Ştefan Cel Mare şi Sfânt, pururea în conştiinţa noastră românească

În ziua de 02 Iulie 1504, Ştefan Vodă Cel Mare şi Sfânt se stingea de o moarte blândă la Suceava în
desăvârşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări,pe stâlpi puternici ai biruinţei sale.
Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înaintea celui ce luptase bărbăteşte cea mai grea
din luptele sale. Boierii călări,în haine aurite,unii bătrâni ca şi stăpânul adormit,ceilalţi în toată puterea
vârstei sau în avântul încrezător al tinereţilor,înconjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe. Suliţele
ostaşilor se ridicau drept în văzduhul limpede,zâmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de
bogăţie,în drumul spre Sf. M-rea Putna. Din turnul de strajă deasupra porţii clopotele prindeau a vui de
jale. Soborul întreg al Moldovei,sub mitrele scânteietoare de pietre scumpe,mitropolitul,episcopul de
Roman,mitropolit şi el al Ţării de Jos,episcopul de Rădăuţi,egumenii care au putut să se încingă pentru
această lungă cale,primeau în cântările iertării de păcate pe stăpânul tuturora. Apoi întunericul gropniţei
umplea tot mai mult faţa poruncitoare,acum înseninată şi pletele albe rare ale bătrânului. Şi pe când
lacrimile brăzdau cei mai aspri obraji,minunata lespede de marmură săpată,pecetluia micul mormânt în
care încăpuse totuşi rămăşiţele Celui Mare şi Sfânt.
Aşa poate să înceapă sau să se sfârşească povestea sau discursul fiecăruia dintre noi despre cel care a fost
„zimbrul sobru şi regal” al neamului nostru.
Seminţia daco-romană a produs două personalităţi de geniu care au accelerat istoria şi au înviorat
neamul nostru românesc,care au fost deasupra vremurilor,un mare organizator în toate-Ştefan Vodă cel
Sfânt şi un mare om „de nimic”- adică poetul, Mihai.
O sinteză sau un tratat sau chiar o simplă pagină ca aceasta,scrisă despre Ştefan stă în desluşirea
subiectivă a tainelor unui trecut măreţ,prea măreţ,înspre un viitor plin,şi mereu şi mereu adăugat şi el de
taine,trimiţându-ne pe rând prin aleşi săi,crâmpeie de adevăr sau noi şi grele întrebări.
Ordinea (politică şi economico-culturală) şi frumosul (intelectual şi moral ortodox) sunt singurele
justificări valabile cu care Ştefan cel Mare şi Sfânt se prezintă în faţa Celui Etern.
In aprilie 1457, tânărul Ştefan, fiul lui Bogdan al II-lea al Moldovei, în urma biruinţei repurtate asupra
lui Petru Aron, a fost „ridicat domn" şi „pomazuit spre domnie", de mitropolitul Teoctist „la locul ce se
cheamă Direptatea". Cronicarul Grigore Ureche - din Letopiseţul căruia am citat aceste cuvinte - făcea
din el figura centrală a vechii istorii a Moldovei, socotindu-1 apărătorul pământului strămoşesc în faţa
primejdiei tot mai ameninţătoare a Semilunii, dar şi unul din cei mai de seamă ctitori de lăcaşuri sfinte
din istoria ţării sale.
Cei 47 de ani de ani de domnie n-au fost altceva decât o perioadă de eforturi pentru apărarea integrităţii
teritoriale şi a independenţei ţării sale. Însuşi tronul Moldovei 1-a cucerit prin luptă - la Doljeşti pe Şiret
şi Orbie în ţinutul Neamţului (12 şi 14 aprilie 1457) - împotriva lui Petru Aron, ucigaşul tatălui său
Bogdan II. Acesta va tulbura aproape 17 ani nu numai viaţa internă a Moldovei, ci şi raporturile ei cu
vecinii. Fiindcă s-a refugiat în Polonia, de unde putea veni cu ajutor polonez, tânărul domn a încheiat o
înţelegere cu regele Cazimir, în urma căreia Petru Aron a trebuit să se refugieze în Transilvania, în
regiunea locuită de secui. Datorită acestui fapt, Ştefan întreprinde o expediţie în regiunea respectivă,
iar Petru Aron este nevoit să ceară adăpost la curtea regelui Ungariei - de origine românească - Matei
Corvinul. Urmează două atacuri ale domnului moldovean împotriva cetăţii Chilia (1462 şi 1465),
stăpânită de unguri, încă din timpul lui Iancu de Hunedoara, drept plată pentru ajutorul pe care-1 dăduse
altui domn moldovean, Petru II, ca să ocupe tronul. La 25 ianuarie 1465 cetatea Chiliei intra în
stăpânirea Moldovei. Cucerirea Chiliei a dus însă la o expediţie a lui Matei Corvinul în Moldova în
noiembrie - decembrie 1467, urmărind înlăturarea lui Ştefan din domnie. Expediţia s-a încheiat cu
înfrângerea armatei ungare la Baia, unde regele a scăpat cu viaţă. Peste doi ani Ştefan a reuşit să înlăture
şi pe pretendentul la tron Petru Aron, care a fost prins şi decapitat.
