei comune
semnată de Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, cu referire la
bombardarea Iugoslaviei – 8 mai 1999
20. Document de sfinţire, încorporat în Sfânta Masă, cu prilejul târnosirii
bisericii româneşti din Caracas-Venezuela
21.Inscripţie - Punerea pietrei de temelie a noului cămin românesc din
Ierihon - 5 ianuarie 2000
22. Inscripţie - Punerea pietrei de temelie la noua aripă a căminului pentru
pelerini de la Aşezământul românesc din Ierusalim - 9 ianuarie 2000
23. Declaraţia Cultelor religioase privind integrarea României în Uniunea
Europeană
24. Unitatea – element constitutiv al existenţei şi mărturiei Bisericii în lume
Mesajul Bisericii Ortodoxe la 2000 de ani de la Naşterea Domnului
25. Mesajul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la împlinirea a 2000 de ani
de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
26. Scrisoare deschisă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
adresată Parlamentului României cu referire la pericolul legalizării
prostituţiei
27. Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Forumul Naţional
«UE - 2007» din 14 februarie 2003
28. Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la
implicarea clerului în politică
29. Act Sinodal prilejuit de aniversarea a 120 de ani de Autocefalie şi 80 de
ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române, precum şi a 90 de ani de
viaţă şi 55 ani de arhierie ai Patriarhului Teoctist, adoptat de Sfântul Sinod
în şedinţa din 2-3 martie 2005 şi citit public în cadrul Sfintei Liturghii din
ziua de duminică, 6 martie 2005, în biserica Sfântul Spiridon-Nou din
Bucureşti
30. Mesajul Patriarhului Teoctist la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea,
trecut la cele veşnice în seara zilei de 2 aprilie 2005
31. Conferinţa de presă a Patriarhului Teoctist la posturile centrale de radio
şi televiziune privind trecerea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al II-lea
(Duminică, 3 aprilie 2005, Reşedinţa patriarhală)
32. Mesajul Patriarhului Teoctist adresat Sanctităţii Sale Benedict al XVI-
lea, noul Papă al Bisericii Romano-Catolice
33. Mesajul Patriarhului Teoctist adresat copiilor cu prilejul Zilei
Internaţionale a Copilului – 1 Iunie 2007
606
Anexa I
Cuvânt pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către
cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini ortodocşi români1283
„Iubiţi fii duhovniceşti,

În aceste momente de mari prefaceri din viaţa noastră, când Dumnezeu
ne cheamă să folosim, spre mărirea Sa şi binele tuturor, darul sfânt al
libertăţii dobândite prin multe jertfe neprihănite ale poporului nostru, mai
ales tineret şi armată, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române vă
adresează un îndemn părintesc şi pastoral de reînnoire spirituală şi
reconciliere, adică împăcare.
Libertatea pe care o avem acum, iubiţii noştri, trebuie să o folosim, mai
întâi, pentru a ne lepăda de tot ceea ce a fost fals şi rău în cuvintele şi faptele
noastre din anii dictaturii. In aceste momente, redescoperim libertatea de a
mărturisi greşelile noastre, dar şi suferinţele şi umilirile noastre.
În primul rând, condamnăm cultul idolatru al personalităţii
dictatorului, care se considera un fel de zeu, precum şi dictatura ateistă şi
antireligioasă care i-a servit de platformă şi care, prin teroare, a ridicat
minciuna la rang de adevăr.
Drept aceea, cerem iertare lui Dumnezeu şi vouă, prea iubiţi fii
sufleteşti, pentru toate declaraţiile noastre publice şi pentru pastoralele
noastre prin care am fost obligaţi să vă spunem că ne bucurăm de deplină
libertate religioasă, în timp ce asupra Bisericii se exercitau multe presiuni şi
îngrădiri de tot felul.
Cerem iertare pentru teama noastră prea mare de a ne opune deschis
dictaturii, precum şi pentru felul în care am fost obligaţi să-l lăudăm pe dictator.
Cu toate că, în particular, ierarhii şi-au exprimat adesea în faţa
autorităţilor de stat locale şi centrale, prin nenumărate demersuri,
problemele cu care erau confruntaţi şi s-au plâns de multele îngrădiri şi
abuzuri pe care trebuiau să le suporte din partea statului, public însă,
Biserica nu a avut nici măcar libertatea de a-şi arăta lacrimile sale. De aceea,
toate declaraţiile oficiale publice ale ierarhilor, trebuiau să fie nu numai
pozitive, ci chiar pozitive la superlativ!
Desigur, mulţi dintre voi, iubiţi slujitori ai altarelor străbune şi iubiţi
credincioşi ai Bisericii noastre, voi care aţi trăit în aceleaşi condiţii, aţi
înţeles că acest fel de a vorbi al nostru, a fost adesea preţul sau tributul pe
1283
MB, an XXXIX (1989), nr. 4-6, p. 9-11.
607
Ilie Rusu
care trebuia să-l plătim pentru ca Biserica să poată răspunde celor mai
elementare nevoi ale sale.
Foarte adesea noi nu am avut de ales între bine şi rău, ci între un rău
mai mic, adică vorbirea adesea forţată, artificială, nesinceră şi un rău mai
mare, adică refuzul statului ateu de a autoriza recunoaşterea preoţilor,
funcţionarea şcolilor teologice, publicarea de cărţi de cult şi de teologie,
restaurarea de biserici şi mănăstiri, construirea de noi edificii bisericeşti,
relaţii ecumenice internaţionale, publicarea unei vaste literaturi, prin care
am menţinut conştiinţa că originile şi sufletul culturii româneşti şi al
continuităţii româneşti sunt de natură creştină.
Deşi am socotit că aceasta a fost calea cea mai potrivită de a acţiona,
ştim că asemenea atitudini au scandalizat pe unii, dar fundamental, intenţia
noastră constantă a fost aceea de a sluji binele Bisericii, de a-i asigura
continuitatea ei istorică, vizibilă, şi de a răspunde nevoilor imediate. Am
căutat, iubiţi credincioşi, să răspundem nevoilor voastre de a păstra credinţa
strămoşilor şi părinţilor noştri, de a vă boteza copiii, de a vă cununa tinerii,
de a vă înmormânta morţii, de a vă întreţine în suflete flacăra credinţei şi
speranţa într-o eliberare a poporului de sub dictatura ceauşistă.
Mărturia păstrării credinţei s-a văzut şi în strigătul spontan al
poporului credincios din timpul recentei revoluţii: „Dumnezeu este cu noi”,
„Biserica este cu noi”, „Binecuvântează, părinte, pe cei ce luptă acum
pentru libertate!”.
Renaşterea noastră spirituală, iubiţii noştri, trece deci acum prin
pocăinţă, prin regretul că am fi putut face mai mult sau mai bine şi nu am
făcut, însă fără a uita să mulţumim lui Dumnezeu şi vouă pentru ajutorul
dat. In acelaşi timp, însă, darul sfânt al libertăţii, prin care ne mărturisim
fiecare dintre noi vina noastră din anii dictaturii, trebuie să ne conducă,
pentru a mări pe Dumnezeu şi pentru a promova binele naţiunii, la iertare,
reconciliere şi unitate, pe baza îngăduinţei şi a dragostei frăţeşti, evitând
răzbunarea şi duşmănia. Când suntem prinşi cu lucrurile urgente, să nu
uităm, totuşi, de lucrurile esenţiale: bunătate şi dragostea faţă de aproapele;
să ne ferim să reluăm sub altă formă, fie ea chiar şi prin cuvinte, violenţa şi
păcatele dictaturii de care ne-am eliberat.
Iubiţii noştri, îndemnul nostru părintesc către voi toţi, cler şi
credincioşi, este să păşim hotărâţi într-o lucrare comună de renaştere
spirituală a conştiinţelor, de intensificare a vieţii pastorale şi misionare a
Bisericii, în cadrul societăţii româneşti de astăzi, libere şi, în acelaşi timp,
dornică de redresare spirituală şi materială din starea jalnică în care a adus-o
dictatura teroristă şi ateistă.
608
Să ne străduim împreună să reconstruim bisericile dărâmate, să

construim biserici noi acolo unde nu ni s-a dat voie, să promovăm educaţia
religioasă a tinerilor şi adulţilor, după zeci de ani în care, în şcoli şi instituţii,
Dumnezeu a fost negat şi batjocorit, iar familia şi societatea românească nu
aveau dreptul să se refere în public la valorile spirituale religioase care fac
parte integrantă din sufletul neamului românesc.
Să lucrăm împreună pentru a promova opera de dragoste creştină a
Bisericii (opera de caritate) în spitale, orfelinate, aziluri de bătrâni, închisori,
în armată!
Să lucrăm împreună pentru a înnoi învăţământul teologic şi pentru a
promova bunele relaţii dintre Biserica noastră şi celelalte Biserici şi culte
din România.
Să sprijinim cu însufleţire noul program de refacere spirituală şi
materială a ţării şi să redescoperim dragostea noastră pentru munca liberă şi
dăruitoare care face să rodească glia noastră strămoşească şi să înflorească
viaţa satelor şi a oraşelor noastre.
Iar libertatea noastră va mări pe Dumnezeu şi va fi de folos tuturor
numai dacă ea are ca roadă reconcilierea, renaşterea morală, propăşirea
spirituală şi materială, precum şi unitatea poporului nostru eroic şi jertfelnic!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Binecuvântarea Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui
Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi!”
Decembrie 1989
Semnează: Patriarhul Teoctist şi toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii

Ortodoxe Române.
Apelul Patriarhului Teoctist către clerul şi toţi dreptcredincioşii din

România1284
„Unit cu întregul popor român binecredincios, Patriarhul României

adresează, în aceste momente cruciale, când neamul nostru îşi hotărăşte
adevăratul viitor, următorul apel pastoral de urgenţă către ierarhii, preoţii,
monahii şi toţi fiii Bisericii-Mame:
1. Să se oficieze slujbe de pomenire a celor căzuţi eroic pentru
libertate şi democraţie, însoţite de tragerea clopotelor;
2. Să se înalţe rugăciuni pentru unitatea naţională şi biruinţa deplină a
cauzei sfinte de libertate şi viaţă nouă;
1284
VO, an I (1989), nr. 1/decembrie, p. 1.
609
Ilie Rusu
3. Să se constituie imediat în cadrul fiecărei parohii şi mănăstiri

comitete pentru ajutorarea familiilor îndoliate, îngrijirea răniţilor, vizitarea
lor la spitale şi domicilii, adăpostirea celor rămaşi fără locuinţă, donarea de
sânge, oferirea de hrană şi îmbrăcăminte celor în necesitate;
4. Să se constituie în fiecare parohie comitete de sprijin al Frontului
Salvării Naţionale, conduse de preoţi, care vor rosti predici, cuvântări şi
îndemnuri de susţinere a noului program;
5. Se constituie un fond de solidaritate creştină al Bisericii Ortodoxe
Române, care va fi folosit pentru sprijinirea acţiunilor Frontului Salvării
Naţionale.
Binecuvântăm şi felicităm clerul şi credincioşii care sunt deja angajaţi
în astfel de acţiuni.
Să rugăm pe Hristos Domnul, cel ce S-a născut pentru a noastră
mântuire, să ne dea putere să lucrăm uniţi pentru renaşterea neamului
românesc, pentru triumful deplin al adevărului şi al libertăţii”.
Teoctist
Patriarhul României
Scrisoare irenică a Bisericii Ortodoxe Române către organizaţiile

internaţionale şi tuturor fraţilor români din afara graniţelor ţării1285
„După decenii de sclavie sub dictatura comunistă şi după nenumărate

suferinţe provocate de dictatura Ceauşescu, Dumnezeu şi-a întors iarăşi
ochii către poporul nostru, a văzut numeroasele sale jertfe, mai ales cele ale
copiilor şi adolescenţilor nevinovaţi ucişi de mecanismul represiv al
dictaturii, ne-a ridicat din umbra morţii şi ne-a făcut iarăşi liberi.
Ne bucurăm de acest dar sfânt al libertăţii şi dorim să adresăm
mulţumirile noastre cele mai sincere şi expresia recunoştinţei noastre
Bisericilor creştine din lumea întreagă, organizaţiilor creştine internaţionale
şi tuturor fraţilor noştri români care locuiesc în afara pământului lor natal,
pentru solidaritatea şi iubirea fraternă pe care le-au arătat în timpul
suferinţelor poporului român – mai întâi sub această dictatură monstruoasă,
apoi mai cu seamă în cursul recentei revoluţii.
Eliberată de teroarea provocată de represiunea regimului, ca şi
obligaţia de a-l slăvi pe dictatorul megaloman, opresorul propriului lui
popor şi distrugătorul de biserici şi sate, ierarhia Bisericii Ortodoxe Române
1285
MA, an XXXV (1990), nr. 1, p. 3-4). Traducere după „Service Orthodoxe du Presse”
nr. 145, februarie 1990, p. 21-22.
610
dă slavă lui Dumnezeu şi mulţumeşte tuturor credincioşilor care prin

devotamentul lor au ajutat-o – în condiţii extrem de grele – să menţină vie
credinţa creştină şi să facă să rodească în activităţile ei bisericeşti: în
formarea teologică a preoţilor, în restaurarea de biserici şi mănăstiri, în
publicarea unei bogate literaturi teologice şi dezvoltarea unei intense
activităţi ecumenice.
Cu acelaşi prilej, într-un spirit de pocăinţă (metanoia) evanghelică,
regretăm faptul că sub dictatură unii dintre noi n-au avut întotdeauna curajul
de martiri şi n-au recunoscut public durerea ascunsă şi suferinţele poporului
român. În acelaşi chip, regretăm, de asemenea, şi faptul că pentru
numeroasele realizări pozitive ale Bisericii a trebuit plătit tributul laudelor
obligatorii şi artificiale adresate dictatorului.
Acum, deci, că Dumnezeu ne-a izbăvit de frica şi minciuna ridicate la
rangul de adevăr oficial, Sfântul Sinod a elaborat un program de renaştere
spirituală şi înnoire a vieţii Bisericii Ortodoxe Române care reprezintă
majoritatea poporului român. Acest program cuprinde: recunoaşterea şi
comemorarea eroilor martiri căzuţi pentru libertate, credinţă şi demnitate în
timpul dictaturii comuniste (fie ei credincioşi, preoţi sau episcopi),
reconstrucţia bisericilor demolate de dictator, zidirea de noi biserici acolo
unde se face simţită nevoia lor, cateheza copiilor, adolescenţilor şi adulţilor,
repunerea în funcţiune a organizaţiilor caritative ale Bisericii (spitale,
orfelinate, case de retragere), a funcţiilor de preoţi ai unor instituţii (armată,
şcoli, închisori), intensificarea activităţii misionare a Bisericii în interiorul
noii societăţi libere şi pluraliste, reforma învăţământului teologic, înnoirea
spirituală a parohiilor şi mănăstirilor, ca şi căutarea unui nou suflu pentru
activităţile ecumenice ale Bisericii.
Această mişcare de renaştere spirituală a poporului român este în
acelaşi timp o mişcare de împăcare şi înfrăţire a românilor din lumea
întreagă pe care dictatura a căutat să-i divizeze.
În acest spirit, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a anulat
sancţiunile şi interdicţiile pe care dictatura i le impuse să le aplice unor
deservenţi ai ei sau unor Biserici din motive politice este un act de dreptate
şi împăcare, ca şi un pas înainte spre realizarea unităţii românilor.
Dumnezeu să ne ajute să folosim darul sfânt al libertăţii spre slava Sa
şi spre o apropiere paşnică între fraţi de acelaşi sânge, între Biserici ca şi
între naţiunii.
Vă dorim tuturor un An Nou fericit şi binecuvântat!”
Semnează Patriarhul Teoctist,

Preşedintele Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
611
Ilie Rusu
Scrisoarea unor conducători de organizaţii creştine mondiale adresată

Bisericii Ortodoxe din România1286
Către Bisericile creştine din România
„Iubiţi fraţi şi iubite surori creştine în Hristos,

Dorim să transmitem Bisericilor şi credincioşilor din România
următoarea declaraţie, deoarece omenirea află astăzi de faptele curajoase pe
care voi, românii, le-aţi săvârşit, de moartea tragică a celor dintre voi care
şi-au dat viaţa şi vă asigurăm pe voi, şi în special familiile victimelor, de
întreaga noastră compasiune. Ne exprimăm solidaritatea cu lupta voastră
pentru înfiinţarea unei societăţi bazate de pace, dreptate, reconciliere şi
unitate, care va afirma demnitatea umană şi drepturile omului pentru toţi. Ne
rugăm să aveţi puterea să construiţi viitorul împreună, ca un singur popor.
Vă asigurăm de sprijinul unităţii ecumenice.
Întrucât în istoria României se deschide o nouă pagină, dorim să ne
exprimăm solidaritatea cu Bisericile membre ale noastre şi ne rugăm
Domnului să le dea puterea şi înţelepciunea să slujească tuturor celor
îndoliaţi, ca urmare a jertfelor în lupta pentru eliberarea de sub asuprire.
Uniţi în trupul lui Hristos, vă asigurăm de solidaritatea noastră.
Întrucât vă angajaţi într-o slujire nouă şi curajoasă, cerută de noua situaţie,
noi îndemnăm toate Bisericile membre ale noastre să lucreze şi să
mărturisească împreună, manifestând astfel în România unitatea Bisericii.
Gândurile şi rugăciunile noastre sunt pentru voi şi pentru locuitorii
României acum, când sărbătorim Naşterea Domnului”.
Emilio Castro, Jean Fischer,
Secretar general al CEB Secretar general al CBE
Gunnar Staalsett Milan Opovrnsky
Secretar general al Fed. Lut. Mondiale Secretar general, Alianţa Ref. Mond.
Mesajul de adeziune al Bisericii Ortodoxe Române la Consiliul

Frontului Salvării Naţionale1287
„Biserica Ortodoxă Română, care de-a lungul secolelor a împărtăşit

soarta poporului român atât la dureri, cât şi la bucurii, se află alături de el şi
în aceste momente cruciale şi îşi exprimă întregul ei ataşament faţă de
1286
BOR, an CVIII (1990), nr. 1-2, p. 14.
1287
Ibidem, an CVIII (1990), nr. 1-2, p. 6.
612
programul şi acţiunile Frontului Salvării Naţionale menite să asigure

triumful libertăţii şi demnităţii tuturor fiilor patriei.
În condiţiile de îngrădire a libertăţilor impuse de dictatură şi teroare
întregului popor, Biserica noastră a fost supusă unor presiuni şi limitări, pe
care, deşi n-am putut să le depăşim, spre a ne exercita plenar drepturile
misiunii noastre, totuşi, cu stăruinţă şi răbdare ne-am străduit să păstrăm vie
conştiinţa de neam şi să promovăm pe măsura puterilor noastre valorile lui
nemuritoare. Faţă de trista situaţie din trecut, ne dăm seama ce dar
dumnezeiesc s-a revărsat asupra înţelepciunii şi curajului eroicilor fii şi fiice
ai poporului român, care, cu preţul vieţii, pun temelii trainice adevăratei
dezvoltări libere şi democratice a naţiunii noastre.
Suntem hotărâţi să ne reconstruim sanctuarele istorice strămoşeşti,
biserici şi mănăstiri, victime ale buldozerelor tiranului Ceauşescu, să zidim
noi biserici în atâtea şi atâtea cartiere, de unde ale au dispărut, şi unde nu ni
s-a dat voie să le construim. Ne vom serba în linişte şi cu bucurie sfintele
noastre sărbători creştineşti şi vom da clerului şi credincioşilor noştri apa
cea vie a cuvântului lui Dumnezeu, potrivit aşteptărilor lor.
Păstrând pururea vii în inimi imaginea şi vrednicia tuturor celor care
şi-au jertfit viaţa pentru cauza sfântă a neamului nostru, în aceste momente
dramatice, membrii Sfântului Sinod, păşind cu toată încrederea alături de
întregul popor, sunt hotărâţi să sprijine cu toată vigoarea principiile şi
acţiunile măreţe, cărora li s-a dat expresie în Comunicatul către ţară al
Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Înălţându-ne cugetul către Bunul Dumnezeu, Îl rugăm cu căldură să
întărească cu darul Duhului Sfânt voinţa şi simţirea tuturor celor ce acum
luptă, cu preţul vieţii, pentru deplina biruinţă a libertăţii şi democraţiei pe
pământul românesc.
Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Pastorala de Anul Nou 1990 a Sfântului Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române1288
Iubiţii noştri fii duhovniceşti, slujitori ai sfintelor altare, vieţuitori ai

mănăstirilor şi binecredincioşi creştini!
„Cu ajutorul lui Dumnezeu şi voinţa neclintită a poporului nostru, în
primul rând a tineretului, România păşeşte sub ochii noştri şi intră într-o
nouă perioadă a istoriei noastre naţionale. Strămoşii noştri rosteau acest
cuvânt cu adânc înţeles: vox populi – vox Dei. Vocea poporului – vocea lui
Dumnezeu.
1288
Ibidem, p. 3-5.
613
Ilie Rusu
Evenimentele pe care le-am trăit au adeverit şi astăzi, în aceeaşi

măreaţă mişcare de redeşteptare a neamului: Vocea poporului a fost vocea şi
puterea lui Dumnezeu. De aceea şi mulţi dintre eroii acestei biruinţe
minunate a adevărului, în acele zile, au rostit: «Dumnezeu ne-a ajutat»,
«Dumnezeu este cu noi!»
Se cuvine o dată mai mult să evocăm fapta pilduitoare, jertfelnică a
tinerilor noştri împlinită în duhul creştin. Au venit şi au participat la
demonstraţie cu toţii în număr copleşitor de mare, însufleţiţi de candela
credinţei în dreptate şi demnitate, cu inima lor curată şi plină de iubire, în
mâinile lor purtând lumânări şi flori. Mâini purtând numai arma adevărului,
care este temeiul libertăţii, precum spune Domnul nostru Iisus Hristos:
«Adevărul vă va face liberi» (Ioan 8, 32). Câtă speranţă şi bucurie ne dau
nouă aceşti tineri, pentru viitorul patriei noastre, care, după ce prin lupta
pentru libertate au deschis uşa energiilor încătuşate, se consacră menirii
fireşti, creării valorilor spirituale şi materiale.
Iubiţi fii duhovniceşti

Să trăim viu acest moment istoric naţional! Să-l trăim în plinătate, în
toate dimensiunile şi implicaţiile lui, ca preoţi, monahi şi monahii, elevi şi
studenţi ai şcolilor teologice, credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române. Să
mulţumim din adâncul inimii noastre Preabunului Dumnezeu pentru marele
dar al libertăţii şi demnităţii noastre de făpturi zidite după chipul
Creatorului. Să răspundem cu râvnă sfântă, sinceră autorităţii de stat legal
constituite prin voinţa poporului, adică Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, tuturor apelurilor, decretelor şi dispoziţiilor necesare ceasului de
faţă, cu încredinţarea că slujim binele obştesc şi potrivit Sfântului Apostol
Pavel: «Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul;
căci cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea» (Rom. 13, 8).
Să iubim, se înţelege, cu iubire jertfelnică, în fapte şi adevăr, aşa cum
au dovedit-o toţi fraţii noştri pe frontul libertăţii în aceste zile.
Drept urmare, să contribuim cu toţii la Fondul Solidarităţii Creştine al
Bisericii Ortodoxe Române şi la contul public «Libertatea 1989».
Să constituim în parohii şi mănăstiri comitete pentru ajutorarea
familiilor îndoliate sau a acelor familii ce au unii din membri lor răniţi, în
suferinţă. Să fim prezenţi în spitale, orfelinate, azile. Să simţim şi să
dovedim, cum spune iarăşi Sfântul Apostol Pavel «Dacă un mădular suferă,
toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate
mădularele se bucură împreună» (I Cor. 12. 26).
Trăim cu toţii drama consecinţelor funeste ale unei politici sistematic
antireligioase şi anticulturale, căreia i-au căzut pradă numeroase sfinte
614
lăcaşuri, alte monumente, opere de artă, iar în ultimele zile ale dictaturii a
pricinuit alte numeroase distrugeri.
Să păşim, iubiţi fii duhovniceşti, cu credinţa în Dumnezeu şi în duhul
adevăratei libertăţi de care ne bucurăm astăzi, la tămăduirea rănilor,
refăcând şi rezidind sfinte biserici, nu numai pe cele căzute pradă
buldozerelor, ci şi pe cele necesare credincioşilor din cartiere noi şi diverse
localităţi.
În acelaşi timp, însă, trebuie să evităm ispita din timpul dictaturii şi să
nu rămânem doar la reconstrucţia bisericilor din piatră şi cărămidă şi la
administraţia gospodărească, ci să ne străduim să refacem şi biserica
interioară a sufletelor noastre, să rezidim şi viaţa spirituală a poporului
nostru.
Să avem în vedere renaşterea, formarea şi cultivarea caracterului, a
sufletului tinerilor şi adulţilor, cărora trebuie să li se ofere, prin cuvânt şi
pildă, apa şi hrana cea vie a Evangheliei şi Bisericii lui Hristos.
În acest sens, trebuie să dăm viaţă programelor de formare şi educaţie
religioasă ale Sfântului Sinod, elaborate de mai multe ori, dar stingherite şi
blocate de politica antireligioasă a dictaturii, îngrijorată de influenţa
crescândă a valorilor religioase creştine în sânul populaţiei.
În acelaşi timp, iubiţi fraţi şi surori, să avem grijă «să păzim
unitatea Duhului întru legătura păcii» (Efes. 4, 3), pentru ca victoria
renaşterii României să-şi aducă roadele cuvenite. Să veghem ca
libertatea înfăptuită să nu fie umbrită de vechile patimi. In acest înţeles
ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Petru zicând: «Trăiţi ca oameni liberi,
dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ răutăţii, ci ca
slujitori ai lui Dumnezeu» (I Petru 2, 16).
A rânduit Dumnezeu să vă adresăm acest cuvânt pastoral al tuturor
membrilor Sfântului Sinod în aceste măreţe şi cu adevărate istorice zile, ca
pe o chezăşie a dragostei şi preţuirii noastre pentru curajul şi jertfelnicia de
care aţi dat dovadă.
Suntem încredinţaţi că îndrumările noastre părinteşti vot prinde viaţă
în inimile dumneavoastră.
Iar acum, în întâmpinarea Anului Nou, îmbrăţişându-vă duhovniceşte,
ne rugăm şi zicem împreună: «Doamne, binecuvântează cununa anului
bunătăţii Tale!»”.
Semnează membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
615
Ilie Rusu
Unitate în libertate
Chemarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române1289
„Victoria revoluţiei recente din România a adus întregului popor darul

sfânt al libertăţii, democraţiei şi demnităţii umane. Bucurându-ne de aceste
cuceriri, avem datoria cu toţii de a păstra şi consolida sfânta unitate de
credinţă a Bisericii noastre strămoşeşti. Această unitate de credinţă va
contribui, ca şi în trecut, la întărirea unităţii naţionale a poporului român.
Pentru aceasta, chemăm pe toţi slujitorii sfintelor altare şi pe dreptmăritorii
noştri creştini să vegheze la unitatea Bisericii noastre.
Cei care ar încerca să dezbine Biserica săvârşesc un mare păcat: «In
adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi
lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?» (I Cor. 3, 3), «Au doară,
s-a împărţit Hristos?» (I Cor. 1, 13).
Numai unitatea în libertate, în spiritul Evangheliei, va fi de folos
Bisericii şi Patriei.”
Către Bisericile creştine din România

Scrisoarea unor conducători de organizaţii creştine mondiale
adresată Bisericilor creştine din România1290
„Iubiţi fraţi şi iubite surori în Hristos, dorim să transmitem Bisericilor

şi creştinilor din România următoarea declaraţie, deoarece omenirea află
astăzi de faptele curajoase pe care voi, românii, le-aţi săvârşit, de moartea
tragică a celor dintre voi care şi-au dat viaţa şi vă asigurăm pe voi, şi în
special familiile victimelor, de întreaga noastră compasiune. Ne exprimăm
solidaritatea cu lupta voastră pentru înfiinţarea unei societăţi bazate pe pace,
dreptate, reconciliere şi unitate, care va afirma demnitatea umană şi
drepturile omului pentru toţi. Ne rugăm să aveţi puterea să construiţi viitorul
împreună, ca un singur popor. Vă asigurăm de sprijinul unităţii ecumenice.
Întrucât în istoria României se deschide o nouă pagină, dorim să ne
exprimăm solidaritatea cu Bisericile membre ale noastre şi ne rugăm
Domnului să le dea puterea şi înţelepciunea să slujească tuturor celor
îndoliaţi ca urmare a jertfelor în lupta pentru eliberarea de sub asuprire.
Uniţi în trupul lui Hristos, vă asigurăm de solidaritatea noastră.
Întrucât vă angajaţi într-o slujire nouă şi curajoasă cerută de noua situaţie,
noi îndemnăm toate Bisericile membre ale noastre să lucreze şi să
mărturisească împreună, manifestând astfel în România unitatea Bisericii.
1289
Ibidem, p. 15.
1290
Ibidem, p. 14.
616
Gândurile şi rugăciunile noastre sunt pentru voi şi pentru toţi locuitorii

României acum, când sărbătorim Naşterea Domnului.”
Cuvântul pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

împotriva avortului şi pentru apărarea darului sfânt al vieţii1291
„Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Asistăm astăzi, cu mare durere sufletească, la înmulţirea şi răspândirea
unui flagel al societăţii noastre actuale, îndreptat împotriva vieţii şi a
omului. Societatea românească şi dăinuirea poporului nostru sunt
ameninţate, în însăşi temelia existenţei lor, de creşterea îngrijorătoare a
avortului şi a practicilor anticonceptive şi anticoncepţionale, păcate de care
se fac răspunzători, deopotrivă, bărbatul şi femeia.
De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române îşi îndreaptă
chemarea sa către fiicele şi fiii neamului nostru românesc, către familiile lor,
cu îndemnul părintesc de a folosi darul sfânt al libertăţii, câştigat prin sânge
nevinovat de martiri, pentru apărarea, afirmarea şi reînnoirea vieţii pe baza
învăţăturilor Sfintei Scripturi şi a valorilor morale creştine şi tradiţionale ale
neamului nostru.
Viaţa este cel mai mare dar al lui Dumnezeu. In înţelepciunea Sa, El
împarte oamenilor, după a Sa voie şi ştiinţă, acest dar pentru că El singur
este Cauza, Izvorul şi Dătătorul de viaţă.
Omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-
27), este o fiinţă comunitară. In familie, cea mai vechea şi mai sfântă
instituţie umană, omul trăieşte după modelul comuniunii de iubire al Sfintei
Treimi şi devine «împreună lucrător cu Dumnezeu» (I Cor. 3,9) în
perpetuarea vieţii pe pământ (Facere 1, 28).
Viaţa, aşadar, nu este un bun propriu. Nimeni nu are dreptul de a
dispune, după bunul său plac, de viaţa sa, de viaţa altora sau chiar de a
propriilor copii.
Refuzul de a da viaţă sau oprirea cursului vieţii, desfiinţează statutul
însuşi al omului care a fost creat a fi născător şi purtător de viaţă. Viaţa în om
are începutul în momentul conceperii, iar după învăţătura Bisericii, orice atentat
împotriva ei este un păcat împotriva lui Dumnezeu care este izvorul vieţii.
Sfânta Scriptură şi Sfintele canoane ale Bisericii noastre învaţă că
avortul voit este păcat strigător la cer, întrucât este ucidere premeditată, deci
atât mamele, cât şi toţi care i-au parte sau contribuie la săvârşirea acestui
păcat, îşi atrag judecata lui Dumnezeu.
1291
BOR, an CXI (1993), nr. 1-3, p. 3-4.
617
Ilie Rusu
În lumina acestor învăţături, ne adresăm familiilor noastre creştine şi

tuturor familiilor româneşti cu chemarea: Nu vă împotriviţi lui Dumnezeu,
Izvorul vieţii şi fugiţi de păcatul omuciderii! Nu vă lăsaţi amăgiţi de ispita
înşelătoare a unei vieţi fără copii, aparent liniştită! Nu vă lipsiţi de copii
care, în orice familie, înseamnă binecuvântarea lui Dumnezeu. Numai acea
mamă este fericită, care se arată ca «o vie roditoare» (Ps. 127, 3). Copiii
aduc bucurie şi întăresc legăturile sufleteşti dintre părinţi. Tot ei vin cu
darurile personale pentru binele şi sănătatea neamului, dăinuindu-I fiinţa
peste vremuri, înmulţind cetele făuritorilor de cultură, civilizaţie şi
spiritualitate, precum şi ale eroilor şi sfinţilor noştri.
Ne adresăm, de asemenea, personalului medical şi tuturor slujitorilor
şi apărătorilor vieţii trupeşti, cu îndemnul părintesc de a purta mesajul
darului sfânt al vieţii de la altarul bisericilor la altarul medicinii. În virtutea
vocaţiei sfinte la care aţi fost chemaţi, faceţi-vă părtaşi salvării mugurilor de
viaţă şi sădiţi în suflete, cu darul pe care-l aveţi de sfătuitori tainici,
încrederea, nădejdea şi bucuria de a fi mamă şi părinte.
Un cuvânt de apreciere şi îndemn dorim să adresăm şi educatorilor,
învăţătorilor, profesorilor şi tuturor fiilor şi fiicelor Bisericii noastre care,
prin educaţie şi modelare, pregătesc pentru viaţă tinerele noastre vlăstare.
Sădiţi în sufletele curate şi nevinovate ale copiilor şi tinerilor învăţăturile
sfinte şi folositoare, insuflaţi-le respectul pentru viaţa proprie şi a semenilor
de orice neam şi credinţă ar fi şi îndrumaţi-I să se simtă responsabili faţă de
darul sfânt al vieţii şi de întreaga creaţie. Deschideţi-le inimile ca să-L
primească pe Hristos-Domnul vieţii şi să redescopere valorile morale şi
frumuseţile spirituale ale neamului nostru.
Timpul pe care-l trăim astăzi este umbrit de greul păcat al avortului şi
al oricărui mod de implicare şi întrerupere a vieţii umane. Societatea noastră
are nevoie de o reală şi profundă schimbare lăuntrică a omului, pentru a
preîntâmpina şi înlătura acest păcat. Iar pentru noi creştinii, numai Hristos-
Izvorul vieţii şi Biserica Sa pot schimba şi reînnoi viaţa oamenilor.
Încrezători în purtarea de grijă şi în milostivirea lui Dumnezeu, vă
încredinţăm de rugăciunile noastre şi chemăm binecuvântarea Domnului
pentru toţi fiii şi fiicele Sfintei noastre Biserici.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl
şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

19 ianuarie 1993
618
Mesajul Patriarhului Teoctist către românii condamnaţi la Tiraspol1292
Iubiţi fii ai Bisericii şi ai neamului românesc: Ilie Ilaşcu, Andrei

Ivanţoc, Tudor Petrov Popa, Alexandru Lesco şi Petre Godiac
„În aceste momente de mare sărbătoare, când toată suflarea din vechea
Basarabie prăznuieşte cu bucurie în sânul familiei şi în jurul bradului
împodobit Naşterea lui Hristos, gândurile noastre din ţara mamă se
îndreaptă cu părintească dragoste şi preţuire spre voi, fraţii noştri preaiubiţi,
care prin lanţuri, bătăi, batjocori, lipsuri şi suferinţe v-aţi înfăţişat trupurile
ca jertfe vii pe altarul adevărului şi al dreptăţii şi aţi făcut din temniţa
întunecoasă a detenţiei voastre nedrepte adevărat amvon de propovăduire a
luminii lui Hristos, a libertăţii şi demnităţii umane aduse în lume prin
Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Curajul cu care înfruntaţi suferinţele pentru afirmarea adevărului şi
mărturia jertfelnică a dragostei voastre faţă de credinţa străbună, faţă de
neam şi faţă de integritatea gliei strămoşeşti ne mişcă profund şi ne
îndreptăţeşte să afirmăm ca odinioară Sfântul Apostol Pavel către Filipeni:
„Oare care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei noastre,
dacă nu chiar voi, înaintea Domnului Iisus?” (I Tes. 2. 19).
Voi ne-aţi arătat că spiritul lui Horea, Cloşca şi Crişan, al Sfinţilor
Brâncoveni sau al altor bărbaţi vrednici din istoria noastră mult încercată
care, în numele credinţei, al adevărului şi al dreptăţii, au înfundat roata,
ascuţişul sabiei, lipsurile şi chinurile de tot felul, licăreşte încă în adâncurile
cele mai de taină ale neamului românesc. Demnitatea şi eroismul creştin al
mărturisirii voastre ne dă tărie sufletească în înfruntarea necazurilor şi
greutăţilor, iar crucea suferinţelor voastre care a rodit deja în sânul societăţii
româneşti începuturi de redeşteptare şi înviere, ne-a unit în afirmarea cu o
gură şi o inimă a dragostei faţă de neam, glie şi Biserica străbună, a
recunoştinţei şi preţuirii pe care v-o datorăm în apărarea vieţii şi a libertăţii
voastre.
Ca semn al dragostei şi părtăşiei la suferinţele prin care treceţi, Vă
acordăm Crucea Patriarhală, a cărei putere să vă însoţească spre libertate şi
împlinirea idealurilor voastre sfinte.
Împărtăşindu-vă părintească binecuvântare în numele Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române, Vă încredinţăm că numele voastre sunt la loc
de mare cinste în mintea şi inima tuturor fraţilor şi surorilor voastre şi în
rugăciunile noastre fierbinţi către Dumnezeu, crezând cu putere că El, care
1292
GB, an L (1993), nr. 4-6, p. 5.
619
Ilie Rusu
este Domnul Adevărului şi Dreptăţii, vă va întoarce nevătămaţi în sânul

familiilor şi al neamului care vă aşteaptă”.
Cu părintească dragoste şi binecuvântare,
Teoctist
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Scrisoarea Patriarhului Teoctist către Preşedintele Federaţiei Ruse,

