Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
FORME RELIGIOASE
SOLARE ŞI SERPENTINE
ORTODOXIA
BIJUTERIA OCULTÃ A
CREŞTINISMULUI MODERN
VOLUMUL 1
3
ATENTIE !
4
Acest document este doar pentru uz intern in
cadrul Camerei a 2-a Ezoterice, deci va fi
folosit numai de membrii Lojei !
5
PROLOG
6
avansat de involuție ce-i anunțã din pãcate sfârşitul. Deja mişcãrile sectare desprinse recent
din Biserica Catolicã au desființat în mare mãsura instituția Templului din obiceiurile lor,
sacrul simbol al Focului şi venerația pentru aspectul feminin al Marelui Arhitect Universal,
elemente fãrã de care inițierea aspiranților cãtre îndumnezeire, cât şi ajutorul divin care se
poate primi prin Magia Ceremonialã exotericã pentru cei neinițiați, sunt mai mult decât
imposibile.
Putem afirma cã începutul degradãrii procesului religios s-a produs o datã cu insãşi
oficializarea gnozei V.M. Aberamento sub forma Edictului din Milan din 313, urmând ca
ulterior nenumãratele concilii şi desprinderi din Biserica Oficialã sã nascã diverse
distorsionãri, atât la nivel ritualic cât şi scriptual sau dogmatic.
În prezent avem peste 38000 de denominații creştine, dupã aspectul numeric
principalele fiind Catolicismul, Protestantismul şi Ortodoxismul.
Marea schizmã din 1054 a separat Biserica Creştinã în 2 mari denominații: cea
rasariteanã sau Ortodoxã şi cea occidentalã sau Catolicã. Pe parcurs, din pricina
diverselelor interese materiale şi urcãrii în funcții ierarhice a celor farã cunoaştere
initiațicã, ceea ce numim generic “Creştinism” s-a depãrtat treptat de demersul sãu inițial.
Sub pretextul ereziei, importante lucrãri sacre şi informații utile laicilor au fost fãcute
dispãrute, iar o bunã mãsurã din Evangheliile celor Patru, deja adulterate prin traducerea
din limba ebraicã, au fost periodic denaturate pentru a se plia, la nivelul interpretãrii pur
textuale, peste interesele şi dogmele clerului neofit.
Structurile ezoterice ale Bisericilor oficiale au început progresiv sã intre în
anonimat şi sã se refugieze în diverse congregații monahale şi frãții cu caracter aparent
militar sau divers (Templierii, Rozacrucienii, Francmasonii, etc.)
Mişcãrile inchizitorii au reuşit însã sã le afecteze şi pe acestea şi sã le retragã de la
conducerea instituțiilor ecleziastice, astfel cã de-a lungul timpului, sacerdoții Templului au
pierdut progresiv cunoaşterea inițiaticã, ajungând astãzi sã nu poatã transcede dincolo de
sensurile literale şi morale ale învãțãturii Marelui Sacrificat de pe Goglota.
La nivel formal însã putem afirma cã Biserica Rasariteanã a conservat cel mai bine
arhetipurile Templului şi mesajul Cãii Seci a celui mai mare Maestru coborât vreodatã în
regatul lui Mechisedec: Kabirul Iisus, mesaj care are ca sintezã învãțarea Iubirii şi
încarnarea Cristosului. Datorita aşa-numitei “Sfinte Tradiții” templele ortodoxe încã mai
pastreazã elementele esențiale ale Magiei Cristice şi ale proceselor inițiatice iar ritualurile
sãvârşite de sacerdoții ritului rãsãritean încã mai sunt respectate, în ciuda lipsei cunoaşterii
semnificației oculte a acestora.
Pentru un inițiat al Cãii de Mijloc participarea la ritualurile dintr-un templu
ortodox (în țãri ca Ucraina sau România), aşa de încãrcate de sensuri profund ezoterice,
nu poate decât sã producã înaltã exaltare şi bucurie, indiferent dacã e vorba despre
ceremoniile relaționate cu diverse procese inițiatice (Calea Pietroasã cu evenimentele
alegorizate de viața Marelui Cristos din Nazareth) sau Liturghia Solarã de duminicã prin
care neofiții pot primi alimentele arhetipale (pâinea şi vinul) încãrcate de atomii Mielului
Jertfit coborâți de la nivel cosmic prin Sacra Transsubstanțiere produsã prin ceea ce
ortodocşii numesc Epiclezã.
Principalele Sacramente ale Bisericii Ancestrale îşi pãstreazã încã forma simbolicã,
prin ceea ce ortodocşii numesc “Sfinte Taine” iar reflexiile marilor ştiințe ale Cabalei,
Alchimiei, Numerologiei şi Astrologiei se vãd peste tot în Creştinismul Ortodox, indiferent
dacã vorbim de picturile murale ale templelor, mantralizãrile cu iz oriental din cântãrile
bisericeşti, asanele şi mişcãrile fãcute de sacerdoți sau congregație sau fixarea datelor
7
calendaristice pentru cele 7 Mari Ceremonii Cristice şi pentru cele 5 Mari Ceremonii Isiace
(“Praznicele Împãrãteşti”, cum sunt numite în Ortodoxism).
Mai mult, teologia ortodoxã a reuşit din fericire sã pãstreze şi o oarecare cunoaştere
asupra misterelor sexuale. Cãlugarii isihaşti practicã Arta Transmutãrii prin ceea ce
numesc “Rugãciunea Inimii” şi prin formulele mantrice ale cântãrilor din timpul
ritualurilor sãvârşite. De asemenea, putem observa cã sacerdoții nu pot fi hirotoniți dacã nu
sunt cãsãtoriți (respectându-se simbolic ideea cã Oficianții Templului au cunoaşterea
“Sacramentului Bisericii din Roma” şi lucreazã în Alchimie), iar Patriarhul nu este
cãsãtorit (în sensul cã a terminat muncile Ultimului Munte, deci nu mai are nevoie de
Alchimie) . Un alt aspect relevant este acela cã înaintea oficierii în Templu, Sacerdotului i
se impune sã nu aibã contact intim cu Preoteasa lui, pentru a putea concentra întreaga forțã
sexualã în timpul Magiei Ceremoniale (sau bineînțeles, pentru a nu transforma întregul
ritual într-unul de magie neagrã, în cazul vãrsãrii Sacrului Vas al lui Hermes).
Chiar şi în ceea ce priveşte aspectul dogmatic şi practic, spre deosebire de Biserica
Creştinã din occident, cea Ortodoxã a continuat sã propãvãduiascã ideile de toleranțã şi
umilințã, şi a pãstrat o relativã libertate laicilor, neimpunand taxe pentru sãvârşirea
Sacramentelor, pentru negocierile cu Maeştrii Legii (“Spovedania”) sau pentru cheltuielile
de întreținere a Templelor, aceste lucruri facându-se în mod benevol.
Urmãrim prin aceastã broşurã sã prezentam schematic principalele aspecte ale
Creştinismului estic, importante din punct de vedere ezoteric, pentru a servi drept ghid
fraților de rit creştin-ortodox din Lojile Europei Rãsãritene şi pentru a semnala frumusețea
ritualurillor şi arhetipurilor Bisericii Creştine de Rãsãrit, atât sub aspectul lor exterior cât şi
ocult.
Fiat Lux!
CUPRINS
SCURT ISTORIC AL BISERICII
ORTODOXE............01
Declinul ezoterismului in Ortodoxie................01
Masoni romani...............................................02
CARACTERISTICI DOCTRINARE............................03
DIFERENTE CONFESIONALE.................................04
ARHITECTURA ECLEZIASTICA...............................07
RECUZITA ARHETIPALĂ........................................09
SACRAMENTELE ORTODOXE................................37
TAINA BOTEZULUI..........................................39
8
TAINA SPOVEDANIEI (MARTURISIREA)..........47
TAINA IMPARTASANIEI (EUHARISTIEI)...........50
TAINA MIRUNGERII (CONFIRMARII).............57
TAINA CASATORIEI (CUNUNIEI)....................58
TAINA PREOTIEI..............................................71
COMPONENTA CLERULUI IN ORTODOXIE.........71
RITUALUL DE INITIERE MONAHALA....................78
VEşMINTE NE-LITURGICE......................................83
ARHAISME IN CARTILE DE CULT...........................86
PRINCIPALELE SARBATORI-PRAZNICELE
IMPARATESTI...90
POSTUL IN ORTODOXIE........................................91
SIMBOLURILE EZOTERICE DIN
TEMPLE.................94
CRUCEA SI PENTAGRAMA IN
ORTODOXIE..........111
ARBORELE CABALISTIC..........................................113
INFERNURILE.........................................................115
CEI 3 MUNTI..........................................................116
9
SCURT ISTORIC AL BISERICII ORTODOXE.
DECLINUL EZOTERISMULUI IN ORTODOXIE
Etimologia cuvantului “ortodoxie” o vom gasi in limba greaca: ορθο (ortho -
drept, corect) si δοξα (doxa - slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie) , desemnand
asadar o “opinie corecta” sau o “credinta dreapta”. Desi termenul a fost adoptat de Biserica
Rasariteana, vom observa ca si celelalte confesiuni crestine se considera ca fiind unicele
sisteme de transmitere a “caii celei drepte” sau de inglobare a dogmelor autentice.
Fundamentele teologiei ortodoxe au fost stabilite la primele sinoade ecumenice, intre sec.
IV si VIII, deci inainte de bine-cunoscuta Schisma (1054 D.C.). Astazi Biserica Ortodoxa
considera ca are la baza succesiunea apostolica neintrerupta si este cea soborniceasca
(universala sau catolica). Acelasi lucru in considera despre sine si sora ei occidentala.
Prezenta ortodoxismului este dominanta in zonele spatiului cultural al fostelor
imperii bizantin si rus, deci in Europa de Est si de Sud-Est, Asia si unele parti din Africa si
Orientul Mijlociu. In prezent majoritatea ortodocsilor ii gasim in Belarus, Bulgaria,
Georgia, Grecia, Romania, Moldova, Rusia, Ucraina, Serbia si Muntenegru. Emigrarea
europenilor din aceste zone in Europa Occidentala si Statele Unite a adus cu sine si crearea
unor comunitati locale ortodoxe, mai ales in tari ca Italia sau Spania.
Aspectul ezoteric s-a conservat mult mai bine in Crestinismul Rasaritean, chiar
pana la mijlocul secolului XX: in Grecia si Bulgaria sub forma anumitor comunitati
monahale iar in restul tarilor ortodoxe, pana la aparitia comunismului, prin intermediul
comunitatilor fraternale ale Rozacrucianismului si Masoneriei.
Marii arhierei si carturari ai Bisericii Ortodoxe erau initiati in general in Lojile Masonice
iar oamenii de cultura si politicienii timpului apartineau tot Fratiilor “celor care zideau in
Piatra”.
In Romania, spre exemplu, in mod paradoxal, disparitia ezoterismului a fost dictata
chiar din sanul Ortodoxismului, din cauza unor interese de natura politica. In 1937 urmare
a unor neintelegeri intre Mitropolitul Nicolae al Ardealului si Maestrul Mason Miron
Cristea, Patriarh in functie la acea data (de altfel si primul Patriarh Ortodox al Romaniei),
sinodul BOR (Biserica Ortodoxa Romana) a acceptat cererea intocmita de Mitropolitul
Nicolae de a condamna Francmasoneria, hotarare aflata si astazi in vigoare. Nu mult dupa,
o data cu instaurarea regimului comunist, Masoneria Romana, lipsita si de sprijinul BOR,
s-a refugiat in occident pana dupa 1989 (anul revolutiei anti-comuniste din Romania). Intre
timp, miscarile reformate din Masoneria Italiana si cea a Statelor Unite au reusit sa se
inflilteze in locul Masoneriei Traditionale si in Europa Rasariteana, dand curs unei
adevarate desacralizari a aspectului ocult al Crestinismului prin accesul oricaror persoane
cu influenta politica si financiara si prin expunerea publica a ritualurilor de initiere si a
Magiei oculte de forma masonica, pastrate cu sfintenie pana in ultimele decade. Astazi, din
pacate, din cauza nenumaratelor scandaluri iscate de anumite grupari auto-intitulate
“masonice”, Biserica Ortodoxa se fereste sa discute sau sa accepte legatura seculara cu
Scolile Oculte de Initiere, sau chiar le ataca vehement, uitand de cel mai important aspect
al ei: cel ezoteric, si de importanta initiatilor crestini care au condus Biserica sau care au
dictat marile miscari culturale, politice si sociale de pe teritoriul Romaniei:
MASONI CU FUNCTII IERARHICE IN ORTODOXIA ROMANEASCA:
1
- in sec. XVIII si XIX, Clipa strânge o scoala de calugari carturari-francmasoni
- mitropolitul DIONISIE LUPU (1769-1831), mitropolit al Ungrovlahiei (1819-1821), sprijinitor al
lui Gheorghe Lazar si al învatamântului românesc.
- arhiereul FILARET SCRIBAN (1811-1873), profesor si episcop „in partibus” de Stavropoleos,
profesor de teologie la Universitatea din Iasi, luptator pentru Unire, deputat si senator în Parlamentul
tarii
- episcopul MELCHISEDEC STEFANESCU (1822-1892), carturar, ministru. al carui rol în lupta
pentru Unire la 1859 este arhicunoscut, ministru în guvernul Kogalniceanu, aparator al autocefaliei
Bisericii Române fata de Patriarhia de la Constantinopol
- mitropolitul ATANASIE STOIANESCU (1815-1880), episcop de Râmnic (1873-1880). La 1877
binecuvânteaza trupele române la trecerea Dunarii
- Patriarhul MIRON CRISTEA (1868-1939), primul patriarh a1 Bisericii Ortodoxe Române (1925-
1939), membru al Regentei în timpul minoratului regelui Mihai I (1926-1930), fost regent în timpul
minoratului regelui Mihai.
- mitropolitul IRINEU MIHALCESCU (1874 – 1948), preot-profesor, decan al Facultatii de
teologie din Cernauti, mitropolit al Moldovei si Sucevei (1939- 1947).
- GALA GALACTION [Grigore Piscupescu] (1879-1961), preot, scriitor, academician, traducator al
Bibliei.