De acum înainte Ştefan şi-a îndreptat toate eforturile împotriva puternicului stat otoman, condus pe
atunci de Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului. In 1470 o oaste tătară era distrusă la Lipnic
(Lipinţi) în apropiere de Nistru. In urma unor expediţii ale lui Ştefan în Ţara Românească, unde voia să
aibă un domn credincios, în locul celor impuşi de turci, sultanul a trimis împotriva lui o armată puternică
de 120.000 de oameni, comandaţi de Soliman Paşa. Cu toate că avea numai 40.000 de ostaşi, Ştefan a
obţinut o strălucită biruinţă, în ziua de 10 ianuarie 1475 în apropierea oraşului Vaslui, la confluenţa
Racovei cu râul Bârlad (lângă „Podul înalt")În următoarele trei zile ostaşii moldoveni au urmărit şi
distrus o mare parte din armata invadatoare. Dezastrul a fost consemnat nu numai de cronicarii
1
moldoveni şi poloni, ci chiar şi de cei turci. Unul din ei spunea că „niciodată armatele turceşti n-au
suferit un dezastru atât de mare". Biruinţa lui Ştefan Vodă cel Mare a impresionat atât de mult pe
cronicarul polon Dlugosz, încât îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai
prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o
victorie atât de strălucită împotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se
încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra
turcilor, cu sfatul comun, înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini
trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile" . În urma victoriei repurtate, Ştefan trimite o scrisoare, cu
data de 25 ianuarie 1475, mai multor conducători de state din Europa medievală de atunci. Este una din
cele mai impresionante scrisori de acest gen, o adevărata pagină de antologie, în care-consemnând
victoria ţării sale pe care o considera ca „o poartă a creştinătăţii" - cerea ajutor militar în eventualitatea
unei noi expediţii otomane. Din nefericire, Ştefan a primit numai felicitări şi promisiuni, dar în ceasul
marii încleştări care avea să vină nu 1-a ajutat nimeni.
In adevăr, în iunie anul următor, însuşi sultanul Mahomed II a pornit în fruntea unei oşti puternice să
pedepsească pe domnul moldovean, cu intenţia de a-i ocupa ţara. In cursul lunii iunie Ştefan izbuteşte să
înfrângă oştile tătarilor care urmau să se unească cu cele turceşti, fiind nevoiţi să se retragă dincolo de
Nistru. Este înfrântă ş avangarda oştilor otomane. Dar cu toate acestea, în ziua decisivă a luptei, la 26
iulie 1476, la Războieni sau Valea Albă, oastea moldoveana a fost înfrântă de superioritatea zdrobitoare
a armatei turceşti, care se ridica la aproximativ 150.000 de oameni. Aceasta luptă, memorabilă pentru
apărarea pământului străbun a fost consemnată şi în pisania bisericii ridicate de Ştefan după 20 de ani, la
Războieni, prin aceste cuvinte înduioşătoare:„S-au ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu
toate puterile sale răsăritene şi au venit să prade şi să ia Ţara Moldovei. Şi au ajuns până aici, la locul
numit Valea Albă. Iar noi, Ştefan Voievod şi cu fiul nostru Alexandru am ieşit înaintea lor şi am făcut
mare război cu ei, în luna -iulie 26; şi cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânţi creştinii de păgâni. Şi au
căzut acolo mulţime mare de ostaşi ai Moldovei..." .Cu toată înfrângerea suferită, Mahomed nu şi-a
văzut gândul împlinit. Ajungând la Suceava, a dat ordin ca oraşul să fie ars; cetatea n-a putut fi însă
cucerită, fiind apărată de hatmanul Şendrea cu ostaşii lui. Tot aşa n-au putut fi cucerite nici cetăţile Hotin
şi Neamţ. Foamea şi ciuma bântuiau în toată armata turcească, în astfel de condiţii, sultanul a fost nevoit
să dea ordin de retragere, fără să-şi fi realizat planul de cucerire a Moldovei.
In anii următori Ştefan a făcut noi încercări de a pune un domn credincios în Ţara Românească, dar
fără rezultat. De fapt şi împrejurările externe îi erau nefavorabile. Regele Cazimir al Poloniei încheiase
încă din primăvara anului 1476-deci înainte de lupta de ia Războieni - o înţelegere cu sultanul; acelaşi
lucru 1-au făcut în anii următori Veneţia, apoi Ungaria. Cu alte cuvinte, Moldova rămânea singură în
faţa puterii otomane în plină expansiune. Sultanul Baiazid II, succesorul lui Mahomed II, porneşte o
nouă expediţie în 1484, terminată cu ocuparea Chiliei şi a Cetăţii Albe. Era o lovitură puternică dată
Moldovei, căci de acum înainte, garnizoanele turceşti instalate aici vor constitui o permanentă
ameninţare pentru Moldova; se adăugau şi greutăţile de ordin economic-comercial, căci importurile şi
exporturile moldovene se făceau prin aceste două cetăţi-porturi. Victoriile moldoveneşti de la Cătlăbuga
şi Şcheia n-au putut schimba situaţia, în cele din urmă, însuşi Ştefan a fost nevoit în 1489 să încheie un
tratat de pace cu turcii, plătind Imperiului Otoman un haraci de 3000 de florini veneţieni. Probabil în
acest an Ştefan primeşte din partea lui Matei Corvinul două feude în Transilvania: Ciceul pe Valea
Someşului şi Cetatea de Baltă, pe Târnava Mică, ca o compensaţie pentru pierderea Chiliei şi Cetăţii
Albe. Se statorniceau astfel noi raporturi cu Ungaria. În schimb, spre sfârşitul domniei, în 1497, regele
polon Albert a pornit o campanie împotriva Moldovei, cu gândul de a-1 pune domn pe fratele sau
Sigismund. Suceava a fost asediată timp de trei săptămâni. Rezultatul este bine cunoscut: oastea polonă a
fost zdrobită de Ştefan în Codrul Cosminului, un alt corp de oaste era nimicit de vornicul Boldur la
Lenţeşti. In anul următor are loc o expediţie moldovenească în Polonia. Conflictul se încheie printr-un
tratat moldo-polon, în 1499.

