Tradiţii şi obiceiuri străvechi de Sfintele Paşti,

în Ciocăneştiul Bucovinei de azi

Regiune istorică, Bucovina, cu toate formele ei de relief, este aşezată
în nord-estul Carpaţilor Orientali, parte integrantă a vechiului stat feudal
Moldova, cu nenumărate bogăţii, cu rezervaţii naturale şi monumente ale
naturii, cu drumuri comerciale : Cernăuţi - Suceava - Câmpulung –
Bistriţa, mai apoi spre Maramureş şi Neamţ, cu monumente istorice şi de
artă, cu salba de mănăstiri, ctitorii din vremea lui Alexandru cel Bun şi
Ştefan cel Mare ori de mai târziu, pictate în vremea lui Petru Rareş, încât
istoricul Dimitrie Onciul remarca : „Nicăieri pe tot cuprinsul românesc
nu se află, pe un spaţiu atât de mic, atâta bogăţie de istorie românească,
atâtea amintiri scumpe ale trecutului nostru. Bucovina este ţara clasică a
trecutului românesc propriu-zis.”
În toate aşezările din Bucovina, obiceiurile şi îndeletnicirile legate de
Sfintele Sărbători de Paşti definesc cu precădere personalitatea
bucovineanului, un om liber şi puternic, gata să se elibereze de
„balastul” care îl simpte aproape şi care poate să-i pericliteze curăţenia
trupului său „îndesat” de muntean şi a sufletului său drept şi neîntinat de
creştin.
Cu precădere, pe Valea Bistriţei Aurii, la Ciocăneşti, leagăn de tradiţii
dar şi „matcă” a creştinismului din această parte a Bucovinei, obiceiurile
şi tradiţiile Paştelui capătă o dublă semnificaţie în viaţa „cetăţii”. Pe de o
parte, aceste tradiţii fac să pregătească creştinul pentru sărbătoarea
Învierii Domnului, printr-o curăţire trupească şi sufletească, iar pe de
altă parte, tot prin aceste tradiţii şi obiceiuri se marchează venirea
primăverii, o reânviere a naturii, a vegetaţiei, o pregătire arăturilor, a
fâneţelor, a animalelor pentru păşune.
Toată această „tensiune” este pregătită firesc din prima săptămână din
Postul Mare, numită în vechime, ca şi ultima săptămînă din Postul
Paştelui,”Săptămîna Mare”. Toate zilele din această săptămînă au
semnificaţii aparte. Pe vremuri nu se ţesea, căci noaptea ar veni
Sf.Toader şi ar încâlci iţele, iar alţii nu mâncau fasole pentru a nu face
1
bube peste an. Lunea este numită Lunea Curată, Lunea Vaselor sau
Spolocania. Spolocaniile se fac în această luni , ori în duminica care o
precede. Copiii puteau mânca ce a rămas de cu seară, iar cei mari, atât
bărbaţi cât şi femei îşi permiteau să consume băuturi mai mult spre „a-şi
spăla dinţii de cărnurile rămase printre ei, şi care cărnuri ar spurca Postul
„sau spre a-şi spăla gura şi stomacul să fie curaţi”. Pe de altă parte în
această luni se ţine post, iar unele femei nu lucrează pentru a nu i se
sparge vasele şi pentru a avea spor la furcă, la tors. În ziua spolocaniei
gospodinele spală toate vasele, mesele, tot ce au la bucătărie, soba, vatra,
chiar şi cheile, uşile, dulapurile se curăţă cu atenţie pentru a fi curate
pentru Post. Înainte, toate acestea se frecau, se curăţau cu leşie (apă
amestecată cu cenuşă), timp în care alţii se mai cinsteau între ei,
motivînd că vor fi iertaţi deoarece vor ţine postul. Tot în această zi,
gospodinele umpleau şi înăcreau borşul. Pentru ca borşul să fie acru, se
obişnuia să se tragă de păr sau de urechi pe cineva din casă sau de pe
drum, înăcrindu-se borşul, cum s-a înăcrit de supărare omul respectiv. În
marţea următoare se continuă cu spălatul vaselor, numită şi Marţea
Vaselor sau Marţea Încuiată, cu trimitere la încuierea care ar face-o
Sf.Toader pentru toate zilele precedente. Miercurea este numită Strâmbă,
pentru că este rea pentru poceli dar şi Frumoasă pentru că acum ar zbura
morţii la cer. Tot în vechime Joia din prima săptămînă a postului Mare
era numită a Iepelor, ţinâdu-se pentru a se „mânzi” iepele. Vinerea se
urzeau pânzele, când cei vechi spuneau că Sf.Ilie doreşte să păscă caii
Sf.Toader. Sâmbăta de acum este numită cu precădere „a morţilor”, sau
a Sf.Toader, cea mai importantă zi din această săptămână în care de
obicei femeile nu lucrează, pregătind coşul, coşarca pentru cinstirea
morţilor care se face dimineaţa mai târziu la Biserica satului. În coşarcă
sunt puse atât pomene, pâini, prăjituri, gogoşi, pampuşte, tartine, alte
dulciuri, vin, care se împart între credincioşi şi la cei săraci. O parte din
acest „paos”, din această pomană, cu o lumânare este lăsată de femei pe
o masă din Biserică, pentru a fi la pomenirea morţilor făcută în toate
celelalte sâmbete din Postul Mare, până în Sîmbăta lui Lazăr. Această
sâmbătă se ţinea înainte şi de cei care aveau albini, pentru a le ajuta la
înmulţitrea stupilor. După aceste zile urmează o perioadă mai mare de
„linişte” în ale obiceiurilor, până în sâmbăta Floriilor (a lui Lazăr).