Boris Elţin, privind pe românii condamnaţi la Tiraspol1293
„Domnule Preşedinte,
În aceste momente de mare praznic, dorim, în primul rând, să Vă
încredinţăm de comuniunea frăţească şi de părtăşia Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române la bucuria Bisericii Ortodoxe Ruse surori, a
fiilor şi fiicelor ei, prilejuită de sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos. Totodată, dorim să ne exprimăm durerea în legătură cu situaţia
tragică a celor cinci români moldoveni, creştini ortodocşi, care îşi petrec
Crăciunul în chinuri, batjocori şi lipsuri, departe de familii şi de cei dragi, în
temniţele din Tiraspol, pentru „vina” de a fi susţinut integritatea teritorială a
Republicii Moldova, stat independent şi suveran, recunoscut pe plan
internaţional, inclusiv de Federaţia Rusă.
Din momentul detenţiei lor ilegale, am adresat, în două rânduri,
apeluri către Sanctitatea Sa Alexei, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii
şi către toţi Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe surori, ai altor Biserici şi
confesiuni creştine şi către organismele şi organizaţiile creştine
internaţionale, cu rugămintea de a ni se alătura în rugăciune şi de a interveni
pe lângă Guvernele ţărilor lor pentru a face demersuri în vederea rezolvării
acestui caz. Deşi, de fiecare dată, am primit răspunsuri încurajatoare şi am
fost încredinţaţi că s-au făcut intervenţiile solicitate, din păcate, toate aceste
eforturi au rămas, până în prezent, fără rezultate.
De aceea, având în vedere situaţia lor tragică, ne adresăm Domniei
Voastre cu rugămintea de a interveni personal în rezolvarea, pe baza
Dreptului internaţional şi a principiilor moralei creştine, a acestui act
nedrept şi ilegal.
Din întrevederea pe care am avut-o cu domnul Evgheni Ostrovenko,
ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, am înţeles şi apreciem profund
poziţia Dumneavoastră legitimă de a nu interveni în treburile interne ale
altui stat, respectiv ale Republicii Moldova, stat independent şi suveran, şi
1293
Ibidem, p. 6.
620
de a nu dialoga cu autorităţile ilegitime ale autoproclamatei Republicii

Nistrene, pe care nu o recunoaşteţi.
Totuşi, ţinând seama de semnificaţia majoră a simplei prezenţe a
Armatei a 14-a în această zonă şi luând în considerare recenta declaraţie a
autorităţilor nistrene că pentru ele singurul garant este Federaţia Rusă,
suntem încredinţaţi că un singur cuvânt, sfat sau îndemn din partea Domniei
Voastre ar duce la rezolvarea dreaptă şi urgentă a acestui caz.
Cu speranţa că veţi lua în considerare solicitarea Noastră, şi ca răspuns
la Marele Dar al lui Dumnezeu în Hristos, Veţi face cu prilejul acestui
Crăciun darul intervenţiei Dumneavoastră în favoarea celor cinci deţinuţi,
oropsiţi pe nedrept, Vă asigurăm, Domnule Preşedinte, de dragostea,
respectul, aprecierea şi suportul moral al întregului popor român
dreptcredincios pentru strădaniile Dumneavoastră în afirmarea libertăţii de
credinţă, a democraţiei, a drepturilor omului, a păcii şi a încrederii între
naţiuni.
Rugăm pe Dumnezeu cel Atotputernic şi milostiv să Vă dea ani mulţi,
cu sănătate, să Vă călăuzească neîncetat şi să vă ajute în realizarea sfintelor
Dumneavoastră idealuri”.
Teoctist
Mesajul Patriarhului Teoctist către Preşedinţia de Stat, Guvernul

şi Parlamentul României: Biserica şi Statul Român întru apărarea
moralităţii poporului român1294
„Pe baza corespondenţei pe care o primeşte din ţară, Sfântul Sinod al

Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 13 ianuarie 1994, a luat act de
faptul că, în ultima vreme, creşte numărul sesizărilor credincioşilor,
preoţilor, monahilor, duhovnicilor, profesorilor de teologie şi tinerilor,
îngrijoraţi de primejdia spirituală şi morală care rezultă din intensificarea
practicii avorturilor, răspândirea pornografiei şi proliferarea grupărilor şi
mişcărilor religioase oculte şi agresive.
Ca urmare a acestui fapt, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
a hotărât să vă adreseze scrisoarea de faţă, care rezumă îngrijorările
menţionate, şi solicitarea de a lua măsurile legale ce se impun pentru
redresarea situaţiei.
1. Întrucât de patru ani de zile, prin Decretul de liberalizare a
avorturilor, se ucid anual, potrivit datelor statistice publicate, peste
1294
Ibidem, an LI (1994), nr. 1-4, p. 16.
621
Ilie Rusu
1.500.000 de copii în cele 475 de spitale şi policlinici de stat, afară de cele

particulare, revenind un număr de circa 40.000 de copii ucişi în fiecare zi
lucrătoare, solicităm ca Preşedinţia de Stat, Parlamentul şi Guvernul
României să elaboreze, să adopte şi să aplice măsuri legale de interzicere a
avorturilor şi de protejare a familiei şi a natalităţii.
Prin adoptarea unei legi împotriva avorturilor şi de apărare a vieţii
pruncilor, aşa cum există şi în alte ţări creştine, va fi oprit genocidul naţional
inutil, şi va fi promovat darul sfânt al vieţii poporului român. Iar Statul să
adopte un ajutor sporit familiilor cu mulţi copii.
2. Solicităm să se ia măsurile necesare pentru interzicerea pornografiei
promovate prin mass-media, cinematografie, discoteci, spectacole, publicaţii
care degradează demnitatea umană şi comportamentul moral-creştin în
societatea românească, afectând mai ales tineretul.
3. Întrucât religia este chemată să promoveze morala şi integritatea
demnităţii umane, solicităm îngrădirea prin lege a tuturor grupărilor şi
mişcărilor oculte care nu-şi clarifică oficial identitatea şi care prin practicile
lor constituie un pericol social, ceea ce, evident, contravine chiar
Constituţiei României.
Considerăm că elaborarea şi aplicarea de către Stat a măsurilor
solicitate de Biserică vor întări şi mai mult coresponsabilitatea pe care
Biserica şi Statul o au pentru apărarea şi promovarea demnităţii umane şi a
vieţii sociale sănătoase”.
Teoctist
Apelul Patriarhului Teoctist către membrii Parlamentului României

privind reformularea art. 200 din Codul Penal
(practicile contra firii)1295
„Stimaţi senatori şi deputaţi ai Parlamentului României,

Reformularea articolului 200 privitor la practicile contra firii, într-o
perspectivă echivocă şi indirect aprobativă, ne produc mâhnire şi îngrijorare.
De aceea, simţim că este de datoria noastră să ne facem ecoul şi interpretul
conştiinţei moral-spirituale creştine şi româneşti şi să vă cerem, cu toată
consideraţia pe care v-o purtăm, să reveniţi asupra acestei formulări care
lezează învăţătura morală românească, fondată pe Revelaţia biblică despre
demnitatea şi vocaţia omului ca fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu.
1295
Ibidem, nr. 8-12, p. 146.
622
Noi, românii, ne-am născut creştini pe aceste plaiuri binecuvântate de

Dumnezeu, iar în istorie poporul şi-a plămădit şi hrănit fiinţa sa din
Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Perceptele evanghelice au
fost transmise din generaţie în generaţie, de la părinţi la copii, de la sfântul
altar al Bisericii şi de la cel al familiei, ceea ce a dat naştere la un mod
creştinesc de viaţă fundamentat pe valorile nepieritoare ale credinţei în
Hristos.
Din cele mai vechi timpuri, poporul român a moştenit şi cultivat un
respect deosebit faţă de familie, numită „Biserica de acasă”, având
convingerea că este constituită şi binecuvântată de Dumnezeu. Acest respect
faţă de familie s-a concretizat în grija faţă de o viaţă curată şi echilibrată în
orice împrejurări, ajutorarea reciprocă a soţilor şi a semenilor, naşterea de
prunci. Toate aceste valori au rămas peste veacuri trăsătura fundamentală a
societăţii româneşti. Chiar în momentele de grea cumpănă, strămoşii noştri
au ştiut să deosebească clar păcatul de virtute, firescul de nefiresc, normalul
de anormal şi cu înţelepciune au lucrat pentru înlăturarea răului şi
promovarea binelui.
Structurile europene ne vor primi, contrar aparenţelor, în sânul lor, cu
specificitatea noastră, cu identitatea noastră creştină tradiţională, dacă se
vrea, totuşi, un dialog şi nu o unitate impusă în mod artificial.
Biserica respinge iubirea necurată, pentru a proteja şi promova iubirea
sfântă, aşa cum este voită de Dumnezeu, Creatorul omului; respinge tirania
patimilor egoiste şi fără rod de viaţă, pentru a proteja libertatea de a trăi în
virtute, respinge ceea ce este împotriva firii, pentru a apăra firea umană şi
demnitatea ei.
În acelaşi timp, este bine să se cunoască faptul că Biserica asigură
mântuirea tuturor celor bolnavi sufleteşte sau trupeşte prin mijloacele ei
specifice de însănătoşire.
Totodată, Biserica, în calitatea ei de conştiinţă morală unificată a
poporului român, fără a se substitui Parlamentului României, face un apel
către credincioşii ei, membrii ai Parlamentului, să voteze acele formulări de
legi care apără demnitatea omului, sănătatea morală a poporului, stabilitatea
familiei şi renaşterea spirituală a societăţii româneşti.
Cu speranţa în biruinţa binelui, rugăm pe Dumnezeu să reverse asupra
tuturor binecuvântarea iubirii Sale dătătoare de viaţă!
623
Ilie Rusu
Act Patriarhal şi Sinodal al Patriarhiei Române privind reactivarea

Mitropoliei Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, cu reşedinţa la
Chişinău1296
„Luminată de Sfântul Duh, Duhul adevărului, al libertăţii şi al

comuniunii (Ioan 15, 26; II Corinteni, 3, 17; Efeseni, 4, 3), Biserica
Ortodoxă Română, «Mama spirituală a poporului român», răspunde cu
părintească şi frăţească dragoste dorinţei sfinte a fraţilor noştri de peste Prut
şi cererii scrise din 14 septembrie 1992 a Adunării eparhiale de constituire,
prezidată de Preasfinţitul Episcop Petru şi compusă din reprezentanţii preoţilor
şi mirenilor dreptmărotiri din Republica Moldova, ca tradiţionala Mitropolie
Ortodoxă a Basarabiei să-şi reia activitatea sub oblăduirea canonică şi cu
binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe Române, mai ales că
acesta n-a recunoscut niciodată desfiinţarea Mitropoliei Basarabiei.
Urmând hotărârilor sinodale ale Bisericii Ortodoxe Române din 24
septembrie, 27 noiembrie şi din 19 decembrie 1992, Patriarhia Română
binecuvântează reactivarea Mitropoliei Basarabiei de stil vechi din
Republica Moldova, ca Mitropolie autonomă, sub oblăduirea sa canonică;
confirmă Adunarea ei eparhială constituită şi pe Preasfinţitul Episcop Petru
de Bălţi ca locţiitor de mitropolit al Basarabiei, până la alegerea statutară a
titularului. Astfel, Preasfinţitul Episcop Petru de Bălţi, locţiitor de mitropolit al
Basarabiei, devine membru al Sfântului Sinod al Bisericii ortodoxe Române.
De asemenea, toţi clericii şi păstoriţii lor, care sunt deja sau care vor
deveni membri ai Mitropoliei Basarabiei de sub oblăduirea canonică a
Patriarhiei Române, sunt clerici canonici şi credincioşi binecuvântaţi şi, ca
atare, orice sancţiune disciplinară bisericească îndreptată împotriva lor, pe
motivul apartenenţei la Mitropolia Basarabiei, este considerată nulă şi
neavenită.
Prin reactivarea Mitropoliei Basarabiei se săvârşeşte astăzi un act sfânt de
adevăr şi dreptate, care reîntregeşte plinătatea comuniunii de credinţă
strămoşească şi simţire românească, în acest an al mântuirii 1992, când a fost
proclamat sfânt Ştefan cel Mare, neînfricatul ocrotitor al întregii Moldove.
Sfânta Mitropolie Ortodoxă a Basarabiei, care şi-a reluat activitatea,
este o Mitropolie autonomă, cu statut propriu, condusă de un sinod
mitropolitan, având în frunte un mitropolit, iar fiecare eparhie componentă
are propria sa Adunare eparhială. Mitropolitul şi sinodul său au toate
drepturile prevăzute de Statutul propriu, de sfintele canoane şi de Statutul
1296
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 1993, p. 50-53.
624
Bisericii ortodoxe Române. Ca urmare, în libertate, mitropolitul şi ceilalţi

arhierei ai Sinodului mitropolitan al Basarabiei, fără vreo confirmare
superioară, vor numi şi hirotoni diaconi şi preoţi, vor rândui protopopi şi vor
institui stareţi şi stareţe, egumeni şi egumene în sfintele mănăstiri şi schituri
din Mitropolia Basarabiei. De asemenea, ierarhii Mitropoliei Basarabiei vor
acorda distincţii şi ranguri clericilor şi mirenilor din eparhiile lor.
Preoţii şi diaconii vor pomeni la sfintele slujbe doar pe arhiereii lor
eparhioţi. Episcopii eparhioţi sufragani vor pomeni doar pe mitropolitul
Basarabiei, iar mitropolitul Basarabiei va pomeni la slujbe, pe nume, pe
patriarhul Bisericii ortodoxe Române. Toţi arhiereii canonici ai Mitropoliei
Basarabiei sunt membri deplini ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române şi se bucură de toate drepturile şi de toată cinstea ca şi ceilalţi
membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul
Basarabiei va avea tradiţionalul loc de cinste în rândul membrilor Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Fiecare arhiereu eparhiot al Mitropoliei Basarabiei sfinţeşte şi
semnează antimise pentru bisericile din eparhia sa şi adresează scrisori
pastorale de sfintele sărbători şi cu alte prilejuri clerului şi credincioşilor pe
care-i păstoreşte.
Mitropolia Basarabiei are dreptul să urmeze calendarul de stil vechi,
iar clericii ei îşi păstrează toate rangurile şi distincţiile pe care le au.
În grija sa părintească şi frăţească faţă de Mitropolia Basarabiei,
Patriarhia Română nu percepe nici un fel de contribuţii financiare din partea
Mitropoliei Basarabiei, ci, dimpotrivă, la cererea ei, o va sprijini în
activitatea sa pastorală şi educativă.
Reactivarea Mitropoliei Basarabiei ca mitropolie autonomă, sub
oblăduirea Patriarhiei Române şi în comuniune frăţească nemijlocită cu
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a fost prevăzută şi, ca atare,
abordată în convorbiri9le dintre Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist al
României şi Preafericitul Părinte Patriarh Alexei al II-lea al Moscovei şi a
toată Rusia, cu prilejul întâlnirilor patriarhilor şi întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe surori la Constantinopol, în 15 martie 1992. Prin urmare, ca mamă
spirituală a tuturor românilor ortodocşi, Patriarhia Neamului săvârşeşte azi, cu
răspunderea pe care o are în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, un act
reparator de adevăr şi dreptate istorică, precum şi o lucrare pastorală şi
misionară, dorind, în acelaşi timp, să menţină relaţii frăţeşti şi de conlucrare
cu toate Bisericile Ortodoxe surori, inclusiv cu Patriarhia Moscovei şi a toată
Rusia. Nădăjduim că ajutorul şi grija noastră părintească faţă de Mitropolia
Basarabiei va contribui şi mai mult la apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe
625
Ilie Rusu
în faţa prozelitismului sectar şi eterodox din zilele noastre, îndreptat azi atât
de cumplit împotriva Ortodoxiei din toată Europa răsăriteană.
De aceea, vom aduce la cunoştinţa tuturor Bisericilor Ortodoxe surori
actul sfânt de grijă părintească şi de comuniune frăţească pe care Patriarhia
Română îl săvârşeşte faţă de Mitropolia Basarabiei din Republica Moldova.
Cu smerenie şi bucurie, rugăm pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt şi pe toţi sfinţii să ocrotească şi să binecuvânteze Mitropolia
Basarabiei, ca lucrarea ei creştinească să fie spre slava lui Dumnezeu şi
mântuirea fraţilor noştri clerici şi credincioşi iubitori de Hristos.
Dată în anul mântuirii 1992, luna decembrie, ziua nouăsprezece, în
reşedinţa Patriarhiei Române din Bucureşti.”
Teoctist,
Patriarhul României şi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române
Act sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

privind aniversările bisericeşti ale anului 19951297
„Cunoscând că în curgerea anului 1995, la 4 februarie, cu vrerea

Bunului Dumnezeu, se împlinesc 70 de ani de la înălţarea Bisericii
Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, la 25 aprilie, 110 ani de la
recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, iar la 1 noiembrie,
70 de ani de la întronizarea primului Patriarh.
Că acestor aniversări cu deosebită importanţă bisericească, istorică şi
naţională se vor adăuga şi alte evenimente cu rezonanţă pentru viţa noastră
religioasă şi pentru învăţământul teologic, între care, la loc de cinste, se va înscrie
organizarea în România a Congresului Facultăţilor de Teologie Ortodoxă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 13-14
iulie 1994, a hotărât ca aceste evenimente să fie sărbătorite potrivit
rânduielilor îndătinate, să fie evocate în paginile revistelor şi scrierilor
noastre bisericeşti, iar în biserici să se înalţe rugăciuni de mulţumire lui
Dumnezeu, Care pe toate le împlineşte.
Urmare a acestei hotărâri, în şedinţa de lucru a Adunării Naţionale
Bisericeşti din 4 februarie 1995, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, în
Cuvântul festiv închinat acestor manifestări, evocând originea apostolică şi
vechimea creştinismului la români, organizarea noastră bisericească şi
relaţiile noastre cu Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, a subliniat
importanţa Tomosului de autocefalie, semnat în aprilie 1885, de vrednicul
1297
GB, an LII (1995), nr. 6-12, p. 5-7.
626
de pomenire Ioachim al IV-lea, patriarhul ecumenic şi Sinodul din jurul său,

prin care Biserica noastră se recunoaşte „neatârnată şi autocefală”,
administrându-se de propriul şi Sfântul său Sinod şi „nerecunoscând în
propria sa administraţie internă nici o altă autoritate bisericească, fără numai
pe Capul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolească, pe
Mântuitorul şi Dumnezeu-Omul”.
Marcând apoi treptele urcate de poporul român în făurirea istoriei sale
şi desăvârşirea statului naţional unitar român, precum şi treptele prestigiului
de care Biserica Ortodoxă Autocefală Română s-a bucurat atât în ţară, cât şi
în sânul celorlalte Biserici Ortodoxe surori din lume, care o îndreptăţeau la
ridicarea într-un rang superior, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a
subliniat importanţa actului Sfântului Sinod din 4 februarie 1925, prin care
cu mare însufleţire şi în unanimitate s-a hotărât înfiinţarea Patriarhiei
Române şi ridicarea scaunului de mitropolit primat al României la rang de
scaun patriarhal. Ca urmare, la 1 noiembrie a fost întronizat primul patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale, dr. Miron Cristea. Preafericitul
Părinte Patriarh Teoctist a evocat apoi vredniciile care zugrăvesc chipul
celor patru patriarhi români predecesori: Miron Cristea, Nicodim Munteanu,
Justinian Marina şi Iustin Moisescu.
Astăzi, duminică, 5 februarie 1995, la împlinirea a 110 ani de
autocefalie şi 70 ani de patriarhat, în toate bisericile din cuprinsul Patriarhiei
Române s-au înălţat rugăciuni către Atotputernicul Dumnezeu, drept
mulţumită pentru harul şi binecuvântarea Sa revărsate asupra Bisericii
Ortodoxe Române şi a poporului dreptcredincios român.
Iar aici, în biserica Sfântul Spiridon-nou din Bucureşti, paraclis patriarhal,
inaugurând şirul momentelor aniversare ale anului 1995, membrii Sfântului
Sinod, având în frunte pe Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, cel de-al
cincilea în rândul întâistătătorilor-patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Autocefale
Române, care s-a învrednicit de această chemare, şi-au unit glasurile în
rugăciune la Sfânta Liturghie arhierească, cu clerici, credincioşi, monahi şi
monahii din capitală şi din ţară, mărind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat,
Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor, Amin.
S-a întocmit acest Act Sinodal, s-a înscris în Condica Sfântă şi s-a
semnat de membrii Sfântului Sinod, drept mărturie a recunoştinţei noastre
faţă de Multînduratul Dumnezeu, Care ne-a învrednicit să fim părtaşi la
acest popas aniversar din istoria Bisericii noastre dreptmăritoare”.
Bucureşti, 5 februarie 1995
Preşedintele Sfântului Sinod
Teoctist
627
Ilie Rusu
Apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru sprijinirea

comunităţilor ortodoxe româneşti din afara hotarelor actuale ale
ţării1298
„Dreptmăritori creştini,
De-a lungul istoriei, românii – deşi sub stăpâniri străine, despărţiţi de
graniţe nefireşti – s-au simţit legaţi prin aceeaşi credinţă în Dumnezeu,
mărturisită în aceeaşi limbă, sub binecuvântarea aceleiaşi Biserici Ortodoxe.
Părtăşia la un singur izvor duhovnicesc de mântuire a constituit pavăza
unităţii noastre. Vremurile de restrişte nu i-au împiedicat pe românii
ardeleni să vieţuiască în acelaşi duh şi întru aceleaşi năzuinţe cu cei de peste
munţi. Dunărea n-a constituit nici ea un obstacol pentru ca vlahii răspândiţi
în tot pământul Balcanilor, frământat de probleme, să păstreze conştiinţa
apartenenţei la aceeaşi latinitate ca românii din nordul Dunării. Iar când
stăpânirea străină s-a întins asupra românilor din Bucovina şi apoi din
stânga Prutului, sau mai târziu asupra celor din Basarabia şi nordul
Bucovinei, legăturile cu cei din ţară n-au încetat. Tradiţiile comune,
rugăciunea rostită în aceeaşi limbă şi aşteptarea unor vremuri mai bune au
constituit nădejdea românilor de pretutindeni că Dumnezeu este cu ei.
Această comuniune a românilor din afara Ţării cu cei din Ţară n-ar fi
fost posibilă dacă aceştia din urmă n-ar fi avut conştiinţa necesităţii
ajutorării fraţilor lor oprimaţi. Ajutorul s-a arătat atât în rugăciune, cât şi în
faptă concretă de sprijinire a diferitelor aspecte ale vieţii lor bisericeşti,
sociale, economice sau politice. Este suficient să amintim sprijinul acordat
ortodocşilor ardeleni de domnitorii şi ierarhii ortodocşi din Ţara
Românească şi Moldova timp de multe veacuri. Basarabia şi nordul
Bucovinei, de asemenea, n-au fost uitate în momentele lor cele mai grele.
Aceeaşi atitudine au avut-o Ţara şi Biserica şi pentru vlahii din sudul
Dunării sau românii din Serbia şi Ungaria.
Astăzi, în libertatea redobândită prin jertfă, suntem chemaţi să avem
aceeaşi atitudine faţă de românii din jurul graniţelor Ţării, sprijinindu-i în
lupta lor de păstrare a identităţii religioase, culturale sau lingvistice.
Nevoile sunt enorme. Românii basarabeni, mulţi dintre ei grupaţi în
Mitropolia Basarabiei şi în jurul ierarhului ei, IPS Mitropolit Petru, îşi
construiesc biserici, aşezăminte culturale etc., şi aşteaptă sprijinul nostru, al
celor din Ţară. Cei din nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi nordul şi sudul
Basarabiei sunt în aşteptarea unor semne concrete că Ţara nu i-a uitat.
Românii din Ungara şi Serbia luptă să-şi păstreze tradiţiile, credinţa şi
limba. Grupaţi de curând în cele două episcopii româneşti de la Gyula şi
1298
BOR, an CXV (1997), nr. 7-12, p. 9-11.
628
Vârşeţ, ei trăiesc cu speranţa continuării şi intensificării legăturii cu Ţara şi

cu Patriarhia Română. Vlahii, aromânii, macedoromânii din sudul Dunării
se află din păcate într-un proces lent, dar puternic, de pierdere a identităţii
lor şi măsuri urgente se impun cu necesitate.
Dreptmăritori creştini, fii şi fiice întru Hristos Domnul,
V-am readus în memorie cele de mai sus cu încredinţarea că duhul de
frăţietate întru credinţă şi neam al celor din Ţară cu românii din afara
hotarelor ei actuale, nu este doar o urmă a istoriei, ci o realitate actuală, vie
şi lucrătoare.
Sprijinul pe care l-aţi acordat anii trecuţi Mitropoliei Basarabiei este o
mărturie grăitoare în acest sens. IPS Petru, Mitropolitul Basarabiei şi Exarh
al Plaiurilor, vă mulţumeşte pe această cale pentru generozitatea de care aţi
dat dovadă.
În acelaşi duh, adresăm rugăminte stăruitoare şi anul acesta către toţi
binevoitorii creştini, cler şi credincioşi din parohii şi mănăstiri, de a sprijini,
după putere, efortul Bisericii Ortodoxe Române în strădania de a ajuta pe
românii din afara hotarelor actuale ale Ţării. Ei aşteaptă de la noi carte
bisericească în slovă românească, aşteaptă sprijin în construcţii de noi
biserici şi la restaurarea celor existente. Biserica ortodoxă le-a menţinut în
vremuri grele speranţa în mai bine şi tot de la ea se aşteaptă îmbărbătare şi
sprijin. Iar Biserica ortodoxă Română suntem cu toţii, cler şi credincioşi,
împreună responsabili la bine şi la vremuri de restrişte.
Suntem încredinţaţi că şi de această dată inima bună şi milostivă a
fiilor şi fiicelor Bisericii noastre va arăta dragostea creştinească faţă de
nevoile bisericeşti ale comunităţilor ortodoxe româneşti din jurul graniţelor
Ţării. Sub semnul acestei speranţe, vă binecuvântăm întru Domnul şi
Mântuitorul Hristos, pe care-L rugăm să vă răsplătească osteneala şi jertfa
atât în viaţa aceasta, cât şi în cea veşnică.”
Preşedintele Sfântului Sinod,

Teoctist
Act de sfinţire a paraclisului Reşedinţei patriarhale1299
„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh,

sfinţitu-s-a acest dumnezeiesc paraclis, astăzi, 7 februarie 2000, de către
Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în al
1299
Teoctist, Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. X, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucreşti, 2001, p. 210-211.
629
Ilie Rusu
cincisprezecelea an curgător al arhipăstoririi în scaunul patriarhal, în

prezenţa unui important număr de ierarhi, preoţi, diaconi şi credincioşi ai
Bisericii noastre.
Evenimentul a avut loc ca urmare a lucrărilor executate în anii 1960-
1961, când vrednicul de pomenire patriarhul Justinian a refăcut turla de
peste naos, şi în anii 1987-1989, când s-a restaurat catapeteasma, grav
afectată de trecerea timpului, şi s-a curăţat pictura.
Mulţumind cu adâncă smerenie lui Dumnezeu pentru această
împlinire, să-L rugăm să-şi îndrepte faţa către acest altar, primind
rugăciunile ce se vor înălţa aici, «în sfântul cel mai presus de ceruri şi
duhovnicescul Său jertfelnic». Amin”.
7 februarie 2000
Teoctist
Scrisoarea oficială de invitaţie adresată de Patriarhul Teoctist, la

12 februarie 1999, Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea pentru a
vizita România, conform hotărârii luate de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române la 4 februarie 19991300
„Cu bucurie în Hristos Mântuitorul ne adresăm Sanctităţii Voastre,

rugând pe Domnul să vă dăruiască sănătate deplină pentru binele Bisericii
romano-catolice, al clerului şi credincioşilor săi.
În spiritul relaţiilor statornicite de multă vreme între Biserica romano-
catolică şi Biserica Ortodoxă, marcate atât de dureros de despărţirea de la
începutul acestui mileniu, adresăm Sanctităţii Voastre invitaţia frăţească de
a face o vizită Bisericii Ortodoxe Române, într-un viitor apropiat.
Această vizită vă va da posibilitatea de a cunoaşte nemijlocit chipul
unei Biserici adânc înrădăcinate în credincioşia faţă de Hristos şi integrată în
mod plenar în Biserica Ortodoxă Universală. Biserica Română este
conştientă deopotrivă de datoria care îi revine de a mărturisi Ortodoxia pe
pământul românesc şi de necesitatea refacerii unităţii creştine, prin dialogul
ecumenic cu Biserica romano-catolică şi cu celelalte comunităţi creştine.
În acest duh, vă aşteptăm, Sanctitatea Voastră, la Bucureşti. Vom fi
bucuroşi să vă revedem, să abordăm împreună subiecte legate de situaţia
actuală a creştinătăţii şi a lumii în general şi, mai ales, să ne rugăm lui
1300
Ibidem, p. 258-259.
630
Hristos să binecuvânteze Biserica Sa şi lumea întreagă cu dragostea Sa, căci

numai El poate mântui lumea.
Asigurându-vă de adânca noastră preţuire în Hristos Mântuitorul şi
supunând binevoitoarei atenţii a sanctităţii Voastre câteva propuneri cu
referire la programul vizitei în România, rog pe Atotţiitorul Dumnezeu să
facă din această vizită la Biserica Ortodoxă Română un pas semnificativ pe
calea – dificilă, dar neapărat necesară – a restabilirii unităţii creştine”.
Al Sanctităţii Voastre în Hristos Mântuitorul,

Teoctist
Patriarhul Bisericii ortodoxe Române
Bucureşti, 12 februarie 1999
Pentru pace şi înţelegere între oameni

Textul Declaraţiei comune semnată de Patriarhul Teoctist şi Papa Ioan
Paul al II-lea, cu referire la bombardarea Iugoslaviei – 8 mai 19991301
„Chiar dacă suntem reuniţi în rugăciune şi trăim harul fraternităţii care

îşi ar izvorul pentru întreaga omenire în Hristos înviat, „Calea, Adevărul şi
Viaţa” (Ioan 14, 6), gândurile noastre pline de afecţiune se îndreaptă spre
fraţii şi surorile noastre din Republica Federală Iugoslavia, copleşiţi de
atâtea încercări şi suferinţe.
Părinţi şi slujitori ai comunităţilor noastre, uniţi cu toţi cei care au
ca misiune vestirea în lumea de astăzi a Celui care „ne-a chemat spre
pace” (I Cor. 7, 15), uniţi în special cu păstorii Bisericilor noastre de pe
teritoriul Balcanilor, dorim:
- să ne exprimăm solidaritatea umană şi spirituală atât faţă de toţi cei
care, alungaţi din casele lor, de pe pământul lor şi despărţiţi de fiinţele lor
dragi, cunosc realitatea crudă a exodului, cât şi de victimele
bombardamentelor ucigaşe şi faţă de întreaga populaţie care nu poate trăi în
seninătate şi pace;
- să-i chemăm în numele Domnului pe toţi cei care, într-un fel sau
altul, sunt responsabili de tragedia actuală, să aibă curajul să reia dialogul şi
să găsească condiţiile apte prin care să stabilească o pace justă şi durabilă,
care să permită reîntoarcerea persoanelor plecate din căminele lor, să pună
capăt suferinţelor tuturor celor care trăiesc în Republica Federală Iugoslavia,
sârbi, albanezi şi de alte naţionalităţi şi să pună bazele unei convieţuiri noi
între toate popoarele Federaţiei;
1301
Ibidem, p. 272-273.
631
Ilie Rusu
- să încurajăm comunitatea internaţională şi instituţiile sale să se

folosească de toate posibilităţile de drept pentru a ajuta părţile în conflict să-şi
rezolve diferendele conform convenţiilor în vigoare, în special cele privind
drepturile fundamentale ale omului şi colaborarea dintre statele suverane;
- să susţinem orice organizaţii umanitare, în special cele de inspiraţie
creştină care îşi închină eforturile uşurării suferinţelor din prezent, cerând cu
stăruinţă să nu se pună nici un fel de obstacol în calea acţiunii lor, prin care
încearcă să-i sprijine pe toţi cei aflaţi în suferinţă, indiferent de naţionalitate,
limbă sau religie;
- în sfârşit, chemăm creştinii de toate confesiunile să se angajeze
concret şi să se unească într-o rugăciune unanimă şi permanentă pentru pace
şi înţelegere între popoare, încredinţându-şi rugăciunile Sfintei Fecioare
pentru ca ea să se roage Fiului ei, „care este pacea noastră” (Efes. 2, 14).
În numele lui Dumnezeu, Părintele tuturor oamenilor, cerem insistent
părţilor angajate în conflict să depună definitiv armele şi recomandă, de
asemenea, cu insistenţă, ca părţile prezente să facă tot ce le stă în putinţă
pentru a stabili o nouă artă de a trăi în Balcani, pe acest pământ iubit,
marcată de respect faţă de toţi, de frăţie şi de convieţuire paşnică. Acest
lucru a fi în ochii lumii un semn puternic care ar arăta că teritoriul
Republicii Federale Iugoslavia poate deveni , împreună cu întreaga Europă,
un loc al păcii, al libertăţii şi al înţelegerii pentru toţi locuitorii.”
Ioan Paul al II-lea

Teoctist
Bucureşti, 7 mai 1999
Document de sfinţire, încorporat în Sfânta Masă, cu prilejul

târnosirii bisericii româneşti din Caracas-Venezuela1302
„Cu vrerea Tatălui, cu bunăvoirea Fiului şi cu săvârşirea Sfântului

Duh s-a construit acest sfânt lăcaş cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi
Elena”, prin străduinţa bunului patriot şi fondator Corneliu Popescu,
preşedinte de onoare al Consiliului parohial, preşedinte al Asociaţiei Casa
Romana şi actualul primar al municipiului Chacao-Caracas şi a altor
binefăcători, de aici şi de acasă, din care amintim: Patriarhia Română, Banca
Dacia Felix – prin străduinţa preşedintelui său, dl. Ioan Sima –, Guvernul
României, Banca Comercială Română, Consiliul Municipal Chacao-Caracas şi
Consiliul municipal El Hatillo – condus de doamna primar dr. Flora Aranguran.
1302
Ibidem, p. 340-341.
632
De asemenea, amintim pe marele râvnitor, dl. Constantin Paul,

preşedintele Comitetului de construcţie al bisericii şi pe domnii ingineri
Alexandru Şandru, Teodoro Duzoglu şi mulţi alţii.
Paroh, de la înfiinţarea parohiei, din octombrie 1968 şi până
Dumnezeu va voi, este părintele stavrofor Costică Popa, a cărui contribuţie
o ştie Dumnezeu.
Sfinţirea s-a celebrat de Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, în ziua de duminică, 7 noiembrie 1999,
înconjurat de un sobor format din: episcop Sofronie al românilor ortodocşi
din Ungaria, preot Costică Popa, preot Nicolae Brânzea, în prezent şi
secretar de Stat la Culte în Guvernul României, arhimandrit Josef Dib de la
biserica antiohiană, preot Hau Mihai, consilier cultural la Arhiepiscopia
Bucureştilor, diacon Nicu Octavian, consilier patriarhal şi diacon Ioana
Vasile de la Catedrala patriarhală.
Binecuvântează şi sfinţeşte, Doamne, pe cei ce iubesc podoaba casei
Tale. Amin!”
Inscripţie
Punerea pietrei de temelie a noului cămin românesc din Ierihon
ianuarie 20001303
„Doamne Dumnezeule, Ziditorule şi Făcătorule a toate, care ai făcut

cerul cu înţelepciune şi ai întemeiat pământul pe tăria lui, caută spre locul
acesta şi-l binecuvântează cu puterea tăriei Tale, ajută ca să se ridice aici
casă pentru găzduirea pelerinilor români din ţară şi de pretutindeni, care vor
veni să se închine la locurile sfinte, ale mănăstirii noastre, după adevărata
mântuire a Sfintei Evanghelii, despre care însuşi Domnul a proorocit că va
vorbi de îndată ce se vor muta Apostolii întru slavă, alături de Domnul lor.
Ne rugăm, deci, Preabunule Stăpâne,binecuvântează să se înalţe spre
zidire acest nou Aşezământ românesc din oraşul biblic Ierihon, întărindu-l
pe el pe piatra cea tare, pentru ca, după glasul cel dumnezeiesc al
Evangheliei Tale, nici vântul, nici apa, nici cutremurul, nici focul şi nici
altceva să nu-l poată strica.
Ajută ca această nouă întemeiere românească, ridicată pelerinajului
românesc, organizat cu prilejul sărbătorii aici, în Palestina, a 2000 de ani de
la Întruparea, Naşterea Fiului şi Cuvântului Tău celui preaiubit, a Domnului
nostru Iisus Hristos, să se înalţe până la capăt spre odihna, îmbunătăţirea
sufletească şi bucuria poporului Tău binecredincios, pe care-l păzeşte-l de
toate bântuielile cele potrivnice. Că a ta este stăpânirea şi a ta este împărăţia,
1303
Ibidem, p. 609-610.
633
Ilie Rusu
puterea şi mărirea, a tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi

în vecii vecilor.
Lăsăm mărturie această memorabilă piatră de temelie a căminului de
pelerinaj, al Aşezământului românesc din oraşul biblic Ierihon – Palestina,
ca să amintească peste veacuri cum cu voia lui Dumnezeu celui în Treime
închinat şi slăvit, s-a pus piatra de temelie a acestui cămin al Aşezământului
românesc pentru pelerinaj organizat, din oraşul biblic Ierihon, în ziua de
miercuri, 5 ianuarie 2000, de către Preafericirea Sa Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, dimpreună cu Excelenţa sa, Domnul Emil
Constantinescu, Preşedintele României şi cu Excelenţa Sa, Domnul ministru
Said Baricat, reprezentantul personal al Excelenţei Sale Yasser Arafat,
Preşedintele Palestinei.
Binecuvântat fie acest cel mai frumos dar care se face acum poporului
românesc.”
Inscripţie
Punerea pietrei de temelie la noua aripă a căminului pentru pelerini de
la Aşezământul românesc din Ierusalim (9 ianuarie 2000)1304
„S-a pus piatra de temelie a căminului nou pentru pelerini de la