2
- se inchina un cult Marelui Arhitect Universal - Dumnezeu Creatorul Cognoscibil
(Triunghiul Logoic), numit in ortodoxie Sfanta Treime
- se recunoaste unitatea multipla perfecta a Fiintei, in mod specific aspectul
trinitar al Triughiului Logoic: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, “intreit in ipostas
(persoane) dar unul in fiinta”
- cuvantul “persoane”, ca si confuzia dintre alegoriile biblice a creat in multe cazuri
conceptia unui Dumnezeu antropomorf, cu caracteristici umane, chiar razbunator
sau tiran, desi teologii instruiti inteleg aceste nuante
- sunt recunoscute anumite aspecte ale Divinitatii: omniscienta, omnipotenta si
omniprezenta, desi aspectul omniprezent nu este pe deplin acceptat, Dumnezeu
fiind considerat mai degraba exterior si nu imanent
- se inchina un cult aspectului feminin al Divinitatii, numit in ortodoxism Fecioara
Maria sau Maica Precista, desi deseori se confunda cu Maestra care i-a dat nastere
Cristosului din Nazaret
- teologia ortodoxa, in mod teoretic, are la baza dragostea, atat fata de Divin cat si
fata de ceilalti, pastrand astfel mesajul important al Avatarului Erei Pestilor:
“Dumnezeu este Iubire”
- se considera ca Evangheliile pot fi intelese de cei neinitiati sau fara constiinta
treaza, doar prin prezenta in Templu, reminiscenta a faptului ca in trecut
Sacerdotii erau neaparat initiati in ezoterismul Cristic si puteau transmite corect
invataturile sacre si la nivelul celor neinstruiti
- Transsubstantierea Cristica – Euharistia sau Impartasania – este considerata foarte
importanta, intreaga Magie Liturgica care se savarseste in Zilele Solare
(duminica) are ca finalitate Euharistia (desi in ultimele decade s-a renuntat
progresiv la a da ungerea tuturor credinciosilor din Templu sau chiar a nu o da
deloc in zilele care nu sunt Sarbatori Cristice sau Isiace)
- Cel de-al 3-lea factor (Urmarea lui Cristos) adica sacrificiul pentru ceilalti este
considerat a fi foarte important, credinciosii facand periodic asa-numitele
“pomene” – hrana sau alte obiecte materiale care se dau saracilor sau se aduc in
Templu pentru a fi magnetizate si impartite la finalul ceremoniei. Desi laicii fac in
general sacrificii de acest tip, din pacate institutia Bisericii Ortodoxe e foarte putin
prezenta in activitatile cu specific umanitar, concentrandu-se mai mult la aspectul
constructiei si ingrijirii Templelor.
- Soteriologia are o importanta desavarsita in teologia ortodoxa, drumul initiatic
fiind denumit “mantuire”, iar cele 3 etape ale sale fiind codate cu denumirile de
“curatire” , “luminare” si “indumnezeire”
- Aspectul conservativ (numit Sfanta Traditie) a fost destul de bine respectat, mai
ales in ceea ce priveste ansamblul de ritualuri de Magie Ceremoniala si doctrina
exoterica
- Recunoasterea Supradimensiunilor (Rai) si infradimensiunilor (Iad)
- Recunoasterea importantei posturilor, chiar cu zile si perioade speciale dedicate
postului
- Folosirea mantrelor (Cantari Bisericesti) mai ales datorita influentelor pe filon
bizantin
- Recunoasterea importantei sacrificiului (cel de-al 3-lea factor)
- Pastrarea simbolisticei alchimice: foc, apa, sare, vin, paine, tamaie
- Distributie ierarhica cu simbolistica originara
- Respectarea simbologiei construirii Templelor
3
- Ritualurile Sacramentale (numite Sfinte Taine) sunt foarte importante, mai ales
ca se confunda aspectul lor simbolic (care se desfasoara de altfel la nivel exoteric)
cu insasi necesitatea practicarii lor
- Cultul mortilor este esential in Ortodoxism, ritualul funerar de dezlegare a
legaturii magnetice se practica, se fac rugaciuni pentru cel decedat, atat de catre
familie, cat si de catre Sacerdot, prin citirea lor de pe hartii numite “acatiste” sau
“pomelnice”. Se fac sacrificii (“pomene”) pentru cel decedat, pentru a servi ca
dharma si chiar se zice: “Sa fie de sufletul lui X...”
- aspectele asa-zise “pagane” mostenite din culturile slave, dacice, celtice au fost au
fost integrate si adaptate in traditia ortodoxa.
- EX: specificul evenimentelor funerare:
o diverse obiceiuri legate de modul cum se ingrijeste trupul neinsufletit,
o acoperirea oglinzilor,
o alimente care se dau celor nevoiasi sau se lasa la ferestre sau pe masa,
o lumanare care se aprinde in mana celui aflat in agonie si dupa decesul
acestuia,
o o perna care se pune simbolic in sicriu, pentru ca se stie ca cel mort doar
“doarme” o perioada (desi nu se discuta despre procesul de reintoarcere)
o bani care se pun in mana sau pe pieptul decedatului, in mod simbolic pentru
a-si plati intrarea in Astralul inferior si pentru a negocia cu Legea Divina
o o lumanarea sub forma Sarpelui Kundalini (numita chiar “toiag”) care se
pune la capul decedatului, amintind de perisabilitatea corpurilor
protoplasmatice si de faptul ca fornicatia aduce moarte in toate aspectele ei:
„Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Geneza 2:16,17)
Fata de Bisericile Orientale Vechi, care s-au despartit dupa refuzul celui de-al 4-lea
Sinod Ecumenic, principala diferenta este cea de hristologie: afirmatia ca Cristos are doua
naturi: umana si Divina, nedespartite, neamestecate si neschimbate. Bisericile
necalcedoniene contesta aceasta invatatura, fie radical prin monofizitism (Dumnezeu are o
singura natura) sau prin miafizitism (Dumnezeu are o singura natura, dar compusa). Este
evident vorba de faptul ca Logosului Creator se dedubleaza pe sine in creatie prin
intermediul aspectului pasiv (Cristosul – Fiul Sacrificat), deci Dumnezeu cognoscibil,
Fiinta in sine, are atat aspect de Creator (Partile Elevate) cat si aspect uman, mai jos de
Tipheret.
4
cunostere initiatica. In prezent Filioque este considerata în Biserica Ortodoxă o
învătătură gresită, cu profunde implicatii teologice;
nerecunoasterea validitătii folosirii la Euharistie a azimei, adică a pâinii
nedospite, folosită de Biserica Catolică (Biserica Catolică recunoaste ca validă atât
folosirea pâinii azime cât si a celei fermentate);
nerecunoasterea existenta Purgatoriului (considerat în Biserica Romano-
Catolică a fi un loc de mijloc între rai si iad, în care sufletele celor decedati se
purifică). Este vorba de Limb sau Anticamera infernului (Astralul inferior) unde se duc
toti mortii
5
Pater noster qui in caelis
Sanctificetur nomen tuum Tatãl nostru, care eşti în Ceruri
Veniat regnum tuum Sfințeascã-se numele Tãu
Fiat voluntas tua, Vie împãrãția Ta,
sicut in caelo et in terra Facã-se voia Ta,
Panem nostrum precum în cer aşa şi pe pãmânt,
supersubstantialem Pâinea noastra transsubstanțialã,
da nobis hodie dã-ne-o nouã astãzi,
Dimite nobis debita nostra şi ne iartã datoriile noastre,
sicut et nos dimisimus aşa cum iertãm şi noi pe datornicii
debitoribus nostris noştri,
et ne inducas nos in Și nu ne lãsa sã cãdem în ispitã,
temptationem sed libera nos a ci ne elibereazã de rãu.
malo Cã a Ta este împãrãția şi puterea şi
mãrirea
Amen. acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin
ARHITECTURA ECLEZIASTICA
O clădire de cult ortodox - biserica - este compusă din următoarele părţi prezentate în ordine,
din exterior spre interior: pridvorul, pronaosul, naosul peste care se înalţă turla
Pantocratorului, absidele laterale, altarul şi absidiolele proscomidiei şi diaconiconului
desparţit de naos şi celelalte spaţii prin tâmpla catapetesmei. Totdeauna bisericile ortodoxe se
construiesc din punctul de vedere al punctelor cardinale pe direcţia Est- Vest, adica la vest
este pridvorul şi la est altarul.
Pronaosul este locul în care se pătrunde din pridvor, printr-o uşă masivă. El are forma unui
dreptunghi şi permite trecerea în naos.
Naosul are forma unui pătrat, încoronat de Turla cea mare a Pantocratorului adică cupola de
deasupra naosului unde se află pictat Isus Cristos ca împărat al lumii (Pantocrator=cel care
împărăteşte, conduce - Pantocrator în traducere "Atotputernicul" sau "Atotţiitorul". În
iconografia de tradiţie ortodoxă imaginea lui Iisus Cristos, reprezentat, de obicei, cu capul
descoperit cu nimb cruciger, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând Evanghelia închisă
(uneori deschisă) în mâna stângă. Este reprezentat frecvent în calotele bisericilor, care
acoperă spaţiul lor central - naosul)care se sprijină de obicei pe patru picioare puternice de
zidărie, împărţind greutatea cu arcurile laterale semicilindrice.
Absidele laterale sunt de largi şi adânci, astfel că ele depăşesc planul pronaosului. Astfel
în dreptul lor lăţimea bisericii atinge cea mai mare dimensiune. Zidurile absidelor au de
obicei formă cilindrică în interior şi poligonală în exterior.
Absidiola proscomidiei este o nişă sau firidă mai mică (uneori în lipsă de spaţiu chiar o
masă) situată pe peretele de nord al altarului unde preotul pregăteşte painea şi vinul pentru
împărtăşanie. (Proscomidie - în bisericile ortodoxe, încăpere anexă a altarului sau simplă
nişă de dimensiuni mari, situată în parte de nord a altarului, în care se oficiază o slujbă
specială la care se pomenesc ctitorii şi binefăcătorii respectivului locaş, înainte de începerea
liturghiei. Tot aici se păstrează vasele sacre şi împărtăşania pentru bolnavi.
Ferestrele sunt atât în pronaos, naos cât şi în altar. În pronaos şi naos, ferestrele sunt
dispuse pe ambele laturi, iar în altar există o singură fereastră care străpunge semicercul ce
închide altarul dinspre răsărit. În acest fel edificiul primeşte suficientă lumină, fiind veşnic
scăldat în interior de razele soarelui ce pătrund şi creează o atmosferă de linişte şi reculegere
specifică monumentelor religioase.
Tâmpla bisericii (catapeteasmă sau iconostas - Tip de ecran alcătuit dintr-un schelet
lemnos sau de zidărie, care separă sanctuarul (absida altarului) de spaţiul naosului, cu care
comunică prin uşile împărăteşti şi prin perechea de uşi diaconeşti.) este din lemn şi are
oarecum forma unui perete ce desparte naosul de altar, sau altfel spus altarul de tot restul
bisericii. Ea este pictată în ulei, frescă, etc şi cuprinde un număr mare de icoane împărăteşti
cu praznice împărăteşti, apostoli şi prooroci..
O biserică atunci cînd se construieşte are un hram. Hramul adoptat la sfinţirea unei
biserici poartă numele unui Sfânt, şi este dat astfel încât să aibă legătură cu viaţa comunităţii
ce a ridicat biserica respectivă.
AERUL
LUCA 1:
34. Şi a zis Maria cãtre înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de
bãrbat?
35. Şi rãspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din
tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.
ALTARUL
ANTIMISUL
- se pastreaza in Altar, pe Piatra Cubica (Sfanta Masa), sub Sfanta Evanghelie, tinand
locul Sfintei Mese cand ceremoniile magice se savarsesc in afara Templului
- In Antimis se afla si un mic burete in care se aduna firimiturile din Transsubstantierea
Cristica (Epicleza) si pe care sacerdotul isi pune partea din Sfantul Agnet cand se
impartaseste
- contine bucatele din trupurile initiatiatilor care au primit prima Initiere a Misterelor
Majore (Sfinte Moaste)
- invelit intr-o panza rosie (Ilitonul)
- in prezent Ilitonul si Antimisul se desfac la Ectenia pentru cei chemati, dar in vechime
se desfãcea doar ilitonul, iar Antimisul (pana în secolul al XVII-lea) statea permanent
deschis sub acoperamantul (inditia) Sfintei Mese, deci nu la vedere, ca astazi.
AGNEȚUL
CEREMONIA DE PREGATIRE:
- pe fiecare prescurã se aflã una sau mai multe peceţi, fãcute cu prescurnicerul de cãtre cei ce au fãcut prescura.
- la Proscomidie sacerdotul alege prescura cu pecetea pe care o considerã cea mai potrivitã (literele se vãd
limpede, este crescutã aşa încât sã poatã fi bine tãiatã, nu are gãuri de aer etc.), şi face cruce peste ea de trei ori
cu copia (suliţa), zicând: "Întru pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Cristos".
Pecetea principalã are formã pãtratã. Acest pãtrat conţine la rândul lui patru pãtrate, cu inscripţia IC-XC NI-
KA (gr. "Iisus Cristos învinge"), astfel:
IC (=Iisus), sus, în stânga;
XC (=Cristos), sus, la dreapta;
NI şi KA, jos (gr. νικά = "învinge").
Sacerdotul, rostind versete din Biblie, cartea Isaia, capitolul 53, va decupa agneţul cubic sau paralelipipedic, în
jurul peceţii. Aceste operaţii nu sunt fãcute pe Sfântul Disc însuşi, ci pe o placã sau farfurie platã din lemn.
1. Mai întâi face o incizie adâncã prin bordura stângã a peceţii, anume în dreptul lui IC şi NI, zicând: "Ca un
miel spre junghiere S-a adus."
2. A doua incizie se va face prin bordura dreaptã, în dreptul lui XC şi KA, zicând: "Şi ca o oaie fãrã de glas
împotriva celui ce o tunde pe ea, aşa nu şi-a deschis gura Sa."
3. Urmeazã o a treia incizie, prin bordura de sus, în dreptul lui IC şi XC, însoţitã de cuvintele: "Întru smerenia
Lui judecata Lui s-a arãtat".
4. A patra incizie se face prin bordura de jos, în dreptul lui NI şi KA, cu cuvintele:
"Şi pe neamul Lui, cine-l va spune?"
Dupã aceasta, preotul face o incizie pe un plan paralel cu pecetea, în unghi drept faţã de celelalte inciziuni
precedente, şi astfel scoate agneţul afarã din prescurã, zicând:
"Cã s-a luat de pe pãmînt viaţa Lui."
Preotul ia agneţul în mânã, şi-l întoarce cu coaja (pecetea) în jos, şi cu miezul în sus, şi aşa-l pune pe placã.
Apoi, cu suliţa (copia), taie miezul, fãrã însã a tãia complet coaja, încât sã despartã cele patru pãrţi ale agneţului,
dar nu de tot, cãci ele vor fi rupte / împãrţite / îmbucãtãţite dupã prefacere. Astfel agneţul va fi tãiat ca şi cu o
cruce încrustatã. Fãcând încrustãrile, preotul zice prima parte din versetul 10 din capitolul X din Evanghelia
dupã Ioan: "Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns." Şi aşa pune pe disc agneţul, întorcându-l cu coaja
(pecetea / inscripţiile) în sus, şi aşezându-l pe partea de mijloc sau de sus a discului.