Un alt aspect din multipla activitate desfăşurată de marele domnitor, care trebuie sa fie pus în lumină,
este cel de ctitor de lăcaşuri sfinte. Principalele mănăstiri ridicate de înaintaşii săi în scaun (Probota,
Moldoviţa, Bistriţa, Humor, Bohotin, Chiprieni ş.a.) şi-au continuat existenţa, primind felurite danii din
partea lui Ştefan. Dar numărul lăcaşurilor de închinare a sporit prin mănăstirile, schiturile şi bisericile de
2
mir ridicate de Ştefan însuşi sau de unii dintre dregătorii săi. La multe din ctitoriile înaintaşilor săi a
ridicat construcţii noi ori a refăcut pe cele existente. De pildă,la mănăstirea Neamţ a ridicat din temelie o
biserică noua cu hramul Înălţarea Domnului, existentă şi astăzi, isprăvită la 14 noiembrie 1497. La
Bistriţa a zidit o clopotniţă cu paraclis, care, de asemenea, dăinuieşte până în zilele noastre, în ultimii ani
de domnie a înălţat o biserică nouă la mănăstirea Dobrovăţ. Toate trei au fost înzestrate cu o serie de
danii: moşii, mori, iazuri cu peşte, prisăci ş. a.
O alta categorie de lăcaşuri de închinare sunt cele ridicate din temelie de el însuşi, deci mănăstiri şi
biserici noi. Pe primul loc se situează mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului.
Lucrările de construcţie au început în iulie 1466 şi au durat până la 3 septembrie 1470, când a fost
sfinţită de un sobor de 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist şi episcopul
Tarasie al Romanului, după cum relatează Letopiseţul de la Putna. A fost înzestrată de ctitor cu
numeroase bunuri materiale, veşminte preoţeşti, vase liturgice şi cărţi de slujbă.
O altă ctitorie a lui Ştefan este Voroneţul, ridicată pe locul unui schit din lemn, în care, potrivit tradiţiei,
ar fi trăit Daniil Sihastrul, de la care domnitorul a primit sfat şi cuvânt de mângâiere în ceas de grea
cumpănă în timpul luptelor pentru apărarea pământului strămoşesc. Biserica - cu hramul Sfântul
Gheorghe - a fost ridicată în mai puţin de patru luni, din 26 mai până în 14 septembrie 1488. Ea şi-a
câştigat un renume deosebit în lumea întreagă pentru picturile sale exterioare, realizate în jurul anului
1547, sub îndrumarea mitropoliţilor Teofan I şi Grigorie Roşca.Tot lui Ştefan cel Mare îi aparţin
mănăstirile Tazlău, în părţile Buhuşilor şi Sfântul Ilie de lângă Suceava (azi în acest oraş), ambele
devenite cu timpul biserici parohiale.