Aşezământul românesc din Ierusalim de către Preafericitul Părinte Teoctist,
Patriarhul României, cu prilejul sărbătorii panortodoxe a 2000 de ani de la
venirea în lume a Cuvântului Întrupat, a Domnului şi Dumnezeului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în cetatea Betleemului.
S-a aşezat piatra aceasta în ziua de duminică, 9 ianuarie, superior fiind
arhimandritul Ieronim Creţu, delegat patriarhal la Sfintele Locuri.
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce veghează la buna chivernisire a
păstrării tuturor darurilor şi spre propăşirea duhovnicească a poporului
dreptcredincios român, pelerinii de aici, din ţara noastră şi de pretutindeni
din lume.
Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române;
Înalt Preasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei;
Înalt Preasfinţitul Mitropolit Nicolae al Banatului;
Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Andrei al Alba Iuliei;
Preasfinţitul Episcop Aristarh de Konstantini, Patriarhia Ierusalimului;
Preasfinţitul Episcop Casian al Dunării de Jos;
Preasfinţitul Episcop Epifanie al Buzăului;
Preasfinţitul Episcop Timotei al Aradului;
Preasfinţitul Episcop Laurenţiu al Caransebeşului;
Preasfinţitul Episcop-Vicar Patriarhal Teofan Sinaitul.”
1304
Ibidem, p. 637-640.
634
Hrisov de Sfinţire
„Cu vrerea Părintelui Ceresc, cu lucrarea Fiului şi Cuvântului lui

Dumnezeu şi cu săvârşirea Sfântului Duh, binecredinciosul şi de Hristos
iubitorul popor român a primit pe lângă «moştenirile» ce i-au fost hărăzite
în Oraşul Sfânt – Ierusalim şi de la râul binecuvântat al Iordanului – o a treia
«moştenire» în oraşul biblic Ierihon. La temelia acestei «moşteniri» au stat
credinţa şi devotamentul faţă de Biserica Ortodoxă Apostolică Naţională şi
Autocefală Română, manifestate constant de familia: Constantin-
Haralambie, Ana-Elena şi Dumitru Samoilă, originară din Docanii-Tutovei,
stabilită în Ţara Sfântă din anul 1932, care şi-a exprimat dorinţa ca
proprietatea sa din Ierihon, cel mai vechi şi cel mai jos situat oraş din lume,
să fie donată Patriarhiei Române, precum consemnează Înalt Preasfinţitul
Arhiepiscop Victorin Ursache, superior al Aşezămintelor româneşti între
anii 1946-1962 şi consună – pe mai departe – testamentele succesive din 1
noiembrie 1969 şi din 9 martie 1987.
În ambianţa providenţialelor deschideri şi a libertăţii aduse de
revoluţia din decembrie 1989, de la care s-au împlinit recent 10 ani, şi
concomitent cu această dorinţă sfântă, conturată şi mai mult în anii din
urmă, odată cu iniţiativa arhimandritului Ilarion Argatu de la mănăstirea
Cernica, a ctitorei Dr. Ioana Lăncrănjan din Basel-Elveţia şi a altor
binecredincioşi români din ţară şi din străinătate, a apărut şi decizia
Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a dezvolta, pe lângă
pelerinajul individual şi un pelerinaj în grupuri organizate la Locurile Sfinte
ale mântuirii noastre.
Drept urmare, potrivit strădaniilor arhimandritului Ieronim Creţu,
delegatul patriarhal la Sfintele Locuri şi superiorul Aşezămintelor româneşti
din Ţara Sfântă, s-a profilat definitiv şi idealul construirii unui Aşezământ
pentru pelerinajul organizat, începând din 28 octombrie 1999, data preluării
tuturor documentelor, urmată de preluarea drepturilor globale asupra
proprietăţii, acordată la 2-17 iulie 1996 şi confirmată de Preşedintele Yasser
Arafat personal, la 24 iulie, acelaşi an.
În consecinţă, prin osârdia şi cu aprobarea Preafericitului Părinte
Teoctist, Patriarhul României, realizarea conceptului arhitectonic a fost
încredinţată d-lui prof. Univ. Dr. Sorin Ilie Vasilescu, ce a avut amabilitatea
de a-l dona şi a se înscrie prin aceasta în rândul ctitorilor, iar execuţia
proiectului la care continuă să coopereze, a fost încredinţată d-lui lector
univ. Arhitect Horea Gavriş, de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism
„Ion Mincu” din Bucureşti, în cooperare cu arhitectul local prof. univ.
arhitect dr. Ghassa Dweik de la Universitatea din Hebron.
A urmat lărgirea proprietăţii iniţiale, cu concursul extraordinar al
Excelenţei Sale, dl. Vasile Prună, reprezentantul României în Palestina, prin
înglobarea unor terenuri vecine, cumpărate succesiv, iar după obţinerea
635
Ilie Rusu
tuturor avizelor şi aprobărilor necesare, după slujba de sfinţire inaugurală

din 27 martie 1999, s-a purces la începerea lucrărilor. La 21 octombrie s-au
pus bazele egumeniei şi clopotniţei, iar la 27 octombrie s-au pus pietrele de
temelie ale paraclisului şi bisericii, lucrându-se cu danii ale Patriarhiei
Române, ale statului român şi ale credincioşilor români din ţară şi din
diaspora.
În prezent, cu prilejul serbărilor panortodoxe dedicate împlinirii a
două milenii de la Întruparea Cuvântului şi de la Naşterea persoanei divino-
umane a Domnului nostru Iisus Hristos, răspunzând invitaţiei Sanctităţii
Sale, Preafericitului Părinte Diodor, Patriarhul Ierusalimului şi al întregii
Palestine, Preafericirea sa, Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul
României, vine astăzi, 9 ianuarie 2000 să invoce harul divin spre sfinţirea
prestolurilor pe care se va săvârşi Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie pentru
neamul românesc de pretutindeni, întru renaşterea sa moral-spirituală şi
întru bogată şi duhovnicească rodire, însoţit de IPS Sa, Daniel, Mitropolitul
Moldovei şi Bucovinei şi de IPS Sa, Nicolae, Mitropolitul Banatului,
precum şi de alţi membri ai Sfântului Sinod, de colaboratori de la centrele
eparhiale, de conducători de sfinte mănăstiri, de preoţi, monahi, monahii şi
de un grup de pelerini români, înconjuraţi de o numeroasă prezenţă
românească locală, de faţă fiind ctitorul Dumitru Samoilă, egumenul
ostenitor, ieroschimonhul Iacob Bârsan, Excelenţa Sa, dl dr. Gheorghe
Popescu, ambasadorul României în Israel, Excelenţa Sa, dl. Ibrahim
Kandalaft, vice-ministru al Cultelor din Palestina, reprezentantul Excelenţei
Sale, Domnului Yasser Arafat, Preşedintele Palestinei, precum şi numeroase
alte personalităţi locale, afirmându-se hotărârea de a se continua lucrările
până la desăvârşirea lor, la cumpăna dintre cel două milenii.
Acest hrisov de sfinţire s-a întocmit în patru exemplare, astăzi, 9
ianuarie 2000 şi după ce a fost semnat de către oficialităţile prezente, câte
unul a fost aşezat, după rânduială, în prestolurile bisericii, cu hramul
„Naşterea Domnului” şi a paraclisului, cu hramurile „Sf. Cuvios Teoctist
Palestinitul, Fericitul Cuvios Ieronim Betleemitul, Sf. Cuvios Ioan-Iacob
Hozevitul de la Neamţu şi al soborului Sfinţilor Cuvioşi din Palestina”, spre
veşnică amintire şi pomenire, iar din cele rămase, unul se va păstra la
egumenia Aşezământului nostru, iar altul va fi dus în ţară spre a fi păstrat în
arhiva Sfântului Sinod.
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce iubesc Sfintele Locuri, podoaba,
buna-cuviinţă şi propăşirea casei şi a curţilor Slavei Tale!”
Ierihon, 9 ianuarie 2000

Teoctist
Patriarhul României
636
Declaraţia Cultelor religioase privind integrarea României în

Uniunea Europeană1305
„ 1. Semnatarii prezentei Declaraţii, având în vedere responsabilitatea

ce ne revine în susţinerea procesului de integrare a României în structurile
Uniunii Europene şi analizând situaţia generală în care se află ţara noastră,
ne exprimăm sprijinul nostru activ în acest proces. Întrucât am fost
întotdeauna europeni facem în mod firesc eforturi în acest scop, fiind
convinşi că această integrare serveşte atât intereselor credincioşilor noştri,
cât şi ale întregii societăţi din România.
2. Cultele religioase din România sunt o componentă majoră a
societăţii româneşti de astăzi şi aduc o contribuţie importantă la viaţa
spirituală şi socială a României, fiind sensibile atât la dificultăţile, cât şi la
progresele acesteia.
În condiţiile impuse de regimul totalitar comunist, instaurat după cel
de-al doilea război mondial, s-a încercat limitarea şi chiar excluderea
Cultelor de la o participare activă la viaţa şi la nevoile societăţii româneşti.
Cu toate acestea, viaţa religioasă nu a încetat să existe în România. Mai
mult, sentimentele religioase au contribuit la menţinerea identităţii noastre,
la păstrarea unei culturi autentice şi a aspiraţiilor către democraţie şi
libertate.
După 1989, în contextul transformărilor radicale petrecute în
societatea românească, Cultele din România participă la înnoirea spirituală
şi moral-socială a ţării noastre.
3. La întrunirea naţională de la Snagov, în 1995, unde reprezentanţii
partidelor politice şi ai unor instituţii din România au semnat Declaraţia de
aderare a României la structurile europene, a fost scos în evidenţă faptul că,
în realizarea unităţii europene, trebuie să se acorde importanţa maximă şi
dimensiunii spirituale, culturale şi sociale a vieţii europene.
Accelerarea demersurilor pentru aderarea la Uniunea Europeană a dus
la necesitatea alcătuirii unei strategii naţionale de dezvoltare economică pe
termen mediu. Alături de factorii de decizie din societatea românească,
Cultele se implică în elaborarea formei finale a acestei strategii.
4. În perspectiva integrării în Uniunea Europeană, România nu
urmăreşte doar obţinerea unor drepturi asociate cu statutul său de membru,
ci doreşte să-şi exercite responsabilitatea ce decurge din această aderare.
Având o viaţă religioasă bogată, România este pregătită să contribuie la
îmbogăţirea patrimoniului spiritual şi cultural european, reafirmând
respectul pentru viaţă, pentru demnitatea persoanei umane, dreptul la
1305
BOR, an CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 120-121.
637
Ilie Rusu
proprietate, valoarea familiei şi a solidarităţii umane, acordând o atenţie

sporită garantării libertăţii de gândire, conştiinţă, credinţă şi religie. Procesul
de unificare europeană, care vizează în mare măsură o unificare economică,
poate fi deplin în condiţiile în care se realizează şi o îmbogăţire spirituală
europeană. Păstrându-şi identitatea spirituală proprie, modelată în decursul
istoriei, alături de celelalte ţări europene, contribuţia României va mări
valoarea tezaurului spiritual şi cultural european.
5. În acest scop, considerăm că ar fi binevenită organizarea de acţiuni
şi activităţi comune ale cultelor din România pentru o mai bună înţelegere a
confesiunilor religioase şi a contribuţiei lor la viaţa spirituală şi economică a
Europei de astăzi. De aceea, ne afirmăm disponibilitatea de a participa
efectiv la rezolvarea problemelor sociale şi economice ale ţării, prin aceasta
contribuind la însuşi procesul de integrare în Uniunea Europeană.
Problemele cele mai importante ale cultelor, cum sunt retrocedarea
bunurilor, învăţământul confesional şi sprijinirea de către stat a activităţii
social-caritative, trebuie soluţionate în procesul de aderare la Uniunea
Europeană.
Particularităţile culturale şi religioase ale fiecărei naţiuni pot servi ca
un liant şi ca o bogăţie pentru o Europă unită şi stabilă în loc să se constituie
în factori de conflict, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în decursul istoriei.
Cultele religioase au vocaţia sfântă de a contribui la reconcilierea şi
apropierea dintre persoane şi popoare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea
oamenilor.
6. În consecinţă, reafirmăm dorinţa noastră de integrare a României în
structurile europene, motiv pentru care considerăm necesar înaintarea
prezentei Declaraţii şi către forurile Uniunii Europene.”
Semnează: Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi
şefii cultelor religioase din România.
(Declaraţia a fost semnată la întrunirea de la Snagov-Bucureşti, din 16
mai 2000, a şefilor Cultelor religioase din România, prezidată de prim-
ministrul Guvernului, în prezenţa unor personalităţi ale vieţii politice
româneşti)
Unitatea – element constitutiv al existenţei şi mărturiei Bisericii în lume

Mesajul Bisericii Ortodoxe la 2000 de ani de la Naşterea Domnului1306
„1. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi la iniţiativa binevoitoare a

Patriarhului Ecumenic şi Arhiepiscop al Cetăţii lui Constantin Împăratul, de
a veni la reşedinţa sa din Fanar, noi, Întâistătătorii Preasfintelor Biserici
1306
Ibidem, nr. 7-12, p. 14-18.
638
Ortodoxe din toată lumea, ne-am întrunit să coliturghisim Domnului în

sfânta biserică istorică a Înţelepciunii lui Dumnezeu din slăvita Cetate a
Niceei, unde Părinţii noştri, mişcaţi de Preasfântul Duh, au formulat dogme
de neclintit ale credinţei noastre ortodoxe. Cu acest prilej, adresăm
binecuvântare de la Dumnezeu şi îmbrăţişarea dragostei şi a păcii
credincioşilor ortodocşi de pe cuprinsul întregului pământ, fraţilor noştri
creştini din lumea întreagă şi tuturor oamenilor de bine. Bucuraţi-vă pururi
întru Domnul, fraţilor! Şi iarăşi vă zicem: „Bucuraţi-vă!” (Filip. 4, 4).
2. Prin această întrunire se ajunge pe culmea plinătăţii manifestărilor
sărbătoreşti dedicate jubileului sfânt al împlinirii a două mii de ani de viaţă a
Bisericii. Prin aceste manifestări, întreaga Biserică Ortodoxă din lume a înălţat
laudă şi slavă lui Dumnezeu Cel în Treime, a Cărui neţărmurită dragoste şi milă
nemăsurată au binevoit ca Fiul şi Cuvântul Lui „să Se sălăşluiască între noi”
(Ioan 1, 14) prin întruparea Sa, mulţumită căreia „am văzut slava Lui, slavă ca a
Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).
3. Plecându-se cu gândul şi cu inima asupra acestui nepreţuit dar, prin
care Domnul nostru S-a deşertat de slava Sa şi , smerindu-Se, a luat asupra
Sa pe omul cel căzut, pentru noi făcându-Se „Emanuil, Dumnezeu cu noi”
(Mat. 1, 24), Biserica lui Hristos, ca trup al Său ce se continuă în veci,
conştientizează înălţarea misiunii şi amploarea răspunderii ce îi revine în
istorie. Cu teamă sfântă, cât şi spre provocările vremurilor care îi stau înainte.
4. Şi, în ceea ce priveşte cursul ei în istorie, Preasfânta Biserică
Ortodoxă a lui Hristos, cu toată mulţumirea înalţă glas, odată cu Părintele
cel cu graiurile de aur, zicând: „slavă lui Dumnezeu pentru toate.” Din
prima zi de viaţă şi până în ceasul de acum – „şi chiar până când Domnul va
veni” (I Cor. 11, 26) –, Biserica înalţă crucea Lui şi primeşte harul Lui, har
care „în slăbiciune se săvârşeşte” (I Cor. 12, 9). De aceea, ori de câte ori
este prigonită de tot felul de vrăjmaşi, ea biruieşte şi, în fiecare zi murind,
iată, trăieşte! ( II Cor. 6, 9). Aducându-şi aminte de cuvintele Domnului că,
„porţile iadului nu o vor birui” (Mat. 16, 18) şi întărindu-se cu puterea
Învierii Lui (Filip. 3, 10), Biserica nu se înspăimântă în faţa celor ce se
războiesc împotriva ei, oricât de puternici ar fi ei în cele ale acestei lumi. Ea
se îngrijorează, se străduieşte şi se sileşte pentru un singur lucru: să
transmită şi să dea în mod credibil expresie concretă dragostei lui
Dumnezeu, Care S-a întrupat şi S-a descoperit în Hristos tuturor oamenilor
din toate vremurile, aşa încât şi cel mai dispreţuit şi părăsit om din lume să
fi simţit şi să simtă că pentru el Dumnezeu este „Emanuil”, că în primul
rând şi mai ales pentru el S-a făcut om, S-a răstignit şi a înviat, dăruind
lumii trupul Său. Astfel, fiecare simte şi înţelege că Biserica adună laolaltă
pe cei împrăştiaţi (Ioan 11, 52), împacă pe cei despărţiţi şi cuprinde în
639
Ilie Rusu
braţele sale, ca la sânul lui Dumnezeu, pe toţi cei „osteniţi şi împovăraţi”

(Mat. 11, 28), pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, pe cei săraci şi pe cei bogaţi în
întreaga Creaţie.
5. Adunându-se împreună în Dumnezeiasca Euharistie, Biserica
realizează şi arată în lume şi istorie faptul că toţi suntem cuprinşi în Hristos
ca într-un trup, şi astfel sunt depăşite toate discriminările şi contradicţiile,
realizându-se comuniunea de dragoste adevărată, în care „nu mai este
elen şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori
liber” (Col. 3, 11 şi Gal. 3, 18). Aşa, ea se face icoana Împărăţiei lui
Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi imaginea ideală a societăţii umane; ea
devine pregustare a biruinţei vieţii asupra morţii, a nestricăciunii asupra
stricăciunii, a dragostei asupra urii.
6. Acest mesaj de unitate şi reconciliere este păstrat şi purtat de către
Biserică de-a lungul veacurilor ca o adevărată comoară sfântă. De aceea,
Biserica socoteşte că cea dintâi şi cea mai mare şi de folos grijă este să
vegheze la păstrarea unităţii proprii. Se înţelege pentru ce ea simte o adâncă
tristeţe şi suferă amar ori de câte ori, din diverse motive, cămaşa cea fără
cusătură a Domnului este ruptă sau unitatea ei este sfâşiată, chiar dacă în
firea ei, Biserica rămâne întotdeauna neîmpărţită. Iată de ce, întorcându-ne
cu gândul spre cele două milenii care s-au scurs până acum, ne exprimăm
durerea pentru faptul că, în timp ce în primul mileniu după Hristos, Biserica
Lui trăia în duhul tradiţiei comune şi nedespărţite, în al doilea mileniu,
lumea creştină s-a împărţit şi s-a dezbinat în chip jalnic. Acest fapt a
provocat o mai mare scandalizare a întregii lumi şi a dus la slăbirea
mesajului dragostei şi reconcilierii încredinţat nouă de către Domnul. Fără
să căutăm şi să imputăm în clipa de faţă răspunderi istorice pentru această
separare, îi chemăm pe toţi să lucreze prin dialogul adevărului şi al dragostei
la unirea şi unitatea celor ce cred în Hristos, neprecupeţind osteneli şi trudă,
„ţinând adevărul în iubire” (Efes. 4, 15) şi „necăutând numai ale sale, ci
fiecare şi ale altuia” (Filip. 2, 4). Numai prin dialogul sincer şi fără urmă de
rea credinţă, întemeiat pe tradiţia comună şi nedespărţită din primul mileniu
după Hristos, se va zidi unitatea atât de mult dorită şi astăzi. Astfel, va
deveni credibilă şi propovăduirea dragostei şi a împăcării în Hristos înaintea
lumii contemporane. Acelaşi lucru dorim să subliniem şi în ceea ce priveşte
toate eforturile de restabilire a unităţii creştinilor prin aşa-numita mişcare
ecumenică la care Biserica noastră Ortodoxă a luat parte încă de la
începuturile acesteia.
7. Purtând de grijă de unitatea tuturor celor ce cred în Hristos şi
ostenind, sârguindu-ne şi silindu-ne pentru ea, noi, cei cărora ne-a fost
încredinţată oblăduirea Preasfintei Biserici Ortodoxe, nu trecem nicidecum
cu vederea trebuinţa şi datoria de a lua aminte cu grijă şi a veghea la
640
păstrarea şi creşterea unităţii însăşi a Bisericii noastre Ortodoxe. Am primit

această unitate de la Părinţii noştri, ca unitate în aceeaşi credinţă, viaţă
cultică comună – şi mai ales în Sfintele Taine, între care un loc de excepţie
deţine Sfânta Euharistie – precum şi în comuniunea Sfinţilor. Ei ne-au lăsat
pildă şi dreptar ca să păşim pe urmele lor. Într-adevăr, este minunat faptul
că, în ciuda varietăţii limbilor, neamurilor, culturilor şi civilizaţiilor, această
unitate străbate trupul Ortodoxiei în întregimea sa, făcând ca Sfintele
Biserici Ortodoxe locale să alcătuiască un singur trup neîmpărţit, adică
Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Cu
smerenie recunoaştem că în aceasta avem darul Duhului Sfânt şi păzim
unitatea noastră ca pe lumina ochilor noştri.
8. Ca nişte apărători, păstrători şi păzitori ai acestei unităţi, noi, cei ce
săvârşim slujirea păstoririi bisericeşti, simţim o grea răspundere ori de câte
ori apar primejdii şi tendinţe scizioniste în trupul Ortodoxiei. De altfel, şi în
alte întruniri am condamnat cu hotărâre schismele care se luptă să le cadă
pradă unitatea Preasfintei Biserici Ortodoxe. Acum, chemăm încă o dată pe
toţi cei care din felurite motive s-au rupt de la structura canonică a Bisericii
să se întoarcă la ea. Socotim că, la prezenta întrunire (sinaxă), este de
datoria noastră să ne aducem aminte nouă înşine şi să amintim unii altora că
n-ar trebui sub nici o formă ca modelul şi structurile Bisericilor Ortodoxe
Autocefale moştenite din istorie să constituie pricină sau temei pentru
creşterea peste măsură a neatârnării, în detrimentul unităţii noastre. Deşi
existăm sub forma multor Biserici locale, totuşi nu încetăm să constituim
Biserica cea una.
9. În mod cu totul special, această aducere aminte se impune ori de
câte ori autocefalia este corelată cu identitatea şi specificitatea naţională a
popoarelor. Varietatea neamurilor, a culturilor şi civilizaţiilor este
îndreptăţită şi binecuvântată de Dumnezeu. Sfânta noastră Biserică
Ortodoxă o sfinţeşte şi o binecuvântează cu harul şi puterea ce de sus îi sunt
date. Cu toate acestea, Biserica nu poate ca, prin natura ei, să constituie un
factor de urmărire şi promovare a scopurilor şi intereselor oportuniste
politice, naţionaliste sau rasiale. De o importanţă vitală rămâne întotdeauna
condamnarea de către Biserica Ortodoxă a ereziei naţionalismului şi
rasismului în anul 1872, la Constantinopol. Orice ingerinţă în altă jurisdicţie
canonică, prin instalarea de episcopi nedependenţi de Biserica locală şi de
păstorii canonici de acolo, pune în pericol unitatea Bisericii şi contravine
unor principii fundamentale ale eclesiologiei ortodoxe.
10. La fel de inacceptabilă şi condamnabilă trebuie să fie considerată
orice tentativă de rupere a unităţii Bisericii pe motivul păstrării obiceiurilor,
datinilor şi tradiţiilor sau al pretinsei apărări a purităţii Ortodoxiei. După
cum dă mărturie întreaga viaţă a Bisericii Ortodoxe, diferenţele în ceea ce
priveşte obiceiurile şi datinile nu împiedică comunitatea euharistică a
Bisericilor Ortodoxe, în timp ce păstrarea credinţei ortodoxe curate se
641
Ilie Rusu
asigură prin instituţia sinodală, ce de la început a fost în Biserică instanţa

ultimă în materie de credinţă.
11. Împărtăşim aceste gânduri despre unitatea Bisericii tuturor celor ce
cred în Hristos, dar mai ales celor ce poartă numele de „credincioşi
ortodocşi”. Cu acest măreţ prilej istoric ne exprimăm convingerea fermă că
fără unitatea în credinţă, cult, sfinţenia vieţii, dar şi în structura episcopală
canonică a Bisericii, mărturia noastră în faţa lumii contemporane nu este
deloc posibilă şi accesibilă omului de astăzi.
12. Pentru Biserică, această unitate nu constituie un lux, ci un element
constitutiv al existenţei şi mărturiei ei în lume. Unitatea Bisericii nu priveşte
numai Biserica în sine însăşi, ci şi unitatea întregii umanităţi şi a lumii
întregi. După învăţătura Sfântului Maxim Mărturisitorul, Biserica
înfăţişează ca într-o icoană şi cuprinde, in nuce (în sâmbure-nucleu),
întreaga creaţie, deoarece este trupul lui Hristos „Celui ce plineşte toate
întru toţi” (Efes. 1, 23). Prin urmare, purtând de grijă şi străduindu-ne cu zel
sfânt pentru unitatea Bisericii, avem în minte căutările mai adânci ale
oamenilor pentru depăşirea diferitelor dezbinări, contradicţii, ciocniri
conflictuale şi războaie, setea de pace şi colaborare a oamenilor şi dorul lor
după o societate în care toţi să trăiască în armonie, îngăduindu-se unii pe alţii în
iubire, după îndemnul Apostolului (Efes. 4, 2). Astfel, unitatea Bisericii se
oferă ca exemplu valabil pentru unitatea oamenilor, pentru acea unitate care să
respecte specificul propriu fiecărei şi fiecărui popor, într-o perioadă de evoluţii
şi dezvoltări impetuoase ale diferitelor tendinţe şi forme de globalizare.
13. De aceea, chemăm pe toţi cei ce cred în Hristos să lucreze cu
sârguinţă şi neobosit pentru restabilirea unităţii pierdute a creştinilor, purtând
dialog unii cu alţii în duhul adevărului şi al dragostei. Pe cei care aparţin Sfintei
noastre Biserici Ortodoxe îi chemăm să rămână uniţi în jurul episcopilor lor
canonici, pururi aducându-şi aminte cuvintele de Dumnezeu însuflate Sfântului
Ignatie Teoforul: „unde este episcopul, acolo este şi Biserica”.
14. Încă o dată vă încredinţăm pe toţi că noi, ca nişte păstori
responsabili şi întâistătători ai Bisericii lui Hristos, ne îngrijim fără
dormitare pentru păstrarea ei şi pentru împlinirea în lume şi în istorie a
misiunii ei sacre, că luăm aminte cu toată atenţia la neliniştile omului, la
aşteptările, dar şi la temerile lui acum, la trecerea în cel de-al treilea mileniu
după Hristos. Regulat întrunindu-ne personal sau prin reprezentanţii noştri,
vrem să facem tot ce depinde de noi ca, asigurând şi promovând unitatea
nepreţuită a Bisericii lui Hristos, pentru întreaga lume să devină înţeles,
perceptibil şi cât se poate de evident faptul mântuirii: în Hristos şi prin
Biserică, Dumnezeu nu se află departe de om, ci, pretutindeni prezent, El
este pentru toţi „Emanuil” (Dumnezeu este cu noi).
15. Pe toţi, pe cei de departe şi pe cei de aproape, vă îmbrăţişăm cu
dragostea Domnului şi Dumnezeului nostru, Care S-a întrupat pentru
642
mântuirea lumii şi tuturor vă dorim şi ne rugăm ca harul şi mila Lui să se

reverse din belşug peste toţi.”
Phanar, Crăciun 2000

Bartolomeu al Constantinopolului
Petros al Alexandriei
Ignatius al Antiohiei
Iakovos al Laodiceei (reprezentantul Sfintei Biserici a Ierusalimului)
Pavle al Belgradului
Teoctist al Bucureştilor
Maxim al Sofiei
Abraham de Siatoura (reprezentantul Sfintei Biserici a Georgiei)
Christodulos al Atenei
Sava al Warşoviei
Anastasie al Tiranei
Nikolai al Cehiei şi Slovaciei
Ambrozie de Oulu (reprezentantul Bisericii Finlandei)
Stefanos de Tallin
Mesajul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe la împlinirea a 2000 de

ani de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos1307
1. Întâlnindu-ne, cu voia lui Dumnezeu, noi, din mila lui Dumnezeu,

Întâistătătorii Sfintelor Biserici Ortodoxe, şi slujind împreună
Dumnezeiasca Liturghie în preasfânta biserică a Naşterii Domnului din
Bethleem, astăzi, 25 decembrie 1999 – 7 ianuarie 2000, sărbătoarea Naşterii
Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adresăm, de
la Peştera primitoare de Dumnezeu, îmbrăţişare de iubire către toţi fraţii şi
împreună-slujitorii noştri de pretutindeni şi binecuvântare de la Dumnezeul
obştei Bisericii Ortodoxe, una, sfântă, sobornicească şi apostolească,
împreună şi tuturor celor din lumea întreagă care cred în Hristos, bucuraţi-
vă, fraţilor, în Domnul şi Dumnezeul nostru totdeauna.
2. Laudă şi slavă înălţăm către Dumnezeul nostru închinat în Treime,
Cel care a pus vremurile şi timpul sub stăpânirea Sa, pentru că ne-a
învrednicit să ajungem cu bucurie la această istorică aniversare a Întrupării
Domnului nostru, „la locul unde au stat picioarele Lui” (Psalm 131, 7), aici,
unde nemărginita Sa iubire „plecat-a cerurile şi S-a coborât” (II Regi 22, 10)
1307
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii creştine, vol. X,
p. 662-670.
643
Ilie Rusu
pentru mântuirea lumii. La această răscruce a celui de-al doilea mileniu

după Hristos, Biserica lui Hristos, credincioasă tradiţiei apostolice şi
patristice, stă cu vlavie în faţa negrăitei iubiri de oameni a lui Dumnezeu,
Cel care prin mijlocirea iubirii Sale transformă timpul din purtător al
stricăciunii şi al morţii în vehicul al vieţii şi nestricăciunii, şi din simplu
indicator al schimbărilor calendaristice, spre folosul organizării vieţii
umane, în experienţă a veşniciei.
3. Pentru credinţa noastră ortodoxă, Întruparea Fiului şi Cuvântului lui
Dumnezeu într-un timp anume şi într-un loc concret demonstrează, înainte
de toate, sfinţirea istoriei şi a lumii prin transformarea acestora în Împărăţia
lui Dumnezeu. Împărţirea istoriei, datorită Dumnezeieştii Întrupări, în
timpul dinainte de Hristos şi timpul după Hristos, aminteşte omului că din
ziua aceea timpul şi istoria dobândesc sens şi sunt judecate nu de puterea
acestei lumi, cea politică, militară sau economică, chiar dacă aceasta
deocamdată este dominantă, ci de Împărăţia iubirii lui Dumnezeu, care are
cuvântul principal în istorie, şi a cărei venire în lume a fost inaugurată prin
actul Naşterii Domnului de la Duhul Sfânt şi din Pururea Fecioara Maria.
4. Cu conştiinţa acestui adevăr, sărbătorind ziua de Naştere a
Domnului nostru Iisus Hristos în acest loc sfânt al arătării Sale, privim în
urmă viaţa istorică de două mii de ani a Bisericii, cu mulţumire către
Domnul şi Ziditorul acesteia, deoarece prin Duhul Sfânt a păzit-o întreagă,
deşi prigonită adeseori până la sânge, adeverindu-se cuvântul Acestuia că
„porţile iadului nu o vor birui pe ea” (Mat. 16, 18). Intr-adevăr, viaţa istorică
a Bisericii în această îndelungată perioadă de timp a fost o permanentă luptă
biruitoare cu numeroşi şi foarte diferiţi adversari, pentru ca aceasta să nu se
poată lăuda decât „în slăbiciunile sale”, după spusa Apostolului (II Cor. 12,
5), împodobindu-se în „porfira şi visonul” sângelui martirilor săi şi udată
neîncetat de „râurile de lacrimi” ale cuvioşilor săi nevoitori. De aceea,
Biserica noastră Ortodoxă continuă să propună şi lumii contemporane
Crucea Domnului, a „Celui blând şi smerit cu inima” (Mat. 11, 29), Care
iubeşte pe tot omul ce vine în lume fără deosebire de neam, culoare, sex sau
alt semn distinctiv, mai mult chiar, iubeşte pe cel păcătos, şi pe „cel din
urmă frate”, pe care cei puternici ai pământului îi sacrifică adeseori ca pe o
cantitate fără valoare, pentru a-şi împlini scopurile lor.
5. În această perioadă de două mii de ani de viaţă, Biserica lui Hristos
a fost de multe ori traumatizată de eşecurile şi păcatele membrilor săi, ale
păstorilor şi ale celor păstoriţi, şi a oferit celor din afara ei motive, reale sau
închipuite, de critică sau polemică împotriva Preasfântului său Întemeietor şi
a Cinstitului Său Trup, „care este Biserica” (Col. 1, 24). Cea mai tragică
expresie a acestui fapt a fost dezbinarea lumii creştine, datorită în mare parte
644
ambiţiilor şi altor slăbiciuni omeneşti, dezbinare care nu poate lăsa

indiferenţi pe cei care iubesc Biserica, cu deosebire pe episcopi, cei care au
fost rânduiţi de Dumnezeu să păstreze unitatea acesteia. Scandalul
dezbinării lumii creştine, moştenit de noi din împrejurările şi evenimentele
vieţii de două mii de ani a Bisericii, stă în faţa noastră ca o rană sângerândă,
pentru vindecarea căreia suntem cu toţii chemaţi să ne rugăm neîncetat, să
ne îngrijim continuu şi să lucrăm neobosit. De asemenea, ne exprimăm
profunda îngrijorare şi întristare faţă de existenţa schismelor în Preasfânta
Biserică Ortodoxă. Încă o dată le condamnăm, chemând pe toţi schismaticii
să revină la sânul Bisericii canonice.
6. Deja „lăsând deoparte cele ce sunt în urmă şi tinzând către cele ce
ne sunt înainte” (Filip. 3, 14), după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, ne
îndreptăm privirea către noul mileniu cu încredere în pronia, iubirea şi mila
Preabunului Dumnezeu, dar şi cu un profund simţământ al complexităţii
problemelor, al gravităţii vremurilor şi al agoniei care stăpâneşte pe omul
contemporan. Ca păstori ai Bisericii Ortodoxe, care a fost totdeauna alături
de problemele omului, nu putem fi indiferenţi faţă de lucrurile pe care noul
mileniu le pune în faţa omului, şi care, ca o sabie cu două tăişuri, promit, de
o parte, rezolvarea problemelor şi izbăvirea de suferinţe, iar, pe de altă parte,
în acelaşi timp, ameninţă cu noi pericole supravieţuirea omului ca „chip al
lui Dumnezeu” şi a creaţiei ca fiind „bună foarte”. Mărturisind pe Domnul
nostru cel Întrupat şi Înviat ca Fiu al lui Dumnezeu, ca singur Mântuitor al
omului şi al lumii întregi şi ca Întemeietor al Sfintei Sale Biserici,
propovăduim şi noi, precum Acela a propovăduit şi Sfinţii Părinţi au repetat,
că pocăinţa este singura cale de mântuire pentru toţi oamenii, în toate
timpurile şi în fiecare epocă şi în orice împrejurare.
7. Faptul că prezenta Sinaxă Euharistică a Întâistătătorilor Bisericilor
Ortodoxe se săvârşeşte în Bethleemul Locurilor Sfinte, manifestând unitatea
noastră şi primind harul Domnului nostru Iisus Hristos şi iubirea Tatălui
Ceresc şi împărtăşirea Sfântului Duh, ne cheamă pe noi, ca, în genunchi şi
în rugăciune, să proclamăm celor de aproape şi celor de departe mesajul
ceresc al Îngerilor, care a fost auzit în noaptea tainică a Dumnezeieştii
Naşteri a Mântuitorului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ
pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). In acest context, adresăm un
apel din acest loc sfânt către conducătorii puternici ai pământului să asigure
şi să consolideze mult-dorita pace în această regiune şi pentru toate
popoarele care trăiesc aici, respectând status quo-ul Locurilor Sfinte,
consfinţit de secole. Pelerinajele tuturor creştinilor din lume efectuate în
vremuri de pace la Locurile Sfinte sunt o binecuvântare deosebită şi o
întărire duhovnicească în Hristos şi o înnoire a oricărei conştiinţe creştine,
645
Ilie Rusu
pentru că aici trăim şi cinstim, după conştiinţa Sfinţilor Părinţi de la Sinodul