În trecut, în Săptămîna Floriilor nimeni nu se spăla pe cap (nu se laua),

deoarece îi creştea în cap fire de păr alb. Fetele, dacă timpul le permite, pun flori
2
în grădină, pentru a le merge bine. Nu se plantează pomi fructiferi şi nici nu se
pune în grădină nimic, deoarece se crede că ce va ieşi vor face numai flori, fară a
lega, fără a face fructe. Duminica este numită Duminica Floriilor, Floriile,
Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi se sfinţesc la Biserică ramurile de
sălcii,”mâţâşorii”, care încep a înmugurii. Această ramură este dusă acasă şi
aşezată la icoane pentru spor în gospodărie dar şi pentru fete pentru spor în
dragoste. De asemenea ele se folosesc şi în caz de boală, punându-se sub perna
celui suferind sau pentru îmbunătăţirea vederii. Cum va fi timpul în ziua de
Florii, aşa va fi şi în ziua de Paşti, iar dacă de Florii ies broaştele atunci vara va fi
frumoasă.

Urmează Săptămâna Mare, a Patimilor, în care se crede că dacă moare cineva,

sufletul lui este dus în Iad, căci Raiul este închis, Cerul este închis. Această
săptămînă este ţinută prin post strict. Marţea din această săptămînă se numea şi
Marţea Sacă, ţinându-se pentru dureri de cap şi pentru ca să nu sece laptele la
vaci. Cenuşa cu care se face focul în miercurea Paştilor, ca de fapt din toată
această săptămână, era bună pentru straturi. În Joia Mare,a Patimilor sau Joia
Neagră se credea că morţii veneau pe la vechile lor locuinţe şi ar rămâne până la
Duminica Mare. Nu se spală rufe, ţinându-se ca o sărbătoare, iar dacă se pune
cloşca pe ouă ea va scoate numai cocoşi. Se dă de pomană uliului, pentru a nu
mânca puii vara. Se crede, că cine doarme în această zi va fi puturos, leneş tot
anul. Din Joia Mare nu se toarce până la Ispas (la Înălţare). În această zi se cere
ca toţi din casă să planteze un pom, crezând că se prind mai bine. Nu lipseşte
nimeni seara de la Denia cea Mare, când femeile tămâiază la cimitir pe cei morţi.
Cine posteşte din Joia Mare până la Paşti, se crede că va şti cu trei zile înainte
cînd va muri. Se colorează, se vopsesc cu culoarea roşie ouăle. Se crede că dacă
moare cineva în sat în această zi ouăle nu ies frumoase şi colorate bine. Vinerea
Mare sau Vinerea Scumpă este ţinută cu stricteţe, ajunându-se,mai ales pentru
arsuri. Nu se coace şi nu se seamănă nimic. Dacă plouă în această zi, anul o să fie
bogat, dar zilele dintre Paşti şi Rusalii vor fi ploioase. Sâmbăta, dar şi Joia se
face pasca, care are formă rotundă, asemănătoare cu scutecele lui Iisus. Cojile de
ouă din care s-a făcut pasca se aruncă pe apă, pentru a vesti mai la vale, în josul
râului venirea Paştilor. În această zi, unica din an, femeile ar avea voie să-şi bată,
să-şi dojenească bărbatul. Cine moare în Sâmbăta Mare, nu este nici cu morţii
nici cu vii. Din crucea de la pască se ţinea o bucată până la Sf.Mc.Gheorghe,
când se dă la animale, pentru mană. Cine cade pe drumul spre Biserică, la