Numărul bisericilor de mir ctitorite de Ştefan este mult mai mare decât al mănăstirilor. Unele din ele au
fost ridicate în amintirea unor biruinţe după marile lupte cu turci. Toate au fost ridicate în ultimele două
decenii de domnie, între care se pot aminti bisericile din Bădeuţi, distrusă de armata austro-ungară în
1917, înălţarea Sfintei Cruci din Pătrăuţi (lângă Suceava) cu un frumos tablou votiv. Sfântul Ioan
Botezătorul, din Vaslui, în amintirea luptei de la Podul înalt, Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, din
nefericire reconstruită din temelie, spre sfârşitul secolului trecut, Sfântul Gheorghe din Hârlău,
Adormirea din Borzeşti, satul în care, după tradiţie, ar fi copilărit domnitorul, Sfântului Nicolae din
Dorohoi, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, rezidită în secolul al XVII-lea, biserica de la
Războieni, ridicată la 20 de ani de la lupta cu forţele otomane „întru amintirea şi pomenirea tuturor drept
credincioşilor creştini care au pierit aici" ,după cum se spune în impresionanta ei pisanie,Sfântul Nicolae
din Popăuţi-Botoşani, astăzi complet refăcută, Sfântul loan Botezătorul din Piatra Neamţ, Înălţarea
Sfintei Cruci din Volovăţ, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Reuseni, jud. Suceava, pe
locul în care a fost ucis tatăl său şi care a fost isprăvita numai de fiul său, Bogdan III. Grigore Ureche
scria că şi biserica Sfântul Dumitru din Suceava a fost ctitorită tot de marele voievod, după înfrângerea
oştilor regelui Jan Olbracht, iar tradiţia populară îl consideră ctitor al bisericii Sfântul Gheorghe (sau
„Albă") din Baia, ridicată după 1467, anul înfrângerii lui Matei Corvinul. Tradiţiile locale îi mai atribuie
bisericile din Scânteia (jud. Iaşi), Scheia, lângă Roman, Floreşti lângă Vaslui, Cotnari (jud. Iaşi),
Ştefăneşti (jud. Iaşi) pe Prut, o biserică la mănăstirea Căpriana, dincolo de Prut, o biserică cu hramul
Sfântul Nicolae în cetatea Chilia, un paraclis în cetatea Neamţ, altul în cetatea Hotin, o biserică în
Cetatea Albă. Tradiţia, ca şi unii istorici, îl socotesc ctitor a două biserici transilvane: la Vad pe Someş şi
la Feleac lângă Cluj, unde au fost şi scaune vlădiceşti în afara hotarelor ţării sale, a mai ridicat o biserică
cu hramul Cuvioasei Paraschiva, în Râmnicu Sărat (refăcută mai târziu de Constantin Brâncoveanu),
care a dăinuit până la sfârşitul secolului trecut. Bisericile sale din Transilvania şi Ţara Românească erau
un adevărat simbol al unităţii româneşti. La acestea se adaugă şi câteva biserici ctitorite de membrii
familiei domnitoare sau de unii dregători: Adormirea din Bacău, de fiul său Alexandru, Sfântul Nicolae
din Bălineşti de logofătul Ion Tăutu, biserica din satul Arbore, a pârcălabului de Suceava Luca Arbore şi
altele.
Unele din bisericile lui Ştefan cel Mare au fost împodobite cu picturi. De pildă, biserica din Pătrăuţi. cu
un frumos ansamblu pictural, în care se distinge tabloul votiv al ctitorului şi al familiei; picturile din
altarul şi naosul bisericii de la Voroneţ, cele de la Sfântul Ilie-Suceava, Sfântul Nicolae din Popăuţi sau
Sfântul Nicolae din Bâlineşti, ctitoria lui Ion Tăutu. La cea din urmă se cunoaşte şi numele pictorului:
ieromonahul Gavriil, considerat unul din cei mai mari artişti români din toate timpurile. Cronicarul Ion
Neculce, în lucrarea sa „O samă de cuvinte” scria că şi mănăstirea Putna a fost zugrăvită „şi pe
dinlăuntru şi pre dinafară" dar pictura iniţială n-a ajuns până la noi,ea fiind repictată în prezent,lucrări
finalizate în anul 2010.
Domnul moldovean a venit şi în sprijinul unor aşezăminte bisericeşti căzute sub dominaţie turcească.
3
Cu ajutorul lui, a fost refăcută mănăstirea Zografu din Muntele Athos; tot acolo a ridicat o bolniţă, mai
târziu un turn pentru corăbii (cu o pisanie care consemna numele său), o trapeză iar în ultimii ani de
domnie a refăcut întreaga mănăstire şi a zugrăvit biserica mare. Aceleiaşi mănăstiri i-a dăruit un Apostol,
un Tetraevanghel, o icoană a Sfântului Gheorghe. Daniile hărăzite acestei mănăstiri erau atât de
însemnate, încât călugării de acolo îl considerau drept ctitorul ei. Alte ajutoare a acordat mănăstirilor
atonite Vatoped, Sfântul Pavel, Constamonit şi Grigoriu; cea din urmă a fost refăcută „din temelii" cu
sprijinul său, întrucât fusese distrusă şi jefuită de piraţi. Toate acestea păstrează hrisoave de danie şi
unele obiecte de cult de la „binecinstitorul şi de Hristos iubitorul" domn moldovean.
O altă latură a vieţii bisericeşti din timpul domniei lui Ştefan este cea culturală, îndrumată
îndeaproape de mitropoliţii ţării Teoctist I (1452-1478) şi Gheorghe (1478-1508). în mănăstirile ctitorite
de el sau de înaintaşii lui s-a desfăşurat o apreciabilă activitate de copiere a unor manuscrise, în limba
slavonă, fie cărţi de slujbă, fie traduceri din literatura patristică. După activitatea îndelungată a
copistului-miniaturist Gavriil Uric, în prima jumătate a secolului al XV-Iea, în cursul domniei lui Ştefan
şi-au desfăşurat activitatea alţi meşteri ai scrisului. Sub îndrumarea egumenilor Ioasaf, Paisie şi Spiridon,
mănăstirea Putna a devenit cel mai însemnat centru cultural-artistic al ţârii. Un ieromonah de aici, cu
numele Nicodim, a copiat, în 1473, un Tetraevanghel slavon (azi în Muzeul de Istorie din Bucureşti), cea
mai reuşită operă caligrafică-miniaturistică din epoca marelui domnitor. A fost copiat pe pergament, cu
frontispicii şi chenare bogate, cu chipurile celor patru evanghelişti. Ceea ce impresionează însă, în mod
deosebit în acest manuscris este portretul policrom al lui Ştefan cel Mare, în genunchi, oferind
Evanghelia Sfintei Fecioare Măria, aşezata pe tron cu pruncul Iisus în braţe; domnitorul, cu plete blonde
şi ochi albaştri, este îmbrăcat într-o tunica de brocart roşu deschis. Tot la Putna au lucrat caligrafii şi
miniaturiştii Casian, Paladie, Spiridon Paisie, Iacob şi alţii, care au copiat diferite cărţi liturgice şi
Cuvântări ale unor mari Părinţi bisericeşti ş.a.