VII Ecumenic, „pe Hristos Dumnezeul nostru, Cel care aici a crescut şi S-a
arătat şi S-a făcut cunoscut în trup, şi ne-a eliberat pe noi din rătăcire”.
Aflându-ne în acest loc sfânt, simţim, încă şi mai mult, greutatea cuvântului
teologic al celui între sfinţi Părintelui nostru Atanasie cel Mare despre
Întruparea Domnului: „Căci Acesta S-a făcut om pentru ca noi să ne
îndumnezeim şi S-a arătat pe Sine în trup pentru ca noi să cunoaştem pe
Tatăl Cel nevăzut”.
8. De asemenea, din locul acesta preasfânt şi în numele Domnului
păcii, Iisus Hristos, chemăm, cu prisositoare dragoste, toate popoarele şi pe
toţi conducătorii acestora, să lucreze pentru încetarea războaielor şi pentru
soluţionarea prin mijloace paşnice a diferendelor existente între ele,
promovând cu toată puterea şi cultivând duhul înţelegerii. Pentru aceasta,
Biserica Ortodoxă este gata să contribuie prin mijloacele care stau la
dispoziţia ei şi care nu pot fi de natură politică, ci numai de natură
duhovnicească, pentru ca religia să înceteze a mai fi, cum s-a întâmplat
adesea în trecut, cauză sau pretext pentru războaie şi să constituie un factor
permanent de pace şi înţelegere. Stăpâniţi de acest duh, ne îndreptăm
privirile către celelalte mari religii, cu deosebire către religiile monoteiste
ale Iudaismului şi Islamismului, dispuşi să consolidăm şi mai mult
premisele dialogului cu acestea, cu scopul coexistenţei paşnice a tuturor
popoarelor. In acord cu conţinutul învăţăturii evanghelice şi al sfintei
noastre Tradiţii, Biserica Ortodoxă respinge intoleranţa şi condamnă
fanatismul religios, oriunde şi oricând s-ar manifesta aceste fenomene.
9. De altfel, din acest loc, şi în numele „Celui care S-a dat pe Sine
pentru viaţa şi mântuirea lumii”, Domnul Iisus, întindem din inimă mână de
simpatie şi sprijin tuturor celor care sunt prigoniţi pentru convingerile lor şi
celor care suportă discriminări în dauna lor, de orice formă ar fi, numai din
cauza diferenţelor naturale, sociale sau culturale. Preconizata creştere a
mobilităţii populaţiei în noul mileniu este posibil să creeze o serie întreagă
de probleme şi să facă necesară coexistenţa şi împreuna-vieţuire paşnică a
diferitelor civilizaţii (culturi). Acest lucru nu este îngăduit să se urmărească
a fi realizat prin absorbţia trăsăturilor caracteristice ale diferitelor culturi în
creuzetul unei mondializări nivelatoare şi uniculturale. De asemenea,
considerăm necesar să atragem atenţia tuturor celor care cred în Hristos
asupra unui nou fel de idolatrie prin divinizarea violenţei, a banului şi a
plăcerilor, care ameninţă în chip nebunesc să înlocuiască în viaţa oamenilor
pe Dumnezeul Cel Treimic al iubirii, libertatea şi unicitatea persoanei,
precum şi pregustarea comuniunii Împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu,
ca singurul adevărat sens al existenţei umane.
646
11. Răsăritul celui de-al treilea mileniu după Hristos găseşte omenirea
în faţa unor spectaculoase progrese ale ştiinţei, care, şi cu sprijinul
tehnologiei, promit izbăvirea de multe boli existente şi îmbunătăţirea
calităţii vieţii oamenilor. Biserica îşi exprimă cu multă bucurie acordul faţă
de eforturile acestea, dar în acelaşi timp semnalează riscurile pe care le
presupun intervenţiile extreme ale omului în structura fundamentală şi în
compoziţia materialului genetic al fiinţelor vii, precum şi orice tulburare a
echilibrului mediului înconjurător din partea intervenţiei egoiste şi
necugetate a omului. În faţa acestor pericole, facem apel către toţi cei care
au competenţe în aceste domenii pentru a defini limitele în cadrul cărora se
poate mişca Ştiinţa, şi să asigure libertatea şi unicitatea persoanei umane şi
integritatea creaţiei lui Dumnezeu.
Dincolo de acestea, în noul mileniu, apar la orizont, ameninţătoare,
mari probleme sociale cu care se confruntă deja numeroase persoane şi
popoare. Acestea sunt şomajul, foametea, prăpastia crescândă dintre bogaţi
şi săraci, forme de muncă extrem de grea, comerţul cu viaţa umană, bolile
nevindecabile şi suferinţa umană insuportabilă. În plus, Biserica Ortodoxă
simte ca pe o datorie misiunea sa de a veni în întâmpinarea problemelor
grave cu care se confruntă tinerii epocii noastre, de a căror educaţie
duhovnicească, orientare socială şi caracter moral depinde în mare parte
viitorul comunităţilor umane şi al omenirii în general. Înclinarea lor spre
„plăcerea trupului şi pofta ochilor” (I Ioan 2, 16), spre pseudo-cunoştinţa
oferită de diverse religii şi ideologii, folosirea drogurilor şi alunecarea
necugetată de la viaţa cu Dumnezeu spre un ciudat mod de vieţuire, introduc
duhul stricăciunii (coruptibilităţii) şi au drept consecinţă marasmul
prematur, spiritual şi biologic, al tinerilor. Purtarea de grijă, afecţiunea şi
misiunea pastorală specială a Bisericii faţă de copii şi tineri, după exemplul
veşnic dat de Domnul Iisus, al binecuvântării şi iubirii tinerilor, vor fi
permanente şi neschimbate, pentru ca disponibilitatea creatoare a tinerilor în
spaţiul credinţei evanghelice şi al vieţii în Biserică să aducă roade bogate în
lume. De la sine înţeleasă este prelungirea grijii pastorale a Bisericii şi faţă
de instituţia familiei întemeiată de Dumnezeu, care dintotdeauna şi în mod
necesar s-a sprijinit pe săvârşirea Sfintei Taine a Cununiei creştine. Izvor de
inspiraţie, de putere şi de iluminare, pentru rezolvarea tuturor problemelor
amintite mai sus, este pentru noi lumina Evangheliei şi vieţuirea sfinţilor
Bisericii noastre.
Este necesar să fie evaluate, prin prisma aceleiaşi lumini şi a criteriului
respectului drepturilor omului, tendinţele internaţionale de restructurare,
prin intermediul cărora se urmăreşte formarea unei noi structuri statale,
uneori prin fărâmiţarea unităţilor statale existente, altădată prin unificarea
647
Ilie Rusu
celor deja existente. In aceste evoluţii trebuie să se ţină seama de libertatea

de voinţă a popoarelor interesate şi să nu se impună prin forţă, fără
consultarea acestora. Respingem în acest context orice tendinţă de
naţionalism şi filetism care ar tinde să alieneze Eclesiologia Ortodoxă.
Fraţi şi fii în Domnul,

12. Acest loc sfânt al Bethleemului străluceşte astăzi, ca un punct de
referinţă de interes spiritual mondial, în lumina harului Dumnezeului nostru
Celui în Treime, şi trimite prin noi mesajul unităţii, al iubirii, al păcii şi
buneivoiri către lumea întreagă. Este datoria fiecărui creştin să-şi însuşească
acest mesaj ceresc, ca un bun început pentru noul mileniu, prin curăţenia
inimii, smerenie şi pocăinţă. Să nu ne lăsăm copleşiţi şi noi de sentimentele
de frică şi deznădejde. Propovăduirea apostolică este în această situaţie
foarte utilă şi actuală: „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui
Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit
nouă” (Rom. 5, 5). Mântuitorul Hristos oferă ieşire din toate impasurile
omeneşti. Hristos dăruieşte lumii pacea Sa, precum a spus El Însuşi: „Pace
vă las vouă; pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27). Hristos este Mântuitorul
lumii şi al fiecăruia dintre noi. „Întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu
este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne
mântuim” (Fapte 4, 12).
Puterea binefăcătoare a Dumnezeului Celui Sfânt asupra lumii este
mai presus de slăbiciunile omeneşti şi „cele care sunt cu neputinţă
oamenilor sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Creştinii ortodocşi
îşi dobândesc renaşterea duhovnicească şi sfinţenia din participarea la
Sfânta Taină a Dumnezeieştii Euharistii, în care ne împărtăşim cu Trupul şi
Sângele Domnului spre lăsarea păcatelor şi spre viaţa veşnică. De aceea, şi
în timpul Sinaxei noastre Euharistice de astăzi, ne plecăm genunchiul,
împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă, în faţa Atotputernicului nostru
Stăpân, Care a strălucit din Peşteră ca Soare al Dreptăţii, a lăsat în lume un
model de viaţă, ne-a mântuit pe Cruce din robia vrăjmaşului şi prin lucrarea
Sa biruitoare ne-a dăruit viaţă veşnică. Plecând din acest loc al Naşterii în
lume a Mântuitorului, şi către Acesta îndreptându-ne totdeauna, nădăjduim,
dorim şi credem că vom păşi cu toţii renăscuţi de Duhul Sfânt şi în noul
mileniu.
Fraţilor, „oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea, şi aceasta
este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră” (Ioan 5, 4).
Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi Amin!”
648
Acest mesaj adresat lumii întregi, cu prilejul întâlnirii (Sinaxei) de la

Betleem, a fost semnat de toţi Întâstătătorii Bisericilor Ortodoxe, prezenţi la
Ierusalim, în 7 ianuarie 2000, între care şi Teoctist, patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române.
Scrisoare deschisă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

prostituţiei1308
Domnilor preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,

Doamnelor şi Domnilor senatori şi deputaţi,
„Sfântul Sinod, for reprezentativ pentru credinţa şi voinţa a milioane

de credincioşi ai Bisericii Ortodoxe Române, este chemat să-şi exercite în
societatea românească, ai cărei membri sunt în majoritate credincioşi
ortodocşi români, responsabilitatea de a apăra şi promova valorile morale şi
spirituale ale poporului român.
Pe fondul tot mai evident al înscrierii unor cercuri influente din ţara
noastră în aria unor concepţii fără legătură cu tradiţia creştină, cu moravurile
poporului nostru şi cu demnitatea fiinţei umane, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române constată cu îngrijorare reluarea discuţiilor oficiale şi
publice privind legalizarea prostituţiei.
Din perspectiva Bisericii lui Hristos, o asemenea măsură legislativă nu
are doar un caracter anticreştin, ci şi unul antiuman prin transformarea unor
persoane în obiecte de satisfacere a plăcerilor.
Prostituţia este o realitate cumplită, un flagel social moştenit de lumea
modernă din cea mai neagră antichitate, din societatea întemeiată pe sclavie,
pe dispreţul şi abuzul faţă de fiinţa umană.
Departe de a contribui la sănătatea populaţiei, legiferarea prostituţiei
favorizează, într-o formă mi subtilă, dar nu mi puţin dăunătoare, proliferarea
diferitelor boli, în special SIDA. Acolo unde prostituţia îmbracă haina
respectabilă a legalităţii, infracţionalitatea creşte, prostituţia ilegală nu
dispare, iar persoanelor, în special femei, prinse în drama bordelurilor, li se
afectează iremediabil sănătatea sufletească şi fizică.
Mai presus de toate, ierarhii Sfântului Sinod manifestă îngrijorare faţă
de pericolul legalizării prostituţiei, prin care se subminează unitatea şi
demnitatea familiei, ca temei principal al societăţii.
1308
VO, an XIV )2002), nr. 287-288, din 31 martie, p. 1.
649
Ilie Rusu
Sfântul Sinod cheamă membrii Parlamentului României să nu uite că

sunt exponenţii voinţei alegătorilor care, în marea lor majoritate, se declară
împotriva legalizării prostituţiei.
Dezaprobând hotărât acest proiect legislativ ca fiind antiuman, Sfântul
Sinod cheamă întreg societate românească la apărarea demnităţii fiecărei
fiinţe umane şi la salvarea tinerelor şi tinerilor care practică prostituţia. În
acest sens, sunt necesare programe sociale adecvate, care pot fi susţinute şi
de Biserică”.
Preşedintele Sfântului Sinod
Teoctist
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Forumul Naţional

«UE - 2007» din 14 februarie 20031309
Excelenţa Voastră. Domnule Preşedinte al României,
Excelenţa Voastră, Domnule Prim-Ministru,
Domnilor Preşedinţi ai Senatului şi Camerei Deputaţilor,
Domnule Preşedinte al Academiei Române,
Doamnelor şi Domnilor,
„Ne regăsim astăzi, aici, sub cupola Palatului Parlamentului, slujitori
şi credincioşi ai Bisericilor şi cultelor din România, încercând să ne
„integrăm” noi înşine în gândirea dumneavoastră, pentru a ajunge împreună
la o părere convergentă privind viitorul pe care ni-l dorim cu toţii pentru
poporul nostru, ai cărui fii suntem. Împlinim această lucrare, aşa precum au
făcut-o şi înaintaşii noştri, cu alte prilejuri, în momente istorice din viaţa atât
de zbuciumată a ţării noastre, cu conştiinţa responsabilităţii foarte mari
pentru prezentul şi viitorul naţiunii noastre. Am răspuns amabilei invitaţii a
domnului Preşedinte al României de a participa la acest Forum, voind să
arăt şi prin aceasta că preţuiesc înţelepciunea adânc înrădăcinată în sufletul
nostru românesc, exprimată în acea chemare lăuntrică de a ne aduna şi
reflecta împreună la mai binele poporului român.
M-am bucurat să aud astăzi, aici, ca şi cu alte prilejuri similare,
cuvinte atât de frumoase despre dezvoltare, despre reformă, despre progres,
despre valorile europene; toate acestea ne farmecă şi ne atrag. Trebuie să
luăm aminte că toate îşi au izvorul în interiorul fiinţei omeneşti, al gândului
ei, al inimii ei, al fiinţei acelea lăuntrice, care creează tot ce este adevăr,
bunătate şi frumuseţe veritabilă, ca reflectare a adevărului, bunătăţii şi
frumuseţii desăvârşite, care sunt atribute doar ale lui Dumnezeu.
1309
GB, an LIX (2003), nr. 1-4, p. 4-8.
650
De-a lungul frământatei şi, de multe ori, tragicei noastre istorii,

înaintaşii noştri au avut întotdeauna, în viaţa lor atât de învolburată ca şi cea
din vremea noastră, puterea de a urca piscurile regăsirii lor, ale unităţii lor,
pentru a salva ceea ce era mai preţios nu doar în ceea ce priveşte lumea
materială, ci şi în dăinuirea lor spirituală, a vieţii lor religioase.
Biserica Ortodoxă îşi are, cum bine ştiţi, o ţintă a ei, un scop al ei
foarte bine definit, ce pune în valoare omul ca fiinţă creată de Dumnezeu
după chipul Său şi chemat la asemănarea cu El, printr-un proces neîntrerupt
de continuă creştere duhovnicească. Cu deosebită grijă, Biserica îl însoţeşte
pe om, pe parcursul vieţii sale, de la naştere până la trecerea pragului
acestei vieţi, o viaţă ce nu-i poate rămâne indiferentă. Biserica, pentru că
este Trupul lui Hristos, se apleacă cu dragoste asupra omului, mai cu seamă
în suferinţele lui, încercând să ia atitudinea atunci când acesta este
nedreptăţit. În acelaşi timp, Biserica nu rămâne indiferentă faţă de stările de
decădere morală sau de alte stări care prejudiciază demnitatea şi însăşi fiinţa
omului, coroana creaţiei lui Dumnezeu.
După cum cunoaşteţi şi, de altfel, s-au făcut referiri chiar aici, suntem
singura Biserică Ortodoxă, de limbă şi cultură latină, ceea ce ne face să ne
simţim mult mai apropiaţi de celelalte popoare frăţeşti latine, care, chiar
dacă sunt de credinţă catolică, totuşi, avem o bogăţie spirituală comună, dar
şi un ţel comun.
Această latinitate a noastră ne-a îndreptăţit să vrem să fim prezenţi în
Europa de multă vreme, prin sfinţii şi marii noştri cărturari şi înaintaşi. Am
fost,deci, europeni dintru începutul istoriei noastre ca şi popor; mai mult, am
fost, de multe ori şi cu preţul sacrificiului suprem, chiar apărători ai culturii,
civilizaţiei şi creştinătăţii europene.
De aceea, nu trebuie să ne subestimăm, ci trebuie să avem curaj în
demersul nostru de a ne regăsi locul pe care-l merităm pe deplin în simfonia
popoarelor unei Europe unite, pentru că avem ce să oferim valoros celorlalte
popoare europene. Deşi suntem o ţară de credinţă majoritar ortodoxă, totuşi se
regăsesc aici şi credincioşi aparţinând celorlalte credinţe, cu care am
convieţuit mai bine de o mie de ani, împărtăşindu-ne preocupările unii altora.
Suntem, am putea spune, din acest punct de vedere, o Europă în miniatură.
Am urcat în viţa noastră, mai ales în ultimele cinci decenii dinainte de
1989, Golgote multe, dar pe care le-m traversat cu răbdare îndurătoare în
faţa lui Dumnezeu, aşa cum scria Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare
şi Sfânt, când a fost biruit la Războieni, că „a vrut Dumnezeu ca să fim
biruiţi şi oastea noastră să se zdrobească aici şi să-i închinăm lui Dumnezeu
o biserică”. Avem, deci, din acest punct de vedere, o moştenire unică în
lume, cu toate că sunt încă foarte multe lipsuri.
651
Ilie Rusu
Biserica Ortodoxă Română a cultivat spiritualitatea neamului nostru,

cum spuneam mai devreme, a apărat valoarea omului, viaţa sa, drepturile
sale, dar nu numai atât. Ea şi-a revendicat şi drepturile ei, aşa cum am făcut
noi începând cu anul 1990, revendicând terenurile şi bunurile bisericeşti
pentru a putea astfel împlini opera de restaurare a patrimoniului bisericesc şi
pentru a desfăşura activităţile noastre filantropice.
Profit de acest prilej pentru a mă adresa tineretului ţării noastre, cel care
va beneficia cel mai mult de roadele lucrării noastre de astăzi în direcţia
integrării României în structurile europene. Tinerii trebuie să aibă posibilitatea
de a-şi păstra fiinţa cea lăuntrică curată în această învolburare a progresului
tehnicii şi civilizaţiei, care nu este întotdeauna spre zidirea sa spirituală. Sigur
că Europa ne aduce multe lucruri bune, pe care le salutăm, dar sunt şi lucruri
mai puţin bune sau chiar dăunătoare, care îl îndepărtează pe om de Dumnezeu
şi de semenul său sau care aduc cu ele fel de fel de păcate, pe care suntem
datori să le combatem cu metodele pe care le avem de la Sfinţii Părinţi.
Ca o concluzie şi în consonanţă cu ce s-a afirmat de la această tribună,
reafirmăm cu tărie necesitatea păstrării valorilor noastre creştine româneşti
tradiţionale, astfel încât să dăm posibilitatea Europei să vadă în noi, românii,
pe păstrătorii unui tezaur de spiritualitate pe care avem datoria să-l
împărtăşim şi altora. Avem această datorie sfântă chiar faţă de celelalte
popoare ale Europei, pentru că şi acolo, ca de altfel şi în alte părţi ale lumii,
trăiesc sute de mii şi milioane de credincioşi ortodocşi români, care aşteaptă
de la noi, cei de acasă, un cuvânt de dragoste şi de îndrumare.
Felicitându-vă, domnule Preşedinte, personal şi salutând pe toţi cei ce
participă la acest Forum, doresc să vă asigur că Biserica Ortodoxă Română va
sprijini aceste demersuri de integrare a României în structurile europene. Iar ca
o mărturie a preocupării noastre pentru acest lucru, vă rog să-mi îngăduiţi ca
acum, concret, să formulez aici o intervenţie specială la textul Declaraţiei, şi
anume aceea ca, în rândul valorilor europene ce stau la baza Europei unite să
fie înscrise, pe lângă valoarea religioasă, în general, şi valorile preponderent
creştine, care stau la baza culturii şi civilizaţiei europene.
Cu aceste cuvinte închei, mulţumindu-vă pentru atenţia acordată şi rog
pe Bunul Dumnezeu să ne ajute în această lucrare atât de importantă”.
Teoctist
652
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la

implicarea clerului în politică1310
„Cu privire la implicarea clerului în politică, Sfântul Sinod, în şedinţa

de lucru din 10-12 februarie 2004, îşi înnoieşte punctele de vedere şi
recomandările din 13-14 februarie 1996 şi 23-25 februarie 2000 şi, în
lumina acestora, hotărăşte:
1. În calitatea sa de cetăţean al patriei şi de părinte duhovnicesc al
tuturor enoriaşilor săi, indiferent de orientarea lor politică, preotul are
libertatea, binecuvântarea şi îndatorirea ca, de pe poziţia şi prin mijloacele
care-i sunt specifice, să participe la viaţa cetăţii, sprijinind activităţile menite
să promoveze binele obştesc şi împotrivindu-se oricăror măsuri sau activităţi
care se dovedesc a fi în contradicţie cu învăţătura şi morala creştină
ortodoxă. Opţiunea sa politică se exprimă prin vot.
2. În conformitate cu Sfintele Canoane ale Bisericii Universale (6
Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul
local Cartagina), care stipulează că printre îndeletnicirile incompatibile cu
slujirea şi demnitatea clerului se numără şi aceea de „a primi asupra sa
dregătorii sau îndeletniciri lumeşti”, arhiereului, preotului, diaconului şi
monahului îi este interzis să facă politică partinică, să fie membru al unui
partid politic, să participe la campanii electorale, să candideze şi să devină
membru al parlamentului sau consiliilor locale, primar, viceprimar sau să
ocupe funcţii în administraţia publică centrală şi locală. Cel care va încălca
aceste reguli, precum şi legământul depus la hirotonie, se încadrează în
prevederile art. 3, lit. „d” şi „e” din Regulamentul de procedură al
instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, având
de ales între cariera politică şi misiunea preoţească, pentru totdeauna, fără
drept de revenire în cler. Abaterile de acest fel vor fi judecate în
Consistoriile eparhiale.
3. În acelaşi timp, Sfântul Sinod face un călduros apel către liderii
partidelor politice din România să nu permită recrutarea de membri din
rândurile clerului şi nici folosirea în scopuri politice a persoanelor, spaţiilor,
slujbelor şi însemnelor bisericeşti. Sfântul Sinod îi asigură că Biserica –
păstrându-şi echidistanţa faţă de partide – va continua să se implice în
politica generală a ţării, contribuind prin mijloace specifice la apărarea
democraţiei, a libertăţii, a credinţei în Dumnezeu, a independenţei şi
integrităţii Patriei, respingând orice formă de totalitarism ateu, precum şi
orice formă de extremism”.
Secretariatul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
1310
VO, an XVI (2004), nr. 329, din 15 februarie, p. 6.
653
Ilie Rusu
Act Sinodal prilejuit de aniversarea a 120 de ani de Autocefalie şi

80 de ani de Patriarhat ai Bisericii Ortodoxe Române, precum şi a 90 de
ani de viaţă şi 55 ani de arhierie ai Patriarhului Teoctist, adoptat de
Sfântul Sinod în şedinţa din 2-3 martie 2005 şi citit public în cadrul
Sfintei Liturghii din ziua de duminică, 6 martie 2005, în biserica Sfântul
Spiridon-Nou din Bucureşti1311
„Ajungând în acest al 2005-lea an de la Hristos, dintru începutul celui

de-al treilea mileniu creştin pe pământul şi în sânul poporului român
binecredincios, cu înaripare a sufletului întâmpinăm binecuvântatul răstimp
aniversar al prăznuirii a 120 de ani de Autocefalie şi a 80 de ani de
Patriarhat ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române, pe care, cu ajutorul
lui Dumnezeu, cursul vremii i-a înscris în istoria neîntreruptei noastre
împărtăşiri din roadele Cincizecimii.
Întru această cerească lumină aflând statornicie şi nepieritoare nădejde,
Noi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dimpreună cu întreaga
Adunare Naţională Bisericească, având în frunte pe Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist şi mult bucurându-ne de alăturarea, în aceste momente, a
Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului,
dimpreună cu mulţime de oaspeţi din ţară şi de peste hotare şi de
credincioşi, am rememorat în ziua de 5 martie, în obştească întrunire în aula
Palatului Patriarhiei Române, adevărul de mare preţ al istoriei poporului
român şi al vieţuirii sale bimilenare întru creştinătate, care arată cum
Biserica Ortodoxă Română şi-a împletit, în chip firesc, orânduirea sa cu
însăşi devenirea statalităţii româneşti, ajungând la cele mai înalte trepte, ale
Autocefaliei şi Patriarhatului, deodată şi în strânsă legătură cu evoluţia
statului român spre desăvârşirea unităţii şi a independenţei sale naţionale.
Astfel, pe urma unor vechi şi puternice tradiţii de viaţă bisericească, cu
ecouri şi însemnătate în întreaga lume creştină, în general, şi în cea
ortodoxă, în chip deosebit, Biserica României şi-a afirmat legitimitatea
năzuinţei sale de Autocefalie la 1864-1866, curând după ce, în 1859, se
înfăptuise Unirea Principatelor Române.
Iar după dobândirea independenţei ţării în 1877-1878 şi recunoaşterea
sa pe plan european, a venit ceasul ca, urmându-se stăruinţele Ortodoxiei
româneşti, în frunte cu mitropolitul primat Calinic Miclescu, stăruinţe
susţinute, cu întreaga hotărâre, de către Statul român, această mult şi
firească năzuinţă de legitimare a Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
să-şi capete deplina confirmare prin Tomosul din aprilie 1885 al Sinodului
1311
BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 249-253.
654
patriarhal de la Constantinopol, în frunte cu neuitatul întru pomenire

patriarh ecumenic Ioachim al IV-lea, care consfinţea Biserica noastră ca
„neatârnată şi autocefală”, conducându-se de către propriul său Sfânt
Sinod şi „nerecunoscând în propria sa administraţie internă nici o altă
autoritate bisericească, fără numai de capul Bisericii celei una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, pe Mântuitorul şi Dumnezeu-Omul”.
Mai apoi, după vremea când, în 1918, căpăta conturul împlinirii
unitatea statală a României întregite, fost-a iarăşi puternic şi stăruitor glasul
cel de obşte pentru ca această seculară năzuinţă ajunsă la limanul înfăptuirii
să fie însoţită de legitima ridicare a Bisericii noastre la rang de Patriarhie,
fapt proclamat de Sfântul Sinod şi confirmat de forurile legiuitoare ale
României în februarie 1925, întărit la 30 iulie prin Tomosul patriarhului
ecumenic Vasile al III-lea şi înfăptuit, la rându-i, prin memorabilele
ceremonii de investire şi înscăunare de la 1 noiembrie, acelaşi an, ale celui
pentru toţi întru tot fericitul arhipăstor dr. Miron Cristea, ca cel dintâi
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Istoria de mai apoi a celor 80 de ani ai Patriarhiei Române a fost
însemnată pe caierul vremii, până în zilele noastre, prin păstoririle celor
cinci vrednici de înaltă cinstire întâistătători care au reprezentat, cu
nestrămutare, continuitatea de viaţă şi de rodnică lucrare a Bisericii
Ortodoxe Române în sânul poporului nostru, împlinindu-şi cu toţii,
împreună cu ceilalţi slujitori şi cu păstoriţii lor, ca dimpreună fii ai neamului
românesc şi ai Ortodoxiei sale dreptmăritoare, istorica misiune a dăinuirii
peste veacuri şi vremelnicii, în condiţiile fiecărei perioade de timp în parte,
dar într-o aceeaşi neclătită şi dreaptă călăuzire a candelei pururea aprinse
întru credinţă, rugăciune, nădejde, iubire creştină şi jertfă lucrătoare.
Întâiul aşezat în scaunul înaltei slujiri patriarhale, Miron Cristea
(1925-1939), a fost cel care, după o neuitată reprezentare a Ortodoxiei
româneşti transilvănene în ziua de 1 decembrie 1918, la istoricul act de la
Alba Iulia al Unirii cu ţara, a dat mai apoi temeinicie, prin însăşi slujirea sa
ca mitropolit primat şi apoi ca patriarh, deplinei unităţi a României şi
cuvenitei întocmiri a Bisericii strămoşeşti pe fundamentul şi în hotarele
statului naţional unitar.
Urmaşul său, patriarhul Nicodim Munteanu (1939-1948), a luminat
răstimpul dureros al vremurilor de război şi de schimbare de lume prin
chipul său blând şi mângâietor de părinte sufletesc desprins din filele cele
mai bogat înmiresmate şi pline de roadă ale tradiţiilor seculare de cultură şi
spiritualitate ale Bisericii noastre.
La vremuri iarăşi de mari încercări ale instaurării şi perpetuării, vreme
de cinci decenii, a unui regim agresiv, totalitar şi ateu, la cârma Ortodoxiei
655
Ilie Rusu
româneşti a venit şi a rămas, pentru o îndelungată perioadă, cu adevărat

providenţialul Justinian Marina (1948-1977), care, împlinind şi consolidând
unitatea Bisericii strămoşeşti, a făcut din lucrarea Apostolatului social, cu
luciditate, cu tact, cu o unanim apreciată vocaţie organizatorică şi, peste
toate, cu o nestrămutată credinţă şi iubire a lui Hristos şi a Bisericii Sale din
sânul poporului român, un fapt nu doar al supravieţuirii, ci şi, peste toate
constrângerile şi suferinţele, o inegalabilă pildă de viaţă, de lumină şi de
totuşi mântuitoare rodire înlăuntrul unui lagăr est-european al împresurării
ce se arăta lipsit parcă, fără speranţă, de mângâierile luminii spirituale.
Pe tărâmul acestei pătimiri s-au putut petrece înălţătoarele canonizări
de sfinţi români din 1950-1955, adevărate minuni ale credinţei trăite într-un
timp care aşeza, aprioric, asemenea forme de exprimare a vieţii bisericeşti
dincolo de graniţele imaginarului. Tot „dincolo”, de astă dată dincolo de
„peretele cel din mijloc” ce despărţea în două bătrânul continent al Europei, a
izbutit a răzbate patriarhul Justinian, dimpreună cu Ortodoxia românească, în
întregul său, prin ample deschideri de orizonturi către toate zările unde flacăra
legăturii cu Dumnezeu era, totdeodată, şi o lumină a apropierii între oameni.
Şi iarăşi, mai apoi, în vremuri încă şi mai adumbrite, s-a rânduit a sta în
bătaia aplecătorului vifor patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986), cel care a
înnobilat viaţa Bisericii prin statura sa de profund cărturar al teologiei şi care,
înrâurind nou vad pentru nesecatul izvor al „Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti”,
a adăugat nepreţuit balsam pe sufletul rănit al Ortodoxiei româneşti.
Iar la anul 1986 din vremea acelui răstimp de cumpănă fost-a chemarea
purtării de cârjă, în mijlocul valurilor dezlănţuite, către Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist, care a primit nevoinţa de întâi păstor al turmei
dreptcredincioase pe povârnişul unei Golgote ce părea, pe atunci, fără sfârşit.
Şi au urmat, până la piscul căderii acelei puteri fără de Dumnezeu, anii
răbdării, ai rugăciunii neîntrerupte şi ai totuşi lucrării, ani puţini la număr, dar
adânciţi în îndelungarea greutăţii fără seamăn a frământărilor zi-de-zi, pe care
destăinuirile bunului păstor şi iertătorului a toţi şi a toate abia la vremea din
urmă le-a adus ca jertfă şi mărturie dinaintea contemporanilor şi urmaşilor.
Acela care a urcat, una câte una, toate „Treptele slujirii creştine”, într-un
impresionant răstimp a 90 de ani de viaţă şi a 55 de ani de arhierie, pe care
Bunul Dumnezeu a rânduit să-l prăznuim, cu adâncă bucurie şi emoţie, în
chip fericit, acum şi dimpreună cu aniversarea Autocefaliei şi Patriarhatului,
a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor în chip binecuvântat, cu aceeaşi putere de
credinţă, râvnă şi bogăţie de roadă în toate părţile pământului românesc,
fiind alesul unei pilduitoare continuităţi, întru nădejde ziditoare, a trecerii de
la neprecupeţita suferinţă şi jertfă la deschiderea de orizonturi a unui
binefăcător răstimp al libertăţilor, nelipsite, însă, nici acestea, de proprii
656
ispite şi încercări. Urmându-şi fără abatere hărăzirea ca „suflet din sufletul

neamului” românesc, Biserica a petrecut răstimpul învolburat al schimbării
întru înţeleaptă statornicie a celor ale sale, ca semn al perenităţii.
Sub înrâurirea neobositei purtări de cârjă a Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist, animat de o pilduitoare putere a deschiderii spre chemarea vremii celei
noi, Biserica Ortodoxă Română a urcat noi şi numeroase trepte ale devenirii sale
istorice, ca reazem statornic al conştiinţei şi trăirii creştine româneşti.
Învăţământul religios în şcoală, sporirea numărului seminariilor şi
facultăţilor teologice şi îmbogăţirea profilurilor învăţământului teologic
conform noilor cerinţe ale timpului, implicarea Bisericii în viaţa socială, în
armată, în spitale, orfelinate şi cămine de bătrâni, noile canonizări de sfinţi
români din 1992 şi 2003, reînfiinţarea eparhiilor desfiinţate de regimul
dictatorial şi înfiinţarea altor eparhii şi parohii noi, în ţară şi peste hotare,
sporindu-se astfel numărul ierarhilor Sfântului Sinod, restaurarea a
numeroase biserici-monumente istorice, intensificarea fără precedent a
construcţiilor de noi locaşuri de cult în întreaga ţară, peste o mie şapte sute
în decursul doar al ultimilor cincisprezece ani, emulaţie constructivă cerută
şi săvârşită prin credinţa şi râvna obştilor înseşi de credincioşi şi care vine a
se încununa acum prin monumentalul proiect bucureştean al unicei, prin
semnificaţie, Catedrale a Mântuirii Neamului, ca nouă şi atât de necesară
Catedrală patriarhală, sporirea, iarăşi, cu totul deosebită, a activităţii
editoriale bisericeşti, dinamica vie şi deschizătoare, chiar, de noi şi ample
perspective ale dialogului cu Bisericile Ortodoxe surori şi cu alte Biserici
creştine, atât pe plan intern, cât şi internaţional, şi încă atâtea alte
binecuvântate fapte mărturisesc cu putere, deodată cu lucrarea harică,
învăţătoare şi dintotdeauna binefăcătoare a Bisericii, o prezenţă vie a sa în
lumea românească de azi, întruchipează răspunsuri la întrebările unor
răspântii unde ţara şi poporul au a alege calea cea dreaptă către limanul unui
dorit răstimp de unitate şi de comuniune, de prosperitate, de echilibru, de
pace şi de statornicie a credinţei.
Iar astăzi, duminică, 6 martie 2005, în solemnă şi sobornică săvârşire a
Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii arhiereşti în biserica Sfântul Spiridon-Nou
din Bucureşti, paraclis patriarhal, înconjurând cu frăţească dragoste şi
bucurie pe Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al
Constantinopolului, dimpreună cu înalţii însoţitori ai Sanctităţii Sale, şi pe
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist,
Noi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dimpreună cu
adunarea cea mare a purtătorilor de chip al Ortodoxiei româneşti, care şi-au
unit inimile, cugetele şi glasurile în plinătatea rugăciunii: clerici, credincioşi,
monahi şi monahii din întreaga ţară, dăm slavă şi adâncă mulţumită Bunului
657
Ilie Rusu
Dumnezeu Cel în Treime lăudat pentru mulţimea binefacerilor ce au fost

asupra sfintei noastre Biserici şi asupra tuturor înaintaşilor noştri şi a noastră
în cei 120 de ani de Autocefalie şi 80 de ani de Patriarhat, fericit sorociţi a
se îngemăna cu aniversarea a 90 de ani de viaţă şi a 55 de ani de
arhipăstorească slujire dimpreună împliniţi de către iubitul nostru
întâistătător, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist.
Şi întru lumina de suflete înălţătoare a zilelor acestor întreolaltă mărite
prăznuiri, aducem adâncă şi smerită rugă de obşte Părintelui Ceresc spre a-şi
revărsa şi în vremurile ce vin binecuvântarea şi roadele iubirii Sale fără de
margini către noi toţi, către ţara şi poporul român binecredincios, către
sfânta noastră Biserică în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist.
S-a întocmit acest Act Sinodal, s-a înscris în Condica Sfântă şi s-a
semnat de membrii Sfântului Sinod spre nepieritoare mărturie peste vremuri
a recunoştinţei către mult înduratul Dumnezeu, pentru darul cel mare al
întreolaltă învrednicirii noastre de părtăşia înălţătoarelor momente de
prăznuire din aceste binecuvântate zile aniversare”.
Bucureşti, 6 martie 2005
Urmează semnăturile:
Sanctitatea Sa Patriarhul Bartolomeu
şi
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist
Membrii delegaţiei Patriarhiei Ecumenice
Membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Mesajul Patriarhului Teoctist la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea,

trecut la cele
veşnice în seara zilei de 2 aprilie 20051312
„Vestea plecării din această lume a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al
II-lea, neobosit şi curajos slujitor al lui Dumnezeu, împlinitor al
învăţăturilor Lui şi promotor statornic al valorilor creştine, a produs mare
mâhnire sufletească clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române.
Durerea pe care o trăim alături de clerul şi credincioşii Bisericii
Catolice de pretutindeni este cu atât mai profundă cu cât noi, românii, ne-am
bucurat de cuvântul şi binecuvântarea episcopului Romei, cu prilejul vizitei
ecumenice pe care a făcut-o în România, în luna mai a anului 1999. Au
rămas vii în memoria noastră întâlnirile Sanctităţii Sale cu noi, ierarhii
1312
Ibidem, nr. 4-6, p. 17-18.
658
Sfântului Sinod, credincioşii, clerul şi tineretul ţării noastre în timpul cât s-a
aflat în atmosfera de lumină pascală a praznicului Învierii Domnului.
Pentru aceasta am dorit ca Biserica Ortodoxă Română să participe la
funeraliile neobositului apostol al dialogului, Papa Ioan Paul al II-lea spre a
împărtăşi fraţilor şi surorilor catolici dragostea şi preţuirea noastră, a
românilor, faţă de acest arhipăstor, care, timp de aproape 27 de ani de
pontificat, ca un adevărat apostol al lui Hristos, a vestit omenirii întregi
valorile evanghelice al Mântuitorului Iisus Hristos, apărând demnitatea
umană şi promovând neîncetat strânsa legătură ce trebuie să existe între
progresul ştiinţific, uman şi cel spiritual.
Suntem recunoscători Sanctităţii Sale că, pentru prima dată în istoria
Bisericii noastre, un suveran Pontif a dat mărturie publică despre originea
apostolică a creştinismului românesc, întemeiat pe propovăduirea
Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos de către Sfântul Apostol Andrei,
cel Întâi chemat, fratele Sfântului Apostol Petru, curmând astfel şirul
neînţelegerilor anterioare care ne tăgăduiau tocmai acest caracter apostolic.
In acest sens, Sanctitatea Sa spunea, la debutul vizitei în luna mai 1999, că,
în România, „potrivit tradiţiei, credinţa a fost purtată de fratele lui Petru,
Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin
martiriul său petrecut la Patras”.
Mai mult, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut cunoscută pe toate
meridianele lumii bogăţia spirituală a poporului român, trăitor autentic al
credinţei creştine, numind metaforic România Grădina Maicii Domnului,
loc unde a venit ca un adevărat pelerin pentru a se împărtăşi de bucuria
negrăită pe are doar iubirea sinceră frăţească o aduce.
Rămânem, de asemenea, pururea recunoscători Sanctităţii Sale pentru
deschiderea ecumenică arătată faţă de Ortodoxie, în general şi faţă de
Biserica Ortodoxă Română, în special, deschidere manifestată şi prin
susţinerea lucrării misionare desfăşurată de preoţii ortodocşi români în
diaspora occidentală şi concretizată prin oferirea de lăcaşuri de cult şi prin
sprijinirea ierarhilor şi preoţilor noştri.
Totodată, Biserica Ortodoxă Română a apreciat în mod deosebit
devotamentul şi hotărârea cu care Papa Ioan Paul al II-lea a apărat şi
promovat dialogul teologic, bucurându-se că în relaţiile ei cu Biserica Unită
cu Roma, Greco-Catolică, episcopul Romei a sprijinit stăruitor apropierea
celor două Biserici pe calea înţelegerii şi dialogului frăţesc. Aceasta este
moştenirea pe care Sanctitatea Sa ne-a lăsat-o cu credinţa sa neclintită că
cele două Biserici din România vor continua acest dialog spre binele şi
folosul comun, pe drumul arătat nouă de Hristos Însuşi, acela al dragostei
fratelui faţă de fratele său.
659
Ilie Rusu
Ne exprimăm, de aceea, nădejdea că cele două Biserici din România, cea

Ortodoxă şi cea Unită cu Roma, Greco-Catolică, vor continua să păşească pe
drumul deschis de vizita Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, la Bucureşti, în
luna mai 1999 şi de vizita Noastră la Roma, în luna octombrie 2002, şi anume
drumul dialogului şi al cooperării frăţeşti pentru binele credincioşilor noştri.
Ca unul care toată viaţa s-a străduit să semene virtutea şi să combată
păcatul, Papa Ioan Paul al II-lea a plecat la Domnul cu durerea în suflet că,
deşi a făcut nenumărate apeluri, la care ne-am asociat şi noi, Bisericile
istorice din România, pentru ca în Constituţia Europeană să fie recunoscut
fundamental creştin al Europei, acest lucru nu s-a împlinit.
Faptul că zilele petrecute la Bucureşti de adormitul întru Domnul,
Papa Ioan Paul al II-lea a făcut ca milioane de credincioşi români să trăiască
clipe atât de înălţătoare, ne determină şi pe noi să fim prezenţi aici cu gândul
nostru de dragoste şi preţuire, împărtăşit şi de românii ortodocşi din ţară şi
din străinătate, care s-au bucurat de sprijinul şi dragostea fraţilor lor catolici.
Regretând că, din motive independente de voinţa Noastră, nu putem fi
prezenţi personal la acest moment de părtăşie întru nădejdea învierii şi a
vieţii veşnice, am încredinţat acest Mesaj al slujitorilor şi fiilor Bisericii
Ortodoxe Române delegaţiei compusă din: Înaltpreasfinţitul Mitropolit
Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif al
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională,
Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcopul nostru Vicar Patriarhal şi
Preasfinţitul Episcop-Vicar Siluan al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru
Europa Occidentală şi Meridională.
Cu aceste gânduri şi cu rugăciunea noastră către Milostivul
Dumnezeu, venerăm memoria celui ce a fost Papa Ioan Paul al II-lea, iubitul
nostru frate întru Hristos, Arhiereul Cel veşnic. Veşnică să-i fie
pomenirea!”.
Conferinţa de presă a Patriarhului Teoctist la posturile centrale de

radio şi televiziune privind trecerea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al
II-lea (Duminică, 3 aprilie 2005, Reşedinţa patriarhală)1313
„Ţinând seamă de faptul că în anul acesta, săptămâna care s-a încheiat

cu duminica de astăzi, în Biserica Romano-Catolică este prima săptămână
după Învierea Domnului Hristos, putem spune că acest neegalat papă, Ioan
Paul al II-lea, trecut acum din lumea vremelnică, a fost chemat în lumina
cea dumnezeiască. In această lumină nădăjduim să ajungem cu toţii, fiecare
după vrednicia şi curăţenia inimii lui.
1313
Ibidem, p. 33-38.
660
Pe acest minunat slujitor al lui Dumnezeu l-am cunoscut în anul 1984.