APOSTOLUL
CĂȚUIA
CHIVOTUL
COPIA
CRUCEA
CLOPOT
Clopotele mici sau clopoțelele se folosesc în biserică la slujbe pentru a anunța anumite
momente, cum ar fi procesiunea cu Darurilor la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, iar în
unele biserici, mai ales în Banat şi Ardeal, sub influență apuseană, anunță credincioşilor
prezenți la slujbă momentele mai importante.
Clopoțeii sau zurgălăii se găsesc cusuți pe veşmintele liturgice ale episcopilor.
DVERA (PERDEAUA)
DISCUL
EPITAFUL
Rol în Biserică
- adesea îmbrăcată în coperţi din metale preţioase,
bogat împodobite
- tradiţional, ortodocşii nu acoperă niciodată
Evanghelia în piele - pielea unui animal mort -,
deoarece cuvintele Cristosului sunt considerate a fi
dătătoare de viaţă.
- după tradiţie, Evanghelia este îmbracată în aur,
simbolul Solar Cristic
- dacă aurul nu este disponibil, ea poate fi îmbrăcată şi
în pânză.
- Evanghelia se găseşte în mijlocul Sfintei Mese din
Altar: activitatea lui Cristos la momentul Creaţiei (Altarul pătrat reprezentând Universul creat
prin cele 4 elemente
- Evanghelia stă pe Antimis, care se află tot timpul pe masa Altarului
Dispunerea textelor
Cartea Evangheliei conţine citirile de la Vecernie, Sfânta Liturghie, Molifte şi alte slujbe. În
tradiţia greacă, Cartea Evangheliei conţine textele în ordinea citirii de-a lungul anului liturgic,
cu o secţiune la sfârşit care conţine citirile de la Utrenie, sărbători şi ocazii speciale. În
tradiţia rusă, Evanghelia conţine textul complet al celor patru Evanghelii canonice în ordinea
canonică (Matei, Marcu, Luca, Ioan), cu notaţii pe margine care indică începutul şi sfârşitul
fiecărei citiri şi cu un tabel al citirilor la sfârşit. Ocazional, conţine texte aranjate ale citirilor
complexe, cum ar fi Cele Doisprezece Evanghelii citite la Utrenia din Vinerea Mare.
ICONOSTAS
Iconostasul, numit şi
catapeteasmă sau tâmplă, se
prezintă ca un perete (din zid,
lemn, metal) pe care sunt agăţate
sau încrustate un număr de
icoane, într-o ordine bine
stabilită teologic. Deşi unii
consideră iconostasul ca un zid
separator între altar şi naos, rolul
lui principal a fost întotdeauna
acela de dispozitiv de expunere a
icoanelor. În vechime,
iconostasul a putut fi foarte puţin
dezvoltat, uneori prezentând doar
două icoane: Cristosul şi Maica
Domnului. El s-a dezvoltat mai
ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, ajungând prin secolele XIV-XVI la
forma şi structura unitară pe care le cunoaştem astăzi, cu mai multe rânduri de icoane.
Structura iconostasului
Iconostasul ne arată desfăşurată pe verticală imaginea Bisericii, istoria chipului creat, chipul
lui Dumnezeu şi căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viaţa este rezumată
prin iconostas sub forma mijlocirii sfinţilor şi a îngerilor care se roagă împreună cu noi, cei ce
participăm la slujbele din biserică.
În forma lui clasică, din secolul al XVI-lea încoace, iconostasul are în general maximum cinci
rânduri / registre de icoane (de jos în sus):
2. Rândul al doilea: icoanele praznicelor, adică ale sărbătorilor mari, având în centru icoana
Cinei de Taină sau Mahrama Domnului (Mandylion); acesta reprezintă vremea venirii
Mântuitorului Hristos pe pământ şi instituirea Legii Harului, care înlocuieşte Legea veche.
3. Rândul al treilea: chipurile celor 12 apostoli şi la mijloc icoana Deisis (cu Hristos
Judecător şezând pe tron, însoțit de Maica Domnului şi de Sf. Ioan Botezătorul) sau Sfânta
Treime; uneori pot apărea aici şi îngeri sau sfinți episcopi, monahi sau mucenici, acest rând
simbolizând roadele Întrupării şi ale Cincizecimii, precum şi rugăciunea Bisericii pentru
lume. Ordinea rândurilor al doilea şi al treilea este variabilă: uneori apar mai întâi Praznicele,
alteori Apostolii.
4. Rândul al patrulea: 12 proroci mari şi mici ai Vechiului Testament având în mijloc icoana
Maicii Domnului cu Pruncul (Orantă). Acest rând închipuie lumea aflată sub Legea Veche,
Legea lui Moise, având-o în centru pe Maica Domnului, întrucât Aceasta este centrul tuturor
proorociilor.
5. Rândul al cincilea: foarte rar, apare acest al cincilea rând, cel al Patriarhilor din Vechiul
Testament, până la Patriarhul Avraam, având în centru prima arătare a Sfintei Treimi de la
Stejarul lui Mamvri. Acest rând închipuie lumea de la Adam şi până înainte de instituirea
Legii lui Moise.
Rostul iconostasului
Trebuie să observăm că fiecare rând reprezintă o perioadă de timp bine definită din istoria
mântuirii omului, rânduri străjuite de o parte, jos, de icoana Bunei-Vestiri, "începutul
mântuirii noastre" iar de altă parte, sus, de Crucea lui Cristos. Nu avem de a face cu un
simplu perete despărţitor dintre altar şi naos sau care desparte pe preoţi de enoriaşi.
Iconostasul nu este un element decorativ, ci are un profund sens liturgic şi teologic. El vine să
întrunească, prin imagine, conţinutul rugăciunii euharistice, rostite cu voce tare de către
preot. Ca imagine a Bisericii, Trupul lui Cristos, iconostasul arată creşterea Bisericii în timp
şi viaţa ei. Astfel că el devine nu un element despărţire, ci unul de unire, de întrepătrundere
între altar şi naos, între veşnicie şi vremelnicie, este o punte spre care privim (înspre viaţa
veşnică).
ICOANA
Icoana (gr. εικον = chip, reprezentare) este, în înţelegerea
creştinismului ortodox, o imagine sacră, în două dimensiuni,
care reprezintă Cristosul, pe Mama Divina sau un sfânt.
Reprezentarea picturală
- în portretul iconic al persoanei sfinte reprezentate aceasta persoană poate fi recunoscută, dar
trăsăturile ei nu sunt de un realism carnal, ci mai degrabă ascetice
- fondul icoanei este cel mai adesea aurul (sau albastrul, în fresce), culoare în acelaşi timp
caldă, împărătească şi preţioasă, culoarea Logosului Solar (Cristosul)
reprezentări realiste ale naturii lipsesc, iar natura care este prezentă în icoană transmite şi ea
un mesaj spiritual (ex.: munţii înclinaţi ca nişte valuri asupra personajului sfânt fac legătura
cu imnografia: "Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin
alergând, strig către Tine...")
Cultul icoanelor
Atitudinea faţă de icoane în cadrul Bisericii s-a precizat în timp. După ce episcopi, clerici,
teologi şi scriitori bisericeşti au avut atitudini pro şi contra timp de mai multe secole, prigoana
din timpul iconoclasmului (secolele VIII şi IX) determină Biserica lui Hristos să precizeze şi
să fixeze definitiv, în mai multe sinoade (între care Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea,
în 787, sau sinodul general din 843), învăţătura ortodoxă despre sfintele icoane şi cultul lor.
Tradiţia ortodoxă face o distincţie importantă între diferitele feluri de închinare:
închinarea ca latrie, adorarea cuvenită numai lui Dumnezeu (şi lui Hristos ca "Unul din
Sfânta Treime" întrupat, "Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat" - Crezul)
închinarea ca venerare sau cinstire, ce revine Maicii Domnului şi sfinţilor
Închinarea pe care creştinii o aduc icoanelor, nu se referă la obiectul material (la lemnul pe
care este reprezentată persoana sau la frumuseţea picturii etc.) - altminteri aceasta ar fi
idolatrie -, ci orice cinstire dată icoanei trece la / revine persoanei zugrăvite, adică
"originalului".
LINGURITA
Linguriţa (Gr. λαβίδα, „cleşte”) este un obiect liturgic folosit în primul rând în timpul Sfintei
Liturghii, pentru distribuirea Sfintei Împărtăşanii. De obicei este confecţionată din aur, argint
sau alte materiale preţioase şi are la capăt o cruce.
Simbolistică
Apelativul de „cleşte” dat linguriţei trimite la viziunea proorocului Isaia (Isaia 6, 6-7):
Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase
cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: „Iată s-a atins de buzele tale şi
va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”.
După cum serafimul ia cu cleştele cărbunele şi se atinge de buzele proorocului ca semn al
curăţirii de păcate şi al misiunii sale profetice, cărbunele este văzut ca o prefigurare a lui
Hristos euharistic, iar linguriţa este „cleştele” cu care se atinge acesta de buzele credincioşilor.
Această interpretare este reflectată şi în rugăciunile pe care credincioşii le rostesc înaintea
Împărtăşaniei, care vorbesc despre „cărbunele Preasfântului Tău Trup” şi despre Sfânta
Împărtăşanie ca foc curăţitor pentru cei vrednici.
Utilizare
Linguriţa se foloseşte pentru distribuirea Ungerii (Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos)
credincioşilor. În practica liturgică din primele veacuri, linguriţa se folosea doar atunci când
se administra Sfânta Euharistie pruncilor şi bolnavilor. Restul credincioşilor primeau Sfântul
Trup în mână, iar diaconul le oferea Potirul cu Sfântul Sânge, practică folosită şi în prezent
de clerici. Odată cu dezvoltarea ritualului liturgic în Biserica Ortodoxă şi după ce a apărut
nevoia ca preoţii să slujească Sfânta Liturghie şi fără a fi asistaţi de diaconi, folosirea
linguriţei pentru administrarea Sfintei Împărtăşanii s-a generalizat. În secolul al IX-lea,
linguriţa este pentru prima dată enumerată printre Sfintele Vase din Altar în Canonul 10 al
Sinodului de la Constantinopol (861). În unele practici liturgice (rusă sau greacă) linguriţa nu
se atinge de buzele celui care se împărtăşeşte.
Discuţii recente
În timp ce majoritatea credincioşilor acceptă practica împământenită a împărtăşirii cu
aceeaşi linguriţă, unii credincioşi consideră că împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă este o
practică neigienică şi evită chiar să se împărtăşească din acest motiv. Pentru liniştirea
conştiintelor acestora, o posibilitate de evitare a acestor preocupări este preluarea practicii
altor Biserici Ortodoxe de a nu atinge linguriţa de buzele credincioşilor. De asemeni, dat fiind
că practica împărtăşirii cu aceeaşi linguriţă nu este obligatorie (semnul comuniunii cu
Hristos a credincioşilor este considerat a fi împărtăşirea din acelaşi Potir), unii preoţi sfinţesc
mai multe linguriţe pentru împărtăşirea credincioşilor sau pot găsi alte soluţii potrivite.
LUMANAREA
Este, ca in toate culturile, simbolul Solar al Sulfului, al
Focului Sexual activ, al Iluminarii si al Energiei Cristice
SFANTA MASA
Sfânta Masă sau Masa Altarului este
masa aşezată în bisericile ortodoxe
în mijlocul absidei Altarului pe care
se aduce Sfânta Jertfă. Este de formă
pătrată, lungă şi lată de aproximativ
un metru, confecţionată din piatră
sau din lemn.
Este evident simbolul PIETREI
CUBICE (Piatra Filosofala) adica
al Cristosului Se sprijină pe unul
sau patru stâlpi sau coloane,
simbolizându-i respectiv pe Domnul
Iisus Hristos şi pe cei patru
Evanghelişti. Este îmbrăcată
permanent cu două veşminte aşezate
permanent pe ea, cămaşa sau
katasarkia (de culoare albă, frecvent
din in) şi enditonul, inditionul sau
inditia, din brocart sau alte ţesături preţioase (sau chiar din metale preţioase) în culori
strălucitoare şi care se poate schimba odată cu celelalte veşminte liturgice şi acoperăminte, în
funcţie de perioada liturgică. Pe şi lângă Sfânta Masă sunt aşezate mai multe obiecte
liturgice, fiecare cu rolul său specific.
Simbolistica
Sfânta Masă reprezintă Jertfelnicul lui Dumnezeu. Ea simbolizează în acelaşi timp Tronul lui
Dumnezeu, întrucât, prin Sfânta Jertfă săvârşită aici harul lui Dumnezeu cel mântuitor şi
sfinţitor se răspândeşte asupra tuturor credincioşilor. Ea este totodată Golgota, locul
răstignirii Domnului Iisus, căci pe acest jerfelnic sunt reactualizate, la fiecare Liturghie
Patimile Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Mai reprezintă şi Mormântul
Domnului, căci prin moartea Lui s-a dăruit lumii întregi viaţa veşnică.
Sfinţirea
Sfinţirea Sfintei Mese se face la sfinţirea Bisericii. Atunci masa altarului se aşază şi se lipeşte
pe stâlpii ei cu un amestec de ceară, sacâz şi alte substanţe amintind de îngroparea
Mântuitorului. În piciorul Sfintei Mese sunt de obicei încastrate părticele din Sfintele Moaşte
ale unui Sfânt Mucenic. Masa este spălată mai întâi cu apă, închipuind taina Botezului, apoi
cu vin şi apă de trandafiri, amintind spălarea trupului Domnului cu miresme după moarte,
după care arhiereul miruieşte Sfânta Masă în semnul Crucii. În cele patru colţuri ale mesei se
aşază patru bucăţi de pânză cu icoanele celor patru Evanghelişti, temelie a credinţei Bisericii.
După aceea Sfânta Masă se îmbracă în primul veşmânt sau cămaşa care simbolizează
giulgiurile Mântuitorului, peste care se aşază enditonul, veşmântul strălucit ce simbolizează
îmbrăcămintea Sa de lumină de la Înviere. Apoi este aşezat pe Sfânta Masă Antimisul, o
bucată de pânză brodată pe care este reprezentată îngroparea Domnului, în care sunt cusute
părticele din moaştele unui mucenic. Deasupra acestora se aşază Sfânta Evanghelie şi Sfânta
Cruce. În spatele Sfintei Mese, spre răsărit se aşază, pe un postament, o Cruce mare pe care
este reprezentată Răstignirea Domnului, lângă care stă permanent o candelă aprinsă.
Dacă în Sfântul Altar pot intra, cu binecuvântarea episcopului sau preotului, şi simpli monahi
(sau monahii) ori mireni, de Sfânta Masă, odată sfinţită, nu au voie să se atingă decât
clericii, începând de la rangul de ipodiacon. Pe Sfânta Masă nu ar trebui aşezate obiecte care
nu au fost sfinţite sau care nu sunt obiecte de cult. Icoanele sunt uneori aşezate pe Sfânta
Masă pentru o anumită perioadă de timp, ca parte a pregătirii pentru sfinţirea lor ca obiecte
de cult.