La Neamţ cel mai de seamă caligraf al vremii a fost diaconul Teodor Mărişccu, care a copiat mai multe
Tetraevanghele cu miniaturi pentru ctitoriile domnului şi ale familiei sale. Unele se păstrează în ţară, dar
cele mai multe în muzee şi biblioteci de peste hotare. Tot la Neamţ s-au copiat numeroase cântări ale
unor Sfinţi Părinţi.
În alte mănăstiri mai pot fi pomeniţi: egumenul Anastasie de la Moldoviţa, ieromonahul Ioanichie de la
Neamţ, monahul Pahomie de la Voronet, monahul Filip, preotul Ignatie din Coţmani, monahul Visarion
de la Zografu, grămăticul Dimitrie, diecii Isaia, Mircea,Trif, logofătul Ion Tăutu şi alţii. La mănăstirea
Bistriţa s-a continuat Pomelnicul domnitorilor ţării şi al membrilor familiilor lor, al mitropoliţilor,
episcopilor şi egumenilor, început încă din vremea lui Alexandru cel Bun.
În aceleaşi mănăstiri s-a dezvoltat arta bisericească, cu toate ramurile ei. Pe lângă picturile şi
manuscrisele amintite, se mai păstrează din timpul lui Ştefan numeroase piese de broderie şi de
argintărie, între ele mai multe epitrahile lucrate pentru mănăstirea Putna (unul din ele are 16 scene din
viaţa Mântuitorului, precum şi chipul domnitorului cu al fiului său Alexandru), dar mai ales
acoperământul de mormânt al soţiei sale Măria de Mangup, una din cele mai remarcabile
piese de acest gen, pe care este redat chipul doamnei, cu ochii închişi şi mâinile împreunate pe piept,
îmbrăcată într-o mantie de brocart albastru şi coroană pe cap. Majoritatea acestora se păstrează şi azi în
muzeul mănăstirii Putna,însemnând că în toate mănăstirile moldovene se desfăşura o frumoasă activitate
cultural-artistică.
Adevărurile istorice sunt desluşite atât din izvoarele vechi româneşti (ex. letopiseţul anonim al
Moldovei,cronica moldo-germană,moldo-polonă,letopiseţele de la Putna,ale Ţării Româneşti,ale
cantacuzinilor, cele ale lui Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce,scrierile lui Vasile Cămăraşul,
Vartolomei Măzăreanuu, Radu Popescu,ş.a) cât şi din izvoarele străine (ex. cronicele polone ale lui
Dlugozs, Miechowski, Wapowski, Cromer, Stryjkowski, Bielski, cronicele ungureşti ale lui Bonifinius,
Ranzanus, Petancic, Isthuanffius, Tuberto, cronicele germane şi austriece,cronicele ruseşti de la
Hustânscaia, a lui Byhorec, cea lituaniană,cronica bizantină a lui Laonic, apoi cronicele turceşti ale lui
Adil, Aşak, Neşri, a paşilor Ahmed,Rustem, Mehmed,Husein).Alte mărturii care au alimentat pe istorici
avem din Istoria turcească ale lui Giovani Maria Angiolello,scrisorile papei Sixt al IV-lea către Ştefan
cel Mare din 31.03.1475 şi 20.03.1476,rapoartele lui Ladislau,ale lui Muriano,Mustafa,Eminek
Mîrza,cronicile de călătorie ale lui Ercole Dalmatul,Molinet şi ale lui Cureus. Nu trecem cu vederea
jurămintele şi scrisorile lui Ştefan cel Mare către regele Cazimir al Poloniei din
02.03.1462,01.01.1468,28.07.1468,scrisorile sale către papa Sixt al IV-lea şi către principii creştini din
29.11.1474 şi 25.01.1475.Soliile trimise de el în Ungaria la 20.06.1475,lui Ivan al III-lea al Moscovei la
1475 şi 1498,la Veneţia în 08.05.1477,lui Cazimir al Poloniei în 1481,lui Alexandru al Lituaniei la
4
08.02.1493 şi 1499 cât şi pisaniile Bisericilor Sf. Procopie din Milişăuţi şi Sf. Arh. Mihail din Războieni
datând din 13.11.1487 şi respectiv 18.11.1496.