Lucrând în Comisia pentru relaţii externe a Patriarhiei Române, am
participat împreună cu Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie al Ardealului şi
cu părintele profesor Dumitru Popescu, pe atunci Director de studii al
Conferinţei Bisericilor Europene, la întrunirea Consiliului Conferinţelor
Episcopilor (catolici) din Europa (CCEE) din 3-8 octombrie 1984, de la
Riva del Garda (Italia). Cu această ocazie am mers şi la Vatican, într-o
vizită neoficială, şi l-am întâlnit pentru prima dată, izbindu-mă în chip
deosebit seninătatea cu care ne privea. De obicei, în lumea confesiunilor, şi
uniformele şi vorbirea ne despart. De data aceasta, la Vatican am văzut un
slujitor, urmaş al Sfântului Apostol Petru, îmbrăcat în alb, dar în albul care
smereşte, care luminează şi care atrage şi deschide inima spre dialog. Am
fost, cum spuneam, impresionat până la încântare, văzând cu cât interes ne
întreba de unde suntem şi cum am putut ajunge până acolo. Fireşte, am
răspuns întrebărilor sale.
Cea de a doua întâlnire a avut loc în ianuarie 1989, cu oarecari
dificultăţi, când mergeam spre India. Deşi la plecarea din Bucureşti
anunţasem că voi face o vizită la Vatican, dregătorii de atunci ai ţării nu
admiteau această întâlnire. Mă pregătisem, însă, pentru această vizită,
împreună cu delegaţia care mă însoţea, luând cu noi şi unele cadouri. Am
întâmpinat o mică şi trecătoare împiedicare din partea ambasadorului
României la Roma, pe care l-am lămurit că acolo nu sunt la Bucureşti, ci mă
aflu în străinătate şi sunt liber, deci, să mă întâlnesc şi să vorbesc cu
conducătorul suprem al Bisericii Romano-Catolice, în interesul Bisericii
noastre, dar şi în interesul ţării noastre. „Fiţi liniştit, domnule ambasador, –
i-am spus – din India mă înapoiez la Bucureşti şi dacă vizita la Vatican este
o greşeală, voi răspunde pentru aceasta”.
Aşadar, vizita a avut loc, chiar şi cu o convorbire de taină. Deşi
protocolul acestei instituţii de mai multe ori seculară prevede ca asemenea
vizite să nu depăşească zece minute, întâlnirea aceasta a durat peste o
jumătate de oră. Pe parcursul convorbirii, Sanctitatea Sa s-a apropiat
sufleteşte de mine, întrebându-mă de sănătate şi despre viaţa mea, despre
locul naşterii şi altele. Când i-am spus că sunt din nordul României, din
Moldova, a tresărit de bucurie şi a zis: „Moldova este aproape de
Cracovia”. Iar eu am întărit, arătându-I că Movileştii, familia domnitoare a
Moldovei din secolul al XVI-lea, cum cunoaştem cu toţii, a avut legături
strânse şi rodnice cu Regatul Poloniei de atunci. Şi aşa am intrat în discuţii
pe terenul culturii Bisericii, al apropierii noastre bisericeşti. N-a adus în
discuţie nici un punct din cele care ne deosebesc. Vorbea ca un adevărat
conducător de Biserică universală creştină, fără nici un fel de deosebire, şi
se arăta interesat de realitatea Bisericii noastre ortodoxe româneşti, de
conferinţele bisericeşti, de programele şcolilor noastre de învăţământ
teologic, de situaţia preoţilor de parohie, a mănăstirilor, cu necazurile şi
661
Ilie Rusu
frământările lor de atunci, înregistrând nume, locuri, fapte, întâmplări. Intr-

adevăr, era o persoană care pătrundea foarte uşor în sufletul celui cu care
discuta. Atunci l-am auzit vorbind de domnitorii noştri, de mănăstirile
noastre frumoase şi de scriitorii noştri mari, pronunţând între altele şi
numele lui Mircea Eliade. Această convorbire de taină, care a durat destul
de mult, cum spuneam, urmată de o scurtă întâlnire cu membrii delegaţiei
noastre, mi-a sădit atunci în suflet ideea că mă voi reîntâlni cu această
persoană. Aveam o presimţire în acest sens.
Aşa l-am cunoscut, iubiţii mei fraţi şi surori în Domnul, şi mi s-au
confirmat cele constatate atunci, în timpul vizitei sale la Bucureşti, în mai
1999. Cum ştiţi, prima vizită a unui suveran Pontif într-o ţară majoritar
ortodoxă nu a fost un lucru uşor de îndeplinit. Trebuia să fie sensibilizaţi toţi
factorii de răspundere, toţi cei care aveau o încredinţare, fie ea politică,
culturală, administrativă sau de alt fel, dar am izbutit. Am considerat această
reuşită ca fiind o lucrare a lui Dumnezeu, nu a mea personală, căci o
persoană singură n-ar fi putut să facă lucrul acesta, ci doar cu susţinerea
ierarhilor Sfântului Sinod, în unanimitate, şi le sunt recunoscător că am
rezolvat atunci o problemă atât de importantă şi atât de folositoare pentru
viaţa noastră.
V-aş face acum părtaşi unor mari lucrări care au rămas înscrise în
cronica vieţii noastre actuale, a raporturilor dintre noi şi Vatican. Până la
vizita Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul al II-lea, în România, noi nu eram
socotiţi de istoricii romano-catolici ca fiind încreştinaţi prin predica
Sfântului Apostol Andrei. Acest adevăr era sistematic înlăturat de teologii
occidentali, iar profesorii noştri de teologie, pe care i-am avut şi ca părinţi
duhovniceşti, n-au scăpat niciodată din vedere lucrul acesta, cum cunoaştem
din scrierile lor. Cât de mult sufereau ei la întâlnirile teologice
internaţionale, când auzeau că suntem consideraţi o Biserică rezultată din
convieţuirea cu popoarele slave, pe temeiul Liturghiei care o vreme s-a
oficiat la noi în limba slavă şi al cărţilor noastre bisericeşti scrise cu
alfabetul chirilic, creat de Sfinţii Chiril şi Metodiu, în secolul al IX-lea.
Eram consideraţi slavofili şi confundaţi, oarecum, cu Ortodoxia slavă.
Aşadar, în istoriografia romano-catolică noi nu ne regăseam identitatea
credinţei noastre atestată la sfârşitul secolului al III-lea de Episcopia
Tomisului, Constanţa de astăzi, ai cărei sfinţi ierarhi şi mari teologi au
participat la Sinoadele ecumenice, generale şi locale, şi care din secolul al
VI-lea era arhiepiscopie, cu titlul de mitropolie, având paisprezece eparhii
sufragane pe teritoriul Dobrogei noastre. Această creştinătate din Scythia
Mică (Dobrogea de astăzi), izvorâtă din predica Sfântului Apostol Andrei,
pentru care dau mărturie şi sfinţii martiri de la Niculiţel, care au suferit
moarte mucenicească între 303-305, în timpul persecuţiilor lui Diocleţian, a
avut legături bisericeşti cu Episcopia „Gothiei” de la nordul Dunării, din
zona de curbură a Carpaţilor, al cărei episcope Teofil participă la Sinodul I
662
ecumenic de la Niceea (325). În aceste părţi, între anii 341-348, a predicat

creştinismul şi episcopul Ulfila, care a tradus Biblia în limba gotică, al cărui
original l-am văzut la Uppsala, în Suedia, în care se regăsesc cuvinte din
graiul strămoşilor noştri geto-daci aflaţi în plin proces de romanizare. Tot
aici, la 12 aprilie 372, Sfântul Sava a fost martirizat în râul Museos (Buzău)
de persecutorii săi, moaştele sale fiind cerute în Cezareea Capadociei de
Sfântul Vasile cel Mare. Aceste mărturii care confirmă vechimea
creştinismului la români şi originea lui apostolică, despre care au scris
învăţaţii noştri, nu erau admise de istoriografia romano-catolică,
considerând că noi suntem creştini doar din secolul al VII-lea.
Şi iată, a venit la noi acest om îmbrăcat în alb, cum l-au numit
ziariştii, trimis parcă de sus ca să afirme aici, la Bucureşti, limpede şi
răspicat, că suntem creştini din izvorul predicii Sfântului Apostol Andrei şi
zidiţi pe temelia martirilor noştri, adevăr pe care l-a proclamat de cum a
păşit pe pământul românesc, după ce l-a sărutat ca pe un pământ sfânt. A
fost ceva mai presus de aşteptări şi de natură să înlăture interpretările de
până atunci. Tineretul nostru n-a fost, poate, destul de instruit ca să înţeleagă
acest adevăr. Dar aşa a spus atunci: „Românie, acest pământ al tău călcat
odinioară de Sfântul Apostol Andrei. Vin acum şi îmi plec fruntea şi
genunchii în această Grădină a Maicii Domnului”, folosind o frumoasă
metaforă pentru noi. Deci, un prim folos al vizitei sale la noi a fost această
recunoaştere a vechimii creştinismului românesc din izvor apostolic.
De mare importanţă a fost şi dobândirea dialogului cu fraţii Părinţi ai
Bisericii Greco-Catolice, pe care noi n-am reuşit până atunci să-l înfiripăm
din cauza unor cunoscute asperităţi, manifestate şi de o parte şi de alta.
Cuvântul său a dus acea putere dumnezeiască a iubirii şi inimile s-au
dezgheţat. Personal, consider că, după recunoaşterea originii apostolice a
creştinismului românesc, cum am spus mai înainte, un alt mare folos al
vizitei sale este acest dialog de stringentă actualitate. Încă ne aflăm în dialog
cu Biserica –soră Greco-Catolică. Ne-am întâlnit şi am rezolvat împreună
multe neînţelegeri în duhul dragostei frăţeşti pe care ne-a adus-o Papa Ioan
Paul al II-lea, numit om al dialogului. Ne-a vorbit şi ne-a scris atât nouă, cât
şi lor, îndemnând ca folosirea bisericilor aflate în litigiu între greco-catolici
şi ortodocşi să se facă prin consultare, prin dialog la nivel de ierarhi, la nivel
de preoţi, la nivel de credincioşi, aşa cum Dumnezeu m-a luminat şi am
propus în Sfântul Sinod încă din 1990, iar Sfântul Sinod a aprobat.
Este o moştenire scumpă şi, pentru că suntem purtătorii mesajului
celor care vin în faţa acestor minunate invenţii ale ştiinţei, care transmit şi
imaginea şi cuvântul, e bine să cunoaşteţi şi dumneavoastră că acest dialog e
un mare câştig. Atunci când cearta, ostilităţile şi pagubele sunt înlocuite prin
dialog, biruie Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că El este supremul nostru
Judecător şi El este supremul nostru Adevăr de credinţă şi de viaţă. Aşadar,
ne este de mare folos să păstrăm dialogul între noi, cinstind astfel memoria
663
Ilie Rusu
acestui mare Papă al Romei, care a fost atât de cuprinzător şi atât de acasă
pentru fiecare Biserică, pentru fiecare credinţă, rit religios sau curent
filosofic ori cultural.
Acestora li se adaugă şi alte foloase ale vizitei la Bucureşti, de
cunoaştere a realităţilor din Biserica noastră, de stimulare a tinerilor teologi,
tinerilor profesori către dialog, către apropiere, către frăţietate, căci
vremurile se rostogolesc astăzi peste noi, aşa cum s-au cum s-au rostogolit
valurile imense ale Oceanului Indian peste populaţia de acolo. Dacă noi nu
vom fi în stare să păstrăm şi să continuăm adevărurile noastre de credinţă,
va fi o mare pierdere pentru omenire şi ne vor judeca aspru urmaşii noştri.
Desigur, mai sunt şi alte aspecte ale acestei vizite a Sfântului Părinte,
cum ar fi contactul său cu colina aceasta a Patriarhiei noastre, cu locul şi cu
spaţiul în care ne aflăm acum, binecuvântat de el pentru prima dată, slujit cu
evlavie sfântă de măicuţele şi de monahii sfintei mănăstiri de aici, de care a
rămas impresionat, după cum a rămas încântat de preoţii, de tinerii noştri şi
de deschiderea noastră către lume, către viaţă. Nu este vrednicia mea
personală, ci vrednicia celor pe care i-am văzut fericiţi în acele zile ale
vizitei pe toate străzile din Bucureşti pe unde am trecut, a miilor de oameni
care s-au bucurat nespus de mult. A produs bucurie atâtor oameni, a adus
nădejde pentru viitor atâtor tineri şi tinere, pe care i-am văzut atunci
lăcrimând de emoţie cu îndreptăţit temei, de piatră de-i fi, tot te înduioşezi,
te cucereşti, iar aceasta este o lucrare dumnezeiască care a creat-o Papa
venind la noi.
Nu în ultimul rând şi de aceeaşi valoare este că Sanctitatea Sa ne-a
purtat şi pe noi, creştinii din România, pe toate meridianele pământului.
Cine putea să ne prezinte lumii şi pe noi cei de aici, din colţul acesta al
Europei, atât de discutat, atât de defăimat sau de lăudat, cum a făcut-o acest
mare bărbat care a întrunit încrederea a miliarde de oameni, de diferite
credinţe şi convingeri religioase, care a preţuit omul mai presus de toate,
valoarea fiinţei umane. Şi, dacă ne privim cu adevărat ca oameni, ca fiinţe
umane, creatoare şi purtătoare de valori dumnezeieşti, ne dăm seama că
drumul Bisericilor, drumul credinţei în Dumnezeu, numai acesta poate fi,
drumul iubirii. Aşa ne-a prezentat Papa în faţa lumii întregi.
N-a uitat o clipă de bucuria de la Bucureşti şi m-a răsplătit apoi cu
vizita pe care am făcut-o la Vatican, între 7-14 octombrie 2002, la
insistenţele sale, nescăpând nici o împrejurare ca să-mi transmită, chiar şi
indirect, că sunt aşteptat la Roma. A stabilit personal programul acestei
vizite de şapte zile, acceptat de delegaţia noastră. A fost un program
extraordinar de frumos, întocmit aşa cum a crezut dânsul că ne este folositor
nouă, încât ne-a îndatorat mult această vizită. Documentele de arhivă şi
publicaţiile pe care le aveţi în mână despre vizita sa la Bucureşti şi a noastră
la Vatican, împreună cu membri ai Sfântului Sinod, vor rămâne mărturie
despre pătrunderea şi puterea de cuprindere a acestui mare Papă al Romei,
664
care a schimbat cu desăvârşire până şi înţelesul Pontificatului Papal, dându-i

o cu totul altă dimensiune, aşa cum aţi văzut în imaginile televizate zilele
acestea, fiind călăuzit de un neastâmpăr sfânt, căutând oamenii, privindu-i,
mângâind copiii, săracii, preoţii misionari. Este, într-adevăr, o lucrare pe
care trebuie să o abordăm şi noi, Biserica Ortodoxă.
Sunt impresionat, aşadar, şi am fost profund emoţionat de cele
întâmplate, crezând, aşa cum ne-a obişnuit, că mai durează încă. Ne lipseşte
acum de o nădejde, nu atât de puternică ca cea de la Dumnezeu, dar de o
nădejde tare a omenirii. Fiecare din noi, dumneavoastră, tineretul,
intelectualitatea, am ştiut cu toţii că la Roma bate o inimă fierbinte şi
iubitoare pentru România şi pentru românii de aici, pentru martirii noştri, pe
care i-am cinstit împreună cu eroii căzuţi pentru libertatea noastră. Şi în
aceasta s-a arătat superior, căci a înţeles să cinstească martirii care au suferit
pentru credinţă, promovând o lucrare, de care ne ocupăm şi noi acum în
Sfântul Sinod, privind martirii şi mărturisitorii secolului al XX-lea.
Fireşte, ne lipseşte şi ne va lipsi! Dar nu trebuie să întâmpinăm
durerea aceasta „ca cei care nu au nădejde”, cum spune Sfântul Apostol
Pavel (I Tes. 4, 13). Dumnezeu şi Mântuitorul Iisus Hristos ne-a ocrotit
atâtea secole pe noi, pe români. Am şi suferit, desigur, dar am şi realizat
multe lucruri în viaţa noastră şi lumea ne cunoaşte acum din ce în ce mai
mult. Este o mare pierdere, dar avem şi o mare îndatorire noi toţi, din toate
Bisericile şi mă refer în mod special la cele două Biserici din România,
Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică, fraţi de neam şi fraţi de
credinţă chiar, pentru că avem acelaşi Liturghier care cuprinde frumuseţea
dogmelor bisericeşti, să nu cădem în descurajare, ci, dimpotrivă, acum să
arătăm că ştim să colaborăm prin dialog, iar dialogul se poartă cu răbdare,
cu suferinţă, cu iubire, în primul rând, care le biruieşte pe toate.
În această nădejde şi din acest loc sfânt, cu multă smerenie, îi privesc
în imagine chipul pe care l-a arătat aici, la Bucureşti, rememorez cuvintele
sale, preţuiesc iubirea sa faţă de România, faţă de poporul roman, faţă de
cultura română, faţă de martirii noştri, de eroii noştri, la care m-am adăugat
şi eu, învrednicindu-mă de scrisori personale de mângâiere frăţească. În
aceste clipe, altceva n-aş putea decât să-mi înalţ un gând de rugăciune către
Bunul Dumnezeu ca să-l aşeze în ceata drepţilor, iar nouă să ne dăruiască
tuturor înţelepciune, pace şi linişte, ca să călăuzim pe fiii Bisericilor noastre
pe această cale a iubirii, apropierii şi dialogului. Dumnezeu să-l ierte!”
665
Ilie Rusu
Mesajul Patriarhului Teoctist adresat Sanctităţii Sale

Benedict al XVI-lea, noul Papă al Bisericii Romano-Catolice1314
Sanctitatea Voastră,
„Biserica Ortodoxă Română, ca de altfel întreaga creştinătate, se face

părtaşă bucuriei pe care Biserica Romano-Catolică o trăieşte în aceste
momente, prin întronizarea Sanctităţii Voastre, ca urmaş al vrednicului de
pomenire, Papa Ioan Paul al II-lea, pe Scaunul apostolic al Sfântului
Apostol Petru.
Relaţiile dintre Bisericile noastre au cunoscut, în ultima perioadă, o
înflorire deosebită, graţie deschiderii ecumenice a Papei Ioan Paul al II-lea,
predecesorul Sanctităţii Voastre, care, în timpul vizitei efectuate în
România, în urmă cu şase ani, a rostit cuvinte memorabile, adânc întipărite
în conştiinţa credincioşilor noştri, atât în ceea ce priveşte afirmarea
adevărului istoric despre originea creştinismului românesc, izvorât din
predica Sfântului Apostol Andrei şi bogăţia spirituală a poporului român, cât
şi referitor la valoarea de necontestat a dialogului dintre cele două Biserici
surori din România, Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Păstrând
vii în amintirea noastră dragostea, preţuirea şi respectul manifestate faţă de
ţara noastră – pe care Papa Ioan Paul al II-lea a numit-o Grădina Maicii
Domnului – ne exprimăm nădejdea că Sanctitatea Voastră, ca unul ce aţi
fost apropiat colaborator al său, veţi păstra şi sprijini acest dialog, întru
împlinirea dorinţei noastre comune de realizare a unităţii depline a Bisericii.
Apărarea principiilor morale izvorâte din Evanghelia Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, precum şi păstrarea nealterată a adevărurilor de credinţă
se cer, desigur, a fi permanent în preocuparea noastră ca Biserici creştine,
mai cu seamă în acest răstimp de schimbare, însoţite adeseori de tulburări
nenumărate. Problemele lumii contemporane, confruntată din ce în ce mai
des cu efectele globalizării, care îl îndepărtează pe om de Creatorul său, tind
să anuleze acestuia tocmai calitatea sa de persoană creată după chipul
Ziditorului său şi deschisă spre comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii săi.
De aceea, considerăm că este de datoria noastră, a tuturor slujitorilor
Bisericii lui Hristos, să consolidăm drumul deschis de vrednicul de
pomenire, Papa Ioan Paul al II-lea, prin dialog, apropiere şi colaborare
frăţească, aşa încât împreuna noastră lucrare să răspundă aşteptărilor
omenirii, dând astfel o mărturie comună, credibilă, în faţa lumii
contemporane.
1314
Ibidem, p. 3-4.
666
Cu nădejdea sfântă în continuarea dialogului nostru frăţesc, promovat

cu atâta ardoare de cel ce va rămâne în istorie ca Papa Ioan Paul al II-lea
„cel Mare”, în aceste clipe de bucurie ale Bisericii întregi, în numele Nostru
personal, al ierarhilor, preoţilor, credincioşilor şi monahilor Bisericii
Ortodoxe Române, Vă îmbrăţişăm cu toată dragostea, rugând pe Bunul
Dumnezeu Cel în Treime lăudat să Vă ajute să împliniţi cu vrednicie
misiunea înaltă la care aţi fost chemat de Duhul Sfânt în Biserica lui Hristos,
Cel care ne îndeamnă permanent la unitate şi la slujirea lumii.
Dând valoarea cuvenită acestui eveniment cu însemnătate istorică în
lumea creştină, delegăm pe Înaltpreasfinţitul Mitropolit Iosif al Mitropoliei
Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională şi Preasfinţitul
Siluan, Episcop Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională, să participe la momentul solemn al începutului
Pontificatului Sanctităţii Voastre, împărtăşindu-Vă acest mesaj, împreună cu
sincerele Noastre urări de sănătate şi roade bogate în lucrarea pastorală ce
Vă stă înainte”.
Teoctist,
Mesajul Patriarhului Teoctist adresat copiilor cu prilejul Zilei

Internaţionale a Copilului – 1 Iunie 20071315
„Dragi copii,
Dintre multele zile consacrate de Comunitatea Internaţională unor
domenii sau fenomene, Ziua Internaţională a Copilului – 1 Iunie are poate
nuanţa cea mai gingaşă şi o deosebită semnificaţie de sensibilitate
sufletească. Ea a intrat în conştiinţa tuturor oamenilor prin aceea că le
aminteşte că mai toţi sunt sau vor deveni părinţi, iar pentru marea parte din
copiii lumii că ei se bucură de grija şi căldura sufletească a celor mari, încât
toţi percep această zi ca pe o sărbătoare. Ea vrea să ne aducă aminte, dacă
mai era nevoie, de faptul că firea plăpândă a copiilor, inocenţa, drăgălăşenia
lor, lipsa posibilităţilor de a-şi purta de grijă, îi pune în situaţia de totală
dependenţă de cei mari – părinţi, bunici, fraţi, rudenii, comunitatea în care
se află, şcoala, Biserica – care, toţi, cu sensibilitate şi dragoste, trebuie să
vegheze la creşterea lor, la dezvoltarea lor, la formarea lor pentru viaţă,
grijind să le asigure tot ce le trebuie pentru împlinirea lor ca oameni
folositori lor şi societăţii în viitor.
1315
GB, an LXVI (2007), nr. 4-6, p. 316-317.
667
Ilie Rusu
Cu acest prilej avem datoria morală să îndreptăm un gând de dragoste

şi să manifestăm o atitudine de grijă sporită faţă de cei ce acum se deschid
spre viaţă şi au nevoie de sprijinul celor mari.
Este ştiut că dragostea părinţilor faţă de copii rezolvă în mare parte
aspectele legate de creşterea şi educarea lor, chiar dacă întâmpină unele
greutăţi. Din păcate, însă, sunt şi situaţii când în unele familii există dezinteres,
nepăsare sau chiar comportamente necorespunzătoare cu statutul de părinte.
Iată, de ce, apreciind sacrificiul celor ce-şi înţeleg menirea, trebuie să
apelăm şi la ceilalţi să-şi împlinească misiunea, dar şi la semenii noştri, la nivel
comunitar, încât să putem suplini dezinteresul unora faţă de alţii sau lipsurile
inerente ale multor copii. Şi, adresându-ne, deopotrivă, părinţilor şi altor factori
cu responsabilitate socială, precum şi copiilor, chemăm cu acest prilej pe toţi
cei implicaţi să facă în aşa fel ca vârsta copilăriei să fie o vârstă a fericirii
omului, o permanentă sărbătoare a copilăriei şi prilej de bucurie pentru toţi.
Împreună să veghem ca să putem oferi celor mici clipe fericite de joacă şi
momente sărbătoreşti trăite alături de cei dragi. Să facem ca ei să simtă
dragostea cu care sunt înconjuraţi în familie, în şcoală, în Biserică, în societate,
să nu simtă lipsurile, să nu fie trişti, să fie sănătoşi şi mereu bine-dispuşi.
Într-o asemenea atmosferă de bucurie şi împlinire să luăm aminte,
însă, şi la semeni de-ai noştri mai mici, de la noi sau mai de departe, care,
poate, nu au parte de căldura sufletească, pentru ca şi pe aceştia să-i
mângâiem cu prietenia noastră, cu ajutorul nostru, cu joaca copiilor noştri,
cu dragostea, zâmbetul şi bucuria lor şi cu puţinul din bunurile ce prisosesc,
pentru a simţi şi ei că nu sunt uitaţi, că nu sunt ai nimănui, încât să poată fi
părtaşi la bucuria acestei sărbători şi să simtă o rază de lumină în viaţa lor.
Iar voi, dragi copii, cinstiţi-vă părinţii şi educatorii prin ascultare şi
sârguinţă în însuşirea învăţăturilor şi sfaturilor bune primite la grădiniţă, în
şcoală, la biserică şi de la toţi cei ce vă doresc binele, după îndemnul
poruncii a V-a din Decalog: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie
bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ!”
Mulţumiţi lui Dumnezeu prin rugăciuni pentru darurile sădite în
sufletele şi în minţile voastre şi căutaţi să sporiţi talentul primit!
Întâmpinaţi cu bucuria vârstei şi cu elanul specific ei, această
sărbătoare dedicată vouă care este şi a noastră, a tuturor celor ce trebuie să
vă purtăm de grijă şi să ne bucurăm alături de voi de bucuria noastră!
Dumnezeu să vă binecuvânteze, să vă ocrotească, să vă dăruiască
sănătate, să vă lumineze mintea, să sporească bucuria voastră înaintând cu
vârsta, să aveţi parte de toate binefacerile Lui!”
Teoctist
668
Biserica Ortodoxă Română în vremea Patriarhului Teoctist (1986 – 2007)
Anexa II
Rezumat
Biserica Ortodoxă Română în vremea patriarhului Teoctist

(1986-2007)
Capitolul 1. Biserica Ortodoxă Română de la Autocefalie la Patriarhie

Biserica Ortodoxă Română a ajuns să se bucure de situaţia de
Biserică autocefală sau independentă după numeroase strădanii şi încercări
ce pot fi urmărite în trecutul său istoric..
În mod obişnuit, vorbim de Biserica Ortodoxă Română ca de o
Biserică temeinic aşezată începând din veacul al XIV-lea.
Din câte se cunoaşte, mişcarea pentru recunoaşterea autocefaliei a
pornit îndată după înfăptuirea Unirii Principatelor Române (1859) şi
unificarea vieţii lor statale (1862), care a făcut necesară şi organizarea
Bisericii naţionale, corespunzător cu noua situaţie politică, considerabil
crescută a României moderne.
Recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre în 1885, de către Patriarhia
Ecumenică a produs în România, atât în cercurile bisericeşti, cât şi în cele
laice, o mare satisfacţie şi bucurie.
Dobândirea autocefaliei a fost pasul necesar şi hotărâtor, pentru
înfiinţarea Patriarhiei Române, în anul 1925, încununându-se astfel o lucrare
bisericească de veacuri care a înălţat Ortodoxia românească nu numai pe
plan intern, ci în egală măsură şi pe plan extern.
Desăvârşirea statului naţional unitar român în 1918 a impus
reorganizarea, conform noilor împrejurări, a principalelor sale instituţii
publice, între care şi unificarea şi organizarea unitară a Bisericii Ortodoxe
din toate teritoriile româneşti, sub conducerea Sfântului Sinod de la
Bucureşti.
Capitolul 2. Repere biografice şi bibliografice

Patriarhul Teoctist a văzut lumina zilei la 7 februarie 1915, în satul
Tocileni, comuna Stăuceni, judeţul Botoşani , ca penultimul din cei
unsprezece copii ai familiei de agricultori Dumitru şi Marghioala Arăpaşu, şi
a primit la botez numele de Toader.
A urmat primele clase la şcoala din satul natal, cu învăţătorul Gh.
Romanescu, fiul preotului Ioan Romanescu de la biserica parohiei Tocileni,
remarcându-se ca un elev cuminte şi dornic de învăţătură. A urmat toate
treptele slujirii bisericeşti, episcop-vicar patriarhal, Episcop al Aradului,
arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, arhiepiscop al Iaşilor şi
669
Ilie Rusu
mitropolit al Moldovei şi Sucevei, arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al

Munteniei şi Dobrogei şi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Capitolul 3. Relaţia Biserică – Stat în România în timpul patriarhului

Teoctist
Generalizând, Biserica şi Statul sunt două forme ale voinţei divine,
două moduri de expresie ale vieţii umane. Raporturile dintre ele sunt
necesare. Statul educă persoanele ca cetăţeni, în libertate politică, dar nu se
ocupă de probleme ca : înţelepciunea, viaţa religioasă. Chiar statul însuşi are
nevoie de religiozitatea cetăţeanului. Raportul dintre Biserică şi Stat este
unul de recunoaştere reciprocă. Biserica şi Statul, împărăţia spirituală şi cea
profană, trebuie să fie în armonie.
Pentru ceea ce s-a întâmplat în anii comunismului, o mare parte din
vină o poarta şi regimurile politice anterioare, care, în loc să acorde mai
multă libertate Bisericii, ca să devină o instituţie de sine stătătoare, n-au
făcut altceva decât să arunce cu vorbe, încercând de fapt să o anexeze
intereselor ei politice.
Patriarhul Teoctist ştia că menirea unei Biserici nu este să lupte cu
Statul sau cu o orânduire nedreaptă, cum a fost comunismul.
Patriarhului Teoctist şi celor doi patriarhi anteriori, care i-au fost şi
părinţi spirituali, Justinian Marina şi Iustin Moisescu, care au fost nevoiţi
să mimeze acomodarea cu regimul, le datorăm şi unitatea Bisericii Ortodoxe
Române, şi păstrarea instituţiilor ei administrative şi educaţionale, şi
„iscusinţa de a afla soluţii în acele vremi” pentru apărarea credinţei
strămoşeşti şi a valorilor naţionale. Prudenţa lor s-a dovedit lucidă şi realistă
şi în acest sens se poate vorbi de cale împărătească.
Evenimentele din Decembrie 1989 au găsit relaţia Biserică şi Stat
într-o situaţie ingrată. Pe de o parte, Biserica era acuzată de colaboraţionism,
iar pe de altă parte, Biserica nu avea încă o bază legală pe care să-şi
fundamenteze relaţiile cu puterea politică post-comunistă.
După căderea comunismului, situaţia cultelor religioase s-a îmbunătăţit
sensibil, cel puţin în ceea ce priveşte acceptarea şi recunoaşterea lor oficială.
Biserica Ortodoxă Română este astăzi o Biserică bine consolidată, cu o
prezenţă vie şi dinamică în viaţa societăţii, capabilă să răspundă
imperativelor epocii pe care o parcurge ţara şi poporul nostru spre limanul
mult dorit de prosperitate, statornicie şi pace, în contextul integrării în
Uniunea Europeană.
Capitolul 4. Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul

Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul patriarhului Teoctist
s-a concretizat prin revizuirea şi completarea Statutului şi a regulamentelor
bisericeşti înfiinţarea de noi eparhii, alegerea, hirotonia şi instalarea de noi
670
episcopi, situaţia locaşurilor de cult şi a personalului bisericesc,neimplicarea

clerului în politică, dezvoltarea şi diversificarea Învăţământul teologic,
introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat, asistenţa
social-caritativă şi filantropică, acordarea asistenţei religioase în spitale,
acordarea asistenţei religioase în armată, în penitenciare şi în unităţile
Ministerului de Interne, activitatea editorială şi publicistică, conservarea
patrimoniului cultural-bisericesc, reînfiinţarea şi înfiinţarea de mănăstiri şi
schituri, canonizări de sfinţi, sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, reînfiinţarea
unor vechi asociaţii religioase, înfiinţarea Societăţii Biblice din România,
înfiinţarea Asociaţiei Ecumenice a Bisericilor din Romania , aspecte moral-
religioase, relaţiile cu Biserica Catolică de rit bizantin din România şi
întrunirile teologice şi ecumenice.
Capitolul 5. Activitatea externă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul

Biserica Ortodoxă Română, în timpul patriarhului Teoctist, a continuat
să fie prezentă misionar în concernul Ortodoxiei universale, exprimându-se
cu tărie şi cu curaj în ceea ce priveşte afirmarea valorilor perene ale
Ortodoxiei sub raport doctrinar, moral şi social, în contextul lumii
contemporane. Prezenţa activă a Bisericii Ortodoxe Române în mişcarea
ecumenică, în diferite feluri, la viaţa comunităţii creştine în general, este
considerată ca o necesitate, care decurge din însăşi natura lucrării sale în
lume. Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în relaţiile cu Bisericile
Ortodoxe surori, cu celelalte Biserici creştine, precum şi cu organizaţii
ecumenice şi inter-religioase interne şi internaţionale a fost posibilă graţie
implicării personale a patriarhului Teoctist, a celorlalţi membri ai Sfântului
Sinod, a profesorilor din şcolile de învăţământ teologic şi a personalului din
cadrul Sectorul Relaţii Externe Bisericeşti
Această lucrare pe plan extern s-a derulat pe baza hotărârilor Sfântului
Sinod şi a unor acorduri ecumenice, inter-bisericeşti şi inter-religioase.
Totodată, Sfântul Sinod şi-a intensificat eforturile sale în vederea întăririi
credinţei creştin-ortodoxe a românilor cărora le-a fost hărăzit să-şi trăiască
viaţa dincolo de hotarele actuale ale României, pentru menţinerea tradiţiilor
străbune şi a identităţii spirituale româneşti şi întărirea legăturilor cu
Biserica-mamă.
Capitolul 6. Aspecte ale activităţii Bisericii Ortodoxe Române reflectate

în opera scrisă a patriarhului Teoctist, cu referire specială la colecţia Pe
treptele slujirii creştine
Predicile şi cuvântările patriarhului Teoctist, reunite în colecţia
intitulată simbolic Pe treptele slujirii creştine, din care primul volum este
denumit Slujind altarul străbun , reflectă aspectele cele mai de seamă din
activitatea Bisericii Ortodoxe Române închinată celor mai diverse preocupări
671
Ilie Rusu
de ordin pastoral-misionar, cultural-editorial, social-caritativ, de unitate

panortodoxă şi de dialog ecumenic cu celelalte Biserici, dar şi o largă
cuprindere a problemelor vieţii, o îmbrăţişare totală a omului şi a valorilor
lui din lumea contemporană.
Capitolul 7. Patriarhul Teoctist văzut de personalităţi contemporane