Obiectele de pe Sfânta Masă
Pe Sfânta Masă se găsesc în mod obişnuit mai multe obiecte liturgice folosite la slujbele
bisericeşti. Acestea sunt: Sfântul Antimis, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, Chivotul trusa
pentru botez, un sfeşnic cu unul sau mai multe braţe, un clopoţel folosit în anumite momente
ale Sfintei Liturghii etc.
MIRUL
Este simbolul Mercurului, al Apelor Genezice ale Spiritului Sfant
Mirul este propriu-zis o răşină aromatică extrasă din arborii (arbuştii) de mir, dar în limbajul
creştin cuvântul poate avea diferite întrebuinţări, după cum urmează:
Untdelemn (ulei) – este considerat întotdeauna unul dintre darurile cele mai preţioase pe care
Dumnezeu le face omului prin intermediul naturii, a regnului animal, simbol al belşugului.
Este folosit ca aliment indispensabil pentru hrana omului, ca medicament sau balsam şi ca
materie de luminat. În biserică untdelemnul este folosit în candele, pentru a lumina, ca simbol
al luminii divine şi ca jertfă adusă, prin ardere, lui Dumnezeu ca dar al pământului.
Untdelemn sfinţit – este ulei de măsline sau floarea soarelui care se sfinţeşte la Taina
Sfântului Maslu sau la slujba Litiei. Untdelemnul este materia prin care se transmite lucrarea
sfinţitoare a harului Sfântului Duh. La slujba Sfântului Maslu, prin ungere cu untdelemn
sfinţit se transmite lucrarea tămăduitoare a Duhului lui Dumnezeu. La slujba Litiei se aduce
la biserică şi se binecuvintează (alături de pâine şi vin) şi untdelemn, ca o ofrandă adusă de
credincios din darul pământului şi ca un element de bază al hranei omului, daruri pentru
înmulţirea cărora preoţii împreună cu credincioşii se roagă la Litie. Prin ungerea pe frunte cu
untdelemn sfinţit la sfârşitul fiecărei slujbe, credincioşii primesc pecetea, semnul prin care
este consacrat lui Dumnezeu.
"Untdelemnul bucuriei" - ulei sfinţit care se foloseşte la Taina Sfântului Botez. Cu el se
unge pruncul (sau cel ce urmează a fi botezat) înainte de cufundarea în cristelniţă spre a fi
"ungere de nestricăciune, armă dreptăţii, înnoire sufletului şi trupului, izgonire a toată
lucrarea diavolească, spre înlăturarea tuturor răutăţilor" (slujba Botezului), ca o re-creaţie a
noului botezat prin iertarea păcatelor şi însănătoşirea puterilor spirituale.
Sfântul Mir sau Marele Mir – este un amestec de untdelemn curat de măsline sau floarea-
soarelui cu vin curat, balsam şi cu plante aromate şi răşini (în total 38 la număr). Se sfinţeşte
de către soborul Sfântului Sinod în Joia Mare în cadrul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.
Este întrebuinţat de episcopi şi preoţi numai la sfinţirea bisericilor şi a antimiselor, la Taina
Mirungerii şi la revenirea la Ortodoxie a unei persoane botezate în numele Sfintei Treimi.
Împlinire şi încununare a Botezului, ungerea cu Sfântul Mir împărtăşeşte noului botezat pe
Sfântul Duh ca dar. Este Cincizecimea noastră personală în care Sfântul Duh coboară peste
noi şi rămâne în noi ca dar al lui Hristos, este pecetea, amprenta în noi a Aceluia Căruia îi
aparţinem după Botez.
POTIRUL
Potirul este o cupă din metal preţios (sau, mai nou, chiar din
ceramică sau sticlă, iar în unele locuri chiar din lemn), în
care, în cadrul Proscomidiei, se pune vinul amestecat cu apă.
În timpul Sfintei Liturghii, acest vin se preface în Sângele lui
Cristos şi din el se vor împărtăşi creştinii. Doar clericii se
împărtăşesc astăzi direct din potir, iar ce rămâne în potir
după împărtăşirea credincioşilor este consumat de diacon
(sau, în lipsa diaconului, de către preot), la sfârşitul
Liturghiei.
Simbolizeaza Calis-ul, Sfantul Graal (Yoni feminin), Hava
(Eva) si calota craniana in care se strange Vinul
Transmutarii.
In Ortodoxism, potirul este asociat cu coasta lui Iisus Cristos
din care au curs, pe Cruce, sânge şi apă, şi simbolizează,
deopotrivă, paharul de la Cina cea de Taină şi cel în care,
după tradiţie, Sfântul Ioan Evanghelistul a strâns o parte din sângele Cristosului vărsat pe
Cruce.
PRESCURA
Prescura (sl. proskura) este o pâinişoară
rotundă făcută din aluat dospit, din care
se pregăteşte la Sfânta Liturghie
cuminecătura şi celelalte părticele, numite
miride, şi din care se taie anafura.
În ritualul proscomidiei se folosesc mai multe prescuri:
una, care este propriu-zis pâinea de împărtăşanie, şi având neapărat pecetea IIS-HR (în
rândul de sus) NIKA (în rândul de jos) - "Iisus Hristos învinge" -, se va preface, în cadrul
Sfintei Liturghii, în Trupul lui Hristos; este tăiată la proscomidie în formă de paralelipiped în
jurul peceţii, rezultând ceea ce se numeşte Agneţul, care este depus pe Sfântul Disc;
- dintr-o altă prescură se taie o parte în formă triunghiulară pentru Maica Domnului, care
se pune la dreapa Agneţului;
- dintr-o alta, se taie (scot) părticele/miride pentru sfinţi, care se pun la stânga Agneţului, pe
câte trei coloane de trei părticele
- dintr-o alta, se scot părticele/miride pentru pomenirea ierarhului locului, a
conducătorilor ţării, a ctitorilor bisericii, care se pun în josul Agneţului
- din celelalte prescuri, inclusiv cele aduse de fiecare credincios în parte, se scot părticele
pentru creştinii vii şi morţi, care şi ele se depun pe disc în josul agneţului
Felurile prescurilor
Din pacate, desi in vechime prescurile erau transsubstantiate prin Euharistie si impartite
multimii o data cu Vinul, astazi prescurile sunt doar binecuvantate si doar un numar limitat de
persoane (care respecta anumite conditii) pot primi Sacra Ungere
PROSCOMIDIARUL
Proscomidiarul, mai rar numit schevofilachion (după termenul grecesc, dar care azi se aplică
mai mult la diaconicon), este locul primirii darurilor pe care le aduc credincioşii la Sfânta
Liturghie.
În Biserica veche, această încăpere era situată în afara bisericii. Aici se păstrau de asemeni şi
veşmintele şi alte obiecte liturgice.
Diaconii preluau darurile aduse de credincioşi, şi le pregăteau împreună cu preotul în ritualul
Proscomidiei.
Astăzi proscomidiarul este un loc (o firidă, o nişă, o absidă, un intrând sau chiar o măsuţă)
în latura de nord a altarului. Aici prescurile şi vinul adus de credincioşi sunt pregătite de către
preot (împreună cu diaconul, acolo unde este) în ritualul proscomidiei, şi apoi aduse pe masa
altarului prin procesiunea de la Vohodul Mare.
RIPIDELE
Ripidele (gr. exapteriga/ripidia, Slavonă: rapidia) sunt
un fel de apărătoare sau evantai de forma unei palete pe
care este reprezentat un Serafim cu şase aripi, căruia îi
este ataşat un băţ lung care îi serveşte drept mâner.
Potrivit viziunii profetului Isaia, serafimii înconjoară
tronul ceresc al lui Dumnezeu. De aceea, imaginea unui
serafim este adesea gravată pe paleta circulară sau
stelată, de obicei de metal.
În mai toate bisericile Ortodoxe, atunci când ele nu se
află în mâinile slujitorilor care le poartă, două ripide
sunt aşezate de o parte şi de alta a chivotului, amintind
o dată în plus că aceiaşi îngeri înconjoară tronul lui
Dumnezeu pe pământ – Sfântul Altar. În vremea Sfintei
Liturghii, ripidele însoţesc Sfintele Daruri la Vohodul Mare, precum şi Sfânta Evanghelie,
atunci când aceasta este scoasă din altar pentru citirea pericopei evanghelice.
SFEŞNICUL
Sfeşnicul este un suport de lemn, metal,
ceramică sau chiar marmură, de obicei de
formă cilindrică, de înălţimi variabile, care
are în partea de sus un orificiu în care sunt
înfipte lumânările. Sunt folosite în cultul
creştin public şi privat.
STELUTA
Steluţa (gr. astir; lat. asteriscus) este un obiect
liturgic format din două arce de metal preţios
unite în partea de sus, deasupra lor fiind crucea.
Acestea fac o mică boltă peste Agneţ şi peste
părticele pentru a le proteja atunci când Discul
este acoperit cu procovăţul, o bucată de
ţesătură imprimată sau brodată.
Este simbolul MONADEI DIVINE
Când preotul acoperă cinstitele daruri la
Proscomidie, atunci el tămâiază mai întâi
steluța, şi apoi o pune pe sfântul disc (în aşa fel
încât să nu atingă nici miridele, nici Agnețul)
zicând cuvintele: „Si venind steaua, a stătut
deasupra, unde era aşezat Pruncul.”
Steluța rămâne pe disc, protejând Agnețul şi
miridele până la prima rugăciune din anamneză
când preotul zice că: „Ție îți mulțumim şi pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o
primi din mâinile noastre, deşi înaintea Ta stau mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri,
heruvimii cei cu ochi mulți şi serafimii cei cu câte şase aripi, care în înalturi se rotesc
zburând, cântare de biruință cântând, glas înălțând şi grăind (la enumerarea care începe cu
„zburând” preotul ia sfânta steluță de pe sfântul disc şi face semnul crucii deasupra acestuia,
lovind uşor cu ea în cele patru parți ale sfântului disc): Sfânt, Sfânt Sfânt, Domnul Savaot!...”
La sfârşitul Liturghiei, după Împărtăşire, sfânta steluță este aşezată împreună cu
acoperămintele şi cu sfânta copie pe disc, şi duse la proscomidiar, de preot sau diacon, după
ecfonisul: „...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
TAMAIA
Tămâia (probabil din lat. thymanea) este sucul
(răşina) unor arbori/arbuşti exotici [1], care
ajungând în contact cu aerul se încheagă, la
fel ca şi răşina brazilor. Ea era adusă ca
ofrandă la templul iudaic, iar în creştinism
este considerată ca un prinos sfânt, al cărui
fum înmiresmat însoţeşte toate actele cultului.
Este simbolul transmutarii si rasina care
prin eterizare atrage forte benefice.
În cultul creştin găsim întrebuinţarea tămâiei încă din cele mai vechi timpuri. Astfel, canonul
3 al Sfinţilor Apostoli spune: "(...) Dar să nu fie iertat a se aduce altceva în altar decât
untdelemn pentru candele şi tămâie la vremea aducerii înainte". : jertfa se face prin
transmutarea Energiilor Sexuale.
In Ortodoxism este vazut ca simbol al rugăciunilor pioase, care, asemenea fumului de tămâie,
se ridică în sus, ca unul dintre cele mai preţioase daruri de jertfă aduse lui Dumnezeu. Astfel
de daruri au fost aduse şi pruncului Iisus de către magi: aur, smirnă şi tămâie. Smirna este tot
un fel de tămâie, însă mai de preţ şi cu un miros mai plăcut decât al tămâiei.
Tămâierea are două înţelesuri: când se tămâiază persoane sfinte sau icoane, ea este semn de
veneraţie şi respect, iar când se tămâiază lucruri asupra cărora se invocă trimiterea harului de
la Dumnezeu, simbolizează harul Sfântului Duh, care ni se trimite de sus, după cum spune şi
rugăciunea tămâierii. Precum am spus mai sus, ea este simbolul rugăciunilor noastre, care se
înalţă spre Dumnezeu ca fumul de tămâie. Cei 24 de bătrâni din viziunea Sfântului Ioan
Evanghelistul au căzut înaintea Mielului având fiecare alăute şi năstrape de aur pline cu
tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsa 5, 8). Acelaşi înţeles îl au şi cuvintele
Psalmistului, care zice: "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, ridicarea
mâinilor mele jertfa de seară" (Ps. 140, 2). Pentru tămâierile sau cădirile din rânduiala
sfintelor slujbe se întrebuinţează cădelniţa (căţuia sau tămâierul), în care se pune tămâia.
Rugăciunea tămâierii
"Tămâie îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună-mireasmă
duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne
nouă harul Preasfântului Tău Duh."
UŞILE ÎMPĂRĂTEŞTI
Sfintele Uşi, numite şi şi Porţile Minunate sau Uşile
Împărăteşti (istoric, cel din urmă termen se aplica
probabil mai degrabă uşilor de la intrarea în naosul
bisericii, pe care intra împăratul, în vremea
Imperiului Bizantin) sunt uşile centrale ale
iconostasului, plasate chiar în faţa altarului în orice
biserică ortodoxă.
Pe Sfintele Uşi apare de obicei o icoană-diptic a
Bunei-Vestiri. Uneori pe Sfintele Uşi mai apar şi
icoane ale celor patru sfinţi evanghelişti. În dreapta
acestora se află icoana lui Cristos, iar în stânga cea a
Mamei Divine cu Pruncul Iisus, iar imediat deasupra
lor se găseşte icoana Cinei celei de Taină. Sfintele
Uşi se deschid în diferite momente ale Sfintei
Liturghii şi ale altor slujbe, în funcţie de tradiţia
locală a fiecărei Biserici. Ele sunt aproape
pretudindeni deschise în timpul Ieşirii Mari şi a celei
Mici, al citirii Sfintei Evanghelii şi la împărţirea
Sfintei Împărtăşanii.
UŞILE DIACONEŞTI
Uşile diaconeşti, respectiv uşile de nord şi de sud sunt cele două uşi
situate de o parte şi de alta a iconostasului din bisericile ortodoxe,
situate spre marginile iconostasului, de o parte şi de alta a Uşilor
Împărăteşti. Aceste uşi sunt frecvent folosite de diaconi atunci când
aceştia intră şi ies din altar.
Uşa de sud este de obicei folosită ca intrare liturgică în altar, care în
arhitectura bisericii reprezintă Cerul. De obicei pe această uşă este
zugrăvită o icoană a Sf. Arhanghel Gavriil, întrucât acesta este
"Vestitorul", cel care aduce Maicii Domnului vestea Întrupării şi pe
cale de consecinţă a intrării noastre în Împărăţia Cerurilor. Uşa de
nord este uşa folosită pentru "ieşirea" liturgică din Altar, iar pe
aceasta este zugrăvit de obicei Sf. Arhanghel Mihail, "Paznicul"
uşilor Împărăţiei cereşti, îngerul cu sabia de foc.