Înviere, va avea mari probleme în acel an. În noaptea de Paşti se deschid porţile
Cerului, iar ceea ce ceri, Dumnezeu îţi va da. În ziua de Paşti, toţi membrii
3
familiei, veniţi de la Înviere, se spală întru-n vas cu apă neâncepută în care se
află un ou roşu şi un bănuţ de argint. Oul se pune pentru ca să fie toţi roşii şi
sănătoşi ca oul, iar banul, ca să fie bogaţi şi curaţi ca argintul. Se gustă apoi,
neapărat, prima dată din anafora de Paşti care a fost adusă în coşarcă unde sau
sfinţit de preot bucăţi mai mici din cît mai multe feluri de mîncare, de la usturoi
de leac până la bucăţi de carne şi ouă încondeiate. Aceste ouă fiind încondeiate,
împistrite, pictate sau colorate sunt cu migală, create de gospodinele din
Ciocăneşti şi din alte localităţi bucovinene pe tot parcursul Postului Mare, fiecare
după gustul propriu care şi l-au format, împrumutat sau moştenit.

În vechime cu precădere, dar şi azi, unii gospodari, venind de la Înviere,

cu lumânarea nestinsă ocolesc casa, pentru izgonirea celui rău. Nu este bine să se
cearnă făină sau să se bage mâna în solniţa cu sare, căci îţi va transpira mâinile.
Ciocnind ouăle, bărbatul cu femeia, a cui nu se va strica, acela va trăi mai mult.
Vânătorii puneau în puşcă anaforă pentru a atrage de ea mai mult vânat. Dacă oul
vopsit roşu, sfinţit de la Paşti, îl păstrezi patruzeci de zile fără să se strice este
semn sigur că eşti un om norocos. Toată lumea în ziua de Paşti trebuie să tragă
clopotele şi să bată personal toaca, semn al apostolatului şi al răspândiri prin el a
vestei Învierii. Umblatul copiilor după ouă roşii este o continuare şi o
transformare a vechi tradiţii când fiii se duceau la părinţi, nepoţii la moşi şi finii
la naşi cu pască şi cu ouă, ciocnind şi stând la masă cu ei, mai ales în a doua şi a
treia zi de Paşti. Ciocnitul ouălor, ca datină generală, se prelungeşte în toată
Săptămîna Luminată cu reflexie până la Ispas şi Rusalii. În Săptămâna Albă,
Luminată, Cerul este deschis, după tradiţie, până la Ispas, iar cine moare e fericit
căci ar merge fără judecată direct în Rai, la Dumnezeu….

Toate aceste credinţe,tradiţii şi obiceiuri care se mai păstrează în mare parte şi

azi am socotit să le menţionez deoarece definesc sufletul bucovineanului. Ele în
cea mai mare parte nu contravin învăţăturii noastre creştine ci dimpotrivă o
întregesc şi o fac accesibilă, în înţelesul creştinului de rând.

Socotesc că dragostea de Dumnezeu, unită cu dragostea de Patrie şi de

aproapele, cu deplina cinstire a eroilor care s-au jertfit pentru apărarea şi
întregirea Ei, cu respectarea tezaurului nostru de tradiţii şi obiceiuri
străvechi sunt virtuţi ce trebuie să stea profund înscrise în fiinţa şi
conştiinţa fiecăruia dintre noi. Ele trebuie sădite în noi din fragedă
pruncie prin repetate exerciţii spirituale. De aici concluzionând vom

4
afirma că tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor noştri, sunt, prin
rememorarea virtuoasă a lor, un profund exerciţiu spiritual.

Pr.dr. Ilie Rusu