Personalitatea patriarhului Teoctist a reflectat dominantele unei
alcătuiri caracteristice Ortodoxiei româneşti: înfrăţit cu credinţa, înainte-
mergător cu făclia sfinţeniei şi a dreptăţii, învăţând pe toţi să poarte grijă de
lucrurile bune, ca nimeni să nu fi fără roadă. Cărturar patriot, apropiat de
năzuinţele şi de nevoile celor mulţi, modelând mereu sensurile tradiţiei
româneşti cu imperativele trăirii în frământările prezentului, spirit ce
preţuieşte chiar şi valoarea clipei care trece, când ea urmează traiectoriile
luminosului drum care asigură fiinţei perenitatea, patriarhul Teoctist s-a
bucurat de admiraţia, respectul şi iubirea tuturor celor care i-au cunoscut
sinceritatea, căldura inimii, lumina zâmbetului, dulceaţa vorbirii.
În 1995 s-au împlinit 100 de ani de dobândirea autocefaliei Bisericii
Ortodoxe Române şi 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei. În acelaşi an,
patriarhul Teoctist a aniversat 80 de ani de viaţă. Pentru a marca aceste
evenimente, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă a tipărit un
volum omagial, consacrând un capitol patriarhului Teoctist, a cărei
personalitate a fost evocată de către persoane care l-au cunoscut cu anumite
prilejuri şi în diferite momente ale vieţii sale. Am redat în rezumat, câteva
din gânduri evocatoare ale, Acad. Răzvan Theodorescu, Prof. univ. dr.
Pandele Olteanu, Arhim. prof. Ioasaf Ganea, Ierom. Petroniu Tănase, Prof.
dr. Mihail Dragomirescu, Pr. prof. Nicolae Necula, Acad. Constantin
Bălăceanu-Stolnici, Acad. Mihai Cimpoi, mitropolitul Daniel al Moldovei şi
Bucovinei, Ion Zubaşcu, Lucian Avramescu, patriarhul ecumenic
Bartolomeu I al Constantinopolului, Patriarhul Maxim al Bulgariei,
episcopul Casian al Dunării de Jos, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Episcopul
Calinic al Argeşului şi Muscelului, acad. prof. Virgil Cândea, prof. Tudor
Nedelcea, Teodor Baconsky, scriitorul George Muntean, Mitropolitul
Antonie al Ardealului, Pr. prof. Mircea Păcurariu, prof. Radu Stancu,
Mitropolitul Nicolae al Banatului, Mitropolitul Serafim al Mitropoliei
Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, Augustin
Buzura, Papa Benedict al XVI-lea, Cardinalul Walter Kasper, Menachem
Hacohen, Regele Mihai, Acad. Ionel Haiduc, Teodoros al II-lea, Ignatie al
IV-lea, Alexei al II-lea, Hrisosotom al II-lea, Hristodulos, Anastasios,
Christof, Rowan Douglas Williams, Reverend Samuel Kobia, Venerabilul
Collin Williams, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Mitropolitul Bartolomeu
(Valeriu) Anania, Mitropolitul Teofan, Arhiepiscopul Pimen, Episcopul
Corneliu, Episcopul Calinic Botoşăneranul, Grigore Ilisei.
672
Summary
Chapter I. THE ROMANIAN ORTODOX CHURCH – FROM
AUTOCEPHALY TO PATRIARCHY
The Romanian Orthodox Church came to be an autocephalic or
independent church after numerous efforts and attempts which can be
followed long its historical past.
Usually we can talk about The Romanian Orthodox Church as a
steady and firmly founded church starting with the XIV th century.
As far as we know, the movement for the recognition of the
autocephaly started soon after the Unification of the Romanian Territories
(1859) and the unification of their state life (1862), which led to the
necessity of organization of the national church, corresponding to the new
political situation, which had considerably increased in the modern Romania.
The acknowledgement of our Church autocephaly in 1885 by the
Ecumenical Patriarchy brought in Romania great satisfaction and joy among
both religious and secular population. The acknowledgement of the
autocephaly was the necessary and the decisive step in constituting the
Romanian Patriarchy, in 1925 fulfilling thus an old dream which raised the
Romanian orthodoxy not only inside the country, but also abroad.
The final unification of the Romanian state in 1918 imposed a new
organization, according to the new circumstances, of its main public
institutions, among which was the unitary organization of the Romanian
Orthodox Church from all Romanian territories under the lead of the Great
Synod from Bucharest.
Chapter 2. BIOGRAPHICAL AND BIBLIGRAPHICAL

REFERENCES
Patriarch Teoctist was born on 7th February 1915 in the village of
Tocileni, Stauceni, Botosani County, as Dumitru and Margiloaia Arapasu’s
tenth child of eleven children and he was baptized as Toader.
He attended the primary school in his village, with Gheorghe
Romanescu (the son of Ioan Romanescu, from the curch in Tocileni) as his
primary school teacher. He was a well-behaved student, eager to learn. He
followed all the steps of the religious education, patriarchal bishop, Bishop
of Arad, Archbishop of Craiovei and Metropolitan of Oltenia, Archbishop of
Iasi, and Metropolitan of Moldavia and Suceava, Archbishop of Bucharest,
Metropolitan of Muntenia (Walachia) and Dobrogea and Patriarch of The
Romanian Orthodox Church.
673
Ilie Rusu
Chapter 3. THE RELATION CHURCH – STATE IN ROMANIAN

DURING THE PATRIARCHY OF TEOCTIST
Generalizing, the Church and the State are two forms of the divine
will, two means of expressions of human life. The relations between these
two are necessary. The state educates the people as citizens, with political
freedom, but it does not solve problems such as wisdom, religious life. Even
the state itself needs the religiosity of the citizen. The relation Church-State
is one of mutual acknowledgement. The State and the Church, the profane
kingdom and the spiritual one must live in harmony.
A great part of the blame for what happened during the Communism
could be put on the previous regimes which, instead of giving the Church
more freedom in order to become an independent institution , they only tried
to attach it to their political interests.
Patriarch Teoctist knows that the Church’s goal is not to fight against
the state or against an unfair government or dictatorship like Communism.
We owe the unity of The Romanian Orthodox Church to Patriarch Teoctist
and to two previous patriarchs who had also been his spiritual parents:
Justinian Marina and Justin Moisescu , who had to mime the acceptance of
the regime. We also owe them the preserving of the church administrative and
educational institutions and “the ability to find solutions in those times” to
defend and guard the old faith and the national values. Their caution proved to
be lucid and realistic and we can speak about an imperial way of life.
The events from December 1989 found the State and the Church in
an ingrate situation. On one hand, the Church was being accused of
collaborationism, on the other hand, the Church didn’t have a legal basis yet
on which to found its relations with the post-communist political power.
After the fall of Communism, the situation of the religious cults have
improved considerably, at least regarding their official acceptance and
recognition.
The Romanian Orthodox Church is today a well-founded church, a
live and dynamic presence in the social life, able to respond to the
imperatives required by the age we are living through on our way to a dreamt
land of peace and prosperity, stability in the context of our integration in EU.
Chapter 4. THE INTERNAL LOIFE OF THE ROMANIAN

ORTODOX CHURCH DURING PATRIARCH TEOCTIST
The internal life of The Romanian Orthodox Church during Patriarch
Teoctist consisted of the revision and completion of its Status and church
regulations, founding new dioceses, the election and ordination of new
bishops, the situation of the cult establishments and the church staff, the rule
according to which the clergy must not involve in the politics, the
development and diversification of the theological education, the
introduction of the moral-religious education in the public education, the
674
social-charity assistance in the army, prisons, in the Ministery of Internal

Affairs, editorial activity, the preserving of the church patrimony, re-
founding and founding new monasteries and abbeys, the blessing of the Holy
Myrrh, re-establishing old religious associations, the founding of the Biblical
Society of Romania, moral and religious aspects, the relations with the
catholic church of Byzantine rite from Romania and the ecumenical and
theological meetings.
Chapter 5. THE EXTERNAL ACTIVITY OF THE ROMANIAN

ORTHODOX CHURCH DURING PATRIARCH TEOCTIST
The Romanian Orthodox Church during Patriarch Teoctist continued
to be a present missionary in the universal Orthodox concern, expressing
itself strongly and with courage regarding the perennial values of Orthodoxy
from a doctrinal, moral and social pint of view , in the context of our
contemporary world. The active presence of The Romanian Orthodox
Church in the ecumenical movement in different ways, in the Christian life
in general is considered a necessity, which derives from the nature of its
work itself in the world. The activities of The Romanian Orthodox Church in
relation to other orthodox churches and other Christian Churches as well as
ecumenical organizations and internal and international inter-religious
organizations was possible thanks to the person implication and involvement
of Patriarch Teoctist, other members of the Holy Synod, of teachers and
professors from theological institutions and the staff from the Church
External Relations Department.
This work on the external field was run according to the decisions
taken by the Holy Synod and some ecumenical accord inter-religious and
among churches. In the same time, the Holy synod intensified its efforts in
order to strengthen the Romanians’ Christian Orthodox faith from abroad, to
maintain the century-old traditions and our Romanian spiritual identity and
the links with the Mother-Church.
Chapter 6. ASPECTS OF THE ACTIVITES OF THE ROMANIAN

ORTHODOX CHURCH REFLECTED IN PATRIARCH TEOCTIST’S
THE WRITTEN WORKS, WITH SPECIAL REFERENCE TO THE
COLLECTION “ON THE STEPS OF CHRISTIAN SERVICE’
Patriarch Teoctist’s sermons and speeches , gathered in a collection
symbolically entitled “On the Steps of the Christian Service”, from which the
first volume has the title “Serving the Ancestral Alter”, reflect the most
important aspects of The Romanian Orthodox Church dedicated to the most
diverse preoccupations” pastoral-missionary, cultural-editorial, social-
charitable, of pan-Orthodox unity and ecumenical dialogue with other
Churches , but also a large range of problems of real life, encompassing the
person as a whole, and his/her values in the contemporary world.
675
Ilie Rusu
Chapter 7. PATRIARCH TEOCTIST AS SEEN BY OTHER

CONTEMPORARY PERSONALITIES
Patriarch Teoctist’s personality reflected the dominant features of our
Romanian Orthodoxy: deep faith, someone who leads and lights the path and
carries the light of holiness and justice, teaching everybody how to look after
the good things, so as no one should remain fruitless. A patriot learned man,
knowing the hopes and needs of the many, modeling the senses of Romanian
traditions with the imperatives of our contemporary world, a spirit who
cherishes the value of the passing moment when this moment is part of the
way which will lead our beings to eternity, Patriarch Teoctist earned the
admiration and respect and the love of all those who knew his sincerity, the
warmth of his heart, the light of his smile, the sweetness of his voice.
In 1995, we celebrated 100 years from the acknowledgement of the
autocephaly of The Romanian Orthodox Church and 70 years from the
establishing of the Patriarchy. In the same year Teoctist celebrated 80 years
of existence. To mark these important events, The Publishing House of the
Biblical Institute and Orthodox Mission printed a reverential volume,
dedicating one chapter to Patriarch Teoctist, whose impressive personality
was evoked by people who had known and met him on certain occasions in
different moments of his life. I rendered, shortly, several evocative memoirs
of the following personalities: Acad. Răzvan Theodorescu, Phd Pandele
Olteanu, Arcbishop Phd. Ioasaf Ganea, Ierom. Petroniu Tănase, Phd. Mihail
Dragomirescu, Phd. Nicolae Necula, Acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici,
Acad. Mihai Cimpoi, Metropolitan Daniel of Moldavia and Bucovinei, Ion
Zubaşcu, Lucian Avramescu, Patriarchl Ecumenical Bartolomeu I of
Constantinople, Patriarch Maxim of Bulgaria, Bishop Casian of Dunării de
Jos, Ion Iliescu, Traian Băsescu, Bishop Calinic of Argeş şi Muscel, Acad.
Phd. Virgil Cândea, Phd Tudor Nedelcea, Teodor Baconsky, writer George
Muntean, Mitropolitan Antonie of Ardeal, Phd Mircea Păcurariu, Phd. Radu
Stancu, Metropolitan Nicolae of Banat, Metropolitan Serafim of Romanian
Orthodix Metropolitan in Germany, Central and North Europe, Augustin
Buzura, Pope Benedict XVI, Cardinal Walter Kasper, Menachem
Hacohen, King Mihai, Acad. Ionel Haiduc, Teodoros II, Ignatie IV, Alexei al
II-lea, Hrisosotom II, Hristodulos, Anastasios, Christof, Rowan Douglas
Williams, Reverend Samuel Kobia, Venerable Collin Williams, Phd. Ilie
Bădescu, Metropolitan Bartolomeu (Valeriu) Anania, Metropolitan Teofan,
Archbishop Pimen, Bishop Corneliu, Bishop Calinic Botoşăneanul, Grigore
Ilisei.
676
Bibliografie
Izvoare
Inedite
Arhiva Sfântului Sinod, dosar 59/1873; 75/1882; 78/1893; 98/1886;
93/1893; 98/1896; 97/1896; 10/1897; 99/1898; 119/1902; 127/1911;
139/1912; 147/1919; 150/1920; 200/1925-1926; 178/1924; 43/1950;
182/1963; 65/1975;
Arhiva Mitropoliei Ungrovlahiei, dosar 5601/1871; 78/1893; 95/1895;
79/1896.
Arhiva Administraţiei Patriarhale, dosar 20/1975; 35/1990; 43/2007.
Arhiva Cabinetului Patriarhal, dosar 157/1999; 288/2000;
126/2001;198/2002;127/2003; 185/2005; 44/2007.
Lucrările Adunării Naţionale Bisericeşti (1990-2007).
Lucrările Consiliului Naţional Bisericesc (1990-2007).
Sumarele şedinţelor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române(1986-2007).
Edite
Act sinodal al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind
aniversările bisericeşti ale anului 1995, în GB, an LI (1995), nr. 6-12, p. 5-6.
Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1885.
Actul sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române privind
canonizarea unor sfinţi români, în BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 7-17.
Al II-lea Congres naţional al facultăţilor de teologie ortodoxă din
România, Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, jud. Braşov (25-28
septembrie 2005). Document final, în BOR, an CXXIII (2005), nr. 7-12, p.
253-260.
Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993.
Anania, Valeriu (Bartolomeu), Memorii, Editura Polirom, 2008,
Capitolul „Cu patriarhul Teoctist”, p. 664-684.
Apelul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către clerul şi toţi
dreptcredincioşii din România, VO, an I (1989), nr. 1/decembrie, p. 1.
Apelul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către membrii
Parlamentului României cu privire la reformularea art. 200 din Codul Penal
(practicile contra firii), GB., an LI (1994), nr. 8-12, p. 146.
Apelul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist pentru păstrarea
credinţei strămoşeşti, GB, an LII (1996), nr. 5-8, p. 135-136.
677
Ilie Rusu
Apelul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la reconciliere şi

unitate, în GB, an LIII (1997), nr. 1-4, p. 118-119.
Apelul Bisericii Ortodoxe Române către comunităţile ortodoxe române
din Europa Apuseană, VO, an IX (1997), nr. 183-184, iulie, p. 1, 4.
Apelul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru sprijinirea
comunităţilor ortodoxe româneşti din afara hotarelor ţării, BOR, an CXV
(1997), nr. 7-12, p. 9-11.
Balamaci, arhim. Fotie, Corespondenţa între Patriarhia din
Constantinopol şi mitropolitul Ungrovlahiei Nifon, între domnitorul Al. I.
Cuza şi între toate Bisericile Ortodoxe cu privire la legile aprobate de către
guvernul român pentru sinodul din 1864, Bucureşti, 1913.
Bujoreanu, M. Ioan, Colecţiune de legiuirile României, vechi şi noi,
vol. I, partea a 2-a, Bucureşti, 1873.
Raport final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.
Păcurariu, pr. prof. Mircea, Dicţionarul teologilor români, ed. A II-a,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 21-23; 141-142; 273-274; 304-
305; 321-323.
Simedrea, arhim. Tit, Patriarhia Română. Acte şi documente,
Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1926.
Sturdza, D.A şi C. Colescu-Vartic, C., Acte şi documente relative la
istoria renaşterii României, VI, 1, Bucureşti, 1896, p. 152-160.
Legislaţie
Constituţia din 1866, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 142 din
1/13 iunie 1866.
Constituţia din 1923, în „Monitorul Oficial”, nr. 282 din 29 martie 1923.
Constituţia din 1938, în „Monitorul Oficial », nr. 48 din 27 februarie 1938.
Constituţie din 1948, în „Monitorul Oficial”, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
Decretul 177 pentru regimul general al cultelor religioase din 4 august
1948, în „Monitorul Oficial” nr. 178 din 4 august 1948.
Legea cultelor nr. 178/1948, în „Monitorul Oficial”, nr. 178 din 4
august 1948.
Constituţia din 24 septembrie 1952, în „Buletinul Oficial”, nr. 1 din 27
septembrie 1952
Constituţia din 21 august 1965, în „Buletinul Oficial”, nr. 1 din 21
august 1965.
Constituţia din 21 noiembrie 1991, în „Monitorul Oficial” nr. 233 din
21 noiembrie 1991, aprobată prin referendumul naţional din 8 decembrie
1991. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
678
României nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19

octombrie 2003, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 758 din 29 octombrie
2003; republicată, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă
numerotare, în „Monitorul Oficial” nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Legea organică a Bisericii Ortodoxe Române din 1872, în BOR, an I
(1874), nr. 1. p. 82-83.
Legea pentru regimul general al cultelor din 1928, în Monitorul
Oficial”, nr. 89 din 22 aprilie 1928.
Legea organică şi Statutul Bisericii Ortodoxe Române, sancţionată cu
Decretul regal nr. 1402 din 4 mai 1925 şi s-a publicat în „Monitorul Oficial”
nr. 97 din 6 mai 1925.
Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al
cultelor, în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007.
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române,
aprobat de Sfântul Sinod prin hotărârea nr. 4768 din 28 noiembrie 2007,
recunoscut de către Guvernul României prin H.G. nr. 53 din 16 ianuarie
2008 şi publicat în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2008.
Reviste
Altarul Banatului
Biserica Ortodoxă Română
Glasul Bisericii
Mitropolia Ardealului
Mitropolia Banatului
Mitropolia Moldovei şi Sucevei
Mitropolia Olteniei
Ortodoxul
Studii Teologice
Teologie şi Viaţă
Vestitorul Ortodoxiei
Ziare
„Biserica”, foaie religioasă morală (Bucureşti), an III (1864), nr. 2 din
12 ianuarie, p. 13.
„Românul” an XIV (1870), p. 190.
„Adevărul” din 7 februarie 2005, p. 3-5
„Europa” (suplimentul „Est/Vest”), an IV, nr. 140, din 24-30 august
1993, p. 8-9.
679
Ilie Rusu
„România liberă”, nr. 222 din 16 septembrie 1990, p. 9; nr. 91 din 8

aprilie 1990; nr. 105 din 29 aprilie 1990; nr. 111 din 6 mai 1990 şi nr.121 din
19 iunie 1999, p. 6.
„Revista Cultului Mozaic”, nr. 699 din 15 septembrie 1990, p. 7.
„Alianţa”, nr. 1 din aprilie 1990, p. 2;
„Flacăra”, din 1 aprilie 1990,
„Timpul”, nr. 528, 21 noiembrie 2006.
„Ziua” din 18/19 noiembrie 2006
„Evenimentul zilei” din 15 ianuarie 2001 şi 8 septembrie 2006.
„Libertatea” din 22 martie 2001, p. 8-9.
„Dilema Veche”, an V (2008), nr. 252, 15 decembrie, p. 9.
„Identitatea Românească”, an I (1999), nr. 1, ianuarie, p. 4-6; an II
(2000), nr. 2, p. 2-3.
„Universul” din 7 decembrie 1924.
„Gazeta Creştină” (Protopopiatul Botoşani), an VIII (2005), nr. 192, p. 7-8.
Lucrări generale
Abrudeanu, Ion Rusu, Inalt Preasfinţia Sa Patriarhul României Dr.
Miron Cristea. Înalt Regent. Omul şi faptele, vol. I, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1929.
Anania, arh. Lidia, Luminea, arh. Cecilia, Melinte, arh. Livia, Prodan,
arh. Ana-Maria, Stoica, arh. Lucia, Ionescu-Ghinea, arh. Neculai, Biserici
osândite de Ceauşescu, Editura Anastasia, 1995.
Caravia, Paul, Constantinescu, Virgiliu, Stănescu, Flori, Biserica
Întemniţată. România (1944-1989), Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 1998.
Cândea, Romulus, Patriarhul Miron Cristea, în „Candela” (Cernăuţi),
an XXXVI (1925), nr. 3-7. p. 73-95.
Coman, pr. prof. Constantin, Relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, în vol.
„Autocefalie şi comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 17-52.
Constandache, Mihail, Patriarhia şi demnitatea de patriarh în Biserica
Ortodoxă, în „Ortodoxia”, an XVII (1965), nr. 2, p. 248-257.
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Relaţiile Stat - Biserică în
România. Tradiţie şi actualitate, în „Candela Moldovei”, nr. 10-11/2005,
p. 14-17
Deletant, Denis, România sub regimul comunist, Bucureşti, Fundata
Academia Civică, 1997.
Dobrescu, N., Studii de istoria Bisericii Române contemporane (1850-
1895), Bucureşti, 1905.
680
Elian, Al. Antim Ivireanul apărător al prerogativelor scaunului

mitropolitan al Ungrovlahiei, în ST, an XVIII (1966), nr. 9-10, p. 526-537.
Enache, George, Ortodoxie şi putere politică în Româna
contemporană, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005.
Idem, Puterea politică şi Biserica Ortodoxă Română. Consideraţii
istorice, în „Rost”, nr. 10-11, decembrie 2003-ianuarie 2004, p. 6.
Gillet, Olivier, Religie şi naţionalism, Ideologia Bisericii Ortodoxe
Române sub regimul comunist, traducere de Mariana Petrişor, Editura
Compania, Bucureşti, 2001.
Giurescu, C. Constantin, Întemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei, în
BOR, an LXXVII (1959), nr. 7-10, p. 673-697.
Iacobescu, Mihai, Descătuşarea. 1985-1991, Editura Junimea, Iaşi, 2009.
Ioniţă, pr. prof, Viorel, Relaţiile cu Conferinţa Bisericilor Europene, în
vol. „Autocefalie şi comuniune”, Editura Basilica, Bucureşti, 2010,
p. 460-471.
Iorga, Nicolae, Patriarhul Miron, în vol. „Oameni care au fost”, IV,
Bucureşti, 1939, p. 301-306.
Idem, Bizanţ după Bizanţ, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.
Leb, pr. prof. Ioan Vasile, Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu
Biserica Ortodoxă din Polonia, în vol. „Autocefalie şi comuniune”, Editura
Basilica, Bucureşti, 2010, p. 223-232.
Lemeni, Adrian, Frunză, Florin, Ioniţă, Ştefan, Viaţa religioasă în
România, ediţia a II-a, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005.
Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2007.
Merticariu, arhim. Varlaam, Păstori ai Bisericii şi promotori ai
culturii, Ed. Trinitas, Iaşi, 2005.
Meyendorff, Jean, Biserica creştină ieri şi azi, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1996.
Mizgan, pr. Ion Alexandru, Biserica Ortodoxă şi Securitatea, în
„Rost”, nr. 45, noiembrie 2006, p. 12.
Moraru, pr. prof. univ. Alexandru, Relaţiile cu Biserica Anglicană, în vol.
„Autocefalie şi comuniune, Editura Basilica, Bucureşti 2010, p.354-362.
Idem, Consiliul Ecumenic al Bisericilor şi Ortodoxia Românească, în vol.
Netea, Vasile, Inalt Preasfinţia Sa Patriarhul României Dr. Miron
Cristea, Târgu Mureş, 1938.
Oancea, pr. prof. Dorin, Relaţiile cu Biserica Reformată, în vol.
681
Ilie Rusu
Olteanu, Constantin, File din istoria Bucureştilor. Însemnările unui

primar general, Editura Aldo, Bucureşti, 2004, p. 148-150.
Palade, pr. Vasile, Mitropolia Moldovei şi încercările de a o ridica la
treapta de Patriarhie, în BOR, an CXVI (1978), nr. 1-2, p. 87-99.
Partidul, Securitatea şi Cultele, coord. Adrian Nicolae Petcu, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2005.
Păcurariu, pr. prof. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I,
Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1980, p. 130-143.
Idem, Câteva consideraţii privind vechimea „autocefaliei” Bisericii
Ortodoxe Române, în MA, an XXX (1985), nr. 5-6, p. 269-287.
Pătuleanu, pr. prof. Constantin, Relaţiile cu Biserica Luterană, în vol.
Păiuşan, Cristina, Ciuceanu, Radu, Biserica Ortodoxă Română sub
regimul comunist, 1945-1958. vol. I, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, Bucureşti, 2001.
Pocitan, pr. Vasile, Patriarhatele Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 1926.
Preda, Radu, Biserica în Stat, Ed. Scripta, 1999.
Remus, pr. Silviu Marian, Relaţiile cu Biserica Veche-Catolică, în vol.
Romanescu, Vasile, Mitropolitul Atanasie Mironescu, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1942.
Soare, pr. Gheorghe, Titlul de „Locţiitor al Cezareii Capadochiei” purtat
de mitropolitul Ungrovlahiei, în ST, an XII (1960), nr. 5-6, p. 369-380.
Şandru, Ilie, Bordea, Valentin, Un nume pentru istorie – patriarhul
Elie Miron Cristea, Târgu Mureş, 1998.
Tiţa, pr. Michael, Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod Panortodox, în
vol. „Autocefalie şi comuniune, Editura Basilica, Bucureşti, 2010, p. 247-271.
Troncotă, Cristian, Torţionarii. Istoria instituţiei Securităţii regimului
comunist din România (1948 –1964), Ed. Elion, Bucureşti, 2006.
Valenciuc, Ioan Paul, Contribuţia Bucovineană la Sfinţirea Sfântului
şi Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română, 25 Martie 1882, Editura
Septemprion, Rădăuţi, 2009.
Vasile, Cristian, Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu
comunist (1945-1959), Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005.
Vasilescu, Gheorghe, Patriarhul Miron Cristea, în GB, LIV (1998),
nr. 5-8, p. 127-130.
Idem, Patriarhul Nicodim, în „Magazin istoric”, nr. 5, 1998, p. 42-45.
Idem, Patriarhul Justinian Marina, în „Almanah Bisericesc”,
Arhiepiscopia Bucureştilor, 2001, p. 62-88.
Idem, Patriarhul Iustin Moisescu, în VO, an XVII (2006), nr. 385-386.
682
Xenopol, A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. III-a, vol.
XIV, 2, Bucureşti, 1930.
Zamfirescu, Dan. Războiul împotriva poporului roman, Editura Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1994, p. 187-188 şi
Idem, Istorie şi cultură. 1955-2003, vol. II, Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 2003, p. 259-260.
Lucrări speciale
Alegerea Preasfinţitului Teoctist Arăpaş în scaunul de episcop al
Aradului, BOR, an LXXX (1962), nr. 7-8, p. 596-607.
Alegerea noului arhipăstor al Eparhiei Aradului, Preasfinţitul Teoctist
Arăpaş, MB, an XII (1962), nr. 9-10, p. 433-637.
Alegerea, recunoaşterea şi instalarea IPS Teoctist ca arhiepiscop al
Craiovei şi mitropolit al Olteniei, BOR, an XCI (1973), nr. 1-2, p. 59-86.
Alegerea şi instalarea Preafericitului Părinte Teoctist ca Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an, CIV (1986), nr. 11-12, p. 18-52.
Alegerea şi instalarea noului mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, IPS
dr. Daniel Ciobotea, BOR, anul CVIII (1990), nr. 7-10, p. 3-25.
Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Calinic Argatu ca episcop al
Episcopiei Argeşului, BOR, anul CVIII (1990), nr. 11-12, p. 25-37.
Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Justinian Chira ca episcop al
Episcopiei Maramureşului, BOR, anul CVIII (1990), nr. 11-12, p. 38-40.
Alegerea şi hirotonia noului episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului:
PS dr. Irineu Bistriţeanul, BOR, anul CVIII (1990), nr. 11-12, p. 41.42.
Alegerea şi instalarea IPS Pimen ca arhiepiscop al Sucevei şi
Rădăuţilor, BOR, anul CIX (1991), nr. 4-6, p. 19-28.
Alegerea, hirotonia şi instalarea PS Ioan Selejan ca episcop al noii
Episcopii a Covasnei şi Harghitei, BOR, anul CXII (1994), nr. 7-12, p. 214-230.
Alegerea şi instalarea PS Emilian Birdaş ca episcop al Episcopiei
Caransebeşului, BOR, anul CXII (1994), nr. 7-12, p. 268-278.
Alegerea, hirotonia şi instalarea IPS Iosif Pop ca arhiepiscop al
Arhierpiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi
Meridională, BOR, anul CXVI (1998), nr. 1-6, p. 59-60.
Alegerea şi întronizarea IPS Teofan Savu în scaunul de mitropolit al
Olteniei şi arhiepiscop al Craiovei (3 şi 2 octombrie 2000), BOR, anul
CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 238-255.
Alexe, pr. prof. Ştefan, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, BOR, an CV (1987), nr. 5-6, p.
21-53.
683
Ilie Rusu
Antonie, Mitropolitul Ardealului, Din întâmplare nu poate rezulta nici

măcar o linie dreaptă, în „Telegraful român”, nr. 25-28 din 1 şi 15 iulie
1995, p. 1.
Aurel, pr. Nicolae, Noi lăcaşuri de cult în Bucureşti, GB, anul LIV
(1998), nr. 5-8, p. 88-89.
Baconsky, Teodor, Voia Sfântului Duh, în vol. „Biserica în misiune.
Patriarhia Română la ceas aniversar”, Editura Institutului Biblic şi de
Barbu, prof. Gheorghe, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist „Doctor
Honoris Causa” al Universităţii din Piteşti, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-
6, p. 213-221.
Basarab, pr. Mircea, Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi
Europa Centrală – Scurt istoric, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6, p. 290-
198.
Bădescu, prof. univ. Ilie, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi
legea triumfului spiritual, GB, an LXVI (2007), nr. 7-9, p. 165-169.
Bădescu, Valentin, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la deschiderea anului şcolar 1994-1995 la liceul „Mihai Eminescu”
din Bucureşti, G.B., an LI (1994), nr. 8-12, p. 138-139.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a deschis noul an şcolar
la Şcoala Generală nr. 1 din Câmpina, jud. Prahova, GB, an LIII (1997), nr.
9-12, p. 120-122.
Idem, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Grupul Şcolar
Industrial din Măneciu-Ungureni, jud. Prahova, GB, an LIV (1998), nr. 9-
12, p. 151-152.
Idem, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
deschiderea anului şcolar 2000-2001 la Şcoala Generală nr. 1 din comuna
Măgurele, jud. Ilfov, GB, an LVI (2000), nr. 9-12, p. 262-272.
Bălăceanu-Stolnici, acad. Constantin, Reflexii privind al cincilea
patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, în vol. „Autocefalie, Patriarhie,
Slujire Sfântă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1995, p. 99.
Idem, Pentru o mai activă prezenţă a Bisericii în societate, GB, an LIII
(1997), nr. 5-8, p. 119-122.
Bălţat, arhid. Visarion, Sfinţii Martiri Preoţi, Moise din Sibiel şi Ioan
din Galeş, BOR, anul CX (1992), nr- 7-10, p. 221-226.
Benga, pr. Daniel, Stoica, pr. Constantin, Vizita pastorală şi misionară
în Germania a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, BOR, anul CXXI
(2003), nr. 1-6, p. 3-125.
684
Biserica Ortodoxă Română şi Mişcarea Ecumenică. Consideraţii,

reflecţii şi recomandări ale Bisericii Ortodoxe Române privind mişcarea
ecumenică, în general şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în special, BOR,
anul CXV (1997), nr. 1-6, p. 51-57.
Bria, pr. prof. Ion, Consiliul Ecumenic al Bisericilor, BOR, anul CIX
)1991), nr. 1-3, p. 40-42.
Idem, Uniatismul în România: anacronic şi antiecumenic, BOR, anul
CIX (1991), nr. 1-3, p. 29-31.
Idem, Creştinismul românesc în Europa de azi, BOR, anul CIX (1991),
nr. 4-6, p. 40-43.
Idem, Biserica Ortodoxă Română şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor
(1961-1991), BOR, anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 66-82.
Buchiu, pr. Ştefan, Vizita oficială în Armenia a Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist (7-11 noiembrie 1996), BOR, anul CXIV (1996), nr. 7-12,
p. 158-202.
Buga, Ion, Rugaţi-vă pentru fratele Teoctist, Bucureşti, 2005
Burcă, Gh., Alegerea şi înscăunare Inaltpreafinţiei Sale Teoctist
Arăpaş ca arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, MMS, an XLIX
(1973), nr. 1-2, p. 33-38.
Buzdugan, Pr. Constantin, Strădanii şi înfăptuiri ale IPS Mitropolit
Teoctist în slujba Bisericii strămoşeşti şi a binelui obştesc, MMS, an LIII
(1977), nr. 10-12, p. 744-758.
Buzilă, Boris, Un patriarh în oglinda vremii sale, Editura Timpul, Iaşi,
2009.
Calciu, pr. Gheorghe, Un cuvânt despre Catedrala Mântuirii Neamului,
GB, an LIV (1998), nr. 1-4, p. 84-87.
Calinic, Episcopul Argeşului şi Muscelului, De ce este nevoie de o
Catedrală a Neamului?, VO, an XVI (2004), nr. 332/1 aprilie, p. 1, 2.
Idem, Patriarhul Biblic, Curtea de Argeş, 2005, 61 p.
Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, Fresca
unei vieţi, în vol. „Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi
Sucevei”, p. XIX-XXI.
Canonizarea unor sfinţi români (20-21 iunie 1992), Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1992, 88 p.
Canonizarea sfinţilor români, un act de distincţie şi de demnitate al
sfintei noastre Biserici, GL.B, an L (1993), nr. 1-3, p. 14-19.
Carabă, Vasile Adrian, Întâlnirea ecumenică europeană de la
Strasbourg (17-22 aprilie 2001) – Adoptarea Chartei Ecumenice, BOR, anul
CXIX (20001), nr. 1-6, p. 140-153.
685
Ilie Rusu
Carebia, Adrian, Hirotonia şi instalarea PS Daniil Stoenescu în postul

de episcop-vicar al Mitropoliei Banatului şi administrator al Episcopiei
Ortodoxe Române din Iugoslavia, VO, an XII (2001), nr. 268-269/15 mai, p. 4.
Caraza, diac. Ioan, Însemnătatea Bisericilor în procesul politic actual,
BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 86-90.
Cărămizaru, pr. Emil Nedelea, Zi de sărbătoare la Seminarul Teologic
din Giurgiu, GB, an LXIII (2004), nr. 5-8, p. 189-190.
Cândea, acad. Prof. Virgil, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist la 90
de ani, BOR, anul CXXIII (2005), p. 308-309.
Cea de-a doua masă rotundă a Bisericilor din România (Iaşi, 21-22
iulie 1991). Comunicat, BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 55-57.
Ceremonia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii
din Bucureşti Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, BOR, anul CXIII
(1995), nr. 7-12, p. 91-111.
Chivu. Pr. Ioan, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
la ceremonia de întronizare a Preafericitului Hristodoulos ca arhiepiscop al
Atenei şi întregii Grecii, BOR, anul CXVI (1998), nr. 1-6, p. 55-58.
Idem, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
Constantinopol şi Capadocia (18-24 mai 2004), BOR, Anul CXXII (2004),
nr. 5-8, p. 107-151.
Cimpoi, acad. Mihai, Ziditorul de Dumnezeu pentru românii de
pretutindeni, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, Editura
Ciprian, PS Câmpineanul, Vizita în România a PF Părinte
Hristodoulos, arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, BOR, anul CXXI
(2003), nr. 1-6, p. 199-379.
Idem, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la funeraliile
Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 4-6,
p. 15-32.
Ciurea, pr. prof. Alex., Hau, diac. Mihai, Vizita Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist în Suedia (26 septembrie-3 octombrie 1987), BOR, CV
(1987), nr. 9-10, p. 81-140.
Coman, pr. Constantin, Hau, diac. Mihai, Participarea Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist la festivităţile prilejuite de aniversarea a 900 de
ani de la întemeierea mănăstirii Sfântul Ioan Evanghelistul din insula
Patmos-Grecia, BOR, an CVI (1988), nr. 9-10, p. 8-35.
Coman, pr. Constantin, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe
Române la a şaptea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor,
BOR, anul CIX (1991), nr.1-3, p. 8-21.
686
Idem, Procesiune în ţara noastră cu Cinstitul Lemn din Sfânta Cruce

pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, BOR, anul CX (1992), nr.
7-10, p. 234-244.
Idem, Întâlnirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist şi a
membrilor sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei cu
cadrele didactice ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, GB, an LIII
(1997), nr. 9-12, p. 123-125.
funeraliile arhiepiscopului Serafim al Atenei şi întregii Grecii, BOR, anul
CXVI (1998), nr. 1-6, p. 53-54.
Idem, Viitoarea Catedrală patriarhală, un simbol al neamului
românesc, VO, an XI (1999), nr. 220/15 februarie, p. 1-2.
Conferinţa naţională a preoţilor ortodocşi din România, BOR, anul
CVIII (1990), nr. 7-10, p. 35-36.
Coravu, episcop Damaschin, Societatea Biblică Interconfesională din
România la 10 ani de existenţă, GB, anul LIX (2003), nr. 1-4, p. 145-154.
Corciovei, Violeta, Aspecte ale activităţii de asistenţă socială în
cuprinsul Patriarhiei Române, GB, anul LV (1999), nr. 1-4, p. 167-173.
Corneliu, Episcopul Huşilor, Trăitor autentic al vieţii liturgice, în vol.
„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, p. XVII.
Corniţescu, diac. prof. Emilian, Târnosirea bisericii din Moisei, jud.
Maramureş, de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, BOR, anul CX
(1992), nr. 4-6, p. 14-28.
Cuvânt Pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române către
cler, mănăstiri şi toţi binecredincioşii creştini români, MB, an XXXIX
(1989), nr. 4-6, p. 9-11.
Cuvântul pastoral al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
împotriva avortului şi pentru apărarea darului sfânt al vieţii, BOR, anul CXI
(1993), nr. 1-3, p. 3-4.
Daniel Lugojanul, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, Sfântul
Sinod a optat pentru unitate, în „VO, an II (1990), nr. 9-10 din 1-30 mai, p. 8.
Daniel, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Vizita unei delegaţii a
Bisericii Ortodoxe Române în Republica Moldova, BOR, anul CVIII (1990),
nr. 11-12, p. 43-44.
Idem, , Fiu şi părinte al Moldovei, în „Teologie şi Viaţă”, an V (1995),
nr. 1-3, p. 5-11.
Idem, Un deceniu de priveghere în fruntea Bisericii. Preafericitul
Părinte Teoctist la zece ani de patriarhat, BOR, anul CXIV (1996), nr. 7-12,
p. 31-34.
687
Ilie Rusu
Idem, Ortodoxia în lumina Betleemului. Întrunire panortodoxă şi