Uneori pe uşile diaconeşti sunt zugrăvite icoane ale sfinţilor diaconi
în locul celor ale
arhanghelilor, evocând rolul liturgic al celor două uşi. De obicei este
vorba de icoana Sf. Apostol Filip din cei Şaptezeci) sau a Sf. Efrem
Sirul pe uşa de sud şi respectiv a Sf. Lavrentie (Laurenţiu) sau a Sf.
Arhidiacon Ştefan pe uşa de nord.
VULTURUL
Vulturul (gr. ὁ ἀετός - ho aetós, sl. potnojia)
este un covoraş de obicei rotund pe care este
reprezentat un vultur cu aripile întinse deasupra
unei cetăţi cu trei râuri pe care stă arhiereul cu
picioarele atunci când participă la slujbele
bisericeşti. Este asimilat veşmintelor liturgice ca
unul dintre însemnele specifice arhiereului, deşi
nu este propriu-zis un obiect de îmbrăcăminte.
Poate fi aşezat acolo unde episcopul urmează să
petreacă mai mult timp pe parcursul slujbei, în
naos sau în altar. Semnifică autoritatea cu care
este învestit episcopul, precum şi rolul său care
trebuie să fie cel de supraveghetor, ocrotitor şi
cârmuitor înţelept al eparhiei sale, impunător
prin statura sa morală şi autoritatea sa
învăţătorească. Atunci când slujesc mai mulţi
arhierei, pot fi folosite mai multe asemenea covoraşe [1].
Acest covoraş este numit uneori vulturul mic pentru a-l distinge de vulturul mare, un covor de
dimensiuni ceva mai mari folosit cu ocazia hirotoniei întru arhiereu. Vulturul mare se aşază în
mijlocul naosului, între cele două sfeşnice. În timpul slujbei, în cursul examinării
candidatului la arhierie, acesta înaintează pe vulturul mare la fiecare întrebare, această
înaintare simbolizând, potrivit pr. Ene Branişte, înaintarea sa pe treptele preoţiei.
ALTE
OBIECTE
LITURGICE
- asa cum este privit in Ortodoxie, Botezul este Taina inceperii unui nou fel de
viata prin moartea celei vechi si nasterea din nou la o viata in Cristos.
- conform Crezului de la Niceea, botezul este pentru spalarea pacatelor si
intrarea in Biserica
- etimologic: lat. baptizmo, grec. βάπτειν (a scufunda in apa)
- simbol universal al mortii si renasterii
- ritual savarsit si de Ioan Botezatorul:
LUCA: A răspuns Ioan tuturor: Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare
3.16. decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El
vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc
Botezul in sine este un pact de Magie Sexuala pe care neofitul il face sau pe
care Nasii il fac in numele neofitului. Desfasurarea ritualica prezinta in mod
alegoric intreaga cale care trebuie urmata pentru Cea de-a Doua Nastere. Asa
cum stim, crearea Corpurilor Solare (To Soma Heliakon) este necesara pentru
a iesi din Roata si pentru a cunoaste Lumile Interne:
IOAN Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi
3.5. din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
DESFASURAREA RITUALULUI:
- sacerdotul imbraca sfita alba si manecutele
- ELEMENTELE PRINCIPALE:
o FOCUL – sulful alchimic – instinctul sexual
o APA – mercurul alchimic – מMem – apele spermatice
o SAREA – intelepciunea salvatoare: נNun – Mesia (Salvatorul)
o AERUL – Aleph, Suflul Divin
- Dupa acestea sacerdotul va sufla de trei ori, in chipul crucii, pe fata lui,
insemnandu-l de trei ori la frunte, la gura si la piept, si zicand la fiecare
inchinare: „Mainile Tale m-au facut si m-au zidit.”
- apoi afundand preotul mana in apa, face semnul crucii, de trei ori, zicand de
fiecare data:
„Tu insuti dar, Iubitorule de oameni Imparate, vino si acum cu pogorarea
Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta” (de trei ori).
„Sa se zdrobeasca sub semnul chipului Crucii Tale toate puterile cele potrivnice” (de
trei ori).
„Se imbraca robul lui Dumnezeu (N) in haina dreptatii, in numele Tatalui
si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.”
- sacerdotul isi spala mainile, iar cantaretul citeste de trei ori Psalmul 31
- dupa rugaciune, unge cu luare-aminte pe cel botezat cu Sfantul Mir, facand
chipul crucii: la frunte, la ochi, la nari, la gura, la amandoua urechile, pe
piept, pe spate, la maini si la picioare, zicand:
„Pecetea darului Sfantului Duh.”
- practica de dezlegare se face, evident, cu forta Spiritului Sfant („harul Duhului Sfant”)
- penitentul face o rugaciune inainte de Sfanta Marturisire, prin care cere sprijinul
Cristosului Cosmic, recunoscand ca erorile facute au atentat asupra Sa:
- Dezintegrarea eurilor se face de Binah prin Chokhma (sau cum s-ar zice in Ortodoxie,
prin Epicleza de catre Duhul Sfant prin Hristos)
- Energia Cristica va dezintegra defectul, esenta va fi eliberata iar in locul defectului se
va naste virtutea corespondenta („duh drept înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele”)
- Penitentul va face o rugaciune dupa practica de dezlegare, tot catre Cristosul Cosmic,
pentru a cere in continuare ajutorul necesar in dezintegrare, trezirea constiintei,
intelepciune, intelegere, mod corect de a gandi si actiona si vointa:
„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, izvorul întelepciunii si al
darului, deschide buzele mele ale păcătosului si mă învată cum se cuvine si
pentru ce se cade să mă rog. Că Tu esti Cel ce stii multimea cea mare a
păcatelor mele. Iată, cu frică stau înaintea Ta ; îndreaptă viata mea, Cel ce
îndrepti toată zidirea cu cuvântul si cu puterea cea nespusă a întelepciunii,
Cel ce esti liman celor înviforati, si-mi arată calea pe care voi merge. Dă
cugetelor mele duhul întelepciunii Tale, iar nepriceperii mele duhul
întelegerii. Cu duhul temerii de Tine pătrunde faptele mele si duh drept
înnoieste întru cele dinlăuntru ale mele. Cu duh stăpniitor întăreste
alunecarea gândurilor mele ; ca în toate zilele fiind îndreptat spre cele de
folos cu Duhul Tău cel bun să mă învrednicesti a împlini poruncile Tale si
pururea să-mi aduc aminte de mărită venirea Ta, care va cerceta toate
faptele noastre.
În afară de cele amintite mai sus, mai există unele Sfinte Liturghii care sunt folosite mai des
în unele Biserici Ortodoxe, mai rar sau deloc în cadrul altora.
DESFASURAREA RITUALULUI
În timpul Proscomidiei, preotul taie din prescura principală un fragment de forma unui
pătrat (piatra cubica – Cristosul) numit in Ortodoxie Agneţ (Mielul).
- Agnețul este cel care va fi transsubstantiat în timpul Liturghiei credincioşilor,
devenind astfel Sfântul Trup al lui Cristos.
- De asemeni, sacerdotull mai scoate părticele de prescură şi le aşază pe Sfântul Disc,
pentru ritualul Isiac (pomenirea Maicii Domnului), pentru diferiții sfinți şi pentru
credincioşii vii şi adormiți. Bucățile de prescură care rămân sunt binecuvântate şi
distribuite enoriaşilor şi închinătorilor după slujbă; această pâine este cunoscută sub
numele de anafură.
- În timpul Proscomidiei, preotul binecuvintează şi vinul şi apa, care sunt turnate în
Sfântul Potir. După rugăciunile Epiclezei, în Potir va fi adăugată apă caldă.
- Darurile sunt tămâiate de mai multe ori în timpul Proscomidiei. Încheierea
Proscomidiei duce direct la începutul Dumnezeieştii Liturghii.
După un dialog relativ neauzit între preot şi diacon (dacă slujeşte un diacon), Dumnezeiasca
Liturghie începe cu proclamarea solemnă de către preot:
"Binecuvântată este împărăția Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea
şi în vecii vecilor".
Congregatia răspunde: "Amin".
- Diaconul (sau sacerdotul, dacă nu slujeşte niciun diacon) continuă cu Ectenia Mare,
numită astfel deoarece este mai lungă decât majoritatea ecteniilor, iar cererile pe care
le cuprindă se referă la nevoile întregii lumi: pentru pace şi mântuire, pentru Biserică,
pentru episcopii ei, pentru credincioşi, pentru cei robiți şi pentru vindecarea şi
mântuirea lor, pentru izbăvirea de nevoi şi necazuri.
- Se încheie, ca majoritata ecteniilor, cu pomenirea de către credincioşi a mijlocirii
Mamei Divine (Maicii Domnului) şi a maeştrilor (sfinților). În perspectiva acestei
puternice mărturii, credincioşii sunt chemați să îşi dăruiască viața Cristosului.
- Sacerdotul rosteşte o rugăciune de încheiere.
- Urmează trei antifoane care variază de la o zi la alta şi în funcție de jurisdicţie.
Primele două antifoane sunt urmate de o ectenie mai scurtă şi de o rugăciune. După al
treilea, urmează Ieşirea cu Sfânta Evanghelie (Vohodul mic sau Ieşirea mică"), după
care se cântă:
"Veniți să ne închinăm şi să cădem la Hristos. Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui
Dumnezeu, [pe noi] cei ce-Ți cântăm: Aliluia!"
- Urmează cântarea troparelor şi a condacelor prescrise pentru ziua, perioada liturgică şi
biserica respectivă.
După ce au intrat liturgic în biserică şi s-au strâns cu toții în jurul Cuvântului, adunarea
credincioşilor cântă Trisaghionul, imnul închinat Sfintei Treimi:
"Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi."
Propovăduirea Cuvântului
- Citirea din Scriptură este anunțată de prochimen, un psalm sau refrenul unei cântări
dialogale
- Apoi, citeţul recită în fața adunării fragmente dintr-o epistolă apostolică sau din
Faptele Apostolilor. Fragmentul este de regulă cântat, dar simpla recitare este permisă,
acolo unde condițiile locale nu permit altceva. (În unele tradiții locale, citețul începe
să cânte foarte încet, continuând apoi din ce în ce mai tare, în amintirea modului în
care Biserica timpurie a ieşit încet-încet din catacombe).
- Urmează apoi un întreit Aleluia, cântat dialogal, ca la prochimen. Acesta anunță
citirea din Sfânta Evanghelie.
- După Aleluia, urmează un scurt dialog între sacerdot şi popor, după care acesta sau
diaconul intonează pericopa Evangheliei zilei respective.
- După citirea fragmentului din Evanghelie, adesea sacerdotul ține o predică (sau
omilie), mai lungă sau mai scurtă, referitoare la Sfânta Scriptură, la perioada liturgică
sau la următoarea sărbătoare sau pomenire. Predica mai poate fi ținută şi după
momentul împărtăşirii sau chiar după încheierea Liturghiei.
- Slujba continuă cu Ectenia cererii stăruitoare, marcată de întreita rostire "Doamne,
miluieşte" după fiecare cerere. În unele zile, aceasta este urmată de Ectenia celor
adormiți.
- Liturghia celor chemaţi se încheie cu o ectenie pentru creşterea în credință a
catehumenilor, până în ziua botezului lor. Deşi în multe biserici nu mai există
catehumeni, această ectenie rămâne parte a Liturghiei şi slujeşte ca un mod de
permanentă reamintire a trimiterii Apostolilor la propovăduire, momentul întemeierii
Bisericii ca misiune către întreaga lume.
- După Crez, preotul începe Anaforaua, marea rugăciune euharistică, asupra Darurilor
- Rugăciune este astfel numită din cauză că începe astfel: "Sus să avem inimile".
Principalele două anaforale care sunt folosite în Biserica Ortodoxă sunt cea a Sfântului
Ioan Gură de Aur şi cea a Sfântului Vasile cel Mare.
- După ce se face pomenirea istoriei căderii şi izbăvirii noastre şi a instituirii Cinei
euharistice, sacerdotul Îl invocă pe Spiritul Sfânt, cerându-I să se pogoare şi să
sfințească Darurile.:
Încă aducem Ţie această slujbã duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te
rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste
aceste Daruri, ce sunt puse înainte.
Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. (Amin)
Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea
păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor,
spre îndrãznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.
Împărtăşirea şi încheierea
După sfințirea Darurilor, pomenirea Sfinților şi a episcopului locului, preotul ridică Sfintele
Daruri, exclamând: "Sfintele [sunt ale] Sfinților!"
Rostire la care credincioşii răspund: "Unul [este] Sfânt, Unul [este] Domn, Iisus Hristos, întru
mărirea lui Dumnezeu Tatăl, amin."
- În tradiția ortodoxă, credincioşii se împărtăşesc cu Sfintele Daruri sub ambele specii
(atât în chipul pâinii cât şi al vinului), dintr-o linguriță, tradiție datând din secolul al
IV-lea.
- După ce au primit Trupul şi Sângele Cristosului, credincioşii iau o bucățică de pâine,
anafura, care este o parte din prescura din care a fost scos şi Agneţul. Anafura (numită
în limba greacă antidoron) nu face parte din partea de prescură sfințită spre a deveni
Sfânta Împărtăşanie sau Euharistia, dar este binecuvântată, astfel încât este tratată cu
respect. Înt radiția rusească (şi uneori şi în bisericile din România), credincioşilor care
s-au împărtăşit li se oferă şi un pahar cu vin.
- Din pacate, insusi rostul Sfintei Liturghii este astazi eliminat, intrucat Sacra Ungere nu
mai este oferita laicilor, decat in conditii speciale (numai la Ceremoniile Cristice si
dupa un post alimentar si savarsirea Sfintei Marturisiri)
TAINA MIRUNGERII
(CONFIRMARII)
- este Sacramentul care urmeaza Euharistiei,
ca si ritual simbolic.