Nu fără importanţă şi nu în ultimul rând sunt legendele,basme,poveşti,baladele, colindele,

cântecele,chiar şi strigăturile,zicătorile,urăturile,proverbele,toate adunate în ceea ce se numeşte tradiţia
populară românească şi care îl au ca personaj pe Ştefan Vodă cel Sfânt,care prin realitatea expunerii şi
conţinutului au trecut de valoarea ecourilor legendare deoarece majoritatea au un temei istoric,căci ele
sunt,după Mircea Eliade,mesaje spirituale,adevăruri profunde,sunt simboluri metafizice căci
ele,”cuvintele bătrânilor” sunt din veşnicie,de dincolo de timp,pierzând o dată sau un timp dar persistând
prin înţelesul lor duhovnicesc,prin puterea cuvântului trăit şi transmis,impunând la
meditaţie,respect,cugetare şi trăire duhovnicească.
Poate fiecare dintre noi ştim o astfel de istorioară pe care cel de lângă noi nu o ştie şi care argumentează
bogăţia şi multitudinea lor,de intrarea lor în conştiinţa noastră. Amintim cele legate de copilăria lui,cu
stejarul,cu îngerii,cu judecata,cu lupii şi lupoaica,cu leul,cu vulturul. Apoi cele legate de înţelepciune şi
sfinţenie,cu moşneagul,cu porcarul,cu preotul,cu Purcel,cu tătarii,cu mămăliga,despre sabia sa,despre
postul său. Apoi cele legate de ctitoriile sale de la M-rea Putna, Căpreana,cu Sf. Gheorghe,ş.a. Din
vremurile de cumpănă legate de bătăliile de la Baia,Podul Înalt,cu leşii,din M-ţii Vrancei,cu tătarii din
Valea Berheciului,cu Soliman şi turbanul,din Dumbrava Roşie,din Rarău,cu cerdacul sau cu clopotul.
Locurile pe unde a trecut Ştefan sunt menţionate prin Valea lui Vodă,Dealul Leahului,Vârful
Mănăstirii,Vadul Vlădichii,Fântâna Doamnei,sau Valea Boului. Nici oamenii măriei sale nu sunt uitaţi în
legendele noastre,logofătul Tăut,Bran Voinicul,Aprodul Purece,Turnul lui Ştefan,Bârsan,Voinicul cel
sărac,Maria Sutaşului, Şoiman, Stroe, Crăsnaş, Micşună, Crăciun,Talabă, Darman, Balş,Cudalb,Povestea
Vrancei şi a vrâncioaiei, stîlpul lui Roşca.Un loc aparte îl au legendele cu sihaştri,cu schivnicul,cu
pusnicul Silvestru,din apropierea Varniţei,la Bordea. Întâlnirea cu Sf. Daniil Sihastrul este
cutremurătoarea lecţie de credinţă,pocăinţă şi patriotism. O întâlnire în care învinge bărbăţia plecării
genunchilor săi la uşa marelui duhovnic,finalizată prin îngenuncherea în faţa sa a vrăşmaşului de neam şi
credinţă.
Dualitatea personalităţii sale (iute la mânie dar statornic şi demn în înţelepciune),cruciat nedezlipit de
ţara sa (v. marile campanii şi marile ctitorii),luptător pentru credinţa ortodoxă (considera,diferit faţă de
vecini catolici,începutul de an la 01 sept.),prieten la nevoie cu păgânul (în vremea luptelor cu polonii a
chemat cu durere chiar pe turci în ţară),schimbând alianţe după împrejurări şi vremi (având rareori
concomitent doi duşmani),păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui (chemarea în ţară a
boierilor pribegi şi fugari),împăciuitor şi diplomat (între Lituania şi Rusia),luptător în ţară cu o parte din
clasa proprietarilor de pământ,schimbând sau păstrând o parte din ei,formator unei armate de curte
hotărâtoare în marile campanii,împroprietărită pe întreg cuprinsul ţării,prin aceasta fiind un şi mare
colonizator de oşti dar şi aducând pe ruteni,voievod destul de bogat,neajungându-l pe Vasile Lupu (a
cumpărat arme de foc chiar cu monedă proprie,a plătit de la lucrătorii de ctitorii până la stofele şi pânzele
orientale sau postavurile veneţiene. A avut în serviciul său un medic evreu dar în acelaşi timp (1472)
domnul Moldovei va pedepsi aspru câţiva negustori evrei turci aflaţi în serviciul Porţii Otomane. A
statornicit prin înrobire în 1472 pe ţiganii care vagabondau fără stăpân sau pe cei luaţi ca pradă de
război. A fost crud cu cei care pretindeau Moldova (v. sfârşitul lui Petru Aron,călugăr iniţial, sau a
„păgânilor de munteni din cetatea Brăila).După izbânda asupra turcilor ,modest,nu s-a cuprins de
trufie,ci a postit patru zile numai cu pâine şi apă,dând veste în toată ţara să fie la fel. Cu bani grei şi cu
multă muncă,a sa şi a poporului,uneori făcută jertfă şi cu arcanul, apărat ţara şi credinţa ortodoxă,a creat
un stil moldovenesc propriu din cel bizantin,gotic şi transilvano-morav,luptându-se cu precădere iarna şi
construind vara.
Dincolo de toate acestea,de bine şi de rău,a iubit binele,a ştiut să-l iubească pe Dumnezeu şi pe cei
care i-au slujit,trecându-i în pomelnice şi hrisoave sau înstărindu-i şi înnobilându-i. A ştiut să-şi învingă
păcatele prin virtuţi.