pelerinaj în Ţara Sfântă, BOR, anul CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 10-14.
Idem, Recunoştinţă şi reînnoire. Semnificaţia spirituală şi misionară a
Autocefaliei, Patriarhiei şi a slujirii arhiereşti a patriarhului Bisericii
Ortodoxe Române, în BOR, an CXXIII /2005), nr. 1-3, p. 13-19.
Idem, Păstorul, lumină pentru Biserică, BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-
3, p. 273-277.
Idem, Părintele Patriarh Teoctist – vrednic arhipăstor dăruit lui
Hristos şi Bisericii sale, BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p. 5-10.
Dascălu, pr. Nicolae, Alegerea şi instalarea PS Ioachim Mareş ca
episcop al Huşilor, BOR, anul CXIV (1996), nr. 7-12, p. 225-229.
David, diac. prof. P. I., Prima sărbătorire a «Duminicii Sfinţilor
Români» (Alba Iulia, 28 iunie 1992), BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 65-69.
Idem, Festivităţile solemne de la mănăstirea Râmeţ: proclamarea
canonizării Sfântului Ghelasie, BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 70-83.
Idem, Slujbele solemne de la mănăstirea Putna prilejuite de
proclamarea canonizării binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi a
Sfinţilor Leontie de la Rădăuţi şi Daniil Sihastru, BOR, anul CX (1992), nr.
7-10, p. 84-106.
Idem, Sfinţii Brâncoveni, martiri ai neamului şi ai credinţei;
solemnităţile de la biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucureşti, de la
mănăstirea Hurezi (Vâlcea) şi de la mănăstirea Sâmbăta de Sus, BOR, anul
CX (1992), nr. 7-10, p. 107-155.
Idem, Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Martir
Antim Ivireanul, BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 162-180.
Idem, Sfântul Gherman, ocrotitorul Dobrogei. Slujbele solemne de la
Constanţa cu prilejul proclamării canonizării, BOR, anul CX (1992), nr. 7-
10, p. 193.
Idem, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, BOR, anul CX
(1992), nr. 7-.10, p. 227-232.
Idem, Mişcarea «Oastea Domnului» ca necesitate misionară a
Bisericii Ortodoxe Române, BOR, anul CXVI (1998), nr. 7-12, p. 197-209.
Idem, Aniversarea a 15 ani în treapta de patriarh al României a
Preafericitului Părinte Teoctist, BOR, anul CXIX (2001), nr. 7-12, p. 16-29.
Dedu, Bogdan, Agenda de lucru a Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist în perioada 1 martie-15 iunie 2007, GB, an LXVI (2007), nr. 4-6, p.
264-267.
Diaconescu, prof. dr. Mihail, Canonizarea unor sfinţi români, BOR,
anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 110-122.
688
Dima, pr. Dumitru, Solemnităţile prilejuite de proclamarea canonizării

sfinţilor Ioan-Iacob de la Neamţ şi Teodora de la Sihla, BOR, anul CX
(1992), nr. 7-10, p. 181-192.
Din Grădina Maicii Domnului în Cetatea eternă. Cele şapte zile la
Roma. Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Vatican şi Italia (7-
14 octombrie 2002), Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti, 2003, 169 p.
Dogaru, protos. Irineu, Vizita în România a Preafericitului Partenie al
III-lea, papă şi patriarh al Alexandriei şi întregii Africi, BOR, anul CXII
(1994), nr. 7-12, p. 97-175.
Idem, Vizita în România a Sanctităţii Sale Şenuda al III-lea, papă şi
patriarh al Bisericii Ortodoxe Copte, BOR, anul CXII (1994), nr. 7-12, p.
176-197.
Dragomirescu, prof. dr. Cuvânt părintesc şi pastoral în scrierile
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, în vol. „Autocefalie, Patriarhie,
Slujire Sfântă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,
1995, p. 602-609.
Drăgulin, pr. dr. Gheorghe, Uniaţia ardeleană şi o necesară
reinterpretare a istoriei ei, BOR, anul CIX (1991), nr. 1-3, p. 32-39.
Idem, Victimele puşcăriilor comuniste şi ale revoluţiei în atenţia
aghiografului contemporan, BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 91-98.
Dumitrescu-Buşulenga, acad. Zoe, Portret pilduitor, în vol.
„Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, Editura Institutului Biblic şi de
Idem, Catedrala Mântuirii Neamului, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4,
p. 83-85.
Dură, pr. dr. Ioan, Conferinţă teologică internaţională consacrată
Sinodului al VI-lea ecumenic (Boston-Brooklin, SUA, 16-17 martie 1992),
BOR, anul CX (1992), nr. 1-3, p. 40-41.
Idem, Vicariatul Ortodox Român din Vârşeţ (Iugoslavia) şi Vicariatul
Ortodox Român din Gyula (Ungaria). Necesitatea ridicării lor la treapta de
episcopie, BOR, anul CVIII (1990), nr. 11-12, p. 53-57.
Idem, Biserica Ortodoxă Română şi exercitarea autorităţii sale
canonice asupra diasporei ortodoxe române, din anul 1948 până astăzi,
BOR, anul CX (1992), nr. 11-12, p. 136-145.
Dură, pr. prof. dr. Nicolae, Patriarh şi Patriarhie. Patriarhia, una din
cele mai vechi instituţii europene, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 1-3,
p. 414-432.
689
Ilie Rusu
Idem, 120 de la recunoaşterea Autocefaliei (1885-2005) şi 80 de ani de

la întemeierea Patriarhiei Române (1925-2005), în „Biserica Ortodoxă
Română”, an CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 444- 456.
Familia, chipul Bisericii lui Hristos – Cuvântul pastoral al
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu ocazia „Zilei familiei” (15 mai),
GB, an LI (1994), nr. 5-7, p. 7-8.
Fătu, pr. Valentin, Simpozionul «Religie, Ştiinţă, Mediu – Marea
Neagră în criză» (20-28 septembrie 1997), BOR, anul CXV (1997), nr. 7-12,
p. 12-34.
Idem, Vizita în România a IPS Mitropolit Leo de Helsinki (14-21
februarie 2001), BOR, anul CXIX (2001), nr. 1-6, p. 51-56.
Idem, Globalizare şi Ortodoxie. Sesiunea celei de-a IX-a Adunări
Generale Interparlamentare Europene Ortodoxe (Bucureşti – Palatul
Parlamentului, 27-30 iunie 2002), BOR, anul CXX (2002), nr. 1-6, p. 160-165.
Idem, Vizita în România a Preafericitului Petru al VII-lea, papă şi
patriarh al Alexandriei şi a toată Africa (5-11 septembrie 2003), BOR, anul
CXXI (2003), nr. 7-12, 8-71.
Floca, pr. prof. Ioan, Aspecte ale relaţiilor Bisericii ortodoxe Române
cu grupul de episcopi şi ordinari care ridică pretenţii şi revendicări
patrimoniale, BOR, anul CVIII (1990), nr. 1-3, p. 52-62.
Flonta, diac. Daniel, Lucrările sinodului Mitropolitan al Mitropoliei
Munteniei şi Dobrogei, GB, an LXIII (2004), nr. 1-4, p. 131-134.
Florescu, Pr. Marius, Alegerea, hirotonia şi instalarea PS Paisie
Lugojanul, noul episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei, VO, an XVI
(2006), nr. 375-376, p. 8).
Gabor, Adrian, „Frăţia Ortodoxă Română” în anul 1998, GB , an LV
(1999), nr. 1-4, p. 163-166.
Ganea, arhim. prof. Ioasaf, Câteva însemnări despre fratele Teodor
Arăpaşu – monahul Teoctist de mai târziu – ca elev al Seminarului Teologic
de la Mănăstirea Cernica, între anii 1932-1940, în vol. „Autocefalie,
Patriarhie, Slujire Sfântă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, Bucureşti, 1995, p. 499-503.
Ghiţă, arhim. Rafael, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist în Episcopia Aradului şi Arhiepiscopia Craiovei (6-8
octombrie 2001), BOR, anul CXIX (2001), nr. 7-12, p. 30-66.
Grigore, pr. Lucian, Vizita în Argeş a Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist, prilejuită de împlinirea a 640 de ani de la înfiinţarea Scaunului
mitropolitan de la Curtea de Argeş, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6,
p. 222-227.
690
Grigorescu, Cosmin, Raport referitor la desfăşurarea Conferinţei

Naţionale „Promovarea adopţiei naţionale şi creşterea şi diversificarea
capacităţii şi calităţii reţelei de asistenţă maternală”, VO, an XVI (2004),
nr. 332/1 aprilie, p. 5.
Hirotonia întru arhiereu a PS Teoctist Arăpaş Botoşăneanul, noul
vicar al Patriarhiei Române, GB, an IX (1950), nr. 3, p. 51-56.
Hirotonia şi instalarea PS Sofronie Drincec ca episcop al eparhiei
românilor din Gyula-Ungaria, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6, p. 20-26.
Hodea, Iustin Sigheteanul, arhiereu-vicar, Vizita Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist în Eparhia Maramureşului şi Sătmarului, BOR, anul CXVI
(1998), nr. 7-12, p. 165-180.
Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la
implicarea clerului în politică, adoptată în şedinţa din 10-12 februarie 2004,
VO, an XVI (2004), nr. 329/15 februarie, p. 6.
Hurezi-Diac, P., Alegerea şi instalarea IPS Teoctist ca mitropolit al
Moldovei şi Sucevei, BOR, an XCV (1977), nr. 9-12, p. 840-874.
Hurjui, pr. Nicolae, Ortodocşi români victime ale închisorilor
comuniste, BOR, anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 123-134.
Ichim, Cameluşa, Biserici târnosite, sfinţite şi resfinţite în cuprinsul
Arhiepiscopiei Bucureştilor în anul 1998, GB, an LIV (1998), nr. 9-12, p. 139.
Idem, Tineri teologi care au primit Taina Hirotoniei în 1998, GB, an
LIV (1998), nr. 9-12, p. 143.
Idem, Biserici târnosite, sfinţite şi resfinţite în Arhiepiscopia
Bucureştilor în anul 2005, GB, an LXIV 2005), nr. 9-12, p. 371-372.
Idem, Tineri teologi care au primit Sfânta Taină a Hirotoniei în anii
2004-2005, GB, an LXIV 2005), nr. 9-12, p. 373-376.
Ilisei, Grigore, Pâinea lui Dumnezeu, în vol. „Urme în eternitate.
Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, p. 215-217.
Inaltpreasfinţitul Teoctist Arăpaş a fost ales şi înscăunat arhiepiscop al
Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, MMS, an LIII (1977), nr. 10-12,
p. 709-743.
Înmânarea Decretului de recunoaştere, investitura şi înscăunarea
Preasfinţitului Episcop Teoctist al Aradului, BOR, an LXXX (1962), nr. 9-
10, p. 777-804.
Înmânarea moaştelor Sf. Silvestru, de către Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist, slujitorilor bisericii Sf. Silvestru din Bucureşti, BOR, anul
CXX (2002), nr. 10-12, p. 201-207.
Instalarea noului preot al parohiei ortodoxe române din Viena, BOR,
anul CXI (1993), nr. 1-3, p. 48-49.
691
Ilie Rusu
Ion, Andrei-Remus, Manifestare tinerească cu profunde înţelesuri creştine

şi naţionale: «Drumul Crucii», BOR, anul CX (1992), nr. 1-3, p. 34-39.
Ioniţă. Alexandru, Festivităţile instalării Preafericitului Părinte
Teoctist ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an CIV (1986), nr.
11-12, p. 53-136.
Ioniţă, Gabriel, Congresul internaţional „Familia şi viaţa la începutul
unui nou mileniu creştin (Bucureşti, 25-27 septembrie 2001)”, VO, an XII
(2001), nr. 277/15 octombrie, p. 1-5.
Ioniţă, pr. prof. Viorel, Slujirea preoţească în opera Preafericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an CVI
(1988), nr. 1-2, p. 109-116.
Iordache, diac. Mihai, Vizita în România a Preafericitului Anastasios,
arhiepiscopul Atenei şi a toată Albania (8-19 noiembrie 2003), BOR, anul
CXXI (2003), nr. 7-12, p. 90-139.
Iordachi, diac. Dragoş, Vizita Sanctităţii Sale Bartolomeu I, patriarhul
ecumenic al Constantinopolului la Bucureşti, Brăila, Galaţi şi Iaşi (11-14
octombrie 2000), BOR, anul CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 31-96.
Idem, Vizita Preafericitului Părinte Teoctist la Tăşnad şi Izvorul Mureşului
(13-15 august 2000), BOR, anul CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 222-237.
Înfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania, Europa
Centrală şi de Nord. Alegerea şi înscăunarea IPS Mitropolit Serafim, BOR,
anul CXII (1994), nr. 7-12, p. 198-213.
Înnoiri în viaţa Bisericii Ortodoxe Române: Ceremonia hirotoniei în
arhiereu a arhimandriţilor Ioan (Mihălţan) Crişanul, arhiereu-vicar al
Episcopiei Oradiei; Casian (Crăciun) Gălăţeanul, arhiereu-vicar al
Episcopiei Dunării de Jos şi Andrei (Andreicuţ) Mureşanul, arhiereu-vicar
al Episcopiei Alba Iuliei, BOR, anul CVIII (1990), nr. 1-2, p. 24-31.
Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române. Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist, s-a mutat la Domnul, BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p.
11-13.
Întrunirea patriarhilor şi întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe
(Constantinopol, 13-15 martie 1992), BOR, anul CX (1992), nr. 1-3, p. 17-29.
Irimia, Dumitru, PS Ioan Casian de Vicina, noul episcop vicar al
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în America şi Canada, VO, an XVII
(2006), nr. 383-384/iulie, p. 16.
La împlinirea a 16 ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Teoctist,
BOR, anul CXX (2002), nr. 10-12, p. 208-216.
Lansarea Bibliei, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, la Academia Română
(28 noiembrie 2002), BOR, anul CXX (2002), nr. 10-12, p. 240-243.
692
Lansarea concursului de soluţii pentru ansamblul „Catedrala patriarhală

din Bucureşti”, VO, an XIV (2002), nr. 287-288/31 martie, p. 5, 11.
Liţiu, pr. prof. Gheorghe, Biserica Ortodoxă Română de la dominantă
la naţională, BOR, an CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 286-288.
Lucian, arhiepiscopul Tomisului, Vizita Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist în Bulgaria, BOR, anul CXI (1993), nr. 7-9, p. 3-11.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, oaspete de seamă al
Arhiepiscopiei Tomisului, GB, an LIII (1997), nr. 5-8, p. 61-66.
Lucrările şedinţei solemne a Adunării Naţionale Bisericeşti (5 martie
2005), BOR, anul CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 7-40.
Lungu, pr. Mihail Daniel, Vizita oficială în România a Preafericitului
Ignatie al IV-lea, patriarhul Antiohiei şi întregului Orient (25 octombrie-1
noiembrie 1996), BOR, anul CXIV (1996), nr. 7-12, p. 94-157.
Idem, Vizita oficială a Eminenţei Sale Karl Gustav Hammar,
arhiepiscop de Uppsala şi primat al Bisericii Luterane a Suediei (24-28
octombrie 1997), BOR, anul CXV (1997), nr. 7-12, p. 93-125.
Idem, Cea de-a 8-a Adunare generală a Consiliului Mondial al
Bisericilor (Harare, Zimbabwe, 3-14 decembrie 1998), BOR, anul CXVI
(1998), nr. 7-12, p. 210-218.
Idem, Vizita făcută Bisericii Ortodoxe Române de către arhiepiscopul
Kareliei şi al întregii Finlande (21 iunie-3 iuie 1999), BOR, anul CXVII
(1999), nr. 7-12, p. 7-10.
Manole, pr. Marcel, Vizita PF Patriarh Teoctist la Sofia-Bulgaria (17-
20 iunie 2000), BOR, anul CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 33-40.
Manolache, Marian, Vizita în România a Sanctităţii Sale Karekin al II-lea,
catolicosul armenilor (18-20 septembrie 2000), BOR, anul CXVIII (2000),
nr. 7-12, p. 97-116.
Idem, Hirotonia PS Varsanufie Gogescu, episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, BOR (2001), nr. 7-12, p. 78-84.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a împlinit 87 de ani,
BOR, anul CXX (2002), nr. 1-6, p. 77-89.
Marinescu, Adrian, Aducerea cinstitelor moaşte ale Sfântului Apostol
Andrei în România, VO, an VIII (1996), nr. 165/1-15 octombrie, p. 1, 5.
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist adresat Academiei
Teologice din Creta cu prilejul împlinirii a 20 de ani de la înfiinţarea
acesteia, BOR, an CVI (1988), nr. 11-12, p. 41.
Mesajul de adeziune al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
la Consiliul Frontului Salvării Naţionale, BOR, an CVIII (1990), nr. 1-2, p. 6.
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către românii
condamnaţi la Tiraspol, GB, an L (1993), nr. 4-6, p. 5.
693
Ilie Rusu
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către Preşedinţia de

Stat, Guvernul şi Parlamentul României: Biserica şi Statul întru apărarea
moralităţii poporului român, Gl.B, an LI (1994), nr. 1-4, p. 16.
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu ocazia Săptămânii
de Rugăciune pentru Unitatea Creştină (18-25 ianuarie 1995), GB., an LI
(1995), nr. 1-5, p. 106.
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Săptămâna de
Rugăciune pentru Unitatea Creştină, Gl.B., an LIII (1997), nr. 1-4, p. 83.
ani de la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, BOR, an CXVIII (2000),
nr. 1-3, p. 5-9.
Mesajul Peafericitului Părinte Patriarh Teoctist la «Forumul Naţional
UE-2003», GB, an LIX (2003), nr. 1-4, p. 4-8.
Mesajul Bisericii Ortodoxe Române la întrunirea mondială a liderilor
religioşi – Moscova, 3-5 iulie 2006, GB, an lXV (2006), nr. 5-8, nr. 191-193.
Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist adresat copiilor cu
prilejul Zilei Internaţionale a Copilului – 1 Iunie 2007, GB, an LXVI (2007),
nr. 4-6, p. 316-317.
ani de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, BOR, anul CXVIII (2000),
nr. 1-3, p. 5-9.
Mihăilă, Alexandru, Papa Ioan Paul al II-lea a trecut la cele veşnice,
VO, an XVI (2005), nr. 355/15 aprilie, p. 8.
Moldovan, Virgil, Probleme actuale ale diasporei ortodoxe, BOR, anul
CIX (1991), nr. 4-6, p. 44-46.
Moraru, pr. prof. Alexandru, Autocefalie şi Patriarhat în Biserica
Ortodoxă Română, BOR, anul CXXIII (2005), p. 403-413.
Moraru, pr. Eugen, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române la Sinodul întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe
Autocefale (Constantinopol – Istanbul (Turcia), 23-25 mai 2005), BOR, anul
CXXIII (2005), p. 51-58.
Moţoc, pr. Alexandru, Trecerea la cele veşnice a IPS Arhiepiscop
Vasile Costin al Târgoviştei (29 octombrie 1999), BOR, anul CXVII (1999),
nr. 7-12, p. 311-317.
Moţoc, pr. Dorel Nicolae, Instalarea PS Ambrozie în scaunul de
episcop al Giurgiului (9 aprilie 2006), BOR, anul CXXIV (2006), nr. 4-6, p.
232-250.
Muntean, George, Teoctist - Patriarh al credinţei străbune, „Glasul
Naţiunii”, an V (1993), nr. 48, decembrie, p. 5.
694
Munteanu, pr. Alexandru-Armand, Vizita pastorală a Preafericitului

Părinte Patriarh Teoctist în Eparhia Oradiei (1-5 iunie 1995), BOR, anul
CXIII (1995), nr. 1-6, p. 45-118.
Idem. Reînfiinţarea parohiei Doamna Oltea. Târnosirea noii biserici
de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, GB, an LVI (2000), nr. 5-8,
p. 127-138.
Muşat, pr. Ştefan, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la deschiderea anului şcolar 1999-2000 la Liceul Teoretic Urlaţi,
jud. Prahova, GB, an LV (1999), nr. 9-12, p. 217-224.
Nechita, Pr. conf. Vasile, Slujirea misionară a Bisericii noastre – de la
unitatea naţională la reintegrarea europeană, în „Biserica Ortodoxă
Română, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 456-501; an CXXIII (2005), nr. 1-3,
p. 457-519.
Necula, pr. prof. Nicolae, Simpozionul dedicat aniversării a 300 de ani
de la apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688), BOR, an CVI (1988), nr. 11-12,
p. 44-51.
Idem, A VI-a întrunire de dialog bilateral dintre Biserica Ortodoxă
Română şi Biserica Evanghelică din Germania, BOR, anul CIX (1991), nr.
7-9, p. 58-62.
Idem, Slujirea preoţească în concepţia şi trăirea Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist, VO, an (1995), nr. 128/16-31 ianuarie, p. 5, 6.
Idem, Omagiu Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire Sfântă”, Editura
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist – ctitor şi ocrotitor al
învăţământului teologic românesc, VO, an XII (2001), nr. 280/1 decembrie, p. 7.
Idem, Noi canonizări de sfinţi în Biserica Ortodoxă Română. Eparhia
Buzăului şi Vrancei în mare sărbătoare (4-5 octombrie 2003), BOR, anul
CXXI (2003), nr. 7-12, p. 149-165.
Idem, Canonizarea şi condiţiile proclamării ei, BOR, an CXXIV
(2006), nr. 4-6, p.3-7.
Nedelcea, prof. Tudor, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist sau
rezistenţa prin credinţă, BOR, anul CXXIII (2005), p. 303-307.
Nestor, mitropolitul Olteniei, Sfinţii români canonizaţi în anul 1992,
BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 23-28.
Nicolae, diac. Constantin, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist în Eparhia Aradului, BOR, anul CXII (1994), nr. 7-12, p.
66-96.
695
Ilie Rusu
Noi ierarhi în Biserica Ortodoxă Română: PS Teofan Sinaitul, episcop-

vicar patriarhal şi PS Irineu Slătineanul, arhiereu-vicar al Episcopiei
Râmnicului, BOR, anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 26-35.
Noul episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei: PS Ioan
Mihălţan, BOR, anul CX (1992), nr. 11-12, p. 77-78.
Novac, diac. Ştefan, Premierea de către Academia Română a Bibliei
lui Şerban (Bucureşti, 1688) şi a Noului Testament de la Bălgrad (Alba
Iulia, 1648), BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 43-45.
Idem, Împlinirea a 43 de ani de la hirotonia întru arhiereu a
Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul României, BOR, an CXI (1993),
nr. 1-3, p. 54-59.
Novacovschi, Răzvan, Participarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe
Române la a zecea Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene
(Praga, 1-11 septembrie 1992), BOR, anul CX (1992), nr. 11-12, p. 102-116.
O Catedrală pentru Capitală, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 4-6, p.
170-184.
Octavian, diac. Nicu, Festivităţile sărbătoririi a 110 ani de la
dobândirea Autocefaliei şi a 70 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei, BOR,
anul CXIII (1995), nr. 7-12, p. 7-34.
Idem, Consfătuire pe probleme de învăţământ teologic şi religios –
Bucureşti, 19-20 mai 1998, BOR, anul CXVI (1998), nr. 1-6, p. 61-69.
Idem, Întrunirea colegiului decanilor facultăţilor de teologie ortodoxă
– Bucureşti, 10 mai 1999, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6, p. 228-240.
Idem, Itinerar pastoral-misionar sud-american. Vizita pastorală a
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Caracas-Venezuela (5-10
noiembrie 1999), BOR, anul CXVII (1999), nr. 7-12, p. 111-204.
Idem, Întâlnirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu delegaţia
Cultului Creştin de Rit vechi, GB, an LVII (2002), nr. 4-8, p. 215-218.
Idem, Vizita delegaţiei mănăstirii Kykkos-Cipru în România (20-23
mai 2002), BOR, anul CXX (2002), nr. 1-6, p. 128-147.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a primit titlul de Doctor
Honoris Causa al Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir”, BOR, anul
CXXI (2003), nr. 1-6, p. 384-401.
Idem, Învăţământul teologic şi religios în anul 2003, BOR, anul CXXII
(2004), nr. 1-4, p. 95-112.
Idem, Aspecte ale învăţământului teologic ortodox românesc în
prezent, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 4-6, p. 149-162.
Omagiu jubiliar Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist – 85 de ani
de la naştere (7 februarie) şi 50 de ani de arhierie (5 martie), BOR, anul
CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 105-378.
696
Orientări şi precizări privind relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu

Cultele religioase din România şi îndeosebi cu Biserica Greco-Catolică
aflată în curs de organizare şi recunoaştere legală ca persoană juridică şi
Cult religios autonom în România, BOR, anul CVIII (1990), nr. 1-2, p. 15-23.
Otomega-Colcea, diac. Emil Sorin, Vizita pastorală a Preafericitului
Părinte Patriarh Teoctist în judeţul Prahova, BOT, anul CXXII (2004), nr.
9-12, p. 311-321.
Papa Ioan Paul al II-lea, om al dialogului – Conferinţa de presă a
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist (3 aprilie 2005), BOR, anul CXXIII
(2005), p. 33-40.
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la funeraliile
patriarhului ecumenic Dimitrie I, BOR, anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 8-12.
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la întronizarea
noului patriarh ecumenic, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, BOR, anul CIX
(1991), nr. 10-12, p. 13-15.
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la aniversarea
Eminenţei Sale Moses Rosen, Şef-Rabinul Cultului Mozaic din România,
BOR, an CVI) (1988), nr. 7-8, p. 25-26.
Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la proclamarea
canonizării Cuviosului Onufrie de la Sihăstria Voronei, jud. Botoşani (7-19
septembrie 2005), BOR, anul CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 161-192.
Participări ale delegaţilor Bisericii Ortodoxe Române la întruniri
ecumenice peste hotare, BOR, anul CVIII (1990), nr. 11-12, p. 49-52; BOR,
anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 67-68; BOR, anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 49-
54; BOR, anul CXI (1993), nr. 4-6, p. 43-69.
Paşcanu, protos. Sebastian, Biserica noastră are în frunte un monah,
GB, anul LVI (2000), nr. 1-4, p. 58-62.
Păcurariu, pr. prof. Mircea, Patriarhul tuturor românilor, în
„Telegraful român”, nr. 5-6 /1995, p. 1-2.
Pătuleanu, pr. Constantin, Dialogul teologic bilateral dintre EKG
(Germania) şi BOR – Goslar VIII – Bucureşti, 3-8 iulie 1998, BOR, anul
CXVI (1998), nr. 7-12, p. 145-152.
Idem, A X-a întrunire de dialog dintre Biserica Ortodoxă Română şi
Biserica Evanghelică din Germania (Cluj, 14-20 mai 2002), BOR, anul
CXX (2002), nr. 10-12, p. 174-185.
Pârvu, pr. Constantin, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
făcută Bisericii Ortodoxe Sârbe (15-20 iunie 1995), BOR, anul CXIII
(1995), nr. 1-6, p. 119-202.
Idem, Activitatea de revizuire şi amendare a Statutului pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române şi a unor
697
Ilie Rusu
regulamente bisericeşti de către forurile centrale ale Bisericii Ortodoxe

Române, în perioada 1990-2006, GB, anul LXV (2006), nr. 5-8, p. 194-223.
Peiu, pr. Tudorel, PS Siluan Marsilianul, noul episcop-vicar al
Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională,
VO, an XII (2001), nr.278-279/15 noiembrie, p. 5.
Pestroiu, pr. David, Serbarea de sfârşit de an la Seminarul Teologic
din Bucureşti, GB, an LXIII (2004), nr. 5-8, p. 183-188.
Petroaia, arhid. Lucian, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
în Episcopia Dunării de Jos, GB, anul LV (1999), nr. 9-12, p. 137-140.
Pimen Suceveanul, episcop-vicar, Strădanii ale Înaltpreasfinţitului
Părinte Mitropolit Teoctist pentru ca toţi să fie una, MMS, an LVIII (1982),
nr. 10-12, p. 718-727.
Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Părintele Mitropolit
Teoctist un om al Bisericii prin excelenţă, în vol. „Urme în eternitate.
Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, p. XIV.
Pop, diac. Gheorghe, Bilanţ al unui an de osteneli duhovniceşti –
Adunarea Eparhială a Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, GB, an LIV
(1998), nr. 1-4, p. 111-113.
Idem, Sfinţirea de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a
bisericii parohiei Bordenii Mari, Protoieria Câmpina, GB, an LIV (1998),
nr. 5-8, p. 72-74.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a participat la
deschiderea anului şcolar 2000-2001 la Seminarul Teologic din Giurgiu,
GB, an LVI (2000), nr. 9-12, p. 250-261.
Idem, Sfinţirea bisericii „Sf. Arhangheli” a Comandamentului de
Jandarmi-Băneasa de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, GB, an
LVI (2000), nr. 5-8, p. 118-126.
Idem, Lucrările Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, GB,
an LXIII (2004), nr. 1-4, p. 135-150.
Pop, pr. Gheorghe, Sfinţirea bisericii mănăstirii „Duminica Sfinţilor
Români”, ctitoria Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, GB, an LXV
(2006), nr. 9-12, p. 184-202.
Pop, pr. Vasile, Declaraţia Cultelor privind integrarea României în
Uniunea Europeană, BOR, anul CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 126-127.
Idem, Vizita în România a Preafericitului Sava, mitropolitul Varşoviei
şi a toată Polonia (23-27 septembrie 2000), BOR, anul CXVIII (2000), nr.
7-12, p. 117-136.
Popa, pr. Cristian, Vizita oficială în România a Sanctităţii Sale
Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al Constantinopolului (Bucureşti-Iaşi,
10-15 octombrie 1997), BOR, anul CXV (1997), nr. 7-12, p. 35-75.
698
Idem, Vizita oficială în România a Eminenţei Sale Cardinalul Silvano

Piovanelli, arhiepiscopul de Florenţa (13-17 octombrie 1997), BOR, anul
CXV (1997), nr. 7-12, p. 76-92.
Idem, Documente, articole, comentarii, interviuri legate de vizita
Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România, BOR, anul CXVII
(1999), nr. 1-6, p. 101-205.
Idem, Vizita Eminenţei Sale Cardinalul Christoph Schönborn, arhiepiscop
de Viena (5-10 mai 2000), BOR, anul CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 41-60.
Idem, Vizita Eminenţei Sale Joris A. L. Vercammen în România, BOR,
anul CXX (2002), nr. 1-6, p. 90-103.
Idem, Vizita în România a arhiepiscopului de Milano, Eminenţa Sa
Cardinalul Dionigi Tettamanzi (15-18 septembrie 2003), BOR, anul CXXI
(2003), nr. 7-12, p. 87-89.
Idem, Familia azi – probleme pastorale şi sociale, GB, anul LVII
(2002), nr. 4-8, p. 115-124.
Popa, pr. Gheorghe, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la Episcopia Alexandriei şi Teleormanului (6 iulie 1999), BOR, anul
CXVII (1999), nr. 7-12, p. 11-22.
Popa, arhim. dr. Ioasaf, Homosexualitatea. Păcat împotriva firii,
strigător la cer, GB, an LI (1995), nr. 6-12, p. 228-236.
Idem, Catedrala Mântuirii Neamului cu hramurile Înălţarea Domnului
şi Sfântul Apostol Andrei, GB, an LV (1999), nr. 1-4, p. 151-155.
Popa, pr. Maricel, Întâlnirea Întâistătătorilor Bisercilor Ortodoxe la
Constantinopol şi Niceea, cu prilejul împlinirii a 2000 de ani de la naşterea
după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (23-27 decembrie 2000), BOR,
anul CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 8-30.
Popas aniversar. Sărbătorirea zilei de naştere a Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist, BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6, p. 14-19.
Popescu, prof. Adrian, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la deschiderea anului şcolar 1998-1999 la Seminarul Teologic din
Bucureşti, GB, an LIV (1998), nr. 9-12, p. 147-150.
Popescu, Corina, Noi episcopi-vicari în Mitropolia Olteniei: Gurie
Strehăianul şi Nicodim Gorjanul, VO, an XII (2001), nr. 275-
276/septembrie, p. 4-5.
Popescu, pr. prof. Dumitru, Vizita Papei în România – eveniment
istoric cu profunde semnificaţii, BOR, anul CXVII (1999), nr. 7-12, p. 242-253.
Popescu, prof. Emilian, «Frăţia Ortodoxă Română» rediviva, BOR,
anul CIX (1991), nr. 4-6, p. 30-32.
Idem, Din activităţile Asociaţiei «Frăţia Ortodoxă Română», BOR, an
CIX (1991), nr. 7-9, p. 64-66.
699
Ilie Rusu
Popescu, pr. Ion, Alegerea, hirotonia şi instalarea noului ierarh al

Episcopiei Caransebeşului, PS Laurenţiu Streza, BOR, anul (1996), nr. 7-12,
p. 203-213.
Popescu, Pr. Justin, Bălaşa, Pr. Dumitru, PS Teoctist, episcopul
Aradului, a fost ales arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, MO,
an XXV (1973), nr. 1-2, p. 5-53.
Popescu, prof. Teodor, M., Uniaţia în lumina adevărului istoric.
Cauzele ei sociale şi politice, BOR, anul CIX (1991), nr. 1-3, p. 43-62.
Porcescu, Pr. Scarlat, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Teoctist
Arăpaşu, MMS, an LXII (1986), nr. 6, p. 50-58.
Poziţia oficială a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu
privire la avort şi eutanasie, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 7-12, p. 129136.
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. Repere biografice, BOR, anul
CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 267-272.
Preafericitul Teoctist, Patriarhul românilor de pretutindeni. Mărturii,
cuvântări, predici, pilde. Volum aniversar prilejuit de împlinirea vârstei de
90 de ani. Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Fundaţia
Euxinus, 2005, 289 p.
Preafericitul Teoctist, Patriarhul românilor de pretutindeni. La 91 de
ani de viaţă şi slujire sfântă, Studiu monografic de prof. dr., Victor Crăciun.
Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, Fundaţia Bren,
2006, 120 p.
Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, noul episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Iaşilor, BOR, anul CIX (1991), nr. 4-6, p. 29.
Preasfinţitul Episcop Laurenţiu Streza al Caransebeşului, noul
mitropolit al Ardealului şi arhiepiscop al Sibiului, BOR, anul CXXIII
(2005), nr. 7-12, p. 292-309.
Proclamarea canonizării Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei
(28-30 august 2007), BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p. 169-177.
Radu, pr. prof. Dumitru, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist – noul
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, BOR, an CIV (1986), nr. 11-12,
p. 10-17.
Idem, Sfânt şi sfinţenie la români, BOR, anul CX (1992), nr. 7-10,
p. 29-48.
Rădună, diac. Eduard, Vizita Sanctităţii Sale Bartolomeu I, patriarhul
ecumenic al Constantinopolului (24-28 octombrie 1999), BOR, anul CXVII
(1999), nr. 7-12, p. 23-108.
Idem, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I şi patriarhul Teoctist în vizită
la Academia Română, BOR, anul CXVII (1999), nr. 7-12, p. 109-110.
700
Răduţ, pr. Ioan, Trecerea la cele veşnice a IPS Mitropolit Nestor