- Este ritualul Bat-Mitzvah din cultura
iudaica
- Din pacate in Crestinismul Ortodox s-a
pierdut simbolistica
- asa cum o indica si numele pastrat la
Catolici, reprezinta ritualul care confirma
Sacramentele anterioare (se cunoaste
importanta transmutarii, a dezintegrarii
defectelor si a Energiei Cristice)
- este sacramentul prin care tinerii primesc cunosterea explicita asupra importantei
sexualitatii
- desi in Ortodoxism nu se mai respecta varsta potrivita pentru acest Sacrament, la
crestinii de rit Catolic acest ritual se face ca in vechime, la inceputul perioadei
pubertare (12-13 ani la fete, 14 ani la baieti)
- din cauza fortelor Venusiene care intra in actiune, hormonii sexuali se activeaza,
producand schimbari corpului fizic, in special in ceea ce priveste caracteristicile
sexuale secundare; in urmatorii 7 ani corpul se maturizeaza din punct de vedere sexual
iar structura astrala conformeaza emotiile
- deja de la 13-14 ani, sub influenta fortelor venusiene, energia sexuala care impregna
intreg corpul incepe sa se concentreze in zona gonadelor
- din cauza pericolului activarii energiei sexuale, este necesara intelegerea profunda a
importantei sale, lucru simbolizat prin acest Sacrament
- la catolici se pastreaza mare parte din ritualul initial: Sacerdotul il unge pe neofit cu
cenusa in forma de cruce pe frunte, aducandu-i aminte de necesitatea mortii
psihologice: „Din pamant esti facut si in pamnat te vei intoarce”
- Sacerdotul apoi ii trage o palma tanarului pentru a-i aduce aminte de trezirea
constiintei si de importanta sexualitatii: „Sa nu uiti ca eu sunt Episcop de ROMA”
( cabal.: „AMOR” – latin. „dragoste”)
- Apoi Sacerdotul ii pune mainile pe cap si canalizeaza energia Spiritului Sfant asupra
tanarului
- La ortodocsi, mirungerea se face prin ungerea nou-nascutului botezat cu ulei
magnetizat numit Sfantul Mir
- Copilul este uns cu acest ulei in semnul Crucii pe frunte, ochi, nari, urechi (in toate
zonele magnetice) pentru a-i deschide chakrele
- De fiecare data se aduce aminte ca activarea simturilor interne se face cu ajutorul
energiei sexuale: „Pecetea Darului Duhului Sfant”
- Este considerata o extensie a Cincizecimii (ziua simbolica a trezirii lui Kundalini:
coborarea Duhului Sfant asupra apostolilor lui Cristos)
- se stie ca prin transmutare se urmeaza Drumul Initiatic pentru a iesi din sistemul
mecanic al naturii: se zice ca cel miruit devine membru al Poporului lui Dumnezeu –
un mirean sau laic (de la gr. laos - "poporul lui Dumnezeu")
- se stie ca transmutarea activeaza diverse capacitati:
'Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate’ (I Ioan 2:20)
TAINA CASATORIEI (CUNUNIEI)
- la 21 de ani (fetele chiar mai devreme) animalul intelectual devine complet si din
punct de vedere sexual si emotional, la toate nivelele energetice
- toate sacramentele anterioare, primite simbolic pana atunci, trebuie sa fie concretizate
prin actul sexual cast al
Casatoriei Perfecte dintre sot si
sotie
- este Sacramentul care confirma
inceperea Magiei Sexuale
- are ca baza in mitologia
crestina, nunta din Cana
Galileei:
- este clar ca nu se poate trezi
Kundalini (Apa sa se transorme
in Vin) decat in a 9-a Sfera
(Ceasul Meu)
- doar cei ce au cunoasterea
(Nous- Jeshua) pot practica Marele Arcan
IOAN:
Şi pentru că nu aveau vin , a zis mama lui Iisus către El: Nu au vin.
2:3.
2:4. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul
Meu.
- Abba si Aima: cele 3 Amen-uri ale Mirelui si Miresei (6) – Arcanul 6 – Indragostitul
6. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau
câte două sau trei vedre.
7. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus.
- Piatra, dupa cum stim reprezinta sexualitatea
- Transmutarea aduce purificarea: „curatirea iudeilor”
- Mintea, emotiile si sexul trebuiesc impregnate de energia transmutata in timpul actului
sexual: „le-au umplut pana sus”
- Miracolul transformarii apei in vin este evident de natura alchimica
- V.M. Aberamento a transformat la propriu apa in vin – acesta este un fapt istoric, desi
importanta lui esentiala este de natura ezoterica : misterul Marelui Arcan
VINUL IN EBRAICA:
VAV –YOD – NUN
IOAN Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi
3:5. din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.
MATEI Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
16:18. porţile iadului nu o vor birui.
19. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi
legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.
DESFASURAREA RITUALULUI
13. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: "Pentru ce ai făcut aceasta?" Iar
femeia a zis: "Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat".
14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să
fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să
te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!
15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul".
- Degenerarea sexuala a dat curs generarii agregatelor psihologice, deci putem spune ca
Lucifer este originea lui Satan, desi Lucifer este Parte a Fiintei
- Lucifer coboara in dimensiunile scufundate, pentru ca este legat de felul cum este
polarizata energia sexuala
- In acest mod, Lucifer se transforma din cel mai iubit Inger al Tatalui in Tiphon
Baphomet, luand infatisarea lui Satan
- Teologii ortodocsi instruiti (mai ales cei din Grecia) cunosc diferenta dintre
Lucifer, Satan si Anticrist
- in limba romana, inca se mai face o conexiune intre Lucifer (facatorul de lumina) si
sexualitate
- planeta Venus (centrul magnetic al fortelor erotice) este numita Luceafarul de
dimineata
ISAIA În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor
14:11. aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău.
12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, Fecior al Dimineţii! Cum ai
fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri!
13. Tu care ziceai în cugetul tău: "Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de
stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt
voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte.
14. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi".
15. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului!
16. Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând:
"Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se
cutremurau?"
- este evident ca daca am cazut prin sexualitate (am iesit prin Poarta Edenului) tot prin
sexualitate ne putem recupera
- logodna se savarseste cu binecuvantarea Primului Trimurti (Sfanta Treime):
- sacerdotul insemneaza viitorii soti cu inelele in semnul Crucii:
- "Se logodeste robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui
si al Fiului si al Sfantului Duh".
- Se repeta la femeie acelasi lucru
- Inelul indica legatura celor 2
- Viitorii miri tin lumanarile aprinse, semn ca au focul erotic necesar Nasterii din Nou
DEUT
"Scopitul şi famenul să nu intre în obştea Domnului.
23.1.
Sacerdotul va rosti:
„Domnului să ne rugăm.
Doamne, Dumnezeul nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai
călătorit în Mesopotamia, trimiţându-l să logodească femeie stăpânului său Isaac şi
prin mijlocirea scoaterii de apă i-ai descoperit să logodească pe Rebeca; Însuţi
binecuvântează logodna robilor Tăi acestora (N), şi întăreşte cuvântul ce şi-au dat.
Uneşte-i pe ei cu sfânta unire cea de la Tine. Că Tu din început ai zidit parte
bărbătească şi femeiască şi de la Tine se însoţeşte bărbatului femeie spre ajutor şi
spre dăinuirea neamului omenesc. Însuţi dar, Stăpâne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai
trimis adevărul peste moştenirea Ta şi făgăduinţa Ta peste robii Tăi, părinţii noştri,
cei aleşi ai Tăi din neam în neam, caută spre robul Tău (N) şi spre roaba Ta (N) şi
întăreşte logodna lor în credinţă, în înţelegere, în adevăr şi în dragoste. Că Tu,
Doamne, ai arătat să se dea logodire şi să se întărească toate. Prin inel s-a dat lui
losif stăpânirea în Egipt; prin inel s-a preamărit Daniel în ţara Babilonului; prin
inel s-a arătat adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S-a îndurat
spre Fiul cel risipitor, când a zis: daţi inel în dreapta lui şi, junghiind viţelul cel gras,
mâncând, să ne veselim. Această dreaptă a Ta, Doamne, a întrarmat pe Moise în
Marea Roşie, căci prin cuvântul Tău cel adevărat cerurile s-au întărit şi pământul s-a
întemeiat. Şi dreapta robilor Tăi să se binecuvânteze cu cuvântul Tău cel puternic şi
cu braţul Tău cel înalt, Însuţi dar şi acum, Stăpâne, binecuvântează această punere a
inelelor cu binecuvântare cerească, şi îngerul Domnului să meargă înaintea lor în
toate zilele vieţii lor. Că Tu eşti Cel ce binecuvântezi şi sfinţeşti toate câte sunt şi Ţie
slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
După ce vin cei logodiţi în biserică, stau înaintea mesei cu lumânările aprinse: preotul îi
cădeşte, citind Psalmul 127, iar credincioşii sau cântăreţii cântă la fiecare stih:
„Pentru robii lui Dumnezeu (N), care acum se însoţesc unul cu altul prin taina nunţii,
şi pentru mântuirea lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să fie binecuvântată nunta aceasta, ca şi aceea din Cana Galileii,
Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să li se dăruiască lor bucuria naşterii de prunci buni şi purtare fără de
prihană în viaţă, Domnului să ne rugăm.
Pentru ca să li se dăruiască lor şi nouă toate cererile cele către mântuire, Domnului
să ne rugăm.
Pentru ca să fie izbăviţi ei şi noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului
să ne rugăm.
Apără, mântuieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu
Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi Sfinţii pomenind-o; pe noi înşine şi
unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Ecfonisul:
Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.”
Strana: Amin.
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Iar preotul citeşte cu glas mare această Rugăciune:
Adu-Ţi aminte de dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum Ţi-ai adus aminte de
Enoh, de Sem şi de Ilie. Adu-Ţi aminte de dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, precum
Ţi-ai adus aminte de sfinţii Tăi patruzeci de mucenici, trimiţându-le lor cununi din
cer. Adu-Ţi aminte, Doamne Dumnezeul nostru, şi de părinţii lor, care i-au crescut,
pentru că rugăciunile părinţilor întăresc temeliile caselor copiilor. Adu-Ţi aminte,
Doamne Dumnezeul nostru, şi de robii Tăi (N), naşii lor, şi de nuntaşii, care s-au
adunat la săvârşirea acestei Sfinte Taine. Adu-Ţi aminte, Doamne Dumnezeul nostru,
de robul Tău (N) şi de roaba Ta (N), şi-i binecuvântează pe dânşii.
Dă-le lor roadă pântecelui, prunci buni şi bună înţelegere sufletească şi trupească,
înalţă-i pe dânşii ca cedrii Libanului, ca o vie odrăslită. Dă-le lor roadele
pământului, ca, toată îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun şi
bineplăcut Ţie şi să vadă pe fiii fiilor lor, ca nişte mlădiţe tinere de măslin împrejurul
mesei lor, şi bi-neplăcănd înaintea Ta să strălucească ca luminătorii pe cer, în Tine,
Domnul nostru, Căruia se cuvine slava, puterea, cinstea şi închinăciunea, împreună şi
Părintelui Tău celui fără de început şi Duhului Tău celui de viaţă făcător, acum şi
pururea şi în vecii vecilor.”
Strana: Amin,
Diaconul: Domnului să ne rugăm.
Rugăciune:
„Dumnezeule cel sfânt, Care din ţărână ai făcut pe om şi din coasta lui ai făcut
femeie şi ai însoţit-o lui spre ajutor, pentru că aşa a plăcut slavei Tale să nu fie omul
singur pe pământ. Însuţi şi acum, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi
uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N), pentru că de către Tine se însoţeşte
bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un trup;
dăruieşte-le lor roadă pântecelui, dobândire de prunci buni. Că a Ta este stăpânirea
şi a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Strana: Amin.”
Se incep asanele simbolice: cei doi sunt legati spre Magia Mainii Drepte (Magia Alba):
- sacerdotul zice: «uneşte pe robul Tău (N) cu roaba Ta (N)» ia dreapta mirelui şi o
uneşte cu dreapta miresei.
- Cei 2 sunt incoronati, simbol al faptului ca prin Marele Arcan vor deveni Regi si
Regine:
- sacerdotul ia cununia mirelui şi face cu ea chipul crucii pe faţa lui, zicând de trei ori:
„Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi
al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat
pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt. Şi ca s-o
înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de acest
fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.”
„Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel
ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său,
ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica.
Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui. De
aceea, va lăsa omul pe tatăl lui şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi
amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.
Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se
teamă de bărbat.”
„În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui lisus acolo. Şi a
fost chemat şi lisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui lisus
către El: Nu mai au vin. A zis lisus: Ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Încă n-
a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau
acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei
vedre. Zis-a lor lisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis:
Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se
făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a
chemat nunul pe mire şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc,
pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al
minunilor l-a făcut lisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au
crezut în El.”
- sacerdotul luând pâinea şi paharul cu vin, dă mirelui de gustă din ele de trei ori; la fel şi
miresei. Şi îndată, luând cădelniţa, începe a cădi împrejurul mesei făcând ocolire cu cei
cununaţi şi cu nunii, de trei ori, şi cântând troparul acesta, glasul al 5-lea:
„Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se
mântuiască sufletele noastre.
- după ocolire mirele face trei închinăciuni şi plecându-şi capul pune mâinile pe Sfânta
Evanghelie şi pe Sfânta Cruce stând cu toată evlavia;
- sacerdotul, apucând cununia de o parte şi nunul de alta, zice:
REGULI
LEGATE DE
ALCHIMIE,
CUNOSCUTE PARTIAL SI IN ORTODOXISM
Ordinele mici
Cântăreţ
Un cântăreţ, numit şi cantor sau psalt (în greacă,
ψάλτης, psaltis; în slavonă, Пѣвецъ, pievets), este o
persoană laică din ordinele mici care cântă
răspunsurile şi imnurile în timpul slujbelor bisericii.
În special în tradiţia bizantină, cântăreţul principal
însărcinat cu muzica din timpul slujbei se numeşte
protopsalt (προτοψάλτης), termen care se poate
referi la acest grad într-o catedrală sau chiar o eparhie
întreagă.
În prezent, rolul cantorului este îndeplinit în unele
tradiţii de cor. În această alcătuire, cantorul este
uneori considerat dirijorul corului sau persoana care
conduce cântările adunării.
În bisericile de tradiţie greacă (practică preluată în
parte şi în România), cantorii şi bărbaţii care cântă la
strană poartă frecvent o rasă.
Citeţ
Un citeţ, numit uneori şi lector (în greceşte,
αναγνώστης, anagnostis sau anagnostes; în slavonă,
Чтецъ, chtets) este unul din ordinele mici ale
Bisericii Ortodoxe, un ordin sub-clerical al cărui
membri sunt tunşi, ceea ce îl face deosebit, binecuvântat de episcop să citească citirile din
Apostol în timpul Sfintei Liturghii. El mai poate îndeplini rolul de cantor, catehet sau alte
roluri în parohie.
Acest rang este mai mare decât cel de paznic al uşilor (acum pe scară largă căzut în
desuetudine) şi mai mic decât cel de subdiacon. Rolul esenţial al citeţului este acela de a citi
pericopele din Vechiul Testament şi din Apostol din timpul Sfintei Liturghii sau altor slujbe,
la fel ca şi cântarea Psalmilor şi versurilor din unele antifoane. Există o slujbă specială pentru
tunderea citeţului, cu toate că în practica contemporană orice laic poate primi binecuvântarea
preotului pentru a citi. Rolul citeţului îl include şi pe acela de purtător de lumânări iar slujba
de tundere a citeţului precizează acest lucru.