Din toate acestea istoricii ca ,N. Iorga, A.D. Xenopol, C.C. Giurescu, Sbiera,Panaitescu,mai noii
pr.Păcuraru,Papacostea,Ciurea,Szekely,Solcanu,Şimanschi,Caproşu,Gorovei Şt. ş.a.,au încercat să
extragă noi realităţi. Folclorişti ca S.F. Marian, A. Gorovei, T.Bogdan.,.Pamfil, P.Rezuş, Kirileanu, N.
Cojocaru, Bodea au desprins din popor legende pline de adevăr şi măreţie,înnobilând conştiinţa noastră.
Lucrare de sinteză şi de excepţie,cea mai aşezată şi cea mai consistentă,a văzut lumina tiparului în 2007-
5
2008 a fost coordonată de către I.P.S.Pimen,ea fiind o trilogie completă,”Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-
2004,portret în Legendă,în Istorie şi în Cronică”.
Chipul lui Ştefan din legendele şi letopiseţele cronicarilor Grigore Ureche,Ion Costin,Miron Costin au
influenţat ca un fir roşu,literatura, pe V. Alexandri, în Imnul şi schiţele sale,pe veşnicul M.
Eminescu,în,La statuia,Doina şi celelalte,pe G. Coşbuc,pe Goga,pe Delavrancea în piesa Apus de
Soare,pe Bolintineanu în legenda şi cetatea sa,pe Sadoveanu cu Oamenii măriei sale din Fraţii Jderi sau
cu Viaţa lui Ştefan,pe A. Păunescu şi pe Ioan Alexandru cu Imnele sale putnene. L-au adus pe Ştefan
parcă viu printre noi şi neegalabilii actori de teatru George Carboreanu, M. Albulescu,sau în filmele lui
M. Drăgan şi Visarion, Fraţii Jderi şi Ştefan Cel Mare,actorul Gheorghe Cozorici. Nici pictori ca
Baer,Costin Petrescu,Muller, pr. Ifrim Mitrofan, Pappasoglu ,A. Asachi, Wonneberg, Bucevschi, sau
sculptorii Jalea,Irimescu,I. Miclea ş.a. nu l-au uitat. Compozitorii C. Porumbescu, T. Olah, P.
Constantinescu, Teodor Bratu,Radu Paladi l-au mărit în cântecele lor.
Este cazul să nu îi uităm nici pe cei care l-au denigrat pe „bătrânul” Ştefan,cu ştiinţa lor academică
putredă şi ieftină,nici pe unii mai vechi dar mai ales pe mai noi,Patapievici ,Dinescu, ş.a. uitând
căci,modelul este Sfânt şi idealurile sale rămân sacre.
Am dori să îl prezentam pe Ştefan şi ca un mare european,căci el a dat mult mai mult Europei decât a
primit când Anglia şi Franţa refăcându-se din lungile lor conflicte,Spania,se unifica pentru aş porni noi
acţiuni de expansiune,Italia era fracţionată politic în tirani,producând valori de serie şi radiind
neconstant,habsburgii erau în somnolenţă ori fără bani,ungurii căutându-şi încă identitatea,Belgradul
căzuse în 1456,poloni,ruşii şi lituanieni erau în căutări şi înspăimântaţi de căderea Constantinopolului
din 1453,dar dornici de afirmare,toţi,având însă timp şi bani pentru palate şi catedrale
somptuoase,individualişti cu grijile lor. În acest permanent cuptor de pulbere,noi ne apăram
sărăcia,credinţa şi neamul,construind şi reconstruind cetăţile de apărare,( Teţina, Hotin,
Soroca,Orhei,Cetatea Albă,Chilia, Crăciuna, Doljeşti, Neamţ,Suceava),pentru Europa dar fiind şi porţii
ale creştinătăţii,când ne mai biciuiau turcii şi migratorii de tătari. A fost mai presus şi decât Ludovic al
IX şi decât Ivan al III-lea şi decât Ioan de Hunedoara,cei ai timpului său,din mila lui Dumnezeu,Ştefan
cu Moldova noastră,european şi diplomat,împărat şi nu slujitor,plin de toleranţă dar nu umilit.
Şirul disertaţiei noastre poate să continui cu doamnele sale,cu copiii săi pe care atât i-a iubit,de la
Alexandru care l-a vrut un continuator al străbunului său „cel Bun” l-a urmaşul său Petru cu ceilalţi.. Ar
fi loc şi pentru localizarea locului numit „Dieptatea”,despre locul şi data „ungerii sale ca Voievod,despre
exactitatea bătăliei de la Doljeşti,despre apartenenţa sabiei din Turcia,a celui care a fost al 3-lea Ştefan în
şirul domnitorilor Moldovei,despre cele două deshumări care sau făcut în sec.XVIII şi XIX,inventarierea
şi folosirea valorilor care sau găsit în mormântul lui,despre şcoala de zugravi şi de pictori de icoane care
a conturat-o la Voroneţ şi continuată la Humor,despre minunatul raport arhitectural, biserică-comunitate
de la Pătrăuţi,despre titlul purtat şi peceţile măriei sale.
Dincolo de datele istorice sau de legendă,de adevărurile ştiute sau de întrebările care vor primi răspuns
în viitorii ani,stăm noi şi fiinţa neamului nostru care vom răspunde la o provocare a conştiinţei întru
continuitatea lui Ştefan.
Astăzi el este mai peste tot,dând nume pruncilor sau navelor,şcolilor şi unităţilor militare,folosit uneori
doar ca titlu dar rareori cunoscut,minimalizat,prea minimalizat în manualele şcolare de a IV,VIII şi a
XII,lăsat în studiu doar la latitudine dascălilor,cinstit de Biserică dar prea folosit în scopuri lumeşti de
ceilalţi..
Din toate cele arătate până aici, se desprinde că Ştefan cel Mare a fost un neîntrecut cârmuitor de oşti
şi apărător al pământului strămoşesc şi am putea spune, fără exagerare, un apărător al întregii Europe
centrale în faţa cuceririlor turceşti, un priceput diplomat, un bun îndrumător al treburilor interne ale ţârii
şi un mare ctitor de lăcaşuri sfinte. Era însufleţit de o credinţă puternică în Dumnezeu, din mila Căruia se
socotea domn al Moldovei; a vegheat cu grijă la bunul mers al vieţii bisericeşti din ţara sa, la dezvoltarea
artei şi culturii. Bisericile şi mănăstirile zidite de el, pe tot cuprinsul pământului românesc, dar şi în afara
hotarelor, activitatea excepţională de ordin cultural-artistic care s-a desfăşurat în cele mai multe din ele
sunt mărturii grăitoare ale unei epoci de maximă strălucire, care poartă pecetea geniului creator şi
îndrumător al marelui domn.
A trecut la cele veşnice într-o zi de marţi, la 2 iulie 1504. Sfârşitul domniei sale este prezentat de
Grigore Ureche în aceste mişcătoare cuvinte: „Iară pre Ştefan Vodă 1-au îngropat ţara cu multă jale şi
plângere în mănăstirea Putna, care este zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte
al său, că cunoştea toţi că s-au scăpat de mult bine şi de multă apărătură. Că după moartea lui, până
astăzi îi zic sveti (sfântul n.n.) Ştefan Vodă, nu pentru suflet, ci ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă
6
au fost om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile nimenea din domni nici nainte, nici după
aceia 1-au ajuns."
Aşa 1-au socotit românii de peste 500 de ani încoace, de când Dumnezeu 1-a chemat la Sine, ca un
adevărat „sfânt",atlet a lui Hristos, apărător de ţară în faţa cotropitorilor şi sprijinitor al Bisericilor
Ortodoxe de pretutindeni. Drept aceea,socotind că este bine plăcut lui Dumnezeu şi neamului românesc,
Sfântul Sinod al Bisericii noastre, a trecut în 1992 pe marele domnitor în sinaxarul şi calendarul Bisericii
în ziua de 2 iulie, cu numele „Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt." In acest fel au
procedat şi alte Biserici ortodoxe surori,cu unii din marii lor cârmuitori politici de altă dată, care au fost
nu numai apărători eroici ai ţărilor lor, ci şi fii buni ai Bisericii Ortodoxe, pe care au ştiut să o apere în
faţa oricăror vitregii. Aşa 1-am cinstit noi românii pe Ştefan cel Mare,permanent dar cu precădere în
anii 1870,1904,2004,dar şi anul acesta 2010,când Patriarhul României Daniel a sfinţit la Mănăstirea
Putna noua pictură, adăugând la hramul istoric al acestui sfânt locaş -”Adormirea Maicii Domnului”-,un
al doilea hram ce va fi sărbătorit pe data de 2 iulie şi când sau împlinit, 506 ani de la trecerea la cele
cereşti a celui Binecredincios şi Sfânt.

Pr.dr.Ilie Rusu

Bibliografie
-------Ştefan cal Mare şi Sfânt 1504-2004 Portret în legendă,în istorie,în cronică,Sf.M-rea
Putna,2003,2004
-------Istoria Românilor,Ed.Academiei,vol.IV,2002
Nicolae Iorga,Istoria lui Ştefan cel Mare,Chişinău ,1990
------ ----- Istoria Românilor,Vol.V,Cavalerii,Bucureşti,1998,
Mihail Sadoveanu,Viaţa lui Ştefan cel Mare,Bucureşti,1982
Savu Gheorghe,Ştefan cel Mare,campanii,Bucureşti,1982
Ovidiu Drîmba,Istoiria Culturii şi civilizaţiei,vol.4,Bucureşti,1995
Pr.Prof.Dr.Mircea Păcurariu,I.B.O.R.,vol I ,Bucureşti,1992
--- ---- --------- Sfinţii daco-români şi români,Iaşi,1994
Vasile Florea,Istoria Artei Româneşti,Chişinău,1991
Aurelian Cocoreanu,Cetăţile de Piatră ale Moldovei,Suceava,2003
Const.şi Dinu Giurescu,Istoria Românilor,Bucureşti 1975
Const.Giurescu,Istoria Românilor,vol II .Buc.2000