Vornicescu, arhiepiscopul Craiovei şi mitropolitul Olteniei, BOR, anul
CXVIII (2000), nr. 4-6, p. 91-111.
Râpeanu, Elis, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist. O viaţă închinată
lui Dumnezeu, Bisericii şi Ţării, Editura Printeuro, Ploieşti, 2005, p. 44 .
Regulament de organizare şi funcţionare a sistemului de asistenţă
socială în Biserica Ortodoxă Română, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 7-12,
p. 121-128.
Remus, Marian, Prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I în
România, încununare a „Anului ştefanian”, BOR, anul CXXII (2004), nr. 9-
12, p. 14-215.
Reportajul alegerii şi întronizării noului patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, Preafericitul Părinte Teoctist, GB, an XLV (1986), nr. 6, p. 31-151.
Rogoţi, Eugeniu, Întrunirea mondială a liderilor religioşi (Moscova, 3-
5 iulie 2006), VO, an XVII (2006), nr. 383-384/iulie, p. 2, 3, 5.
Runcan. pr. Nechita, Alegerea şi instalarea Înalt Preasfinţitului Lucian
Florea ca arhiepiscop al Arhiepiscopiei Tomisului, BOR, anul CVIII (1990),
nr. 11-12, p. 15-24.
Rus, prof. Remus, Hau, diac. Mihai, Vizita Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist în India (4-18 ianuarie 1989), BOR, an CVII (1989), nr. 1-
2, p. 40-127.
Rusu, pr. Augustin, Proclamarea solemnă a hotărârilor Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (21 iunie 1992), BOR, anul CX (1992),
nr. 7-10, p. 49-64.
Sava, pr. Marin, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a participat la
sărbătoarea încreştinării poporului rus, BOR, an CVI (1988), nr. 5-6, p. 28-49.
Scrisoare deschisă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
prostituţiei, VO, an XIV (2002), nr. 287-288/31 martie, p. 1.
Scrisoarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist către Preşedintele
Federaţiei Ruse, Boris Elţin, cu privire la românii condamnaţi la Tiraspol,
GB, an L (1993), nr. 4-6, p. 6.
Semnarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană
(Luxemburg, 23-25 aprilie 2005), BOR, anul CXXIII (2005), nr. 4-6, p. 44-46.
Serafim, mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Germania,
Europa Centrală şi de Nord, România şi Uniunea Europeană, VO, an XVI
(2005), nr. 358/31 mai, p. 1.
Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, BOR, an LXVIII (1950), nr. 1-6,
p. 241-246.
701
Ilie Rusu
Sfinţirea Marelui Mir la Catedrala patriarhală, BOR, an CVI (1988),

nr. 3-4, p. 21-29.
Sfinţirea de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a bisericii din
satul Victoria, jud. Botoşani, BOR, anul CIX (1991), nr. 10-12, p. 16-25.
Slujire sfântă. Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române. Zece ani de la alegere şi întronizare, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,1996.
Silvestri, Artur, Al cincilea patriarh. Preafericitul Teoctist în câteva
gânduri, evocări şi documente, Editura Intermundus, Bucureşti, 2007, 95 p.
Simpozionul naţional «Spaţiul eclezial ca loc interior şi expresie a
tradiţiei», BOR, anul CVIII (1990), nr. 7-10, p. 39-40.
Soare, pr. Dumitru, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
Austria (19 iunie - 1 iulie 1987), BOR, an CV (1987), nr. 7-8, p. 13-174.
Idem, Vizita Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Dimitrios al
Constantinopolului în România (16-21 septembrie 1987), BOR, an CV
(1987), nr. 9-10, p. 11-80.
Solcanu, I, Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, «Mitropolitul
Iacob Putneanul», Mănăstirea Neamţ, 1978, 124 p (recenzie), în MMS, an
LV (1979), nr. 7-8, p. 596.
Spiridon, protos. Ciprian, Implicarea Bisericii Ortodoxe Române în
programul naţional de protecţie a copilului, GB, an LVII (2001), NR. 5-8, P.
119-121.
Spiridon, diac. Costin, Participarea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române, condusă de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, la cea de-a
1.700-a aniversare a Bisericii Armene (Etchimiadzin, 20-23 septembrie
2001), BOR, anul CXIX (2001), nr. 7-12, p. 10-15.
Idem, eparhii, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Cluj-
Napoca, cu ocazia împlinirii a 80 de ani de la reactivarea Episcopiei
Vadului şi Feleacului şi a pomenirii primului întâistătător al acestei eparhii,
episcopul Nicolae Ivan, BOR, anul CXIX (2001), nr. 7-12, p. 67-77.
Stan, dr. George, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la mănăstirea Ghighiu, GB, an LXIII (2004), nr. 5-8, p. 212-214.
Idem, Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul României, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2005, 267 p.
Statutul Asociaţiei «Oastea Domnului» din cadrul Bisericii Ortodoxe
Române, BOR, anul CVIII (1990), nr. 7-10, p. 212-214.
Statutul Ligii Tineretului Ortodox Român, BOR, anul CVIII (1990), nr.
7-10, p. 215-219.
Statutul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, BOR, anul CVIII
(1990), nr. 7-10, p. 220-221.
702
Statutul Societăţii Naţionale a Femeilor Ortodoxe din România, BOR,

anul CVIII (1990), nr. 7-10, p. 222-223.
Statutul Asociaţiei «Frăţia Ortodoxă Română», BOR, anul CIX
(1991), nr. 4-6, p. 170-173.
Stoica, drd. Costel, Primirea Excelenţei Sale Alexandru Şafran, Marele
Rabin al Genevei, de către Preafericitul Patriarh Teoctist la Palatul
patriarhal, GB, an LI (1995), nr. 1-5, p. 107.
Stoica, pr. Constantin, Cardinalul Florenţei, Silvano Piovanelli,
dăruieşte Bisericii Ortodoxe Române o parte din moaştele Sfântului Ioan
Gură de Aur, GB, an LIII (1997), nr. 9-12, p. 85-86.
Idem, Vizita în România a P. F. Hristodoulos, arhiepiscopul Atenei şi
al întregii Grecii (20-25 mai 2000), BOR, anul CXVIII (2000), nr. 4-6, p.
11-32.
Idem, Biserica Ortodoxă Română aproape de familiile sinistraţilor în
urma inundaţiilor din Transilvania, GB, an LVII (2001), nr. 1-4, p. 140-142.
Idem, Familia şi viaţa la începutul unui nou mileniu creştin. Congresul
internaţional organizat de Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Romano-
Catolică din România (Bucureşti, 25-27 septembrie 2001), BOR, anul CXIX
(2001), nr. 7-12, p. 97-109.
Idem, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Canada
(11-16 iulie 2002), BOR, anul CXX (2002), nr. 7-9, p. 14-95.
Idem, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, în Germania (11-15 mai 2006), BOR, anul
CXXIV (2006), nr. 4-6, p. 144-231.
Stoina, Liviu, În duhul unităţii şi comuniunii creştine, şi o vizită
istorică: Sanctitatea Sa Bartolomeu I, patriarhul ecumenic al
Constantinopolului în România, BOR, anul CXI (1993), nr. 7-9, p. 12-123.
Idem, Vizita în România a Graţiei Sale Leonard Carey, arhiepiscop de
Canterbury şi primat al Angliei, BOR, anul CXI (1993), nr. 7-9, p. 124-190.
Idem, Vizita în România a IPS Ioan, arhiepiscopul Kareliei şi al
întregii Finlande, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6, p. 53-142.
Idem, Vizita în Ungaria a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist
(16-18 octombrie 1994), BOR, anul CXII (1994), nr. 7-12, p. 8-65.
Strugariu, pr. Constantin, Primirea de către Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist a Episcopului Gerhard Mayer al Bisericii Evanghelice din
landul Baden-Wurttenberg, BOR, anul CXX (2002), nr. 1-6, p. 169-170.
Suărăşan, pr. Ciprian, Alegerea şi hirotonia PS Iustin Sigheteanul ca
arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, BOR, anul CXII
(1994), nr. 1-6, p. 178-182.
703
Ilie Rusu
Şedinţa extraordinară a Sinodului Permanent şi programul funeraliilor

patriarhului Teoctist, BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p. 14.
Şedinţa comemorativă a Sfântului Sinod şi prezentarea mesajelor
delegaţiilor străine şi ale înaltelor autorităţi de stat şi civile din România la
funeraliile patriarhului Teoctist, BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, 30-47.
Şerbănescu, pr. Florin, Protocol de colaborare între Patriarhia
Română şi Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru prevenirea şi
combatere furturilor de bunuri care fac parte din patrimoniul cultural-
bisericesc, VO, an XVI (2006), nr. 374/28 februarie, p. 4
Idem, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Republica
Cehă (12-15 iuie 2007), BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p. 119-142.
Idem, Cursurile de instruire şi perfecţionare a ghizilor, muzeografilor
şi conservatorilor de la muzeele şi colecţiile bisericeşti din Patriarhia
Română, GB, anul LVII (2001), nr. 9-12, p. 202-207.
Şurubaru, pr. Ioan, Biserici târnosite, sfinţite şi resfinţite, GB, an LIII
(1997), nr. 5-8, p. 97-98.
Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Iacob
Putneanul, Mănăstirea Neamţ, 1978.
Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Pe treptele slujirii
creştine, vol. I-XVIII, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,
Bucureşti 1990-2006.
Idem, Celebrarea Bibliei de la Bucureşti, BOR, an CVI (1988), nr.
11-12, p. 21-29.
Idem, Sfinţii în Biserica Ortodoxă, BOR, anul CX (1992), nr. 7-10,
p. 18-22.
Idem, Cuvânt omagial adresat Fundaţiei Pro-Oriente, VO, an VII
(1995), nr. 131/1-15 martie, p. 1.
Idem, Poziţia Bisericii Ortodoxe în perspectiva alegerilor
parlamentare, VO, an VIII (1996), nr. 150/1-15 februarie, p. 1.
Idem, Misiunea Bisericii, azi şi mâine, VO, an VIII (1996), nr.
161-162/august, p. 1, 4.
Idem, Copiii – un dar şi o binecuvântare a lui Dumnezeu, GB, an
LIII (1997), nr. 5-8, p. 5-7.
Idem, Pentru rezolvarea disputelor dintre Biserici pe calea dialogului
(Legea retrocedării), GB, an LIII (1997), nr. 9-12, p. 132-133.
Idem, Religia în şcoală, GB, an LIV (1998), nr. 1-4, p. 5-8.
Idem, Biserica – cea mai veche instituţie a românilor, „Academica”,
nr. 5 (101), martie 1999, p. 13-16.
Idem, Catedrala Mântuirii Neamului – simbol al unităţii noastre,
GB, an LV (1999), nr. 1-4, p. 144-146.
704
Idem, Menirea dreptmăritoare a Bisericii în cadrul societăţii

româneşti, GB, an LV (1999), nr. 5-8, p. 5-12.
Idem, Şcoala, în pragul noului mileniu, GB, an LVI (2000), nr.
9-12, p. 240-241.
Idem, Umblaţi neîncetat în Adevăr, Editura Arhiepiscopiei
Bucureştilor, 2004.
Idem, Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, GB, an LXIII (2004), nr.
5-8, p. 5-12.
Idem, Conştiinţa vie a slujirii preoţeşti, Editura Arhiepiscopiei
Idem, Biserica şi integrarea europeană, GB, an LXV (2006), nr.
1-4, p. 5-8.
Idem, Fii ai credinţei, nu ai îndoielii, Editura Arhiepiscopiei
Bucureştilor, 2006, p. 515 .
Idem, Suspinul după unitatea credinţei, Editura Arhiepiscopiei
Idem, Hristos, Biserica şi lumea. Sinteză eclesiologică privind
misiunea Bisericii în lumea de azi, GB, an LXVI (2007), nr. 1-3, p. 13-19.
Tănase, ierom. Petroniu, Aduceri-aminte din vremea uceniciei
monahiceşti la Mănăstirea Neamţu, în vol. „Autocefalie, Patriarhie, Slujire
Sfântă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1995,
p. 507-511.
Teofan Savu, Vizita pastorală a Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist în Transilvania, BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 8-19.
Teofan Sinaitul, episcop-vicar patriarhal, Vizita în România a IPS
Teodosie Nagashima, arhiepiscop ortodox de Tokio şi mitropolitul întregii
Japonii, BOR, anul CX (1992), nr. 4-6, p. 29-39.
Idem, Vizita Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II-lea în România (7-9
mai 1999), BOR, anul CXVII (1999), nr. 1-6, p. 31-100.
Idem, Anul 2000 de la naşterea lui Hristos. Pelerinaj în Ţara Sfântă al
Preafericitului Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, BOR, anul
CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 15-54.
Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Întru sfântă aducere-
aminte, în vol. „Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi
Sucevei”, Editura Doxologia, Iaşi, 2010, p. XI.
Timotei, episcopul Aradului, Alesul vas hunedorean: Sfântul Ioan de la
Prislop, BOR, anul CX (1992), nr. 7-10, p. 156-161.
Tiţa, pr. Michael, Vizita oficială în Polonia a Preafericitului Părinte
Teoctist, patriarhul României, în fruntea unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe
Române (4-9 noiembrie 2000), BOR, anul CVXIII (2000), nr. 7-12, p. 137-221.
705
Ilie Rusu
Trecerea la cele veşnice a IPS Teofil Herineanu, arhiepiscopul

Clujului, BOR, anul CX (1992), nr. 11-12, p. 79-84.
Trei zile dintr-un mileniu (7-9 mai 1999). Vizita Papei Ioan Paul al II-
lea în România, Editura Fundaţiei Rompres, Bucureşti, 1999, 139 p.
Ulican, pr. Valer, Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, VO, an XVII (2007),
nr. 393-394/31 ianuarie, p. 2.
Un deceniu de rodnice împliniri ale PS Teoctist la Episcopia Aradului,
MB, an XXII (1972), nr. 10-12, p. 661-668.
Uţă, Mircea Alexe, Vizita oficială în România a Preafericitului Ilie al
II-lea, patriarh şi catolicos al Georgiei (26-30 septembrie 1996), BOR, anul
CXIV (1996), nr. 7-12, p. 35-93.
Idem, A XII-a întâlnire internaţională «Oameni şi Religii», ultima mare
întâlnire a acestui secol organizată de Comunitatea «Sant’Egidio» - Bucureşti, 30
august-1 septembrie 1998, BOR, anul CXVI (1998), nr. 7-12, p. 8-144.
Idem, Ridicarea Arhiepiscopiei Ortodoxe Române pentru Europa
Occidentală şi Meridională la rangul de mitropolie, BOR, anul CXIX
(2001), nr. 7-12, p. 136-139.
Idem, IPS Arhiepiscop Victorin al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române în
America şi Cannada a trecut la cele veşnice, VO, an XII (2001), nr. 273-
274/august, p. 11.
Idem, Prima Conferinţă a comunităţilor româneşti din Europa, VO, an
XVII (2006), nr. 388-389/15 noiembrie, p. 12.
Vasilescu, Gheorghe, Alegerea şi instalarea IPS dr. Vasile Costin ca
arhiepiscop al Târgoviştei, BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 20-42.
Idem, Sărbătorirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu
prilejul împlinirii a şase ani de la înscăunare, BOR, anul CX (1992), nr.
11-12, p. 70-76.
Idem, Alegerea, hirotonirea şi instalarea Înalt Preasfinţitului
Bartolomeu Anania ca arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, BOR,
anul CXI (1993), nr. 1-3, p. 5-43.
Idem, Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştină, BOR, anul
CXI (1993), nr. 1-3, p. 44-47.
Idem, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir la Patriarhia Română, BOR,
anul CXI (1993), nr. 4-6, p. 7-20.
Idem, Vizita în România a unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Sârbe,
BOR, anul CXI (1993), nr. 4-6, p. 30-42.
Idem, A VII-a aniversare a întronizării Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist, BOR, anul CXI (1993), nr. 10-12, p. 44-53.
706
Idem, Sărbătorirea zilei de naştere a Preafericitului Părinte Patriarh

Teoctist, Gl.B, an LI (1994), nr. 1-4, p. 18-25.
Idem, Alegerea şi instalarea Preasfinţitului Nifon Mihăiţă ca episcop
al Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6,
p. 8-52.
Idem, Vizita PS Episcop Nathanael al Episcopiei Ortodoxe Române din
America -Vatra Românească, în România, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6,
p. 159-168.
Idem, Alegerea şi hirotonia noului episcop-vicar patriarhal Vincenţiu
Ploieşteanul, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6, p. 159-168.
Idem, Alegerea şi hirotonia PS Teodosie Snagoveanul, noul episcop-vicar
al Arhiepiscopiei Bucureştilor, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6, p. 169- 177.
Idem, In ziua Învierii a plecat dintre noi arhiepiscopul Antim Nica al
Dunării de Jos, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6, p. 195-209.
Idem, Trecerea la cele veşnice a PS Roman Ialomiţeanul, episcopul-vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, BOR, anul CXII (1994), nr. 1-6, p. 210-224.
Idem, Alegerea şi instalarea PS Casian Crăciun ca episcop al Eparhiei
Dunării de Jos, BOR, anul CXII (1994), nr. 7-12, p. 231-267.
Idem, Catedrala Mântuirii Neamului. Documentaţie istorică, GB, anul
LI (1995), nr. 6-12, p.135-144.
reuniunea „Învăţământul în limba română în spaţiul romanităţii orientale”
(Ploieşti, 22-26 august 1995), Gl.B, an LI (1995), nr. 6-12, p. 170-178.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist – Doctor Honoris Causa
al Universităţii Bucureşti, GL.B, an LI (1995), nr. 6-12, p. 178-180.
Idem, Biblia de la Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
Ortodoxă, ediţia a II-a, Bucureşti, 1997, GB, an LIII (1997), nr. 5-8, p. 123-125.
Idem, Festivitatea lansării celei de a doua tranşe a ediţiei jubiliare a
Bibliei de la Bucureşti (1688) şi a Pentateuhului, traducere, note şi
comentarii de IPS Arhiepiscop Bartolomeu (Valeriu) Anania al Clujului,
BOR, anul CXV (1997), nr. 1-6, p. 57-62.
Idem, Catedrala Mântuirii Neamului – un proiect vechi de peste un
secol, VO, an IX (1997), nr. 190-191/15 octombrie-15 noiembrie, p. 8-9.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sfinţit biserica parohiei
Pantelimon, protoieria Ilfov, GB, an LIV (1998), nr. 9-12, p. 119-125.
Idem, Sfinţirea noii biserici a schitului Crasna, jud. Prahova de către
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, GB, an LIV (1998), nr. 9-12, p. 126-128.
Idem, Lucrările Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor, GB,
an LV (1999), nr. 1-4, p. 156-162.
707
Ilie Rusu
Idem, Sfinţirea bisericii parohiei Ghencea II din Capitală de către

Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, GB, an LV (1999), nr. 5-8, p. 140-147.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a fost ales membru de onoare
al Academiei Române, BOR, anul CXVII (1999), nr. 7-12, p. 205-207.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sfinţit biserica „Sfânta
Maria” a parohiei Miron Patriarhul din Bucureşti, GB, an LV (1999), nr. 9-
12, p. 144-154.
Idem, Alegerea şi instalarea IPS Nifon Mihăiţă în scaunul de
arhiepiscop al Târgoviştei, BOR, anul CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 55-90.
Teoctist – 7 februarie 2000, BOR, anul CXVIII (2000), nr. 1-3, p. 91-104.
Idem, Trei sferturi de veac de la înfiinţarea Patriarhiei Române, VO,
an XII (2000), nr. 242/1 martie, p. 1, 7.
Idem, Alegerea şi instalarea PS Episcop Damaschin Coravu în scaunul
Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, BOR, anul CXVIII (2000), nr. 4-6, p.
61-90.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a primit Diploma de
Excelenţă a Societăţii Române de Radiodifuziune, BOR, anul CXVIII
(2000), nr. 7-12, p. 256-261.
Idem, Sărbătorirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la cea de a 14-
a aniversare a întronizării, BOR, anul CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 262-266.
Idem, Alegerea, hirotonia şi instalarea Preasfinţitului Ambrozie
Sinaitul, noul episcop-vicar patriarhal (3 şi 15 octombrie 2000), BOR, anul
CXVIII (2000), nr. 7-12, p. 267-285.
Idem, Preasfinţitul Sebastian Ilfoveanul, noul episcop-vicar al
Arhiepiscopiei Bucureştilor, BOR, anul CXIX (2001), nr. 1-6, p. 80-90.
Idem, Alegerea şi instalarea IPS Teodosie Petrescu în scaunul de
arhiepiscop al Tomisului-Constanţa, BOR, anul CXIX (2001), nr. 1-6, p. 91-139.
Idem, Alegerea şi hirotonia PS Varsanufie Prahoveanul, cel de-al
doilea episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, VO, an XII (2001), nr.
278-279/15 noiembrie, p. 4.
Idem, Alegerea, hirotonirea şi instalarea Preasfinţitului Ciprian
Câmpineanul, cel de-al treilea episcop-vicar patriarhal, BOR, anul CXX
(2002), nr. 7-9, p. 102-121.
Idem, A nouăsprezecea sfinţire a Sfântului şi Marelui Mir, GB, an
LVII (2002), nr. 4-8, p. 205-214.
Idem, Bucuria unui popas duhovnicesc. Aniversarea zilei de naştere a
Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, BOR, anul CXXI (2003), nr. 1-6,
p. 191-198.
708
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist la 17 ani de Patriarhat,

BOR, anul CXXI (2003), nr. 7-12, p. 140-141.
Teoctist (7 februarie 2004), BOR, anul CXXII (2004), nr. 1-4, p. 47-57.
Idem, Vizită canonică şi Liturghie arhierească la biserica „Sfânta Maria”
– Ghencea din Capitală, BOR, anul CXXII (2004), nr. 1-4, p. 58-66.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist în mijlocul copiilor din
Corul Meloritm, BOR, anul CXXII (2004), nr. 1-4, p. 67-69.
Idem, Popas chiriarhal la mănăstirea Ghighiu, BOR, anul CXXII
(2004), nr. 1-4, p. 70-79.
Idem, Comemorarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, la 500 de ani
de la trecerea sa la cele veşnice. Adunarea solemnă de la Palatul Patriarhiei
din Bucureşti (16 iunie 2004), BOR, anul CXXII (2004), nr. 5-8, p. 152-154.
Idem, Târnosirea bisericii schitului Delta Neajlovului din Episcopia
Giurgiului de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, BOR, an CXXII
(2004), nr. 5-8, p. 183-191.
Idem, Târnosirea bisericii din incinta Centrului de îngrijire şi asistenţă
socială nr. 3, sectorul 1, Bucureşti, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 288-
298.
Idem, Popas chiriarhal la mănăstirea Pasărea, BOR, an CXXII
(2004), nr. 9-12, p. 299-305.
Idem, Deschiderea anului de învăţământ 2004/2005 la Seminarul Teologic
din Bucureşti. Inaugurarea parterului noii clădiri de către Preafericitul Părinte
Patriarh Teoctist, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 322-326.
Idem, Sfinţirea de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a
bisericii mănăstirii Nucet din Arhiepiscopia Târgoviştei, BOR, anul CXXII
(2004), nr. 9-12, p. 343-351.
Idem, Sfinţirea bisericii „Sfântul Nicolae” din cartierul Balta-Albă din
Bucureşti, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 327-326.
Idem, Deschiderea noului an universitar 2004/2005 la Facultatea de
Teologie din Bucureşti, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 337-342.
Idem, Sfinţirea bisericii Iancu-Nou Bălăneanu din Bucureşti, BOR, an
CXXII (2004), nr. 9-12, p. 352-359.
Idem, Târnosirea bisericii „Sfântul Nicolae”-Buzeşti din Capitală,
BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 360-375.
Idem, Preafericitul Părinte Patriaerh Teoctist a sfinţit paraclisul schitului
Darvari din Bucureşti, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-12, p. 376-384.
Idem, Resfinţirea bisericii Podeanu din Capitală, BOR, an CXXII
(2004), nr. 9-12, p. 385-394.
709
Ilie Rusu
Idem, 18 ani de slujire patriarhală a Preafericitului Părinte Patriarh

Teoctist, BOR, anul CXXII (2004), nr. 9-12, p. 533-541.
Idem, O ctitorie a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist – publicaţia
„Vestitorul Ortodoxiei” – 15 ani de la apariţia primului număr, VO, an XVI
(2004), nr. 347-348/31 decembrie, p. 9.
Idem, Popas sfânt. Sărbătoarea Patriarhiei Române şi a
Întâistătătorului ei, BOR, anul CXXII (2005), nr. 1-3, p. 230-265.
Idem, Pildă de vieţuire în Hristos. Preafericitul Părinte Patriarh
Teoctist sărbătorit la ziua onomastică, BOR, an CXXIII (2005), nr. 1-3, p.
278-283.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist la 90 de ani de viaţă
închinată slujirii lui Dumnezeu (7 februarie 1915-7 februarie 2005), BOR,
anul CXXII (2005), nr. 1-3, p. 284-294.
Idem, Autocefalie şi Patriarhie. Documentare istorică la un popas
aniversar, BOR, anul CXXIII (2005), nr. 1-3, p. 380-402.
Idem, Sfârşit de an la Seminarul Teologic Liceal din Bucureşti, BOR,
an CXXIII (2005), nr. 4-6, p. 92-93.
Idem, Sfinţirea locului noii biserici cu hramul „Sfânta Treime” din
sectorul 6, Bucureşti, BOR, an CXXIII (2005), nr. 4-6, p, 94-97.
Idem, Sfinţirea Aşezământului social şi al paraclisului cu hramul
„Acoperământul Maicii Domnului” din parohia Precupeţii Vechi din
Capitală, BOR, an CXXIII (2005), nr. 4-6, p, 105-111.
Idem, Depunerea jurământului de către absolvenţii Facultăţii de
Teologie Ortodoxă din Bucureşti (28 iunie 2005), BOR, an CXXIII (2005),
nr. 4-6, p. 112-118.
Idem, Târnosirea bisericii cu hramul „Sfinţii Doctori Cosma şi
Damian” din incinta Spitalului Clinic Fundeni-Bucureşti, GB, an LXIV
(2005), nr. 5-8, p. 176-184.
Honoris Causa al Universităţii „Al. Ioan Cuza” din Iaşi, GB, an LXIV
(2005), nr. 9-12, p. 270-288.
Idem, Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Gheorghe de la
Cernica, GB, an LXIV (2005), nr. 9-12, p. 302-317.
Idem, Sfinţirea bisericii şi inaugurarea căminului de bătrâni de la
mănăstirea Christiana, GB, anul LXIV (2005), nr. 9-12, p. 336-345.
Idem, Întâlnirea Părintelui Patriarh Teoctist cu studenţii şi profesorii
Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, GB, anul LXIV
(2005), nr. 9-12, p. 346-352.
710
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a primit titlul de cetăţean

de onoare al municipiului Craiova, VO, an XVI (2006), nr. 371-372/ 31
ianuarie, p. 2.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a participat la
aniversarea Unirii Principatelor pe Dealul Mitropoliei, VO, an XVI (2006),
nr. 371-372/31 ianuarie, p. 3.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist la împlinirea vârstei de
91 de ani (7 februarie 2006), BOR, anul CXXIV (2006), nr.1-3, p. 15-27.
Idem, Înfiinţarea Mitropoliei Clujului, Albei, Crişanei şi
Maramureşului şi ridicarea IPS Bartolomeu Anania la rangul de mitropolit,
BOR, anul CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 275-299.
Idem, Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Dosoftei, mitropolitul
Moldovei (Iaşi, 13-14 octombrie 2005), BOR, anul CXXIV (2006), nr. 1-3,
p. 300-314.
Honoris Causa la Universităţii din Iaşi (13 octombrie 2005), BOR, anul
CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 315-329.
Idem, Proclamarea canonizării Sfântului Cuvios Gheorghe de la
Cernica (3 decembrie 2005), BOR, anul CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 330-346.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist s-a întâlnit cu preoţii din
Capitală, 1 ianuarie 2006, BOR, an CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 347-355.
Idem, Vizita la Bucureşti a cardinalului Vienei, Christoph Schönborn,
BOR, anul CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 356-358.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sărbătorit 56 ani de
arhierie, BOR, anul CXXIV (2006), nr. 1-3, p. 365-373.
Idem, Alegerea şi instalarea PS Ambrozie în scaunul de episcop al nou
înfiinţatei Episcopii a Giurgiului, în „Glasul Bisericii”, an LXV (2006), nr.
1-4, p.305-335.
Idem, Alegerea şi instalarea PS Lucian Mic în scaunul de episcop al
Caransebeşului, VO, an XVI (2006), nr. 375-376, p. 6-7.
Idem, Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul,
mitropolitul Ţării Româneşti (Bucureşti, 21 mai 2006), BOR, anul CXXIV
(2006), nr. 4-6, p. 106-143.
Idem, Întâlnirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu preoţii
Capitalei în prima zi de Paşte-23 aprilie2006, BOR, an CXXIV (2006), nr.
4-6, p. 251-263.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sfinţit biserica „Sf.
Arhangheli Mihail şi Gavriil” din incinta Comandamentului Jandarmeriei
din Bucureşti-Băneasa, GB, an LXV (2006), nr. 5-8, p. 310-319.
711
Ilie Rusu
Idem, Sfinţirea mănăstirii „Duminica Sfinţilor Români” de la Popeşti-

Leordeni – o nouă ctitorie a Preafericitului Patriarh Teoctist, BOR, anul
CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 221-232.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist la 20 de ani de
Patriarhat, BOR, anul CXXIV (2006), nr. 7-12, p. 258-269.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a resfinţit biserica
mănăstirii Antim din Bucureşti, GB, an LXV (2006), nr. 9-12, p. 231-239.
Idem, Un episod din tinereţea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, în
„Almanah Bisericesc”, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2006, p. 32-35.
Idem, Sfinţirea bisericii Buna Vestire-Curtea Veche din Bucureşti în
prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, GB, an LXV (2006), nr.
9-12, p. 240-251.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a sfinţit piatra de temelie
a Aşezământului medico-social „Sfântul Pantelimon” din incinta mănăstirii
Pissiota, GB, an LXV (2006), nr. 9-12, p. 262-268.
Idem, Bucuria darului vieţii. Preafericitul Patriarh Teoctist a împlinit
92 de ani, BOR, anul CXXV (2007), nr. 1-6, p. 256-268.
Idem, Alegerea şi instalarea PS Sofronie Drincec, noul episcop al
Oradiei, Bihorului şi Sălajului, BOR, anul CXXV (2007), nr. 1-6, p. 269-278.
Idem, Untdelemnul bucuriei - sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir (5
aprilie 2007), GB, anul LXVI (2007), nr. 4-6, p. 268-286.
Idem, Proclamarea canonizării Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin
(14 aprilie 2007), BOR, anul CXXV (2007), nr. 1-6, p. 288-298.
Idem, Întâlnirea tradiţională de Anul Nou a Preafericitului Părinte
Patriarh Teoctist cu preoţii din Capitală, GB, an LXVI (2007), nr. 1-3,
p. 187-198.
Idem, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la hramul
bisericii Sfântul Silvestru din Capitală, GB, an LXVI (2007), nr. 1-3,
p. 199-204.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a primit pe absolvenţii
Colegiului Naţional de Apărare (Seria XVII), GB, an LXVI (2007), nr. 1-3,
p. 213-220.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a împlinit 92 de ani, GB,
an LXVI (2007), nr. 1-3, p. 280-292.
Idem, Popasul celor 57 de ani de slujire arhierească a Părintelui
Patriarh Teoctist, GB, an LXVI (2007), nr. 1-3, p. 293-301.
Idem, Sărbătoarea hramului Facultăţii de Teologie din Bucureşti, GB,
an LXVI (2007), nr. 1-3, p. 314-319.
Idem, Titulatura Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, VO, an
XVII (2007), nr. 401-402/31 Mai, p. 5.
712
Idem, Întâlnirea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu preoţii

Capitalei în prima zi de Paşte-8 aprilie 2007, GB, an LXVI (2007), nr. 4-6,
p. 287-294.
Honoris Causa al Universităţii „Româno-Americane” din Bucureşti, GB,
anul LXVI (2007), nr. 4-6, p. 295-306.
Idem, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist invitat de onoare la Ziua
Academiei Tehnice militare, GB, an LXVI (2007), nr. 4-6, p. 307-309.
Idem, Slujba de înmormântare a fericitului întru adormire patriarhul
Teoctist (3 august 2007), BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p. 48-62.
Idem, Însemnări din Cartea de condoleanţe deschisă la decesul
patriarhului Teoctist, BOR, anul CXXV (2007), nr. 7-8, p. 69-96.
Idem, Parastasul de 9 zile în amintirea patriarhului Teoctist (8 august
2007), BOR, an CXXV (2007), nr. 7-8, p. 110-113.
Idem, Parastasul de 40 de zile în memoria patriarhului Teoctist
(11 septembrie 2007), BOR, an CXXV (2007), nr. 7-8, p. 114-118.
Idem, Autocefalie şi Patriarhie, în vol. „Autocefalia. Libertate şi
Demnitate”, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 543-576.
Velea, pr. prof. Marin, Cinstirea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, GB, an
LXV (2006), nr. 9-12, p. 91-96.
Verzan, pr. dr. Sabin, Constituirea Societăţii Biblice din România,
BOR, anul CIX (1991), nr. 7-9, p. 46-48.
Idem, Societatea Biblică din România. Prezentare generală, BOR, anul
CIX (1991), nr. 7-9, p. 49-54.
Idem, Înfiinţarea Societăţii Biblice Interconfesionale din România.
Statutul Societăţii, BOR, anul CX (1992), nr. 4-6, p. 40-42.
Idem, Eveniment istoric la Patriarhia Română: Reactivarea Mitropoliei
Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, BOR, anul CX (1992), p. 8-61.
Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la Vatican şi în Italia
(8-14 octombrie 2002), BOR, anul CXX (2002), nr. 10-12, p. 3-168.
Vizita Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în Eparhia Râmnicului.
Festivităţile prilejuite de aniversarea a 500 de ani de la atestarea
documentară a Episcopiei Râmnicului (25-28 septembrie 2003), BOR, anul
CXXI (2003), nr. 7-12, p. 142-148.
Vizita canonică a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la
mănăstirea Ţigăneşti, GB, an LXIII (2004), nr. 5-8, p. 215-216.
Vladu, diac. Nicolae, Participarea Preafericitului Părinte Patriarh
Teoctist la Reuniunea solemnă prilejuită de aniversarea a 30 de ani de la
crearea Asociaţiei de Studii Sud-Est Europene, G B., an LI (1994), nr. 5-7,
p. 112-113.
713
Ilie Rusu
Idem, Vizita în Cipru a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române (8-15 iunie 1995), BOR, an CXIV (1996),
nr. 1-6, p. 98-174.
Idem, Resfinţirea bisericii parohiei Sfântul Ilie-Grant din Capitală de către
Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, GB, an LIII (1997), nr. 5-8, p. 67-71.
Idem, Agenda de lucru a Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în
perioada 1 ianuarie-30 aprilie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 1-4,
p. 113-126.
perioada 1 septembrie-31 decembrie 2004, BOR, an CXXII (2004), nr. 9-
12, p. 436-454.
perioada 1 aprilie-30 iunie 2005, BOR, an CXXIII (2005), nr. 4-6, p. 136-148.
perioada 1 ianuarie-30 aprilie 2006, GB, an LXV (2006), nr. 1-4, p. 273-281.
perioada 1 mai-31 august 2006, GB, an LXV (2006), nr. 5-8, p. 297-311.
Zarioiu, pr. Dorin, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist a participat
la deschiderea anului şcolar 2000-2001 la Seminarul Teologic din
Bucureşti, GB, an LVI (2000), nr. 9-12, p. 242-249.
Zub, Alexandru, Preafericitul Teoctist la Academia Română, în vol.
„Urme în eternitate. Mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei”, Editura
Doxologia, Iaşi, 2010, p. 3-10.
714

Biserica Ortodoxă Română În Timpul Patriarhului Teoctist 1986 - 2007

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biserica Ortodoxă Română În Timpul Patriarhului Teoctist 1986 - 2007

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biserica Ortodoxă Română in vremea Patriarhului Teoctist (1986 – 2007)

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Dreapta socoteală - via aureea - sau cumpănirea lucrurilor este

artistică se trăiesc în primul rând cu inima curăţită de harul Sfântului Duh în

Felicităm pe părintele Ilie Rusu şi binecuvântăm lucrarea sa, un

Capitolul 1. Biserica Ortodoxă Română de la Autocefalie la

Capitolul 2. Repere biografice şi bibliografice ...…………...………... 81

Capitolul 3. Relaţia Biserică – Stat în România în timpul

3. 4. Rezistenţa patriarhului Teoctist şi a Sfântului Sinod

Capitolul 4. Viaţa internă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul

4. 19. Relaţiile cu Biserica Catolică de rit bizantin

Capitolul 5. Activitatea externă a Bisericii Ortodoxe Române în timpul

Capitolul 6. Aspecte ale activităţii Bisericii Ortodoxe Române

Capitolul 7. Patriarhul Teoctist văzut de personalităţi

THE ROMANIAN ORTHODOX CHURCH DURING PATRIARCH

Chapter 2. Biographical and bibliographical references ………….. 81

Chapter 3. The Relation Church – State during Patriarch Teoctist ...149

3. 1. The short historical account of the relation Church- State … 149

3. 3. The Orthodox Church and the state political and security

Chapter 4. The internal life of the Romanian Orthodox Church

4. 19. The relations with the Catholic Church of Byzantine rite

Chapter 5. The external activity of the Orthodox Church during

Chapter 6. Aspects of the Romanian Orthodox Church activities

6. 2. Romanian saints’ canonization ………………………………417

Chapter 7. Patriarch Teoctist …………………………………………. 547

ÉGLISE ORTODOXE ROUMAINE PEDANT PATRIARCHE

Chapitre 1. Église Orthodoxe Roumaine de ľ Autocéphalie au

1.1 Reconnaissance de ľAutocéphalie ……………………………... 42

Chapitre 2. Répères biographoques et bibliograhiques………………. 81

Chapitre 3. Les relations Église-État en Roumanie au cours du

3.2. Les relations Église-État en Roumanie jusqu'en

Chapitre 4. La vie interne de l'Eglise orthodoxe pendant Patriarche

4.17. L'établissement ďAssociation oecuménique des Eglises en

Chapitre 5. Ľ activité extérieure de Ľ Église Orthodoxe Roumaine

Chapitre 6. Aspects de l'Eglise roumaine orthodoxe, refléchis du

Chapitre 7. Patriarche Théoctiste dans les yeux de personnalités

DER ORTHODOXEN RUMÄNISCHEN KIRCHE WÄHREND DES

Kap. I. DIE RUMÄNISCHE ORTHODOXE KIRCHE

Kap. II. BIOGRAPHISCHE UND BIBLIOGRAPHISCHE

Kap. III. DIE BEZIEHUNGEN STAAT-KIRCHE ZUR ZEIT DER

3.3. Die Orthodoxe Kirche und die politischen Organe,

Kap. IV. DAS INNENLEBEN DER ORTHODOXEN RUMÄNISCHEN

4.19. Die Beziehungen zur Griechisch-Katholischen Kirche

Kap.V. DIE AKTIVITÄT AUSSERHALB DES LANDES DER

Kap.VI. BETRACHTUNGEN UBER DIE AKTIVITÄT DER

Kap.7. DER PATRIARCH TEOCTIST GEWÜRDIGT VON DEN

I ntrat ca frate de mănăstire la schitul Sihăstria Voronei din jud.

S-a preocupat îndeaproape de organizarea asistenţei religioase în

seninătăţii treze şi a echilibrului lăuntric. Patriarhul Teoctist a fost omul

Astfel, ineditul îl reprezintă lucrarea în sine, tocmai prin

J oining Sihăstria Voronei Abbey as a monastic brother on the

was preoccupied with the organization of the religious assistance in

from an academic and scientific point of view, without the claim to be

l est entré comme frère de monastère à l'Hermitage Vorona, à

aux initiatives et aux actions pour maintenir le niveau de connaissances

aujourd'hui renforcée par la visite du pape en Roumanie (7-9 mai 1999)

Ainsi, la nouveauté est le travail lui-même, tout en présentant

D er Patriarch Teoctist trat in ein kleines Kloster-die

Der Patriarch Teoctist war eine typisch rumänische klerikale

die viele Thesn Konzepte, Behauptungen, Ideen, Ansichtspunkte pro

B iserica Ortodoxă Română a ajuns să se bucure de situaţia de

O dată cu încheierea procesului de unificare şi centralizare statală