În Biserica Rusă dinainte de reformele Patriarhului Nikon, exista un ordin mic adiţional
citeţului numit psalomşcik (în Slavonă Ѱаломщикъ), al cărui unuic rol era acela de a citi
catisma psalmilor, care era lungă, ceea ce le permitea citeţului şi cantorului să îşi menajeze
vocea. Aceste rang a supravieţuit în acele biserici care folosesc ritualurile pre-nikoniene:
rascolnicii (atât cei cu preoţi(popovţii) cât şi cei fără preoţi(bezpopovţii), acele parohii din
ROCOR sau din Patriarhia Moscovei. Rangul de psalomşcik a supravieţuit în cultul rus
nikonian, reformat ulterior, ca o alternativă, uşor arhaică şi cu nume ciudat la cantor.
Citeţilor li se permite să îmbrace o sutană, cu toate că mulţi o fac numai în timpul slujbelor.
În general, citeţii nu poartă haină sau veşminte clericale
Un citeţ este, în general, tuns de un episcop, cu toate că, în unele tradiţii, un protopop sau un
arhimandrit poate face tunderea cu binecuvântarea episcopului, dacă acesta nu este disponibil.
În comunităţile monastice, arhimandritul stareţ îi poate tunde pe acei călugări peste care este
pus.
În perioada de dinaintea tunderii candidatul trebuie să pregătească o sutană. În seara de
dinaintea ceremoniei, candidatul trebuie să participe la Vecernie şi după o cină uşoară începe
să se pregătească pentru Euharistie. În acest timp, el trebuie să fie deranjat de alte persoane
cât mai puţin şi să-şi petreacă timpul în rugăciune şi pregătindu-se pentru tundere. Candidaţii
căsătoriţi trebuie să se abţină de la relaţii conjugale în această perioadă. Ei trebuie să se
spovedească fie după Vecernie fie în timpul utreniei din ziua tunderii.
În ziua tunderii, după Doxologia Mare, dar înaintea troparelor de dinaintea Sfintei Liturghii,
candidatul este adus de asistentul episcopului în mijlocul soleei în faţa episcopului. El face
trei mătănii în faţa Sfântului Altar şi apoi se întoarce spre episcop şi îngenunchiază în faţa
lui.Episcopul îşi pune mâinile pe capul candidatului.
Subdiaconatul
Un subdiacon (sub-diacon sau ipodiacon) este cel mai înalt rang din ordinele mici ale clerului
Bisericii. Acest rang este mai mare decât cel de citeţ şi mai mic decât cel de diacon.
Rolul esenţial al unui subdiacon este să îl asiste pe episcop în timpul unei Sfinte Liturghii
arhiereşti (o Sfântă Liturghie în care este prezent un episcop care prezidează) la îmbrăcarea
acestuia, ţine cartea de slujbă, îi duce lucrurile, îi ţine dicherul şi tricherul etc. Există o slujbă
specială pentru hirotesia unui subdiacon, cu toate că în timpurile moderne un acolit sau un
citeţ poate primi binecuvântare de la episcop ca să se poată îmbrăca şi sluji ca subdiacon, fie
cu anumite ocazii, fie permanent. Motivul principal pentru aceste practici se găseşte în
canoane, adică în Canonul Apostolic 26, care interzice diaconilor să se căsătorească după ce
au primit hirotesia (la fel ca şi diaconii şi preoţii). Această ultimă stipulare a dus la rezervarea
acestei slujbe pentru candidaţii la preoţie, cu toate că aceasta nu este universală.
Cu toate că canoanele spun că subdiaconii nu se pot căsători după hirotesia în subdiaconat,
în practica modernă unele Biserici le permit să se căsătorească. (Ca şi în cazul altor canoane,
felul în care sunt aplicate diferă).
Subdiaconul este îmbrăcat în stihar, cu un orar legat în jurul mijlocului până peste umeri
(formând o cruce în X în spate), şi cu capetele atârnând în faţă, petrecute pe sub bucata din
jurul mijlocului. Ca şi citeţii, subdiaconilor li se permite să îmbrace o sutană, cu toate că
mulţi o poartă doar în timpul slujbei.
Când nu este prezent nici un episcop, un subdiacon va avea rolul acolitului, asistându-l pe
preot în timpul slujbei religioase în altar.
Subdiaconii sunt hirotoniţi în timpul Sfintei Liturghii imediat după "Binecuvântată este
împărăţia Ta", imediat ce tămâierea mare se încheie. După canoane, nimeni nu trebuie să se
mai căsătorească după ce a devenit subdiacon, dar practica s-a schimbat peste tot astfel încât
să permită subdiaconilor să se căsătorească după hirotonire.
Ordinele mari
Diaconia
Diaconul este al treilea şi cel mai mic grad al ordinelor mari ale clerului din Biserica
Ortodoxă, fiind după episcop şi preot. Cuvântul diacon (în greceşte διάκονος) înseamnă
servitor şi iniţial se referea la o persoană care servea/slujea la masă în comunităţile primilor
creştini.
Diaconul este ajutorul preotului şi episcopului în slujbele bisericii şi îi ajută la săvârşirea
tainelor. Totuşi, un diacon nu poate săvârşi slujbele de unul singur.
Cu binecuvântarea preotului sau a episcopului care slujeşte, diaconul conduce comunitatea
prezentă în rugăciunile colective şi citeşte din Sfânta Scriptură în timpul slujbelor. De
asemenea, el este responsabil de amenjările necesare în timpul slujirilor publice şi îi
atenţionează pe oameni la momentele necesare.
În plus, diaconul mai poate realiza şi alte sarcini legate de viaţa Bisericii, din când în când, cu
binecuvântarea şi sub îndrumarea preotului sau episcopului său.
Un diacon poate primi binecuvântare de la episcopul sau preotul său paroh să împartă Sfânta
Euharistie credincioşilor, fie din al doilea potir la Sfânta Liturghie obişnuită (atunci când
slujeşte un preot), fie la slujba numită obedniţa care se slujeşte atunci când preotul este
absent. Cu toate acestea, în niciunul din cazuri, diaconul nu sfinţeşte Sfintele Daruri de unul
singur.
Rangurile diaconilor
Din punct de vedere al Tainelor, toţi diaconii sunt egali între ei. Cu toate acestea, ei au rangul
şi slujesc în funcţie de vechimea de la hirotonire.
La fel ca în cazul episcopilor şi preoţilor, există diferite ranguri administrative printre diaconi.
Un diacon în vârstă al unei catedrale sau al unei biserici importante poate primi titlul de
protodiacon şi pretinde prioritate atunci când slujeşte împreună cu alţi diaconi. Diaconul şef
numit pe lângă persoana unui episcop este numit arhidiacon. Un diacon care este şi monah
este numit ierodiacon.
În Biserica Ortodoxă Română, conform Statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii
Ortodoxe Române (art. 145 (4)), rangul de arhidiacon poate fi acordat de către episcopul
locului, „pentru activitate îndelungată şi deosebită”, diaconilor din clerul de mir. Această
distincţie îi dă dreptul de a purta şi cruce pectorală.
Etichetă
La ocaziile oficiale (de exemplu, în antetul unei scrisori sau când este prezentat un vorbitor),
adresarea politicoasă către un diacon se face cu formula "Cuviosul Diacon [Ioan]." Diacon
este adesea abreviat Dcn. sau Dn.
În situaţii obişnuite, de exemplu conversaţii uzuale, este adecvat să se facă referire la un
diacon cu formula "Diaconul [Ioan]." Este de notat că în anumite tradiţii se obişnuieşte ca
diaconii să fie apelaţi cu formula "Părinte"—de exemplu, "Părinte Diacon [Ioan]" sau chiar
"Părinte [Ioan]."
Diaconii nu pot binecuvânta, de aceea este inadecvat să ceri binecuvântarea unui diacon şi să-
i săruţi mâna. Binecuvântările sunt date doar de preoţi şi episcopi, astfel încât aceste
exprimări ale cinstei le sunt rezervate.
Preoţia
În timpul slujbei de hirotonire întru preoţie, un preot
conduce candidatul care apoi îngenunchiază şi îşi
pune capul pe altar. Episcopul îşi pune patrafirul şi
mâna dreaptă pe capul candidatului pentru a primii
Sfântul Duh. Întreaga comunitate prezentă la
hirotonire şi mărturiseşte lucrarea Sfântului Duh
spunând la unison "Vrednic este!" (în greacă
'Axios'). Episcopul dă veşmintele sfinte
proaspătului preot care apoi primeşte Sfânta
Împărtăşanie şi spune o rugăciune specială. Prin
hirotonire, oameni care au fost aleşi din rândul
credincioşilor sunt deosebiţi pentru slujbele
bisericii. Timp îndelungat, un candidat la preoţie va
urma cursurile unui seminar.
In Biserica Ortodoxă, este considerată persoana
înzestrată cu puterea de a săvârşi în parohia sa, în
virtutea hirotoniei şi a delegaţiei permanente primite
de la episcop, toate slujbele şi lucrările sfinte de cult, necesare în viaţa religioasă a parohiilor,
cu excepţia celor care alcătuiesc dreptul exclusiv al episcopului.
Un bărbat intră în rândul preoţilor prin Sfânta Taină a Hirotoniei, care este realizată doar
de un episcop. Însă este necesar şi acordul credincioşilor, astfel că la momentul potrivit,
membrii parohiei spun în cor cu voce tare Axios sau Vrednic este!. Înainte de a fi hirotonit în
taina preoţiei, candidatul trebuie să fie hirotonit întâi în treapta diaconiei.
Preoţii ortodocşi se împart în două grupuri distincte:
- clerul căsătorit (clerul secular, sau "de mir")
- clerul monahal.
În Biserica Ortodoxă un bărbat poate fi hirotonit după căsătorie, dar atât el cât şi soţia sa
trebuie să fie la prima căsătorie. Dacă rămâne văduv, el nu se poate recăsători şi continua să
fie preot.
În general, dacă un celibatar este hirotonit, el trebuie să devină monah pentru a-şi putea
păstra preoţia citare / referinţă critică necesară .
Un preot-călugăr este numit ieromonah.
În exerciţiul funcţiunii sale liturgice, preotul ortodox îndeplineşte un rol dublu: pe de o parte,
în virtutea harului sfânt primit de la episcop prin hirotonie, el este un slujitor al lui Dumnezeu,
un reprezentant sau continuator al preoţiei Mântuitorului, iar pe de alta el este un interpret,
delegat al Bisericii, adică al obştii credincioşilor pe care îi păstoreşte, fiindcă el se roagă nu
numai în numele său personal ci şi în numele credincioşilor şi pentru ei
Episcopia
Episcopul (gr. Επίσκοπος sau episkopos; lat.
episcopus), sau episcopatul ori arhieria, este prima şi
cea mai înaltă treaptă a clerului slujitor în Biserica
Ortodoxă. El este următor / succesor Apostolilor în
slujirea şi ocârmuirea Bisericii. Episcopii slujesc εις
τόπον και τύπον Χριστού (gr.: în locul şi ca
tip/imagine vie a lui Hristos) în Biserică.
Un episcop eparhiot este responsabil peste toate
parohiile din eparhia sa. Întreaga autoritate
sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie
(preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la
episcopul lor. De aceea este este pomenit la fiecare
slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită
în afara harului şi binecuvântării episcopului.
SIMBOLURILE SACERDOTALE
- cele 3 randuri de haine preotesti: CORPURILE SOLARE
- hainele exterioare sunt aurite: simbolul Solar al Cristosului
- Bastonul Patriarhal: Coloana vertebrala cu cele 7 chakre si cele 2 canale: Ida si
Pingala incolacite sub forma serpilor de lumina
- Crucea Pectorala: din argint pentru cei care nu au incarnat inca Cristosul si din aur
pentru cei care au ajuns la acest nivel
- Potcapul: simbolul muncii in Alchimie: cilindric daca Sacerdotul este casatorit
(Sfantul Graal) sau plat daca nu
- Icoana Maicii Domnului: semn al incarnarii Spiritului Sfant
- Icoana cu Sfanta Treime sau cu Cristosul: incarnarea Primului Logos
- Doar Patriarhul are haine albe: este purificat total si dezlegat de muncile alchimice: nu
mai are nevoie de Casatorie (a incarnat ambele aspecte: masculin/feminin – deci a
devenit „androgin” – ca si Elohim)
Iată, din mâna Mântuitorului Hristos iei acest foarfece . Vezi, dar,
Cui te făgăduieşti, de Cine te apropii şi de cine te lepezi.
Apoi ieromonahul, ţinând foarfecele, zice:
Bine este cuvântat Dumnezeu, Care voieşte ca to ţi oamenii să se mântuiasc ă şi
la cunoştin ţa adevărului să vină, Cel ce este binecuvântat în vecii vecilor.
Fratele nostru [sau: sora noastr ă (N)] îşi tunde părul capului său , în
numele Tat ălui, amin; şi al Fiului, amin; şi al Sfântului Duh, amin. S ă zicem
pentru dânsul: Doamne miluieşte.
Cămaşa
Îmbrăcat fiind cu cămaşa, ieromonahul apuc ă de mânecile cămăşii şi,
binecuvântând, zice:
Crucea
Ieromonahul ia crucea şi zice:
Fratele nostru (N, monahul) ia semnul Sfintei Cruci a Domnului Hristos pe
pieptul său, ca să se nevoiască cât îi va fi cu putinţă a-L urma şi în tot
ceasul a-şi aduce aminte de patimile, de scuip ările, de def ăimările, de rănile,
de loviturile peste obraz, de r ăstignirea şi de moartea Domnului Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care de bun ăvoie le-a răbdat pentru noi;
în numele Tat ălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Paramanul
Apoi ia iermonahul paramanul în mân ă şi binecuvântându -l, zice:
Fratele nostru (N, monahul) primeşte paramanul spre logodirea marelui
şi îngerescului chip ; în numele Tat ălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. S ă
zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte.
Brâul
Luând ieromonahul brâul, pe care -l binecuvânteaz ă, zice:
Sandalele (papucii)
Binecuvântându -i, ieromonahul zice:
Rasa
Luând ieromonahul rasa şi, binecuvântând -o, zice:
Mantia
Luând ieromonahul mantia şi, binecuvântând -o, zice:
Camilafca
Luând ieromonahul camilafca şi, binecuvântând -o, zice:
Fratele nostru (N, monahul) primeşte sabia Duhului , care este cuvântul
lui Dumnezeu, spre rug ăciunea cea de tot ceasul c ătre Mântuitorul Hristos. C ă
este dator în toat ă vremea a avea în minte, în inim ă, în cuget şi în gura lui
numele Domnului Iisus şi a zice: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte -mă pe mine păcătosul. Să zicem pentru dânsul:
Doamne miluieşte .
Crucea
Luând ieromonahul Sfânta Cruce şi, dându -i-o în mână, zice:
A zis Domnul: De voieşte cineva s ă vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie .
Făclia
Apoi ia ieromonahul o lumânare aprins ă şi zice:
A zis Domnul: Aşa s ă lumineze lumina voastr ă înaintea oamenilor, ca s ă vadă
faptele voastre cele bune şi s ă slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri.
VEşMINTE NE-LITURGICE
Anteriul (var. antereu) sau sutana sau reverenda: un veşmânt lung, ajustat pe corp, purtat pe
dedesubt, dar fără nasturi în față, precum cel roman. [1]
Rasa: Veşmânt lung, larg purtat pe deasupra. [2].
Crucea pectorală: În Ortodoxia slavă, în general, crucea pectorală[3] este însemnul
distinctiv al preotului; majoritatea preoților, în special din tradiția rusească, poartă o cruce
simplă, de culoare argintie (cel mai adesea dintr-un aliaj de cupru şi cositor); crucile de aur cu
pietre prețioase sunt conferite clericilor ca distincții speciale ; cea mai înaltă distincție care
poate fi acordată unui preot este dreptul de a purta şi o a doua cruce pectorală. În practica
grecească, crucea pectorală se acordă doar atunci când preotul este înălțat la rangul de
iconom, şi nu se face distincție între diferitele tipuri de cruce purtate. În practica românească,
crucea este o distincţie dată de episcop unei preot înălţat la rangul de "iconom stavrofor"
(purtător de cruce).
Scufia sau fesul: un acoperământ pentru cap, cu marginile moi; poate fi conic (stil rusesc)
[4] sau plat (stilul grecesc). În Biserica Ortodoxă Română, preoții poartă doar scufia. [5].
Potcapul ("camilafca"): un fel de pălărie tare;
poate fi cilindrică, cu o margine conică aplatizată în vârf (după stilul grecesc - purtată de
preoții căsătoriți)
sau plată, cu o margine mai mare în partea de sus (stilul rusesc) [7],
ori pur şi simplu cilindrică şi plată în partea de sus (stilul sârbesc). În tradiția românească,
preoții căsătoriți nu se disting de ceilalți prin veşmintele purtate.
Unele din aceste veşminte pot fi purtate în cursul slujbelor bisericeşti.
VEŞMINTE MONASTICE
Pentru diacon:
Stihar: este o haină lungă până la pământ, amintind de veşmântul purtat la Botez; pentru
diaconi, stiharul este de regulă făcut dintr-un brocart bogat ornamentat [17].
Orarul: este o fâşie de pânză, purtată peste umărul stâng; în practica slavă, diaconii pot
primi dublul orar (un orar mai lung) ca o distincție aparte, care este purtat peste umărul stâng,
apoi înfăşurat în jurul pieptului şi adus înapoi în față peste umărul stâng; în practica
grecească şi românească, toți diaconii poartă orarul dublu.
Mânecuţe: un fel de manşete care se leagă cu şireturi; diaconul le poartă pe sub stihar
[18].
Pentru sacerdot:
Cruce pectorală (dacă are binecuvântare să o poarte);
Stihar: stiharul preoțesc este, de regulă, alb, şi dintr-un
material mai uşor decât cel al diaconului, eventual cu marginile
brodate;
Mânecuţe: ca şi ale diaconilor, numai că preotul le poartă
peste stihar;
Epitrahil sau patrafir: veşmântul preoțesc prin excelență,
purtat în jurul gâtului
Brâu: curea de pânză purtată peste epitrahil [20];
Felon: un veşmânt larg, de formă conică, fără mâneci, purtat
peste toate celelalte veşminte, mai scurt în față, pentru a facilita
mişcările preotului;
Bederniţa sau nabedernița: aparține tradiției slave; este
alcătuită dintr-o bucată de țesătură întărită, purtată pe partea
stângă, (dacă preotul a primit şi epigonation-ul, bedernița este
purtată pe partea stângă); aceasta este purtată ca o distincție
specială (nu de toți preoții);
Epigonatul: asemănătoare cu nabedernița, este în formă de diamant şi este întotdeauna
purtată pe partea dreaptă, trecută peste umărul stâng; este tot o distincție specifică a clerului;
în practica bizantină, indica preoții care aveau hirotesia de duhovnici.
Pentru episcop:
Crucea pectorală
Stiharul: precum cel al preotului;
Mânecuţele: precum cele ale preotului;
Epitrahil: precum cel al preotului;
Brâu: precum cel al preotului;
Sacosul: în locul felonului, episcopul poartă sacosul, un
veşmânt mai strâns pe corp, cu mâneci largi[21];
Epigonatul sau bedernița: este purtat de toți episcopii
Mitră: ca o coroană pe care o poartă episcopii pe cap în timpul
sfintelor slujbe [23];
Panaghia sau engolpionul - medalion, de regulă cu o
reprezentare a Maicii Domnului ținându-L în brațe pe
Cristos.Unii episcopi (între care întâistătătorii Bisericilor
autocefale) pot purta şi un al doilea engolpion;
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române poartă două engolpioane şi o cruce pectorală
Omofor: considerat a fi cel mai important dintre veşmintele episcopale, omoforul este o
fâşie largă de țesătură purtată de episcop în jurul umerilor [26];
Mantia: are forma unei pelerine care se încheie la gât şi la picioare; episcopul o poartă la
intrarea solemnă în biserică, înainte de Sfânta Liturghie.
bold - ac, vârf ascuţit (de lance, de exemplu) ; provine din: sl. bodli "spin" ; bg. bodilo
"ac, vîrf ascuţit" (exemplu: "Boldul morţii s-a tâmpit văzându-Te pe Tine,
Mântuitorule" - în cântările punerii în mormânt a Domnului Iisus Hristos - Prohodul
Domnului)
faţă - chip, persoană, ipostas (cel trei "feţe" ale Sfintei Treimi)
felon - veşmânt liturgic al preotului: v. Felon
mâneca, a (vb.) - a pleca de cu bună dimineaţă spre o ţintă anume, (fig.) a se grăbi
spre, (fig.) a alerga spre o ţintă anume; exemplu: "Să mânecăm cu mânecare adâncă"
– se cântă la Paşti
mânecare - dimineaţă, dis-de-dimineaţă, în zorii zilei, cu noaptea în cap, când mijeşte
ziua
mironosiţă - din slavonă, o femeie purtătoare de mir
mişel - lipsit, de condiţie modestă, sărac, nevoiaş [din latinescul misellus]
Moisei - precum numele localităţii "Moisei" din Maramureş, este numele proorocului
Moise în slavoneşte
mozavirie - calomniere, ponegrire, bârfă, bârfeală, bârfire ; exemplu: "Nu mă da pe
mine mozaviriei şarpelui"
muncă (pl. munci) - chin [chinuri muceniceşti, de obicei; sau, uneori, ascetice, în
sensul de osteneală: "s-a supus pe sine la munci" etc.]
năimi, a (vb.) - a angaja, a tocmi pentru o muncă plătită [din slavonescul naimu]
nemernic - străin, venetic, pribeag, pripăşit; exemplu: "Nemernic sunt eu pe pământ."
[din slavonescul namĕrĩnŭ - "care vine"]
obraz - chip, faţă, dar uneori chiar "personă" (din sl. obrazŭ)
ostrov - insulă (sau, mai rar, peninsulă, cum ar fi Muntele Athos) [din slavonescul
ostrovŭ]
R
rost - gură; exemplu: "cu rostul tău de aur grăind..." (despre sfântul Ioan Gură de Aur)
rărunchi - rinichi (lit.), dar în limbajul Bibliei e folosit în sens figurativ: "a-şi încinge
rărunchii" (a fi pregătit şi hotărât pentru ceva), "a striga din rărunchi" (a striga din
toată fiinţa) - "rărunchii" în antropologia veche fiind consideraţi ca sediu interior al
vitalităţii şi sensibilităţii.
tâmpi, a se (vb.) - a se toci, a se ştirbi (exemplu: "Boldul morţii s-a tâmpit văzându-Te
pe Tine, Mântuitorule" - în cântările punerii în mormânt a Domnului Iisus Hristos)
vârtute - tărie, putere (scris uneori din greşeală "virtute": "Domnul este vârtutea mea",
iar nu "Domnul este virtutea mea"); "vârtute" sau "vârtos" (tare, puternic) sunt vechi
termeni de origină latină în limba română, proveniţi din latinescul virtus = putere
(care şi el la rândul lui derivă din latinescul vir-i = bărbat, ca în neologismul "viril")
vetreală - velă, pânza corabiei, sau chiar corabia însăşi
viers - glas, glăsuire, voce, timbru al vocii, melodie, cântec [Variabil popular: ghiers -
din latinescul versus]
voievod - "mai-mare", conducător, în forma generală; uneori traduceri mai specifice
pot să apară
PRINCIPALELE SARBATORI
(PRAZNICELE IMPARATESTI)
Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe sunt cele mai importante sărbători ale anului
liturgic. În timp ce numeroşi sfinţi şi evenimente au importanţă în anumite zone, întreaga
Biserică sărbătoreşte toate cele treisprezece sărbători aflate deasupra tuturor celorlalte,
Sfintele Paşti şi cele Douăsprezece Praznice Împărăteşti. Acestea sărbătoresc şi ne
reamintesc prezenţa istorică a Mântuitorului şi a Maicii Sale aici pe pământ, printr-o serie de
doisprezece evenimente cele mai importante.
Dintre acestea, şapte sunt praznice în onoarea Domnului nostru Iisus Hristos iar cinci sunt în
onoarea Maicii Domnului, împreună constituind cele Doisprezece Praznice Împărăteşti.
Postul ascetic
Postul ascetic reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea
substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului.
Postul ascetic se ghidează după reguli aplicabile monahilor. Aceste reguli nu au rolul de a fi
"sarcini anevoie de purtat" (Luca 11,46), ci sunt un ideal spre care trebuie să tindem. Urmarea
regulilor postului ascetic nu sunt un scop în sine, ci sunt mijloace spre perfecţiunea spirituală,
care este încununată cu dragoste şi ajutată de rugăciune.
Postul total, sau ajunarea
Postul total sau ajunarea (uneori numit, destul de nepotrivit, de altfel, "post negru") este
renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind
expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens, ajunarea face parte întotdeauna din
pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (luni-vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până
seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care
marchează încetarea ajunării. (a se vedea articolul despre Postul mare şi Liturghia Darurilor
mai înainte sfinţite).
Perioadele de post
Există zile special desemnate de post dar şi perioade mai lungi de post.
Zile de post
Toate zilele de miercuri de peste an, în afara celor notate cu harţi, pentru pomenirea vânzării
lui Iisus Hristos de către Iuda Iscarioteanul.
Toate zilele de vineri de peste an, în afara celor notate cu harţi, pentru pomenirea Răstignirii
Mântuitorului.
Ajunul Bobotezei (5 ianuarie)
Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august)
Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)
Mănăstirile îi pomenesc pe îngeri în zilele de luni prin post.
Alimente
Postul alimentar se manifestă sub multe forme. În Postul Mare, miercurea şi vinerea, este cât
se poate de strict, evitându-se complet următoarele alimente:
carne (orice are coloană vertebrală),
lactate,
ouă,
ulei de măsline, de floarea-soarelui etc.
vin sau alte băuturi alcoolice.
În plus, în Postul Mare, numărul şi mărimea meselor, dar şi numărul felurilor de mâncare
sunt reduse faţă de zilele obişnuite.
În unele zile de sărbătoare, sunt permise anumite alimente, de obicei peştele, mai ales atunci
când aceste sărbători cad într-o zi de post. Permisiunea pentru aceste alimente este trecută în
Calendarul Ortodox. Aceste permisiuni pot avea caracter universal sau local, eparhial
Dacă unele mănăstiri sunt construite pe, sau sub stâncă, interiorul lor ne dă impresia că ne-
am apropiat de cer. În aceste locuri parcă Divinitatea pluteşte în aer şi este mai aproape de
acel loc şi de noi.
După cum vedem lumina pătrunde în
interiorul bisericii prin partea de sus.
Aceste contrucţii grandioase sunt
precum omul in care lumina încearcă sa
pătrundă dar întâmpină greutăţi,
rezistenţe. Lumina este ascunsă aşa cum
şi în interiorul nostru este ascunsă şi este
Psihicul nostru este precum această rocă dură. Trebuie să o prelucrăm, trebuie să învăţăm
să întoarcem orice circumstanţă în favoarea noastră, adică să reuşim să facem lumina ori
unde şi în orice situaţie.
În această
luptă cu
Egourile
nu
suntem
singuri.
Fiinţa
noastră
ne ajută,
Mama
Divină
FAT FRUMOS SI
BALAURUL CU 7
CAPETE:
- Mania
- Lacomia
- Gurmandismul
- Desfraul
- Invidia
- Lenea
- Mandria
CATACOMBA PALEO-CRESTINA:
drumul lui Cristos trebuie să murim în noi înşine. Dacă nu ne corectam, Cristosul,
judecătorul suprem, ne trimite în infern. Persoanele din stânga sunt aşezate după un zid, care
îi protejează de defecte. Cei care sunt corecti sunt protejati de un zid, acest zid este din
manuscrise. Cel care vrea să fie protejat trebuie să urmeze doctrina Cristică şi să o studieze.
Avem o parte a Fiinţei care ne ajută tot timpul, pentru a ieşi din suferinţă, este Mama Divină.
Mama ne da diferite ocazii, în diferitele zodii (cele 12 semintii ale lui Israel), de a ne
perfecţiona şi de a ne elibera (cate 9 existente pentru fiecare zodie: 9*12 = 108)
Dupa cum observăm toate zodiile au o legatură cu simbolul apei. În fiecare existenţă avem
ocazia de a ne alimenta cu Apa Vieţii.
Este un
simbol
universal pre-crestin imprumutat si de Scolile de Mistere ale ezoterismului crestin si prezent si
in reprezentari externe, cum este aceasta toaca din metal de la o manastire ortodoxa
Să ne aducem aminte
de faptul că Moise a
transformat bastonul în
Şarpe. În interiorul lui
Divin.
În
CRUCEA SI PENTAGRAMA IN
ORTODOXIE
Steaua Microcosmica, simbol ancestral al Autorealizarii si al Aspectului Feminin Cosmic
este prezent si in Ortodoxie
Stim ca Pentagrama cu varful in sus este simbolul Omului Autorealizat si al Mamei Divine
„Înviază-mă, Maică lui Dumnezeu, pe mine cel mort pentru fărădelegile mele,
precum ai înviat pe pruncul evreicei, celei ce te-a chemat pe tine în ajutor.”
Se descrie in timpul acesta Steaua Microcosmica, cu cele 3 degete unite, incepand cu coltul
din dreapta jos al celui care realizeaza asana, inchizand colturile pe accentele cantarii: