Teologie XIV

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS – XIV
1
ArhiEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Colegiul de redacţie:
Preşedinte:
ÎPS prof. univ. dr. Casian Crăciun,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Secretari:
Pr. lect. univ. dr. Lucian Petroaia
Pr. lect. univ. dr. Gabriel Pandele
Membri:
Pr. prof. univ. dr. Ionel Ene
Pr. prof. univ. dr. Leontin Popescu
Pr. conf. univ. dr. Cristian Gagu
Pr. lect. univ. dr. Ovidiu Soare
Pr. lect. univ. dr. Sorin Marinescu
Consultanţi ştiinţifici:
Pr. prof. univ. dr. Ştefan Buchiu,
Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian“, Bucureşti
Pr. prof. univ. dr. Gheorghe Petraru,
Facultatea de Teologie „Dumitru Stăniloae“, Iaşi
Conf. univ. dr. Sebastian Moldovan,
Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Şaguna“, Sibiu
Pr. prof. univ. dr. Ioan Chirilă,
Facultatea de Teologie din Cluj
ISSN 1843‑8660
Nota redacţiei:
Responsabilitatea asupra paternităţii textelor, precum
şi asupra datelor şi afirmaţiilor din materialele incluse în acest
volum revine în exclusivitate autorilor.
2
ArhiEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“
FACULTATEA DE istorie, filozofie ŞI TEOLOGIE

Departamentul TEOLOGIE
TEOLOGIE
ŞI
EDUCAŢIE
LA DUNĂREA DE JOS
FASCICULA XIV
Volum tipărit cu binecuvântarea

ÎPS dr. CASIAN CRĂCIUN,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos

Galaţi, 2015
3
4
I.
Misiune şi educaţie creştină,
în contextul
societăţii postmoderne
5
6
ÎPS prof. univ. dr. Casian Crăciun,

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie,
Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi
ASPECTE PRIVIND RELAŢIA

DINTRE PAROHIE ŞI ŞCOALĂ ASTĂZI,
ÎN ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS *
Abstract: The central problem, which concerns the public opinion, the teachers
and the children’s parents, today, in Romania and not only, is education. “How can you
educate well a child, morally, ethically and religiously?” – this is the question that eats
on and animates the educational programs of the main educational factors of today
and from all the times: Family, School and Church. When there are no live and true
models, when the axiological criteria lost, when the educational systems or methods
are out of date, the Church always seeks new solutions and methods, attractive and
motivating, to keep young people closer to Christ and close to the other people, seeking
a first major aim of education: man to be man for people beside him.
For the second, much higher aim – that of acquiring the Kingdom of God by a
virtuous living and a holy faith, the Church teaches the children, youth, and adults,
always, “the lesson of salvation”, using the “ABC of the Gospel”, valid for all the times
and for all categories of people.
In order to succeed, in actuality, to educate the souls of the young in the spirit of
the Gospel, the Romanian Orthodox Church uses missionary and educational programs
and projects of this kind, approved by the Holy Synod, the most popular and effective
of these being: the catechetical program “Christ shared to children”, the program
for children who choose the school dropout, “Choose to Go to School”, the catechism
program for the adults “Way of Salvation”.
The present study aims to examine how these programs succeed to achieve the
communion between young people and their closeness to Christ the Savior, in Church,
in the Archdiocese of Lower Danube, involving the Archdiocesan Center, the deaneries,
* Comunicare susţinută în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Relaţia

dintre parohie şi şcoală în viaţa şi misiunea Bisericii din contextul actual“, desfăşurat
la Centrul de formare continuă Dumitru Stăniloae de la Facultatea de Teologie „Justi‑
nian Patriarhul“ din Bucureşti, 19 octombrie 2015.
7
parishes, priests, religion teachers and many volunteers. In this respect, the figures and
the presented statistics are illustrative.
Keywords: education, youth, teachers, educational programs, parishes,
deaneries.
1. Hristos Domnul
– Pedagogul, Arhiereul şi Învăţătorul nostru
Investiţia sigură şi cu durată nelimitată în viaţă este, fără îndoială,
educaţia – în sens general, pentru orice etapă istorică. Dar accentul
creştin în acest preaimportant demers îl reprezintă modelul. Atunci
când modelul este căutat doar în lumea aceasta, el va fi urmat atâta
timp cât rezistă la desele schimbări‑provocări şi decăderi omeneşti.
Dar când modelul ideal pentru o educaţie solidă, temeinică şi elevată
transcende suficienţa şi efemeritatea timpului limitat al vieţuirii noas‑
tre pământeşti, atunci trebuie să începem demersul nostru de la Sursa
existenţială a luminării noastre, Care este Învăţătorul lumii şi Păstorul
Veşnic – Domnul nostru Iisus Hristos. Mai este cunoscut şi drept „Pe‑
dagogul ceresc“, a Cărui învăţătură se desprinde din preaplinul izvoa‑
relor harice ale Preasfintei Treimi, sau „Logosul întrupat“ – „Dumnezeu
Adevărat şi Om adevărat“.
Din această perspectivă, Persoana Domnului nostru Iisus Hristos
izvorăşte şi lumina învăţăturii vieţii veşnice, dar ne oferă şi icoana
autentică, modelul modelelor de urmat pentru umanitate, întrucât El
învaţă „ca Cel ce are putere multă“ şi Cuvintele Sale au viaţă în ele, pre‑
cum Însuşi ne încredinţează: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele
Mele nu vor trece“ (Luca 21, 33). Din acest Izvor ceresc se revarsă şi în‑
văţătura menită a ne creşte etapă cu etapă, prin cunoaştere, dar şi prin
formare morală, la măsurile „bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei
deplinătăţii lui Hristos“ (Filipeni 4, 4).
Sfântul Apostol Pavel accentuează, ca nimeni altul, legătura in‑
destructibilă dintre Hristos – Învăţător şi Sfinţitor al vieţii noastre şi
pedagogia creştină, care ne arată modelul sfinţitor al vieţii noastre,
delimitându‑se de învăţătura cea deşartă: „Luaţi aminte să nu vă fure
minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania ome‑
nească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos. Căci în‑
8
tru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii. Şi sunteţi deplini

întru El...“ (Coloseni 2, 8‑10).
Această realitate este evidentă şi în legătura organică dintre
Cuvântul (Logos) – Hristos, în Biserică şi Sfintele Taine, ca mijloace
reale de îndumnezeire a omului chemat, deci, să‑L cunoască mai în‑
tâi pe Dumnezeu şi apoi să se sfinţească, spre a urca ritmic, cu aju‑
torul harului şi prin asceză şi lucrare temeinică, la asemănarea cu
Creatorul1.
Aşa se explică de ce, foarte de timpuriu, în Biserică, împreună cu
Sfinţii Apostoli, Presbiterii şi Diaconii, au apărut Dascălii sau Didas‑
calii, cu funcţia precisă de a transmite învăţătura Evangheliei şi, im‑
plicit, dezvoltarea acesteia în Biserică, potrivit cerinţelor speciale ale
vieţii omului, în căutările sale existenţiale, dar şi vitale, reale, în aceas‑
tă lume, cu mult folos concret şi nu doar imaginar: „Că unuia i se dă
prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh,
cuvântul cunoştinţei. (...). Şi pe unii i‑a pus Dumnezeu în Biserică: întâi
apostoli, al doilea proroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul
de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, fe‑
lurile limbilor. Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt proroci? Oare toţi
învăţători? Oare toţi au putere să săvârşească minuni?“ (I Corinteni 12,
8 şi 28‑29).
Din aceste succinte considerente biblice sacre decurge, firesc, în
educaţia şi creşterea spiritual‑culturală şi morală a omenirii, rolul co‑
vârşitor al Sfinţilor Părinţi – educatorii şi formatorii noştri, dintre care
strălucesc ca „luceferii“ pe „cerul“ umanităţii Sfinţii mai mari Dascăli
ai lumii şi Ierarhi Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de
Aur. De‑a lungul secolelor ei au fost urmaţi de mulţimea pedagogilor
mântuirii, inclusiv în Biserica poporului român.
Să amintim, din secolele trecute, doar pe Sfinţii Dosoftei, Varlaam
ori Antim Ivireanul, dintre marii ierarhi, şi pe teologii consacraţi la
noi, pr. prof. Dumitru Stăniloae, pr. prof. Ioan Gh. Coman şi pr. prof.
Ene Branişte, spre a ne face o imagine cât mai vie despre legătura din‑
tre modelul consacrat pentru eternitate în educaţia desăvârşită şi aş‑
teptările imense ale contemporaneităţii în acest domeniu definitoriu
1. Matei 19, 20 şi 21.
9
pentru revenirea la normalitatea vieţuirii paşnice şi liniştite, spiritual,

cultural şi moral‑civic.
2. Parohia şi Şcoala – împreună

pentru o educaţie înţeleaptă, echilibrată şi realistă
Nu este locul să dezvoltăm aici şi acum tema relaţiei dintre Parohie
şi Şcoală, atât instituţional, cât mai ales comunitar, diacronic, mai ales
când ştim cu toţii că, în România, prima şcoală a fost tinda bisericii,
după participarea la Sfânta Liturghie a învăţăceilor. Şcoala modernă
nu a fost şi nu este străină de buna cooperare cu aşezământul sacru
originar din centrul spiritual al oricărei comunităţi. De aceea s‑au şi
construit şcolile lângă biserici, în perioada interbelică!
Mult mai folositoare însă se pare a fi acum analiza, pe cât cu pu‑
tinţă realistă, a şanselor mari oferite de Dumnezeu, de Biserică şi de
români, în libertate, pentru o educaţie completă, din care să nu mai
fie exclus Dumnezeu în viaţa copiilor şi a tinerilor noştri, aşa cum s‑a
dorit cu câteva decenii în urmă la noi.
Revenirea la ora de religie în şcolile publice nu este şi nu trebuie
să fie considerată din acest punct de vedere o favoare făcută Bisericii
ori clericilor, aşa cum se pare, uneori, că s‑ar interpreta de o parte prea
secularizantă a societăţii moderne, ci mai curând am putea vedea cu
toţii acest demers, în mod realist şi sincer, ca fiind un mare dat spiritu‑
al, luminos şi binefăcător oricărui suflet în formare, pentru viaţă.
Rezultatele educaţionale de până acum din Şcoala românească
sunt şi bune şi încurajatoare, cu ecouri pozitive în marea majoritate a
comunităţilor noastre parohiale şi, fără îndoială, în familii şi în socie‑
tate. Evident, sunt încă multe de făcut, dacă analizăm realist şi nuanţat
lucrurile! Nu putem ignora şi unele semne ale neîncrederii în educaţia
religioasă şi în dascăli, dacă observăm accentele din recentele schim‑
bări legislative impuse de asociaţii ale umanismului secular, temătoa‑
re de o aşa‑zisă „influenţă“ prea mare a Bisericii în viaţa tinerilor, cu
dorinţa de a se accentua libertatea de a‑L refuza pe Dumnezeu în şcoa‑
lă, deşi El este Garantul veşnic al educaţiei sănătoase.
În acest sens, demersurile Sfintei noastre Biserici, conjugate cu
cele ale factorilor decidenţi în opţiunea religioasă a copiilor şi tineri‑
10
lor, în special părinţii, ne‑au arătat multă responsabilitate, echilibru

şi speranţă în continuarea bunei funcţionări a orei de religie în Şcoala
românească, atunci când s‑a condiţionat continuarea orei de Religie
prin semnăturile/acordul părinţilor.
Cel mai semnificativ aspect în acest înţeles este, fără îndoială, co‑
operarea efectivă, coerentă şi concretă dintre parohie şi şcoală, prin‑
tr‑un parteneriat înţelept şi binefăcătore tuturor.
Mărturii ale unei cooperări şi slujiri

în vastul câmp al educaţiei religioase
a copiilor şi a tinerilor şi rostul ei, în Eparhia Dunării de Jos
În continuare, după ce s‑au prezentat câteva principii teologice şi
spiritual‑didactice în problema educaţiei religioase, vom observa une‑
le dintre aspectele mai importante privitoare la cooperarea efectivă
dintre Parohie, Şcoală şi Familie, în slujirea elevului, astăzi, la Dunărea
de Jos.
De la început trebuie observat faptul că preoţimea din Eparhie nu
este doar atentă şi disponibilă la chemarea Bisericii de a îndruma cre‑
dincioşii spre principiile educaţiei creştine, ci şi depune efectiv stră‑
danii concrete şi se implică activ la nivelul comunităţilor în această
latură esenţială a misiunii noastre.
Deşi nu toţi preoţii sunt profesori de religie, aceasta datorită exis‑
tenţei corpului de cadre didactice pregătite, cvasitotalitatea păstorilor
de suflete aplică în parohii Programul sinodal „Hristos împărtăşit
copiilor“. Ca exemplificare, în 369 de parohii sunt înscrişi şi frecven‑
tează cu regularitate acest program catehetic 4.875 de copii. Sumele
alocate, voluntar, pentru acest proiect, sunt în valoare totală de 92.210
lei. Acest fapt reprezintă o mărturie concludentă a implicării parohii‑
lor în educaţia tinerilor.
Programul „Alege Şcoala“ comportă două abordări în Eparhie.
Mai întâi, preoţimea este implicată în susţinerea copiilor ai căror pă‑
rinţi sunt temporar plecaţi la muncă, în străinătate. Suportul spiritu‑
al‑educaţional, dar şi material este un ajutor real şi o modalitate prac‑
tică de limitare a riscului abandonului şcolar. Apoi, în anul în curs, în
câteva comunităţi aflate în zone defavorizate sau unde populaţia rromă
11
este majoritară, se desfăşoară cu succes programul „Alege Şcoala IV“

prin înfiinţarea a trei centre de specialitate la parohiile Măraşu – jud.
Brăila, Toflea – jud. Galaţi şi Sf. Dimitrie cel Nou – municipiul Brăila. În
program sunt înscrişi 30 de elevi în pericol de abandon şcolar şi 27
de elevi integraţi în structurile „A doua şansă“.
Un alt gen de programe şcolare menite să dinamizeze cooperarea
dintre Parohie şi Şcoală, astăzi, îl constituie aplicarea prevederilor
concrete din cadrul „Parteneriatului Parohie – Şcoală“, cât şi ale ce‑
lorlalte asociaţii recent înfiinţate: Asociaţia „Părinţi pentru Ora de
Religie“ şi Asociaţia Profesorilor de Religie.
Constatăm cu bucurie constituirea a trei filiale APOR la Galaţi, Bră‑
ila şi Tecuci, diversificate acum în toate cele opt protopopiate şi în cele
mai importante parohii din Eparhie.
Pe lângă ajutoarele economice oferite şi în cadrul Programului
„Parohie – Şcoală“, la sărbătorile pascale, unui număr de 3.857 co‑
pii săraci, suma totală acordată fiind de 235.865 lei, remarcăm en‑
tuziasmul şi generozitatea păstorilor din parohii, la începutul noului
an şcolar 2015‑2016, constând în oferirea a 3.605 ghiozdane cu tot
necesarul de rechizite, pentru care s‑a oferit suma de 159.316 lei.
Astfel de activităţi continuă şi în centrele sociale eparhiale sau pa‑
rohiale de la Galaţi şi Brăila: Orfelinatul eparhial „Sfântul Vasile cel
Mare“ şi Centrul de zi „Speranţa“ (100 de copii ajutaţi zilnic), Cen‑
trul „Sfântul Spiridon“ – Galaţi (40 de copii), Centrul „Sfântul Anto‑
nie cel Mare“ (50 de copii), ori la grădiniţele „Familia“ – mun. Brăila
(42 copii) şi „Sfinţii Împăraţi“ – loc. Ireasca. jud. Galaţi – (15 copii).
Majoritatea cantinelor sociale din eparhie (în număr de 25) orga‑
nizează ritmic mese pentru copiii ale căror familii sunt în dificultate.
Remarcăm şi disponibilitatea profesorilor de religie, care rezol‑
vă cu tact şi înţelepciune, zilnic, o mulţime de situaţii ce se ivesc atât
din punct de vedere didactic, dar şi concret, practic, material.
Acestei cooperări benefice în Eparhie datorăm şi situaţia bună
a participării elevilor la ora de religie, fără a fi perturbată, până în
prezent, activitatea didactică în şcoli prin refuzul unor elevi de a par‑
ticipa la ora în cauză.
Un alt gen de programe educaţionale susţinute bisericeşte prin
parohii şi centrele cultural‑sociale îl reprezintă concursurile la săr‑
12
bătorile patronale ale oraşelor Galaţi, Brăila şi Tecuci, la care sunt

antrenaţi în total aproximativ 5.000 de elevi.
La pelerinajul tradiţional de Sfânta Treime, la Mănăstirea Bu‑
ciumeni, participă 1000 de elevi anual, reprezentând toate liceele şi
colegiile din Eparhie.
Câteva parohii continuă exemplul bun al Mănăstirii Buciumeni,
prin organizarea de tabere: Parohia Viziru – jud. Brăila, Parohia
Lieşti – mun. Tecuci, jud. Galaţi şi Mănăstirea Cârlomăneşti – jud.
Galaţi.
O altă latură a educaţiei tineretului şi familiilor tinerilor şi şcolari‑
lor o reprezintă lucrarea efectivă, cu rezultate mulţumitoare, de apli‑
care a Programului sinodal „Calea mântuirii – catehizarea adulţi‑
lor“, în care, pe moment, sunt implicate activ 25 de parohii, ai căror
reprezentanţi dau dovadă de maturitate, discernământ în abordarea
tematicilor şi echilibru în analizarea cazurilor concrete în această pri‑
vinţă, aşa cum ne cere şi ne învaţă Biserica, în contextul unei schim‑
bări profunde a mentalităţii în lumea secularizată.
4. Concluzii
În concluzie, se poate aprecia pozitiv modul de receptare şi de apli‑
care a programelor educaţionale, în marea majoritate a comunităţilor
parohiale şi de către majoritatea slujitorilor.
Mulţi trebuie ajutaţi să ajute, întrucât împărtăşesc aceeaşi situaţie
precară din punct de vedere social, religios şi material, ca şi credincio‑
şii zonelor defavorizate.
Cu toată mobilizarea activă şi constructivă, atât preoţii, cât şi ca‑
drele didactice, asemenea părinţilor copiilor, se confruntă cu reale
dificultăţi, unele de mentalitate, din cauza permanentelor atacuri la
lucrarea educaţională a Bisericii, îndeosebi în mass‑media, cât şi din
cauza folosirii aproape exclusiv de către tineri a surselor virtuale de
informare, care, precum observăm, nu sunt nici obiective, nici con‑
structive, din punct de vedere spiritual‑religios şi moral.
De asemenea, provocările la adresa tinerilor în societatea noastră
tot mai secularizată se răsfrâng, în mod concret, şi asupra factorilor
educaţionali: Familie, Şcoală şi Biserică.
13
Este mai mult decât înţeleaptă şi utilă cunoaşterea ambelor expe‑

rienţe, atât cea pozitivă, cât şi cea negativă, atât la nivel local eparhi‑
al, naţional şi internaţional, aşa cum, din fericire, se petrec lucrurile
aici, în cadrul acestui simpozion, tocmai pentru identificarea celor mai
adecvate metode experimentate în această permanentă şi benefică
slujire educaţională.
Cu speranţa în binecuvântarea şi ajutorul lui Dumnezeu, amintim
îndemnurile neîntrecutului Pedagog ceresc, Sfântul Ioan Gură de Aur:
„Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi şi a vă cere ca, înainte
de toate celelalte, să daţi copiilor voştri o educaţie. Dacă‑ţi iubeşti co‑
pilul, arat‑o prin educaţia ce i‑o dai. De altfel, ai şi răsplată. Ascultă ce
spune Pavel: «... dacă vor stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în dragoste
şi în sfinţenie». Creşte un atlet pentru Hristos! Învaţă‑ţi copilul din
prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume! (...) Învaţă‑ţi copilul să nu
pună niciun preţ pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de
aici. Dacă va avea astfel de gânduri, va fi un înţelept.“2
„Să ne străduim să le dăm copiilor noştri educaţie creştină, cu încre‑
dinţarea că atunci când vor avea evlavie şi iubire de Dumnezeu, se vor
deosebi şi în viaţa pământească prin virtuţile lor“3.
„Nimic nu va folosi fără de religie; cu ea totul se întoarce spre
folos şi spre bogăţie (...). Copilul să ştie să gândească ca şi creştin,
această înţelepciune îi va folosi mai mult decât toate celelalte. În loc să
aspire la bogăţie, el va avea sufletul destul de înalt pentru a dispreţui
bogăţia. În loc de a urmări slava şi onorurile lumii acesteia, el se va în‑
cununa cu splendorile veşnice. În loc de a se ambiţiona spre o viaţă mai
lungă, el va aspira la o viaţă divină fără de sfârşit. În loc de a fi abil, să
vorbească frumos, el va avea elocvenţa faptelor, prestigiul pe care îl dă
virtutea“.4
2. Drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi. Antologie tematică din opera
Sfântului Ioan Gură de Aur, Editura Trinitas, Iaşi 2007, p. 673.
3. Ibidem, p. 695.
4. Ibidem, p. 696.
14
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula,

Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian“,
Universitatea din Bucureşti
Conştiinţa de enoriaş
şi importanţa ei în pastoraţie
Abstract: During “The Year of souls shepherds” it is very important the double
bond between the priest and the faithful whom he shepherds. On the one hand, the
pastoral studies speak about the priest’s care for his parishioners and offer a range
of pastoral methods and means. On the other hand it is necessary that, from the
Christians to come to church and to the holy ministers, the feeling and the certainty of
belonging to the parish community and of the spiritual bond with the priest. This is the
“parishioner conscience”. It is cultivated by the participation in the liturgical life of the
Christian, in the parish church and by the effective involvement in various educational,
cultural and social‑philanthropic activities, which holds in each Orthodox parish. A
living conscience parishioner gives effectiveness to the pastoral in the parish.
Keywords: priest, parishioner, parish, pastoral, spiritual connection.
Introducere
În şedinţa sa de lucru din 20 octombrie 2013, Sfântul Sinod al Bi‑
sericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2015, în care ne aflăm, să
fie declarat Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi, şi, de
asemenea, Anul comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al mari‑
lor păstori de suflete din eparhii, conform Hotărârii Sfântului Sinod din
29 septembrie 20111. Simpozionul internaţional cu titlul 2015 – Anul
1. Vezi Hotărârea Sf. Sinod privind declararea anul 2015 ca „Anul omagial al misi‑
unii parohiei şi mănăstirii azi în Patriarhia Română“, adresată ierarhilor şi eparhiilor
Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi din străinătate, în ziarul „Lumina de Duminică,
săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină“, nr. 1 (474), anul XI, din duminică,
11 ianuarie 2015, p. 6‑7, şi Hotărârea Sf. Sinod privind declararea anului 2015 ca
15
omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al

Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii,
organizat de Departamentul Teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie
şi Teologie din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos“, în colaborare cu
Arhiepiscopia Dunării de Jos, este orientat spre amândouă temele. În
cadrul acestui simpozion, mi‑am propus să dezvolt tema Conştiinţa de
enoriaş şi importanţa ei în pastoraţie. Subiectul acesta se tratează în
strânsă legătură cu problema componenţei parohiei sau a membrilor
ei şi are importanţă deosebită, pentru că, de multe ori, succesul pasto‑
ral depinde şi de membrii sau alcătuitorii parohiei, de implicarea sau
absenţa lor din lucrarea pastorală.
1. Componenţa
sau constituţia parohiei
După definiţia cea mai cunoscută şi cea mai corectă, bazată pe sfin‑
tele canoane şi pe legiuirile Bisericii noastre, „Parohia este comunitatea
bisericească a credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin‑ortodoxă,
aşezaţi pe un teritoriu, sub conducerea unui preot paroh“2. Preotul, în
calitate de trimis al episcopului, deci de mandatar al său, exercită cele
trei laturi ale puterii bisericeşti: învăţătorească, sfinţitoare şi conducă‑
toare şi se îngrijeşte de mântuirea credincioşilor încredinţaţi spre păs‑
torire. El este trimis pe bază de carte canonică (singhelia) şi este dator
faţă de episcopul său cu ascultare canonică. Temeiul bunelor relaţii
dintre ierarh şi preot este antimisul. În cazul în care preotul dovedeşte
neascultare sau comite abateri sau delicte, care‑l opresc de la slujirea
celor sfinte, primul lucru pe care ierarhul locului îl face este să‑i ridice
sfântul antimis3. Ascultarea canonică se traduce în faptă prin pomeni‑
rea ierarhului la momentele îndătinate din timpul sfintelor slujbe şi
„Anul comemorativ al Sf. Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhii,
în Patriarhia Română“, adresată ierarhilor şi eparhiilor ortodoxe române din ţară şi
din străinătate, în loc. cit., p. 2.
2. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 20.
3. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Ce importanţă are antimisul în viaţa cultică şi admi‑
nistrativă a Bisericii Ortodoxe, în „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică“, ed. a II‑a, vol.
II, Ed. Trinitas, Bucureşti. 2014, p. 173‑174.
16
prin executarea ordinelor şi dispoziţiilor emise de autoritatea superi‑

oară4. Preotul are îndatorirea de a locui în parohie5.
Dar preotul singur nu alcătuieşte parohia6. Dacă el conduce paro‑
hia şi este capul ei, membrii sau mădularele trupului numit parohie
sunt credincioşii, sau enoriaşii ori parohienii. Ei alcătuiesc partea
cea mai numeroasă a parohiei. Credincioşii primesc această calitate,
ca membri sau mădulare ale Bisericii, prin administrarea Tainelor
de iniţiere: Botez, Mirungere, Euharistie. Credincioşii care alcătuiesc
parohia sunt persoane de ambele sexe, tineri şi vârstnici, de profesii
diferite, de nivel cultural şi social diferit, dar toţi sunt uniţi şi pă‑
trunşi de aceeaşi credinţă şi de aceeaşi putere a Duhului Sfânt, prin
lucrarea preotului. Ei sunt fiii duhovniceşti ai aceluiaşi părinte, care
răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Darurile şi
rosturile lor în comunitatea creştină sunt diversificate, aşa cum spu‑
ne Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 12, 28‑33), dar ei trăiesc în unitatea
de credinţă şi de duh. De aceea, şi ei sunt responsabili, împreună cu
preotul, de toată lucrarea mântuitoare desfăşurată de Biserică. Con‑
cepţia că numai ierarhia este răspunzătoare de lucrarea şi rostul Bi‑
sericii în lume este necorespunzătoare învăţăturii Sfintei Scripturi şi
practicii dintotdeauna a vieţii creştine. Având în vedere faptul real
că credincioşii sunt mădulare ale trupului lui Hristos, exercitând fie‑
care rolul şi rostul lui, ca întregul organism viu, s‑au fixat îndatoriri
care revin credincioşilor ca membri ai Bisericii sau obştii creştine.
Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Româ‑
ne precizează, în articolul 42, aceste îndatoriri: a susţine, a întări şi
a răspândi credinţa Bisericii Ortodoxe; a lucra ca toţi credincioşii să
vieţuiască potrivit acestei credinţe; a cerceta Sfânta Biserică; a par‑
4. Idem, Ce este ascultarea canonică şi ce rol joacă în păstrare disciplinei în Biserică,

în „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică“, vol. I, ed. a II‑a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014,
p. 667‑681.
5. Idem, De ce este navetismul preoţilor incompatibil cu pastoraţia, în „Tradi‑
ţie şi înnoire în slujirea liturgică“, vol. II, ed. a II‑a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, p.
622‑629.
6. Idem, Parohia – spaţiu de activitate pastoral‑misionară a preotului, în „Anua‑
rul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Patriarhul Justinian a Universităţii din Bucureşti“,
Bucureşti, 2001, p. 499‑516.
17
ticipa la sfintele slujbe; a se împărtăşi cu Sfintele Taine; a îndeplini

faptele milei creştine; a întreţine şi a ajuta biserica şi pe slujitorii ei7.
Îndatoririle statutare, care caracterizează pe adevăraţii membri ai
parohiei, ar fi ca aceştia să fie persoane active în cadrul organismului
bisericesc, mădulare vii, care să contribuie la buna desfăşurare a vie‑
ţii religioase în obştea sau comunitatea din care fac parte. De aceea,
ei trebuie să fie antrenaţi, atraşi, formaţi şi conştientizaţi de aceas‑
tă răspundere de către preot, care trebuie să‑i dea fiecăruia rolul şi
rostul său, făcându‑l tot mai util lucrării Bisericii. în mod deosebit,
preotul trebuie să trezească, să evidenţieze, să cultive şi să dezvolte
conştiinţa de enoriaş.
2. Ce este conştiinţa de enoriaş? 8

După cum pe plan social‑politic se dezvoltă şi se cultivă conştiinţa
cetăţenească, prin care ne exprimăm şi simţim iubire faţă de vatra pă‑
rintească, faţă de pământul natal, faţă de ţară, de limbă şi tradiţii, tot
aşa fiecare credincios trebuie să aibă conştiinţa vie şi puternică despre
drepturile şi îndatoririle lui în calitate de membru al unei parohii şi
deci al Bisericii, parohia fiind prima unitate şi formă care‑l ajută să
se integreze în eparhia condusă de un ierarh şi apoi în Biserica Uni‑
versală sau ecumenică. Conştiinţa de enoriaş este, de fapt, conştiinţa
apartenenţei la Biserica lui Hristos. Această conştiinţă trebuie să ne
amintească permanent că facem parte din Biserică, împărtăşindu‑ne
de darurile care se revarsă prin sfintele slujbe, că suntem mădulare
vii ale unei obşti creştine sau parohii. Ea trebuie să fie vie, puternică şi
trează pentru fiecare credincios, căci numai aşa el simte că face parte
dintr‑o parohie, care pentru el trebuie să fie o adevărată familie, caldă,
primitoare şi binefăcătoare. În această familie, credinciosul nu trebuie
să fie doar înmatriculat în registrul de botezaţi, ci să se simtă legat de
ea, cu toată fiinţa sufletului său. Este familia în care el renaşte prin
botez, şi în care trebuie să trăiască toate evenimentele importante din
7. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române..., p. 20.

8. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Ce este conştiinţa de enoriaş şi ce importanţă
are ea în viaţa pastorală, în „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică“, ed. a II‑a, vol. II, Ed.
Trinitas, Bucureşti, 2014, p. 615‑621.
18
viaţa lui. Faptul că un credincios se ştie că a fost botezat, cununat, spo‑

vedit şi împărtăşit şi asistat religios în toate împrejurările vieţii, de
acelaşi preot şi la aceeaşi biserică, îl face să se simtă solidar cu toţi
ceilalţi fii ai parohiei şi să‑şi cultive conştiinţa apartenenţei la aceeaşi
obşte creştină, de a cărei creştere şi înflorire materială şi spirituală
trebuie să se intereseze cât mai mult.
Problema conştiinţei de enoriaş este legată mai ales de pastoraţia
preoţilor din mediul urban. Aici găsim multe cazuri în care credincio‑
şii nu se simt legaţi de o parohie sau nici măcar nu ştiu că fac parte
sau aparţin de o parohie, adică să fie legaţi sufleteşte de o parohie,
de o biserică şi de un preot. Mai ales în aglomerările de populaţie din
cartierele oraşelor mari din ţară, mulţi credincioşi sunt complet stră‑
ini de preot şi de biserică. Situaţia aceasta este cauzată de lipsa de
educaţie religioasă din timpul regimului comunist, de absenţa locaşu‑
rilor de cult din aceste zone şi de atitudinea ostilă faţă de Biserică şi
credinţa creştină. Înstrăinarea oamenilor de Biserică şi slujitorii ei se
observă mai ales atunci când preotul efectuează vizitele pastorale la
casele credincioşilor cu prilejul Crăciunului, Bobotezei, Postului Mare
şi începutului anului bisericesc, când credincioşii nu‑l cunosc şi nu‑l
recunosc pe preotul pe care de multe ori îl văd pentru prima oară, iar
uneori nu‑l primesc în casă, tratându‑l ca pe un străin sau necunos‑
cut care a venit „să ceară bani“, aşa cum li se inoculase în minte de
către propaganda comunistă‑atee. Iată cât de deformată, sau aproape
inexistentă poate fi conştiinţa de enoriaş! Cei care am trăit experienţa
umblării prin parohie la momentele îndătinate de tradiţie, cunoaştem
şi ne amintim de astfel de momente triste!
Când în asemenea familii intervin situaţii care necesită prezenţa
preotului, cum ar fi: naştere, botez, cununie, deces, parastas, sfeştanie
şi altele, aceşti credincioşi apelează la primul preot şi la prima biserică
ieşită în cale sau la o biserică sau un preot pe care îl cunosc întâmplă‑
tor, fără să aibă vreo legătură cu parohia din care ei fac parte.
La aceştia se adaugă şi altă categorie de credincioşi, şi anume, cei
care ştiu că aparţin teritorial de o parohie, dar care nu ţin legătura
cu preotul şi biserica‑parohie, ci merg în altă parte pentru nevoile lor
duhovniceşti, invocând pentru aceasta tot felul de motive: că biseri‑
ca respectivă este mai aproape de casă, că şi‑au creat un obicei de a
19
merge la acea biserică unde se simt bine, că biserica respectivă este

mai curată, mai îngrijită, că preotul, sau preoţii de acolo slujesc mai
frumos, că sunt mai buni cântăreţi sau predicatori, că unii din aceşti
preoţi sunt mai buni duhovnici, că biserica are cor, că taxele percepute
pentru serviciile liturgice sunt mai mici, că preoţii au mai multă răbda‑
re şi discută mai mult cu credincioşii etc.
Tot ca o lipsă a conştiinţei de enoriaş o constituie şi faptul de a
ne spovedi la alţi preoţi, uneori chiar ieromonahi, iar nu la preoţii din
parohiile de care aparţinem. Spovedirea la preoţii parohiilor din care
facem parte este necesară pentru mai multe motive. În primul rând,
spovedirea este un mijloc excepţional de pastoraţie individuală şi de
cunoaştere directă a credincioşilor noştri. Prin aceasta se întăreşte
conştiinţa de enoriaş. Cineva nu poate să fie enoriaşul unei parohii de
care aparţine teritorial, dacă se spovedeşte în altă biserică sau la mă‑
năstire. El rămâne, astfel, fără parohie.
În al doilea rând, se acreditează şi cultivă ideea falsă că anumiţi
preoţi sunt duhovnici mai buni decât alţii, mai „cu har“, sau „mai
sfinţi“, ceea ce nu este adevărat. Din punct de vedere haric, toţi preoţii
sunt egali şi au aceeaşi putere de a lega şi a dezlega, pe care o oferă
Taina Hirotoniei9. Nu înseamnă că dacă un preot de mir sau un iero‑
monah face aşa‑zisa „spovedanie după pravilă“10, adică întreabă pe
credincios toate întrebările din Molitfelnic, prevăzute la Taina Spove‑
daniei sau din aşa‑numitele „ghiduri de mărturisire“, sau opreşte pe
credincioşi de la Sfânta împărtăşanie pe perioade de timp mai lungi,
acei clerici sunt „cu har“, ci dimpotrivă se pare că sunt lipsiţi de har
şi de tactul pastoral. Canoanele nu se aplică după literă, ci după duh,
nu după gravitatea păcatului, ci după gradul de pocăinţă11. Spovedi‑
rea credincioşilor din parohie la duhovnici din mănăstire lasă să se
răspândească ideea că vieţuitorii din mănăstire sunt mai curaţi, mai
9. Idem, Există preoţi cu har şi preoţi fără har?, în „Tradiţie şi înnoire în slujirea
liturgică“, vol. I, ed. a II‑a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, p. 682‑686.
Idem, Ce este spovedania după pravilă, în „Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgi‑
10.��
��
că“, vol. I, ed. a II‑a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, p. 45l‑454.
11. Idem, Ce este canonul sau epitimia şi cum procedăm la fixarea lui?, în „Tra‑
diţie şi înnoire în slujirea liturgică“, vol. II, ed. a II‑a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014, p.
459‑464.
20
duhovniceşti sau mai sfinţiţi decât preoţii din parohii şi că spoveda‑

nia celor dintâi ar fi mai eficientă, ceea ce nu este adevărat, căci şi
unii şi alţii sunt oameni cu viaţă îmbunătăţită, dar şi unii şi alţii pot
fi oameni păcătoşi. Căsătoria nu întinează pe preot, ci ea este Taină
binecuvântată de Biserică.
Spovedania la mănăstire şi oprirea pe perioade lungi de la împăr‑
tăşanie a unui soţ poate crea suspiciuni celuilalt soţ. De aceea, amândoi
soţii trebuie să se spovedească la acelaşi preot al parohiei, păstrând
totdeauna legătura cu el, manifestându‑şi şi prin aceasta conştiinţa de
enoriaş. Calitatea de enoriaş ne impune ca actul central de înnoire şi
schimbare a vieţii şi mijloc de cunoaştere a credincioşilor, adică Spo‑
vedania să se facă la preotul de parohie. Spovedirea în altă parte este
şi un act de dispreţuire a harului preotului de parohie, care afectează
grav conştiinţa de enoriaş.
Dacă analizăm motivele pentru care unii credincioşi nu îşi trăiesc
viaţa religioasă în parohiile de care aparţin teritorial, ne dăm seama
că unele dintre ele sunt adevărate sau justificate, dar că acestea nu
trebuie să constituie pentru credincioşi îndreptăţiri de a părăsi paro‑
hia şi a merge în altă parte. Ele sunt mai degrabă prilejuri de reflecţie
mai adâncă a preoţilor asupra motivelor care îi determină pe credin‑
cioşi să meargă în alte parohii şi a căilor de îndreptare a acestor de‑
ficienţe. Oarecum, practica unor credincioşi itineranţi, care de fieca‑
re dată se află în altă biserică, nu este de recomandat şi de acceptat.
Credinciosul trebuie să se simtă legat de o parohie. Fireşte că el poate
să meargă în biserica unde se simte bine, dar să nu o schimbe de la o
Duminică sau sărbătoare la alta. O asemenea situaţie nu este firească
şi nici folositoare pentru scopul pe care fiecare preot îl urmăreşte în
activitatea sa pastorală, adică mântuirea credincioşilor încredinţaţi
spre păstorire. Fiecare credincios trebuie să se simtă legat de parohia
în care s‑a născut, s‑a botezat şi s‑a stabilit ulterior, iar dacă acea pa‑
rohie nu este la înălţimea altora, să contribuie la înflorirea ei, expri‑
mându‑şi în felul acesta conştiinţa de enoriaş şi făcându‑şi datoria de
membru activ al comunităţii sau parohiei respective. Lipsa conştiinţei
de enoriaş şi participarea ca spectator, astăzi într‑o biserică cu cor,
mâine la una cu un preot care predică bine, altădată la o biserică cu o
pictură frumoasă, ca şi absenţa de la îndeplinirea datoriei de enoriaş
21
înseamnă ruperea de familia creştină, care este parohia, deprindere

care, uneori echivalează cu o moarte spirituală. Peregrinarea de la o
parohie la alta, în căutarea de „preoţi buni“, poate fi un semn de eleva‑
ţie spirituală, dar, de cele mai multe ori, şi de nestatornicie în mărtu‑
risirea de credinţă, atitudine care este foarte periculoasă. În această
privinţă, să nu uităm că majoritatea celor care cad pradă uşor sectelor
şi învăţăturilor greşite sunt cei care pierd legătura cu parohia şi pierd
şi conştiinţa de enoriaş, de mădular viu al unei obşti creştine, în cen‑
trul căreia stau altarul şi preotul.
3. Cultivarea conştiinţei de enoriaş

Conştiinţa de enoriaş se trezeşte, se cultivă şi se dezvoltă, de
aceea, preotul trebuie să găsească mijloacele şi căile pentru a ţine
pe credincioşi ataşaţi de biserică, să facă din ea un organism viu în
care fiecare mădular să‑şi găsească rolul şi să‑şi aducă aportul său
la bunul mers al activităţii religioase care se desfăşoară în parohie
şi să contribuie la înflorirea şi progresul ei. Păstrarea legăturii per‑
manente cu credincioşii şi angajarea şi solicitarea lor la lucrările de
construire sau de reparare a sfântului locaş, de îngrijire a bisericii, a
picturii, a obiectelor de cult, de întreţinere, sistematizare şi înfrumu‑
seţare a cimitirului, unde odihnesc osemintele înaintaşilor, moşilor
şi strămoşilor şi ale tuturor celor dragi, de procurare a tuturor celor
necesare bisericii şi curţii sunt obiective care nu trebuie niciodată
neglijate de preot. Alegerea şi cooptarea lor în organismele biseri‑
ceşti statutare, Adunarea eparhială şi mai ales Consiliul şi Comitetul
parohial este o cale şi o metodă eficientă de a angaja în lucrarea Bi‑
sericii pe cei mai devotaţi slujirii misionare. Cu aceştia, preotul poate
să se angajeze în lucrări de mare folos pentru parohie: înzestrarea şi
înfrumuseţarea locaşului de cult, a curţii bisericii şi a cimitirului şi
pentru ţinerea lor în cea mai bună rânduială, formarea şi susţinerea
corului bisericii, ajutorarea săracilor şi ocrotirea orfanilor şi a vă‑
duvelor, cercetarea şi ajutorarea bolnavilor, înfiinţarea şi susţinerea
bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie, ajutarea
preotului în lucrarea de catehizare şi înfiinţarea cercurilor misiona‑
re în vederea întăririi credinţei şi spiritului moral al credincioşilor,
22
înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină12. În această

privinţă, trebuie subliniată necesitatea de a angaja cât mai mult în
lucrarea pastorală, apostolatul sau slujirea mirenilor. În acest sens,
se impune ca preotul, care prezidează atât Consiliul, cât şi Comitetul
parohial, să fie cu multă luare aminte la persoanele care alcătuiesc
aceste organisme, să lucreze cât se poate de deschis şi corect, să se
folosească de consilieri nu doar pentru a semna procese‑verbale di‑
nainte întocmite, aşa cum se întâmplă în unele cazuri, ci pentru a‑i
fi sfetnici, sfătuitori şi persoane bine intenţionate pentru propăşirea
vieţii materiale şi spirituale a parohiei.:
O importanţă deosebită trebuie acordată epitropului, ca unul care
administrează averea bisericii. Colaborarea cu aceste organisme tre‑
buie să fie perfectă. Cu cât preotul va fi mai degajat de problemele fi‑
nanciare şi gospodăreşti, care intră în atribuţiile acestor organisme,
cu atât va fi mai scutit şi mai apărat de comentariile negative care se
pot face pe seama sa. În această privinţă, preotul trebuie să se fereas‑
că de a cădea în păcatul de a se considera totul într‑o parohie, stăpân
ca pe o moşie, făcând numai ce crede el şi dispreţuind pe credincioşi,
sau pe cei mai apropiaţi dintre colaboratorii săi, între care ceilalţi pre‑
oţi coslujitori ori cântăreţul, care trebuie mereu tratat ca fiind cel mai
apropiat şi mai eficient colaborator al său. Instituţia cântăreţilor, aşa
de importantă în istoria Bisericii, trebuie revigorată, ca fundamentală
în viaţa cultică a parohiei şi în educaţia religioasă.
Dar conştiinţa de enoriaş se dezvoltă şi se cultivă prin participarea
la slujbele cultului divin, şi în special la Sfânta Liturghie, prin aducerea
darurilor de pâine şi vin la sfântul altar, prin ascultarea cântărilor şi
răspunsurilor bisericeşti, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Dom‑
nului, bineştiind că slujbele nu se săvârşesc pentru preot şi cântăreţ,
ci pentru popor, iar împărtăşirea cu Sfintele Taine trebuie să fie darul
oferit credincioşilor la Sfânta Liturghie. De asemenea, de mare impor‑
tanţă este cultivarea dragostei faţă de locaşul de cult şi faţă de preot,
care trebuie să înceapă încă din copilărie. De aceea, o grijă deosebită a
preotului zilelor noastre trebuie să fie aceea de a atrage pe copii şi pe
tineri la biserică, având în vedere că o jumătate de veac s‑a învăţat ca
12.�Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române..., p. 20.
23
să se urască Biserica şi pe slujitorii ei, ca instituţii care în mentalitatea

lor trebuiau să dispară13.
Dragostea de Biserică şi de slujitori, ca şi cultul, care trebuie să‑
vârşit în condiţii ideale, se exprimă şi prin contribuţia pe care fiecare
credincios o depune pentru întreţinerea locaşurilor de cult în cea mai
desăvârşită ordine şi curăţenie, pentru procurarea vaselor liturgice, a
veşmintelor şi a cărţilor de cult, a fondului de carte pentru bibliotecă.
Aceeaşi atenţie trebuie acordată cimitirului parohiei, care se cuvi‑
ne să fie păstrat în ordine şi curăţenie, cu mormintele îngrijite, săpate
şi împodobite cu flori, cu crucile întregi, şi întreţinute în stare bună,
împrejmuite cu gard. În acesta privinţă, contribuţia şi aportul credin‑
cioşilor trebuie să se simtă din plin.
Ce înseamnă conştiinţa de enoriaş şi ce importanţă au credincioşii
ca mădulare ale Bisericii ne arată un mare teolog, care spunea: „Creşti‑
nul trebuie să fie ceva mai mult decât un material pasiv în mâinile preo‑
tului; el trebuie să fie colaborator care, cu mâini proprii ajută clerului la
conducerea parohiei, el trebuie să fie «preot» şi «apostol» în sensul larg
al cuvântului, el trebuie să îndeplinească toate acele lucrări care cad în
sarcina lui de parohian“.14
Concluzii
Din cele expuse până aici, putem trage concluzia că problema con‑
ştiinţei de enoriaş este esenţială în lucrarea pastorală. Fiecare dintre
credincioşi trebuie să se simtă integrat trup şi suflet, intr‑o parohie în
care se desfăşoară toată viaţa lui religioasă. Fără această conştiinţă ne
pierdem calitatea de membri adevăraţi ai Bisericii. Fiecare preot are
datoria de a cultiva şi dezvolta în parohienii săi conştiinţa de enoriaş.
Participarea activă la viaţa cultică şi administrativă a Bisericii face ca
parohiile să fie vii, puternice şi eficiente în lucrarea lor pastorală.
13. Pr. prof. dr. Nicolae D, Necula, Este bine când întâlnim preotul pe stradă?, în
„Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică“, vol. II, ed. a II‑a, Ed. Trinitas, Bucureşti, 2014,
p. 870‑874.
14. Michael Faulhaber, Priester und Volkundunseezeit, Kirchein‑Meinz, 1911, p.
7; pr. prof. Spiridon Cândea, Parohia ca teren de activitate pastorală a preotului, în
„Mitropolia Olteniei“, XII (l960), nr. 5‑6, p. 296.
24
Pr. conf. dr. David Pestroiu,

Parteneriatul parohie‑școală azi
Abstract: Church and School, in Romania, have a historical dialogue. School was
created by Church, because in the vestibule of the Sanctuary first Romanian schools
appeared. The “modern” secularized history operated an unfair “divorce” between
School and Church. This separation was harmful to generations of people, who didn’t
have the chance of a minimal Christian culture, especially during the communism. In
freedom conditions, the Church has the mission to catechize the present and future
believers. The most effective form of catechesis of the future parishioners is made
in school through the Religion Lesson. This lesson have to respect some demanding
criteria (from the didactic and methodological point of view) and some efficiency
criteria (from the formative – spiritual point of view). The Decisions of the Holy Synod
that, educational partnerships to be established between parishes and schools comes
to support the Religion lesson, trying to church the students, training them for life.
Keywords: education, catechesis, partnership, cooperation.
Tranziția României de la postcomunism la postmodernitate a ge‑

nerat consecințe ample pe toate planurile dezvoltării societății. Inte‑
grarea euro‑atlantică a permis o întoarcere fără precedent către Occi‑
dentul avansat din perspectivă materială și hiper‑dezvoltat tehnologic,
însă aproape pustiit din punct de vedere spiritual. Globalizarea a des‑
chis granițele secularismului și sincretismului. Believing without be‑
longing1 (a crede fără a aparține) – celebra expresie a lui Grace Davie,
definitorie pentru religiozitatea britanică a ultimilor ani din mileniul
trecut, a devenit între timp o caracteristică esențială a transformări‑
lor produse de postmodernitate în plan antropologic global. O nouă
1. Grace Davie, Religion in Britain Since 1945: Believing Without Belonging,

Blackwell, Oxford, Institute of Contemporary British History, 1995.
25
mentalitate se conturează din ce în ce mai pregnant: cea seculară. Oda‑

tă cu progresul material și avansarea tehnologiilor, omul își creează
o stare de confort execepțional, generatoare a unei noi religiozități:
religia sinelui hipertrofiat, bazată pe autosuficiența autarhică a for‑
mulării unor doctrine personale, neapărat sincretice, vădind o asoci‑
ere pur formală față de valorile tradiționale – incluzând aici, desigur,
și credințele religioase. Noul hedonism postulează necesitatea trăirii
unei vieți de huzur, consumiste, fără nicio perspectivă asupra veșniciei.
Statistici recente arată că în Franța, doar 7% din populație mai crede
în viața veșnică. Și în România, procentul este neliniștitor: 51%2. Chiar
dacă este mult superior față de cel din Franța, ne îngrijorează dacă ne
raportăm la numărul celor care se declară aparținătorii unor Biserici
Creștine – peste 95%.
Dacă societatea postcomunistă a cunoscut fenomenul întoarcerii
la credință, ca redescoperire a unei valori interzise în anii totalitaris‑
mului, astăzi, odată cu pătrunderea adâncă în postmodernitate, se
constată un reviriment al ateismului, cu deosebirea că, față de promo‑
varea lui slugarnică și lozincardă din trecut, s‑a trecut azi la o adevă‑
rată isterie: ateismul militant, cu vădite accente nihiliste. Sub masca
unui așa‑numit umanism secular, diverse grupuri și persoane, cu pu‑
ternică finanțare a unor entități interesate de vechea tactică a stăpâ‑
nirii prin dezbinare, au declanșat în România o adevărată campanie
împotriva credinței tradiționale majoritar ortodoxă, cu largul concurs
a unei părți reprezentative din mass‑media aservită unor astfel de in‑
terese sau cumpărată. Ținta atacurilor o reprezintă Biserica Ortodoxă
Română, a cărei activitate misionar‑pastorală, social‑filantropică și
cultural‑educativă, desfășurată pe multiple planuri, a stârnit invidia
și chiar nemulțumirea ostilă a celor care sunt interesați în dezbinarea
românilor. Menținerea încrederii populației în Biserică la cote ridicate,
cu toată campania agresivă desfășurată împotriva acesteia, a generat
o schimbare de strategie: toate energiile sunt concentrate, mai nou, pe
izolarea prezenței ecleziale în spațiul public.
2. Potrivit sondajului realizat de către Institutul Român pentru Evaluare și Stra‑

tegie (I.R.E.S.), în august 2013. A se vedea http://www.realitatea.net/sondaj_1247939.
html.
26
Decizia recentă a Curții Constituționale a României, privind înscri‑

erea copiilor la ora de Religie, deși injustă și umilitoare, s‑a dovedit a
fi un veritabil test, menit să verifice, pe de o parte, acuitatea cultelor
de a‑și apăra și consolida un segment foarte important al prezenței
lor în sfera socială (domeniul educațional), iar pe de altă parte, o nouă
„măsurătoare“ a disponibilității populației de a credita pe mai depar‑
te cultele ca promotoare ale învățământului religios în spațiul public.
Rezultatul înscrierilor – de peste 93% – fără a lua în calcul cazurile de
abandon școlar, părinții plecați la muncă în străinătate sau piedicile
instituționale semnalate pe alocuri, are menirea de a ne liniști, dar
și de a ne responsabiliza, în egală măsură. Analizând mesajele trans‑
mise în cadrul campaniei agresive la adresa Religiei în școală, este de
așteptat ca atacurile să se întețească și să se diversifice. De aceea, și
strategia de contracarare a acestora trebuie să fie pe măsură.
O formă viguroasă de suport al orei de Religie o constituie con‑
lucrarea între Biserică și Școală, exprimată în multiple forme, dar ci‑
mentată prin acordurile de parteneriat dintre unitățile de cult locale
(parohii) și unitățile de învățământ (licee, școli, grădinițe etc.). Prin
Hotărârea nr. 12475/2014, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Româ‑
ne a legiferat modalitatea concretă de realizare a acestora.
Parteneriatul dintre parohie și școală nu constituie o noutate. El
reprezintă, de fapt, exprimarea la nivel local a statutului cultelor, de
parteneri ai statului în garantarea păcii sociale. Statul nu poate igno‑
ra rolul definitoriu al Bisericii Ortodoxe Române în progresul cultural
care a stat la baza făuririi României moderne. Generații de români in‑
tegri s‑au format sub streșini de biserici, fiind educați de personalul
eclezial, folosind drept suporturi informaționale cărțile de cult și do‑
cumentele parohiale sau mânăstirești. De altfel, cuvântul dascăl, prove‑
nind din termenul grecesc pentru învățător, este în limba română po‑
lisemantic, făcând referire atât la profesor, cât și la cântărețul bisericii.
Se știe că, în trecut, în majoritatea cazurilor se putea vorbi de cumulul
acestor două funcții. Pornind de la cea mai veche școală românească
atestată la 1583 în Șcheii Brașovului, vom constata că, mai cu seamă în
mediul rural, se păstrează în foarte multe localități românești primele
școli edificate chiar lângă biserici, pe pământul acestora sau în curtea
alăturată – de obicei, curtea casei parohiale. Acestea toate atestă le‑
27
gătura strânsă dintre Biserică și Școală, din cele mai vechi timpuri, pe
pământ românesc.
Implicarea Bisericii Ortodoxe în consolidarea învățământului
românesc a continuat și în perioada României moderne. Cele mai
prestigioase��
școli românești au fost cele sprijinite sau înzestrate de Bi‑
serică, fie în mod direct, fie prin organizații specifice (eforii), fundații
și asociații. De exemplu, Societatea Femeilor Ortodoxe din România
s‑a remarcat, în perioada interbelică, pentru calitatea învățământului
asigurat în cadrul pensioanelor de fete – colegii prestigioase, care au
imprimat absolventelor nu numai o ținută academică înaltă, dar și o
moralitate ireproșabilă.
După anii de totalitarism ateu, când Biserica a fost silită să se re‑
tragă în spatele zidurilor lăcașurilor de cult și acestea adeseori surpa‑
te în mod samavolnic, a venit vremea reluării relației firești de conlu‑
crare dintre parohii și școli, prin parteneriate educaționale menite să
augmenteze calitatea actului didactic.
Necesitatea acestei conclucrări se vădește în aceea că ambii par‑
teneri – Biserica și Școala – au în centrul atenției omul și devenirea
acestuia. Prin educație, se antrenează conștiințele, se clădește mora‑
la, se fomează caracterele. Prin credință, se urmărește scopul cel mai
înalt al existenței: mântuirea sufletelor. Copiii și tinerii sunt meniți,
așadar, devenirii lor ca fii de nădejde ai ţării și creștini autentici ai
Bisericii.
Temeiurile teologice ale conlucrării dintre Biserică și Școală sunt
multiple, existând o bogată bază revelațională în acest sens. Dacă
Școala vorbește despre o disciplină dedicată educației în sine, numită
pedagogie și ilustrată de personalități celebre, precum Jan Amos Co‑
menius, John Locke, Johann Frederich Herbart, Alfred Binet, Simion
Mehedinți ș. a., Biserica Îl are drept reper pe Iisus Hristos – Pedago‑
gul desăvârșit. În Sfânta Scriptură, educația ocupă un loc central. De
fapt, însăși existența textelor revelate are drept scop cunoașterea lui
Dumnezeu și împlinirea poruncilor lui, în scopul mântuirii. Vechiul
Testament prezintă rolul preponderent al familiei în educație, dar și
existența unei clase clericale, menită a veghea la păstrarea și transmi‑
terea Legii. Un loc important în păstrarea și transmiterea revelației îl
ocupă profeții, iar școlile rabinice devin o realitate, mai cu seamă în
28
timpurile apropiate de întruparea lui Mesia. Reține atenția Școala lui

Gamaliel, a cărei menționare biblică îi conferă un prestigiu deosebit.
Noul Testament, avându‑L în centru pe Hristos, Îl propune drept
model, oferind ca reper Întreita Sa slujire: Mare Preot (slujirea de Ar‑
hiereu); Mare Profet (chemarea de Învățător); Mare Domn (demnita‑
tea de Împărat). Ca următori ai lui Hristos, preotul și profesorul de
religie dezvoltă calități în vederea împlinirii unor idealuri ce decurg
din întreita‑slujire a Mântuitorului: preotul le urmează pe toate trei, în
timp ce profesorul de religie o urmează numai pe cea învățătorească,
fiind trimis în școală cu binecuvântarea ierarhului, deci menit să su‑
plinească acolo slujirea didactică sacerdotală. Pentru celelalte slujiri,
profesorul de religie trebuie să apeleze la preot și la arhiereu, aceștia
fiindu‑le părinți duhovnicești atât dascălilor, cât și copiilor. În privința
necesității articulării mesajului religios către cei mici, reținem cuvin‑
tele Mântuitorului: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu‑i opriți, că a uno‑
ra ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu“ (Marcu 10, 14).
Sfânta Tradiție oferă, la rândul ei, numeroase mărturii privind
educația creștină. Școlile catehetice, organizate în Biserică, pe lângă
unități de cult (eparhii, parohii, mănăstiri), au fost în strânsă legătură
cu ierarhia bisericească și și‑au desfășurat activitatea din încredințarea
acesteia.
Activități propuse în cadrul parteneriatelor

A. Activități desfășurate în biserică
Este esențial ca ora de Religie să nu rămână o simplă transmitere de
cunoștințe, o pură informare scolastică, ci să transforme conștiințele,
să formeze caracterele creștinilor încă de la vârsta tânără. De aceea,
predarea Religiei presupune, pe lângă respectarea normelor didactice
impuse de legislația și normativele învățământului de stat, și împlini‑
rea cerințelor specifice cultului, care fac obiectul analizei din perspec‑
tiva perpetuării avizului de cult (Înaltei binecuvântări) pentru preda‑
re. Pentru a convinge, profesorul de Religie trebuie să fie el însuși un
trăitor al credinței, un om duhovnicesc, apropiat de Biserică și, mai
ales, ancorat în realitățile parohiei de pe raza căreia își desfășoară ac‑
29
tivitatea. Copiii care participă la serviciul divin liturgic vor simți ca o

anomalie faptul că tocmai pe profesorul, care le vorbește despre Dum‑
nezeu și de Biserică, nu‑l întâlnesc în sfântul lăcaș. O consecință favo‑
rabilă a încheierii parteneriatului dintre parohie și școală o constituie
tocmai această necesară întărire a legăturilor dintre profesorul de Re‑
ligie și preotul/preoții parohiei din proximitatea școlii. În acest sens,
responsabilitățile nu revin numai cadrelor didactice, ci și slujitorilor
bisericești, care trebuie să arate disponibilitate spre cooperare cu pro‑
fesorii de religie și responsabilizarea acestora, prin cooptarea lor în
organismele executive parohiale, mai ales în structurile de tineret. De
asemenea, trebuie aduse la cunoștința Centrului eparhial toate cazuri‑
le în care profesorii de Religie dovedesc nepăsare și dezinteres față de
viața parohiei. Legătura dintre preot și profesorul de religie trebuie să
fie vie și permanentă. Ambii prezintă avantajul de a‑i cunoaște foarte
bine pe subiecții educației – elevii.
Lăcașul de cult trebuie privit ca un adevărat laborator pentru ora
de Religie. Cultivarea respectului și dragostei față de Biserică și slu‑
jitorii ei reprezintă un deziderat principal al învățământului religios.
Prezența copiilor în Biserică trebuie să le imprime acestora dorința ar‑
zătoare de a frecventa sfintele slujbe, permanent. De aceea, lor trebuie
să li se explice in vivo semnificația și simbolismul sfintelor slujbe. Pot fi
desfășurate în biserică atât lecții cu conținut liturgic, cât și cele la care
poate fi folosit drept material de studiu suportul pictural eclezial. Copi‑
ii trebuie invitați – nu forțați – să‑și desăvârșească informația prin par‑
ticiparea la ritualuri religioase, atât cele desfășurate în mod obișnuit,
cât și cele care pot fi oficiate special pentru aceste lecții practice.
De o mare importanță este momentul în care copiii sunt aduși
pentru a primi Sfintele Taine ale Spovedaniei și Euharistiei. Biseri‑
ca, în aceste clipe, trebuie să fie pentru copii „pridvorul cerului“, iar
împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului o pregustare a Împărăției
lui Dumnezeu. De aceea, organizarea acestui moment se cere a fi im‑
pecabilă. În acest sens, sunt de dorit următoarele:
– Programarea din timp și în detaliu a aspectelor vizitei copiilor
la biserică. Aceasta trebuie prevăzută ca activitate extracurriculară,
în afara orelor de curs. Profesorul de religie răspunde de înștiințarea
părinților (prin semnături), privind participarea benevolă la această
30
activitate, precum și pregătirea copiilor (ajunarea și pregătirea unui

pachet de mic dejun, mai ales dacă urmează programul școlar).
– Preoții sunt datori să aloce un timp corespunzător dialogului
personal, cu fiecare copil în parte, la Taina Spovedaniei. Se interzice
practica spovedaniei de grup, întâlnită în unele situații.
– Nu se recomandă programarea acțiunii în zile sau la ore când
biserica este solicitată și de alți credincioși (duminici, sărbători, ulti‑
mele zile din Săptămâna Mare, alte servicii religioase).
– Înainte de rostirea molitfelor de spovedanie, se recomandă ca
preotul să poarte un scurt dialog catehetic cu copiii, întărind cele
învățate la ora de Religie, privind semnificația Sfintelor Taine.
– Pentru împărtășirea copiilor, parohia este bine să pună la
dispoziția copiilor lumânări, în mod gratuit.
– După împărtășire și primirea de anafură, preotul le poate oferi
copiilor un mic dar (iconiță, cruciuliță sau o bomboană, jucărie, fruct
etc.).
Un rol important în desăvârșirea educației religioase a copi‑
ilor și tinerilor îl constituie prezența activă a acestora la catehezele
desfășurate în lăcașul de cult. Catehezele nu trebuie să se substituie
orei de Religie, ci prezintă șansa de a completa și diversifica educația
religioasă, punând accentul pe trăirea mistică a vieții în Hristos. El este
Centrul vieții creștine, de aceea programul catehetic pentru copii al Pa‑
triarhiei Române se intitulează Hristos împărtășit copiilor. Pentru tine‑
ret și adulți, avem Calea mântuirii, iar pentru cultivarea spiritualității
filocalice, Catehezele pentru viață.
Copiii mai mari și adolescenții trebuie invitați, împreună cu pro‑
fesorii de Religie, să activeze în cadrul Serviciilor (Departamentelor)
pentru Tineret din cadrul Consiliilor parohiale și să se implice în buna
desfășurare a proiectelor derulate în parohii, potrivit îndrumărilor
transmise în cele 8 programe‑cadru pentru tineret, din Arhiepiscopia
Bucureștilor:
1. Tinerii în Areopag – organizarea de simpozioane, întâlniri cul‑
turale, serate muzicale, dialoguri cu personalități ale vieții religioase,
artistice etc. Tot aici trebuie consemnate: implicarea tinerilor în con‑
ceperea și mentenanța site‑ului parohiei, a foii parohiale, precum și
invitarea lor să se aboneze la biblioteca parohială;
31
2. Concursurile: Bucuria Credinței – organizarea de competiții tema‑

tice sau participarea la cele desfășurate la nivel patriarhal, arhiepisco‑
pal, protopopesc. Tot aici intră și serbările, manifestările dedicate ani‑
versării zilelor de naștere sau onomastice, concursurile sportive etc.;
3. Să adoptăm un bunic! – acțiuni filantropice față de vârstnicii
instituționalizați sau singuri, bolnavi etc.;
4. Copiii solidari în fața suferinței – acțiuni filantropice dedicate co‑
piilor și tinerilor aflați în suferință, în spitale, orfelinate, creșe, centre
de plasament etc.;
5. Taberele: Pe munte, spre cruce! – activități specifice taberelor
creștine, în vacanțele școlare;
6. Pelerinajul – cale spre cunoaștere și întărire în credință;
7. Viața în Hristos – calea spre adevărata fericire – promovarea
unui stil de viață creștin sănătos și echilibrat, urmând calea duhovni‑
cească și evitând capcanele adicțiilor, concupiscenței și altor pericole
promovate ca tentații pentru cei tineri;
8. Natura – dar al lui Dumnezeu pentru oameni – promovarea
eco‑teologiei, ca modalitate de înțelegere responsabilă a relației din‑
tre om, celelalte creaturi, și Dumnezeu.
În plan administrativ, copiii și tinerii se pot implica în activități
de voluntariat: pot ajuta, prin propriile lor puteri, la edificarea unor
lucrări curente: întreținerea spațiilor verzi, plantarea de flori, arbori
și arbuști, văruirea pomilor, organizarea hramurilor, ambalarea și ofe‑
rirea pachetelor de hrană sau alte ajutoare pentru nevoiași etc. O mare
bucurie o constituie vizita arhierească în parohie, la care copiii și ti‑
nerii trebuie invitați să participe, pregătindu‑se în ținută festivă (port
național, dacă e posibil), cultivându‑li‑se astfel respectul, dragostea și
filiația față de Chiriarhul locului.
B. Activități desfășurate în şcoală

Școala reprezintă, prin definiție, un spațiu educațional consacrat
învățământului laic, de aceea prezența reprezentanților Bisericii în
spațiile de învățământ trebuie să se desfășoare cu decență și responsa‑
bilitate, urmând întru totul dispozițiile legale și ordinele autorităților
competente (Ministerul Educației Naționale, Inspectoratul Școlar, Pri‑
32
mărie etc.). Încheierea unui Protocol de parteneriat între parohie și

școală nu ne dă dreptul de a ne comporta abuziv. Autoritatea preo‑
tului asupra fiilor săi duhovnicești, chiar dacă aceștia sunt directori
de școli sau profesori, nu trebuie să devină un prilej de imixtiune în
deciziile instituționale didactice sau în procesul instructiv‑educativ. În
permanență, este de dorit păstrarea cadrului de conlucrare descris în
cuprinsul acordurilor parteneriatelor respective.
Vizita preotului în școală trebuie să fie un prilej de pace și bucurie.
De aceea, principala caracteristică a acesteia considerăm a fi discreția.
În egală măsură, preotul trebuie să dezvolte și consolideze o relație de
cooperare cu toate cadrele didactice din parohie, să cunoască proble‑
mele și idealurile lor, să fie gata de a se implica spre binele comun. Nu
este suficientă păstrarea legăturii cu conducerea școlii și profesorii de
religie, ar trebui create punți de legătură cu toți profesorii învățători
și diriginți, oferind sprijin din partea parohiei acolo unde este nevoie:
ajutorarea copiilor nevoiași cu alimente, haine, rechizite, încălțăminte,
uniforme școlare, manuale etc., prevenirea abandonului școlar, prin
dialoguri cu copiii și, mai ales, cu părinții acestora etc.
O atenție deosebită trebuie acordată serviciilor religioase oficiate
în școală. Aici trebuie să decelăm două situații distincte:
1. şcolile cu un spectru confesional în mare majoritate (sau chiar
100%) ortodox. În acest caz, serviciile religioase pot fi oficiate fără
restricții;
2. şcolile cu un spectru confesional divers (în care învață și copii
aparținând altor confesiuni sau atei). Aici, serviciile religioase vor fi
organizate numai cu participarea benevolă a ortodocșilor, fără a leza
convingerile eterodocșilor.
În privința festivităților de deschidere și închidere ale anului școlar,
serviciul religios trebuie organizat cu înțelepciune și discernământ,
ținând seama de faptul că prilejul acestor adunări este cu totul altul,
iar captarea atenției părinților și copiilor poate fi, în acest caz, dificilă.
Oricum, timpul e comprimat de numeroasele comunicări și probleme
organizatorice. De aceea, este recomandată o rânduială prescurtată,
încercându‑se mobilizarea participativă a celor prezenți, măcar la ros‑
tirea comună a Rugăciunii domnești. În locul unor desfășurări liturgice
ample, ar fi de preferat un scurt mesaj (câteva minute), în care preo‑
33
tul să transmită urările și îndemnurile sale. Pentru un ritual liturgic

complet, se recomandă organizarea, de comun acord cu conducerea
școlii, a unei slujbe de sfințire (poate fi programată chiar în prima săp‑
tămână de școală), la care să fie invitați să participe profesorii și ele‑
vii ortodocși. Aceeași slujbă poate fi săvârșită la prilejuri deosebite:
sfințirea unor săli de clasă sau cabinete, inaugurarea unor lucrări de
modenizare sau reparații etc.
Cu sprijinul profesorilor de Religie și al conducerilor școlilor, se
recomandă ca parohiile să se implice activ în amenajarea unor spații
(ar fi de dorit câte unul în fiecare școală), dedicat didacticii disciplinei
Religie. Acesta poate fi un cabinet de Religie sau chiar un mic para‑
clis, putând fi dotat cu materiale didactice: hărți, planșe, icoane, cărți,
broșuri, afișe, postere, materiale audio‑video etc. Se recomandă ca
sfințirea acestor obiective să fie săvârșită de arhiereu sau delegatul
acestuia. În numeroase școli, aceste spații există deja; unele au fost
chiar împodobite cu picturi iconografice murale. Primăria sectorului II
a oferit câte un computer fiecărui cabinet de Religie din școlile subor‑
donate. Tot aici, trebuie înființată o secție pentru copii și tineret a Bi‑
bliotecii parohiale, în care să existe posibilitatea împrumutării manu‑
alelor și auxiliarelor pentru ora de Religie de către copiii nevoiași (în
situația în care acestea nu sunt furnizate în mod gratuit de către stat).
La grupa pregătitoare (clasa 0) și la clasa I, păstrând tradiția ca manu‑
alele să fie noi, Permanența Consiliului Eparhial a aprobat ca, până la
oferirea lor gratuit de către Ministerul Educației, fișele și manualele de
Religie să fie achiziționate prin parohii.
La cabinetul de Religie, se pot organiza numeroase activități
extrașcolare: excursii, vizite și pelerinaje la biserici, mânăstiri și alte
obiective spirituale, cultural‑istorice și naționale, cercuri școlare („Mi‑
cii misionari“), concursuri și competiții cu teme religioase. Parohia, ca
partener, se poate implica prin asigurarea finanțării parțiale sau totale
a proiectelor, în limita posibilităților existente.
Preotul paroh trebuie să fie un apărător al conștiinței naționale
și un păstrător al tradițiilor și moștenirii culturale românești. El este
dator a se implica direct, împreună cu factorii decizionali din școală,
în organizarea festivităților dedicate zilelor importante de sărbătoa‑
re: Ziua Națională, Ziua Eroilor, Unirea Principatelor, Ziua Culturii Ro‑
34
mâne etc. În cazul în care unitatea de învățământ poartă numele unei

personalități, preotul este dator să participe la comemorarea anuală a
acesteia (ziua școlii), oficiind și o slujbă de pomenire.
În cadrul parteneriatelor dintre parohii și școli, un rol important
îl constituie aprecierea preoților drept factori de progres și echilibru,
adevărate personalități cultural‑spirituale, cu prestigiu sporit în ca‑
drul comunității locale. De aceea, invitarea preoților la manifesătile
culturale din Școală, simpozioane, mese rotunde, dezbateri – ar tre‑
bui să fie o obișnuință. În egală măsură, preoții pot și trebuie să ofere
consiliere duhovnicească, alături de diriginți și psihologii școlari, unor
cazuri deosebite.
C. Alte activități
Parteneriatele dintre unitățile de învățământ și parohii reprezintă
șansa expunerii în societate a unui model viguros și transparent de
conlucrare instituțională, având drept scop îmbunătățirea calității ac‑
tului educațional. Activitățile desfășurate conferă ambilor parteneri
șansa afirmării în societate în sprijinul rezolvării multora dintre con‑
strângerile crizelor multiple întâmpinate de omul postmodern. Cu toa‑
te acestea, trebuie remarcat faptul că Școala și Biserica nu sunt singurii
factori ce și‑au propus o amplă lucrare socială și educațională, vizând
transformarea în bine a societății românești. Există și alte entități, per‑
soane fizice și juridice, dornice să se implice în acest proces.
Spunem, așadar, că parteneriatul dintre parohie și școală nu ex‑
clude cooptarea, în proiecte și activități comune, și a altor asociații
și fundații (O.N.G.‑uri), ba chiar este un pas important spre definirea
unei strategii noi, multiculturale și transdisciplinare, vizând progresul
educațional al societății românești.
Un factor de echilibru în școli, dar în același timp și partener
important în dialogul instituțional în chestiuni legate de probleme‑
le învățământului, îl constituie organizațiile de părinți și, mai ales,
Asociația Părinți pentru Ora de Religie, a cărei contribuție pentru sta‑
bilitatea și prestigiul învățământului religios în școlile de stat este ar‑
hicunoscută. Este de dorit, apoi, întărirea legăturilor cu organizațiile
de elevi și tineret, în special cu cele ortodoxe. În aceste sens, este de
menționat recenta acțiune de revitalizare a Ligii Tinerilor Creștini
35
Ortodocși, prin înființarea de filiale în toate sectoarele Capitalei și

principalele orașe ale eparhiei.
În plan social‑filantropic, este necesară colaborarea cu instituțiile
de profil, dar mai cu seamă cele aflate sub patronaj bisericesc: Fundația
„Bucuria Ajutorului“, Asociația „Diaconia“, Centrul „Sfânta Sofia“, Centrul
de îngrijiri paliative „Sfântul Nectarie“, Fundația „Sfânta Macrina“ etc.
Pentru sporirea duhovnicească, parteneri de nădejde sunt vetrele
monahale, unele dintre acestea dezvoltând și soluții atractive pentru or‑
ganizarea de excursii, tabere și pelerinaje (Centrul Social‑Pastoral „Sfân‑
ta Cruce“ al Mănăstirii Caraiman din Bușteni, Centrul Social‑Pastoral al
Mănăstirii „Sfânta Treime“ din Bușteni, Centrul Socio‑Cultural „Sfântul
Ierarh Calinic“ al Mănăstirii Cernica, trapeza Mănăstirii Crasna etc.).
Constrângeri privind conlucrarea

dintre parohie și școală
Dintru început, trebuie menționat faptul că există și unele voci
acuzatoare la adresa acestui tip de parteneriat, pe motivul încălcării
principiului separației puterilor în stat. Deși singulare, acestea pot ză‑
dărnici, prin stridență și agresivitate, inițiativa liber asociativă a celor
doi parteneri. Atât Constituția, cât și Legea Educaţiei Naţionale și Le‑
gea Cultelor consfințesc dreptul la existență al educației religioase în
parteneriat cu statul. Dreptul de existență al unui cult presupune și
dreptul la educație, efectuată de către personalul specializat, în con‑
formitate cu preceptele cultului respectiv. Cultele (inclusiv Biserica
Ortodoxă Română) au statutul de parteneri privați ai statului, fiind tot‑
odată instituții de interes public. De aceea, statul le acordă subvenții,
inclusiv pentru salarizarea personalului, dar și pentru realizarea unei
optime educații în spiritul formării caracterului religios‑moral, în con‑
formitate cu credința declarată a oricărui cetățean. Aceasta rezidă și în
statutul apolitic și nonprofit al cultelor, ca instituții publice.
Textele care consfințesc statutul educației religioase în școlile de
stat sunt:
Constituția României – art. 32 (7): Statul asigură libertatea învăţă‑
mântului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de
stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
36
Legea Educației nr. 1/2011 – art. 18:

(1) Planurile‑cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi
profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului co‑
mun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat, indiferent de nu‑
mărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de
religie, conform confesiunii proprii.
(2)(În curs de modificare de către Parlamentul României, în urma
Hotărârii Curții Constituționale a României din 12 noiembrie 2014)
(3) Disciplina Religie poate fi predată numai de personalul didactic
calificat conform prevederilor prezentei legi şi abilitat în baza proto‑
coalelor încheiate între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.
Legea Cultelor nr. 489/2006 – art. 32:
(1) În învățământul de stat și particular, predarea Religiei este asi‑
gurată prin lege cultelor recunoscute.
(2)Personalul didactic care predă religia în școlile de stat se numește
cu acordul cultului pe care îl reprezintă, în condițiile legii;
(3) În cazul în care un cadru didactic săvârșește abateri grave de la
doctrina sau morala cultului, cultul îi poate retrage acordul de a preda
religia, fapt ce duce la desfacerea contractului individual de muncă;
(4) La cerere, în situația în care conducerea școlii nu poate asigura
profesori de religie aparținând cultului din care fac parte elevii, aceștia
pot face dovada studierii religiei proprii cu atestat din partea cultului
căruia îi aparțin.
O altă problemă, de acestă dată de ordin intern, este dată de di‑
ficultatea încheierii parteneriatului, atâta vreme cât însăși colabora‑
rea dintre profesorul de Religie și preot este pusă sub semnul între‑
bării. Cauzele acestei constrângeri pot fi multiple, ele sunt în atenția
Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul al Arhiepiscopiei
Bucureștilor și se intenționează reglementarea, în cel mai scurt timp, a
acestor situații problematice. Vom detalia câteva dintre ele, împreună
cu soluțiile care se impun:
1. Greșita înțelegere a unor cadre didactice care predau Religia, a
necesității perpetuării relației lor cu eparhia care a eliberat avizul de
cult (Înalta binecuvântare) pentru predare. În multe cazuri, acest aviz
s‑a înțeles ca o simplă piesă la dosarul de angajare, fără vreo răspun‑
37
dere suplimentară privind păstrarea legăturii permanente cu Biserica.

Așa s‑a ajuns ca unii profesori de Religie să se transfere pe posturi din
alte eparhii, fără binecuvântare, sau să obțină statutul clerical în alte
teritorii canonice. S‑au semnalat cazuri în care profesorii de Religie
au refuzat colaborarea cu parohiile, preferând o abordare scolastică a
actului de predare, fără a înțelege misiunea de dascăl. Alții dovedesc o
comoditate exagerată sau o atitudine mercantilă, considerând că, pen‑
tru remunerația primită, este suficientă prestația la clasă a celor 18
ore săptămânale. În prezent, Protocolul încheiat în 2014 între Patri‑
arhia Română, Ministerul Educației Naționale și Secretariatul de Stat
pentru Culte a clarificat faptul că avizul de cult (Înalta binecuvântare)
reprezintă o formă de recunoaștere a reprezentativității confesionale
cu caracter determinat, putând fi retras printr‑o procedură stabilită
autonom de către instituția emitentă. Toate situațiile problematice
trebuie să fie aduse la cunoștința Sectorului Învățământ și Activități
cu Tineretul, pentru luarea de măsuri urgente.
2. S‑au semnalat cazuri, nesemnificative numeric, însă cu expune‑
re mediatică relativ ridicată, a unor profesori de Religie care militează
pentru modificarea statutului confesional al educației religioase, în‑
cercând să‑și creeze un curent de opinie favorabil, mai cu seamă în
mediul urban. Se cere studierea unei discipline‑hibrid, care să conțină
elemente de religii comparate, din perspectiva strictă a Istoriei Reli‑
giilor și care să fie predată „liber“, adică fără autorizația prealabilă a
vreunui cult, atât în privința programei, cât și a personalului didactic
implicat. Pericolul mare al acestei măsuri ar fi ca religia să devină un
obiect al cercetării exterioare, fără participarea și transformarea inte‑
rioară individuală. Religia ar fi, astfel, criticată, nu însușită, ca normă
de viață. Sub masca libertății, se urmărește, de fapt, anihilarea oricărui
sentiment religios. Analiza tuturor religiilor, urmărind discreditarea
acestora, are drept scop nu acordarea unei prezumții de libertate tâ‑
nărului, pentru a‑și alege singur afilierea religioasă, ci tocmai anularea
acestui demers in integrum (nihilismul postmodernist; individualis‑
mul: EU sunt deasupra oricărei religii).
3. S‑au semnalat și situații ale unor profesori de Religie care au
manifestat o atitudine de superioritate, nepăsare sau desconsiderare
la adresa slujitorilor bisericești. Este cazul celor care au adus copiii, în
38
masă, la spovedit și împărtășit, fără a aranja în prealabil acțiunea cu

preotul (sau similar: aducerea copiilor la închinare, peste rândul de
pelerini, la serbarea Sfântului Dimitrie). De reținut este faptul că nu
profesorul de religie îl comandă pe preot, ci preotul este deținătorul
puterii pastorale plenare, care‑i conferă obligația de a conduce pe
credincioși spre mântuire. Colaborarea presupune comunicare per‑
manentă, dialog viu, pregătire prealabilă a acțiunilor comune. Mai
degrabă, profesorul de religie va veghea la realizarea unei spoveda‑
nii permanente, nu ocazională, formală, din obligație. Tânărul să fie
învățat să dorească o legătură vie și permanentă cu un duhovnic. Pro‑
fesorul de religie va verifica acest lucru, dar nu‑l va impune cu forța.
Iar biserica trebuie vizitată des, nu numai la spovadă. Împreună cu
copiii, prezența la slujbe a profesorului de religie este absolut nece‑
sară. Copiii sunt parte integrantă a parohiei, nu oaspeții ei. Ei trebuie
formați în acest spirit. O parohie este puternică prin tinerii ei, nu prin
majoritatea celor mai în vârstă.
4. Și în câteva cazuri ale unor slujitori bisericești, persistă existența
unor lacune psiho‑pedagogice, comportamentale, pastoral‑misionare
și chiar abateri dogmatice, canonice și liturgice, în relația cu școala.
Cea mai gravă abatere și, din păcate, cel mai des întâlnită, e spove‑
dania în grup. Se invocă programul încărcat al sacerdotului, dar are
un substrat evident pecuniar, având în vedere că această activitate nu
este aducătoare de „venit epitrahilului“. Abaterea este de ordin dog‑
matic, liturgic și canonic și poate aduce sancțiuni administrative celui
în cauză. O altă problemă o constituie refuzul îndeplinirii sarcinilor
pastorale și misionare, care‑l obligă pe preot să fie slujitor, adică să
răspundă chemărilor enoriașilor, atunci când acestea se fac din timp
și cu reverența necesară. Există adesea preoți care refuză orice im‑
plicare în sensul colaborării cu școala. Apoi, trebuie semnalată des‑
considerarea unor profesori de religie de către preoți, în fața elevi‑
lor: umilirea cadrelor didactice (de pildă: „nu v‑a învățat cum să vă
adresați unui preot?“) îndemnuri de a le pune tuturor elevilor nota
10 sau de a‑i nota în funcție de frecvența venirii la biserică, de înde‑
plinirea unor formalități simpliste, neconforme planului metodic de
evaluare al disciplinei (rostirea unei rugăciuni, scrierea unei „scrisori
către Dumnezeu“, închinare corectă etc.). Toate acestea subminează
39
autoritatea profesorului de religie în fața copiilor. În trecut, s‑a semna‑

lat existența (complet regretabilă) a unor sacerdoți care practicau față
de copii sancțiuni morale sau chiar fizice – complet interzise de legile
în vigoare. Însă cea mai dificil de surmontat problemă, care afectează
un număr mai mare de sacerdoți, este stilul predicatorial: abuzul față
de timpul și răbdarea copiilor, greu puse la încercare de unii preoți,
care nu se opresc din perorații adesea neinteligibile celor mici. La po‑
lul opus, se situează acei clerici inculți, care, odată puși în situația de a
le vorbi tinerilor, trebuie să „umple timpul“ cu predici sau povești, în‑
trucât nu au capacitatea didactică necesară. Pentru preoții‑profesori,
nu este suficientă cultura teologică, ci este nevoie și de stăpânirea unei
culturi psiho‑pedagogice, de multă răbdare, tact, bunăvoință, malea‑
bilitate și dispoziție spre catehizare, inclusiv a altor cadre didactice.
„Clericii care se consideră singurii competenți în realizarea acestei
educații (religioase, n.n.) se autoamăgesc cu ideea că, în mod automat,
competența teologică le conferă și o competență psiho‑pedagogică“3.
„Poți să fii un excelent duhovnic sau trăitor de cele sfinte, dar să nu fii
în stare să transmiți sau să‑i formezi și pe alții în perspectiva valorilor
pe care tu le întrupezi“4 – arată prof. Constantin Cucoș.
Pericolul lipsei de conlucrare dintre profesorul de religie și preot
este sesizat de prof. Ana Danciu: „...dacă vom face așa, ora de religie va
fi o oră de instrucție, în care vom da elevilor niște cunoștințe pe care le
vor uita repede...Cunoștințele pe care le oferim elevului în timpul orei
de religie trebuie să rodească.“5.
La toate aceste constrângeri, trebuie să adăugăm situația de fond a
unor atacuri vizând scoaterea Religiei din trunchiul comun al discipli‑
nelor din curriculum‑ul școlar. Printre cauzele favorizante ale acestora,
se numără și slabele performanțe obținute de către cei ce ar fi trebuit
să‑și însușească norme de viață înalte. Puțini dintre detractori provin
dintre ortodocși; majoritatea sunt atei și adepți ai altor confesiuni. Toți
aceștia se obstinează să arate că, în plan social (singurul valorizant, în
3. Constantin Cucoș, Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Ed. Poli‑

rom, Iași, 1999, p. 16.
4. Ibidem, p. 19
5. Prof. Ana Danciu, Metodica predării religiei în școlile primare, gimnazii și licee,
Ed. Anastasia, București, 1999, p. 253.
40
opinia lor, pentru demersurile educative religioase), studiul Religiei

n‑are finalitate: copiii sunt tot mai răi, violenți, needucați; nu a scăzut
incidența drogurilor, a delincvenței juvenile, a proliferării viciilor; nu
s‑au diminuat pornografia și dezechilibrele în ceea ce privește sexua‑
litatea, în rândul tinerilor. Situația, însă, trebuie trebuie analizată cu
obiectivitate: în paralel și chiar antagonic cu studiul Religiei, s‑au dez‑
voltat și promovat, prin mijloacele de comunicare în masă: exacerba‑
rea sexualității, pornografia și violența (TV, internet, reviste). Educația
religioasă are de înfruntat mentalități înrădăcinate ale societății post‑
moderne: individualism (eul hipertrofiat), grijile materiale ale lumii
acesteia (Mamona – banul – cu dezechilibrele sociale aferente), plăce‑
rile vieții (hedonismul – raiul pământesc), tehnologiile (omul‑mașină).
De aceea, vorbim de o stare de conflict față de toate aceste pericole, ele
provenind din diverse surse (societate, familie, mass‑media, internet
sau chiar din interiorul sistemului de învățământ școlar: discipline la
care se încurajează ocultismul – „fenomenul Harry Potter“, sau sărbă‑
torile Halloween, Valentine’s Day; discipline la care unii dascăli pro‑
movează ateismul sau falsul conflict dintre știință și religie).
Concluzii: parteneriatele
– șanse pentru misiunea comună a parohiei și școlii
Desfășurarea activităților comune în cadrul parteneriatelor dintre
parohii și școli reprezintă, în primul rând, o revigorare a învățământului
românesc, aflat într‑o nesfârșită stare de tranziție, în cadrul căreia se
experimentează modele pedagogice mai vechi sau mai noi, precum și di‑
ferite soluții pretins inovatoare, precum „Waldorf“, „Montessori“, „Step
by Step“ etc. În realitate, rezultatele sunt modeste, iar învățământul este
într‑un real declin. Soluția este redescoperirea valorilor tradiționale
perene, creatoare de modele nepieritoare. Un exemplu în acest sens îl
constituie Școala Ortodoxă „Sfinții Trei Ierarhi“ – un proiect al parohiei
„Sfântul Nicolae Ghika – paraclis universitar“, în colaborare cu Fundația
„Tradiția românească“. La alte parohii, precum: Mavrogheni, Flămân‑
da, „Sfinții Trei Ierarhi“ – Fundeni, „Sfântul Andrei – Parva“, „Pogorârea
Sfântului Duh“ s‑au edificat grădinițe, programe de tip after‑school și
Centre de zi pentru copii. Toate acestea pot constitui repere mobiliza‑
41
toare și pentru alte unități de cult, care s‑ar putea implica în organiza‑
rea unor activități similare, în parteneriat cu școlile, autoritățile de stat
locale și diferiți sponsori. Dacă inițierea unor astfel de proiecte poate
părea unora greu de efectuat, există și posibilități de implicare extrem
de facile, pe care, practic, fiecare parohie le‑ar putea dezvolta: organi‑
zarea de lecții suplimentare (meditații) gratuite pentru copii, prin co‑
optarea unor cadre didactice dintre enoriașii devotați bisericii.
Parteneriatele dintre parohii și școli conferă șanse deosebi‑
te pentru inițierea sau participarea la proiecte de tineret, cultura‑
le, educaționale sau social‑filantropice, beneficiind de finanțări ale
autorităților de stat centrale și locale, precum și din fonduri europene.
În plus, se pot organiza împreună spectacolele tradiționale de Crăciun
și de Paști, precum și alte manifestări dedicate sărbătorilor naționale
sau promovării ethosului românesc.
Acțiunile desfășurate în regim de parteneriat necesită cuvenita
mediatizare. Pornind de la publicitatea pe site‑urile școlii și parohiei,
în revista școlii și în foaia parohială, se poate ajunge, în unele cazuri
reprezentative, la mass‑media centrală și locală, precum și la Centrul
de Presă Basilica (radio Trinitas, Trinitas TV, „Ziarul Lumina“). Astfel,
sporește prestigiul ambilor parteneri.
Prof. Constantin Cucoș arată că „educația religioasă nu este o pro‑
blemă de monopol (fie din partea laicilor, fie din partea instanțelor ecle‑
ziastice), ci de conlucrare, de completare sub aspectul competențelor“6.
Ne dorim ca această sinergie să se generalizeze ca o certitudine misi‑
onară actuală, la nivelul tuturor structurilor didactice și ecleziale din
Țara și din Biserica noastră.
6. C. Cucoș, op. cit., p. 297.
42
Pr. lect. dr. Vasile Creţu,

Criza educaţiei religioase

în învăţământul românesc de astăzi.
Cauze, provocări şi perspective
Abstract: Economists, political scientists, historians, sociologists and theologians

analyze from each point of view, the crisis in which the humanity is struggling today.
This crisis has many facets; it is caused by historical reasons but also current ones and,
in turn, it generates, on medium and long term, the unpredictable effects, but certainly
harmful to humans. In the current context, the worst part of this crisis is the religious,
spiritual one; it’s the drama of man who is losing his soul identity, because firstly he lost
his national, cultural and educational identity. This phenomenon occurs because man
today doesn’t receive a good education anymore, to fortify him for the battle with life
and to offer him the conditions of a normal spiritual and human growth. This work/
paper is meant to be the radiography of the problems of today’s religious education
from a triple perspective: causes, challenges, future.
Keywords: Keywords: crisis, education, perspective, challenges.
Introducere
La sfârşitul anului 2014 şi începutul anului 2015, controversele
aprinse despre ora de religie au pus stăpânire pe spaţiul public pentru
o perioadă neaşteptat de lungă. În acest context deosebit de complex,
pentru prima oară în istoria noastră post‑decembristă s‑au confruntat
direct şi incisiv forţele anti‑clericale, seculariste şi forţele creştine, bi‑
sericeşti. Miza imediată a acestei dispute a fost ora de religie, o temă
cu pretinse aere cruciale şi cruciate, dar implicaţiile sunt cu mult mai
mari şi cu efecte în timp încă dificil de estimat. Ceea ce a deranjat, de
fapt, a fost prezenţa religiei – sau, mai bine spus, a Bisericii – în spaţiul
public, dat fiind că şcoala nu este altceva decât o oglindă a societăţii.
43
Şi aşa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendinţa de

opunere faţă de predarea Religiei în şcoli este alimentată şi de idei
cum că aceasta ar fi contrară progresului, societăţii democratice şi ten‑
dinţelor europene actuale. În consecinţă, Biserica Ortodoxă Română,
care militează pentru menţinerea Religiei în învăţământul de stat, este
considerată ca retrogradă sau opunându‑se unei societăţi a cunoaş‑
terii promovată astăzi, cu insistenţă, în arealul european. Bineînţeles,
lucrurile nu sunt noi, discursul celor care se opun predării Religiei în
şcoli putându‑se regăsi şi în alte epoci, în diferite părţi ale Europei.
Această disciplină din învăţământul preuniversitar, obligatorie în
oferta şcolară din clasa 0 până în clasa a XII‑a, a încetat să fie o simplă
materie de studiu şi a devenit un subiect de dezbatere publică şi mai
ales de critică din partea multor asociaţii, aşa‑zise ale societăţii civi‑
le, care cer în mod insistent scoaterea religiei din curricula elevilor.
Aceste asociaţii reprezintă un grup ultraminoritar, foarte agresiv, care
nu‑şi concep alt rost în viaţă decât încercarea de a distruge simbo‑
luri şi valori, sub pretextul apărării libertăţii de conştiinţă. Care este
strategia lor? Induc o agendă artificială a problemelor, fără legătură
cu nevoile şi realităţile efective ale oamenilor, iar iniţiativele lor sunt
promovate excesiv în mass‑media.
Motivele pentru care religia pierde teren sunt diverse. Printre
acestea, nu putem neglija laicizarea sau occidentalizarea societăţii ro‑
mâneşti, precum şi lupta pentru teritorialitate: „Predarea religiei în
şcoli apare în aceste condiţii mai puţin o problemă legată de religie, cât
de influenţă, de putere, de relevanţă simbolică într‑o societate aflată
într‑o perpetuă criză de încredere, în raport cu instituţiile tradiţionale
ale democraţiei“1. În acest moment, Biserica este definită, prin campa‑
nia asociaţiilor seculariste, drept „o structură de şi pentru putere. Este
asociată celor puternici şi corupţi, celor îndestulaţi şi privilegiaţi. Este
un mit foarte puternic şi pervers totodată, pentru că realitatea este, de
fapt, că Biserica Ortodoxă Română a pierdut legăturile esenţiale cu nu‑
1. Raluca Alexandrescu, Religia în școli: statul se spală pe mâini cu statistici, în

Revista 22 din 10 03 2015, articol disponibil la adresa http://www.revista22.ro/
religia‑in‑scoli‑statul‑se‑spala‑pe‑maini‑cu‑statistici‑53975.html (consultată în 12
martie 2015).
44
cleul puterii reale ce se exercită în România“2. Atunci când Biserica îşi

prezintă argumentele într‑un mod civilizat, convingător şi constructiv,
acest gest este asimilat de către opozanţi cu „efortul disperat de a‑şi
conserva contributorii de mai târziu“3.
Prin urmare, cutia Pandorei a fost deschisă, iar ora de religie se
află de acum oficial pe „lista neagră“ a celor care doresc ca Biserica
să fie marginalizată, alungată din agora şi exilată în spaţiul vieţii pri‑
vate. De altfel, excluderea Bisericii din social, educaţie şi cultură este
văzută de secularişti ca normalitate, iar prezenţa ei în toate acestea
este receptată drept „ev mediu“ şi „fundamentalism“. Aici se găseşte
una dintre marile mize ale dezbaterii. Consumul excesiv de ştiri atent
selecţionate şi difuzate de către canalele de televiziune afectează grav
discernământul. Astfel, pe mulţi dintre noi îi enervează „trufia în suta‑
nă“, „suficienţa bărboasă şi tăcută“, precum şi „lipsa de empatie a cle‑
rului cu problemele reale ale societăţii“, atitudini insinuate şi cultivate
îndelung prin mass‑media şi reţelele de socializare.
I. Cauze
Situaţia precară a învăţământului românesc de azi
Criza actuală a educaţiei religioase este determinată de o criză
mult mai amplă a întregului învăţământ românesc. Pentru a înţelege
prezentul, trebuie să ne raportăm la un document programatic elabo‑
rat cu aproape douăzeci de ani în urmă. „Raportul către U.N.E.S.C.O.
al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie în secolul al XXI‑lea“, în‑
tocmit de Jacques Delors şi colaboratorii săi în anul 1996, precizează
că educaţia permanentă va fi motorul societăţii în secolul al XXI‑lea,
deoarece vine în întâmpinarea provocării pe care o reprezintă o lume
aflată într‑o rapidă schimbare. Cei patru piloni ai educaţiei definiţi
2. http://analize.cuvantul‑ortodox.ro/razboiul‑secularist‑impotriva‑bisericii/
(consultat în 28 aprilie 2015).
3. Pr. dr. Constantin Necula, „Sindromul Pinocchio“ al umaniştilor de pripas, în
„Ziarul Lumina“, din 4 aprilie 2015, articol disponibil la adresa http://ziarullumina.
ro/repere‑si‑idei/sindromul‑pinocchio‑al‑umanistilor‑de‑pripas (consultat în 5
aprilie 2015).
45
de aceşti specialişti constituie patru tipuri fundamentale de învăţare

care, pe parcursul vieţii, constituie pilonii cunoaşterii: a învăţa să ştii
(dobândirea instrumentelor cunoaşterii); a învăţa să faci (individul în
relaţie cu mediul înconjurător); a învăţa să trăieşti împreună cu alţii
(cooperarea cu alte persoane prin participarea la activităţile umane);
a învăţa să fii (dezvoltarea personalităţii şi o autonomie crescândă a
acesteia). Aceiaşi specialişti au definit cele patru dimensiuni ale cur‑
riculum‑ului: conceptual‑teoretică, aplicativă, transdisciplinară, gene‑
ratoare de învăţare continuă. La o analiză sinceră şi realistă, consta‑
tăm că educaţia românească din şcolile publice se bazează mai mult pe
primul pilon, a învăţa să ştii, şi pe prima dimensiune, conceptual‑teo‑
retică, spre deosebire de alte sisteme de învăţământ care ocupă locuri
fruntaşe în clasamentele internaţionale PISA4. Sunt numeroase ţări în
Europa în care scenariul educaţional dintre profesor şi elevi este pri‑
etenos şi deschis. De exemplu, Finlanda5 are ca principiu fundamental
în educaţie, asumat de către toţi profesorii, „fiecare copil este impor‑
4. PISA este o evaluare internaţională a O.E.C.D. (Organizaţia pentru Cooperare

şi Dezvoltare Economică), asupra nivelului la care se găsesc elevii de 15 ani la: ma‑
tematică, înţelegerea textelor şi ştiinţe. PISA se organizează din 3 în 3 ani, începând
din anul 2000, şi şi‑a câştigat respectul prin amplitudinea şi acurateţea ştiinţifică a
demersului. Rezultatele PISA 2012 sunt publicate în 2014, după 2 ani de prelucrare
şi intepretarea testelor a 510.000 de subiecţi din 65 de ţări, ceea ce dă o imagine
asupra seriozităţii studiului. PISA constituie un ajutor esenţial pentru ţările partici‑
pante, care‑şi pot astfel evalua performanţele prin comparaţie cu alte ţări, pot trage
concluzii asupra ce decizii trebuie să ia pentru ameliorarea rezultatelor şi îndrepta‑
rea greşelilor.
5. Finlanda este considerată una dintre ţările cu cel mai performant sistem de
învăţământ din lume, situându‑se an de an în fruntea topurilor internaţionale de
specialitate. Doar ţări asiatice precum Singapore, Coreea de Sud sau China surcla‑
sează învăţământul nord‑european în clasamentele PISA. Cu un sistem de învăţă‑
mânt în care 93% dintre absolvenţii de liceu promovează examenul de bacalaureat,
în care peste 65% dintre liceeni ajung la facultate şi în care doar 10% dintre cei care
îşi doresc să devină profesori ajung la catedră, Finlanda devine prima ţară care face
pasul următor: adaptează educaţia la realităţile lumii în care trăim. Astfel, în anii ur‑
mători, în orarul elevilor din Finlanda nu vor mai apărea materii precum literatură,
geografie, matematică sau istorie, ci teme sau fenomene. A se vedea http://www.
independent.co.uk/news/world/europe/finland‑schools‑subjects‑are‑out‑and‑to‑
pics‑are‑in‑as‑country‑reforms‑its‑education‑system‑10123911.html (consultat în
20 martie 2015).
46
tant“. Danemarca este ţara în care profesorii şi‑au asumat un motto

simplu: „Este distractiv la şcoală!“. În Republica Moldova se vorbeşte
de „şcoala prietenoasă“, un concept introdus şi susţinut de copii şi luat
în serios de către profesori, în clasă şi în şcoală.
În anul 2007 a fost realizată o primă diagnoză profesionistă, echi‑
librată şi fundamentată pe date concrete, în documentul „România
educaţiei, România cercetării. Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru
analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării“,
sub coordonarea profesorului Mircea Miclea. Analiza respectivă a de‑
monstrat, cu date şi prin raportări la documente oficiale naţionale
şi internaţionale, că „sistemul românesc de educaţie este ineficient,
nerelevant, inechitabil şi lipsit de calitate“6. Pe de o parte, nimeni nu
poate contesta faptul că sistemul de învăţământ de la noi este subfi‑
nanţat şi că se confruntă cu probleme de integritate, de transparenţă,
de competenţă precară, de corupţie, de confuzie legislativă, de proastă
guvernare, de instabilitate (de pildă, în perioada 1990‑2015, România
a avut douăzeci de miniştri ai Educaţiei). În plus, programa şcolară e
supraaglomerată cu materii care epuizează nervos şi fizic deopotrivă
copiii şi profesorii, fără a spori calitatea studiilor. Pe de altă parte, nu
e greu de observat că sistemul educaţional românesc este un sistem
al contrastelor. Avem olimpici internaţionali, licee şi facultăţi de elită,
dar avem şi sute de mii de absolvenţi cu diplome fără nicio valoare,
sute de mii de elevi şi studenţi care au abandonat studiile sau zeci de
mii de profesori care au înlocuit catedra cu un loc de muncă necalificat
în Italia sau Spania7.
În legătură cu şcoala a predominat, în mentalităţile postcomu‑
niste, o retorică de secol XIX, conform căreia dascălii (aici se includ şi
6. Documentul integral este disponibil la adresa http://edu.presidency.ro/

upload/raport_edu.pdf (consultat în 21 martie 2015).
7. Din punctul de vedere al resurselor umane, educaţia a suferit pierderi con‑
siderabile: foarte mulţi profesori buni au plecat din sistem, în căutarea unor slujbe
mai bine plătite; absolvenţii de facultate intră în învăţământ doar în lipsă de altceva;
în mediul rural încă sunt multe posturi suplinite de personal necalificat; nivelul ge‑
neral de pregătire a profesorilor e în scădere, iar cariera didactică este nu doar ne‑
atractivă, dar şi presărată cu un parcurs birocratic (definitivat, grade didactice etc.)
mai degrabă formal decât stimulativ, pentru obţinerea performanţei.
47
profesorii de religie) trebuie să fie un fel de „apostoli“, care ridică popo‑

rul către luminile ştiinţei şi culturii. Toate guvernele s‑au purtat mai
mult decât cinic cu profesorii: pentru că ei nu reprezentau o sursă
de tulburări sociale şi de expediţii în masă în Piaţa Victoriei, precum
minerii, au rămas „beneficiarii“ unor salarii neînsemnate. Cu banii pe
care îi câştigă la şcoală, profesorul abia dacă îşi poate plăti chiria şi
facturile la întreţinere. Puţini îşi permit – şi o recunosc cu stinghe‑
reală – să mai procure cărţi, să se aboneze la reviste de cultură şi de
specialitate, să fie la curent cu noutăţile şi cu „pulsul“ domeniului în
care predau. Mulţi dintre profesori sunt demotivaţi, nemulţumiţi şi
neîncrezători, lipsiţi de pasiunea învăţării şi fără speranţă, iar toa‑
te aceste lucruri sunt duse în clase şi transmise elevilor. Un profesor
demotivat şi nemulţumit nu poate motiva copiii să vină la şcoală şi să
înveţe. Un profesor lipsit de entuziasm nu poate inspira copiilor în‑
credere şi speranţă în viitor. Salariile foarte mici, de 900‑1.000 de lei
pentru debutanţi, fac din învăţământ un domeniu neatractiv pentru
studenţii foarte buni care se reorientează, pentru că vor salarii mai
mari. Se poate lesne constata că starea actuală a Educaţiei constituie o
ameninţare directă la adresa siguranţei naţionale, în virtutea faptului
că absolvenţi mediocri ai şcolii de azi pot deveni conducători medi‑
ocri ai României de mâine.
În general, situaţia şcolară a copilului în România este încadrată
de scenariul prăfuit catedră‑bănci, în care copilul cuminte ascultă co‑
menzile părinţilor şi ale adulţilor şi le execută. Unele manuale absur‑
de, problemele seci, frazele lungi şi întortocheate ne‑ar irita până şi
pe noi, adulţii, dar copilul trebuie să strângă din dinţi şi să scrie rând
după rând, ore în şir, adesea fără să înţeleagă nimic. Îi cerem, nici mai
mult nici mai puţin, decât să facă un exerciţiu de obedienţă şi resem‑
nare, care îi va aduce la final o notă mare. Dar cu ce preţ? Ar trebui să
ne preocupe mult mai serios faptul că „o treime din cei înscrişi aba‑
donează universităţile şi că nici un sfert din absolvenţi nu‑şi găsesc
de lucru în domeniu (orice domeniu)“8. Ca să ştim care sunt materiile
8. Mihai Maci, Din învățământ nu se moare, articol disponibil la adresa http://

www.contributors.ro/cultura/din‑invatamant‑nu‑se‑moare/ (consultat în data de
16 martie 2015).
48
care le vor fi necesare elevilor în viaţă, e nevoie să cunoaştem cum

va arăta lumea în viitorul apropiat. Din păcate, şcoala românească ne
pregăteşte cel mult pentru prezent, dacă nu cumva pentru trecut. Sunt
foarte puţine studii şi statistici referitoare la raportul dintre şcoala de
azi şi lumea de mâine. Avem o şcoală care nu şi‑a propus încă să trans‑
forme cunoaşterea în înţelepciune, competiţia în colaborare, reţetele în
modele personale, informaţia în instrument.
În ultimii douăzeci şi cinci de ani suntem martori la transformarea
sistemului românesc de educaţie într‑un fel de asistenţă socială gene‑
ralizată (prin paralizarea capacităţii sale de a face selecţii) şi într‑o
uriaşa agenţie de baby‑sitting (unde ne rezumăm să ne lăsăm copiii
când plecăm la serviciile tot mai solicitante). Şcoala ar trebui să educe
creativitatea, să încurajeze copiii să asambleze în moduri diferite in‑
formaţia oferită şi nu doar să o reproducă mecanic. De exemplu, se în‑
vaţă istorie ani la rând, dar asta se reduce de multe ori la cifre şi nume
proprii, şi mai puţin la studiul evoluţiei mentalităţilor, a stilurilor de
viaţă şi valorilor din societate. Şcoala de azi nu prea ştie să povesteas‑
că şi să explice „lumea“ pe înţelesul copiilor şi nici să înveţe viitorii
adulţi să problematizeze. Ca elev, se întâmplă să deprinzi disciplina
studiului la şcoală, dar prea puţini te învaţă să gândeşti liber.
Decizia şi motivarea Curţii Constituţionale.

Modificarea Legii Educaţiei
În toamna anului trecut a avut loc un adevărat „seism“ pentru
ora de Religie, ale cărui replici le mai resimţim şi astăzi. Plenul Cur‑
ţii Constituţionale s‑a întrunit în data de 12 noiembrie 2014, pentru
a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii În‑
văţământului nr. 84/1995 şi ale Legii Educaţiei Naţionale nr. 1/2011.
Cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a
constatat că dispoziţiile art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea Învăţămân‑
tului nr. 84/19959 şi dispoziţiile art. 18 alin. (2) teza întâi din Legea
9. Textul declarat neconstituţional, în vigoare de aproape 20 de ani, este urmă‑

torul: „La solicitarea scrisă a părinților sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să
nu frecventeze orele de religie“.
49
Educaţiei Naţionale nr. 1/201110 sunt neconstituţionale. În fapt, deci‑

zia Curţii duce la dispariţia din lege a prevederilor neconstituţionale,
mai exact a alin. 2 al art. 18 din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011,
şi nu a întregului articol. Aliniatul precizat se referă la modul în care se
face înscrierea la ora de religie11, iar restul aliniatelor, la existenţa orei
de religie confesională, conform art. 32 (alin. 7) din Constituţie12. De‑
altfel, Religia este inclusă în trunchiul comun. Ea nu poate fi o materie
facultativă, întrucât în planul educaţional nu există aşa ceva, noţiunea
fiind absentă din Legea Educaţiei, unde sunt prevăzute doar discipli‑
nele din trunchiul comun („obligatorii“) şi cele la decizia şcolii („opţi‑
onale“). Nu disciplina Religie este facultativă, ci participarea la ora de
Religie este facultativă.
Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au considerat că de‑
cizia Curţii Constituţionale este „discriminatorie şi umilitoare, că se
încearcă descurajarea participării elevilor la ora de religie prin mă‑
suri birocratice excesive şi că presupune deopotrivă aspecte de ordin
juridic şi implicaţii care vizează atitudini de conştiinţă, la nivel per‑
sonal şi comunitar“13. Surprinzător este faptul că, în cazul unei alte
speţe cu acelaşi reclamant şi având acelaşi obiect, C.C.R., prin decizia
nr. 306/2012, a respins aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate fără
nicio opinie separată. În cele din urmă, resorturile adevărate ale deci‑
ziei Curţii nu se cunosc şi este improbabil că la mijloc a fost o pasionată
controversă constituţională, ţinând cont că această hotărâre a fost lua‑
tă cu patru zile înaintea celui de‑al doilea tur al alegerilor prezidenţiale
din noiembrie 2014.
10. Textul declarat neconstituţional este următorul „La solicitarea scrisă a ele‑
vului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor,
elevul poate să nu frecventeze orele de religie“.
11. În fond, C.C.R. a decis doar că solicitarea de a nu participa este neconstituţi‑
onală. Nu că religia nu mai este obligatorie în oferta educațională. Sau că dispare din
trunchiul comun. Domnul Emil Moise pare că nu înţelege că a „câştigat“ doar dreptul
de a nu mai face cerere pentru a nu participa. Atât.
12.��
„Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifi‑
ce fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin
lege“. Nu trebuie să pierdem din vedere că „garantat“ nu înseamnă „obligatoriu“.
13. http://basilica.ro/o‑decizie‑discriminatorie‑si‑umilitoare‑pentru‑ora‑de‑
religie‑101935.html (consultat în 13 noiembrie 2014).
50
În ziua de 23 ianuarie 2015, în „Monitorul oficial“, partea I, nr.

59/2015, a fost publicată motivarea Deciziei Curţii Constituţionale nr.
669 din 12 noiembrie 2014, privitoare la statutul orei de Religie. În‑
trucât această decizie a fost percepută în societate ca „o lovitură dată
orei de Religie“, în motivarea sa, Curtea Constituţională afirmă în mod
pozitiv şi argumentat importanţa orei de Religie, astfel:
– „obligaţia Statului Român neutru şi imparţial“ (paragraful 22)
de „a asigura predarea Religiei ca parte a trunchiului comun şi de a
include această disciplină în planul cadru de învăţământ“(paragraful
16)14;
– „Curtea constată că Legea fundamentală garantează părinţilor
dreptul la îngrijirea şi educarea copiilor lor şi cuprinde dreptul la edu‑
carea religioasă. De aceea, este primordial dreptul acestora de a trans‑
mite copiilor convingerile proprii legate de probleme religioase. De
asemenea, părinţii au dreptul de a‑şi ţine departe copiii de convingeri
religioase. Însă acest drept de educare nu aparţine exclusiv părinţilor,
statul, căruia i s‑a încredinţat controlul asupra întregului sistem şco‑
lar, asumându‑şi în mod autonom şi concurent o misiune proprie de
educare, corelativă cu cea a părinţilor (paragraf 19)“15;
– „Curtea garantează dreptul la învăţământul religios şi nu obliga‑
ţia de a frecventa cursuri de religie. Sub acest aspect, manifestarea li‑
beră a opţiunilor implică în mod necesar iniţiativa proprie a persoanei
în sensul frecventării disciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau
refuzul expres“ (paragraf 19)16.
Curtea a decis că acordul prezumat pentru înscrierea copiilor la
orele de Religie este neconstituţional şi că această materie poate fi
studiată numai după exprimarea dorinţei elevului major, respectiv a
părinţilor sau tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Judecătorii
au constatat că modul în care a fost reglementată prin Legea Educa‑
ţiei „oferta educaţională referitoare la disciplina Religie este de natu‑
ră să afecteze libertatea de conştiinţă“ (paragraf 17)17. De asemenea,
14. Documentul integral este disponibil la adresa https://www.ccr.ro/files/

products/Decizie_669_2014.pdf (consultat în 14 februarie 2015).
15. Ibidem.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
51
Curtea argumentează că „manifestarea liberă a opţiunilor implică în

mod necesar iniţiativa proprie a persoanei în sensul frecventării dis‑
ciplinei Religie, iar nu consimţirea tacită sau refuzul expres“ (para‑
graf 17)18.
Faptul că în motivarea Curţii apare principiul de drept al solici‑
tării scrise a unui drept nu este obligatoriu pentru Parlament şi nu
e valabil întotdeauna. De pildă, când mergi să votezi, nu faci cerere,
deşi este un drept constituţional. Asemănător, dreptul la liberă circu‑
laţie nu presupune că fac cerere de câte ori vreau să trec graniţa în
Europa (sau primesc viză pe paşaport când trec în alte ţări). Pentru
Parlament este valabil doar ce scrie în motivare la capitolul „Curtea
decide“. Restul reprezintă doar motivarea, adică motivele pe care Cur‑
tea le‑a luat în considerare când a deliberat, despre care însăşi Curtea
spune că „le reţine“ în cadrul deliberării. Prin urmare, principiul soli‑
citării unui drept nu constituie obligaţie pentru Parlament în cadrul
acestei decizii. În plus, la ce bun să faci cerere pentru ceva ce este ga‑
rantat constituţional, adică nu poate fi refuzat? E greu de înţeles acest
act birocratic inutil19.
Întrunit în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală din Bucu‑
reşti în ziua de 28 februarie 2015, Consiliul Consultativ al Cultelor
din România a solicitat Parlamentului României ca, în adoptarea
prevederilor legale care urmează să pună în aplicare Decizia Curţii
Constituţionale nr. 669/2014 şi să completeze art. 18 alin. 2 teza I
din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, să aibă în vedere şi ur‑
mătoarea propunere: „Înscrierea sau reînscrierea elevului pentru a
frecventa ora de Religie se face prin cerere scrisă a elevului major, a
părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor; schim‑
barea acestei opţiuni sau retragerea se face tot prin cerere scrisă a
18. Ibidem.
19. ��
Un aspect semnificativ, de natură a afecta prezenţa religiei în rândul disci‑
plinelor de studiu, este acela că prin efectele deciziei C.C.R. s‑a indus un sentiment de
nesiguranţă în rândul profesorilor de religie cu privire la locul lor de muncă. Unii deja
se gândesc să se reorienteze din punct de vedere profesional, în timp ce studenţii
din facultăţile de profil (sau liceenii, viitorii studenţi) se simt descurajaţi în a mai
opta pentru această carieră didactică. Toate acestea pot genera, în timp, o scădere
calitativă şi cantitativă a personalului dispus să predea religia.
52
elevului major, a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru ele‑

vul minor“20. Ofensiva Bisericii pentru apărarea şi promovarea orei
de religie21 a declanşat reacţii puternice de susţinere în rândul părin‑
ţilor, care s‑au organizat în Asociaţia „Părinţi pentru Ora de Religie“
(A.P.O.R.)22, reprezentată de jurnalista Liana Stanciu şi cu aderenţi în
majoritatea judeţelor ţării.
S‑au descătuşat, cu acest prilej, energii misionare latente şi au ie‑
şit la lumină mărturii de credinţă ale unor personalităţi ale vieţii pu‑
blice; cu alte cuvinte, laicatul român a devenit mai activ ca niciodată.
Ca să înţelegem puţin amploarea acestei mişcări23, să amintim luările
20. http://basilica.ro/consiliul‑consultativ‑al‑cultelor‑din‑romania‑reafirma‑
importanta‑orei‑de‑religie‑pentru‑educatia‑copiilor‑si‑tinerilor‑104673.html (con‑
sultat în 28 februarie 2015).
21. Dezbaterile având ca subiect ora de religie au fost intens mediatizate în prime‑
le trei luni ale anului 2015. Polemicile găzduite de Realitatea TV în cadrul emisiunii „Jo‑
curi de putere“, moderată de Rareș Bogdan, dar şi cele prezente pe alte posturi comer‑
ciale, au făcut audiențe destul de mari. De departe, apogeul atins de aceste dezbateri
a fost cel din data de 4 martie, moment în care personalități cunoscute precum pr.
Constantin Necula (conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Sibiu), Ecaterina Andronescu (profesor universitar şi fost ministru al Educației), Ghe‑
orghe Iancu (profesor universitar, specialist în drept constituțional şi fost Avocat al
Poporului), George Grigoriu (jurnalist şi teolog) au apărat dreptul constituțional al
copiilor de a studia religia fără a face o cerere în acest sens. De cealaltă parte a barica‑
dei, am putut să îi vedem pe Remus Cernea (deputat, cunoscut susținător al pozițiilor
secular‑umaniste) și, mai ales, pe Emil Moise (profesorul de filosofie la a cărui sesizare
Curtea Constituțională a decis ca ora de religie să se facă doar la cerere). În debutul
emisiunii a intervenit, telefonic, ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului şi
Sălajului. Telespectatorii au avut, așadar, nu doar șansa de a lua act de specificul argu‑
mentelor pro şi contra unei prezențe a orei de religie în școală, ci şi de perspectivele de
ordin educațional, juridic, politic, filosofic sau teologic asupra chestiunii în cauză.
22. APOR a plecat cu un grup de câţiva oameni şi a devenit, în doar două luni
(ianuarie‑februarie 2015), cea mai importantă şi mai activă organizaţie neguverna‑
mentală a părinţilor din România, cu 40 de filiale și peste 7.000 de membri (în iunie
2015).
23. „Acum mai bine de 25 ani, românii au luptat pentru libertate şi au învins“,
spune o voce gravă într‑un spot difuzat intens la sfârșitul lunii februarie și începu‑
tul lunii martie 2015, în timp ce în imagini tabloul lui Ceauşescu este dat jos de pe
perete şi în locul lui este aşezată o icoană cu Fecioara Maria şi Pruncul Iisus Hristos.
„Copiii aceloraşi români sunt acum ameninţaţi de o democraţie prost înţeleasă, care
ar dori să şteargă orice urmă de spiritualitate din educaţia lor“, continuă vocea, în
53
de poziţie publice „pro religia în şcoală“ ale unor cunoscuţi oameni

de cultură precum precum Andrei Pleşu, Ana Blandiana, Teodor Ba‑
conschi, Sabina Ispas (academician), Constantin Cucoş sau Adrian
Papahagi, ale foarte multor actori sau cântăreţi, dintre care amintim
pe Dorel Vişan, Dan Puric, Manuela Hărăbor, Daniel Buzdugan, Mi‑
hai Coadă (Nelu de „La bloc“), Anca Sigartău sau pe Sofia Vicoveanca,
Vlad Miriţă (tenor) ori pe surprinzătorii Mihai Georgescu (Miţă de la
„Bere Gratis“) şi Connect‑R, la care se adaugă şi sportivi ca Elisabeta
Lipă şi mulţi, mulţi alţii. Toate acestea vor întări, de acum încolo, con‑
secventele mărturii creştine aduse în spaţiul mediatic de publicişti
precum Radu Preda, Iulian Capsali, Claudiu Târziu, Laurenţiu Dumi‑
tru ori Claudiu Bălan (ortodoxiatinerilor.ro), respectiv de unele medii
de informare precum activenews.ro, avereabisericii.ro (şi lista poate
continua).
Senatul (camera decizională) a votat în ziua de 18 mai 2015 pro‑
iectul de lege privind înscrierea la ora de religie cu 119 voturi „pentru“
şi 2 „împotrivă“, punând în acord Legea educaţiei naţionale cu Decizia
Curţii Constituţionale nr. 669/2014. Proiectul de act normativ adoptat
de către Parlament porneşte de la propunerea Consiliului Consultativ
al Cultelor din România, din data de 28 februarie 2015, şi ţine cont de
argumentele care au stat la baza acesteia24: participarea elevului la ora
de religie se face în urma exprimării dorinţei persoanei îndreptăţite
legal, conform libertăţii de conştiinţă25; se ţine cont de caracterul de
timp ce pe imagini se vede cum icoana este dată jos, cuiul în care era agăţată este
scos, iar gaura este astupată şi peretele văruit. Pe perete rămâne, însă, vizibilă, urma
de la icoană. La final, mesajul este foarte clar: „Oferă copilului posibilitatea de a‑şi
cunoaşte credinţa şi libertatea de a alege în cunoştinţă de cauză. Înscrie‑ţi copilul
la ora de religie!“. A se vedea https://www.youtube.com/watch?v=Uvh3Q_GspCY
(consultat în 14 mai 2015).
24. ��
Apelul comun s‑a intitulat „Lumină pentru viață. Importanţa orei de Religie
pentru educaţia copiilor şi tinerilor“. A se vedea http://basilica.ro/consiliul‑consul‑
tativ‑al‑cultelor‑din‑romania‑reafirma‑importanta‑orei‑de‑religie‑pentru‑educa‑
tia‑copiilor‑si‑tinerilor‑104673.html (consultat în 28 februarie 2015).
25. Textul nou adoptat de Parlament include principiul major că libertatea de
conștiință, garantată prin art. 29, alin. (6) din Constituția României, precum și prin
art. 1 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cul‑
telor, nu este determinată de date temporale fixe impuse de stat. Ca atare, cererea
54
disciplină aflată în trunchiul comun al orei de religie; pentru părinţi,

se evită obstacolele birocratice şi umilitoare, precum reînscrierea
anuală sau pe cicluri de învăţământ; în plan administrativ, şcolile nu
mai trebuie să gestioneze, anual sau pe cicluri de învăţământ, aproape
2 milioane de cereri de înscriere26.
Articolul 18 (alin. 2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,
potrivit proiectului de lege adoptat, se modifică astfel: „Înscrierea
elevului pentru a frecventa orele de religie se face prin cerere scrisă
a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit
pentru elevul minor. Schimbarea acestei opţiuni se face tot prin cere‑
re scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal
instituit pentru elevul minor. În cazul în care elevul nu frecventează
orele de religie, situaţia şcolară se încheie fără disciplina religie. În
mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiec‑
tive, nu i s‑au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această
disciplină“. Această lege a fost promulgată de Preşedintele ţării, în 18
iunie 2015.
Hărţuirea sistematică a Bisericii:

strategii şi tactici
În epoca globalizării, unele instituţii de putere încearcă să se fo‑
losească de religie pentru a‑şi atinge interesele proprii. Astfel, globa‑
lizarea aduce o nouă provocare la adresa credinţei: includerea religi‑
ei în mecanismele „Soft‑Power“. Ce este însă „Soft‑Power“? Termenul
descrie un concept sistematizat de către J. S. N., cadru universitar la o
prestigioasă instituţie de învăţământ de peste ocean, care a avut ocazia
să lucreze în sferele cele mai înalte, având o mare experienţă politică
şi administrativă şi fiind o personalitate în domeniul său ştiinţific de
activitate (care se ocupă cu strategii pe termen mediu şi lung în dome‑
niul informaţiilor). În esenţă, „Soft‑Power“ descrie abilitatea unei puteri
de înscriere liberă pentru a frecventa ora de Religie este valabilă pe toată durata
școlarizării sau până la schimbarea liberă a opțiunii.
26.��
În perioada februarie‑martie 2015, au fost înregistrate la unităţile de
învăţământ din ţară aproximativ 2,1 milioane de cereri pentru înscrierea la ora de
Religie, reprezentând opţiunile a peste 91% dintre părinţi.
55
politice de a obţine ceea ce doreşte de la alţii nu prin coerciţie militară

sau metode financiare (numite „Hard‑Power“), ci prin seducţie, cooptare
şi aliere. Ideea nu e nouă în istoria politică a lumii, dar odată cu globali‑
zarea ea a devenit mult mai importantă şi mai complexă27. Pentru suc‑
ces garantat însă, „Soft Power“ nu poate funcţiona singură, ea trebuie
combinată cu „Hard Power“. Astfel se naşte un concept şi mai nuanţat:
„Smart Power“. De aceea, orice ţară care aspiră la o putere globală va fi
foarte interesată în a‑şi creşte capacităţile „Soft Power“. Acestea sunt
grupate în trei mari grupe: cultură, valori politice şi politici publice. De‑
sigur, printre acestea se regăseşte şi religia, care este o importantă resur‑
să de „Soft Power“, acolo unde masele sunt ataşate de ea.
Este interesant de observat cum vor răspunde cultele din Româ‑
nia (în special Ortodoxia) la provocarea acestui nou joc globalizant al
puterii, deoarece credincioşii Bisericii sunt întotdeauna şi cetăţeni ai
Statului. La mijloc sunt prinşi politicienii care nu pot face abstracţie
de religie (foarte importantă pentru spaţiul românesc), dar, în acelaşi
timp, sunt în alianţe democratice ale căror valori (din sfera „drepturi‑
le omului“) pot intra foarte uşor în conflict cu valorile creştinismului
ortodox. Poate tocmai de aceea, când vine vorba de subiecte delicate
(gen legalizarea parteneriatelor gay), unii politicieni români spun că
„societatea încă nu este pregătită“, iar alţii sunt echivoci. În societatea
noastră actuală, asistăm la o încercare de reducere a importanţei valo‑
rilor religioase la nivel macro‑social încetul cu încetul, limitarea lor la
sfera individualului, pe modelul unor ţări deja secularizate, prin creş‑
terea activismului „societăţii civile“ cu ajutorul O.N.G.‑urilor (factori
importanţi de „Soft Power“), domeniu unde cultele nu prea au aco‑
27. Câteva fraze descriu esenţa acestui concept: „O ţară poate obţine rezultatele
dorite în politica mondială deoarece alte ţări – care îi admiră valorile, îi urmează
exemplul şi care aspiră la nivelul ei de prosperitate şi deschidere – doresc să îi ur‑
meze. În acest sens, este important ca la nivel mondial să se stabilească o agendă
de atragere a altora, nu doar forţându‑i să se schimbe prin ameninţări militare sau
sancţiuni economice. «Soft Power», înţeleasă ca metodă de a‑i face pe alţii să‑şi
dorească rezultatele pe care tu le doreşti, co‑optează oamenii mai degrabă decât
să‑i constrângă. Seducţia este întotdeauna mult mai eficientă decât constrângerea
şi multe valori precum democraţia, drepturile omului şi oportunităţile individuale
sunt profund seducătoare“. A se vedea Joseph Samuel Nye Jr., Soft Power: The Means
to Success in World Politics, Public Affairs, New‑York, 2004, p. 7‑8.
56
perire. Aceste semne sunt evidente: situaţia orei de religie, finanţarea

cultelor, dezbateri privind educaţia sexuală şi altele etc.
De la nivelul structurilor asociative se creează campanii multipli‑
cate de mass‑media şi prin reţelele sociale, prin care se pune presiune
asupra autorităţilor publice (Guvern, Parlament, Primarii) şi a institu‑
ţiilor sociale (Mass‑media, Biserica, Familia, Şcoala). În mod normal,
atât autorităţile publice, cât şi instituţiile sociale sunt greu de urnit
doar prin această formă de asalt, oricât de concertat ar fi. În momen‑
tul în care instituţiile de forţă (Curtea Constituţională a României, in‑
stituţiile judiciare, serviciile secrete) dublează acest cerc al presiunii,
atunci se obţin victorii importante pentru tabăra umanistă28. Exemplul
la îndemână este cel al orei de religie, a cărei modalitate de înscriere a
fost schimbată în urma unei decizii a C.C.R..
Tactica este cea a guerillei instituţionale. Neavând amploarea şi
magnitudinea unei instituţii ca Biserica Ortodoxă Română, O.N.G.‑uri‑
le se bazează pe: acţiuni de hărţuire repetată (plângeri, sesizări, pro‑
cese) şi de presiune asupra instituţiilor vizate ; crearea de scandaluri
prin popularizarea tendenţioasă, repetată, manipulatorie a unor fap‑
te reale sau exagerate (a se vedea cazurile cu manualele de religie29,
cu teatrul creştin etc.); acţiuni coordonate (deşi nu sunt parte a unei
structuri formale centralizate, unele asociaţii seculare acţionează în‑
totdeauna coordonat). Prin aceste tactici, câteva O.N.G.‑uri reuşesc să
28. Modelul
��
acestui tip de război de gherilă este, probabil, de import. Presu‑
pune implicarea unor activiști profesioniști, organizați în rețea, care asediază și cu‑
ceresc instituțiile mediatice, monopolizează discursul public, iar apoi își instaurează
domnia tiranică prin lovitura de grație: transformarea dominației lor în lege prin
instituțiile de forță judiciare.
29. În
��
2011, Ministerul Educației a emis un ordin prin care a suspendat
subvenționarea tuturor manualelor de religie. Neavând fonduri alocate de la cen‑
tru și fiind presate de unii părinți nemulțumiți de conținutul manualelor, școlile
nu le‑au mai cumpărat. A fost momentul în care era manualelor de religie a apus.
Locul lor a fost însă curând luat, în multe dintre școli, de materiale auxiliare, adică
de așa‑numitele „caiete pentru elevi“. Acestea nu sunt însă aprobate de Ministerul
Educației, care, începând din 2010, dă avize doar pentru manuale, nu și pentru ma‑
teriale didactice auxiliare. Astfel, elevii români care participă la ora de religie învață
după materiale didactice al căror conținut nu a trecut niciodată prin mâinile unor
specialiști ai Ministerului Educației.
57
seteze agenda mediatică, ceea ce pune în defensivă autorităţile publice

şi Biserica. Următorul pas este să influenţeze agenda politicilor publi‑
ce şi cea legislativă.
Primul şi cel mai important aliat al unor asociaţii anticreştine pro‑
fesioniste este mass‑media: atât cea tradiţională (televiziuni, presă
scrisă), cât şi cea de tip new media (site‑uri de ştiri, portaluri on‑line
etc.). Este mediul care face ca agenda asociaţiilor să devină relevantă,
să conteze, multiplicând mesajele, evenimentele, fabricând ştiri, in‑
ventând campanii, impunând teme. Prin această mezalianţă, atât au‑
torităţile publice, cât şi Biserica şi şcoala, sunt nevoite să se raporteze
la agenda făcută de asociaţiile seculariste şi mass‑media30.
Un exemplu edificator în acest sens este un document oficial, emis
de o instituţie importantă în 2012, care specifică: „În septembrie, Aso‑
ciaţia Secular‑Umanistă din România (A.S.U.R.) a îndemnat Ministerul
Educaţiei să retragă imediat din şcoli manualele de religie care pro‑
movează intoleranţa şi să facă toţi paşii necesari pentru a preveni în‑
doctrinarea religioasă. Asociaţia şi‑a exprimat îngrijorarea în privinţa
includerii conceptelor de «păcat», «iad» şi «diavol» în manualele de
religie pentru şcolile primare. A.S.U.R. a criticat, de asemenea, înscrie‑
rea din oficiu la orele de religie şi a început o campanie pentru a infor‑
ma părinţii că au dreptul să‑şi retragă copiii de la ora de religie“31.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă aceste menţiuni, trebuie
precizat că raportul este structurat în patru secţiuni, dintre care una
se numeşte „În ce măsură respectă guvernul libertatea religioasă“.
Această secţiune este împărţită, la rândul ei, în alte două sub‑secţi‑
uni: „Cadrul legal“ şi „Practicile guvernamentale“. Incluzând criticile
A.S.U.R. la capitolul „Practici guvermantale“, respectiva instituţie are
în vedere aceste observaţii la adresa guvernelor româneşti din acei
30. Printre instituțiile media care s‑au remarcat în perioada noiembrie 2014 –
martie 2015 în aceste jocuri de putere, enumerăm: cotidienele online adevarul.ro,
gandul.info, portalul hotnews.ro, cotidianul „România liberă“, televiziunea Pro TV.
Nici celelalte nu sunt mai prietenoase față de Biserică, însă acestea se evidențiează
prin zelul sistematic depus.
31. http://activenews.ro/departamentul‑de‑stat‑al‑sua‑laudat‑asur‑pentru‑
campania‑de‑retragere‑copiilor‑de‑la‑ora‑de‑religie_1889037.html (consultat în 5
martie 2015).
58
ani, ca nefiind în concordanţă cu ceea ar însemna, după unii „liberta‑

te religioasă şi de conştiinţă“ şi cu legislaţia din România. Revenind
la raportul din 2012, cea mai mare problemă în calea libertăţii reli‑
gioase o constituie, în logica A.S.U.R., activitatea Bisericii Ortodoxe
Române.
II. Provocări
Istoria religiilor, posibilă alternativă
la ora de religie confesională?
Religia este disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Ea face
parte din aria curriculară „Om şi societate“, în care sunt incluse şi alte
discipline: educaţie civică (se studiază la clasele a treia şi a patra), cul‑
tură civică (se studiază la clasele a şaptea şi a opta), filosofie, logică,
argumentare şi comunicare, sociologie, psihologie, pedagogie, istorie,
geografie etc. Potrivit legislaţiei în vigoare, este obligatorie prezen‑
ţa Religiei printre celelalte discipline din schema orară, dar nu este
obligatorie participarea elevilor la ora de Religie32. Ea se studiază în
şcoală33, în acord şi cu stadiile dezvoltării psiho‑genetice, care demon‑
strează că fiecare grupă de vârstă corespunde unui tip de dezvoltare
mai profund şi mai complex al personalităţii. Religia, ca disciplină de
studiu ar deveni, astfel, răspunsul la multe întrebări existenţiale care
apar la tinerii de liceu. În acelaşi timp, profesorul de religie ar deveni,
alături de psihologul şcolar, o resursă umană extrem de importantă în
realizarea unei dezvoltări armonioase a personalităţii elevului.
32. Este bine de știut că, în contextul legislativ european, în mai multe ţări ale
Uniunii Europene este asumată o perspectivă similară cu cea precizată în legislaţia
românească (disciplină obligatorie, predată confesional, cu posibilitatea de a nu par‑
ticipa, la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal
instituit pentru elevul minor): Austria, Cipru, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda,
Malta. A se vedea pr. lect. dr. Sorin‑Constantin Șelaru, George Vâlcu, Studiul Religiei
în școlile publice din statele membre ale Uniunii Europene, Tipografia Editurii Institu‑
tului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013.
33. Dintre cele 46 de state membre ale Consiliului Europei (în anul 2007), doar
în trei state religia nu este predată în şcolile publice (Franţa, cu excepţia Alsaciei şi
departamentului Moselle, Albania şi Macedonia); ora de religie este obligatorie în 25
de state, în restul fiind facultativă sau opţională.
59
Activişti ideologici ai tranziţiei postcomuniste, camuflaţi în uma‑

nişti, au cerut în repetate rânduri înlocuirea orei de Religie din şco‑
lile publice româneşti cu o formă neutră şi neconfesională, ca Istoria
religiilor. Parcă auzim în subtextul acestei propuneri că Religia este
„opiumul popoarelor“, în timp ce Istoria religiilor ar fi eliberatoare.
Adică propria istorie şi tradiţie le este dăunătoare copiilor noştri, în
timp ce istoria celorlalţi este lămuritoare. Mulţi oameni cred că Istoria
religiilor este un fel de meniu de restaurant, în care elevul primeşte toate
religiile lumii prezentate ca şi cum ar fi feluri de mâncare, gustă puţin
din fiecare şi, în final, în deplină libertate, va alege pe cea mai gustoasă
– dacă va alege vreuna. O asemenea idee este, de fapt, o enormitate.
Întâi, pentru că Istoria religiilor este cu totul altceva. Istoria religiilor
este o respectabilă disciplină academică, extrem de interesantă şi de
profundă, care presupune un efort comparativ şi transdisciplinar de
mare anvergură. Când purcezi la cunoaşterea Istoriei religiilor este
necesar să ai cunoştinţe de istorie universală, filosofie, literatură, ge‑
ografie culturală, psihologie, antropologie culturală. Ideea că predai o
asemenea disciplină unor copii de 8 sau 10 sau chiar 14 ani este, de
fapt, o încercare de a crea în mintea lor o confuzie năucitoare. În fine,
Istoria religiilor este cu totul şi cu totul altceva decât Religia. Este ca şi
cum ai spune că istoria artei este arta însăşi.
Personal, nu cred într‑o predare strict obiectivă, rece, neangajantă.
Cum ar putea fi predată religia ca o istorie a unor credinţe şi practici
diverse, ca un inventar de idei şi obiceiuri cultivate de diverse popoa‑
re? Ce putere de inspiraţie asupra unui copil ar avea un altfel de mod
obiectiv şi pretins tolerant pentru toată lumea? Formarea unui copil
presupune o anume matcă, şi una care are delimitările proprii. Susţi‑
nătorii istoriei religiilor se reclamă intimidaţi, incomodaţi, ofensaţi şi
discriminaţi de expresiile, conceptele şi simbolurile întâlnite la ora de
religie. După acest raţionament, copiii stresaţi de orele de geografie şi
chimie sunt îndreptăţiţi să ceară îndepărtarea hărţilor şi a tabelului
lui Mendeleev din clasă! Ce Curte Constituţională ar putea arbitra ast‑
fel de dileme? Pentru un copil care încă nu‑şi cunoaşte bine propria‑i
credinţă (sau a familiei din care face parte), este extrem de derutant
să se deschidă către atâtea credinţe câte au fost şi sunt pe faţa pămân‑
tului. E ca şi cum am decide că un copil orfan trebuie să fie adoptat de
60
mai multe familii şi crescut pe rând de fiecare, pentru ca, la maturitate,

să aleagă din care familie doreşte să facă parte. Sau, revenind în spa‑
ţiul disciplinelor şcolare, e ca şi cum am scoate matematica din şcoli
deoarece lezează sentimentele celor care nu ştiu să socotească şi am
înlocui‑o cu istoria matematicii, studiind exclusiv despre viaţa lui Pi‑
tagora, Thales etc. Când copilul va avea discernământ, va alege singur
între profilul uman şi real.
În lumina acestei comparaţii, propunerea seculariştilor este echi‑
valentă cu a nu mai avea clase de limba română, ci de istoria lingvis‑
ticii, urmând ca elevii să fie liberi să îşi aleagă ei limba pe care să o
înveţe ulterior, după ce vor parcurge istoria tuturor limbilor vorbite
(dar şi a celor aşa zis „moarte“) ale lumii, pentru că altfel le‑am îngră‑
di libertatea dacă îi aruncăm direct într‑o anume limbă maternă. A
învăţa despre alţii este ulterior parcurgerii propriei culturi, la fel cum
nu poţi învăţa o limbă străină înainte de a şti limba română. În caz
contrar, nu vei şti nici limba maternă, nici limba străină. Dar asta o cer
de regulă cei ce nu au nici o credinţă şi cred că viaţa e ca o tarabă. Cre‑
dinţa, părinţii, familia, valorile proprii nu pot fi studiate relativist, ca
pe tarabă. Prin urmare, ora de Religie şi Istoria religiilor sunt lucruri
diferite. Religiile nu pot fi prezentate într‑o manieră strict neutră. Ne‑
utralitatea înseamnă şi neutralizare, adică relativizarea şi devaloriza‑
rea lor.
Utilitatea educaţiei religioase:

argumente şi false argumente
Dacă‑i ascultăm cu atenţie pe copiii noştri şi încercăm să‑i înţele‑
gem, ne dăm seama că am intrat de mult în zodia „lacebunului“: la ce
bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul, dacă el a devenit
o sminteală periculoasă? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală au, în fond,
asistentele TV şi invitaţii emisiunilor de divertisment? Ce rost are să
citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul
unui chirurg plastician sau al unui taraf? În urma unui simplu exerci‑
ţiu de reflecţie sinceră şi critică, observăm că şcolile publice trăiesc
nu doar o criză de performanţă academică, ci o derivă morală greu de
oprit pentru că societatea românească le arată elevilor noştri o altă
61
viziune asupra vieţii. Se pare că nu trebuie să faci prea multă şcoală ca

să ai bani şi succes în viaţă, că trebuie să ştii să te descurci, să fii „băiat
deştept“, că hoţii sunt mai fericiţi decât premianţii, că nu toţi cei care
fură merg la închisoare. Asta în timp ce medicii sunt la limita unei vieţi
decente, iar profesorii trăiesc de azi pe mâine şi se îmbracă cu aceleaşi
haine modeste.
Deriva morală este amplificată de inducerea sofismului că Biserica
s‑ar face vinovată pentru corupţia din ţară pentru că, deşi există o pu‑
tere judecătorească menită să pună ordine în acest domeniu, nu se văd
rezultatele orei de religie predate în ultimii douăzeci şi cinci de ani. În
aceeaşi logică absurdă am putea continua astfel: după kilometrii de
autostradă construiţi în România postcomunistă, ar trebui să tragem
concluzia că orele de la facultăţile de inginerie şi construcţii n‑au pro‑
dus mare lucru; la fel, dacă ne interogăm asupra finanţelor, economiei,
afacerilor din această perioadă, ar trebui să punem problema legitimă
dacă facultăţile de profil mai merită să existe.
Religia este singura materie în cazul căreia li se dă părinţilor drep‑
tul să decidă ce e bine să studieze copiii lor. În logica învăţământului
public general şi obligatoriu, niciuna dintre materii nu este opţională
(cu excepţia religiei). Statul decide, pe baza interesului comun al naţi‑
unii, aşa cum îl identifică şi îl defineşte la un moment dat, ce conţinu‑
turi se predau, în ce cantitate şi cum. Într‑o logică liberală dusă până
la capăt, oricare dintre materii ar trebui să fie opţională. De ce ar fi
religia un caz aparte? Pe de o parte, ea oferă un conţinut de cunoaşte‑
re bazat pe un corpus de texte şi exegeza aferentă, precum literatura.
Pe de altă parte, prin manifestările ei artistice, literare sau muzicale,
religia are o dimensiune culturală. De ce doar religia ar fi opţională, nu
şi desenul, muzica, literatura română, istoria naţională şau, la urma
urmei, şi fizica, matematica sau orice altă materie?
În cazul religiei, părintele are dreptul de a‑şi exercita discernă‑
mântul, nu copilul. Cu ce argumente?34 Să spunem că un părinte e ateu;
34. ��
E greu de explicat unui copil de ce, pentru a avea acces la educația religioasă,
este nevoie de acordul părinților. Ca și cum religia ar face parte din categoria de pro‑
grame care pot fi vizionate de minorii în vârstă de până la 12 ani numai „cu acordul
părinților sau împreună cu familia“.
62
dar copilul său ar putea fi profund credincios. Vocaţii mistice s‑au ma‑
nifestat din fragedă pruncie în orice mediu familial, aşa cum în fami‑
lii credincioase au crescut tineri antireligioşi. De ce ar avea părintele
dreptul să decidă asupra programei şcolare, privându‑şi copilul de orele
de religie, doar fiindcă acestea contravin credinţei sau ideologiei sale?
Să presupunem că părintele e habotnic şi consideră teoria evoluţiei
speciilor incompatibilă cu credinţa sa. Ar trebui să‑i dăm dreptul să‑şi
scoată copilul de la ora de biologie? O facem şi pe aceasta opţională? În
Franţa, mulţi părinţi musulmani consideră impudică ora de sport, în
special dacă la şcoala respectivă se face înot (unii cer ore separate de
înot pentru fete şi băieţi). Să lăsăm şi sportul la latitudinea părinţilor,
sau să admitem ore separate de sport pentru băieţi şi fete? Dar poate
că în unele clase vor exista copii de altă etnie decât cea dominantă – să
spunem turci –, ai căror părinţi se vor simţi ofensaţi de istoria luptelor
antiotomane. Să autorizeze ei participarea copiilor la ora de istorie?
Ce facem dacă fiecare părinte optează pentru sau împotriva fiecărei
materii, organizăm un învăţământ personalizat pentru fiecare elev?
Acest lucru ar fi posibil în educaţia privată, nu însă şi în şcoala publică.
Dacă un părinte este iresponsabil sau incult, îi permitem să decidă în
domeniul şcolar pentru copilul său, pe care statul îl consideră lipsit
de discernământ până la vârsta majoratului? Sau transferăm decizia
în dreptul copiilor? Dar atunci câţi copii vor vota să nu mai studieze
materii dificile precum fizica, chimia sau matematica?
Profesorul Constantin Cucoş afirmă că noua realitate creată în
urma deciziei C.C.R. schimbă radical statutul de drept şi de fapt al dis‑
ciplinei Religie în programul şcolar pentru că „se realizează o separare
sau o discriminare valorică a disciplinelor ce induce, direct şi indirect,
o inferiorizare a Religiei în raport cu celelalte discipline. De ce doar
această disciplină să fie optată explicit de către părinţi (sau tutori),
a fi studiată de copii, şi nu şi altele? De ce nu şi filosofia, sau biologia,
sau limba româna etc. pe considerentul că unora dintre părinţi li s‑ar
părea că aceste discipline ar leza aşteptări, crezuri sau obişnuinţe? Și,
în definitiv, ce competenţe au părinţii în a fixa tabela de discipline con‑
venabile copiilor lor? Au informaţiile şi disponibilităţile necesare? Ce
se întâmplă cu acei copii ai căror părinţi – poate cu zecile de mii – sunt
dezinteresaţi sau sunt plecaţi la lucru în alte zări? Cine hotărăşte în
63
numele lor? Ce ar fi dacă studiul şi altor discipline ar fi hotărâte tot de

părinţi?“35.
Un alt pretext este acela că religia ar conţine credinţe şi imagini
traumatizante pentru copii, cum ar fi reprezentarea iadului. Da, ima‑
ginea iadului, în mare măsură apocrifă, este traumatizantă şi pentru
un adult; cu atât mai mult poate să se întipărească în imaginarul unui
copil. Traumatizant este şi „Infernul“ lui Dante: să‑l eliminăm din li‑
teratura universală? Traumatizante pot fi şi frescele de la Voroneţ: să
le acoperim şi să permitem accesul în incinta acestei mănăstiri doar
persoanelor care au împlinit 18 ani? Dar nu la fel de traumatizant este
Harry Potter, după care sunt fascinaţi toţi copiii? Să‑l interzicem? Nu
la fel de traumatizante sunt basmele cu zmei decapitaţi şi vrăjitoare
malefice, pe care copiii le adoră? Să le punem sub cenzură? Dar istoria
lui Vlad Țepeş, cu gravurile aferente ale nefericiţilor traşi în ţeapă, nu
traumatizează copiii? Ce facem, cenzurăm literatura şi istoria? Și to‑
tuşi, dincolo de iad şi apocalipsă, prezente abundent în cinematogra‑
fia hollywoodiană şi în imaginarul contemporan, prin ce sunt trauma‑
tizante sau ofensatoare înţelepciunea lui Solomon sau a Ecleziastului,
Psalmii lui David şi pildele lui Hristos? E greu de demonstrat în ce
măsură e ofensatoare o icoană, o frescă sau o colindă.
Unii vor spune că statul şi Biserica sunt separate, deci religia n‑are
ce căuta în spaţiul public, şi implicit în şcoala publică. Argumentul e
fals. Separarea statului de Biserică înseamnă că statul nu poate inter‑
veni în treburile Bisericii (de pildă, numind sau schimbând episcopi),
iar Biserica nu se poate implica în conducerea Statului sau redacta‑
rea legilor, nu poate percepe impozite, etc. Nu înseamnă nicidecum că
religia creştină, sau oricare alta, trebuie evacuate din orice aspect al
vieţii cetăţii şi izgonite între cei patru pereţi ai spaţiului privat. Religia
nu este doar credinţa subiectivă a fiecăruia, ea este şi o parte obiectivă
a identităţii şi a culturii naţiunii, precum limba, literatura, istoria sau
arta. De aceea, predarea ei este utilă, nu deranjantă. Dincolo de artico‑
lele de credinţă, pe care fiecare le poate îmbrăţişa sau nu, aşa cum fie‑
Constantin Cucoș, Ora de Religie are un uriaş potenţial culturalizator, edi‑

35. ��
ficator, întremător, în „Ziarul Lumina“, din 9 mai 2015, articol disponibil la adresa
http://ziarullumina.ro/interviu/ora‑de‑religie‑are‑un‑urias‑potential‑culturaliza‑
tor‑edificator‑intremator (consultat în 12 mai 2015).
64
care poate practica sau nu cunoştinţele de biologie sau de fizică după

terminarea şcolii, religia comportă conţinuturi culturale pe care elevii
trebuie să le posede pentru a fi cetăţeni educaţi.
Cei care protestează împotriva predării religiei în şcoli în numele
laicităţii nu folosesc argumente logice, obiective, ci ideologice. În mă‑
sura în care predarea religiei nu înseamnă o practică religioasă im‑
pusă tuturor (rugăciuni, spovedanie, împărtăşanie), ci conţinuturi de
cunoaştere, de alfabetizare religioasă, ea este utilă oricărui copil năs‑
cut într‑o cultură de neînţeles fără creştinism. Cunoaşterea Evangheli‑
ilor, a preceptelor eticii creştine (devenite în cea mai mare parte etica
seculară a Occidentului), a artei creştine, a istoriei creştinătăţii este
aşadar o cunoaştere teoretică, nu un act religios.
Din ce în ce mai multe studii contemporane indică necesitatea
unei dezvoltări a abordărilor inter şi transdiciplinare. Religia este
printre puţinele discipline care îmbină armonios interdisciplinarita‑
tea şi transdisciplinaritatea. În parcurgerea ei, un elev are parte şi de
studierea unei părţi a istoriei Europei şi a lumii (istorie, istorie univer‑
sală), a artei europene şi orientale, a marilor gânditori europeni şi ori‑
entali. Pe lângă istorie, Religia întreţine un dialog viu cu arhitectura,
muzica şi filosofia, iar mai nou cu fizica cuantică şi astronomia. Câte
dintre disciplinele studiate de copii mai dezvoltă atâtea abilităţi inter
şi transdisciplinare?
Din acest punct de vedere, alfabetizarea religioasă este la fel de
importantă precum orice altă materie şcolară. Există contexte în care
e mai important să înţelegi tensiunile dintre lumea islamică şi civi‑
lizaţia creştină decât să fii capabil să operezi cu numere complexe.
Există meserii în care e mai important să înţelegi un simbol sau o
reprezentare religioasă decât să calculezi un unghi. Chimia devine
complet inutilă pentru majoritatea absolvenţilor, care nu vor mai fi
capabili să rezolve o ecuaţie la câţiva ani după terminarea şcolii, în
timp ce preceptele Decalogului, pildele lui Hristos sau cunoştinţele
de iconografie creştină vor rămâne permanent utile, măcar la nivel de
cultură generală.
În zilele noastre, apartenenţa religioasă şi etnică se prezintă de
prea multe ori sub chipul rătăcirilor fundamentaliste, iar religia e per‑
cepută ca o ameninţare pentru libertate. Nu e uşor să vorbeşti des‑
65
pre Dumnezeu când islamul pare să refuze democraţia şi civilizaţia

creştină, iudaismul se vede asimilat sionismului, iar creştinismul este
respins din pricina dominării reale sau presupuse a societăţii. Cum re‑
uşim să convieţuim paşnic cu cel de lângă noi, mai ales atunci când el
este de altă credinţă şi de alt neam? Cred că despre Dumnezeu se poa‑
te vorbi prezentând cât mai exact izvoarele şi practicile marilor religii
şi confesiuni religioase, fără a le înfăţişa conflictual şi fără a le pune în
opoziţie cu ceea ce fiinţa umană are mai bun în ea.
Dacă omul nu este doar trup, iar viaţa lui nu se reduce doar la
funcţii celulare, dacă ce se întâmplă în el este mai mult decât activita‑
tea unor neuroni, dacă viaţa sufletească este mai mult decât o expresie
de altă natură a vieţii trupeşti, ce poate fi rău pentru un copil să afle în
şcoală despre suflet şi cele ale sufletului? Ancorarea în viitor, prin ru‑
găciune, despărţirea de trecut, prin spovedanie, acceptarea şi lupta cu
propriile căderi, prin puterea şi ajutorul lui Dumnezeu, îl fac pe omul
religios capabil să treacă mai uşor prin încercările vieţii. Creştinismul,
în forma lui cea mai autentică, te ajută să‑ţi descoperi şi să vezi ade‑
văratul chip. Chipul celui care poate iubi, respecta, accepta; chipul lui
Hristos, descoperirea sinelui.
Prin urmare, eliminarea religiei din programa şcolară sau margi‑
nalizarea acesteia, ca şi cum s‑ar trata despre ceva nociv sau inutil,
este o greşeală culturală în primul rând. Ea privează unii copii de un
important conţinut al cunoaşterii, exclusiv pe baza opţiunii ideologi‑
ce a părinţilor. În loc să fie utili oamenilor şi să declanşeze campanii,
de pildă, împotriva consumului de droguri, împotriva consumului de
etnobotanice, împotriva pornografiei şi abuzului sexual, împotriva vi‑
olenţei din şcoli – toate acestea şi multe altele fiind probleme grave
care marchează dur viaţa elevilor români, unele asociaţii umaniste au
o singură problemă, fiindcă miza lor este una singură: să lupte împo‑
triva religiei. Sunt atâtea lucruri pe care elevii ar trebui să le poată
învăţa în şcolile publice, de la educaţie financiară, educaţie privind
alimentaţia sănătoasă, educaţie sanitară şi, în clasele mari, chiar edu‑
caţie pentru viaţa de familie, pentru că suntem ţara cu cele mai multe
gravide minore din întreaga Uniune Europeană.
66
Confuzia dintre ora de religie şi îndoctrinare

Mi se adresează de multe ori întrebarea: într‑o epocă a zborurilor
cosmice şi a comunicaţiilor ultrarapide, cine mai are nevoie azi de edu‑
caţie religioasă? Foarte mulţi oameni continuă să opună religia raţiu‑
nii, pledând pentru argumentul că religia e ceva iraţional, o iluzie, un
delir, iar raţiunea este temeiul statornic, senin şi indestructibil al unei
vieţi libere. Religia ar fi rodul ficţiunii, ceva depăşit, o ignoranţă croni‑
că, în vreme ce raţiunea este lumina şi singura garanţie a cunoaşterii.
Ideea binomului religie – raţiune este destul de veche, dar meritul de
a o fi înrădăcinat puternic în convingerile noastre revine propagandei
comuniste. Atunci, orice manifestare a Bisericii în spaţiul public, orice
aplecare a copiilor, a oamenilor obişnuiţi asupra celor ce ţin de credin‑
ţă, erau înfierate, în numele doctrinei marxist‑leniniste, cu o retorică
proletară ca fiind semne de „obscurantism“ şi „îndoctrinare“. Acum,
într‑o epocă a democraţiei, acelaşi atac asupra vieţii comunitare tradi‑
ţionale este dus de pe poziţiile unei pretinse „neutralităţi“.
Umaniştii de azi se prefac a nu înţelege că rostul orei de religie este
nu atât instrucţia, cât mai ales educaţia, formarea copilului. Nicidecum
manipularea, propaganda, fundamentalismul, fanatismul, supunerea
oarbă sau spălarea pe creier. Într‑un cuvânt, îndoctrinarea. La drept
vorbind, poţi să îndoctrinezi predând orice obiect de învăţământ („lim‑
ba şi literatura română“, „matematica“, „istoria“) dacă selectezi doar
anumite elemente de conţinut şi dacă această acţiune se bazează pe
principiile manipulării şi nu ale învăţării. Chiar şi programa disciplinei
„Etică şi cultură civică“, care se doreşte insistent a fi o alternativă la ora
de religie, are ca obiectiv principal „prezentarea celor mai importante
doctrine şi a valorilor morale de inspiraţie filosofică, ştiinţifică ori reli‑
gioasă ale umanităţii“36, precum se arată în propunerea de lege a unui
cunoscut deputat independent. Pe considerentul că unora le place sau
nu o materie ori că aceasta ar „încărca“ sau „orienta“ mintea copilului
într‑o direcţie sau alta, ar trebui să o relativizăm sau să o izgonim din
şcoală?
36. http://www.hotnews.ro/stiri‑esential‑19787886‑propunerea‑lui‑remus‑
cernea‑privind‑introducerea‑invatamantul‑preuniversitar‑orei‑etica‑cultura‑civi‑
ca‑fost‑respinsa‑senat.htm (consultat în 30 martie 2015).
67
În ultimul timp se observă cu uşurinţă că majoritatea este cea care

trebuie să se supună unei presiuni mediatice, psihologice sau ide
ologice din partea minoritarilor. Scopul urmărit este ca majoritarii să
se retragă în catacombe, iar minoritarii să defileze în cetate. Libertatea
de a nu avea nicio credinţă nu se poate impune prin îngrădirea expri‑
mării identităţii religioase a celorlalţi. Majoritatea este obligată să se
justifice şi, pentru a nu leza minoritatea, să se retragă, să se replieze, să
se explice. La ora actuală există o strategie clară de cucerire a centrului
simbolic al României, adică a spaţiului public, de creare a unui nou con‑
sens social, în care reperele sunt „valorile europene“ şi „corectitudinea
politică“, adică „noile drepturi ale omului“ („gay rights“) şi „familiile
alternative“.
Cum se ajunge aici? Horia‑Roman Patapievici este de părere că
acest lucru se explică „prin activismul unei minorităţi care militează
în numele drepturilor omului după principii leniniste. Fireşte, nu este
vorba de drepturile fundamentale ale omului, care sunt universale, ci
de anumite privilegii de atitudine, discriminatorii în sens invers, care
sunt cerute insistent majorităţilor, spre culpabilizarea colectivă, cu
ajutorul unui sofism de tipul următor: acceptaţi privilegiul pe care îl
revendicăm ca drept al omului, facem pace; nu îl acceptaţi, declarăm
război, pentru că violaţi drepturile omului. Astfel, o atitudine margina‑
lă (pentru o stare dată a societăţii) este promovată ca trebuind obli‑
gatoriu să devină centrală; majorităţile cedează şantajului emoţional,
eliberează centrul, iar în golul astfel creat se instalează, triumfătoare,
atitudinea marginală“37.
Metoda de acţiune publică este deja verificată. Asociaţiile de tip
secularist şi umanist vor încerca, altfel spus, să redefinească neutra‑
litatea ca decurgând din ateism, iar extremismul din credinţă. Consi‑
der că ateismul militant este mai periculos decât fundamentalismul
religios nu pentru că aruncă în aer clădiri sau avioane, ci pentru că
şi‑a declarat ca obiectiv ridiculizarea şi batjocorirea celorlalte credin‑
ţe religioase. O miză importantă este transformarea rolului Dreptului,
în special al Drepturilor omului. Dreptul nu mai este un instrument
37. Horia‑Roman Patapievici, Legitimarea anticreștinismului prin redefinirea

centrului, în revista „Idei în Dialog“, nr. 9 (36), septembrie 2007.
68
de protecţie a fiinţei umane împotriva acţiunilor arbitrare ale auto‑

rităţilor statului, ci el devine o putere a cuiva asupra altcuiva. Astfel,
Dreptul se transformă într‑o armă de luptă în cadrul revoluţiei marxiste
în drumul ei spre egalitate, care de această dată nu se mai realizează
pe tărâm economic, între proletari şi burghezie, ci pe tărâm social şi
cultural, între majoritari şi minoritari.
E absurd să susţii în spaţiul public că şcolile româneşti se pot trans‑
forma în „instrumente de biserificare“38. Transmiterea unor cunoştin‑
ţe religioase elementare către copii nu exclude libertatea acestora de
a le menţine sau chiar nega mai târziu, pe parcursul devenirii lor. Este
important ca ei să dobândească aceste noţiuni când sunt foarte tineri,
pentru ca mai târziu să le poată înţelege mai bine, să reflecteze asupra
lor, să le poată amenda, să le poată ignora sau să le poată accepta. Dar
ei nu le au, nu vor şti niciodată ce trebuie să facă, pentru că nu pot să
neg sau să ignor ceva ce nu ştiu exact cum arată. Pentru echilibrul so‑
cial este bine ca omul să cunoască ceea ce şi cei dinaintea lui – bunicii
şi străbunicii – au considerat ca normă fundamentală de viaţă. Pentru
a şti încotro trebuie să mergi, pentru a avea o opţiune sau o alegere,
ai nevoie de surse informative cât mai variate, cât mai diverse şi cât
mai corecte, iar această informaţie, într‑o formă structurată după niş‑
te norme pedagogice şi adaptată la diverse niveluri, se dă în şcoală.
Părinţii trebuie să‑şi pregătească copilul pentru momentele în
care va trebui să se descurce singur şi încearcă să îl întărească sufi‑
cient de mult ca să facă faţă greutăţilor. Nici un părinte nu se gândeşte
să lase biberonul lângă pătuţul copilului pentru a‑i lăsa libertatea de a
alege sau refuza să se hrănească, sau să îl lase să se îmbrace cum vrea
la o vârstă la care nu ştie cum se poate apăra de ger sau de caniculă.
În plus, îmbrăcămintea şi hrana vor fi cele obişnuite în locul în care
trăieşte copilul, şi aceasta nu va împiedica diversificarea ulterioară a
alimentaţiei şi stilului vestimentar. Când un părinte ia aceste decizii,
nu înseamnă că îi interzice copilului să facă alegeri, ci că îl educă până
când are destule elemente ca să aleagă spre binele lui. Dacă părinţii
înţeleg că au o responsabilitate în alegerile pe care le fac copiii în do‑
38. http://www.asur.ro/noutati/stop‑biserificarii‑scolilor (consultat în 14 fe‑

bruarie 2015).
69
menii relativ lipsite de importanţă, e foarte greu de înţeles cum de o

minoritate (sonoră, ce‑i drept) nu doar că îşi închipuie că îşi ajută co‑
piii dacă îi lasă dezarmaţi tocmai în ce priveşte cultura religioasă, dar
mai şi vrea să impună aceeaşi atitudine şi majorităţii.
O oră de educaţie în elementele unei religii nu poate fi echivalată
cu participarea la un ritual religios. Dacă, de exemplu, în cadrul unei
materii s‑ar preda elementele mai multor religii, s‑ar citi din textele
sacre ale acestor religii, din rugăciunile şi elementele de credinţă, nu
s‑ar putea spune că un copil participă la ritualurile religioase ale ace‑
lor religii. Cu atât mai puţin că este obligat, constrâns, să le adopte în
propriul sistem de credinţe. Acelaşi argument, inept din punctul meu
de vedere, se poate aduce împotriva oricărei forme de predare a ele‑
mentelor de doctrină, ale unei singure religii sau confesiuni, sau a mai
multora. Articolul 29 din Constituţie precizează că „libertatea gândi‑
rii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o
opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale
(alin. 1). Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se mani‑
feste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (alin. 2)“39.
Îndoctrinarea religioasă este o formă de schilodire a sufletului, de
îndepărtare a oamenilor de la firescul meditaţiei, a reflecţiei, a libe‑
rului arbitru. Copiii şi tinerii care fac religie nu devin habotnici din
ceea ce învaţă la şcoală. Nici nu putem spune că li se spală creierele
deoarece au acces la surse alternative de informare extrem de varia‑
te. Educaţia religioasă autentică şi sănătoasă nu schimbă faţa omului.
Design‑ul fizionomiei rămâne mereu acelaşi pe care îl avem din naş‑
tere. Dar chipul unui om cultivat iradiază bunătate, se înconjoară de
un fel de nobleţe uşor de recunoscut. Prin urmare, religia predată în
şcoală nu poate fi prozelitism mascat sau o formă de îndoctrinare nici
dacă şi‑ar propune, pentru simplul fapt că religia nu e doar o doctrină
(învăţătură), ci în primul rând un mod de viaţă, care aduce vigoare,
împlinire şi sens.
39. http://www.constitutiaromaniei.ro/art‑29‑libertatea‑constiintei/(consul‑
tat în 16 februarie 2015).
70
III. Perspective
Indiferentismul religios şi criza valorilor
Se întâmplă adesea să auzim afirmaţii de genul „religia nu mă in‑
teresează“, „nu mi‑am pus niciodată problema în ceea ce‑L priveşte pe
Dumnezeu“, „nu sunt un practicant“, „nu merg la biserică, dar am cre‑
dinţa mea“ etc. Sau chiar dacă nu le auzim, constatăm aceste „trăiri“ la
semenii noştri zi de zi. Indiferentismul religios este astăzi cel mai în‑
tâlnit şi mai comod mod de viaţă care se defineşte tocmai prin faptul că
Dumnezeu şi chestiunile religioase, în general, nu sunt chestiuni care să
merite vreun efort pentru a fi găsite sau trăite. Pentru omul pragmatic
ceea ce se întâmplă dincolo de această viaţă nu are nicio semnificaţie.
El nu mai neagă existenţa lui Dumnezeu ca în perioada comuniştilor, ci
nu‑l mai interesează existenţa Lui; dacă există sau nu Dumnezeu este
totuna, omul contemporan putând trăi foarte bine şi fără El. Aflaţi în‑
tr‑un dinamism continuu, preocupaţi doar de „a fi“ şi „a avea“, trecem
uşor cu vederea deriva existenţială a unui tineret aflat la răscrucea
unor drumuri care nu duc nicăieri. Ne surprinde faptul că tineri de
douăzeci de ani îşi revendică „dreptul la indiferenţă“, singura dorinţă
„eshatologică“ a lor fiind plecarea din ţară. Acesta a devenit aproape
un ideal naţional.
Pentru tânărul „cool“ din România, computerul, automobilul, te‑
lefonul portabil şi alte gadget‑uri ale tehnologiei nu sunt obiecte neu‑
tre, ci idoli. Între tânăr şi tehnologie se stabileşte o relaţie personală,
de la sclav la stăpân. Tehnologia nu este un ansamblu de maşini, aşa
cum averea nu reprezintă o simplă acumulare de capital. Banii şi teh‑
nologia mijlocesc raporturile interpersonale, păstorite odinioară de
Biserica lui Dumnezeu. Triada „Bani, Tehnologie, Confort“ a ajuns să
domine relaţiile interpersonale, întrucât îşi arogă o realitate de sine
stătătoare, o valoare intrinsecă şi, mai ales, o putere autonomă. De‑
monismul ei derivă din faptul că pretinde a fi ceea ce nu este. Cu na‑
ivitate, tânărul „recent“ crede că se foloseşte de Bani şi Tehnologie,
în realitate cele două îl manipulează, transformându‑l într‑un obiect.
Ceea ce le lipseşte tinerilor sunt modelele de viaţă, adulţii fiind chiar
mai marcaţi de consumism şi individualism, considerând preocupările
de ordin spiritual ca „depăşite“, „nerentabile“. Şi în alegerea viitoarei
71
profesii, a studiilor pe care tinerii urmează să le întreprindă, părinţii îi

îndrumă spre acelea care aduc cel mai mult profit material sau succes
social. Tinerii trebuie să ştie că nu sunt liberi atunci când se tatuează
sau se îmbracă şocant, ci atunci când resping idolii, adică mirajele pe
care le promit ideologiile, ingineriile sociale, promisiunile false de pa‑
radis pământesc.
Strada şi mass‑media tind să substituie familia, şcoala şi Biserica
în rolul lor educativ şi mijlocitor de modele existenţiale. Strada consti‑
tuie mediul vast în care se manifestă, cu o fascinaţie aparte şi cu efec‑
te substanţiale, greu de cuantificat, o „instituţie“ veche, „şcoala vieţii“,
care „educă“ şi edifică din mers, profund, eficient, în cheie anarhică şi
antisocială. Fascinaţia răului şi a urâtului nu poate găsi un teren mai
bun de manifestare decât strada. „Şcoala vieţii“ captivează mult mai
mult pe tinerii avizi, instinctiv, de formare şi maturizare, decât şcoala
propriu‑zisă.
O altă sursă puternică de „educaţie“ şi modele o reprezintă
mass‑media care recuperează, promovează şi consacră „valorile“ di‑
fuzate la nivelul străzii. Buletinele de ştiri lipsite de scandal nu au nici
cel mai mic haz. Genul direct, descurcăreţ, înstărit şi slobod la gură
aduce întotdeauna rating. Din cele peste 10.000 de ştiri pe care un
om obişnuit le citeşte sau le aude într‑un an, foarte puţine îl ajută
să ia o decizie într‑o problemă din viaţa lui. Mass‑media ne hrăneşte
zilnic cu probleme banale, sfaturi care nu au nicio utilitate în viaţa
cotidiană şi, mai rău, nu necesită gândire. Majoritatea ştirilor vorbesc
despre lucruri pe care nu le putem influenţa. Spre deosebire de lec‑
tura unei cărţi, a unui articol lung dintr‑o revistă, ştirile sunt cantităţi
nelimitate de flash‑uri care acţionează asupra creierului nostru la fel
ca bomboanele viu colorate pentru copii. Cei mai mulţi consumatori
de ştiri, chiar dacă obişnuiau să fie consumatori de carte, şi‑au pier‑
dut capacitatea de a absorbi articole lungi sau cărţi. După patru‑cinci
pagini obosesc, îşi pierd concentrarea, devin neliniştiţi şi asta doar
pentru că stuctura creierului s‑a modificat. Pentru că omul e o sim‑
plă rotiţă în angrenajul societăţii, se pare că cineva are nevoie de noi
blazaţi şi înregimentaţi: în autobuz sau în metrou, la serviciu, acasă
şi fără timp de gândire, consumatori pasivi de ştiri irelevante pentru
viaţa noastră.
72
Nicio strategie nu pare interesată să stăvilească ori să reteze răul

imens pe care unele canale de comunicare, în special televiziunile co‑
merciale şi presa tabloidă, îl fac tinerilor. Modelul uman pe care îl lan‑
sează canalele tv poate fi conturat generic: analfabetul agresiv, animal
social cu şarm, luxos şi luxuriant, cu accesorii şi maşini exorbitante, senin
şi promiscuu, ancorat în zona instinctelor primare. Un model irezistibil
pentru tineri. O altă sursă de posibile „modele“ pentru generaţiile de
tineri este mediul politic autohton, cu disputele sale suburbane, îmbi‑
bat de scandaluri, corupţie, demagogie, nerespectarea angajamentelor
şi promisiunilor, promovarea intereselor de clan, atitudini sfidătoare,
toate acestea configurând false modele în viaţă şi în carieră. În Româ‑
nia de azi, succesul şi recunoaşterea sa nu seamănă deloc cu succesul
şi recunoaşterea impuse de bunul‑simţ şi de educaţia clasică. Într‑o fa‑
milie normală, noul model mediatic, cel al parvenitului arogant, intră
în contradicţie cu exemplul parental şi cu valorile predate în şcoală.
S‑a creat astfel o prăpastie de dispreţ între o majoritate tăcută, care
păstrează o nostalgie a decenţei, şi o minoritate poleită, care domină
spaţiul public prin audienţă.
De ce să mai înveţi dacă modelele de succes în plan social nu
concordă cu ceea ce se declamă (frumos) în sala de clasă? De ce să
investeşti efort şi ani de sacrificiu când performanţa şcolară nu este
valorizată sau fructificată în etapele care urmează? De ce să te mai stră‑
duieşti să acumulezi cunoaştere sau experienţă dacă valorile propuse
sau induse în perimetrul şcolar nu îşi găsesc corelare sau materializări
în lumea în care absolventul urmează să se integreze? Mulţi tind să în‑
ţeleagă greşit rolul religiei în societate. Unii cred că religia stă la baza
tuturor conflictelor umane. În realitate, nu religia, ci extremismul reli‑
gios duce la conflicte. În esenţă, o religie susţine că omul este creaţia
unei divinităţi şi este dator s‑o iubească. Prin urmare, dacă înţelegem
corect, omul nu poate intra în conflict cu semenul său, ci trebuie să‑i
respecte acestuia drepturile şi libertăţile sale în egală măsură ca şi pe
cele ale sale proprii. Extremismul religios nu poate fi evitat decât prin
educaţie religioasă. Terorismul se naşte din ignoranţă şi fanatism. Aici
este una din cheile înţelegerii rolului orei de religie.
73
Fascinaţia lumii digitale:

elevii noştri nu mai citesc cărţi, ci ecrane
Calculatorul a devenit cel mai bun prieten pentru mulţi dintre co‑
piii noştri, iar lumea în care ei trăiesc este profund tehnologizată. Co‑
piii digitali sunt copii care nu îşi imaginează cum arăta lumea înainte de
apariţia internetului, nu au experimentat‑o. S‑au născut având în casă
un computer şi acces la internet şi, de multe ori, cred că lumea a fost
întotdeauna aşa. Ei sunt puternic marcaţi de globalizare, de internet,
de telefon mobil, de jocuri la calculator. Merită să facem un efort pen‑
tru a intra în universul lor, care nu mai poate fi cel în care părinţii şi
bunicii lor se aflau la vârsta lor. Fără acest exerciţiu, nu vom înţelege
care sunt problemele profunde ale educaţiei, impasul dramatic în care
aceasta se află.
Adolescenţii români petrec câteva ore bune pe zi la TV sau calcu‑
lator. Sub presiunea lipsei de timp, televizorul a devenit babysitter, cal‑
culatorul tutore, Internetul profesor şi Facebook‑ul sală de clasă. Bunicii
sunt prea ocupaţi cu telenovelele, mamele cu serviciul, mass‑media
consemnează creşterea violenţei, iar instituţiile de învăţământ dezas‑
trul pregătirii elevilor. Sunt campanii la radio care încearcă să revigo‑
reze pasiunea românilor pentru citit, însă este greu de pariat pe succe‑
sul lor pe termen lung. Asta pentru că astăzi cei mici se nasc cu tableta
sau smartphone‑ul în mână şi, înainte de a învăţa să citească, ştiu să
ruleze jocuri. Cunosc în jurul meu mulţi părinţi care, pentru a‑şi calma
copiii, le dau un dispozitiv electronic cu care să se joace. Rareori acest
„calmant“ nu are efect. De cele mai multe ori, în momentul în care sunt
prinşi în mirajul multimedia, copiii nu mai vor să audă de maşinuţe,
păpuşi sau cărţi de colorat.
Calculatorul, tabletele şi telefoanele inteligente le‑au modificat
modul de operare: se hrănesc cu stimuli puternici, rapizi, au nevoie
de feed‑back imediat, la un click distanţă, au învăţat să acceseze ori‑
ce informaţie, să comunice în grupuri, să se expună, să se manifeste.
Informaţia nu mai este monopolul nimănui, lucrurile extraordinare
ale planetei sunt vizibile de pe canapeaua sufrageriei mele, lecţiile de
geografie, istorie, biologie sau mate sunt, toate, pe youtube, în mii de
variante şi tutoriale care mai de care mai explicite. Copiii de astăzi nu
mai stau în bănci din obligaţie. Noi aveam în sistem frică, ruşine, da‑
74
toria de a ne mulţumi părinţii. Generaţiile de astăzi vin dintr‑o zonă

nouă a conştiinţei umane: caută noul, au nevoie de diversitate, viteză
şi insolit. În faţa lor eşti doar un om care trebuie să se reinventeze.
Caută mijloace şi tehnici didactice în afara stilului ceremonial, a vocii
mieroase şi a aerului de înţelept arhaic.
Cum va reuşi educaţia religioasă astăzi, într‑o lume marcată de
bricolaj religios şi spiritualitate difuză, să fie profetică şi vie şi să nu fie
impregnată de limbaj de lemn, de monotonie, de conformism? Cum va
reuşi un profesor de religie să evite capcana teoriei abstracte, a obli‑
gaţiei de serviciu, a tentaţiei de a confunda catedra cu tribunalul şi ele‑
vul cu duşmanul? În 25 de ani, lumea s‑a schimbat atât de mult încât
provocările sunt radical diferite pentru noile generaţii. O provocare
este cum putem proceda astfel încât un copil să fie educat să înţeleagă
corect mesajele pe care le observă din alte culturi şi alte religii. Reţe‑
lele sociale şi mijloacele moderne de comunicare în masă au anulat
distanţele georgrafice şi aduc împreună comunităţi care în trecut se
intersectau foarte rar.
Există două întrebări la care actuala generaţie de profesori de re‑
ligie din România ar trebui să răspundă cât mai des: Cum arată lumea
căreia îi vorbim despre Dumnezeu? şi Ce trebuie să se schimbe în discur‑
sul religios şi pedagogic, pentru ca el să atingă miezul vieţii fiecăruia?
Consider că orice lecţie de religie poate fi evaluată după două coor‑
donate. Prima este aceea a valorii ei intrinsece: ea trebuie apreciată
după noutatea pe care o aduce din punctul de vedere al procesului de
cunoaştere. A doua, la fel de importantă ca şi prima, este măsura în
care o astfel de lecţie răspunde orizontului de aşteptare al elevilor. Pot
fi lecţii foarte documentate, dar dacă nu răspund orizontului de aştep‑
tare, pot trece neobservate.
Implicarea laicilor în misiunea Bisericii

prin parteneriate educaţionale
Intelectualul creştin, mireanul, este membru al Bisericii şi are chip,
glas, probleme şi păreri care ar trebui să fie ascultate. Credincioşii îi
cunosc pe preoţi, de cele mai multe ori, de la altar şi de pe scaunul de
spovedanie, unde au un rol destul de strict circumscris. Preoţii mai
75
implicaţi organizează cateheze, pelerinaje şi ceva acţiuni sociale. În

rest, interacţiunile dintre preoţi şi mireni, „enoriaşi“, sunt sporadice.
Cele două părţi trăiesc în lumi paralele şi, uneori, inegale. Există puţi‑
ne spaţii sociale în care mirenii să fie laolaltă cu preoţii şi pe picior de
egalitate. În momentele destul de rare în care „cinul preoţesc“ interac‑
ţionează cu mirenii la un nivel formal, vizibil, o face într‑un duh total
străin de biserică: elitismul. Mirenii „vrednici“, de regulă, sunt selec‑
taţi pe criterii de „merite“ şi transformaţi în exponate decorate care
să „dea frumos“. O altă manieră elitistă este de cultivare a vârfurilor
academice sau din alte domenii pentru o reciprocă legitimare.
Este acest lucru suficient pentru a avea o Biserică vie? Cert este
că avem nevoie de o alianţă mobilizatoare a clerului cu mirenii (masa
credincioşilor) şi cu intelectualitatea. O alianţă lucrativă, prezentă, mi‑
sionară, nu una de vitrină. Biserica, se ştie, cuprinde pe toţi credincio‑
şii ei. Acum, intelectualii creştini din România nu sunt deloc puţini, dar
devin, cu timpul, din ce în ce mai puţini40. Fenomenul este inevitabil.
Aşa cum ei îşi preţuiesc Biserica, şi Biserica trebuie să‑i preţuiască pe
ei, îmbrăţişându‑i din nou şi asumându‑le reflecţiile constructive.
Înfiinţarea şcolilor confesionale patronate de Biserică este de
stringentă actualitate. Biserica Ortodoxă este chemată să‑şi reinven‑
teze structurile educaţionale proprii, paralele (şi nu neapărat alterna‑
tive) faţă de programa seculară. Oferind, pe lângă slujbele tipiconale,
şi cursuri publice de formare creştină pentru diferite vârste, Biserica
şi‑ar revigora forţele comunitare, i‑ar implica pe laicii credincioşi în‑
tr‑un nobil exerciţiu de voluntariat, depăşindu‑şi complexele de infe‑
rioritate în raport cu celelalte confesiuni creştine41. Din proprie expe‑
rienţă, pot să afirm că deşi se vorbeşte mult azi despre importanţa şi
necesitatea catehezei parohiale, aceasta este:
40. Persistă
��
un anumit divorţ păgubos – și un fel de suspiciune reciprocă – între
religie şi cultură, între lumea Bisericii şi lumea Cetăţii. El se reflectă şi într‑o cola‑
borare palidă dintre Biserică şi intelectualitate, de la care ar fi fost mult mai mult de
aşteptat în cei 25 de ani de postcomunism. Pe de altă parte, discursul creştin venit
dinspre laicatul ortodox are un plus de realism şi de vitalitate, este mai liber şi mai
tranzitiv, suplinind uneori uscăciunea rutinei clericale.
41. A se vedea studiul nostru intitulat Pentru o cateheză a timpurilor noastre.
Pastoraţia tinerilor în Biserica Ortodoxă Română, de la deziderat la realitate, în „Anu‑
arul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti“, 2006, p. 451‑468.
76
– bagatelizată în parohiile supradimensionate, în care preotul este

mai mult un prestator de servicii religioase şi mai puţin un învăţător
spre Împărăţia lui Dumnezeu;
– marginalizată, acolo unde preotul este debordat de mulţimea
problemelor administrative şi economice şi nu mai are timp sau entu‑
ziasm pentru a lumina pe oamenii preocupaţi doar de minuni şi soluţii
existenţiale de „tip fast‑food“;
– mimată sau ridiculizată, acolo unde diferenţele de vârstă, de pre‑
gătire şi de mentalitate dintre slujitori generează de multe ori proble‑
me de comunicare, de încredere sau de cordialitate pastorală.
În acest nou context influenţat decisiv de dezbaterile ultimelor
luni, parohiile din mediul urban şi rural sunt chemate să dezvolte şi să
dinamizeze catehizarea în parohie ca activitate complementară orei
de Religie. Este timpul ca slujitorii altarelor să iniţieze acţiuni pentru
copii, adolescenţi şi tineri mult mai atractive şi mai consistente ca me‑
saj duhovnicesc, în colaborare cu departamentele parohiale de tineret
şi cu organizaţiile creştine în vederea susţinerii orei de Religie. Dealt‑
fel, toate parohiile din cuprinsul Patriarhiei Române sunt invitate să
iniţieze şi să dezvolte parteneriate cu unităţile de învăţământ aflate pe
teritoriul lor canonic: „Prin protocolul de cooperare, parohia va spri‑
jini copiii proveniţi din familii defavorizate; se va implica în prevenirea
abandonului şcolar; va oferi premii pentru elevii merituoşi la concur‑
suri şcolare şi la sfârşit de an şcolar; va sprijini desfăşurarea orei de
Religie prin achiziţionarea şi donarea către şcoli de material didactic
auxiliar; se va implica în organizarea activităţilor extracurriculare şi
extraşcolare – excursii, pelerinaje, tabere etc.; va coopta cadre didac‑
tice dintre enoriaşii parohiei pentru a lucra voluntar în programele de
pregătire suplimentară a elevilor; va prezenta credincioşilor activita‑
tea profesorului/a profesorilor de Religie în cadrul şcolii; va menţine
legătura permanentă cu şcoala, prin reprezentanţii desemnaţi, în sco‑
pul informării prealabile, reciproce, eficiente şi loiale privind acţiuni‑
le de interes comun desfăşurate; va derula activităţi de voluntariat la
care se pot implica şi elevi din şcoală“42. Nu lipsită de importanţă este
42. Conform Hotărârii cu nr. 12477/2014 al Sfântului Sinod, care are ca obiect
necesitatea încheierii de parteneriate între parohii şi şcoli pentru dezvoltarea coo‑
perării, în vederea susţinerii şi îmbunătăţirii orei de Religie.
77
obligaţia de „a include în bugetul anual al parohiei a unui Fond parohi‑

al pentru susţinerea orei de Religie“43, extrem de necesar dacă suntem
conştienţi de salariul precar al unui profesor de religie.
Concluzii
Înţelept ar fi să nu considerăm că atacul la ora de religie a fost defi‑
nitiv respins, ci să căutăm câteva repere concrete în pedagogia „exame‑
nului“. Cred că Dumnezeu a îngăduit acest „test“ pentru a reîmprospăta
în conştiinţa eclesială un aspect care merită reconsiderat şi valorificat
în perspectivă: în perioadele de criză din istoria Bisericii, Dumnezeu
activează în comunitate vocaţii misionare latente, în moduri spontane
şi surprinzătoare. Dacă Biserica întreagă, cler plus credincioşi, va privi
euforic acest rezultat, atunci următorul asediu al ateismului are şanse
mari să reuşească. Sunt foarte multe lucruri de schimbat şi de îmbună‑
tăţit în predarea Religiei în şcolile noastre. Pentru aceasta ar trebui să
existe un proces intern de reflecţie critică, la nivel superior, în care să se
identifice, printre altele, şi cauzele ce au dus la pierderi majore. Nu e ne‑
voie de revoluţii, ci de evoluţii pe multe paliere. Pe alocuri, există „ana‑
lişti“ şi „specialişti“ care au cotă (se bucură de o mediatizare intensă),
dar n‑au clasă (sunt deficitari în privinţa competenţelor şi experienţei
din domeniul educaţiei religioase).
Dorinţa elevilor de a urma cursurile orei de Religie trebuie de
acum înainte gestionată cu mare responsabilitate, atenţie şi delicateţe
de către Biserică. Cea mai frumoasă podoabă a unui copil este, potrivit
spiritualităţii filocalice, mintea trează şi inima curată. Copiii si tinerii
pot constitui în lucrarea Bisericii o forţă dinamică a comuniunii între
generaţii, iar Biserica să fie pentru ei locul unde aceştia găsesc sin‑
ceritate, siguranţă, înţelegere, dragoste şi răspuns la problemele lor.
Un filosof al Greciei antice, Plutarh, avea o remarcă extrem de actua‑
lă: „Mintea nu este un vas care trebuie umplut, ci un foc care trebuie
aprins“. O oră de religie predată convingător şi captivant oferă copi‑
lului puterea de a se reclădi interior prin cunoaştere, prin credinţă,
prin speranţă, idealuri tot mai străine civilizaţiei pragmatice de azi.
43. Ibidem.
78
Suntem datori să facem să crească binele din jurul nostru prin modelele
exemplare pe care le poate oferi Biserica, şi nu neapărat prin presiunea
asupra unor chestiuni administrative.
Copiii şi adolescenţii ştiu că nu ajunge un verset (cum ar fi acela
care spune că porţile iadului nu vor birui niciodată Biserica44) pentru
a feri Biserica de capcana triumfalismului, sau pentru a converti inima
noilor generaţii la valorile Evangheliei. Tinerii de astăzi au nevoie să
li se vorbească într‑un limbaj accesibil, cu cât mai puţine arhaisme,
cu cât mai puţine refrene. Ei fac alergie la limbajul de lemn pentru că
acesta ascunde lipsa unei relaţii vii cu Hristos, este semn al uscăciunii,
al micimii sufleteşti, al discrepanţei dintre mesaj şi propovăduitorul
său. Nimeni nu vrea să întâlnească un profesor care crede că le ştie
pe toate. Este mai important să ştii unde să cauţi, decît să crezi că ai
găsit fără să fi căutat vreodată. Nu de erudiţi are nevoie Biserica, ci de
oameni care au descoperit entuziasmul cunoaşterii şi al iubirii, firescul
vieţii duhovniceşti, bucuria slujirii aproapelui şi exigenţele infinite ale
Înţelepciunii lui Dumnezeu. Un bun profesor de religie, iubit de elevi,
este omul aflat în posesia unei busole. Neîncetat, aceasta îi indică Ră‑
săritul nostru, Cel de sus.
44. Matei 16, 18.
79
Costion Nicolescu,
Bucureşti
O misiune a Bisericii
– propovăduirea
„Frumuseţii care va mântui lumea“
Abstract: The world today. Not the world itself, which was created by God “very
good” (Genesis 1: 31), but the man inside himself, in his beliefs and experiences. As the
fall of man brought about the fall of the entire Cosmos, so the soul deformation of man
deforms and intoxicates the world in which he lives. Salvation comes also from The
Spring of beauty – God; He is “The Beauty which saves the world” as the well‑known
Dostoevsky expresses. The Church’s mission today, in a world that uses the aesthetic
concept of ugliness is to show continuously to all, The Beauty, God, which can beautify
us again.
Keywords: mission, world, sin, ugliness, beauty, salvation.
Izvorul și temeiul frumuseții, așa cum o avem (cât o mai avem !), o

vedem și o receptăm noi, oamenii, stă în Creație. Frumusețea Creației
este de negrăit. Pusă acolo din iubire – izvorul ei, spre bună înflorire
și rodire – rostul ei. La sfârșitul fiecăreia dintre zilele Facerii, Dum‑
nezeu constata că ceea ce făptuise era frumos1. Dumnezeu este, cam
1. Traducând pe Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, părintele Dumitru
Fecioru ajunge la următoarea concluzie în ceea ce privește lucrarea sa: „(...) în tra‑
ducerea versetelor 8, 10, 12, 18, 21 și 25 din acest capitol al Facerii (n.n. capitolul
1), Sfântul Vasile mă silește să părăsesc tradiția traducerilor înaintașilor noștri, înce‑
pând cu traducătorii Bibliei de la București din 1688 și până la ultima ediție a Bibliei,
București, 1982 și să înlocuiesc: «bună», «bine» și «bune», cu «frumoasă», «frumos»
și «frumoase». Aș fi dorit să păstrez lectura tradițională, dar nu mă lasă comentarul
la aceste versete al Marelui Vasile. Poate că viitorii revizuiori ai Bibliei, dacă vor citi
comentariile Sfinților Părinți la textul scripturistic, atunci când vor face revizuirea ve‑
chii traduceri a Bibliei, îmi vor da dreptate; vor accepta «inovația» și mă vor urma.“
80
în toate cele de El făcute, ceea ce noi am numi astăzi un Artist, unul

fără egal, cu totul și cu totul genial. Omul a fost adus la existență în
mijlocul unor alcătuiri extrem de frumoase. Totul în jurul lui era de
o răpitoare frumusețe. Și cu osebire, desigur, frumusețea lui Dumne‑
zeu. Grădina Edenului nu era o „grădină a deliciilor“, ci o Grădină a
frumuseților. Condiția naturală generală a lumii şi îndeosebi a omului
fiind, în mod evident, una a frumuseții, după cum ne semnala Eccle‑
siastul cu mult înainte de venirea lui Hristos în trup: ,,Toate le‑a făcut
Dumnezeu frumoase şi la timpul lor“ (Ecclesiastul 3, 11)2. Sfântul Vasile
cel Mare consideră că frumusețea Creației lui Dumnezeu spune despre
desăvârșirea ei3. Într‑adevăr, desăvârșire fără frumusețe nu se poate.
Desăvârșirea se atinge când binele este înveșmântat în frumusețe și
când el înveșmântează frumusețea. Căderea omului a însemnat, cu
evidență, și căderea întregii Creații din frumusețea originară, ace‑
ea candidă și firească, fără fisură. Chiar și așa, în ciuda pângăririi ei
tot mai teribile, se poate constata cum Natura persistă să ne arate o
frumusețe evidentă, fascinantă și mai presus de orice tăgadă, adesea
irezistibilă și inexplicabilă.
Încă și mai tainică este frumusețea omului, cununa Creației. Fi‑
ind făcut după chipul lui Dumnezeu, omul a fost făcut frumos. Femeia
a însemnat, chiar, o sublimare a acestei frumuseți. Nu era frumos ca
omul să fie singur, şi atunci Dumnezeu i‑a dăruit femeia (Facerea 2,
18). După atâția de este frumos, după atâta perfecțiune, Dumnezeu a
constata că ceva nu este frumos, nu este destul de frumos, și atunci a
desăvârșit. Problema însoțirii bărbatului cu femeia, a îndrăgostirii și a
iubirii, este una de frumusețe, de împodobire a Creației întru perpe‑
tuarea de frumusețe. Femeia rămâne maxima frumuseţe din tot ce a
(Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, Omilii la Hexaimeron, Omilia II, 8, Ed. Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 93‑94, n. 18;
la această notă 18 se face trimitere la Sfântul Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întâia,
Omilii la Facere, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 49, n. 12).
2. Care ar fi aceste toate? Despărțirea apelor (1, 8), despărțirea apelor de jos de
pământ (1, 10), apariția plantelor (1, 12), despărțirea luminii de întuneric (1, 18),
facerea animalelor acvatice și a păsărilor (1, 21), facerea animalelor terestre (1, 25).
Sunt facerile de început de lume ale lui Dumnezeu.
3. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia III, 10, p. 108‑109.
81
creat Dumnezeu. Nimic nu o poate întrece. Comentând facerea femeii,

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Vezi că Bunul Dumnezeu nu S‑a oprit,
ci adaugă binefaceri după binefaceri!“4. Dumnezeu aflat în continuă lu‑
crare de creare și femeia ca binefacere a lui Dumnezeu... De luat amin‑
te! Femeia este „punte“ şi „poartă“ oferită spre a păşi în nemurire. Lu‑
crul acesta este probat în chip eminent de frumusețea de neasemuit
a Maicii Domnului. Iată cum teologhisește despre ea Sfântul Grigorie
Palama: ,,Vrând să creeze un chip al frumuseții desăvârșite și să arate
limpede îngerilor și oamenilor puterea măiestriei Sale, Dumnezeu a fă‑
cut‑o pe Maria cu adevărat preafrumoasă. El a întrunit în ea frumuseţile
parțiale pe care le‑a împărţit celorlalte făpturi și a constituit o podoabă
comună tuturor ființelor văzute și nevăzute; sau, mai degrabă, a făcut
din ea un fel de amestec din toate desăvârșirile dumnezeiești, îngerești și
omenești, o frumusețe sublimă, care înfrumusețează amândouă lumile,
înălțându‑se de la pământ până la cer și chiar întrecându‑l pe acesta din
urmă.“5 Poate că unora le vine greu să şi‑o imagineze pe Maica Dom‑
nului ca pe cea mai frumoasă femeie din lume, dar asta a fost realita‑
tea. Icoanele au înțeles‑o! Icoanele adevărate sunt de o frumusețe la
puterea „n“, pogorând frumusețe cerească, pe cât ne este cu putință să
vedem cu ochii noștri, atât cu cei trupești, cât și cu cei spirituali. Paul
Evdokimov își subintitulează cartea despre Arta icoanei – o teologie a
frumuseții, iar Olivier Clément îmi spunea într‑un interviu că știe oa‑
meni care au venit la Ortodoxie prin frumusețea icoanelor6.
Confirmarea frumuseții de sorginte divină a omului a constituit‑o
întruparea Prototipului său, a Însuși Fiului lui Dumnezeu. Pruncul
Emanuel este „Făt‑Frumos prin excelență“, deodată „Făt al Dumnezei‑
rii“ și „Făt al Omenității“. El este originea frumuseții noastre originare.
Iar Ileana Cosânzeana, cea de o frumuseţe extraordinară, încât la soa‑
re te puteai uita, dar la dânsa ba, pare să ne spună despre omenirea
creată de Dumnezeu frumoasă. Aşa cum Ileana Cosânzeana este ră‑
pită de tot felul de zmei şi de balauri, cum este pândită de primejdii
existenţiale, ameninţată de un prizonierat etern în braţele răului, de
4. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XIV, 4, p. 162.

5. In dormitionem, P.G., t. 151, col. 463 A B, apud Vladimir Lossky, Teologia mistică
a Bisericii de Răsărit, trad. pr. Vasile Răducă, Ed. Anastasia, București, f.a., p. 223.
6. Costion Nicolescu, Riscul de a fi ortodox, Ed. Sophia, București, 2002, p. 215.
82
la care este salvată, după o suită de încercări primejdioase, după lup‑

te grele, de Făt‑Frumos, tot aşa şi lumea, ca mireasă potenţială a lui
Hristos, este mântuită de Acesta, prin jertfa Lui supremă pe Cruce, de
la căderea, fără putinţă de ridicare, în ispite fără număr, aducătoare de
moarte veşnică, de la ameninţarea robiei veşnice în ghearele diavoli‑
lor. Sfinţii Părinţi, de la cei mai vechi, şi Biserica noastră văd legătura
cu Hristos ca pe una cu caracter nupţial, ca pe o nesfârşită nuntă în
duh, cea dintre un Mire dumnezeiesc spiritual şi o mireasă pământea‑
nă (fie ea Biserica, lumea sau sufletul omului drept‑credincios) care
tinde, la rândul ei, prin transfigurare, către o deplină spiritualizare.
Drumul acesta se face prin înduhovnicire.
Hristos, „Fătul Frumos“, a crescut frumos și ne‑a devenit Păstorul
cel frumos (Ioan 10, 11). Mai trebuie observat cum unul din tipurile lui
Hristos în lumea veche a fost Iosif cel atât de renumit prin frumusețea
sa (Facerea 37‑50), folosită întru izbăvire de frați și de neam. Ce fru‑
mos! La rândul lui, Psalmistul vestea:
„Plăcut eşti Tu în frumuseţe mai mult decât fiii oamenilor,
har se revarsă pe buzele Tale,
de aceea Dumnezeu Te‑a binecuvântat în veac. //
Încinge‑Te cu sabia peste coapsă, Puternice,
în strălucirea şi frumuseţea Ta“
(Psalmul 44, 2‑3).
Precum „Lumină din Lumină“, Iisus Hristos S‑a întrupat și
„Frumusețe din Frumusețe“. Peste veacuri, Sfântul Vasile cel Mare nu‑și
poate opri această exclamație: „Nepovestită și nespusă este frumusețea
Cuvântului“7. Răspunsul omului, atât ca persoană, cât și așezat în co‑
munitate, cu necesitate când comunitatea aceasta este Biserica, se cere
să fie pe măsură:
„Împăratul îţi va dori frumuseţea,
că El este Domnul tău“
(Psalmul 44, 11).
Dumnezeu ne vrea întru totul frumoși, să ne scoatem frumusețea
la lumină și în lucrare, întru nesfârșită finisare de sine! Nevoia omului
7. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia IX, 6, p. 292.
83
de a fi de la Dumnezeu dăruit cu frumusețe și de a i se spune că este

frumos este prezentă la ei mai mulți oameni. În acest sens, o poetă atât
de sensibilă și atât de mare precum Edith Södergran exclama: „Mai
dă‑mi o oglindă, / să‑mi spună că sunt frumoasă“8.
Frumusețea este condiție ontologică, este însămânțată în firea
omului. Chiar dacă, în felul acesta, Frumusețea poate fi încadrată între‑
universalii, ea se cere cu necesitate întrupată. Chiar și ceea ce numim
îndeobște frumusețe interioară are, cel mai adesea, nevoie să rodească
într‑o exprimare exterioară.
Dar frumusețea este necreată, vine de dincolo de Creație, de la
Creator. Hristos a pogorât printre noi frumusețea Tatălui Său, care de‑
vine și Tatăl nostru:
„Frumusețea (n.n. cu majusculă) S‑a făcut văzută,
Nu a făcut‑o asemănătoare lui Adam,
Ea seamănă cu totul Tatălui ei“ 9.
Ca și despre Dumnezeu, se poate spune despre frumusețe că este
fără început. Este necreată, deoarece ține de Persoanele dumnezeiești
și de relația dintre Ele. Frumusețea acestei lumi este iradierea și re‑
flectarea frumuseții dumnezeiești. În acest sens, iată cum bine sinte‑
tizează Paul Evdokimov: „La Sfinții Părinți, Frumusețea dumnezeiască
este o categorie fundamentală biblică și teologică; născând frumusețea
lumii, ea este o realitate teologală, o calitate transcendentală a ființei,
similară cu ceea ce este adevărat și bun.“10.
La un alt capăt de istorie, unul cu aspect de prezent continuu, aflăm
revelația cu conținut profetic a lui Feodor Dostoievski: „Frumusețea
va mântui lumea!“11 Ea a produs multă uimire, emoție, precum și
nesfârșite interpretări și comentarii. Pentru creștini, lucrurile sunt
8. Edith Södergran, Motanul care aduce noroc, în „Poeme“, col. „Cele mai frumoa‑
se poezii“, trad. Veronica Porumbacu, Ed. Albatros, București, 1972, p. 41.
9. Sfântul Efrem Sirul, Imnele credinței 8, 6, apud P. Tanios Bou Mansour, La pen‑
sée symbolique de Saint Ephrem le Syrien, Kaslik, 1988, p. 251
10. Paul Evdokimov, Arta iconei, o teologie a frumuseții, trad. de Grigore Moga și
Petru Moga, Ed. Meridiane, București, 1993, p. 29.
Feodor Dostoievski, Idiotul, partea a treia, cap. V, Ed. pentru Literatură
11.��
Universală, București, 1969, p. 433.
84
mai limpezi: Frumusețea are caracter personal, este unul dintre nu‑
mele Persoanei Hristos12. El este Cel Care mântuiește lumea, iar che‑
marea Lui este o chemare la frumusețe în toate cele.
Așadar, prin izvorul și prin revărsarea ei finală, condiția
frumuseții este una paradisiacă. Ea este pusă atât la începutul, cât
şi dincolo de sfârşitul lumii. Venind din paradis, frumusețea înmires‑
mează, e mireasma binelui. Lumea se află necontenit pe drumul dintre
două frumuseți absolute: cea a Edenului pierdut („frumusețe neprihă‑
nită“, cum o vede Sfântul Efrem Sirul13) și cea a Împărăției Cerurilor,
a celor mântuiți prin Frumusețe. Un drum pe care‑l parcurgem și la
fiecare sfântă liturghie de la frumosul Prunc Emanuel zugrăvit în Potir
în proscomidiar la frumusețea lui Hristos răstignit și înviat din Poti‑
rul de pe masa altarului. Pe acest parcurs, omul este chemat frumos
să făptuiască frumosul. Frumusețea maximă, în urmarea frumuseții
dumnezeiești nu este lucrare lesnicioasă. Cu luciditate și smerenie își
vede poetul puținătatea lucrării sale: „Și eu, cândva, am să adaug la
frumusețe, poate, un dram.“14. Un dram, dar unul poetic, de mare preț.
Sfântul Efrem Sirul,unul din cei mai mari poeți ai creștinătății și ai
lumii, vorbește despre frumusețea Crucii, care este de regăsit în rai15.
Cu alte cuvinte, frumusețea are de‑a face cu pătimirea întru Înviere.
Bine observă Olivier Clément: „În dialectica Crucii și cea a Parousiei
poate fi admirată o mare frumusețe.“16.
Același mare poet, ne spune că în rai, trupul va fi înveșmântat cu
frumusețea sufletului17. Părintele Dumitru Stăniloae vedea această in‑
Alături de: Pâinea vieții (Ioan 6, 35), Lumina lumii (Ioan 8,12), Poarta oilor
12.��
(Ioan 10, 7), Păstorul cel bun (Ioan 10, 11), Învierea și Viața (Ioan 11, 25), Calea,
Adevărul, Viața (Ioan 14, 6), Vița cea adevărată (Ioan 15, 1), Împăratul (Ioan (18,
37), Alfa și Omega (Apocalipsa 22, 13), Steaua strălucitoare a dimineții (Apocalipsa
22, 16), Iubire (1 Ioan 4, 8, 16) ș.a.
Sfântul Efrem Sirianul, Imnul 5, 12, în „Imnele Raiului“, Ed. Deisis, Sibiu,
13.��
2010, p. 50.
Osip Mandelștam, Nôtre Dame, în „Versuri“, col. „Cele mai frumoase poezii“,
14.��
trad. Puiu Brăileanu, Ed. Albatros, București, 1984, p. 35.
Sfântul Efrem Sirianul, Imnul 6, 5, p. 55.
15.��
16. Costion Nicolescu, Riscul de a fi ortodox, p. 215.
17.��
85
terioritate a trupului în raport cu sufletul ca fiind originară și exercitân‑

du‑se și în această lume18. Ca și spiritul, trupul este dat omului tot spre
mijlocirea dialogului, însoţind îndeaproape sufletul în toate câte le are
de spus: „Destinaţia trupului este ca spiritul uman să lucreze prin el la
transfigurarea sau spiritualizarea întregului cosmos“19. Trupul lucrează
la transfigurarea lumii, întrucât el însuşi este capabil de transfigurare.
Or, transfigurare înseamnă înfrumusețare. „Dacă frumusețea constă în
manifestarea spiritului prin materie, cea mai mare frumuseţe, după Pă‑
rintele Dumitru Stăniloae, este iradierea spiritului viu prin trupul viu“20.
Omenirea se definește major îndeosebi prin felul în care a
generat frumusețe într‑o perioadă istorică sau alta, într‑un spațiu
geografic sau altul, în anumite coordonate spirituale sau altele. Prin
străduință și stăruință. Cu alte cuvinte, se definește prin Cultura sa.
Dumnezeu‑Semănătorul a pus buna sămânță spirituală, omul este da‑
tor să‑I aducă pe un tainic altar, jertfă întru iubire, Cultura rodită. Una
pe măsură. Și nu numai omenirea în ansamblul ei, ci și fiecare om în
parte este chemat la acest parcurs, generat de o dorință ontologică
de regăsire, de recâștigare. Ne‑o arată limpede această Binecuvântare
din slujba înmormântării: „Cel ce cu mâna dintru neființă m‑ai zidit și
cu chipul Tău cel dumnezeiesc m‑ai cinstit, iar pentru călcarea porun‑
cii iarăși m‑ai întors în pământ, din care am fost luat, la cel după ase‑
mănare mă ridică, cu frumusețea cea dintâi iarăși împodobindu‑mă.“21
Podoaba frumuseții celei dintâi… Comentând Ioan 3, 5, Sfântul Chiril
al Alexandriei vorbește despre frumusețea arhetipică care ne este
redată prin nașterea din apă și din Duh, refăcându‑se astfel înfierea
dumnezeiască22. Chipul ca cinstire a omului din partea lui Dumnezeu…
Odată recâștigată, frumusețea celor din rai este una „care nu pălește
niciodată“23. Până la o recăpăta, vom fi cercetați la judecată întru
18. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1978, p. 366.
19. Ibidem, p. 369.
20. Ibidem, p. 428.
21. Molitfelnic, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1976, p. 170‑171.
22. Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri, partea a patra, Comentariu la Evanghe‑
lia Sfântului Ioan, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2000, p. 170.
23.��
86
lămurire şi prin prisma frumuseții, în toată imensa complexitate pe

care o presupune acest cuvânt şi conținutul lui de necuprins.
În fiecare dimineață creștinul se roagă ca la capătul drumului
să ajungă în cămara slavei lui Dumnezeu, printre cei care „văd puru‑
rea frumusețea cea nespusă a slavei“ Sale24. Dar ca să fim vrednici de
frumusețea de dincolo este necesar să deprindem frumusețea încă din
această lume.
Toate cele susținute până acum se întemeiază pe faptul că, așa cum
observa părintele Dumitru Fecioru traducându‑i pe părinții capadoci‑
eni, grecescul kalos poate fi tradus, după caz, dar şi simultan, atât cu
bun, cât şi cu frumos25. Cel mai adesea, cele două înţelesuri sunt inter‑
schimbabile atunci când este vorba despre faptele omului (Matei 5,
16; 26, 10; Ioan 10, 32‑33; I Tim. 5, 10 şi 25; Tit 3, 8 şi 14; Evrei 10, 24;
I Petru 2, 12). Sunt două versete din Epistolele pauline care, citite în
această cheie, deplin justificată, ne dezvăluie un conținut al frumosului
în cea mai mare măsură cutremurător. Primul se află în scrisoarea tri‑
misă de Sfântul Pavel către creștinii din Galata: ,,Bine este ca frumosul
(binele) să‑l râvniţi întotdeauna...“ (Galateni 4, 18). Al doilea cuvânt era
adresat vecinilor noștri din Tesalonic şi, prin ei, oricărui om atent la
chemarea lui Hristos, din orice timp şi din orice loc: „Supuneți totul în‑
cercării, păstrați ce este frumos (bine)“ (I Tesaloniceni 5, 21). În același
sens, Apostolul Ioan își îndeamnă fiul duhovnicesc: „Iubitule, nu urma
urâtul (răul), ci frumosul (binele). (...) Cel ce face urâtul (răul) nu L‑a
văzut pe Dumnezeu“ (III Ioan 1, 11). În aceste învățături inspirate se
cuprinde sâmburele doctrinei creștine despre frumos: râvnirea
24. Rugăciunea a șasea a dimineții, în „Ceaslov“, ediția a II‑a, Ed. I.B.M.B.O.R.,

București, 1973, p. 13.
25.��
Aflăm un superb text, deopotrivă filosofic și mistic‑poetic, în legătură cu fru‑
mosul și frumusețea la Dionisie Pseudo‑Areopagitul, în Despre numele divine (capi‑
tolul IV, 7, trad. Cicerone Iordăchescu și Theofil Simenschy, Ed. Institutul European,
Iași, 1993, p. 76‑78). La el „frumos este ceea ce participă la frumusețe, iar frumusețea
este acea calitate comună, prin care toate lucrurile participă la cauza frumuseții lor“.
Cu alte cuvinte frumosul este principiul general, în timp ce frumusețea este „întrupa‑
rea“ în diferite forme a acestui principiu. Nu am avut în textul nostru această rigu‑
rozitate, care ne‑ar fi fost oarecum restrictivă, ne‑am lăsat purtați de inspirația de
moment și de intuiția limbii.
87
lui, atingerea lui şi necesitatea cantonării în el, precum şi aceea a con‑

stituirii lui în criteriu de mântuire. Dacă țelul declarat al creștinului
este theosis, vederea şi contemplarea lui Dumnezeu, apoi aceasta nu
se poate face în nici un fel pe calea urâtului, oricât de nevinovat le‑ar
părea el unora. Creștinul adevărat nu privește frumusețea cu detașare,
ci, dimpotrivă, cu cea mai mare atașare şi implicare.
Întrucât frumusețea şi binele se implică şi au o coexistenţă on-
tologică ipostatică, frumusețea nu poate fi o condiţie facultativă, pes‑
te care s‑ar putea, eventual, trece cu uşurinţă. În mod normal, frumu‑
seţea este înaintemergătoarea şi vestitoarea binelui. Fără susținerea
acestuia, rămâne magmatică, te rătăcește. Binele constituie rugul bine
pregătit. Frumosul este flacăra care‑l învăluie şi care transmite căldura
şi lumina acelui bine. Rug şi flacără una sunt. Tot ceea ce este frumos
este rezultatul unui bine, al unui „bine făcut“. Acest lucru reiese, de al‑
tfel, destul de clar din afirmaţia lui Hristos: „Orice pom bun (agathon)
face fructe frumoase (kalous)“ (Matei 7, 17). Prima întâlnire cu ceva şi,
mai ales, cu cineva, cu atât mai mult cu Dumnezeu, este înlesnită prin
frumuseţe.
Pe de altă parte, evident este că nu tot binele este frumos. De pildă,
a dărui cuiva în nevoie este bun lucru, dar, ca să fie și frumos, dăruirea
aceasta trebuie să fie făcută cu o anumită delicatețe, cu o anumită artă,
încât celălalt să nu se simtă umilit.
Două sunt valorile supreme în creștinism, iar problema cea mai
dificilă este echilibrarea lor justă: adevărul de credință și iubirea.
Este de cercetat relația frumuseții cu acestea.
Sfântul Apostol Petru are această observație tulburătoare și edifi‑
catoare în legătură cu viziunea creștină asupra frumuseții: ,,Frumusețea
voastră va consta în adevărul lăuntric, frumuseţea fără vârstă (netrecă‑
toare) a duhului blând şi liniştit, care este de cea mai mare valoare în
ochii lui Dumnezeu“ (I Petru 3, 4). Dar iată și o observație de mare finețe
a lui Andrei Tarkovski privind legătura dintre adevăr și frumusețe:
,,Adevărul exprimat prin frumusețe este enigmatic, nu poate fi descifrat,
nu pote fi explicat prin cuvinte. Dar atunci când ființa umană, individul,
se află lângă frumusețe, confruntat cu frumusețea, în fața frumuseții,
îi simte prezența, fie și printr‑un fior rece care‑l trece pe șira spinării.
88
Este ca o minune căruia îi devine deodată martor, în ciuda lui. Iată!“26.

Relația dintre frumusețe și adevăr în creștinism este una directă,
una ce conduce la veșnicia frumuseții. Şi cum adevărul lăuntric din noi
nu poate fi decât Hristos, este clar că de El ţine orice frumuseţe adevă‑
rată şi, prin aceasta, fără vârstă, într‑o veşnică tinereţe fără bătrâneţe
şi viață fără de moarte. De orice fel ar fi ea, cu voie sau fără de voie, cu
ştiinţă sau fără ştiinţă, cu făptuirea, cu cuvântul sau chiar şi numai cu
gândul, fără nici o îndoială, cantonarea în urât este eretică, în sen‑
sul deplin al cuvântului: strâmbarea Adevărului întrupat pentru noi
întru iubire şi frumos. Frumusețea (ca și binele) nu poate veni decât
de la Dumnezeu. Numai în felul acesta ea poate fi adevărată. Atât de
clamata frumusețe a diavoului este una părelnică, înșelătoare, nu are
consistență perenă, se destramă la o privire atentă și cunoscătoare, la
un semn al crucii. Dincolo de ea se ascunde urâul, hidosul chiar. Ni‑
mic, dar absolut nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi pus
sub patronajul urâtului fără a risca blasfemia. Și totuși… În Rugăciunea
a treia dintre Rugăciunile de seară, cea către Sfântul Duh, spunem la
un moment dat: „Ori frumusețe străină am văzut și cu ea mi‑am rănit
inima“27. Câteva cuvinte și câte invitații la nesfârșite desfolieri întru de‑
coperire de nuanțe! Mai întâi este de reținut că frumusețea poate răni,
iar cea rănită este inima. Apoi, ce să înțelegem prin frumusețe străină?
Frumusețea părelnică și imitativă venită prin diavol? Sau frumusețea
unei ființe sau a unui obiect aparținând altuia și a cărui posesie râv‑
nind‑o cu patimă îți otrăvești ființa?
Vădita legătură dintre iubire şi frumos este dialectică, de recipro‑
că stârnire şi întreținere. Nu poți iubi cu totul și cu totul decât ceea
ce este frumos. Şi nu poți vedea frumosul adevărat decât iubind. În
același timp, iubirea trans‑figurează, schimbă figura, în‑frumuseţează,
umple cu frumusețe. Ea descoperă, vede frumusețea acolo unde obtu‑
zitatea privirii neiubitoare nu pătrunde sau o ignoră. Asta nu înseam‑
Victor Loupan, Tarkovski parle. Le plus grand cinéaste soviétique rompt le

26.��
silence, interviu exclusiv, în „Le Figaro Magazine“, sâmbătă 25 octombrie 1980, p.
38, apud Costion Nicolescu, Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei
Tarkovski, Ed. Lumea credinței, București, 2013, p. 435.
27. Rugăciunea a treia, către Sfântul Duh, în „Ceaslov“, ed. cit., p. 170.
89
nă că iubirea falsifică. Dimpotrivă.Transfigurarea pe care o generează

orice iubire autentică presupune, ca o consecință firească, şi trans‑ve‑
derea, vederea dincolo de aparenţe, descoperirea frumuseții în adevă‑
rul ei ultim. Cui nu i s‑a întâmplat să considere foarte frumoase chipuri
pe care alții le considerau banale sau șterse, şi pe care şi el, dacă s‑ar
detașa din miracolul iubirii, le‑ar vedea în același fel? Dar, pentru cel
ce‑l iubește, chipul acela își dezvăluie frumusețea. Şi nu o frumusețe
părelnică, ci una cât se poate de reală. La rândul ei, frumusețea face
posibilă iubirea, o naște, o întreține, o întărește, o validează. Oare nu
am putea îndrăzni să construim o triadă oarecum paralelă celei pau‑
line a celor trei virtuți teologale: credința, nădejdea și iubirea (I Co‑
rinteni 13, 13)? Anume din adevăr (pentru credință), bine (pentru
nădejde) și frumusețe (pentru iubire), și să observăm cum în eshaton
adevărul și binele se vor fi epuizat prin împlinire desăvârșită, în timp
ce frumusețea va persista, asemenea iubirii, constituind o manieră de
ființare a slavei lui Dumnezeu direct dau răsfrântă asupra celor ce I‑au
urmat Lui prin lucrarea sârguincioasă a talanților dăruiți lor, în bătaia
fertilizatoare a harului.
Iubirea este spirituală, prin izvorul ei; prin consecință, şi
frumusețea este spirituală, în egală măsură, având aceeași sorgin‑
te. Având în vedere această strânsă legătură dintre frumos și iubire,
precum și faptul că iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi porunca nouă
adusă de Hristos de a ne iubi (Ioan 13, 34) sunt chestiuni cu aspect
dogmatic, se poate îndrăzni formularea acestei teologumene: că şi fru‑
mosul (sau frumuseţea) este o categorie care are un conţinut dogma‑
tic, în mai pronunţată măsură decât unul simplu estetic.
Sunt destui cei care, din ignoranță, consideră (fără să cerceteze
sau cercetând cu totul superficial!) că Biserica este o lume mohorâtă,
a restricțiilor și a opreliștilor. Or, dimpotrivă, ea este o lume a bucu‑
riei de a trăi și a veseliei aferente, a libertății în slujba vieții, cea mai
propice exprimării creative. Iată cum vedea Sfântul Vasile cel Mare
frumusețea Bisericii, comentând frumusețea mării, așa cum reiese
ea de la Facere 1, 9‑10: „Dacă marea este frumoasă și de laudă în ochii
lui Dumnezeu, cum să nu‑I mai fie mai frumoasă adunarea unei astfel
de biserici, în care sunetul amestecat, asemănător valului care atinge
90
țărmul mării, pornit din glasul bărbaților, femeilor și copiilor se înalță

către Dumnezeu în timp ce ne rugăm? O liniște adâncă păstrează neclă‑
tinată biserica aceasta, pentru că duhurile răutății nu pot să o turbure
cu învățături eretice.“28. Legătura pe care o face Sfântul între frumusețe
și neclintirea în adevărul de credință este remarcabilă.
Biserica, spațiu privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu, s‑a propus
lumii și a răzbit de‑a lungul istoriei ei prin frumusețe. Legătura
dintre frumusețe și credință este una directă, cum bine observă
același Vasile cel Mare: „Dacă te uiți la frumusețile de pe pământ, iarăși
și prin ele ți se mărește credința în Dumnezeu“29. Lucrarea Bisericii este
una întru înfrumusețarea omului. Prin asceză, de pildă. Postul dă o
dublă înfrumusețare, atât a trupului (a se vedea și episodul cu cei trei
tineri din Babilon – Daniel 1, 11‑20), cât și a sufletului30. Biserica este
corabia pe care călătorim deprinzând frumusețea și însoțindu‑ne cu
ea. Ea s‑a exprimat totdeauna, începând chiar cu perioada existenței
ei în catacombe, pe calea frumuseții. Mai restrâns încă, Olivier Clé‑
ment precizează: „Ortodoxia a creat frumusețe“ 31. Ortodoxia, adică
dreapta credință. Biserica este iubitoare, generatoare, păstrătoare,
transmițătoare, propovăduitoare de frumos. Se cere pusă în lucrare cât
mai asiduu vocația recuperatoare și salvatoare a Bisericii. Duhul bate
unde vrea. Cu osebire în Biserică, dar nu numai în Biserică. În fond,
Cosmosul întreg constituie o potențială Biserică. În ceea ce privește
exprimarea frumuseții, teritoriu pedilect al rodirii „fermecate“ de
talanți, lucrul acesta este cu atât mai valabil. Ca atare, frumusețea poa‑
te fi regăsită în teritorii mai mult sau mai puțin depărtate de Biserică.
Biserica este chemată să aprecieze și recupereze salvator frumusețea
de oriunde s‑ar manifesta ea. Ea trebuie să recupereze și frumosul de
dincolo de urât, acela după care se cere să sapi un pic. Cum ar fi, de
pildă, frumusețea Sofiei Marmeladova din Crimă și pedeapsă… Com‑
plementară este vocația iradiantă. Din această perspectivă, există o
frumusețe interioară Bisericii, cu încărcătură concentrat liturgică, și
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia IV, 10, p. 118.
28.��
��Omilii la Psalmi, Omilia VII, 3, p. 249.
29. Idem,
30. Éphrem le Syrien, Hymnes sur le Jeûne, Ed. Abbaye de Bellefontaine, col. Spi‑
ritualité Orientale, no 69, Hymne IX, 1, p. 81.
31. Costion Nicolescu, Riscul de a fi ortodox, p. 215.
91
o frumusețe aparent exterioară, extensie a potențelor creatoare ale

Bisericii în lume. Se cuvine ca în continuare, până la sfârșitul veacu‑
rilor, Biserica să propună omului, credinciosului în orice caz, idealul
frumosului. Mai mult chiar, să fie o școală întru frumusețe, o școală a
frumuseții. Misiunea ei este și aceea de a‑i strânge pe oameni în jurul
ei prin mijlocirea frumosului, promovat pe toate căile specifice și ne‑
specifice ei. Întru schimbarea la față a ființei. La fața lăuntrică, dar și
la cea văzută, cea cu care oamenii se întâmpină la început unii pe alții,
căci frumusețea este calea cea mai directă către inima omului. Prima
întâlnire cu ceva şi, mai ales, cu cineva, cu atât mai mult cu Dumnezeu,
este înlesnită prin frumuseţe. Frumusețea este aceea care vorbește
mai întâi omului, cea dintâi care este percepută, în timp ce alte calități
au nevoie de un anumit timp pentru sesizarea lor. La focul frumuseții
să se încălzească inimile și sufletele oamenilor, întru comunicare re‑
ciprocă și îndeosebi întru comunicare slăvitoare cu Dumnezeu. Căci
frumusețea nu se poate trăi deplin în singurătate, ea cere impe-
rativ comunicare, bună însoțire. Constituie o cale privilegiată de în‑
tâlnire, cea mai rodnică pentru comunicarea de valori, pentru disemi‑
narea lor și pentru împărtășirea de ele. „Prin frumos se unesc toate“, ne
atrage atenția Dionisie Pseudo‑Areopagitul32. „Uite, ce frumos!“, „Vai,
ce frumos!“, sunt exclamațiile prin care încercăm să împărțim cu cine‑
va de lângă noi orice descoperire de frumusețe într‑o explorare, fie ea
geografică sau spirituală. Vai‑ul acesta spune despre faptul că durerea
poate uneori să fie atât de puternică încât să doară, așa precum și lu‑
mina poate să doară. Când cineva vine la tine, mai întâi îi arăți ceea ce
consideri că ai frumos în viețuirea ta. Fapt este că frumosul ni se im‑
pune, cumva fără de voie, drept criteriu prim de apreciere a ceva. Iată,
de pildă, și în momentele unanim considerate a fi de mare răscruce
ale vieții personale ale fiecărui om, cele numite de etnologi și de an‑
tropologi momente de mare trecere, cu alte cuvine, nașterea (botezul),
nunta (căsătoria) și moartea (înmormântarea) suntem tentați să apre‑
ciem lucrurile, într‑o primă instanță, prin prisma frumuseții. Se spune
frecvent: „Ce copil frumos!“ (chiar și atunci când nu e sau, în orice caz,
32. Dionisie Pseudo‑Areopagitul, op. cit., capitolul IV, 7, p. 77. Autorul detaliază
��
această afirmație în capitolul citat.
92
nu poate fi deslușită încă o astfel de calitate). Din afară, se evaluează

în primă instanță frumusețea mirilor, îndeosebi a miresei. Ba chiar se
spune, nu rar: „Ce mort frumos!“
Una dintre misiunile prime ale Bisericii, prin urmare a paro-
hiei și a mânăstirilor, aceasta este: propovăduirea Frumuseții care
va mântui lumea și lucrarea în virtutea ei, cu alte cuvinte în virtutea
lui Hristos și a învățăturii Sale, exprimate cât mai frumos cu putință.
Este necesară regăsirea acestei vocații primare și firești, vitale, a Bise‑
ricii. Înfăptuită cu un aer, deodată, feciorelnic și matern, în asemănare
pururea Miresei lui Hristos, Maica‑Fecioară Maria. Și cu un duh de du‑
ioasă înțelepciune. Întru trezvie spirituală. Căci, așa cum bine sesiza
Înaltpreasfinţitul părinte mitropolit Iosif: „Dumnezeu aşteaptă de la
noi frumuseţe, tot ceea ce trece prin noi, prin mâinile noastre, se cuvine
să fie sau să devină frumos“33.
Se mai poate afirma, cu vădită îndreptăţire, că frumusețea adevă-
rată nu poate fi, în ființa ei, decât liturgică, mulțumind Inspiratorului
și slăvindu‑L. Dar şi reciproca este egal valabilă şi trebuie respectată:
liturgicul autentic nu poate să fie decât frumos. Spiritualitatea Bi-
sericii, cu osebire a celei de Răsărit, este filo‑calică, cu alte cuvinte una
a „iubirii de frumusețe“, în toate felurile în care ea ni se poate înfățișa.
Pentru toate acestea și pentru multe, multe altele, prin împodo‑
bire cu artă măiastră şi cu trăire pe măsură, Biserica este frumoasă.
Nici nu s‑ar putea altfel, fiind ea a lui Hristos.
Este de luat aminte, în prelungire și în însoțire, la frumusețea din
cultura țărănească. Satul românesc a crescut spiritual în umbra lu‑
minoasă a Bisericii, devenind componentă organică a acesteia. Țăranul
român a pus totdeauna un preț mare pe frumuseţe. O cântă mereu. Mai
mult chiar: pare că o slăvește.
Țăranii erau frumoși. În acest sens, vechi fotografii şi picturi ne
dezvăluie o frumusețe a țăranilor, dintre acelea care‑ţi ,,taie respira‑
ţia“. O noblețe spirituală de netăgăduit, dar şi o anumită fascinantă as‑
prime, o curăție feciorelnică, dar şi o îndrăzneală nebănuită răzbat din
33. Într‑un cuvânt ținut la ediția

��
din anul 2012 a Festivalului „De dragul fru‑
mosului“, organizat de Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridi‑
onale.
93
chiar chipurile lor, din ținută, din privire, din îmbrăcăminte, din mers,
din gesturi, din curajul lor, din răbdarea demnă a suferinţei...
Țăranii țâșneau cu fiecare gest frumosul. Frumosul apărea în vre‑
murile mai vechi, dar până relativ de curând în lumea satului, drept
o condiţie naturală a omului. Părintele Dumitru Stăniloae consideră
armonia a fi „trăsătura cea mai cuprinzătoare şi cea mai definitorie a
neamului nostru“34. Este vorba despre o armonie complexă, care im‑
plică graţia şi seriozitatea în creaţiile etnice de durată, roade ale echi‑
librului nostru35. Această armonie conduce la faptul că o componentă
artistică îi este ţăranului român structurală şi fundamentală36. Ernest
Bernea considera, şi el, această componentă ca fiind omniprezentă în
creaţia ţărănească: „Elementul artistic este prezent şi fără ca funcţiu‑
nea obiectului să o ceară. Casa, poarta, lingura, ia sau cana sunt îm‑
podobite cu motive alese dintr‑o nevoie interioară, care exprimă o sete
de frumos“37. Mai mult chiar, el considera această trăsătură ca pe una
primordială, care îi pune pe români într‑o bună vecinătate culturală
cu orice alte popoare: „Românul, s‑a spus, are un deosebit simţ artistic.
Simţirea şi îndemânarea, gustul şi ochiul său l‑au ridicat între neamuri
pe treptele superioare ale creaţiei artistice“38. De conivenţă cu tatăl
să39, Horia Bernea vede frumuseţea ca o componentă relevantă şi
revelatoare a identităţii ţăranului român40 şi a făcut‑o prezentă ca
34. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Ed. Asociația românilor din Buco‑
��
vina de Nord, 1992, p. 67.
35. Ibidem, p. 52 sq.
36. Ibidem, p. 68‑69: „Arta lui e armonie. (...) Armonia e tot una cu esteticul. Ro‑
mânul nu uită de estetic nici în momentele de exuberanţă sau de mare durere. (...) Ro‑
mânul ştie în arta lui un lucru pe care numai un aristocrat îl ştie: ce trebuie să omită.“
37. Ernest Bernea, Civilizația română sătească, col. „Țară și neam“, Ed. Scrisul
��
românesc, București, 1944, p. 86.
38.�Ibidem.
39. „Ţăranul român trăieşte adânc necesitatea frumuseţii. (...) El nu este numai
posesorul unui simţ şi gust artistic deosebit, dar se poate spune că are şi o conştiinţă
artistică. (...) Arta populară românească este expresia unei sete de frumuseţe, este un
îndemn la viaţă înălţată şi pură, este măiestrie“. Ibidem, p. 86‑87.
Iată, în acest sens, şi afirmaţia lui Simion Mehedinţi: „Sensibilitatea morală a
40.��
neamului din Carpaţi nu se simte împăcată până ce binele nu e însoţit şi de frumuseţe.
Altminteri, nici binele nu‑i destul de bun. (Acesta e fondul cel mai tainic al cugetării şi
94
atare în Muzeul construit genial de el. În practică, această componen‑

tă îl conduce pe Ţăranul Român la o mare disponibilitate spre creaţia
artistică. Aflăm în exprimările lui artistice o nesfârşită libertate de ex‑
presie, o îndrăzneală bine strunită, care se manifestă prin proporţii
adecvate şi culori echilibrate. Cam în acelaşi fel vedea arta ţărănească
şi Lucian Blaga, atunci când se referea, în plenul Academiei Române,
la „siguranţa fără greş a creaţiei, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe,
implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită“41.
Până la urmă, îndeosebi pentru străini, arta ţărănească românească
vorbeşte de o manieră mai concretă, mai puternică şi mai rafinată, mai
directă despre frumusețea sufletului românesc42, decât multe volume
de informații și de analiză. Asta poate şi pentru că arta ţărănească re‑
cuperează o întreagă experienţă istorică: „Astfel cum se înfăţişează as‑
tăzi arta populară ţărănească, este ceva evoluat, de o evoluţie înceată,
aproape imperceptibilă dar existentă; este ceva care ţine de formarea
şi istoria neamului şi anume de civilizaţia lui sătească. Este aici filtra‑
tă şi rodită o experienţă de veacuri, care a dus la expresii cu adevărat
unice“43. Aceste expresii unice rezultă din „o viziune, o sensibilitate, un
gust, o tehnică şi o experienţă proprie“44.
Ceea ce este remarcabil şi pentru mulţi destul de greu de explicat
este faptul că în societatea veche sătească exprimarea prin frumu‑
seţe era de obşte. Nu aparţinea numai unei elite a satului sau, poate
mai corect spus, întreaga comunitate sătească era de elită, din anu‑
mite puncte de vedere, printre care şi cel artistic, tocmai în virtutea
trăirii pe temeiul unei tradiţii solide şi serioase, care aşeza lucrurile
al simţirii poporului român.)“ (Simion Mehedinți, Creştinismul românesc, Ed. Fundaţia

Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 136).
41. Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, discurs ținut la 5 iunie 1937, în
��
ședința solemnă de recepție la Academia Română, Monitorul Oficial și Imprimeriile
statului“, Imprimeria națională, Depozitul general Cartea Românească, București,
1937, p. 7‑8.
Jean Jaquet de Tomes, în ziarul „La Roumanie“, 5 decembrie 1907, apud Al.
42. ��
Tzigara‑Samurcaș, Memorii I (1872‑1910), Ed. Grai și suflet – Cultura Națională,
Ernest Bernea, op. cit., p. 83.
43.��
44. Ibidem.
95
într‑o matcă corectă. Acest obştesc bun gust nu poate veni decât din‑
tr‑o spiritualitate accentuată şi asiduu lucrătoare, dintr‑o acceptare
mai apropiată a Duhului în preajmă şi o împreună lucrare firească cu
El. Astfel privind, pare îndreptăţită consideraţia lui Ernest Bernea,
un foarte atent observator şi un bun cunoscător al universului spiri‑
tual sătesc: „Ţăranul român dovedeşte o mare superioritate în înţele‑
gerea şi tratarea frumosului“45. Frumuseţea face posibilă nesfârşite
exprimări, egal îndreptăţite şi valabile, cu alte cuvinte, o diversita‑
te în unitate, cum bine observa şi acelaşi Ernest Bernea, „unitatea
(aceasta) este bună pentru că ea nu exclude varietatea, ci dimpotrivă
o presupune“46.
Concluzia care s‑ar putea desprinde este aceea că, pentru ţăranul
român, frumuseţea este calea cea mai potrivită, mai directă, mai ex‑
presivă de slăvire a lui Dumnezeu. Având o legătură personală intimă
cu Dumnezeu, el simţea nevoia acestei slăviri iubitoare. Ea se trans‑
mitea firesc pe calea tradiției. O tradiţie nu poate răzbi, nu poate
supravieţui dacă nu poartă pecetea frumuseţii. Tradiţie înseamnă
pentru români şi exprimare prin frumuseţe slăvitoare.
Această frumusețe poate lesne fi detectată în expunerea construi‑
tă de Horia Bernea la Muzeul Țăranului Român. Având ca deviză spusa
lui Dostoievski, marele pictor a ales să exprime personalitatea neamu‑
lui nostru tocmai prin punerea în evidență a frumuseții sale tulbură‑
toare și geniale în multe ale sale, de la obiecte la obiceiuri și până la
exprimarea familiarității cu Dumnezeu.
Din păcate, în vremea modernă pare că s‑au produs mutaţii ge‑
netice şi… mutanţi. Acum senzaţia este aceea că frumuseţea tinde să
se retragă într‑o stare muzeală, conservată ca o mărturie a unor alte
vremi, din care firi nostalgice își mai adapă încă nevoile fiinţiale. O
explicație ar putea fi, eventual, și aceea că lumea se cufundă şi se com‑
place într‑o continuă îndepărtare de Dumnezeu.
Frumuseţea este legată în mod fundamental și firesc de ti-
nereţe, îndeosebi prin iubire și timp de înflorire a ființei. Lucrul
acesta este evocat neîncetat de marea poezie de iubire a lumii, inclusiv
45.�Ibidem, p. 14.
46.�Ibidem.
96
de poezia biblică (Cântarea Cântărilor). Tinerețea are în ea însăși o

frumusețe anume. Frumuseţea este un atribut firesc al omului tânăr
şi este tonic să te uiţi la tineri şi să le vezi chipurile exprimând, în‑
florindă, frumuseţea lui Dumnezeu, de multe ori fără ca ei să‑şi dea
seama, alteori denaturându‑i sensul. Tinereţea este un stadiu de ma‑
ximă potenţialitate a omului, care dă naştere unor adevărate explozii
de energii creatoare, un miracol al lui Dumnezeu. Dumnezeu l‑a creat
pe Adam tânăr, nu copil, nici bătrân. Deci, starea primordială a omului
era de tinereţe și de aferentă frumusețe, chiar dacă încă de pruncie
spirituală.
Tinereţea este timpul frumuseţii proaspete, al frumuseţii care se
revarsă peste lume spre împodobire, în cazuri fericite şi spre slăvi‑
re, cum ne‑o spune și poetul între poeți Reiner Maria Rilke: „O, sufle‑
te al meu, cât poţi, tresaltă, / pe Domnul preamărindu‑L tu mereu.“47.
Totodată, timp al acumulării intensive de frumusețe, pe toate căile la
îndemână. Totul este acum năvalnic, numai freamăt. Simţurile, me‑
reu la pândă, sunt agile, pe toate le receptezi cu mai mare acuitate,
ele au să‑ţi comunice mai cu spor frumusețea lor. Distingi mai bine
nesfârşitele nuanţe ale frumuseții puse de Duhul în Creaţie. Toate
rezonează, sună şi răsună, cântă şi încântă. Afară şi în lăuntru (mai
ales!). Şi trupul, şi sufletul, şi mintea. Pielea este netedă şi catifelată,
ochii limpezi şi scânteietori, nările freamătă (cu)prinzând miresme
inefabile, atingerile sunt percepute cu infinită fineţe, toate cele ale
Creaţiei au un gust aparte, o savoare ascunsă pe care o desluşeşti cu
uimire şi bucurare48. Este timpul când a fi romantic nu conţine nimic
rău. Dimpotrivă…
Trebuie să învăţăm să vedem frumuseţea, să o primim, să o preţu‑
im, dar nu numai atât, ci şi să o folosim cum se cuvine. Dramatic este
faptul că de multe ori nu se ştie ce să se facă cu tinereţea, cum să se fo‑
47. Rainer Maria Rilke, Magnificat, din ciclul Partea a doua a poeziilor noi [1908],
în vol. „Opera poetică“, trad. de Mihail Nemeş, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2007, p.
355.
48. „Beau lapte din şiştar şi mă cuprind fiori, / Că prea‑i bun laptele proaspăt –
cum să spun / Parcă beau soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereţii ce‑n lapte mă
răzbun!“, spune poetul, şi vezi cum i se prelinge laptele pe fiinţă, imaculând‑o (Ion
Alexandru, Beau lapte, în „Cum să vă spun“, Ed. pentru Literatură, Bucureşti, 1964).
97
losească atributele şi capacităţile ei, şi atunci este resimţită într‑un mod

care poate duce la degradarea persoanei. Frumusețea tinereții este o
frumusețe pe care unii știu s‑o păstreze şi chiar s‑o sporească, dar alții
o risipesc cu nonșalanţă49. Creștinește vorbind, la frumusețea tinereții,
care apare mai evident ca dar gratuit al lui Dumnezeu, omul trebuie să
adauge prin propria‑i lucrare. Vine momentul după care Dumnezeu te
lasă să şi răspunzi. Frumusețea vizibilă nu se poate ține la nesfârşit prin
ea însăși; are nevoie de o susținere interioară. Sfântul Ioan Gură de Aur,
care vorbește despre o frumusețe a feței și o frumusețea a sufletului50,
atrage atenția că simpla frumusețea fizică este perisabilă51.
Tinerii trebuie să ştie să ducă frumuseţea şi iubirea lor în Biserică,
pentru că acolo poate fi păstrată veşnic, dar în acelaşi timp să preia
din iubirea şi frumuseţea Bisericii şi să le poarte în lume, să facă tot
timpul acest transfer cu dublu sens, pentru că întreaga lume ar trebui
adusă la starea de Biserică a lui Hristos.
Totuși, trebuie spus apăsat că frumusețea omului nu ține neapă-
rat de vârstă. Nu trebuie absolutizat proverbul care spune că nu s‑ar fi
văzut copil cuminte şi babă frumoasă. Există bătrâni de o frumusețe ca‑
re‑ţi taie respirația, a căror prezenţă te bucură prin însăși frumusețea
lor extraordinară, liniștitoare şi neliniștitoare în același timp, ca orice
frumusețe adevărată. Iată o convingătoare pildă în Scriptură: „Chiar
și la bătrânețe, frumusețea Sarei atâta strălucea că se lua la întrecere
cu virtuțile bărbatului ei“ 52. Admirabil! Și frumusețea este, în fond, o
virtute și se cuvine tratată ca atare. Și să nu uităm să observăm că sta‑
rea cea mai propice unei însoțiri cu Dumnezeu, monahismul, își trage
numele de la starea de „bătrânețe frumoasă“ (călugăr = kalos gheros =
49. În acest sens, este întristător să vezi cum după ce în clasa întâi cam toți co‑
piii par niște îngerași nevinovați, spre sfârșitul ciclului gimnazial chipurile prea mul‑
tora dintre ei devin destul de bizare (prin ceea ce exprimă, prin multă goliciune sau
alterare spirituală etc.), ca să nu mai vorbim de aceia care arborează, cu nonșalanță,
cu știre sau fără să știe, însemne stupide, iar uneori chiar satanice. Cum de este posi‑
bil un drum atât de coborâtor al ființei? Rămâne aceasta o întrebare la care este tare
greu de răspuns și care ar trebui să ne preocupe neîncetat.
50. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXII, 5, p. 418.
��
51. Ibidem, Omilia XXVIII, 3, p. 356.
52. Ibidem, Omilia XXXII, 5, p. 418.
98
„bătrân frumos“). Este o frumusețe cu totul aparte, pentru că poartă,

în cazurile normale, luminoasă, cununa înțelepciunii.
Dar, oare ce și cum este frumosul? Frumos vine de la latinul for‑
mosus, care ne trimite cu gândul la formă, dar formă care exprimă și
conținutul, care nu poate deveni cu adevărat frumusețe decât dacă
este înrădăcinată cât mai adânc în buna ființare. Frumusețea răzba‑
te la suprafață precum viața în orice proces de naștere. Cât despre
sămânța ei, ea este aruncată prin inspirația venită de la Duhul Sfânt.
Dar, iată cum definește Sfântul Vasile cel Mare: „Frumusețea este ar‑
monia care înflorește în felul cum sunt alcătuite mădularele și are har
în ea“53. Cum am văzut, tot la armonie se referea și Părintele Dumi‑
tru Stăniloae54. Lucrul extrem de important de reținut este acela că
frumusețea are har în ea. Într‑o convorbire cu Layla Alexander, An‑
drei Tarkovski îi spunea, pe cât de simplu, pe atât de paradoxal, că:
„Nu există nimic mai frumos și mai tainic decât frumusețea. Dar cum să
atingi această simplitate? Iată întrebarea!“55. Este vorba de simplita‑
tea desăvârșită a lui Dumnezeu… O țintă de avut în vedere, chiar dacă
imposibil de atins.
Ce trebuie observat ca prim și ultim la frumusețea adevărată
este că ea ține strâns de transfigurare, de schimbare la fața interioa‑
ră și exterioară a orice. Lecția aceasta ne‑o (pre)dă Însuși Hristos la
Schimbarea Sa la Față, când: „Stăpânul se suie în Muntele Taborului,
frumusețea Dumnezeirii Sale să o strălucească“ (Troparul Înainte‑
prăznuirii, la Vecernie, p. 54)
Pentru creștin, frumusețea nu are numai un caracter simplu și lu‑
dic estetic (important, de altfel), nici unul preponderent și uscat etic
(și el important). Ea spune despre o bună întrupare a ființei, una ro‑
ditoare până la sublim. Depășește omenescul și putințele lui, poate fi
realizat numai cu ajutorul Duhului. În cazurile cele mai bune printr‑o
colaborare deplin asumată cu El. Izvorul frumuseții venite prin lucrare
53. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia IX, 5, p. 291.
��
54.��
��
Vezi nota 34.
55. Layla Alexander, Les mystères et sacrements d’ Andreï Tarkovski, în „Le film
soviétique“, Moscova, nr. 8/1989, p. 32, apud Costion Nicolescu, Credința, nădejdea
și iubirea..., p. 434.
99
omenească nu poate fi decât unul singur: inspirația nemijlocită și cu

totul tainică a Duhului Sfânt, indiferent de faptul că, în lucrarea lor,
unii sunt conștienți de acest lucru, iar alții nu. Ca urmare, omul, în ge‑
neral, creștinul cu osebire, receptează frumusețea ca pe un dar al
lui Dumnezeu, un mesaj al Lui adresat ție, personal. Un dar al haru‑
lui. Dumnezeu nu numai dăruiește frumusețe, dar ajută și la punerea
ei în lucrare. Mai mult chiar, Dumnezeu sporește frumusețea: „Întru
voia Ta, Doamne, dat‑ai frumuseții mele putere“ (Psalmul 29, 7). Sfân‑
tul Vasile cel Mare exemplifică această putere cu strălucirea pe care a
căpătat‑o chipul lui Moise după întâlnirea sa cu Dumnezeu pe Muntele
Sinai (Ieșirea 34, 35). Frumusețea nu poate fi decât dinamică, învioră‑
toare, dătătoare de viață. De aici și atracția ei irezistibilă pentru ființa
nepoluată spiritual. Ea dă conţinut şi sens vieţii. Frumusețea este cea
care face să ți se taie răsuflarea și să‑ți bată inima mai tare. Ea face ca
frumos înflăcărat să trăiască poetic persoana56. Și să se tămăduiască
firea. Într‑un cuvânt, sub patronajul frumuseții, lumea și viața sunt sau
măcar par mai… frumoase.
Frumusețea este o chestiune de cultură creștină (indiferent de
religia în care se află o persoană sau alta sau de lipsa ei de credință),
de rafinament al credinței, de corectă intrare în legătură cu Dum‑
nezeu, de a ști să te lași cu smerenie pătruns de Duhul Sfânt. Nu ar
fi corect să facem din frumusețe o categorie pur sau absolut spiri‑
tuală. Frumusețea presupune întrupare, este palpabilă, sesizabilă,
concretă, reală. Nu există frumusețe fizică şi frumusețe spirituală.
Orice frumusețe are ființă spirituală, numai că ea poate fi dublată de
o lucrare spirituală sau de nelucrare. Cea dintâi o pune în valoare,
cea din urmă o ofilește. Proba frumuseții spirituale este reflectarea
ei, într‑un fel oarecare, şi asupra trupului. Starea de normalitate este
aceea în care ochii noștri spirituali sunt destul de spiritualizați încât
să observe frumusețea şi acolo unde ochii trupești nu răzbat sau se
înşeală. În limba română există şi această expresie (în legătură cu
fetele): frumoasă (frumos) ca o cadră. Frumusețea omului se cuvi‑
ne a fi aceea a unei ,,cadre“ care înconjoară cu discreție şi cu grija
56. Chiar dacă‑și are izvorul în ființă, frumusețea se face simțită odihnindu‑se
dinamic pe persoană și pe lucrarea prin care ea se exprimă și care o exprimă.
100
o icoană, subsumându‑i‑se. Din icoană, indiferent ce temă este zu‑

grăvită, transpare Hristos. Se cere ca frumusețea cadrului (a ramei)
să se subsumeze frumuseții Lui, încercând, cu discreție și smerenie,
să‑L pună în evidență.
Frumuseţea este dată de Dumnezeu întru mângâiere și izbăvire.
Frumuseţea are un caracter taumaturgic prin duhul ei blând şi li‑
niştit, despre care vorbea Apostolul Petru57. Mai ales atunci când se
însoţeşte cu credinţa puternică şi cu curajul inteligent. Căci, chiar dacă
pare să se adreseze cu precădere simțurilor, Frumusețea nu este posi‑
bilă fără inteligență, în cazurile cele mai fericite având ca suport chiar
o anumită înțelepciune. Sunt în istoria mântuirii, jalonând‑o protector
şi pilduitor, câteva persoane despre care ni se spune apăsat că erau
nespus de frumoase și care și‑au pus frumusețea și inteligența în sluj‑
ba lui Dumnezeu și a neamului lor, scoțându‑l din situații extrem de
dificile, de viață și de moarte: Sara, Iosif, Rut moabiteanca, Estera, Iu‑
dita... În continuare, într‑o continuitate, atâtea și atâtea sfinte le Bi‑
sericii. Privind la Sara, Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenția că
frumusețea nu poate fi acuzată niciodată a fi motivul căderii unei fe‑
mei, pentru simplul motiv că „Frumusețea este opera lui Dumnezeu“58.
Un adevăr axiomatic!
Frumusețea impune celui sensibil o anumită delicateţe, o discreție
în apropierea de ea. Firesc și finețe. În fața ei, atunci când strălucește,
simți nevoia să‑ţi pleci ochii, măcar din când în când. Nu ni se spune
despre eroina principală din basmele noastre că ea este atât de fru‑
moasă, încât la soare te poți uita, dar la dânsa ba? Ştii că se află acolo
un dar dumnezeiesc care nu ţine de consum, care‑ți copleșește atât
eventualele mici merite, cat şi puterea de permanentă suportare. Toc‑
mai datorită refuzului frumuseții adevărate de a deveni o perisabilă
marfă de consumație, sunt şi cazuri în care aceasta se ascunde şi cere
asceză râvnitoare spre descoperire şi fixare. A se vedea atât de pildui‑
toare, în acest sens, Povestea porcului, a lui Ion Creangă.
57.��
Un exemplu simplu ne vine în ajutor spre susţinere: surorile care îngrijesc
pe bolnavi sunt totdeauna femei; s‑a ajuns la această soluție şi pentru că frumuseţea
lor este, în termeni reali, alinătoare.
58. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXXII, 5, în „Omilii la Facere“, Ed. I.B.M.B.O.R.,
București, 1987, p. 418
101
Frumusețea este o condiție a bunei viețuiri, în tot ce înseamnă ea,

de la gândire59 la făptuire, de la făptuire la contemplare. O condiție
a ajungerii la asemănare cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Frumusețea
se conjugă cu a fi, nu cu a avea. Ea nu se are, ci se este. Căzut din
frumusețea paradisiacă, omul se poate întoarce la ea lucrând întru
înfrumusețarea sa și a lumii. Frumusețea are această calitate rară, de
a fi, deodată, și cale, și țintă. Lucrul acesta poate fi împlinit numai prin
intensă și asiduă lucrare spirituală. Omul îndumnezeit este un om fru‑
mos. Întru asemănarea cu Dumnezeu omul trebuie să fie cu necesitate,
într‑un fel sau altul, creator de frumos. Andrei Tarkovski așa își vedea
condiția sa de om și de artist. Producerea frumosului nu este ușoară.
Un obiect, o lucrare, o operă, o viețuire trebuie cu migală pregătite în‑
tru frumusețea lor, trebuie ca ele să se coacă la Soarele inspirator și să
apară la timpul lor (cf. Psalmul 1, 3), atunci când, după o divină rându‑
ială, le vine rândul și sunt mai de folos.
Din păcate, pot fi și abordări greșite ale frumuseții. Una este ob‑
sesia propriei frumuseți și invidia frumuseții altuia până la dorința de
a o vedea stinsă60. O alta este folosirea frumuseții din vanitate, spre
slavă deșartă de sine. Produsele ei sunt găunoase. În sfârșit, o alta ar
fi calofilia, promovarea frumuseții frivole, de suprafață și la suprafață,
una fără rădăcini adânci, din care să‑și tragă consistența și persistența.
Totodată, trebuie semnalat acest mare pericol pe care‑l implică foarte
adesea frumusețea: mândria! La origini, dar păstrându‑se până astăzi,
mândru, mândră, mândrețe sunt sinonime pentru frumos, frumoasă,
frumusețe. Limba română, limbă cu vădite valențe teologice implicite,
conduce această realitate până la a numi cu acest cuvânt păcatul con‑
siderat a fi pricină multor alte păcate și a unor căderi dintre cele mai
grave, nu o dată producătoare de catastrofe.
Și un lucru cu adevărat cutremurător: misticul Dionisie Areopagi‑
tul, om familiar cu marile taine ale lumii acesteia, vede în frumos cauza
59. „Gândiți frumos!“, era îndemnul neîncetat al părintelui Teofil Părăian.

Tema este tratată pe înțelesul tuturor, de pildă, în Albă ca zăpada a Fraților
60.��
Grimm: „Oglindă, oglinjoară, cine‑i cea mai frumoasă…?“. În ciuda tuturor „eforturi‑
lor“ asidue ale falsei frumuseți, frumusețea adevărată, totdeauna însoțită de curăție
sufletească, răzbate până la urmă. Chiar și prin moarte! Din care se ridică la sărutarea
Mirelui!
102
creatoare, țelul și modelul a toate câte există și chiar și a celor care

încă nu există61. În ultimă instanţă, orice frumuseţe reprezintă o răs‑
frângere a slavei lui Dumnezeu, care trebuie receptată ca atare şi în
nici un caz amestecată şi confundată cu lucruri slabe.
Cele care au în chip eminent rostul concret de a lucra și de a vehi‑
cula frumusețea, prin punerea în lucrare a talentelor, a celor înzestrați
de Dumnezeu cu mulți talanți, sunt artele. Artele sunt pedagogi
privilegiați. Nu trebuie să iasă ele spre lume, lumea vine spre ele fer‑
mecată și doritoare de desfătare spirituală. Rodul lucrării lor trebuie
folosit mai insistent ca instrument de educare. Artiștii lucrează asupra
materiei și a spiritului fără să le distrugă. Le transformă întru transfi‑
gurare. Le infuzează cu spirit. Artele sunt arterele prin care frumosul
irigă fertilizator corpul omenirii, inclusiv trupul Bisericii, trup al lui
Hristos. Lucrătoare în Biserică, ele devin arte liturgice. Exprimarea
Bisericii se exercită cu precădere prin intermediul acestora. Biserica
s‑a slujit în chip eminent de poezie, de arhitectură, de muzică, chiar și
de dans, într‑o formă epurată. În toate ale ei, exprimarea Bisericii este
poetică. Arta bisericească înseamnă slăvire și provoacă revărsare de
frumusețe divină. Frumusețea cheamă la slăvire, iar slăvirea ei nu se
poate face decât tot pe calea frumuseții.
Arta este mărturisire despre frumusețea primordială, adăugând la
ea frumusețe. Izvorul frumuseții nu seacă niciodată. Ctitoriile, cele cu
adevărat demne de acest nume, sunt frumoase: în ele jertfa artistică se
întâlnește cu jertfa lui Hristos și a Sfinților Lui. Căci podoabă Bisericii
este frumusețea sfinților ei, strălucind înjertfa lor de multe feluri62. Mi‑
neiele Bisericii vorbesc foarte adesea despre frumusețea muceniciei.
Biserica şi Neamul se încununează cu ea. Frumusețea împodobitoare
izvorâtă de artiști îi fac pe ei înșiși, apoi, podoabă comunității lor, nea‑
mului, eventual omenirii. În fondul ei, arta mare este o jertfă, iar în Bi‑
serică ea poate conduce la jertfa încununată cu cununa sfințeniei. Atâția
sfinți poeți (mari poeți!), sfinții melozi, Sfântul Andrei Rubliov ș.a. Jert‑
fa aparține artiștilor, dar în bună măsură și ctitorilor și celor ce știu să
61. Dionisie Pseudo‑Areopagitul, op. cit., capitolul IV, 7, p. 77.

��
62. Saint Ephrem, Les Chants de Nisibe, chant 21, 5, Ed. Cariscript, Paris, 1989,
p. 74.
103
aprecieze frumosul, ce‑i care‑i susțin pe artiști și le încurajează, în fel

și chip, buna lucrare. Frumusețea artistică este (și ea) o frumusețe
a mărturisirii. Despre frumusețea lui Dumnezeu, despre frumusețea
Creației Lui și despre îndemnul Lui apăsat spre lucrare frumoasă întru
frumusețe. Artele nu te izolează de realitatea vieții, propunându‑ți una
iluzorie, ci te fac să o trăiești mai apropiat. Arta și viața una sunt.
Rămâne o problemă importantă, dureroasă, neliniștitoare. Anu‑
me: lipsirea de frumos, căderea din frumusețe, abdicarea de la
frumusețe, însoțirea sinucigașă cu urâtul. Căci, intuiția, sădită on‑
tologic în noi, ne spune, cu o anumită insistență, că frumuseţea, ținând
de paradis, trebuie să fie veșnică și necontenit râvnită întru însoțire.
Ceea ce se întâmplă cu kalos în textele evanghelice, se petrece, de
asemenea, şi cu kakos, care exprimă cu egală putere şi îndreptăţire şi
răul, şi urâtul. Ca atare, se poate spune că oamenii răi sunt şi urâţi
(Matei 5, 45). Urmând o gândire logică, vine aproape de la sine faptul
că urâtul se împerechează cu... ura. Limba română își dovedeşte din
nou înalta teologie conţinută (am putea spune, tot așa: ontologic) şi
împerecherea amintită o afirmă răspicat în acest caz. Ea nu recurge la
cuvinte paralele, ci păstrează relaţia originară a conţinutului acestor
termeni. Cel ce urăște emană urâţenie în jurul lui se face pe sine urât.
Cu el totul devine urât, diabolic deci. Cuvântul urât exprimă, în același
timp, un raport de totală şi activă despărțire. Dacă frumusețea cheamă
întru însoțire, urâtul respinge, separând ireconciliabil. Nu putem iubi
ceea ce este urât. Ceea ce este urât… este de urât. Căci este permisă o
singură ură: cea a urâtului!63 Ne‑o spune Psalmistul: „Voi, cei ce‑L iubiți
63. Este drept că aflăm la Ioan (12, 25) o afirmație tulburătoare și a cărei exe‑
geză nu este ușoară: „Dar cel ce‑și urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru
viața veșnică“. Este de luat în considerare explicația părintelui Bartolomeu Ana‑
nia în legătură cu cuvântul a urî, în acest context: „Ebraism preluat de greaca veche
și, prin ea, de limbile moderne. Nu e vorba de «a urî» în înțelesul propriu al cuvântului,
căci Iisus nu îndeamnă niciodată la ură, ci de capacitatea de a te despărți imediat
și total de cei dragi, spre a deveni adept apropiat al Domnului. Matei, care și‑a scris
Evanghelia mai întâi, în aramaică și apoi în greacă, a fost conștient de riscul acestui
cuvânt și a formulat aceeași teză în termeni prioritari: «Cel ce‑și iubește pe tatăl său
(…) mai mult decât pe Mine…» (Matei 10, 37)“. (Noul Testament, versiune revizuită,
redactată și comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe numeroase alte
104
pe Domnul, urâți răul!“ (Psalmul 96, 11). Dar adevărat este că urâtul
totdeauna urăște frumosul fără a avea vreun motiv. „M‑au urât pe ne‑
drept“, spune Hristos ucenicilor Săi (Ioan 15, 25), citându‑l pe Psalmist
(Psalmul 24, 18). Pe urma lui Hristos, este urât atât Tatăl (Ioan 15, 23),
cât și ucenicii Lui (Ioan 15, 18‑19). Domnul ne avertiza asupra a ceea
ce se întâmplă creștinilor tot mai adesea odată cu trecerea veacurilor,
în care pot fi incluse și agresările recente de la noi, privind prezența
icoanelor în spațiile publice sau a religiei în școală.
Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând ziua întâi a Facerii, vorbește
despre „urâțenia păcatului și frumusețea virtuții“64, lucru pe care omul
firesc îl poate lesne constata și realiza. Dar problema poate fi pusă, cu
egală îndreptățire, și invers, și să spunem despre urât că este păcătos
și despre frumos că este virtuos. Frumusețea virtuții este o preocupare
și a altui sfânt, capadocianul Vasile cel Mare. Acesta atrage atenția că
urâtul nu este de la Dumnezeu, nu a fost pus în Creație, ci se datorează
căderii ei: „Răul nu este creat, după cum susțin ereticii... Dacă toate sunt
de la Dumnezeu, cum este cu putință ca răul să derive din bine? Nici urâ‑
tul nu derivă din frumos și nici viciul din virtute“65. Din nou urâtul pus în
legătură cu abaterea de la adevărul de credință…
Numai frumuseţea iubitoare poate rezista invaziei urâtului, îl poa‑
te birui, dar nu este deloc o luptă ușoară.
Nu putem scăpa de o serie de întrebări. De ce oameni ai Bisericii,
din zona cea mai curată a ei, pe care îi considerăm buni şi iubitori (de
Dumnezeu şi de aproapele), apar lipsiţi de gust şi promovează urâţe‑
niile? De ce putem recepta disjunct: oamenii ca fiind frumoși, iar pre‑
ferinţele lor tinzând spre urât? De ce spun ei că sunt frumoase lucruri
de care noi suntem convinși că sunt urâte? Lipsa bunului gust este o
chestiune de infirmitate nativă sau de lipsă de bună educare? Cât de
vinovat este omul de lipsa sa de receptivitate la frumos şi, mai ales,
de faptul că încurcă frumosul cu urâtul? Sunt greu de aflat răspunsuri
mulțumitoare la aceste întrebări destul de chinuitoare; chinuitoare,
osteneli, ediția a doua, revăzută și îmbunătățită, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1995,

p. 125, n. 1).
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia III, 4, p. 52.
64.��
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și Cuvântări, Omilia IX, 5, p. 441.
65.��
105
pentru că ele ţin de lăuntrul cel mai lăuntric al ființei umane şi de des‑
tinul ei eshatologic. Ne putem gândi la faptul că anumite persoane pot
fi mai dotate decât altele pentru sesizarea sau practicarea frumosului
și întru însoțire cu el. Încă nu s‑a inventat, însă, o unitate de apreciere
pentru o astfel de înzestrare, ceva de genul IQ‑ului pentru inteligență.
Poate că unii dintre cei duhovnicești sunt atât de orbiţi de frumuse‑
ţea slavei lui Dumnezeu, încât nu mai disting prea clar împrejurul lor
frumuseţea din această lume. Totuși, n‑aş acorda prea multora aceas‑
tă circumstanță atenuantă. Este adevărat că problemele de acest fel
nu prea apar în legătură cu frumusețea Creației lui Dumnezeu, ci în‑
deosebi cu cea adăugată în prelungire, de oameni înzestrați de el cu
acest dar al creației întru frumos. Nesocotirea sau proasta socotire a
roadelor sporirii de talanți semănați de Dumnezeu în anumiți oameni,
hărăziți, este, totuși, vinovată.
Una dintre bolile maligne cele mai devastatoare ale lumii de as‑
tăzi este constituită de propagarea urâtului, de pierderea criteriilor
de apreciere a frumuseții. Nu s‑a realizat şi nu se realizează că atât
de mult dezbătuta luptă dintre bine şi rău a fost şi este, în același
timp, o la fel de necesară şi de acerbă luptă între frumos şi urât.
Pe măsură ce înaintăm în veacuri, acest din urmă caracter a devenittot
mai pregnant. Este îngrijorător şi întristător faptul că drumul nostru
istoric pare să reprezinte o rătăcire tot mai accentuată pe acest drum
periculos și înfundat. Urâtul ne asaltează, ne invadează poluant, ne
maculează, uzurpându‑ne existența firească. În loc să fie cu precădere
atenți la frumusețea lucrurilor, oameni devin tot mai preocupați de
valoarea financiară și de insolitul și de ciudățenia lor, de cele ce sunt
caracterizate, în zilele noastre, a fi, într‑un fel sau altul, mai mult sau
mai puțin, de fițe sau cool. Tocmai pentru că toate acestea au devenit o
dominantă a societății contemporane, promovarea frumuseții devine
tot mai stringentă, crede Andrei Tarkovski: „Cu cât este mai mult rău în
lume, cu atât sunt rațiuni pentru a crea frumosul. Este mai dificil, fără
îndoială, dar totodată este mai necesar“66. Hristos Se întreba dacă la ve‑
Laurence Cossé, Portrait d’un cinéaste en moine poète, entretien avec Andreï
66.��
Tarkovski, în Antoine de Baecque, Andrei Tarkovski, Ed. de l’Etoile/Cahiers de ciné‑
ma, Paris, 1989, apud Costion Nicolescu, Credința, nădejdea și iubirea..., p. 434.
106
nirea Sa de‑a doua va mai găsi credință pe pământ (Luca 18, 8). Ne‑am
putea întreba, în urmarea celor de mai sus, dacă va mai găsi frumuseţe.
Creştini fiind, suntem obligaţi să nădăjduim că da, va găsi, chiar dacă
tare împuținată, întrucât condiția vieții Bisericii noastre nu poate
fi decât una a frumuseţii. Iar despre Biserică am fost încredințați că
nu o vor birui nici porțile iadului (Matei 16, 18).
Pomul din mijlocul raiului era al cunoașterii frumosului (binelui)
şi urâtului (răului) (Facerea 2, 9). Prin urmare, frumusețea pesupu‑
ne o cunoaștere. Există o știință și o cunoștință a frumuseții, după
cum, în consecință, și o știință și o cunoștință a evaluării frumuseții și
a evaluării lumii prin prisma frumuseții. Ca să învățăm prin frumos,
trebuie mai întâi să învățăm să vedem frumosul adevărat. Să‑l deose‑
bim atât de frumusețea falsă, cât și de urât. Deși pus în firea omului,
precum și alte virtuți, aprecierea frumosului nu este deloc ușoară. Din
punct de vedere creștin, o aserţiune relativistă, de tipul „nu‑i frumos
ce‑i frumos, e frumos ce‑mi place mie“, înseamnă o instaurare a bu‑
nului plac în acest domeniu şi nu‑şi poate afla în nici un fel locul. Ca şi
pentru adevăr, pentru iubire, pentru lumină etc., criteriul frumuseții
este întrupat, este Hristos, şi, ca atare, în afara oricărei duplicități. De‑
prinderea frumosului se face prin instruire și pacticare, prin exersare.
Frecvetându‑l: privind, ascultând, îmbăindu‑te în el. Cercetându‑i și
însoțindu‑te, pe o cale au alta, direct sau livresc, cu cei care creează
opere frumoase și cu cei care știu să spună pertinent despre ele. În
primă și în ultimă instanță, frumusețea se învață de la Duhul. Acolo
trebuie cu precădere căutată. Odată deprins, cât de cât, frumosul se
cere exersat întru sporire în multe planuri: cel de sine, cel de comuni‑
care a sinelui și cel de înfrumusețare a lumii.
Deprinderea frumuseții conduce cu necesitate la formarea bunu-
lui gust. Chiar dacă gusturile nu se discută, pentru creștinul adevărat
prostul gust nu poate intra în nici un caz în discuție. Totdeauna este
ceva îndoielnic în creștinul care promovează în propria‑i viață, uneori
chiar cu o inconștientă evlavie, urâtul. Arată aceasta o plecare a acelu‑
ia, cel puțin cu o parte a sa, pe un făgaş greşit, care nu este al lui Dum‑
nezeu, ci al vrăjmașului Lui67. Iar ceea ce ne doare pe noi mai mult este
67. Cum, de altfel, considera și Sfântul Vasile cel Mare (vezi nota precedentă – 44).
107
faptul că și bunul gust liturgic a slăbit. Asta nu poate să nu întristeze şi

să nu îngrijoreze.
Cum reușeau cei vechi, fără să fi absolvit academii de artă sau alte
școli de studii superioare sau măcar medii, să ajungă la un gust ar‑
tistic atât de rafinat şi atât de teologic susţinut, să pretindă, în con‑
secinţă, atât de la ei cât şi de la alţii, numai lucruri de o certă calitate,
lucruri pe care astăzi, nu o dată, le receptăm drept capodopere? De ce
nu aflăm urâţenii provenind din vremurile vechi sau de ce totul ni se
pare acolo realizat, împlinit? Un răspuns simplu ar putea fi acela că
trăiau în mai mare concordanță cu firea lor, așa cum a fost ea creată
de Domnul. Căci, tot ceea ce este originar firesc este frumos. Din
momentul creației sale firești. Un răspuns parțial, care, desigur, nu
epuizează analiza…
Una dintre preocupările procesului de învățământ ar trebui să
fie aceea de a găsi mijloacele pedagogice cele mai potrivite pentru a
ajunge la inima copiilor, a tinerilor si, în general, a oamenilor. Cum să
facem, așa cum spunea Andrei Tarkovski cu prilejul unei dezbateri de
la British Film Institute, la 8 februarie 1981: „Mi se pare că obiectivul
artei este acela de a pregăti spiritul omenesc ca să perceapă binele“,
că „arta poate atinge profunzimile sufletului omenesc și lăsa omul fără
apărare în fața binelui“68. Or, una dintre căile privilegiate de a‑l face pe
om fără apărare în fața binelui este aceea de a‑l face mai întâi nepu‑
tincios în fața frumosului adevărat. În vederea acestui obiectiv, orice
lucrare de educare se cere săvârșită cu o animită artă și să aibă o mi‑
nimă însoțire cu arta.
Chiar dacă frumusețea, în viziune creștină, are un incontestabil
conținut etic, ea depășește etica, care rămâne, totuși, o categorie fi‑
osofică rece, abstractă. Cel puțin la începuturile procesului educativ,
frumusețea pare să prevaleze, oarecum instinctiv, asupra binelui. Ast‑
fel, în limba noastră, care şi‑a însușit conţinutul dublu al binelui‑fru‑
mos, se spune în mod uzual copiilor, dar nu numai lor, „nu e frumos“
68. Ian Christie, Against Interpretation: An Interview with Andrei Tarkovsky,

dezbatere la British Film Institute, condusă de Ian Christie, la 8 februarie 1981, în
Andrei Tarkovsky, Interviews, edited by John Gianvito, Ed. University Press of Missis‑
sippi, Jackson, 2006. p. 69.
108
sau „e frumos“ sau „e urât“ în legătură cu făptuirile lor, înţelegându‑se

că „nu este bine“ sau „este bine“ sau „este rău“.
Frumusețea este cea mai îndrituită ca să deschidă porți că‑
tre inteligență și înțelegere, reprezintă calea cea mai captivantă de
învățătură, la absolut orice materie, dar cu atât mai mult la cele ce țin
de credință, este educația prin frumusețe, educația întru frumusețe.
Educarea prin frumusețe are două componente: pe de o parte des‑
coperirea frumuseții subiectului studiat și expus și cea a structurii din
care face parte acel subiect, pe de altă parte frumusețea discursului în
legătură cu subiectul respectiv. Nu neapărat o retorică strălucitoare,
cât o deplină sinceră trăire. Fie că temele de studiu se referă la Natură
(Creație; științe ale naturii), fie că se referă la Cultură (creație adă‑
ugată), ele acced, în cele din urmă, la frumusețe sau la căderea din
frumusețe.
Mulți copii se înstrăinează de materiile care li se predau deoarece,
din pricina unor dascăli fără har, ele le apar ca simple obligații, acu‑
mulare de informații uscate și lipsite de viață, din cauza faptului că nu
le este descoperită frumusețea lor structurală. Argumentele conving
foarte greu sau poate nu vor convinge niciodată, în timp ce frumusețea
este capabilă să stârnească interesul și să seducă „pe scurtătură“. Iar,
apoi, motivațiile științifice să se adauge cu pace și cu temei, pecetluind
convingerea. Dacă frumosul și binele sunt ipostatice, mai roditor este
ca să se înfățișeze un conținut prin fața lui frumoasă decât prin cea de
bine. Acesta se va insinua împreună cu frumosul, pentru că acolo este.
Orice lucru și orice făptură au o poveste frumoasă. Prin aceasta își ofe‑
ră mai generos fața accesibilă înțelegerii. Poveste nu înseamnă născo‑
cire, este istorie adusă la timpul prezent, frumos retrăită. S‑ar cuveni
ca un bun învățător, după modelul Învățătorului Hristos, să aibă ca‑
pacitatea să străvadă structura dinamic frumoasă a tuturor așezărilor
din lume, pentru a putea s‑o descopere apoi ucenicilor. Capacitatea
pedagogică a frumosului este incontestabilă. Frumusețea răzbate prin
structura ei poetică. Orice învățământ poate înflori și rodi mai lesne
sub pecetea poeticului.
Cum bine sugerează Anton Pavlovici Cehov: „La om, totul trebuie
să fie frumos: şi chipul, şi îmbrăcămintea, şi gesturile şi ţinuta şi sufle‑
tul şi gândurile“ (unchiul Vanea). În felul acesta ele devin atractive și
109
convingătoare, îndepărtând bariere, stârnind curiozitatea cea bună.

Frumusețea este cea care stârnește mai degrabă interesul și ține atenția
trează. Așadar, frumusețe a expunerii, frumusețe a spunerii(vorba dul‑
ce, mult aduce), frumusețe la chip, frumusețe la înfățișare în fața ele‑
vilor, frumusețe la îmbrăcăminte… Cu bun gust și cu puțină pricepere,
toate acestea se pot realiza cu costuri relativ reduse. Situația cea mai
fericită și cea mai productivă este aceea în care elevul este îndrăgostit
de învățătorul sau profesorul său și‑l urmează de drag, nu numai din
interes didactic sau de teamă.
Chiar dacă‑și are nașterea în gândire și se adresează sufletului,
frumusețea pătrunde, în primă instanță, pe calea simțurilor. Privind
felul în care s‑a construit limba română, pentru însoțirea mai apropia‑
tă cu frumosul trei simțuri par să fie privilegiate: văzul, auzul și miro‑
sul. Căci spunem: este frumos (la vedere), sună frumos, miroase frumos.
Prin acestea trei acționează cu osebire în chip terapeutic frumosul.
Gustul se însoțește cu bunul, iar pipăitul cu plăcutul. Însă, bunul gust
se întoarce cu fața tot spre frumusețe. Plăcerea tactilă subînțelege și ea
o anumită frumusețe, specifică, a ceea ce este pipăit. Trebuie pregătite
frumuseți educative pentru toate cele cinci simțuri. Spunea Psalmistul:
„Gustați și vedeți că bun este Domnul“ (Psalmul 33, 8). Asta vrea să spu‑
nă că se poate trece în continuare, după o bună educare prin frumusețe
a simțurilor, la simțurile spiritualizate, iar și mai departe la simțirea
lăuntrică, în duh. Toate simțurile fizice au corespondente spirituale sau
duhovnicești: vederea în duh și străvederea, auzul lăuntric, bunul gust,
buna mireasmă duhovnicească, atingerea inimii etc. etc.
În Biserică, scopul final al educației nu se mărginește la simple
diplome, iar în continuare la promovări vanitoase, ci țintește tocmai
spre perfecționarea duhovnicească ultimă a omului: îndumnezeirea
după har. Cel puțin, dacă nu este atinsă, ea să rămână ca reper‑chema‑
re la orizontul ființei! Cei învățați sunt chemați să fie slujitorii, iar nu
stăpânii, celor neînvățați. Slujitori întru sporirea binelui.
Evanghelia exaltă iubirea şi veștejește lipsa ei. De aici, în ordine
logică, trebuie promovat frumosul şi evitat cu tot dinadinsul urâtul.
Un proverb spune, cu bună rațiune: „Cele bune să se adune, cele rele
să se spele“. Lucrul trebuie privit aidoma și în ceea ce privește frumo‑
110
sul și urâtul. Cele urâte trebuie lepădate ca extrem de nocive, iar cele
frumoase să înconjoare ființa în toate ale ei, de la cele vizibile până la
cele din lăuntrul cel mai lăuntric. Un alt proverb spune: „Ceea ce este
frumos şi lui Dumnezeu Îi place“. Excepțional! Oare gândul nostru per‑
manent nu ar trebui să fie acela de a‑I plăcea lui Dumnezeu?
111
Pr. conf. dr. Cristian Gagu,

SFINŢI PELERINI
ŞI EVENIMENTE DE SEAMĂ DESFĂŞURATE
ÎN ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
SUB ARHIPĂSTORIREA
ÎNALTPREASFINŢITULUI ARHIEPISCOP
DR. CASIAN CRĂCIUN
Abstract: The present study is an overview of the recent history of the Diocese
of Lower Danube (1990- 2015). This period, which is the pasturing of His Eminence
Archbishop dr.Casian at the Lower Danube, is ennobled by spiritual and very special
events: pilgrimages with the relics of saints, visits of some ecclesiastical and cultural
personalities from the country and abroad, sanctification of churches , Symposiums
and of national and international Theology Congresses. Among these, the events with
the widest participation of Christians are pilgrimages.
This summary brings in front of the reader’s eyes these events, in a kind of “a
hagiographic film of the Lower Danube” starting with 1992 – the bringing of the wood
of the Holy Cross and ending in 2014 – the bringing of the relics of the Holy Martyrs
Brâncoveni, by His Beatitude Daniel of Romania.
Keywords: holy relics, pilgrimage, historic event, holy.
La 18 februarie 1990 era hirotonit ca arhiereu vicar al Episcopiei

Dunării de Jos, în Catedrala Episcopală cu hramul „Sfântul Nicolae“
din Galaţi, de către vrednicii de pomenire Antim Nica, Arhiepiscopul
Dunării de Jos, Lucian Tomitanul, Episcop‑Vicar al Tomisului, şi Ghe‑
rasim Vrânceanul, Arhiereu‑Vicar al Buzăului, după ce cu o zi înainte
fusese chemat la slujirea arhierească, ipopsifiul arhimandrit Casian
Crăciun.
112
Cei 25 de ani de slujire arhierească, din care 21 ca episcop titu‑

lar, ai Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop dr. Casian Crăciun în
Arhiepiscopia Dunării de Jos consemnează desfăşurarea unor eve‑
nimente remarcabile şi vizitele unor personalităţi de prestigiu ale
vieţii bisericeşti, culturale şi social‑politice, atât din ţară, cât şi de
dincolo de hotare, care au marcat istoria vieţii bisericeşti a acestei
eparhie.
Hirotonirea întru arhiereu a Înaltpreasfinţitului Părinte ��
Arhiepis‑
cop dr. Casian Crăciun a fost ea însăşi un eveniment marcant pentru
viaţa bisericească a istoricei eparhii a Dunării de Jos, căci prin ea s‑a
pus început bun unei frumoase slujiri arhiereşti, îndelungată şi rod‑
nică, binecuvântată cu împliniri de seamă în toate domeniile vieţii bi‑
sericeşti, a unui ierarh tânăr, titrat la şcoli teologice de renume din
Europa, dinamic, cu o incredibilă putere de muncă, devotat valorilor
ortodoxiei şi tradiţiilor Bisericii neamului, dornic să slujească Biserica
şi să facă din Biserică un factor al stabilităţii şi al păcii sociale, al con‑
cordiei, al binelui şi al frumosului în eparhie.
Un prim eveniment cultural‑misionar important pentru viaţa spi‑
rituală din eparhia Dunării de Jos, care avea să consemneze apoi, de‑a
lungul vremii, toate celelalte momente istorice petrecute aici, eveni‑
mentele de marcă desfăşurate şi personalităţile a căror prezenţă a dat
strălucire evenimentelor şi a crescut prestigiul eparhiei şi al ierarhului
ei, ostenelile, strădaniile şi stăruinţele acestuia, care le‑a făcut posibi‑
le, a fost înfiinţarea revistei „Călăuza ortodoxă“.
Primul număr al acestei foi religioase, cum s‑a numit la început, a
apărut la doar două săptămâni de la hirotonirea şi numirea Preasfin‑
ţitului Episcop dr. Casian Crăciun ca arhiereu‑vicar la Dunărea de Jos,
la 1 martie 1990, ceea ce arată neîndoielnic rolul său major în mate‑
rializarea dorinţei grupului de iniţiativă1, pe de o parte, şi pe de alta,
dorinţa şi responsabilitatea pe care şi‑a asumat‑o de a dinamiza misi‑
unea Bisericii în eparhie prin promovarea, prin intermediul revistei, a
1. Pionierii acestei foi religioase au fost, alături de Înaltpreasfinţitul Arhiepis‑

��
cop��
dr. Casian Crăciun, pe atunci proaspăt Arhiereu‑Vicar, pc. pr. Igor Jechiu, pr. Eu‑
gen Drăgoi, pr. Neculai Grosu, pr. Gheorghe Buruiană, pr. Ion Postolache, pr. Marin
Stamate.
113
iniţiativelor care vizau acest ţel, după cum de altfel se şi precizează pe

prima pagină a celui dintâi număr, în „Către cititori“2.
Un alt eveniment cu însemnătate istorică pentru Episcopia Dună‑
rii de Jos şi pentru misiunea Bisericii în această eparhie, consemnat în
foaia bisericească eparhială3, l‑a constituit Hotărârea Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române de a aproba, în sesiunea din 3‑4 aprilie
1990, la intervenţia Episcopiei Dunării de Jos, reînfiinţarea Seminaru‑
lui Teologic „Sfântul Andrei“ din Galaţi. A vorbi despre importanţa şi
rolul unui seminar teologic în viaţa unei eparhii este de prisos, având
în vedere că o astfel de şcoală teologică pregăteşte viitorii misionari şi
slujitori ai sfintelor altare ai acelei eparhii. În toamna aceluiaşi an Se‑
minarul Teologic „Sfântul Andrei“ a fost redeschis efectiv, prima pro‑
moţie fiind alcătuită din seminariştii fii duhovniceşti ai Eparhiei Dună‑
rii de Jos care fuseseră admişi cu un an în urmă la Seminarul Teologic
„Chesarie Episcopul“ din Buzău.
Anul 1992 avea să înscrie în calendarul zilelor de sărbătoare pen‑
tru Eparhia Dunării de Jos vizita pastorală a Întâistătătorului Biseri‑
cii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, aflat
la prima sa vizită canonică ca patriarh, efectuată la invitaţia celor doi
ierarhi ai acestei episcopii, în eparhia de pe malul stâng al Dunării,
prilej cu care a poposit şi în mijlocul elevilor seminarişti de la proaspăt
reînfiinţatul Seminar Teologic „Sfântul Andrei“.
După redeschiderea Seminarului Teologic „Sfântul Andrei“ în anul
1990, doi ani mai târziu învăţământul teologic din Eparhia Dunării de
Jos îşi făcea loc în Aula Universităţii.
În luna aprilie a anului 1992, discuţiile iniţiate cu câteva luni în
urmă de Preasfinţitul Arhiereu‑Vicar dr. Casian cu conducerea Univer‑
sităţii Dunării de Jos în vederea deschideri unei secţii de teologie4, se
concretizau prin înfiinţarea Secţiei de Teologie Ortodoxă‑Litere în ca‑
drul Facultăţii de Litere, Filosofie şi Teologie, care avea să devină apoi
Departamentul Teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie.
2. „Călăuză ortodoxă“, foaie religioasă editată de Episcopia Dunării de Jos, anul

I, nr.1, 1990, p. 1.
3. Ibidem, anul I, nr. 4, 1990, p. 6.
4. Ştiri din învăţământul teologic din Eparhia Dunării de Jos, în „Călăuză ortodo‑
xă“, anul II, nr. 38‑39, octombrie 1991, p. 3.
114
Înfiinţarea Secţiei de Teologie s‑a înscris în lucrarea vizionară a

Episcopului‑Vicar al Dunării de Jos privind misiunea Bisericii în lucra‑
rea cu copiii şi cu tinerii în şcoli, la ora de religie, prin pregătirea viito‑
rilor profesori de religie ai şcolilor din cuprinsul Eparhiei Dunării de
Jos, şi nu numai.
Secţia, şi mai apoi Departamentul de Teologie, a urmărit nu doar
buna pregătire a profesorilor de religie, ci şi promovarea cercetării te‑
ologice, de‑a lungul anilor cadrele didactice din cadrul Departamen‑
tului provocând la importante dezbateri în cadrul simpozioanelor or‑
ganizate în colaborare cu Universitatea şi Eparhia cadre universitare
de prestigiu de la facultăţi de teologie şi istorie din ţară şi de peste
hotare.
Un prim eveniment duhovnicesc important pentru Eparhia Dună‑
rii de Jos l‑a reprezentat aducerea la Galaţi şi Brăila a unei părticele
din lemnul Sfintei Cruci pe care a pătimit Mântuitorul Iisus Hristos, de
la Mănăstirea Xeropotam din Sfântul Munte Athos în zilele de 8 şi 9 iu‑
lie 1992. Pelerinajul cu această sfântă relicvă adusă de arhimandritul
Iosif al acestei mănăstiri atonite, început în Bucureşti, a continuat prin
Curtea de Argeş, Râmnicu‑Vâlcea, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Baia Mare,
mănăstirile Rohia, Putna, Suceviţa, Moldoviţa şi Voroneţ, Suceava, Iaşi,
Roman, a trecut prin Galaţi şi Brăila, spre marea bucurie duhovniceas‑
că a creştinilor din cele două mari municipii ale Dunării de Jos, şi s‑a
încheiat în Bucureşti, trecând prin Buzău,5.
Luna noiembrie a anului 1992 a consemnat adoptarea de către
Consiliul Local Municipal Galaţi a unei hotărâri care avea să prileju‑
iască, de‑a lungul anilor, evenimente cu adevărat istorice pentru viaţa
bisericească, şi nu numai, a Eparhiei Dunării de Jos – pelerinaje ale
sfintelor moaşte ale sfinţilor şi vizite ale unor înalţi ierarhi, manifes‑
tări liturgice şi culturale. Prin Hotărârea nr. 93 din 6 noiembrie 1992,
la iniţiativa şi ca urmare a demersurilor arhiereului vicar al Dunării de
Jos şi cu binecuvântarea chiriarhului locului, Consiliul Local Municipal
Galaţi a proclamat ca ocrotitor spiritual al municipiului Galaţi pe Sfân‑
tul Apostol Andrei6.
5. „Călăuză ortodoxă“, anul III, nr. 51‑52, iulie‑august 1992, p. 10‑13.

6. Ibidem, anul III, nr. 54‑55, octombrie‑noiembrie 1992, p. 2.
115
Proclamarea Sfântului Apostol Andrei ca ocrotitor spiritual al ora‑

şului Galaţi a fost pregătită cu grijă de Preasfinţitul dr. Casian Crăciun,
Arhiereu‑vicar atunci, care a marcat prăznuirea din anul precedent a
sărbătorii Sfântului Apostol Andrei atât cu un cuvânt publicat în ziarul
„Viaţa liberă“ din Galaţi, prin care atrăgea atenţia gălăţenilor asupra
acestei sărbători, cât mai ales cu manifestări culturale închinate Sfân‑
tului Apostol Andrei, fiind invitat în acest sens neuitatul pr. Constantin
Galeriu7.
Sărbătorirea ocrotitorului spiritual al Galaţiunlui a căpătat, în
timp, un caracter mult mai extins, nu doar bisericesc, spiritual şi cul‑
tural, ci şi sportiv, şi chiar prozaic uneori, fiind numită generic „Sărbă‑
torile Galaţiului“.
Sărbătorile Galaţiului au prilejuit, de‑a lungul anilor, o serie de ma‑
nifestări liturgice, culturale, simpozioane, care au adunat în oraşul de
pe malul Dunării personalităţi ale vieţii bisericeşti şi culturale din ţară.
Astfel, în anul 1992 s‑a desfăşurat simpozionul „Creştinism la Dunărea
de Jos şi înnoire creştină“ la care au participat vrednicii de pomenire
Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului şi Nestor Vornicescu, mi‑
tropolitul Olteniei, prof. Ioan Barnea, prof. univ. dr. Anton Despinescu,
Paul Păltănea8.
Viaţa bisericească la Dunărea de Jos a intrat într‑un nou context de
dezvoltare în vara anului 1994.
După mutarea la cele veşnice a vrednicului de pomenire ��
Arhiepis‑
cop Antim Nica, Preasfinţitul Arhiereu‑Vicar dr. Casian Crăciun a fost
ales să‑i succeadă în tronul episcopal al Dunării de Jos, fiind instalat la
24 iulie ca episcop titular în Catedrala din Galaţi, după oficierea Sfin‑
tei Liturghii, de către vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, în pre‑
zenţa ierarhilor din Sfântul Sinod participanţi la acest eveniment, a
fericitului întru adormire Antonie, Mitropolitul Ardealului, părintele
duhovnicesc al ierarhului Dunării de Jos, a numeroase autorităţi de
stat şi locale, a clerului şi credincioşilor.
Din acel moment, lucrarea misionară, culturală, filantropică şi ad‑
ministrativă la Dunărea de Jos a cunoscut o continuă creştere, într‑o
7. † Arhiereu‑Vicar dr. Casian Gălăţeanul, Prăznuirea Sfântului Apostol Andrei,

30 noiembrie, în „Călăuză ortodoxă“, anul II, nr. 40‑42, 1991, p. 1‑2.
8. „Călăuză ortodoxă“, anul III, nr. 56, decembrie 1992, p. 8.
116
dinamică insuflată de dorinţa noului episcop titular şi de eforturile

personale ale acestuia de propăşire a Bisericii, a Eparhiei, şi a credin‑
cioşilor pe care a fost rânduit să‑i păstorească. Galaţiul avea să devi‑
nă unul dintre centrele eparhiale de prestigiu ale Bisericii Ortodoxe
Române, iar sărbătorile Sfântului Apostol Andrei un reper aghiografic
pentru creştini, după cele ale Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi şi
ale Sfântului Dimitrie Basarabov de la Bucureşti
Sărbătorile Galaţiului au fost cinstite în câteva rânduri de prezen‑
ţa Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, participarea sa dând
o strălucire aparte evenimentului. Astfel, în anul 1995, fericitul întru
adormire Patriarh Teoctist a săvârşit slujba Sfintei Liturghii de ziua
prăznuirii Sfântului Apostol Andrei în Catedrala din Galaţi, slujind în‑
tr‑un ales sobor de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române9.
Unul din evenimentele religioase cele mai importante şi mai pli‑
ne de încărcătură duhovnicească şi emoţională petrecute la Galaţi sub
păstorirea Preasfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun îl reprezintă pe‑
lerinajul sfintelor moaşte ale Sfântului Apostol Andrei10, cel dintâi uce‑
nic chemat la apostolat de Mântuitorul Iisus Hristos, în zilele de 16‑17
octombrie 1996.
Născut din stăruinţele şi la insistentele demersuri ale Preasfinţi‑
tului Episcop dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos, pelerinajul a fost po‑
sibil şi datorită bunăvoinţei Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicodimos
de Patras, conducătorul delegaţiei greceşti care a adus sfintele moaşte
la Iaşi, la hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, şi a Înaltpreasfinţitului
Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, care au acceptat ca sfintele
moaşte să fie aduse şi în oraşul pus din anul 1992 sub ocrotirea Sfân‑
tului Apostol Andrei.
Pelerinajul sfintelor moaşte ale Sfântului Apostol Andrei la Galaţi,
dincolo de înaltele trăiri duhovniceşti pe care le‑a prilejuit tuturor ce‑
lor ce le‑au cinstit cu credinţă şi evlavie, a simbolizat reântoarcerea
Apostolului pe meleagurile pe care, cu două mii de ani în urmă, arunca
sămânţa Evangheliei în sufletele strămoşilor noştri, cei care l‑au cin‑
9. Ibidem, anul VII, nr. 87, ianuarie 1996, p. 20.

10. Pelerinajul sfintelor moaşte ale Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul spiritual
al Galaţilor, în Eparhia Dunării de Jos, în „Călăuză ortodoxă“, anul VII, nr. 97, noiem‑
brie 1996, p. 4‑7.
117
stit fiind rodul bogat al acelor seminţe care au rodit înzecit, însutit şi
înmiit.
Pentru a marca această reîntoarcere simbolică a Apostolului pe
malurile Dunării, joi, 17 octombrie, la orele prânzului, după săvârşirea
Sfintei Liturghii, moaştele Sfântului Apostol au fost aşezate pe un auto‑
tanc şi purtate în procesiune, din faţa catedralei, pe strada Domnească,
prin mijlocul unei mulţimi impresionante de credincioşi, dornici, dacă
nu să atingă racla cu sfintele odoare, măcar să se afle în preajma ei,
până la biserica Precista, lăcaşul de cult aflat cel mai aproape de malul
bătrânului fluviu la acea vreme.
Un an mai târziu, la propunerea Înaltpreasfinţitului Mitropolit
Nicodimos de Patras, ziua de 17 octombrie a fost înscrisă de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în calendar cu numele „Aducerea
moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Galaţi“11. Cu acest prilej, în zilele
de 16 şi 17 octombrie 1997, Înaltpreasfinţitul Nicodimos, succesorul
Sfântului Apostol Andrei în scaunul de Patras, însoţit de Înaltpreasfin‑
ţitul Alexandros de Mantinias şi Kinuris şi Înaltpreasfinţitul Ieronim
de Teba, a onorat cu vizita sa Galaţiul, al cărui cetăţean de onoare fu‑
sese declarat de oficialităţile locale la scurtă vreme după încheierea
pelerinajului sfintelor moaşte ale Sfântului Apostol Andrei, şi a per‑
manentizat prezenţa Apostolului la Galaţi printr‑o cruce în care a fost
aşezată o părticică din sfintele moaşte de la crucea martiriului său, pe
care a oferit‑o chiriarhului Dunării de Jos.
În ziua celei dintâi prăznuiri a acestei noi sărbători, în Catedrala
Episcopală a fost sfinţită o frescă ce sintetizează într‑o succesiune de
cadre ce curg unul din celălalt, suspendând temporalul într‑un prezent
continuu în care Sfântul Apostol Andrei este contemporanul nostru,
misiunea acestuia în Scythia de acum două mii de ani, propovăduind
Evanghelia Cuvântului, revenirea sa după două milenii pe aceste teri‑
torii prin sfintele sale moaşte, venerate în faţa catedralei de mulţimile
de credincioşi, de preoţi şi de ierarhi, şi cinstirea sa la Patras, locul
martiriului său, de către succesorul său, reprezentat în prosternare în
faţa baldachinului ce adăposteşte cinstitul cap al Apostolului.
11. Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Galaţi, în „Călăuză ortodoxă“,

anul VIII, nr. 107‑109, septembrie‑noiembrie 1997, p. 1‑5.
118
Un alt eveniment care s‑a desfăşurat pentru prima dată în anul

1997 şi care avea să se pemanentizeze a fost pelerinajul tinerilor din
liceele din Galaţi, Brăila şi Tecuci la Mănăstirea Buciumeni cu prilejul
sărbătorii Sfintei Treimi. Iniţiat de chiriarhul Dunării de Jos, pelerina‑
jul, la a cărui primă ediţie au participat peste o mie de tineri, a devenit
peste ani o tradiţie pentru liceenii din Galaţi, Brăila şi Tecuci, consti‑
tuindu‑se într‑un sfânt şi binecuvântat prilej pentru comuniunea în
rugăciune a tinerilor întreolaltă şi cu slujitorii Bisericii, în agapă şi în
convorbiri religioase şi duhovniceşti, tematice, provocate de întrebă‑
rile acestora.
Pentru tinerii liceeni din municipiile Eparhiei, codrul de la Buciu‑
meni, sub coroana căruia se săvârşeşte Sfânta Liturghie, a devenit o
„catedrală verde, cu vitralii foşnitoare“, după cum o caracteriza meta‑
foric un tânăr licean12.
Între evenimentele petrecute în anul 1997 care au marcat viaţa
Eparhiei Dunării de Jos se înscrie înfiinţarea Epitropiei Orfelinatului
eparhial „Sfântul Vasile cel Mare“ din Galaţi13, eveniment de excepţie
prin care a fost readus la viaţă fostul Orfelinat eparhial, în chiar clădi‑
rea ridicată la iniţiativa vrednicului de pomenire episcop Cosma Pe‑
trovici în anul 1939 pentru a adăposti un internat de fete şi pe care
succesorul său, episcopul dr. Antim Nica, a transformat‑o în orfelinatul
de fete „Cuvioasa Parascheva“.
Documentul a fost semnat de Preasfinţitul Episcop dr. Casian Cră‑
ciun şi de reprezentanţi ai autorităţilor locale, civile şi militare, politi‑
ce, administrative, de oameni de cultură, magistraţi, oameni de afaceri,
în chip simbolic la praznicul Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, după
săvârşirea Sfintei Liturghii, la reşedinţa eparhială, fiind de faţă şi sem‑
nând actul de constituire şi copii orfani, beneficiari ai acestui demers
filantropic iniţiat de chiriarhul Dunării de Jos.
S‑a pus astfel început bun şi sfânt lucrării filantropice cu orfanii,
desfăşurată organizat, în baza unui proiect filantropic care şi‑a arătat în
12. Impresii din călătoria de suflet, în „Călăuză ortodoxă“, anul XII, nr. 152‑153,
iulie‑august 2001, p. 6.
13. Document, în „Călăuză ortodoxă“, nr. 111‑112, ianuarie‑februarie 1998, p. 2;
Gelu Aron, Orfelinatul din Galaţi – scurt istoric, în „Călăuză ortodoxă“, nr. 111‑112, p. 3.
119
timp utilitatea şi finalitatea, pe de o parte în vieţile salvate de la degra‑

dare morală şi materială ale celor instituţionalizaţi în acest orfelinat, şi,
pe de alta, în extinderea lucrării filantropice îndreptată către copii, pe
care a generat‑o în multe parohii din cadrul Eparhiei Dunării de Jos.
Academicianul Răzvan Teodorescu, ministrul Culturii şi Cultelor la
acea vreme, vizitând la 12 martie 2001 Aşezământul „Sfântul Vasile cel
Mare“, declara uimit de ceea ce vedea: „Peste tot se vorbeşte de integra‑
rea Bisericii în social, iar ceea ce se vede aici este peste aşteptări“14.
De‑a lungul anilor care au trecut de la reînfiinţarea sa, Orfelinatul
a primit vizita unor personalităţi ale Bisericii, precum Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, care a bine‑
cuvântat acest aşezământ cu prilejul celui de‑al doilea popas al său în
Eparhia Dunării de Jos, la 12 octombrie 200015, sau a unor importanţi
oameni ai vieţii politice interne, precum Majestăţile lor Regele Mihai I
şi Regina Ana, la Sfintele Paşti ale anului 200616, ori externe, asemeni
ambasadorului Statelor Unite ale Americii în România de la acea vre‑
me, dl James Rosapeppe, la 11 februarie 200117.
Între evenimentele de mare însemnătate pentru Eparhia Dunării
de Jos, încărcate de semnificaţii istorice şi spirituale, se numără vizita
efectuată de Maiestăţile lor Regele Mihai şi Regina Ana în cele două
judeţe ale eparhiei Dunării de Jos, Brăila şi Galaţi, în perioada 13‑15
iunie 199818.
Cu această ocazie, Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun a săvâr‑
şit în Catedrala Episcopală un Te‑Deum în cinstea aniversării nunţii
14. Violeta Ionescu, Dl acad. Răzvan Theodorescu, ministru al Culturii şi Cultelor,

a vizitat aşezământul filantropic Eparhial „Sfântul Vasile cel Mare“, în „Călăuză orto‑
doxă, anul XII, nr. 150‑151, mai‑iunie 2001, p. 26.
15. „Călăuză ortodoxă“, număr special editat de Episcopia Dunării de Jos, cu pri‑
lejul vizitei Sanctităţii Sale, Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului
şi a Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Brăila, Galaţi, anul
XI, 11‑12 octombrie 2000, p. 7.
16. Lidia Popiţa Stoicescu, „Înviat‑a Hristos şi s‑au bucurat îngerii...“, în „Călăuză
ortodoxă“, anul XVII, nr. 210, mai 2006, p. 14‑15.
17. Ambasadorul Statelor Unite în vizită la Orfelinatul Eparhial, în „Călăuză orto‑
doxă“, anul XII, nr. 146‑147, ianuarie‑februarie 2001, p. 31.
18. Sergiu Tofan, Vizita Majestăţilor lor Regele Mihai şi Regina Ana la Dunărea de
Jos, în „Călăuză ortodoxă“, anul IX, nr. 116‑117, iunie‑iulie 1998, p. 13.
120
de aur de către Regele Mihai şi Regina Ana, ceea ce a produs o vie şi

copleşitoare emoţie Majestăţilor lor, transmisă şi celor de faţă, care au
asistat la un moment unic şi înălţător.
La fel de emoţionante au fost pentru cei doi Suverani atât come‑
morările victimelor represiunii comuniste, care au murit în lagăre‑
le de muncă forţată din Insula Mare a Brăilei, şi întălnirea cu puţinii
supravieţuitori din fosta colonie de deportaţi politici de la Rubla din
Bărăgan, cât şi întâlnirile cu tinerii, cărora le‑a spus: „...după cincizeci
de ani de comunism care au marcat atât de mult mentalitatea atâtor
generaţii, eu nu pot spera întru mai bine decât de la voi, tinerii, care
nu mai trebuie să vă eliberaţi de această mentalitate, căci nu aţi fost
contaminaţi de ea“19.
Majestăţile lor aveau să revină la Galaţi la Sfintele Paşti ale anului
2006, 23 aprilie, când, însoţiţi de Alteţele Regale Principesa Margare‑
ta şi Principele Radu, au participat atât la slujba de Înviere, ocazie cu
care, la invitaţia Presfinţitului Episcop dr. Casian, Regele Mihai a adre‑
sat celor prezenţi cu salutul pascal „Hristos a înviat!“, cât şi la slujba
Vecerniei Învierii, după care au vizitat Aşezământul Filantropic „Sfân‑
tul Vasile“20.
Această vizită a Majestăţilor lor a fost şi una cu o importantă sem‑
nificaţie istorică atât pentru Casa Regală, cât şi pentru Eparhia Dunării
de Jos, căci a fost marcată astfel împlinirea a 100 de ani de la punerea
temeliei Catedralei Episcopale de către regele Carol I, cu prilejul jubi‑
leului aniversării a 40 de ani de domnie, şi de către vrednicul de pome‑
nire Pimen, episcopul Dunării de Jos, la acea vreme.
Luna octombrie a anului 1999 a consemnat un alt eveniment is‑
toric pentru Episcopia Dunării de Jos, prilejuit de cea de a treia ediţie
a Simpozionului Internaţional itinerant „Religie, Ştiinţă, Ecologie“,
aşezată sub patronajul Patriarhiei Ecumenice, a Comunităţii Europe‑
ne şi a Preşedintelui României şi desfăşurată sub genericul „Un râu
al vieţii. Pe Dunăre, în jos, până la Marea Neagră“. Episcopia Dunării
de Jos şi chiriarhul ei au avut şansa şi onoarea de a fi fost gazdele
delegaţiei participante la acest simpozion, deopotrivă înalţi ierarhi,
19. Ibidem, p. 13.

20. Lidia Popiţa Stoicescu, „Înviat‑a Hristos şi s‑au bucurat îngerii...“, p. 14‑15.
121
cercetători, experţi în mediu, reprezentanţi ai organizaţiilor negu‑

vernamentale.
De bună seamă, după cum mărturisea ierarhul Dunării de Jos, Prea‑
sfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun, evenimentul în sine şi prezenţa la
Galaţi a participanţilor la acest simpozion a fost o onoare pentru Du‑
nărea de Jos, dar, în plan spiritual, cei mai importanţi oaspeţi au fost
Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolu‑
lui, aflat pentru prima dată în Episcopia Dunării de Jos, şi vrednicul de
pomenire Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Din delegaţie
celor doi ierarhi au mai făcut parte Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel
al Molddovei şi Bucovinei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ioan de Pergam,
Înaltpreasfinţitul Petru al Basarabiei, Înaltpreasfinţitul Dometian de
Vidin, Înaltpreasfinţitul Pantelimon de Rodopoulos, Preasfinţitul Nifon
al Sloboziei şi Călăraşilor şi Preasfinţitul Calinic al Argeşului.
În semn de cinstire, municipalitatea şi Senatul Universităţii „Dună‑
rea de Jos“ au acordat Sanctităţii Sale Bartolomeu I titlurile de „Cetă‑
ţean de Onoare“ al municipiului Galaţi, respectiv de „Senator Honoris
Causa“ al Universităţii „Dunărea de Jos“ din Galaţi, ambele ceremonii
desfăşurându‑se în Catedrala Episcopală după slujba de Te‑Deuhn să‑
vârşită în onoarea înalţilor prelaţi.
Deşi nu a durat decât trei ore, prezenţa înalţilor ierarhi la Dunărea
de Jos a marcat un moment istoric pentru eparhie, fiind încărcată de
profunde semnificaţii şi trăiri duhovniceşti. Un număr special al revis‑
tei eparhiale, „Călăuza ortodoxă“, a fost dedicat acestui eveniment, fiind
consemnte, spre neuitare, atât cuvântările rostite cu accest prilej în Ca‑
tedrala Episcopală, cel de bun venit adresat înalţilor oaspeţi de Prea‑
sfinţitul Părinte Episcop dr. Casian Crăciun, şi cele rostite de Sanctita‑
tea Sa Bartolomeu şi de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, cât şi
articole despre Patriarhia Ecumenică şi Întâistătătorul acesteia, despre
relaţiile Patriarhiei Ecumenice cu Dunărea de Jos de‑a lungul timpului
şi despre realităţile vieţii creştine în Eparhia Dunării de Jos21.
21. „Călăuză ortodoxă“, număr special editat de Episcopia Dunării de Jos, cu pri‑
lejul vizitei Sanctităţii Sale, Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului
şi a Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Galaţi, 25 octom‑
brie 1999, p. 1‑30,
122
Vizita Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Con‑

stantinopolului şi a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist la Ga‑
laţi, în 25 octombrie 1999, a fost o prefaţare a sărbătorii ocrotitorului
Galaţiului, Sfântul Apostol Andrei.
Bucuria şi efervescenţa duhovnicească produsă de vizita celor doi
înalţi ierarhi a fost continuată prin manifestările religios‑culturale
închinate Sfântului Apostol Andrei şi sublimată în slujirile arhiereşti
ale Sfintei Liturghii săvârşite în Catedrala Episcopală la 28 noiembrie,
sub protia vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, care a revenit
la Galaţi pentru a participa la sărbătorirea ocrotitorului acestui oraş,
înconjurat de un ales sobor de ierarhi, din care au făcut parte Înalt‑
preasfinţitul Mitropolit Pantelimon de Veria, Nausa şi Kampania, În‑
altpreasfinţitul Petru al Basarabiei, Preasfinţitul Calinic al Argeşului
şi Muscelului, Preasfinţitul Nifon al Sloboziei şi Călăraşilor şi Preasfin‑
ţitul Ioan al Harghitei şi Covasnei, şi la 30 noiembrie, când au slujit
împreună Înaltpreasfinţitul Mitropolit Chiril de Seleucia, delegatul
Sanctităţii Sale Bartolomeu I al Constantinopolului la sărbătorirea
Sfântului Apostol Andrei la Galaţi, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Pante‑
limon de Veria, Nausa şi Kampania, delegat al Arhiepiscopiei Atenei şi
întregii Elade, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Buco‑
vinei şi Preasfinţitul Calinic al Argeşului şi Muscelului22.
Cu ocazia revenirii în Galaţi, la invitaţiile stăruitoare adresate de
chiriarhul locului, pentru a binecuvânta şi a onora sărbătorile dedicate
Sfântului Apostol Andrei, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist a
primit în chip solemn în ziua de 28 noiembrie, în Catedrala Episcopală,
după săvârşirea Sfintei Liturghii, distinţiile de „Cetăţean de Onoare“
şi de „Senator Honoris Causa“, acordate la 25 octombrie de municipa‑
litate, respectiv de Senatul Universităţii „Dunărea de Jos“, precum şi
Ordinul „Crucea Sfântului Apostol Andrei“, instituit cu acest prilej şi
oferit de Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun în semn de preţuire,
mulţumire şi recunoştinţă. Două zile mai târziu aceeaşi înaltă distinc‑
ţie a fost oferită şi Înaltpreasfinţitului Mitropolit Daniel al Moldovei şi
Bucovinei
22. Diac. Lucian Petroaia, Sfântul Andrei, ocrotitorul providenţial al Galaţiului,

„Călăuză ortodoxă“, anul X, nr. 133‑134, noiembrie‑decembrie 1999, p. 12‑15.
123
Decizia chiriarhului Dunării de Jos de a institui distincţia biseri‑

cească Ordinul „Crucea Sfântului Apostol Andrei“23 a reprezentat urma‑
rea firească şi încununarea evenimentelor legate de cinstirea Sfântului
Apostol Andrei la Galaţi, începând cu proclamarea sa ca ocrotitor al
oraşului, continuând apoi cu pelerinajul sfintelor sale moaşte la Galaţi,
cu înscrierea în calendar ca sărbătoare locală a zilei acelui pelerinaj şi
dăruirea unei părticele din aceste sfinte moaşte Eparhiei Dunării de
Jos, pe care le înmănunchează, le omagiază şi le păstrează vii, reactua‑
lizându‑le ori de câte ori este oferită celor vrednici să o primească.
După doar un an, în zilele de 11 şi 12 octombrie, înainte de a mer‑
ge la Iaşi, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului, împreună
cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, vrednicul de pomenire
Patriarh Teoctist, au revenit în vizită în oraşul de pe Dunăre al Sfântu‑
lui Apostol Andrei, ca o plinire a celei dintâi, din anul precedent, mult
prea scurtă, răspunzând astfel cu părintească dragoste invitaţiei Prea‑
sfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun.
Şederea celor doi înalţi ierarhi, fiind mai lungă de această dată, a
prilejuit desfăşurarea unor evenimente extrem de importante pentru
viaţa bisericească şi cea academică din Eparhia Dunării de Jos, istorice
chiar, care se întâmplă şi la care poţi avea şansa de a fi martor o dată
într‑o viaţă de om, precum sfinţirea altarului Catedralei Episcopale, în
dimineaţa zilei de 12 octombrie ori deschiderea noului an universitar
şi acordarea titlului de „Doctor Honoris Causa“ celor doi patriarhi de
către Senatului Universităţii „Dunărea de Jos“ din Galaţi.
Cu o zi mai devreme, cei doi patriarhi au fost primiţi cu aceeaşi
dragoste şi cinste şi în municipiul Brăila, fiindu‑le decernat titlul de
„Cetăţean de Onoare“ al municipiului Brăila.
Ca şi în anul precedent, vizita celor doi Patriarhi la Dunărea de
Jos a fost reflectată într‑o ediţie specială a revistei eparhiale „Călăuză
ortodoxă“, cu relatări despre vizită, cu articole despre viaţa şi activita‑
tea celor doi oaspeţi şi legăturile lor cu Eparhia Dunării de Jos, despre
Patriarhia Ecumenică şi relaţiile acesteia cu Ţările Române24.
23. † Casian, Episcopul Dunării de Jos, Decizie, în „Călăuză ortodoxă“, nr. 133‑134,
p. 16.
24. „Călăuză ortodoxă“, număr special, 11‑12 octombrie 2000, p. 2‑15.
124
Pentru gălăţeni, prezenţa în două rânduri a Patriarhului Ecumenic

în Galaţi în decurs de doar doi ani, împreună cu celelalte evenimente
istorice provocate de Sfântul Apostol Andrei în urbea lor, erau „o con‑
firmare a providenţialei alegeri pe care urbea gălăţeană, sub binecu‑
vântarea Bisericii, a făcut‑o chemându‑l pe Sfântul Apostol Andrei ca
ocrotitor şi veghetor la destinele acestui pământ“25.
Pe lângă aceste evenimente bisericeşti istorice pentru Episcopia
Dunării de Jos, anul 2000 a fost şi unul al evenimentelor editoriale,
fiind publicat primul număr din Biserică, Misiune, Slujire, care nu este
altceva decât Darea de seamă a slujirii bisericeşti din Eparhia Dunării
de Jos, precum şi cel al fasciculei Teologie şi Educaţie la Dunărea de Jos,
publicat în Analele Universităţii Dunărea de Jos, ambele tipărite la edi‑
tura eparhială şi cu apariţie anuală neîntreruptă din acel moment.
Ca o recunoaştere a lucrării pastoral‑misionare, culturale şi filan‑
tropice desfăşurate în folosul credincioşilor din cele două judeţe ale
eparhiei şi a eforturilor de promovare a eparhiei şi a imaginii acesteia
atât în ţară, cât şi în afara graniţelor ţării, în anul 2001 consiliile locale
municipale ale municipiilor Galaţi şi Brăila i‑au acordat Preasfinţitului
Episcop dr. Casian Crăciun titlul de „Cetăţean de Onoare“, mai întâi la
Galaţi, la 1 martie, şi apoi la Brăila, la 17 martie26.
În luna aprilie a anului 2001, în ziua a treia a Sfintelor Paşti, marţi
17, s‑a scris „o nouă filă aghiografică la Dunărea de Jos“, ca să cităm un
intertitlu din articolul ce relatează acest eveniment în Călăuza orto‑
doxă. Prezenţa Sfântului Apostol Andrei în catedrala oraşului pus sub
ocrotirea sa s‑a concretizat o dată în plus, după părticica din lemnul
crucii pe care a pătimit la Patras, dăruită de Înaltpreasfinţitul Mitropo‑
lit Nicodimos de Patras în anul 1997, cu o părticică „ex ossibus Sancti
Andreae Apostoli et Martyris“, dăruită de Eminenţa Sa Christophorus
von Schönborn, Cardinalul Vienei. Adusă de o delegaţie condusă de dl
Walter Schwartz, un cunoscut al chiriarhului Dunării de Jos datorită
25. Nelu Cordoneanu, Din legăturile Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul

ecumenic al Constantinopolului, cu Patriarhia Română şi Episcopia Dunării de Jos, în
„Călăuză ortodoxă“, număr special, 11‑12 octombrie 2000, p. 4.
26. Conf. univ. dr. Ionel Cândea, Preasfinţia Sa dr. Casian Crăciun, Episcopul Du‑
nării de Jos – Cetăţean de Onoare al municipiului Brăila, în „Călăuză ortodoxă“, anul
XII, nr. 149, aprilie 2001, p. 9‑11, 14‑16.
125
binefacerilor îndreptate de către acesta către Aşezământul filantropic

„Sfântul Vasile cel Mare“ din Galaţi, autenticitatea sfintelor moaşte a
fost confirmată printr‑un document emis de Cardinalul Vienei:
„Noi, Christophorus Cardinal de Schönborn, prin harul lui Dumne‑
zeu şi prin graţia scaunului apostolic, Arhiepiscop al Vienei, confirmăm
şi dovedim tuturor celor care vor privi cu atenţie prezenta scrisoare,
cât şi fiecăruia în partedintre aceştia (că noi) spre preamărirea lui
Dumnezeu şi cinstirea sfinţilor, am recunoscut drept sfântă părticică
din moaştele Sfântului Apostol Andrei, pe care, extrăgând‑o din partea
autentică, am aşezat‑o într‑o casetă metalică aurită, de formă rotun‑
dă, bine închisă, legată cu fir metalic de culoare galbenă şi întărită cu
sigiliul nostru; şi pe aceasta am oferit‑o Episcopiei Dunării de Jos din
România, cu dreptul de a o reţine la sine şi de a o oferi şi altora şi de a o
expune în oricare biserică sau orice loc public de rugăciune spre închi‑
narea credincioşilor, pentru a căror încredinţare noi, cu mâna noastră,
am semnat‑o mai jos şi cu sigiliul nostru am întărit‑o.
Viena, în ziua de 14 a lunii aprilie, din anul 2001“27.
Alături de părticica din lemnul Sfintei Cruci, cel mai de preţ sfânt
odor al creştinătăţii care a bucurat sufletele creştinilor ortodocşi de la
Dunărea de Jos a fost, fără îndoială, brâul Maicii Domnului, adus spre
cinstire în luna octombrie a anului 2001 şi în municipiile Galaţi şi Bră‑
ila, după un pelerinaj început la Iaşi, la sărbătoarea Sfintei Cuvioase
Parascheva, şi continuat apoi prin Suceava, Botoşani, Vaslui şi Bârlad.
Evenimentul, unic şi istoric totodată, nu doar pentru Episcopia
Dunării de Jos, ci şi pentru Biserica neamului românesc, a fost posi‑
bil graţie stăruinţelor şi diligenţelor Preasfinţitului Episcop dr. Casian
Crăciun, care a mijlocit aducerea brâului de la Iaşi în eparhia pe care
o păstoreşte, şi Înaltpreasfinţitul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bu‑
covinei şi Înaltpreasfinţitul Ignatios de Volos, care au binevoit şi au
binecuvântat împlinirea acestei dorinţe sfinte.
Primirea sfântului odor, atât la Galaţi, cât şi la Brăila, a fost una emo‑
ţionantă, cu bucurie sfântă, ce a umplut sufletele tuturor, citindu‑li‑se
pe chipuri şi în ochi, şi cu toată cinstea cuvenită Maicii Domnului, cu
27. Lidia Popiţa Stoicescu, Rămâi la noi, Sfinte Andreie...!, în „Călăuză ortodoxă“,
anul XII, nr. 150‑151, mai‑iunie 2001, p. 3.
126
gardă şi onoruri militare, cu cântări duhovniceşti, cu petale de tranda‑

fir presărate de tineri înaintea raclei în care era aşezat brâul.
Mulţimile de pelerini veniţi să se roage Maicii Domnului lângă brâ‑
ul pe care ea însăşi l‑a ţesut şi care i‑a încins preasfântul trup feciorel‑
nic, să ia binecuvântare, tămăduire de boli, mângâiere în necazuri, în‑
tărire în credinţă, au aşteptat cu evlavie şi credinţă ore în şir să atingă
cu fruntea şi cu buzele racla cu nepreţuitul odor, au umplut străzile cu
numărul lor trei zile la rând28.
Cele trei zile de pelerinaj, 19, 20 şi 21 octombrie, s‑au dovedit in‑
suficiente pentru dragostea poporului faţă de Maica Domnului, dar
momentele trăite cu acel prilej de cei care au atins racla sau măcar
s‑au aflat în preajma ei i‑au făcut să preguste din bucuria negrăită a
Împărăţiei Cerurilor.
Dacă, aşa cum preciza Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun
în cuvântul de învăţătură rostit cu prilejul primirii la Galaţi a cinsti‑
tului brâu al Maicii Domnului, „Sfântul Andrei nu era cinstit până în
1992“29, cinstirea Sfântului Apostol Andrei începută la Galaţi, corobo‑
rată cu aducerea Cinstitului său cap de la Patras în pelerinaj la Iaşi şi
apoi la Galaţi, a determinat Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
să înscrie cinstirea Apostolului încreştinător al strămoşilor noştri în
calendar cu cruce roşie în luna mai a anului 1995, să‑l proclame şi să‑l
înscrie în calendar în anul 1997 ca Ocrotitorul României iar în şedinţa
sa din 14 noiembrie 2001 să proclame ziua cinstirii Sfântului Apostol
Andrei ca sărbătoare bisericească naţională30.
Prăznuirea Sfântului Apostol Andrei în anul 2001 a avut un carac‑
ter cu totul special datorită duhului ecumenic, alături de ierarhii orto‑
docşi fiind prezenţi la sărbătoare reprezentanţi ai Bisericilor Roma‑
no‑Catolică şi Protestantă, cu amplă deschidere internaţională, fiind
reprezentate nu mai puţin de 8 ţări – Turcia, Grecia, Republica Mol‑
dova, Ucraina, Austria, Germania, Franţa, Israel. De asemenea, cu pri‑
28. „Călăuză ortodoxă“, număr special editat de Episcopia Dunării de Jos cu prile‑
jul aducerii brâului Maicii Domnului la Galaţi şi Brăila, 19‑21 octombrie 2001, p. 1‑8.
29. Ibidem, p. 7.
30. † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt pastoral de procla‑
mare a zilei de 30 noiembrie ca sărbătoare bisericească naţională, în „Călăuză ortodo‑
xă“, anul XII, nr. 156‑157, noiembrie‑decembrie 2001, p. 5.
127
lejul prăznuirii din acest an a Sfântului Apostol Andrei, moaştele sale,

alături de moaştele altor 16 sfinţi, au fost aşezate într‑o nouă raclă, din
argint, donată de dl. Costel Miron31.
În duhul sărbătorii şi al tradiţiei de a îmbogaţi în fiecare an patri‑
moniul sacru al Eparhiei Dunării de Jos cu noi odoare sfinte, Preasfin‑
ţitul Episcop dr. Casian Crăciun a primit în dar de la Înaltpreasfinţitul
Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei un veşmânt de la sfintele
moaşte ale Sfintei Cuvioase Parascheva, întărindu‑se astfel şi mai mult
legătura dintre Sfântul Apostol Andrei şi Sfânta Cuvioasă Parascheva,
dar şi între cei doi ierarhi.
Sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi din anul 2002 a
prilejuit un nou pelerinaj, al unui sfânt care se întorcea astfel, pentru o
scurtă vreme, acasă, la modul propriu, pentru că de data aceasta pelerin
la Iaşi, şi după aceea şi la Galaţi, a fost sfântul străromân Ioan Casian din
Dobrogea, ale cărui sfinte moaşte se păstrează la Marsilia, în Franţa.
Urmare a demersurilor conjugate ale Preasfinţitului Episcop
dr. Casian Crăciun, care vizita Marsilia în anul 2000, venerându‑l pe
Sfântul Ioan Casian în biserica „Sfântul Victor“, şi ale Înaltpreasfinţi‑
tul Mitropolit Daniel al Moldovei şi Bucovinei, Arhiepiscopul Bernard
Panafieu al Marsiliei a oferit credincioşilor români, ortodocşi şi roma‑
no‑catolici deopotriva, posibilitatea de a‑l cinsti pe Sfântul Ioan Casian
la Bucureşti, la Iaşi şi mai apoi la Galaţi.
La şase ani de la venirea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Ga‑
laţi, soseau în oraşul reşedinţă al eparhiei Dunării de Jos şi moaştele
Sfântului Ioan Casian, a cărui primă oprire a fost pe malul Dunării, mai
întâi la biserica „Precista“, apoi la biserica ridicată în cinstea sa şi a
Sfântului Cuvios Gherman, tovarăşul său de peregrinări, care fusese
sfinţită cu doar câteva zile înainte, la 9 octombrie.
A doua zi, 18 octombrie, după încheierea Sfintei Liturghii, s‑a con‑
sumat unul din cele mai emoţionante momente din timpul prezenţei
Sfântului Ioan Casian la Galaţi, prin sfintele sale moaşte. După cuvân‑
tările rostite de Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun, de Înaltprea‑
sfinţitul Ghenadie de Sassima, reprezentantul Sanctităţii Sale Bartolo‑
31. Cronică – Sinaxar I. Cu Sfântul Apostol Andrei în cetatea Galaţiului, în „Călău‑

ză ortodoxă“, nr. 156‑157, p. 10‑14.
128
meu I al Constantinopolului, de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vasilie de

Tartus, delegatul Preafericirii Sale Ignatie al IV‑lea Hazim, Patriarhul
Ortodox al Orientului, şi de Excelenţa Sa, Bernard Panafieu, Arhiepis‑
��
cop de Marsilia, acesta din urmă a oferit în dar chiriarhului Dunării de
Jos o părticică din sfintele noaşte ale Sfântului Ioan Casian, însoţită de
documentul de autentificare, emis la Marsilia, în ziua de 8 octombrie
2002, cu o zi înainte de plecarea spre România.
Dincolo de însemnătatea sa duhovnicească, pentru întărirea în
credinţă a credincioşilor, fie ei mireni, monahi sau clerici, pelerinajul
Sfântului Ioan Casian în România a avut şi o importantă semnificaţie
ecumenică, atât prin faptul că a revenit pe pământul în care s‑a născut,
într‑o ţară majoritar ortodoxă, dintr‑o ţară preponderent catolică, cât
şi prin faptul că, pentru a cinsti sfintele sale moaşte, la Bucureşti, la
Iaşi, la Galaţi, au stat împreună în rând, în pace şi bună‑rânduială, or‑
todocşi şi catolici, îndemnându‑i pe toţi la unire şi unitate creştină32.
În acelaşi an 2002, cu prilejul sărbătorilor închinate Sfântului
Apostol Andrei, Înaltpreasfinţitul Mihail, Arhiepiscopul ortodox al
Vienei şi Mitropolit al Austriei şi Ungariei, delegat de Sanctitatea Sa
Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, să‑l repre‑
zinte la Galaţi, a dăruit eparhiei ocrotită de Apostolul întâi chemat la
apostolat cel mai mare fragment existent în Europa, cu excepţia celui
de la Patras, din sfintele sale moaşte, precum şi o părticică din moaşte‑
le Sfântului Ioan cel Milostiv33.
Anul cel mai bogat în evenimente culturale şi duhovniceşti pentru
Eparhia Dunării de Jos, care au însemnat tot atâtea împliniri ale slujirii
Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, pare să fi
fost 2004, proclamat de Sfântul Sinod „Anul omagial Ştefan cel Mare
şi Sfânt“.
32. „...Cu îngerii se bucură, cuvioase Părinte Casian, duhul tău!...“, în „Călăuză or‑
todoxă“, anul XIII, nr. 167, octombrie 2002, p. 4‑15; Primitori ai darurilor sfinţilor
lui Dumnezeu; Pelerinajul moaştelor Sfântului Ioan Casian în Eparhia Dunării de Jos
– 17‑18 octombrie 2002, în „Biserică. Misiune. Slujire. 2002“, Editura Episcopiei Du‑
nării de Jos, 2003, p. 31‑94.
33. Lidia Popiţa Stoicescu, Oraşul Galaţi, la zece ani de sărbătoare andreiană, în
„Călăuză ortodoxă“, anul XIII, nr. 168‑169, noiembrie‑decembrie 2002, p. 4; republi‑
cat în „Biserică. Misiune. Slujire. 2002“, p. 124‑125.
129
Pentru a cinsti memoria marelui voievod moldav la 500 de ani de

la trecerea sa la cele veşnice, ierarhul Dunării de Jos a iniţiat şi împlinit
o serie de manifestări, cea mai importantă fiind fără îndoială propu‑
nerea construirii la Galaţi a Pânzarului moldovenesc al lui Ştefan cel
Mare şi Sfânt, idee concretizată cu sprijinul autorităţilor locale şi al
unor firme de profil naval. La rugămintea Înaltpreasfinţitului Părinte
Arhiepiscop Casian, manifestările de la Galaţi prilejuite de lansarea la
apă a Pânzarului moldovenesc au fost incluse de Sfântul Sinod, în şe‑
dinţa din 15‑16 iunie, în calendarul naţional al sărbătorilor închinate
comemorării Sfântului Ştefan cel Mare al Moldovei.
La 4 iulie, delegaţia de 12 ierarhi, condusă de Primatul Bisericii
Ortodoxe din Polonia, Preafericitul Mitropolit Sava, aflat în vizită în
România la invitaţia Bisericii noastre pentru a participa la serbările
ştefaniene, sosea de la Putna la Galaţi pentru a participa la sfinţirea şi
lansarea la apă a Pânzarului.
Serbările ştefaniene la Dunărea de Jos s‑au încheiat printr‑o im‑
portantă manifestare culturală organizată de ierarhul locului în cola‑
borare cu instituţiile de cultură din Galaţi, anume vernisarea expoziţiei
„Peceţi ştefaniene la Dunărea de Jos“ în incita fostului Palat Episcopal34,
reintrat în patrimoniul Episcopiei Dunării de Jos după patru decenii
de când a fost confiscat de autorităţile statului comunist.
De altfel, reintrarea fostei reşedinţe a episcopilor Dunării de Jos în
patrimoniul Eparhiei, prin Decizia nr. 1567 din 31 martie 2004 a Comi‑
siei Speciale de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut
cultelor religioase din România, se contituie într‑un alt act cu caracter
istoric, într‑o nouă izbândă a chiriarhului Eparhiei, care i‑au încununat
eforturile, grija şi rugăciunile pentru împlinirea acestui deziderat35.
Un alt eveniment important petrecut în anul 2004, care se dato‑
rează râvnei şi evlaviei chiriarhului Eparhiei Dunării de Jos pentru ve‑
34. Arhim. Daniil Oltean, Lidia Popiţa Stoicescu, Galaţi – Pânzarul ştefanian a
plutit pe apele Dunării de Jos, în „Călăuză ortodoxă“, anul XV, nr. 188‑189, iulie‑august
2004, p. 6‑13; Arhim. Daniil Oltean, Anul omagial Sfântul Ştefan cel Mare în Eparhia
Dunării de Jos, în „Biserică. Misiune. Slujire. 2004“, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
2005, p. 111‑136.
35. Diac. Gelu Aron, Palatul Episcopal din Galaţi revine acasă, în „Călăuză orto‑
doxă“, anul XV, nr. 188‑189, iulie‑august 2004, p. 19.
130
nerarea sfinţilor bineplăcuţi Lui Dumnezeu l‑a constituit prăznuirea

pentru prima dată la Galaţi, în ziua de 2 mai, a Sfântului Ierarh Ata‑
nasie Patelarie, fost patriarh ecumenic, originar din Creta, care între
1643‑1654 a vieţuit în mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, pentru
a‑şi încredinţa în cele din urmă sufletul Mântuitorului Hristos în Mă‑
năstirea „Schimbarea la Faţă“ din Mgari, Ucraina.
Având în vedere că Sfântul Atanasie al III‑lea Patelarie, pe care‑l
cinstesc ca sfânt atât creştinii greci, cât şi cei ruşi, este cea mai repre‑
zentativă personalitate a Bisericii care a avut legătură cu Dunărea de
Jos, încă din anul 1999 Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun a iniţiat
demesuri pentru cinstirea sa şi în Eparhia Dunării de Jos şi în întrea‑
ga Biserică Ortodoxă Română. Din îndemnul Preasfinţiei Sale, încă din
anul 2000 pc. pr. Eugen Drăgoi, pe atunci consilier cultural, a adunat
toate mărturiile privind viaţa şi şederea Sfântului Atanasie Patelarie la
Galaţi, rezultatele cercetării fiind publicate în volumul „Biserică. Misi‑
une. Slujire. 2003“36.
Totodată, corespondenţa purtată de chiriarhul Dunării de Jos cu
Arhiepiscopia Cretei, locul de baştină al Sfântului Atanasie Patelarie, şi
cu Mitropolia de Harkov, din Ucraina, locul unde odihnesc sfintele sale
moaşte, a condus în primă instanţă la primirea la Galaţi a rânduielilor
slujbelor închinate Sfântului Atanasie şi la traducerea acestora în lim‑
ba română, ceea ce a făcut posibilă prima prăznuire a sa din ziua de 2
mai, din biserica „Sfântul Nicolae“, unde vieţuise înainte cu trei secole
şi jumătate37.
Corespondenţa purtată de Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun
cu Înaltpreasfinţitul Nicodim de Harkov a fost binecuvântată cu dar
duhovnicesc de mare preţ pentru Eparhia Dunării de Jos, mitropoli‑
tul Harkovului oferind, pentru folosul sufletesc al credincioşilor de la
Dunărea de Jos, o părticică din moaştele Sfântului Atanasie Patelarie,
aşezate într‑o icoană cu chipul Sfântului.
36. Pr. Eugen Drăgoi, pr. Florin Drăgoi, Un patriarh ecumenic la Galaţi în seco‑
lul al XVII‑lea, Sfântul Atanasie Patelarie; 350 de ani de la mutarea sa la Domnul, în
„Biserică. Misiune. Slujire. 2003“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2004, p.
67‑78.
37. Diac. Gelu Aron, Dar de suflet pentru Eparhie: moaştele Sfântului Atanasie, în
„Călăuză ortodoxă“, anul XV, nr. 188‑189, iulie‑august 2004, p. 21‑22.
131
Sfintele moaşte ale Sfântului Atanasie al III‑lea Patelarie au fost

aduse la Galaţi în ziua de 26 octombrie, prăznuirea Sfântului Mare Mu‑
cenic Dimitrie, de o delegaţie a Arhiepiscopiei Dunării de Jos care, din
încredinţarea chiriarhului locului şi cu binecuvântarea vrednicului de
pomenire Patriarh Teoctist, a efectuat un pelerinaj la Harkov pentru
a primi darul de mult preţ şi a‑l aduce pe Sfântul Atanasie înapoi în
oraşul în care a vieţuit 12 ani din ultima parte a vieţii sale, fiind întâm‑
pinate cu toată cinstea şi evlavia pe esplanada din faţa catedralei de
Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun, înconjurat de soborul de pre‑
oţi şi diaconi şi de credincioşii ce participaseră la Sfânta Liturghie38.
Sărbătorile Galaţiului din anul 2004 au fost prefaţate de un ultim
mare eveniment duhovnicesc al acelui an, anume aducerea în peleri‑
naj în cetatea Sfântului Apostol Andrei a sfintelor moaşte ale Sfântului
Mucenic Dasie de la Durostorum, din Bulgaria, de o delegaţie a Epar‑
hiei de Durostorum condusă de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ilarion, la
27 noiembrie, la numai o săptămână după manifestările desfăşurate
la Silistra cu prilejul împlinirii a 17 veacuri de la moartea martirică a
Sfântului Dasie39.
Plinirea acestui sfânt pelerinaj avea să se săvârşească câteva luni
mai târziu, la 11 iunie 2005, când Sfântul Dasie a revenit la Galaţi înso‑
ţit de Sfântul Emilian, un alt mucenic care a pătimit pentru Mântuito‑
rul Iisus Hristos la Durostorum la începutul secolului al IV‑lea, mitro‑
politul de Durostorul, Înaltpreasfinţitul Ilarion dăruind Preafinţitului
Episcop dr. Casian Crăciun câte o părticică din sfintele moaşte ale celor
doi martiri ai lui Hristos40.
În rândul evenimentelor bisericeşti ce au încununat în anul 2004
aniversarea a 10 ani de păstorire la Dunărea de Jos a Preasfinţitului
Episcop Dr.Casian Crăciun trebuie amintit hramul ctitoriei Voievodu‑
lui Matei Basarab de la Măxineni, din judeţul Brăila, praznicul naşte‑
38. Arhim. Daniil Oltean, pr. Eugen Drăgoi, Sfântul Atanasie revine la Galaţi după
350 de ani, în „Călăuză ortodoxă“, anul XV, nr. 190‑191, septembrie‑octombrie 2004,
p. 3‑9; republicat în „Biserică. Misiune. Slujire. 2004“, p. 139‑163
39. Diac. Gelu Aron, Violeta Ionescu, Sfântul Mucenic Dasie, în „Biserică. Misiune.
Slujire. 2004“, p. 167‑179
40. Gina Luminiţa Scarlat, Aducerea moaştelor Sfinţilor Dasius şi Emilian de la
Durostor, în „Călăuză ortodoxă“, anul XVI, nr. 199, iunie 2005, p. 6.
132
rii Sfântului Ioan Botezătorul, când a fost sfinţită biserica cea nouă a
mănăstirii Măxineni41, de care chiriarhul locului este legat sufleteşte
şi pentru a cărei ridicare din ruină şi refacere, atât a vieţii monahale,
dar mai ales a vechii biserici a mănăstirii, monument istoric de valoa‑
re incomensurabilă, a depus eforturi considerabile de la începuturile
păstoririi sale, roadele care se văd încântând ochiul şi bucurând su‑
fletul.
Sărbătorile închinate Sfântului Apostol Andrei în anul 2005 au pri‑
lejuit o dată în plus manifestarea evlaviei creştinilor de la Dunărea de
Jos pentru sfinţii bineplăcuţi Domnului, de această dată fiind aduse
spre venerare sfintele moaşte ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,
de către Înaltpreasfinţitul Barnabas, Mitropolit de Neapolis şi Stavro‑
polis, delegatul Sanctităţii sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, la
sărbătorile ocrotitorului Galaţiului, cele ale Sfântului Mucenic Dasie
de la Durostorum, şi cele ale Sfântului Mucenic Anastasie şi veşmântul
Sfântului Sfinţit Mucenic Efrem, episcop de Kerson, aduse de Preasfin‑
ţitul Episcop dr. Casian din pelerinajul pe care l‑a efectuat la mănăsti‑
rea Lavra Pecerska din Kiev, Ucraina42.
Pentru Episcopia Dunării de Jos anul 2006 a fost cel al celebrării
unui veac de la punerea pietrei de temelie a Catedralei Episcopale cu
hramul „Sfântul Nicolae“ de către Regele Carol I, pentru a marca împli‑
nirea a 40 de ani de domnie, şi de către vrednicul de pomenire Episcop
Pimen Georgescu.
Cei dintâi care au onorat acest moment aniversar şi comemorativ
au fost urmaşii Regelui Carol I, Regele Mihai I şi Regina Ana, care au
dorit să‑l celebreze prin participarea la slujba de Înviere şi la cea a
Vecerniei Învierii, săvârşite de chiriarhul locului în Catedrala a cărei
piatră de temelie a fost pusă de înaintaşul Majestăţilor Lor.
Bisericeşte, celebrarea aniversării a unui veac de existenţă a Cate‑
dralei Episcopale „Sfântul Nicolae“ a urmat zilelor de prăznuire a Sfin‑
tei Cuvioase Parascheva de la Iaşi. Ca în apoape toţi anii precedenţi,
începând din anul 1996, şi în anul 2006, Sfânta Cuvioasă Parascheva
41. Lidia Popiţa Stoicescu, Mănăstirea Măxineni, un nou început, în „Călăuză or‑
todoxă“, anul XV, nr. 188‑189, iulie‑august 2004, p. 27‑29.
42. „Călăuză ortodoxă“, anul XVI, nr. 205, decembrie 2005, p. 13.
133
a făcut creştinilor de la Dunărea de Jos bucuria întâlnirii cu un Sfânt,

căci prin generozitatea şi dragostea frăţească pentru chiriarhul Dună‑
rii de Jos a Înaltpreasfinţiţilor mitropoliţi Daniel al Moldovei şi Bucovi‑
nei şi Efrem de Ydra, Spetses şi Eghina au fost aduse la Galaţi moaştele
Sfântului Nectarie.
Evlavia miilor de pelerini care au aşteptat ceasuri întregi să ajungă
în faţa raclei cu sfintele moaşte pentru a‑l venera pe Sfântul Nectarie
a făcut ca Înaltpreasfinţitul Efrem, din binecuvântarea Preafericitu‑
lui Hristodulos, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Elade, să dăruias‑
că Preasfinţitului Episcop dr. Casian Crăciun o părticică din sfintele
moaşte ale Sfântului Nectarie.
A doua zi după sosirea sfintelor moaşte ale Sfântului Nectarie la
Galaţi, în 17 octombrie 2006, Catedrala „Sfântul Nicolae“, înnoită atât
la interior – pictura, minuţios restaurată, fusese sfinţită în anul 1995
de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, iar în anul 2000, împreună
cu Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, acesta a sfinţit şi
Sfânta Masă, cât şi la exterior, urmare a laborioaselor lucrări de conso‑
lidare şi restaurare, încheiate în anul 2005, a fost resfinţită de soborul
de arhierei invitaţi să participe la acest eveniment, deodată sfinţitor,
aniversar şi istoric pentru Eparhia Dunării de Jos43.
Centenarul Catedralei Episcopale a Dunării de Jos a fost omagi‑
at şi prin editarea albumului‑document „Catedrala Dunării de Jos,
1906‑2006“, un veritabil şi remarcabil eveniment editorial, ce a cunos‑
cut două ediţii44.
Anul 2006 s‑a încheiat sub semnul manifestărilor culturale prile‑
juite de Simpozionul „Logos, icoană şi contemporaneitate“, organizat
de Episcopia Dunării de Jos şi de Academia Română, o nouă mărtu‑
rie a prestigiului de care se bucură Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr.
Casian Crăciun nu doar în mediul eclesial‑teologic, ci şi în cel cultu‑
ral‑academic.
43. Lidia Popiţa Stoicescu, „Această Casă Tatăl a zidit...“, în „Călăuză ortodoxă“,
anul XVII, nr. 216, noiembrie 2006, p. 5‑12; Pr. Eugen Drăgoi, Se resfinţeşte Biserica
aceasta..., în „Biserică. Misiune. Slujire. 7“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2007, p. 127‑154.
44. Catedrala Dunării de Jos, 1906‑2006, ed. a II‑a, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 2009.
134
La acest simpozion ce a prefaţat sărbătorile Galaţiului au parti‑

cipat academicienii Alexandru Surdu, preşedintele secţiei de Filoso‑
fie, Teologie, Psihologie şi Educaţie a Academiei Române, Alexandru
Boboc, Marin Aiftincă, pr. acad. Dumitru Popescu, pr. prof. dr. Nicolae
Necula, pr. prof. dr. Viorel Sava, pr. prof. dr. Adrian Gabor, pr. conf. dr.
Ştefan Buchiu, moderator fiind însuşi Episcopul Dunării de Jos45.
În anul 2007 sărbătorile Sfântului Apostol Andrei s‑au desfăşurat
într‑o atmosferă sobră, lipsită în chip voit de strălucirea din anii pre‑
cedenţi, căci atunci bucuria duhovnicească şi rugăciunile s‑au împletit
cu purtarea de grijă pentru parohiile sinistrate din Tecuci şi din îm‑
prejurimi, afectate de inundaţiile devastatoare care au lovit această
parte a Eparhiei la începutul lunii septembrie. Şi totuşi, şi în acest an
s‑a petrecut un eveniment major pentru lucrarea social‑filantropică
desfăşurată în această episcopie, în ajunul sărbătorii Sfântului Apostol
Andrei fiind sfinţit şi inaugurat Aşezământului Social „Sfântul Mucenic
Pantelimon“ – Lacu‑Sărat, din municipiul Brăila, de către Preasfinţitul
Episcop dr. Casian Crăciun şi soborul celor 12 Arhierei invitaţi la săr‑
bătoarea andreiană46.
Tradiţia întâlnirii Sfântului Apostol Andrei la ziua sa de prăznuire
cu un alt sfânt al Bisericii Lui Hristos a continuat şi în anul 2008, când la
Galaţi au fost aduse de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Dionisie de Co‑
rint, la invitaţia Episcopului Dunării de Jos, sfintele moaşte ale Sfântului
Ierarh Sofronie al Ierusalimului. Întâmpinate cu cântări bisericeşti, cu
arome binemirositoare de tămâie, cu petale de trandafiri, şi nu în ulti‑
mul rând cu onoruri militare, sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Sofro‑
nie au fost purtate în îndătinata procesiune pe Calea Domnească47.
Câteva luni mai târziu, în cea de‑a doua săptămână a Sfântului şi
Marelui Post al anului 2008, „Anul jubiliar al Sfântului Vasile cel Mare
45. Pr. Ionel Ene, Academia Română şi Episcopia Dunării de Jos în dialog cultural
şi misionar; Simpozionul „Logos, icoană şi contemporaneitate“, în „Călăuză ortodoxă“,
anul XVII, nr. 217, decembrie 2006, p. 13‑14.
46. Binecuvântarea lucrărilor la Aşezământul Social „Sfântul Mucenic Panteli‑
mon“ – Lacu‑Sărat, în „Călăuză ortodoxă“, anul XVIII, nr. 228‑229, noiembrie‑decem‑
brie 2007, p. 25‑26.
47. Cosmin Pricop, Aducerea la Galaţi a moaştelor Sfântului Ierarh Sofronie, Pa‑
triarhul Ierusalimului, în „Călăuză ortodoxă“, anul XIX, nr. 240‑241, noiembrie‑de‑
cembrie 2008, p. 11‑13.
135
şi al Sfinţilor Capadocieni“, luni 16 martie, tot din Corint au fost aduse

la Galaţi de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Dionisie o parte din sfin‑
tele moaşte ale Sfântului Vasile cel Mare şi o bucată din rasa Sfântului
Cuvios Patapie, două zile mai târziu fiind aduse de către Înaltprea‑
sfinţitul Mitropolit Antim de Alexandroupolis părticele din sfintele
moaşte ale Sfinţilor Mărturisitori Neomartiri din Samotracia, Grecia.
Părticelele din sfintele moaşte ale acestor sfinţi, după ce au fost ve‑
nerate de credincioşii dornici de comuniunea sfinţilor, s‑au alăturat
celorlalte sfinte moaşte aflate în racla cu odoare sfinte ale Eparhiei,
sfinţii care se află în chip tainic şi haric dar real şi deplin în sfintele
lor moaşte binecuvântând credincioşii care‑i cinstesc şi mijlocind în‑
aintea Mântuitorului Iisus Hristos rugăciunile în care sunt invocaţi ca
ajutători48.
Înscrierea în calendarul manifestărilor duhovniceşti al Episcopiei
Dunării de Jos a filelor aghiografice a continuat în anul 2009 cu cea
mai strălucită şi mai înălţătoare dintre acestea, deopotrivă istorică,
atât prin prisma recuperării, a scoaterii la lumină şi a aducerii în con‑
ştiinţa Bisericii noastre a unei pagini de viaţă sfântă a unui fost patri‑
arh de Constantinopol pentru care Galaţiul a fost timp de 12 ani patrie
adoptivă, cât şi ca eveniment înscris în hronicul vieţii bisericeşti din
această Eparhie, şi profund duhovnicească, anume proclamarea cin‑
stirii Sfântului Ierarh Atanasie al III‑lea Patelarie, Patriarhul Constan‑
tinopolului, în Biserica Ortodoxă Română.
Proclamarea solemnă la Galaţi a cinstirii Sfântului Atanasie al Con‑
stantinopolului în întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu zi de prăz‑
nuire la 2 mai49, după adoptarea hotărârii oficiale de către Sfântului
Sinod în şedinţa sa de lucru din 6 martie 200850, a însemnat deodată
48. Adrian Portase, În Postul Mare spre Învierea Domnului, călăuziţi de Sfântul
Vasile cel Mare, Sfântul Patapie şi Sfinţii Neomartiri din Samotracia, în „Călăuză orto‑
doxă“, anul XX, nr. 245, aprilie 2009, p. 8‑15.
49. Pr. Gelu Aron, Proclamarea cinstirii Sfântului Atanasie al III‑lea Patelarie, Pa‑
triarhul Constantinopolului, în Biserica Ortodoxă Română, în „Biserică. Misiune. Sluji‑
re. 10“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2010, p. 43‑76.
50. Arhim. Daniil Oltean, Sfântul Atanasie al III‑lea al Constantinopolului este
cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română, în „Călăuză ortodoxă“, anul XIX, nr. 234,
mai 2008, p. 6‑7.
136
o recunoaştere a strădaniilor şi a meritelor Episcopului Dunării de Jos

şi o răsplată pentru stăruinţa cu care a lucrat pentru această sfântă
împlinire.
Strălucirea acestui eveniment filocalic a fost sporită de pelerinajul
sfintelor moaşte ale Sfântului Ierarh Grigorie Palama, aduce la Galaţi
de o delegaţie a Bisericii Elene, condusă de Înaltpreasfinţitul Mitro‑
polit Pantelimon de Veria, Naussa şi Kampania, iar bucuria sfântă şi
strălucirea solemnităţii proclamării cinstirii Sfântului Atanasie al Con‑
stantinopolului a fost sublimată de prezenţa Întâistătătorului Bisericii
Ortodoxe Române, Preafericitului Patriarh Daniel, aflat în prima vizită
canonică în Eparhia Dunării de Jos în noua calitate de patriarh, pre‑
cum şi de cea a delegatului Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Patriarhul
Ecumenic, Înaltpreafinţitul Mitropolit Iosif de Prykonnis51.
Luna septembrie a anului 2009 a consemnat un nou moment isto‑
ric pentru Eparhia Dunării de Jos, în catedrala din Galaţi desfăşurân‑
du‑se ridicarea acestei străvechi episcopii la rangul de Arhiepiscopie
şi a chiriarhului său, Preasfinţitul Episcop dr. Casian Crăciun, la cel de
Arhiepiscop, în conformitate cu hotărârea Sfântului Sinod din 19 iunie
2009, ceremonia prilejuită de acest moment desfăşurându‑se în pre‑
zenţa Preafericitul Patriarh Daniel52.
Ridicarea Eparhiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie a
fost un act prin care erau recunoscute vechimea istorică a Eparhiei
Dunării de Jos, ca succesoare a Mitropoliilor Vicinei şi, apoi, a Proila‑
viei, vrednicia ierarhilor care au păstorit‑o după anul 1864, anul în
care a fost înfiinţată, realizările acestora şi rolul lor în viaţa Bisericii
Ortodoxe Române, dar şi evoluţia dinamică, plină de împliniri, sub
raport edilitar, cultural, educaţional şi mai ales spiritual, a vieţii bi‑
51. Adrian Portase, Proclamarea cinstirii Sfântului Ierarh Atanasie, Patriarhul

Constantinopolului în Biserica Ortodoxă Română, Galaţi, 1‑3 mai 2009, în „Călăuză
Ortodoxă“, anul XX, număr special (246) dedicat proclamării cinstirii fântului Ierarh
Atanasie Patelarie în Biserica Ortodoxă Română, p. 3‑34.
52. Pr. Lucian Petroaia, Adrian Portase, Înălţarea Episcopiei Dunării de Jos la
rang de Arhiepiscopie şi ridicarea Preasfinţitului Părinte Casian la demnitatea de ar‑
hiepiscop al Dunării de Jos, în „Biserică. Misiune. Slujire. 10“, p. 77‑136; Adrian Por‑
tase, Sărbătoare pentru Dunărea de Jos, în „Călăuză ortodoxă“, anul XX, nr. 250‑251,
septembrie‑octombrie 2009, p. 10‑24.
137
sericeşti din timpul păstoririi Preasfinţitului Episcop dr. Casian Cră‑

ciun.
Cu acest prilej au fost aduse spre cinstire, de la mănăstirea Cocoş
din judeţul Tulcea, moaştele Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel, Atal, Zo‑
tic, Camasie şi Filip.
Manifestările prilejuite de ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a
Eparhiei Dunării de Jos s‑au încheiat la Aşezământul eparhial „Sfântul
Mucenic Pantelimon“ din staţiunea Lacu‑Sărat, Brăila, unde s‑a desfă‑
şurat Simpozionul „Creştinismul românesc şi organizarea bisericească
în secolele XIII‑XIV. Ştiri şi interpretări noi“, organizat de Comisia Ro‑
mână de Istorie şi Studiu al Creştinismului în zilele de 28‑29 septem‑
brie53 la iniţiativa şi cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel.
Patrimoniul sacru al Arhiepiscopiei Dunării de Jos s‑a îmbogăţit
în luna noiembrie a anului 2009 cu o părticică din moaştele Sfântu‑
lui Ierarh Nicolae, ocrotitorul Catedralei Arhiepiscopale din Galaţi şi
al municipiului Brăila. Aducerea acestei sfinte părticele din moaştele
Sfântului Ierarh Nicolae la catedrala din Galaţi pe care o ocroteşte a
fost posibilă prin bunăvoinţa Preafericitului Patriarh Daniel care, la
sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureşti‑
lor, a binecuvântat ca o părticică din mâna dreaptă a Sfântului Ierarh
Nicolae, primită pe la 1599 de Voievodul Mihai Viteazul din partea car‑
dinalului de Bari prin mâna unui pelerin român în semn de recunoş‑
tinţă pentru rezistenţa în faţa turcilor, şi depusă de acesta în biserica
„Sfântul Gheorghe“ – Nou, unde se păstrează până astăzi, să fie dăruită
Eparhiei Dunării de Jos.
La 27 noiembrie 2009, într‑o zi de vineri, racla nouă în care a fost
aşezată părticica din moaştele Sfântului Ierarh Nicolae era adusă de
la Bucureşti şi oferită spre cinstire credincioşilor din Brăila, la bise‑
rica „Sfinţii Arhangheli“, pentru scurt timp, pentru ca în după‑amiaza
aceleiaşi zile Sfântul Ierarh Nicolae să fie primit cu toată dragostea,
cinstea şi credinţa de clerul, monahii şi credincioşii din Galaţi şi purtat
în pelerinaj pe Calea Domnească, devenită Calea Sfinţilor, până la Ca‑
53. Pr. Lucian Petroaia, pr. Cristian Gagu, Lucrările Comisiei Române de Istorie şi
Studiu al Creştinismului: Creştinismul românesc şi organizarea bisericească în secolele
XIII‑XIV. Ştiri şi interpretări noi, în „Călăuză ortodoxă“, nr. 250‑251, p. 27‑31.
138
tedrala Arhiepiscopală pe care o ocroteşte, unde a fost întâmpinat de

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr. Casian Crăciun54.
După Sfântul Ierarh Nicolae, un alt Sfânt Ierarh, participant la si‑
nodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, a fost rânduit de Dumne‑
zeu să fie pelerin în de acum tradiţionalul pelerinaj „Călători pe cără‑
rile sfinţilor“ ce se desfăşoară la Galaţi, pe Strada Domnească, de la
biserica „Vovidenia“ şi Universitate până la Catedrală, la sărbătoarea
Sfântului Apostol Andrei, anume Sfântul Ierarh Spiridon.
Moaştele Sfântului Ierarh Spiridon au sosit la Galaţi în ziua de 26
noiembrie 2011, aduse de o delegaţie a Mitropoliei de Corfu şi Paxos
condusă de Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nectarie, spre bucuria şi folo‑
sul duhovnicesc al credincioşilor de la Dunărea de Jos, fiind primite cu
toată cinstea, cu tămâie, rugăciuni şi cântări duhovniceşti55.
Aducerea sfintelor moaşte ale Sfântului Ierarh Spiridon, ca şi cele
ale Sfântului Apostol Andrei, în pelerinaj în românia dă mărturie des‑
pre prestigiul de care se bucură Preafericitul Patriarh Daniel, precum
şi Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr. Casian Crăciun în rândul membri‑
lor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, ştiut fiind faptul că
moaştele Sfântului Apostol Andrei şi ale Sfântului Spiridon sunt cel
mai de preţ tezaur al acestei Biserici şi că nu pot părăsi teritoriul epar‑
hiilor în care se află fără acordul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
a Greciei.
A doua zi, după Sfânta Liturghie săvârşită sub protia Preaferi‑
citului Patriarh Daniel de un sobor de nu mai puţin de paisprezece
ierarhi, a urmat un alt moment înălţător, academic de data aceasta,
dar desfăşurat sub Pantocrator. Senatul Universităţii „Dunărea de Jos“
din Galaţi, la propunerea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop dr.
Casian Crăciun, a acordat Preafericitului Părinte Patriarh Daniel titlul
de „Doctor Honoris Causa“, ca recunoaştere şi apreciere a contribuţiei
sale la creşterea prestigiului învăţământului teologic ortodox româ‑
54. Alexandru Briciu, Moaştele Sfântului Ierarh Nicolae la Dunărea de Jos, în „Că‑
lăuză ortodoxă“, anul XX, nr. 252‑253, noiembrie‑decembrie 2009, p. 23‑24.
55. Pr. Adrian Portase, Aducerea moaştelor Sfântului Ierarh Spiridon în Arhiepis‑
��
copia Dunării de Jos, în „Biserică. Misiune. Slujire. 12“, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 2012, p. 131‑140; Idem, Sfântul Ierarh Spiridon a venit la Galaţi, în „Călău‑
ză ortodoxă“, anul XXI, nr. 276‑277, noiembrie‑decembrie 2011, p. 7‑11.
139
nesc, la susţinerea cercetării teologice, la întemeierea de instituţii de

învăţământ teologic şi la promovarea dialogului între teologie, cultură,
ştiinţă şi artă.
S‑a împlinit astfel, după cum sintetiza Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop
Dr.Casian Crăciun, „un act de credinţă şi cultură sub Pantocrator“56.
Pelerinajul „Călători pe cărările sfinţilor“ a consemnat o nouă ma‑
nifestare la sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei din anul 2012, de‑
semnat a fi „Anul omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor“,
prilej cu care Înaltpreasfinţitul Mitropolit Dionisie de Corint, aflat pen‑
tru a treia oară la Galaţi, a adus spre venerare sfintele moaşte ale Sfân‑
tului Cuvios Patapie iar preotul Gheorghe Oprea de la Biserica „Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena“ a Institutului Naţional de Endocrino‑
logie „C. I. Parhon“ din Bucureşti a adus la Galaţi, din încredinţarrea
şi cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel, sfintele moaşte
ale Sfântului Luca, Arhiepiscopul Crimeii. Procesiunea, impresionantă
ca de fiecare dată, a purtat sfintele odoare din faţa Universităţii până
pe esplanada din faţa Catedralei, unde acestea au fost aşezate într‑un
baldachin spre a fi cinstite de credincioşi, alături de cele ale Sfântului
Apostol Andrei57.
Un pelerinaj asemănător s‑a desfăşurat, ca şi în anii precedenţi de
altfel, şi la Brăila, în deschiderea sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae, cu
sfintele moaşte ale Sfântului Apostol Andrei, ale Sfinţilor Ierarhi Nico‑
lae şi Nectarie Taumaturgul.
Asemeni anilor care l‑au precedat, şi anul 2013 a fost unul al bu‑
curiilor şi al trăirilor duhovniceşti născute din întâlnirea creştinilor de
la Dunărea de Jos cu Sfinţii pelerini, „Călători pe cărările sfinţilor“, care
au binecuvântat această Eparhie.
Mai întâi, la 25 august au fost aduse spre venerare sfintele moaş‑
te ale Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana şi o părticică din lemnul Sfintei
56. † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Act de credinţă şi de cultură sub Pan‑
tocrator, în „Biserică. Misiune. Slujire. 12“, p. 176‑179; Pr. Lucian Petroaia, Preaferi‑
citul Părinte Patriarh Daniel, oaspetele Sfântului Andrei şi al Arhiepiscopiei Dunării
de Jos, în „Călăuză ortodoxă“, nr. 276‑277, p. 12‑20; retipărit în „Biserică. Misiune.
Slujire. 12“, p. 141‑154.
57. Douăzeci de ani cu Sfântul Apostol Andrei în Cetatea Galaţilor, în „Călăuză
ortodoxă“, anul XXII, nr. 288‑289, noiembrie‑decembrie 2012, p. 10‑18.
140
Cruci de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din Cipru, condusă de Înalt‑

preasfinţitul Mitropolit Isaia de Tamassos şi Orinis. Sfintele moaşte au
fost întâmpinate de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr. Casian Crăciun,
înconjurat de slujitorii sfintelor altare şi de o mare mulţime de credin‑
cioşi în faţa Catedralei „Naşterea Domnului“ din Brăila, unde au rămas
spre cinstire până la doua zi, la prânz. De la Brăila sfintele moaşte au
fost aduse la biserica „Sfânta Ana“ din Galaţi, unde au fost venerate
timp de două zile58.
În „Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena“, cin‑
stirea Sfântului Apostol Andrei la Galaţi a prilejuit, în duhul îndăti‑
natei tradiţii a comuniunii sfinţilor la Dunărea de Jos, spre bucuria
duhovnicească şi întărirea în credinţă a credincioşilor, procesiunea
„Călători pe cărările sfinţilor“ cu sfintele moaşte ale Sfinţilor Împă‑
raţi, aduse de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, din încredinţa‑
rea şi cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel, de o delega‑
ţie condusă de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Calinic al Argeşului şi
Muscelului59.
Pe lângă bucuria întâlnirii cu sfinţii, anul 2013 a consemnat o nouă
împlinire, a unui proiect de suflet a chiriarhului Eparhiei Dunării de
Jos, pentru care a depus eforturi susţinute şi îndelungate, reuşind să
depăşească, cu ajutorul autorităţilor locale şi judeţene din Brăila, al
Ministerului Culturii, prin Institutul Naţional al Patrimoniului, al dlui.
prof.dr.Ionel Cândea, directorul Muzeului de Istorie „Carol I“ al Brăilei,
al constructorilor, piedici ce păreau insurmontabile din multe puncte
de vedere. Aşadar, la 30 mai a avut loc recepţia lucrărilor la biserica
voievodală a Mănăstirii Măxineni, ridicată de Domnitorul Matei Basa‑
rab la începutul secolului al XVII‑lea, la confluenţa râurilor Buzău şi
Siret, după ample lucrări de consolidare şi restaurare a bisericii aflate
în ruină, începute în anul 200760.
58. Rugăciuni către Ocrotitorii cereşti ai familiilor, în „Călăuză ortodoxă“, anul

XXIII, nr. 297, august 2013, p. 5‑8.
59. Aducerea moaştelor Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena la Galaţi: „Călători
pe cărările sfinţilor“, în „Călăuză ortodoxă“, anul XXIII, nr. 300‑301, noiembrie‑de‑
cembrie 2013, p. 7‑8.
60. Mănăstirea Măxineni – patrimoniu reînviat, în „Călăuză ortodoxă“, anul XXIII,
nr. 296, iulie 2013, p. 10‑11.
141
În paralel cu proiectul desfăşurat la Mănăstirea Măxineni, în Galaţi

s‑a desfăşurat un altul, la fel de important, atât din punct de vedere
bisericesc‑patrimonial, cât şi istoric şi cultural, ce a constat în conso‑
lidarea şi restaurarea fostului Palat Episcopal, reintrat în patrimoniul
Eparhiei în anul 2004.
Lucrările, efectuate între anii 2012‑2014 cu fonduri europene, au
fost finalizate la începutul lunii noiembrie, astfel încât inaugurarea
acestui monument istoric, consolidat şi restaurat, amenajat şi moder‑
nizat pentru a funcţiona ca muzeu, s‑a săvârşit în chip fericit în cadrul
zilelor dedicate cinstirii Sfântului Apostol Andrei, la data de 27 noiem‑
brie.
Evenimentul, a fost onorat de însuşi Întâistătătorul Bisericii Or‑
todoxe Române, Preafericitul Patriarh Daniel, care a sfinţit Capela cu
hramul „Întâmpinarea Domnului şi Sfinţirii Martiri Brâncoveni“ şi a
binecuvântat lucrările realizate la acest obectiv, inaugurând „Muzeul
Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la Dunărea de Jos“ pe ca‑
re‑l găzduieşte. Cu acest prilej, din iniţiativa şi cu binecuvântarea În‑
altpreasfinţitului Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, a fost publicat un al‑
bum‑document, intitulat „Palatul Episcopal – Muzeul Istoriei, Culturii
şi Spiritualităţii de la Dunărea de Jos“61, martor al transformărilor prin
care a trecut Palatul Episcopal de la momentul începerii lucrărilor de
reabilitare şi până la cel al încheierii lor.
Acest eveniment cu importante semnificaţii istorice şi culturale a
fost prefaţat de un altul, duhovnicesc şi aghiografic, desfăşurat în ziua
precedentă, când a avut loc tradiţionala procesiune „Călători pe cără‑
rile sfinţilor“, fiind aduse spre cinstire sfintele moaşte ale Sfântului Vo‑
ievod Martir Constantin Brâncoveanu. Pelerinajul moaştelor Sfântului
Voievod Constantin Brâncoveanu a încheiat şi încununat la Galaţi anul
comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, prilejuit de trecerea a trei
secole de la moartea mucenicească a voievodului valah şi a fiilor săi la
Istanbul, la 14 august 1714.
Pelerinajul sfintelor moaşte ale Sfântului Voievod Martir Constan‑
tin Brâncoveanu la Galaţi nu doar a strâns în jurul raclei mii de credin‑
61. Palatul Episcopal – Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii de la Dunărea de

Jos, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2014.
142
cioşi dornici de a se împărtăşi din harul Sfântului Duh revărsat prin

mijlocirea sfinţilor, dar i‑a făcut părtaşi, peste timp, pe toţi cei care au
participat la acest eveniment, la o pagină sfântă şi pilduitoare din isto‑
ria neamului, făcându‑i să se simtă bucuroşi că sunt creştini ortodocşi
şi mândri că sunt români.
Reiterarea acestor evenimente bisericeşti, spirituale, culturale, cu
amintirea personalităţilor care le‑au provocat, este, desigur, limitativă
în comparaţie cu multitudinea evenimentelor petrecute în cei 25 de
ani de păstorire ai Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop dr. Casian Crăciun
la Dunărea de Jos ‑ hirotoniri de diaconi şi preoţi, resfinţiri sau sfinţiri
de noi biserici, simpozioane academice, manifestări culturale şi multe
altele.
Acestea însă, prin amploarea lor, prin impactul şi consecinţele avu‑
te asupra vieţii bisericeşti de la Dunărea de Jos în ansamblul ei, prin
reverberaţiile şi ecourile pricinuite în Eparhie, în ţară şi peste hotare
sunt cele care dau cea mai elocventă mărturie asupra slujirii jertfelni‑
ce – misionare, culturale, filantropice, patrimoniale – cu timp şi fără
timp, a Bisericii şi a Eparhiei, de către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop
dr. Casian Crăciun.
Totodată, ele pun în lumină personalitatea bisericească a chiriar‑
hului de la Dunărea de Jos, amplitudinea şi profunzimea relaţiilor ecu‑
menice cultivate cu Apusul Europei – Paris, Viena, Padova, Strasbourg,
fundamentate pe comuniunea sfinţilor, a legăturilor duhovniceşti fili‑
ale sau frăţeşti, după caz, cu ierarhi din lumea ortodoxă, începând cu
Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I care a vizitat Galaţiul în două rân‑
duri, şi care continuă să adreseze mesaje în fiecare an la sărbătoarea
Sfântului Apostol Andrei, prin scrisoare sau reprezentanţi desemnaţi
să participe la zilele Galaţiului, continuând cu Patrasul, cu Veria, cu
Harkovul, şi cu alte centre ale ortodoxiei, pe de o parte, şi, pe de alta,
darul său de a cultiva aceste relaţii.
Darul ierarhului de la Dunărea de Jos de a strânge în jurul său
colaboratori de valoare, fie ei din rândul clerului, fie din rândul oa‑
menilor de cultură, al intelectualilor ori al factorilor de decizie de la
nivel local sau central, observat şi de Preasfinţitul Calinic al Argeşului
şi Muscelului, care afirma, într‑o anumită ocazie, „E o calitate să ai
disponibilitatea şi delicateţea să vezi, să preţuieşti oamenii cu care
143
lucrezi“62, a avut un rol esenţial în multele împliniri edilitare, cultura‑

le, patrimoniale, de importanţă capitală pentru viaţa bisericească din
Eparhie. Aceşti oameni, coagulaţi de ierarhul Dunării de Jos în jurul
său, au fost fermentul care a mijlocit şi a ajutat la transpunerea în fapt
a proiectelor iniţiate de acesta.
De asemenea, toate aceste evenimente pun în lumină şi latura spiri‑
tual‑culturală a ierarhului Dunării de Jos, ele fiind pregătite şi prefaţate,
însoţite şi urmate de manifestări culturale, fie ele simpozioane, confe‑
rinţe, seri duhovniceşti, vernisări de expoziţii ori lansări de carte.
Foarte bine sintetizează activitatea pastoral‑misionară şi cea cul‑
turală a Arhiepiscopului Dunării de Jos directorul Muzeului de Istorie
„Carol I“ al Brăilei, prof. univ. dr. Ionel Cândea, care, referindu‑se la
Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, sublinia faptul că „nu
există astăzi, în tot cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române, o eparhie de
dinamismul întru înnoirea sfintelor lăcaşe aşa cum se întâmplă aici, la
Dunărea de Jos“, şi continua, spunând, „Preasfinţia Sa, Episcopul Du‑
nării de Jos este nu numai chivernisitor al lucrărilor bisericeşti, ci şi
iubitor de Domnul, către care ne cheamă pe noi toţi. Ceea ce vreau să
relev aici, adaugă autorul citat, este şi dimensiunea sa duhovnicească
din care izvorăşte şi cea cărturărească, adică harul pentru cuvântul
rostit sau aşternut pe hârtie... Deschiderea Preasfinţiei Sale spre cultu‑
ră nu este decât o firească prelungire a cultului, pe care o face însă cu
tot atâta dăruire şi credinţă“63.
Aşadar, această bogăţie a roadelor chivernisite întru propăşirea
Bisericii în cei 25 de ani de slujire ca ierarh la Dunărea de Jos este cel
mai frumos, mai potrivit şi mai sincer panegiric ce se poate aduce În‑
altpreasfinţitului Arhiepiscop dr. Casian Crăciun la moment aniversar,
dimpreună cu dorirea: „Ani mulţi şi binecuvântaţi în slujirea Mântu‑
itorului Iisus Hristos, a Bisericii Sale şi a poporului Său dreptcredin‑
cios, Înaltpreasfinţite Părinte!“
62. Violeta Ionescu, Duminica Ortodoxiei şi Sf. Ioan Casian Străromânul – dascăl
al Bisericii Universale, în „Călăuză ortodoxă“, anul XIV, nr. 183, februarie 2004, p. 11.
63. Prof. univ. dr. Ionel Cândea, Slujire şi responsabilitate pastorală, în „Călăuză
ortodoxă“, anul XVII, nr. 207‑208, februarie‑martie 2006, p. 11.
144
II.
Cinstire
Sfântului ioan Gură de Aur.
Lucrarea misionară
în parohie şi mănăstire,
în trecut şi prezent
145
146
Pr. dr. Iulian Eni,

Universitatea „Aristotel“ din Tesalonic
Unitatea Bisericii,
motivaţie fundamentală
în pastoraţia
Sfântului Ioan Gură de Aur
Περίληψη: Το κίνητρο της ποιμαντορικής δραστηριότητας του Ιερού

Χρυσοστόμου ήταν η αγάπη του προς τον Χριστό και την Εκκλησία. Για μια
επιτυχημένη ποιμαντορία του ποιμνίου του, ο Άγιος Ιωάννης είχε την πεποίθηση
ότι ουσιαστική είναι η διατήρηση της ενότητας των μελών της Εκκλησίας γύρω από
το Χριστό. Η εν Χριστώ ένωση των μελών της Εκκλησίας γίνεται σημαντική μέριμνα
του Ιερού Πατέρα και συγχρόνως ουσιαστικό κίνητρο στο ποιμαντορικό του έργο.
Η ένωση των μελών της Εκκλησίας με την Κεφαλή‑Χριστό, και εν Χριστώ με
όλα τα υπόλοιπα μέλη της Εκκλησίας είναι ρεαλιστική και μυστηριακή. Πρόκειται
για το μυστήριο της „εν Χριστώ“ και „εν Αγίω Πνεύματι“ ενότητας της Εκκλησίας.
Για τον πιστό που κοινωνάει, η Θεία Ευχαριστία είναι το κατ’ εξοχήν μυστήριο
της ρεαλιστικής και πραγματικής ενότητάς του με τον Χριστό και εν Χριστώ με τα
υπόλοιπα μέλη της Εκκλησίας.
Η εν Χριστώ ενότητα της Εκκλησίας και η έκφραση της οικουμενικότητάς της
δια της Θείας Ευχαριστίας προϋποθέτει την ενότητα της πίστεως.
Ο θησαυρός της αληθείας βρίσκεται μόνο στην Εκκλησία και οι ορθόδοξοι
πιστοί οφείλουν να το διατηρούν αμόλυντο από τις αιρετικές εκτροπές. Ο ορθόδοξος
πιστός οφείλει να έχει ιεραποστολικό χαρακτήρα.
Ο γνήσιος ορθόδοξος πιστός δεν είναι εκείνος που θεωρεί τον εαυτό του
ορθόδοξο, αλλά αυτός που το αποδεικνύει στην πράξη, με τον τρόπο ζωής του.
Σε καμία περίπτωση ο ορθόδοξος πιστός δεν πρέπει να δείχνει μίσος, εχθρότητα
ή κακία προς τους αιρετικούς, όπως δεν πρέπει να δείχνει προς ολόκληρη την
οικουμένη. Ο ορθόδοξος χριστιανός οφείλει να προσεύχεται για την φώτιση των
πλανημένων και για την επανόρθωσή τους.
Υπάρχουν πάθη και νοσήματα που καταστρέφουν την ενότητα της Εκκλησίας
από μέσα της. Πάθη όπως η φιλαρχία, η κενοδοξία, η φιλαργυρία, η φιλοδοξία, η
πλεονεξία, η φιλαυτία και άλλα παρόμοια διαλύουν το δεσμό της Εκκλησίας.
147
Με πόνο ψυχής, ο Ιερός Χρυσόστομος συγκαλεί όλα τα μέλη της Εκκλησίας να

καταπολεμήσουν μαζί όλα τα νοσήματα της ενότητάς τους και παροτρύνει σε μια
ενάρετη ζωή εν τω συνδέσμω της αγάπης και της ειρήνης.
Λέξεις‑κλειδιά: Εκκλησία, Σώμα Χριστού, ένωση, ενότητα, ποιμαντορία,
ποιμαντορικό έργο, αίρεση, σχίσμα, νοσήματα, φιλαρχία, αρετή, αγάπη, ειρήνη.
Introducere
După cum este bine cunoscut, Sfântul Ioan Gură de Aur face par‑
te din categoria marilor personalităţi ale Bisericii. Trăind în Hristos
prin Harul Duhului Sfânt, marele părinte a fost preocupat îndeosebi
de buna păstorire a turmei duhovniceşti ce i‑a fost încredinţată. Păs‑
tor cu vocaţie apostolică, cu spirit misionar greu de egalat, cu viaţă
ascetică profundă, cu moralitate înaltă, cu talent oratoric încântător,
Sfântul Ioan a contribuit substanţial la îmbogăţirea tezaurului Tradi‑
ţiei Bisericii.
Trăind într‑o epocă plină de încercări, în care instabilitatea, imo‑
ralitatea, minciuna, înşelăciunea, ipocrizia, dorinţa de putere şi trăda‑
rea erau întâlnite la toate treptele societăţii şi evidente mai ales la cei
aflaţi în fruntea Imperiului şi a Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur s‑a
luptat pentru o viaţă autentică în duhul Evangheliei, conform chemării
Mântuitorului Hristos.
Fără îndoială, motivaţia supremă a activităţii sale pastorale era
dragostea faţă de Hristos şi de Biserică. Pe această cale a dragostei de
Hristos şi de Biserică, Sfântul Ioan Gură de Aur a avut model şi călău‑
ză pe Sfântul Apostol Pavel. Îndemnul Apostolului: „Următori fiţi mie,
precum şi eu lui Hristos“ (I Corinteni 11, 1), a avut ecou puternic şi
determinant în viaţa Sfântului Părinte.
Sfântul Ioan s‑a îndrăgostit de Apostolul Pavel şi prin acesta L‑a
cunoscut mai bine pe Hristos. Prin intermediul Apostolului, Sfântul
Ioan şi‑a descoperit dragostea lui puternică faţă de Hristos. Flacăra
dragostei de Hristos, odată ce s‑a aprins în sufletul Sfântului Părinte,
nu s‑a stins niciodată, ci dimpotrivă a crescut şi l‑a stăpânit deplin1.
1. Vezi pr. dr. Iulian Eni, Το Μυστήριο του Χριστού. Σπουδή στο υπόμνημα του
Αγίου Ιωάννου του Χρυσοστόμου στις επιστολές του Αποστόλου Παύλου, Εκδόσεις Π.
Πουρναρά, Θεσσαλονίκη, 2010, p. 86‑94.
148
Taina unităţii Bisericii

Având la bază dragostea faţă de Hristos şi de Biserică, Sfântul Ioan
Gură de Aur a înţeles că, pentru o bună păstorire a turmei duhovni‑
ceşti, este esenţială păstrarea unităţii membrilor Bisericii în jurul lui
Hristos. Unitatea în Hristos a membrilor Bisericii devine aşadar preo‑
cupare majoră şi totodată motivaţie fundamentală în pastoraţia Sfân‑
tului Părinte. Sfântul Ioan se osteneşte, punându‑şi în valoare toate
calităţile cu care a fost înzestrat, pentru a‑şi îndeplini cu vrednicie slu‑
jirea la care a fost chemat. Se străduieşte să fie un bun următor al Mân‑
tuitorului Iisus Hristos, Care Şi‑a dat sufletul pentru întreaga omenire2
şi S‑a rugat pentru unitatea şi comuniunea membrilor Bisericii3.
Pentru această temă a unităţii membrilor Bisericii în jurul lui Hris‑
tos, reprezentativă este învăţătura Sfântului Apostol Pavel, rezumată
în Epistola către Efeseni: „De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru
Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost che‑
maţi. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă‑răbdare, îngăduin‑
du‑vă unii pe alţii în iubire. Silindu‑vă să păziţi unitatea Duhului, întru
legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o
singură nădejde a chemării voastre. Este un Domn, o credinţă, un botez.
Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi în‑
tru toţi. Iar fiecăruia dintre noi, i s‑a dat harul după măsura darului lui
Hristos“ (Efeseni 4, 1‑7).
Această învăţătură apostolică este pe deplin asumată de Sfântul Ioan
Gură de Aur, care se osteneşte să o împlinească cu toată responsabilita‑
tea în întreaga sa activitate. Încredinţat fiind că Biserica este Trupul lui
Hristos4, Sfântul Ioan Gură de Aur are convingerea că deplina unitate a
membrilor Bisericii se realizează numai în Hristos – Capul Bisericii5.
Atât Apostolul Pavel cât şi Sfântul Ioan Gură de Aur folosesc diferi‑
te imagini pentru a exprima unitatea în Hristos a membrilor Bisericii.
2. Ioan 15, 13.

3. Ioan 17, 20‑24.
4. I Corinteni 12, 12‑14. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola I către Corinteni,
Omilia 30, 1, P.G. 61, 249‑250.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola către Efeseni, Omilia 1, 4, P.G. 62, 16. La
Epistola către Coloseni, Omilia 3, 2, P.G. 62, 320. Vezi şi pr. dr. Iulian Eni, op. cit., p.
292‑301.
149
Dintre imaginile folosite însă, cea a corpului uman este apreciată ca

fiind cea mai reprezentativă, având capacitatea de a înfăţişa cum se
poate mai bine unitatea membrilor în Biserică. Astfel, aşa cum în tru‑
pul uman toate mădularele sunt legate între ele şi coordonate de cap,
tot aşa şi în Biserică, toate membrele sunt unite între ele şi conduse de
Capul‑Hristos. Unirea membrilor Bisericii este reală şi totodată taini‑
că. Dezvoltând această temă, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că unita‑
tea Bisericii este mai presus decât unitatea unui trup uman, deoarece
unirea membrilor Bisericii cu Capul‑Hristos şi, în Hristos, cu toţi cei‑
lalţi membri, se realizează în mod tainic. Este Taina unităţii, care se
realizează „în Hristos“ şi „în Duhul Sfânt“. Sfântul Părinte subliniază
că ceea ce uneşte şi adună într‑o unitate deplină pe membrii Bisericii,
pentru a deveni „un Trup“, este „un Duh“ – Duhul Sfânt. Adică, membrii
Bisericii constituie „un singur Trup“ – Trupul lui Hristos, datorită unui
singur Duh, întru Care au fost botezaţi. Astfel, toţi cei botezaţi în Duhul
Sfânt devin Trupul lui Hristos6. Încorporarea în Hristos constituie baza
unităţii Bisericii şi a existenţei ei ca Trup al lui Hristos.
Unitatea membrilor Bisericii în Hristos este o realitate ontologică
a Bisericii7. Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că însuşi termenul gre‑
cesc „Ἐκκλησία“ (= Biserică) înseamnă „unire“, „armonie“, „înţelegere“8.
În Biserică, toţi sunt născuţi de aceeaşi mamă şi sunt chemaţi spre a se
împărtăşi de la aceeaşi masă9.
Dumnezeiasca Euharistie,
expresia unităţii depline a membrilor Bisericii
Prezenţa Mântuitorului Hristos în Biserică este permanentizată
peste veacuri, până la sfârşitul lumii, prin Sfintele Taine, dar în mod
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola I către Corinteni, Omilia 30, 2, P.G. 61,
251.
7. Ν. Λουδοβίκου, Ἡ ἀποφατικὴ Ἐκκλησιολογία τοῦ Ὀμοουσίου. Ἡ ἀρχέγονη
Ἐκκλησία σήμερα, ἐκδ. Ἁρμός, Ἀθήνα 2002, σ. 238‑239.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola către Galateni, Omilia: 1, 3, P.G. 61, 616:
„τὸ γὰρ τῆς Ἐκκλησίας ὄνομα͵ συμφωνίας ὄνομα καὶ ὁμονοίας ἐστί“. Conf. La Epis‑
tola I către Corinteni, Omilia 1, 1, P.G. 61, 13.
9. Idem, La Epistola către Romani, Omilia 8, 8‑9, P.G. 60, 465‑466.
150
deosebit prin Taina Sfintei Euharistii. În Dumnezeiasca Euharistie este

concentrată şi permanent activă întreaga Iconomie a Domnului Iisus
Hristos de mântuire a lumii10.
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că Taina care se repetă la
fiecare Sfântă Liturghie este Anamneza Unicei Jertfe mântuitoare a
Domnului Iisus Hristos11. În Taina Sfintei Euharistii însă, nu are loc
doar Anamneza Jertfe mântuitoare a Domnului Hristos, ci şi Dumne‑
zeiasca Împărtăşire şi Comuniune, în care, Însuşi Mântuitorul Hris‑
tos, Jertfit şi Înviat, oferă Trupul şi Sângele Său, pentru a uni în Sine,
prin acest mod euharistic, întreaga Biserică12. Astfel, Dumnezeiasca
Euharistie este cel mai autentic mod de înfăţişare a Bisericii sau, altfel
spus, în Taina Sfintei Euharistii este reprezentată Biserica – Trupul lui
Hristos extins în umanitate13. Toţi cei care se împărtăşesc din Trupul
şi Sângele Mântuitorului Hristos devin părtaşi ai vieţii şi Învierii Lui.
Pentru cel care se împărtăşeşte, Dumnezeiasca Euharistie este prin
excelenţă Taina unirii reale şi autentice cu Hristos şi în Hristos cu toţi
ceilalţi membrii ai Bisericii14. Căci: „Precum Trupul lui Hristos asumat
prin întrupare este unitar şi păstrează în această unitate a Trupului
Său toate mădularele Sale, tot aşa şi noi, credincioşii, care ne unim prin
împărtăşire din aceeaşi Pâine şi devenim una în Hristos, devenim un
Singur Trup, Trupul lui Hristos. … Căci ce este Pâinea? Trupul lui Hris‑
tos. Ce devin cei care se împărtăşesc? Trupul lui Hristos; nu mai multe
trupuri, ci un Singur Trup. Căci precum pâinea este o unitate alcătui‑
tă din multe boabe laolaltă, care, fără să poată fi distinse, există unite
în aceeaşi pâine, tot aşa şi noi, cei care ne împărtăşim din Trupul lui
Hristos, devenim o Unitate, un Singur Trup. Căci nu te hrăneşti tu din‑
tr‑un trup şi celălalt din alt trup, ci toţi din Acelaşi Trup, din Trupul lui
Hristos“15.
10. Pr. dr. Iulian Eni, op. cit., p. 339.

Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola către Evrei, Omilia 17, 3, P.G. 63, 131.
11.��
��
��La Epistola I către Corinteni, Omilia 24, 1, P.G. 61, 200. La Epistola către
12.��
Idem,
Romani, Omilia 8, 8, P.G. 60, 465. La Evanghelia după Ioan, Omilia 46, 4, P.G. 59, 261.
13.�I Corinteni: 10, 16‑17. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola I către Corinteni,
Omilia 24, 2, P.G. 61, 200.
14.�Ibidem. Vezi şi La Epistola către Evrei, Omilia 17, 3, P.G. 63, 131.
Idem, La Epistola I către Corinteni, Omilia 24, 2, P.G. 61, 200.
15.��
��
151
Având aceste convingeri, Sfântul Ioan Gură de Aur dovedeşte o

preocupare permanentă de a păstra vie conştiinţa ecleziastică a mem‑
brilor Bisericii. Pentru aceasta, îndemna adesea pe fiii săi duhovniceşti
de a rămâne uniţi în jurul lui Hristos, printr‑o participare conştientă la
Tainele Bisericii, îndeosebi la Taina Euharistică.
După Sfântul Părinte, apropierea de Sfântul Potir presupune con‑
ştiinţă curată şi suflet eliberat de orice patimă. De aceea spune: „Nu
se cuvine să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie, atâta timp cât sun‑
tem stăpâniţi de dorinţe pătimaşe, care sunt mai rele decât febra. Când
spun dorinţe pătimaşe, mă refer şi la dorinţele trupeşti şi la ale iubirii
de arginţi şi la ale mâniei şi la ale aducerii aminte a răului şi în general
la toate patimile. Astfel, cel care se apropie, trebuie mai întâi să alunge
din sufletul său toate aceste patimi şi apoi să se atingă de Jertfa cea
Preacurată“16.
În ceea ce priveşte pregătirea pentru Sfânta Împărtăşire, Sfântul
Ioan îndeamnă: „Vă rog pe toţi, să nu vă apropiaţi de Sfintele Taine aşa,
la întâmplare, sau pentru că este sărbătoare, ci dacă vă hotărâţi cândva
să luaţi parte la acest Dar Sfânt, să vă curăţiţi bine lăuntrul vostru cu
multe zile înainte prin pocăinţă, prin rugăciune, prin milostenie şi prin
îndeletnicirea cu lucrurile duhovniceşti şi să nu vă întoarceţi iarăşi la
cele rele…“17.
Pentru o viaţă eclezială normală a membrilor Bisericii, Sfântul
Ioan Gură de Aur îndeamnă la o deasă împărtăşire cu conştiinţă cu‑
rată. Astfel, zice: „Precum, cel care nu simte nimic rău în conştiinţa lui
trebuie să se apropie zilnic să se împărtăşească, tot aşa cel care este
încărcat de păcate şi nu se pocăieşte trebuie să nu se apropie de Sfân‑
ta Împărtăşanie nici atunci când este sărbătoare“18. Pentru că: „Vre‑
mea când cineva se poate împărtăşi, nu este Teofania, nici perioada
postului, ci atunci când are sufletul sincer şi curat. Aşadar, când ai aşa
sufletul, întotdeauna să te apropii, iar de nu‑l ai aşa, să nu te apropii
niciodată“19.
16. Idem, La Epistola I către Corinteni, Omilia 28, 1, P.G. 61, 233.
17. Idem, Despre Cel necuprins, P.G. 48, 755.
18.�Ibidem.
19. Idem, La Epistola către Efeseni, Omilia 3, 4, P.G. 62, 28.
152
Unitatea credinţei, referinţă de bază a unităţii Bisericii

şi poziţia ortodoxă faţă de învăţăturile eretice
Unitatea Bisericii în Hristos şi expresia universalităţii ei cuprinsă
în Sfânta Euharistie presupune unitatea în credinţă. Credinţa în Mân‑
tuitorul Hristos constituie o motivaţie de bază a unităţii membrilor
Bisericii. „Un Domn, o credinţă, un Botez, un Dumnezeu“20 reprezintă
principalele caracteristici ale unităţii Bisericii. Prin unitatea credinţei,
toţi cei care Îl urmează pe Hristos şi cred în El se unesc, sau altfel spus,
Însuşi Mântuitorul Hristos îi uneşte pe aceştia în aceeaşi credinţă.
În activitatea sa pastorală, Sfântul Ioan Gură de Aur dovedeşte o
grijă deosebită pentru modul de viaţă al membrilor Bisericii în confor‑
mitate cu morala ortodoxă. Viaţa virtuoasă a credincioşilor, ca premisă
a dobândirii Împărăţiei Cerurilor, devine ţintă majoră a lucrării sale
pastorale. Modul de viaţă virtuoasă presupune însă înainte de toate,
dreaptă credinţă. Pentru că numai pe o convingere sănătoasă a drep‑
tei credinţe se poate dezvolta o viaţă încărcată cu virtuţi. Astfel, viaţa
virtuoasă devine expresia dreptei credinţe trăite21.
Sfântul Ioan Gură de Aur are o deosebită preocupare pentru păs‑
trarea credinţei ortodoxe nevătămată de rătăcirile eretice ale vremii.
Cu toate că nu a lăsat multe opere sistematice (aşa cum sunt: Despre Cel
necuprins către anomieni22 şi Împotriva anomienilor23), în care să susţi‑
nă credinţa sănătoasă faţă de ereziile timpului ‑ Sfântul Ioan nu ezită să
vădească rătăcirile grupărilor eretice şi să îndemne la păstrarea dreptei
credinţe cu orice prilej în omiliile sale24. Astfel, îndeamnă pe fiii săi du‑
hovniceşti la o mai bună cunoaştere a Sfintei Scripturi, spre a observa
rătăcirile şi a nu se lăsa atraşi de momelile ereticilor, care întotdeauna
urmăresc să‑i înşele ce cei simpli şi fără cunoştinţe25.
20.�Efeseni: 4, 5‑6.
Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola către Efeseni, Omilia 4, 2‑3, P.G. 62,
21.��
��
33‑34. La Epistola I către Timotei, Omilia 12, 2, P.G. 62, 560. La Epistola către Evrei,
Omilia 7, 1, P.G. 63, 59‑60.
22.�P.G. 48, 701‑748.
23.�P.G. 48, 747‑812.
24.��
O
��
minuţioasă analiză asupra poziţiei Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de ere‑
ziile primelor veacuri vezi la pr. dr. Iulian Eni, op. cit., p. 101‑118.
Sfântul Ioan Gură de Aur, La Epistola către Evrei, Omilia 8, 4, P.G. 63, 73.
25.��
��
153
Sfântul Ioan Gură de Aur este convins că tezaurul adevărului este

păstrat doar de Biserică şi atrage atenţia că multe sunt căile necre‑
dinţei şi ale rătăcirii, în timp ce calea adevărului este doar una singu‑
ră26. Pentru a deveni şi mai convingător în faţa păstoriţilor săi, Sfântul
Părinte se foloseşte de diferite argumente, cum ar fi şi următorul si‑
logism: „Dacă cele ce învaţă ereticii sunt adevărate, atunci învăţătu‑
ra noastră este păgubitoare, dar dacă învăţătura noastră este bună şi
adevărată, atunci ale lor sunt rele şi rătăcitoare“27.
Sfântul Ioan subliniază că este necesar să păstrăm Ortodoxia, nu
numai din punctul de vedere al credinţei, ci şi din punctul de vede‑
re al canoanelor Tradiţiei Bisericii. Căci, atunci când sunt păstrate
canoanele Tradiţiei, este păstrată şi unitatea credinţei în Biserică.
Adevăratul ortodox nu este cel care se crede ortodox, ci acela care
dovedeşte în practică, prin modul de viaţă, că este păstrător al Tra‑
diţiei Bisericii28.
Sfântul Ioan arată că în niciun caz nu este posibil să existe unitate
între Ortodocşi şi eretici, pentru că nu coexistă ca „un duh“. Pentru
unitate este nevoie ca toţi membrii unităţii să se afle în acelaşi duh. În
cazul Bisericii, unitatea membrilor ei este garantată de Duhul Sfânt.
Unitatea lor există în Duhul Sfânt. De asemenea, Sfântul Părinte expli‑
că faptul că, de se întâmplă ca un membru al Bisericii să devină prieten
al ereticilor, poate fi considerat în continuare „un trup“, dar nu poate
fi „un duh“ cu ceilalţi membrii ai Bisericii29. Ereticul nu va putea nicio‑
dată să se afle în unitate cu membrii Bisericii, pentru că se află în afara
comuniunii Trupului lui Hristos şi a Duhului Sfânt, Care garantează
unitatea Bisericii. Dacă şi catehumenul, care este pregătit să devină
creştin, se află încă în afara Trupului Tainic al lui Hristos până când va
primi botezul30, cu cât mai mult ereticul se află departe de Trupul lui
Hristos.
Sfântul Ioan spune că, dacă Biserica va alege să trateze cu igno‑
ranţă rătăcirile ereticilor, se va afla la un moment dat în faţa unui
Idem, La Epistola către Romani, Omilia 3, 1, P.G. 60, 412.

26.��
��
Idem, La Epistola către Efeseni, Omilia 11, 5, P.G. 62, 86.
27.��
��
28.�Ibidem.
29.�Ibidem, Omilia 11, 1, P.G. 62, 79.
Idem, La Epistola către Evrei, Omilia 25, 3, P.G. 63, 177.
30.��
��
154
mare pericol, întrucât prin atitudinea ei de indiferenţă va lăsa cale

deschisă pentru multe erezii31. De aceea, creştinul ortodox are da‑
toria de a se păzi întru puritatea învăţăturii Bisericii şi a nu accepta
altă învăţătură străină de aceasta. Dar nu are doar datoria de a se
păzi pe sine, ci şi de a fi preocupat de binele obştesc, susţinând ade‑
vărul Bisericii. Cu alte cuvinte, creştinul ortodox nu trebuie să tacă
atunci când adevărul Bisericii este atacat de eretici32. Trebuie să aibă
spirit misionar. Credinciosul, care contribuie la întoarcerea întru pli‑
nătatea Bisericii a unui suflet rătăcit, este vrednic de mare răsplată.
În acest sens, Sfântul Ioan menţionează că mare este virtutea milos‑
teniei, însă niciodată aceasta nu va putea ajunge la înălţimea vred‑
niciei pe care o are misionarul creştin, care ajută la întoarcerea din
erezie a unui rătăcit.
În activitatea misionară a ortodoxului, cel mai puternic cuvânt în
faţa celui rătăcit este exemplul personal, prin modul curat de viaţă.
Niciun cuvânt filozofic nu‑l poate convinge pe cel aflat în rătăcire, cât
îl poate convinge dragostea sinceră şi curată dovedită de faptele creş‑
tinului ortodox33.
Adevăratul ortodox, în niciun caz, nu trebuie să aibă atitudine de
ură şi vrăjmăşie. Sfântul Ioan face deosebire între om – ca făptură cre‑
ată de Dumnezeu – şi faptele lui, şi subliniază că nu se cuvine să‑l urâm
pe omul păcătos sau eretic, ci păcatul şi erezia34. Astfel, în duh de pace,
creştinul ortodox se cade să fie cu dragoste faţă de toţi oamenii, chiar
şi faţă de eretici. Cu durere în suflet pentru ei, are datoria să se roage
pentru luminarea şi îndreptarea lor din rătăcire, aşa cum are datoria
să se roage şi pentru idolatrici şi pentru întreaga lume35. Deosebire
trebuie să existe doar în atitudinea şi în modul de abordare, după cum
impune doar identitatea duhovnicească a fiecăruia, nu şi în sentimen‑
tul dragostei.
După cum însuşi mărturiseşte, Sfântul Ioan s‑ar fi preocupat mai
mult de combaterea ereziilor, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, însă
Idem, La Epistola II către Corinteni, Omilia 23, 2, P.G. 61, 555.

31.��
��
Idem, La Epistola către Tit, Omilia 6, 2, P.G. 62, 697.
32.��
��
Idem, La Epistola I către Corinteni, Omilia 3, 5, P.G. 61, 28‑29.
33.��
��
34.�Ibidem, Omilia 33, 4, P.G. 61, 282.
Idem, La Epistola I către Timotei, Omilia 7, 2, P.G. 62, 536.
35.��
��
155
nu doreşte să devină aceasta principala preocupare a lucrării sale pas‑

torale36. Scopul Sfântului Părinte nu este aşadar de a instiga la vrăjmă‑
şie faţă de eretici, ci de a păstra puritatea dreptei‑credinţe şi de a‑i păzi
pe păstoriţii săi uniţi întru adevărul Bisericii.
Păcatul, cauză a vătămării unităţii Bisericii

Pe lângă pericolele venite dinafară, din partea ereticilor şi a altor
factori externi, Sfântul Ioan Gură de Aur observă că unitatea membrilor
Bisericii este adesea ameninţată de anumite cauze interne. De aceea,
atrage atenţia că în rătăcire se află nu doar cei care greşesc din punct
de vedere dogmatic, ci şi cei care se abat de la ortodoxie prin modul lor
de viaţă. Fiindcă acei care prin modul păcătos de viaţă cad în capcana
diavolului, ajung să fie înrobiţi de vrăjmaşul şi trăiesc în rătăcire. Pen‑
tru a face şi mai evidentă amăgirea celui care se crede în adevăr, dar
ţinut în stăpânirea vrăjmaşului prin modul păcătos de viaţă, Sfântul
Ioan se foloseşte de imaginea vrabiei prinsă în capcană. Astfel, precum
vrabia prinsă în capcană doar de un singur picior, se află întreagă în
stăpânirea celui care a pus capcana, tot aşa se întâmplă şi cu omul care
greşeşte doar într‑un singur fel – dogmatic, moral sau altfel – ajunge
să fie ţinut în rătăcire în întregime de vrăjmaşul37.
Aşadar unitatea Bisericii este pusă adesea în pericol de anumite
patimi şi păcate, care‑i stăpânesc pe unii membrii şi care‑i determină
să contribuie la dezbinarea lor. Patimi precum slava deşartă, dorin‑
ţa de stăpânire, iubirea de sine, iubirea de bani, iubirea de întâietate,
mândria, invidia, lăcomia şi altele asemenea acestora duc la destrăma‑
re şi la distrugerea unităţii Bisericii38. În viziunea Sfântului Ioan, pati‑
ma care vatămă cel mai mult unitatea membrilor Bisericii este dorinţa
de stăpânire (= filarhia). Sfântul o consideră boală grea şi vătămătoare
şi spune că nimic nu poate distruge cu atâta uşurinţă unitatea Bisericii
aşa cum o poate distruge această boală39.
Idem, La Epistola către Evrei, Omilia 9, 1, P.G. 63, 76.

36.��
��
Idem, La Epistola II către Timotei, Omilia 6, 2‑3, P.G. 62, 633.
37.��
��
��La Epistola I către Corinteni, Omilia 14, 1‑2, P.G. 61, 115‑116. La Epis‑
38.��
Idem,
tola către Efeseni, Omilia 11, 5, P.G. 62, 86‑87.
Idem, La Epistola I către Corinteni, Omilia 14, 1‑2, P.G. 61, 115‑116.
39.��
��
156
O deosebită purtare de grijă arată Sfântul Ioan pentru evitarea

schismelor în Biserică, provocate îndeosebi de cei care sunt stăpâniţi
de patima dorinţei de a conduce. Cei cărora nu le place să se supună,
ci doar să stăpânească, cad cu multă uşurinţă în ispita schismelor şi a
ereziilor. Din cauza unora ca aceştia, Hristos este sfâşiat; Trupul Lui
– Biserica – se fărâmiţează şi se împarte40. Sfântul Ioan arată că două
sunt căile care duc la ruptura de Trupul Bisericii: una, când dragostea
dintre noi se răceşte şi a doua, când îndrăznim să facem lucruri care
nu se cuvin să se petreacă în sânul Bisericii. Dorinţa de stăpânire este
mama ereziilor41. Căci, a provoca cineva schismă în Biserică, din cauza
dorinţei de stăpânire, a mândriei şi a iubirii de sine, nu este lucru mai
puţin rău decât a cădea în erezie42.
Când Biserica este sfâşiată din interiorul ei, prin dorinţele păti‑
maşe de stăpânire ale unor membrii, care provoacă răni fraţilor lor,
paguba provocată Bisericii este mai mare ca atunci când este atacată
de vrăjmaşii dinafara ei43. Sfântul Ioan Gură de Aur se tânguieşte amar
din cauza dezbinărilor apărute în sânul Bisericii, provocate de egois‑
mul şi dorinţa de stăpânire ale unor membri ai ierarhiei44.
Cu durere în suflet, Sfântul Ioan Gură de Aur îi cheamă pe toţi
membrii Bisericii la o luptă comună, de a combate împreună bolile
care atacă unitatea lor şi totodată îndeamnă la o viaţă de virtuţi întru
legătura păcii şi a dragostei. Prin urmare, spune Sfântul: „De vom avea
viaţă virtuoasă, dragostea n‑ar dispărea, căci virtutea depinde de dra‑
goste şi dragostea de virtute“45.
40.�Ibidem, Omilia 3, 2, P.G. 61, 24.

Idem, La Epistola către Galateni, Omilia: 5, 4, P.G. 61, 670.
41.��
��
Idem, La Epistola către Efeseni, Omilia 11, 5, P.G. 62, 87.
42.��
��
43.�Ibidem, Omilia 11, 4‑5, P.G. 62, 85‑86.
Idem, La Epistola II către Corinteni, Omilia 18, 3, P.G. 61, 528.
44.��
��
Idem, La Epistola către Efeseni, Omilia 9, 3‑4, P.G. 62, 73‑76.
45.��
��
157
Pr. prof. dr. Ionel Ene,

Sfântul Ioan Gură de Aur

şi misiunea în parohie
Abstract: During the year dedicated to St. John Chrysostom in Romanian

Orthodox Church, we can speak about the multiple spiritual connections which the
brilliant Antiochian bishop had in our area of the Lower Danube. As an Archbishop of
Constantinople, shepherding in the city – the capital of the Byzantine Empire, St. John
Chrysostom could have an objective look and permanent news about the situation of
the Christian communities throughout the empire. This gave him the opportunity to
take important decisions to help, to support and to encourage dioceses, individuals or
Christian actions, which sometimes were very far away. The study aims to show these
links of St. John with the Lower Danube.
Keywords: Constantinople, Antioch, Lower Danube, mission, pastoral.

Într‑o lume din ce în ce mai frământată, în care reperele autenti‑
ce sunt minimalizate ori relativizate, a vorbi despre Sfântul Ioan Gură
de Aur este o mare îndrăzneală, dar şi o onorantă datorie de suflet.
Credem că este, de fapt, o necesitate. Este o necesitate, fiindcă, ana‑
lizându‑i viaţa şi opera, putem cunoaşte şi reînvăţa ABC‑ul duhovni‑
cesc al creştinismului. Creştinul de astăzi are informaţii bogate, foarte
variate. Dar, este de domeniul evidenţei că trecem printr‑o perioadă
de criză duhovnicească. O criză pe care trebuie să ne‑o asumăm, mai
ales noi teologii, fiindcă, nu de puţine ori, ne folosim şi ne prevalăm
de titluri şi diplome, dar suntem neputincioşi în a‑i cuceri pe credin‑
cioşi pentru Iubirea jertfită a lui Dumnezeu în istorie – Iisus Hristos.
Patericul nu este asumat, ci folosit şi citat, deşi la tot pasul întâlnim şi
astăzi pilde, demne de Pateric. Părintele Placide Deseille, ne spune „că
un eminent profesor de teologie s‑a dus la un bătrân în Muntele Athos.
158
Acestuia i‑a fost prezentat drept teolog. Bătrânul se întrebă retoric: Un

teolog? O, ce floare frumoasă… artificială! Şi adăugă: Cu puţină mi-
reasmă deasupra… artificială! Profesorul, cu inimă smerită i‑a bătut
metanie şi a păstrat tăcerea. După un timp a mărturisit că acel cuvânt
al bătrânului i‑a intrat direct la inimă şi i‑a schimbat în întregime mo‑
dul de a gândi, de a preda şi de a trăi“1. Omul de astăzi, desigur fără a
generaliza sau absolutiza, nu mai trăieşte creştinismul ca o invitaţie la
un parteneriat de iubire cu Dumnezeu. Nu mai percepe creştinismul
ca un mod de viaţă, un mod de a fi, după un model oferit de Dumnezeu
– Iisus Hristos. A fi creştin astăzi, nu mai înseamnă o luptă permanentă
să dovedeşti că‑L iubeşti pe Dumnezeu, dar prin acte concrete, de iubi‑
re a semenului. Sau, altfel spus, nu mai înseamnă o luptă asiduă să nu
urăşti pe nimeni, ca nu cumva să te trezeşti că‑L urăşti pe Dumnezeu!
Or, a vorbi despre Sfântul Ioan Gură de Aur înseamnă a descoperi toate
aceste valori. Şi este nevoie de a vorbi despre marele părinte, în anul în
care, cel dintâi creştin al neamului, Preafericitul Părinte Patriarh Da‑
niel, dimpreună cu Sfântul Sinod, invită parohia ortodoxă şi întreaga
suflare creştină, să reflecteze asupra slujirii, asupra misiunii, asupra
vieţii, asupra iubirii aproapelui, asupra iubirii celui suferind etc. etc.,
asupra redescoperirii şi asumării creştinismului autentic. Primenirea
societăţii nu se poate face fără un efort susţinut al tuturor creştinilor
de a arăta întregii lumi că au înţeles şi şi‑au asumat invitaţia la parte‑
neriatul de iubire făcută de Dumnezeu, prin Fiul Său trimis în lume.
Hristos Domnul stăpâneşte veacurile în stare de jertfă, ca şi cum ne‑ar
spune: oricât de mult mă urâţi, eu tot aştept să vă îmbrăţişez şi să pri‑
miţi Iubirea lui Dumnezeu. Or, Sfântul Ioan Gură de Aur ne este un far
călăuzitor, în acest sens. Cuvintele sale, faptele, dar şi atitudinea sa în
faţa tuturor răutăţilor timpului, ne sunt torţe luminoase de iubire. Şi
avem de învăţat toţi de la lecţia oferită istoriei, ce poartă titlul Ioan
Gură de Aur. Iată ce ne învaţă el, adresându‑se antiohienilor, în ceea ce
înseamnă întâietatea creştină: „Când e vorba de întâietate… pretindeţi
1. Placide Deseille, Il Teologo e la Chiesa, Monastero di Bose, 1999, p. 3, apud Va‑

lentin Vesa, Studiul ştiinţific al teologiei ca premisă pentru cunoaşterea duhovniceas‑
că, în „Tabor“, revistă de cultură şi spiritualitate românească, editată de Mitropolia
Clujului, Maramureşului şi Sătmarului, anul VIII, nr. 11, noiembrie 2014, p. 19.
159
că staţi în fruntea întregii lumi, pentru că oraşul vostru este cel dintâi
care şi‑a pus cununa cu numele de creştin (Fapte 11, 27). Dar nu vă e ru‑
şine ca la întrecerea în cuminţenie să fiţi în urma celor din urmă oraşe?“.
Într‑o lume în care constatăm că apetitul competiţiei în iubire, cum ar
trebui să definim creştinismul, este înlocuit de o competiţie a trufiei,
Sfântul Ioan ne spune că întâietatea trebuie să fie doar în cuminţenie.
Poate ar fi greu, dar ar fi minunat să reuşim să instituim un concurs
între parohii, între credincioşi, între slujitori, în care să evidenţiem,
în fiecare an, pe cei mai cuminţi! Aşa cum ar fi minunat să reuşim să
instituim un maraton al răbdării, unul al smereniei şi, de ce nu, unul
al solicitudinii, al filantropiei. Sfântul Ioan Gură de Aur evidenţiază în‑
tâietatea iubirii creştine, atunci când laudă viaţa călugărilor din jurul
Antiohiei: „Printre ei nu se găsesc slugi. Ei singuri îşi aprind focul, ei
îşi taie lemne, ei îşi fac de mâncare, ei slujesc pe cei care vin la ei. Nu‑i
om căruia să i se poruncească, nici om care să poruncească, ci toţi sunt
slugi şi fiecare spală picioarele străinilor; şi toţi se iau la întrecere unii
cu alţii; şi fac aceasta fără să cerceteze cine e străinul venit la ei; nici
dacă e rob, nici dacă e liber, ci tuturor le spală picioarele. Acolo nimeni
nu‑i mare, nimeni nu‑i mic. Toţi sunt egali. Chiar de‑ar fi cineva mic, cel
mare nu se uită ce este, ci cel mare se socoteşte a fi mai mic decât cel
mic şi prin aceasta ajunge mare. Acolo este mare cel care sare să facă
cea mai de jos slujbă; acolo nu se aud cuvintele al meu şi al tău. Sunt şi
mici şi mari în ce priveşte virtutea“2. Dar el, consecvent cuvintelor Sfân‑
tului Apostol Pavel, merge până acolo că se numără printre păcătoşi,
printre cei ce trebuie să se teamă de judecata lui Dumnezeu. De altfel,
Biserica îi cântă neîncetat: „Din gura ta ca o lumină de foc strălucind
harul, lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat,
înălţimea smereniei nouă ne‑a arătat“.
Dar activitatea sa nu s‑a mărginit doar la evidenţierea virtuţilor
şi slujirea celor sacre, ci a urmărit şi luminarea sufletelor rătăcite ori
amăgite de erezia ariană. În acest sens, Teodoret de Cyr, care ne‑a lă‑
sat o istorie a evenimentelor contemporane Sfântului Ioan, ne spune,
printre altele: „Văzând neamul sciţilor (goţilor) atras în năvodul arian,
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Evanghelia după Matei, în col. „P.S.B.“,
vol. 23, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 13.
160
Sfântul Ioan Gură de Aur s‑a opus cu toate mijloacele de rezistenţă, şi‑a
găsit el însuşi calea de a‑i atrage la credinţa cea dreaptă. Astfel, le‑a rân‑
duit preoţi, diaconi şi din cei care citeau cuvintele sfinte (anagnoşti) de
limba lor şi le‑a repartizat o biserică. Prin aceasta a atras pe mulţi din‑
tre cei rătăciţi. Adesea el însuşi mergea la biserica goţilor şi le vorbea,
folosindu‑se de un interpret, care cunoştea amândouă limbile – greacă
şi gotă. Pe cei care erau propuşi să cuvânteze îi pregătea pentru acest
lucru. Acestea deci făcea tot timpul în cetate (la Constantinopol) şi scă‑
pa pe mulţi dintre cei înşelaţi, arătându‑le adevărul propovăduirilor
apostolice“3. Sfântul Ioan a fost, însă, şi un model deosebit de misio‑
nar, înzestrat cu o înţelepciune aparte. Acelaşi Teodoret de Cyr redă
un moment important din viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi din
viaţa Imperiului bizantin, confruntat, atunci, tot mai mult cu popoare‑
le migratoare barbare. Episodul este inedit şi ni‑l descoperă pe Sfântul
Ioan în această postură. Este vorba despre arianul şi barbarul Gaina,
care a cerut împăratului „să‑i dea unul din dumnezeieştile locaşuri…“
(din Constantinopol, s.n.). Temându‑se de puterea barbarului, care în‑
tre timp devenise magister militum, adică conducător al unei părţi din
oştirea imperială, împăratul i‑a spus că „va chibzui şi i‑a făgăduit că va
avea grijă“. Aşa a ajuns să‑l consulte pe Sfântul Ioan şi, făcând aluzie la
tirania pe care Gaina o exercita, „l‑a rugat ca să domolească prin dărni‑
cie furia barbarului“4. Poziţia Sfântului Ioan a fost tranşantă şi promp‑
tă, căci i‑a răspuns împăratului: „Să nu făgăduieşti aşa ceva o împărate,
şi nici să nu porunceşti, sau să dai cele sfinte câinilor. Eu nu voi suferi ca
cei care lămuresc cuvântul lui Dumnezeu şi îl slăvesc să iasă şi să dau,
astfel, dumnezeiescul lor templu celor care‑l blasfemiază. Nicidecum să
nu te temi de acest barbar, o împărate, ci să ne chemi pe amândoi, pe
mine şi pe acesta, iar tu să asculţi în linişte cele ce se vor discuta. Eu însă
voi înfrâna limba acestuia şi‑l voi convinge să nu ceară nicidecum ceea
ce nu se cuvine să i se dea“5. Bucuros să scape de barbar, împăratul a
făcut aşa cum l‑a sfătuit patriarhul şi i‑a convocat pe cei doi, chiar a
3. Teodoret, episcopul Cirului, Scrieri, Istoria bisericească, V, 30, în col. „P.S.B“,

vol. 44, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 237.
4. Ibidem, V, 32, p. 238.
5. Ibidem.
161
doua zi. Episodul este povestit de Teodoret, astfel: „Gaina cerea înde‑
plinirea făgăduinţei împăratului, iar marele Ioan răspundea, zicând că
nu este îngăduit împăratului, care este ales să aibă dreapta credinţă, ca
să îndrăznească ceva contra celor dumnezeieşti. Când acesta (Gaina) a
zis că şi el trebuie să aibă o casă de rugăciune, marele Ioan i‑a răspuns:
Orice casă a lui Dumnezeu îţi este deschisă şi nimeni nu te opreşte să
te rogi, dacă vrei. Dar eu, a zis Gaina, sunt de altă comunitate (sectă).
Cu aceştia cer să avem un locaş de închinare şi cu mai mare drept cer
aceasta fiindcă am susţinut multe acţiuni războinice pentru romani. Tu
însă, a zis Ioan, ai primit răsplăţi mai mari decât ostenelile tale, căci
eşti comandant de oaste (magister militum) şi ai fost învrednicit şi de
mantia consulară. Aşa că trebuie să te gândeşti ce‑ai fost mai înainte
şi ce ai devenit acum; care era sărăcia ta dinainte şi care este bogăţia
ta de acum? Ce fel de îmbrăcăminte foloseai înainte de a trece Dunărea
şi pe care o îmbraci acum? Gândeşte‑te că ostenelile tale sunt puţine,
iar recompensele foarte mari şi nu fii nemulţumit pentru cele cu care ai
fost onorat“6. Exemplele pot continua, noi ne mulţumim doar să facem
precizarea că în timp ce la Constantinopol se purtau aceste discuţii, la
Tomis păstorea Sfântul Teotim, prieten al Sfântului Ioan şi care făcea,
la rându‑i, misiune printre huni. De altfel, hunii chiar îl numeau deus
romanorum – zeul romanilor, pentru nenumăratele minuni ce le făcea,
inclusiv printre ei.
Putem spune că Sfântul Ioan Gură de Aur este un model şi pentru
cântarea omofonă în Biserică. Este cunoscut faptul că în Biserica pri‑
mară, practica intonării antifoanelor s‑a introdus la Antiohia, încă din
timpul Sfântului Ignatie Teoforul, al treilea episcop al cetăţii. Acesta
„a avut o viziune a îngerilor, ca şi cum ar cânta în cor imnuri Sfintei
Treimi“7. De aici practica s‑a generalizat în toate bisericile. Sfântului
Ioan îi datorăm practica imnelor nocturne. Cassiodor ne spune, în acest
sens: „În vreme ce în Egipt se petreceau acestea (discuţiile sterile, s.n.),
Ioan din Constantinopol întărea învăţătura şi era bine văzut de toţi,
pentru că el, primul, a adăugat la predici imne nocturne. Arienii, după
6. Ibidem, p. 238‑239.
7. Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator, Istoria bisericească tripartită,
cap. IX, în col. „P.S.B.“, vol. 75, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 401.
162
cum s‑a mai spus, îşi ţineau adunările în afară de oraş. Dar sâmbăta şi
duminica, adunându‑se pe la porţi şi prin porticuri, intonau imne şi anti‑
foane compuse după dogma ariană. Şi făcând aşa în cea mai mare parte
a nopţii, în zori ieşind pe poartă cu corurile lor prin mijlocul oraşului se
îndreptau spre biserica lor. Şi cum nu încetau să facă acest lucru aproa‑
pe ca o dojană adusă ortodocşilor, adesea cântau chiar: Unde sunt cei
care spun că unul singur este în trei puteri? – atunci Ioan, temându‑se ca
cei simpli să nu fie atraşi de cântece de acest fel, a hotărât ca şi poporul
său să petreacă noaptea în imnuri, ca să umbrească lucrarea acelora şi
ca să întărească mărturisirea celor credincioşi“8. Din nefericire, toată
grija Sfântului Ioan şi dorinţa de a contracara acţiunile ereticilor s‑a
soldat cu multe necazuri, căci „…atunci când imnurile homousienilor
apăreau mai limpezi în timpul nopţilor (căci făcuseră şi cruci de argint
care erau purtate cu lumânări de ceară, pentru plata cărora contribuia
Eudoxia Augusta), atunci arienii împinşi de zel, s‑au năpustit până la
omor. Într‑o noapte, la o încăierare, a fost lovit cu o piatră în frunte Bri‑
so, eunucul Augustei, care fusese destinat să se ocupe de imnuri. Dar şi
unii din popor au murit din ambele părţi. Şi din pricina acestor mişcări,
împăratul a interzis arienilor să mai intoneze public imnuri“9.
Dar Sfântul Ioan va rămâne, peste veacuri, model de predicator
autentic, identificat întru totul cu mesajul transmis. Probabil că au fost
mulţi oameni, în istoria creştinismului, care şi‑au armonizat cuvântul
cu viaţa, dar Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai mare, aşa cum
relatează părintele Tis de la Amasia, că‑l auzise pe fratele său Adelfie
zicând: „Când Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului,
a fost izgonit şi surghiunit la Comane, petrecea în casa noastră şi pen‑
tru aceea multă îndrăzneală şi dragoste aveam către dânsul“. Şi zicea
Adelfie, fratele meu şi episcopul de la Cucuz: „După ce fericitul Ioan s‑a
mutat la Domnul, fiind acolo în surghiun, mare mâhnire am avut, că un
bărbat ca acesta, învăţător al lumii, care cu cuvântul său veselea Bise‑
rica lui Hristos, unul ca acesta în surghiun a răposat. Însă, m‑am rugat
Domnului cu multe lacrimi, ca să‑mi arate mie în care rânduială este şi
de este numărat între patriarhi. Şi mult rugându‑mă eu, pentru aceasta,
8. Ibidem, cap. VIII, p. 400.

9. Ibidem.
163
într‑o noapte, am văzut în vis pe un bărbat foarte luminat la vedere. Şi

m‑a luat pe mine de mâna dreaptă şi m‑a dus la un oarecare loc luminos
şi preaslăvit şi mi‑a arătat mie pe toţi învăţătorii Bisericii. Iar eu nădăj‑
duiam să văd acolo cu dânşii şi pe doritul meu Ioan Gură de Aur. Şi, după
ce mi‑a arătat mie pe toţi şi mi‑a spus şi numele fiecăruia dintr‑înşii, ia‑
răşi luându‑mă de mână, m‑a scos pe mine afară. Iar eu mergeam după
dânsul mâhnit că nu văzusem, cu arhiereii, pe fericitul Ioan. Deci, mi‑a
zis mie: Ce‑ţi este? Şi de ce eşti mâhnit? Că nimeni intrând aici, nu iese
mâhnit. Iar eu i‑am răspuns: Aceasta îmi este mie mâhnirea, că pe iubi‑
tul meu Ioan Gură de Aur, nu l‑am văzut cu ceilalţi episcopi. Iar el mi‑a
zis mie: Zici de Ioan povăţuitorul pocăinţei? Şi i‑am zis: Aşa. Deci mi‑a
răspuns mie, zicând: Tot omul, în trup fiind, nu‑l poate vedea pe acela.
Că acela la Scaunul Stăpânului stă, între Serafimi şi Heruvimi. Şi m‑am
mângâiat de cuvintele lui“10. De altfel, ceea ce‑l deosebeşte fundamen‑
tal pe Sfântul Ioan de oricare alt predicator, este inegalabila capacitate
de a surprinde esenţa lucrurilor. Făcând o comparaţie între el şi Feri‑
citul Augustin, Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea scurt, prefera
silogismul; Hrisostom foarte lung, el întrebuinţa adesea câte două ore
fără să producă oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adre‑
sa mai mult minţii, Hrisostom sufletului întreg, pe care voia să‑l vadă
mişcat la fapte creştine. Augustin urma în cuvântarea sa o cale severă,
logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Hrisostom însă vorbea
cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său, sau de la împreju‑
rări; ţinea continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemple vii şi
plastice de care se servea, prin figurile de stil, care niciodată nu erau
exagerate“11. Pentru Sfântul Ioan, cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa
cea mai arzătoare. Nobleţea exprimării străbate peste veacuri, iar con‑
temporanilor le făcea plăcere să constate că din gura lui ieşeau cuvinte
mai dulci ca mierea. Cunoştea regulile artei oratorice mai bine decât
10. Proloagele – Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură, tipărită prin străduin‑

ţa şi osteneala, cu un studiu introductiv şi binecuvântarea Înaltpreasfinţitului dr.
Nestor��
Vornicescu, mitropolitul Olteniei, diortosite şi îmbogăţite de arhim. dr. Bene‑
dict Ghiuş, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 253.
11. Apud drd. Liviu Petcu, Lumina Sfintelor Scripturi (Antologie tematică în ope‑
ra Sfântului Ioan Gură de Aur), Ed. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2007, p.
24.
164
oricine altcineva, dar avea şi un profund simţ al măsurii şi asocierii.

Era asemenea unui bucătar iscusit, reuşind întotdeauna să facă lucruri
deosebite din orice mărunţiş. Cuvântul îi era cald şi cursiv, capabil să
ţese cu repeziciune epitete, comparaţii, asocieri înveşmântate în bogă‑
ţia gândurilor şi puritatea emoţiilor. În acest sens, Sfântul Ioan rămâne
model de urmat pentru orice slujitor al Sfântului Altar, dar este şi un
nepreţuit tezaur de informare pentru orice creştin, deoarece are tăl‑
măciri la cele mai multe cărţi ale Sfintei Scripturi. El poate fi un minu‑
nat reper pentru orice creştin, arătând multă îngăduinţă şi mângâiere
firii umană, dar fiind extraordinar de aspru cu păcatul şi viciul. Pen‑
tru a încuraja pe păcătos, vorbeşte de mila divină şi aduce în sprijinul
acesteia bogăţia iertării care deschide porţile cerului. Oricât de multe
ar fi păcatele, omul trebuie să le condamne cu fermitate şi să le spo‑
vedească, astfel punând început mântuirii: „N‑are importanţă că omul
a căzut de o mie de ori în păcat sau că este încă în pericol de a cădea
din nou, bunătăţile cereşti sunt mai numeroase decât greşelile omeneşti.
Păcatul tău are hotar, leacul însă nu are hotar. Păcatul tău oricum ar fi,
este făcut; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj!
Pocăinţa biruie păcatul. Închipuie‑ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate
rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu“12. Grija sa pentru mântui‑
rea păstoriţilor era esenţială. Când păstoriţii îşi modelau viaţa după
Cuvântul Scripturii, sufletul său sălta de bucurie, iar când vreo boală
morală se abătea asupra lor, era trist şi amărât cu sufletul. Astăzi, mai
mult ca oricând, suntem datori, preoţi şi credincioşi, să luăm aminte la
exemplul vieţuirii şi misiunii Sfântului Ioan Gură de Aur.
Desigur, citind opera Sfântului Ioan putem găsi nenumărate piste
şi repere de orientare duhovnicească, atât personală, cât şi pentru fa‑
miliile creştine propriu‑zise, ori pentru familiile mari, care sunt paro‑
hiile. Fiecare zi a anului 2015 va fi o invitaţie, adresată întregii suflări
creştine, pentru a descoperi încă un astfel de reper.
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Dascălul pocăinţei – Omilii şi Cuvântări, trad de P.S.
Irineu Slătineanul, Ed. Sfintei Episcopii a Râmnicului, Rm. Vâlcea, 1996, p. 5.
165
Prof. dr. Mihaela Palade,

FRUMUSEȚEA CREAȚIEI
OGLINDITĂ ÎN OMILIILE
SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR
Abstract: In a world where the word has lost its edifying, constructive energy,
with people who often forget to talk nicely and to live as they speak, we need models;
word models and life models. St. John Chrysostom embodies both of them: he speaks
brightly and lives his life in light, perceiving the accomplished beauty of Cosmos. In all
the elements of creation he distinguishes the Primordial Beauty – God – the Creator; he
proposes to Christians to read in creation as in a book and to exclaim, having the word
of the psalmist in his heart: “How magnified are thy things Lord, with wisdom all you’ve
done” (Ps. 103, 25). The Creation shows omnipotence, wisdom and ineffable beauty of
the Creator and invites man to become a contemplator of the things “Hands of God”.
Keywords: creative, beauty, perfection, God – Creator, contemplation.
Dascălul şi învăţatul ales spre a fi păstor al sufletelor într‑o lume

încă fascinată de farmecul oratoriei antice, şi‑a câştigat renumele de
mare predicator, fapt pentru care a mai fost numit şi Hrisoroas, adică
râu cu valuri de aur, mai târziu Hrisostomos, adică Gură de Aur, nume
sub care a şi rămas în viaţa Bisericii. A fost un predicator neobosit,
polemizând cu ereticii, răspunzând şi lămurind probleme de credin‑
ţă şi de viaţă dar, mai ales, un apărător al săracilor şi al năpăstuiţilor,
pentru care numai milostenia – trupească dar şi sufletească – putea fi
o alinare. Această râvnă în slujirea aproapelui sărac l‑au transformat
într‑un adevărat „apostol al săracilor“, cum i s‑a mai spus.
Tematica omiliilor sale, a scrisorilor şi a altor scrieri ale sale este
una extrem de variată, răspunzând problematicii complexe a sufle‑
tului omenesc. Niciun aspect al creaţiei divine nu a rămas neluat în
166
seamă de acest mare predicator, cu atât mai puţin cel al frumuseţii şi

armoniei creaţiei, aspect abordat în cele mai diverse lucrări ale sale,
dar în mod deosebit în celebrele Omilii la Facere pe care le‑a rostit în
perioada Postului Mare.
Dumnezeu ‒ „Meşterul“ universului

Atunci când însăşi făptura vorbeşte despre Cel care a adus‑o la via‑
ţă, numai un om „netrebnic şi fără de minte“ ar fi în stare ca, văzând
„cerul, marea şi pământul, văzând această bună aşezare a vremurilor
şi rânduiala neschimbată a zilei şi a nopţii, să creadă că acestea s‑au
făcut singure şi să nu se închine Celui care cu atâta înţelepciune a rân‑
duit totul“1. Căci, „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţele‑
gându‑se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să
fie fără cuvânt de apărare; Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L‑au
slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I‑au mulţumit, ci s‑au rătăcit în gândurile
lor şi inima lor cea nesocotită s‑a întunecat“ (Rom. 1, 20‑21) – este un
citat din epistola Sfântului Apostol Pavel asupra căruia Sfântul Ioan
revine foarte des în scrierile sale, pentru a preciza faptul că Dumnezeu
este adevăratul Creator al lumii şi numai lui I se cuvine închinare.
În omilii, Sfântul Ioan Îl numeşte pe Dumnezeu „Creatorul
înţelept“2, δημιουργόν „Meşterul întregului univers“3, „marele Meşter“4
sau „Preaminunatul Meşter“5. În acest sens, el precizează două aspec‑
te legate de activitatea Acestuia, unul referitor la faptul că El a creat
altfel decât oamenii, altul care Îl arată asemenea lor. În primul rând
Dumnezeu a creat într‑un mod cu totul deosebit de cel al oamenilor în
sensul că nu a avut nevoie de o materie preexistentă „pentru a‑şi arăta
arta Sa“6. Precizarea era extrem de importantă într‑un univers cultural
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IX‑a către antiohieni, traducere de pr. prof.
dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti, p. 20.
2. Idem, Omilii la Facere (I), traducere, introducere şi note de pr. prof. Dumitru
Fecioru, col. „P.S.B.“, nr. 21, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 47.
3. Ibidem, p. 41.
4. Ibidem, p. 48.
5. Ibidem, p. 130.
6. Ibidem, p. 48.
167
puternic impregnat de spiritul grec, în care domina ideea expusă de

Platon în Timaios, 30b, aceea că demiourgos‑ul nu este atotputernic,
căci el a făcut cosmosul bun atât cât e cu putinţă.7
Pentru a fi cât mai convingător în demonstrarea atotputerniciei
Creatorului, Sfântul Ioan precizează că lumea a fost creată uşor, ca
într‑o joacă: „A făcut cerul acesta frumos, mare, strălucitor, înstelat,
dăinuitor, care este de atâta vreme, cu atâta uşurinţă, aşa cum ar face
cineva o colibă, jucându‑se, Dumnezeul Acesta, pe Care tu Îl iscodeşti,
pe Care‑L supui îngrădirii gândurilor tale!“8
O altă dovadă a atotputerniciei lui Dumnezeu este adusă de faptul
că El a creat lumea numai cu cuvântul, dând o poruncă să se facă „aşa“
şi „aşa“ s‑au şi făcut toate. Referindu‑se la minunea vindecării orbului
din naştere, Sfântul Ioan explică de ce Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu
a făcut tină, a uns ochii orbului, după care i‑a dat poruncă să se ducă
la izvorul Siloamului. Întrucât puteau fi unii care să se întrebe pentru
care pricină Cel ce a înviat morţi şi a făcut multe alte minuni ca acestea
numai cu porunca, aici mai adaugă şi o faptă, face tină şi‑i plăsmuieşte
cu ea ochii, el explică faptul că nu este deloc bătător la ochi că a făcut‑o,
pentru ca, „atunci când auzi că Dumnezeu a luat ţărână din pământ şi
l‑a plăsmuit pe om, să cunoşti din cele petrecute acum că El este acela
Care, dintru început, l‑a plăsmuit pe om. Că dacă n‑ar fi vrut să arate
asta, nici n‑ar mai fi avut nevoie să facă tină. Apoi, ca să cunoşti că nu
ungerea cu tină a lucrat împreună cu El la căpătarea vederii orbului,
ci‑I era de‑ajuns numai porunca (s.n.) pentru a plăsmui ochii fără ma‑
teria aceea, Domnul adaugă şi spune: «Du‑te de te spală în Siloam»“9,
demonstrând astfel puterea Cuvântului.
Mai mult decât acestea, Dumnezeu a procedat cu totul altfel de‑
cât obişnuieşte omul, adică făcând mai întâi cerul şi apoi pământul10,
începând adică întâi cu cele de sus şi apoi trecând la cel de jos, aspect
7. Francis Peters, Termenii filozofiei greceşti, traducere de Dragan Stoianovici,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 58‑59.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvântări împotriva anomeilor – către iudei, Cu‑
vântul II, Traducere din limba greacă veche şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 30‑31.
9. Ibidem, Cuv. X, p. 159.
10. Idem, Omilii la Facere (I), p. 42.
168
subliniat de Prorocul Isaia care zice: „Cel ce a pus cerul ca o boltă şi l‑a
întins ca un cort peste pământ“.11 Iar mirarea este cu atât mai mare cu
cât pământul acesta greu stă pe ape, după cum mărturiseşte psalmis‑
tul, fapt care constituie o mărturie în plus cu privire la atotputernicia
lui Dumnezeu, aspect pe care marele predicator se simte dator să‑l
accentueze în mod deosebit: „Toţi suntem de acord că este un lucru
firesc ca apa să stea deasupra pământului, şi nu pământul deasupra
apei. Aceasta deoarece pământul este dens, solid, fără întrerupere şi
rezistent şi poate să ţină uşor apa, în timp ce apa, deoarece este flui‑
dă, moale, mişcătoare şi cedează la orice cade în ea, nu poate să ţină
niciun corp deasupra, oricât de uşor ar fi acesta. De aceea, de multe
ori, când o pietricică cade în apă, aceasta cedează şi o lasă să ajungă
până la fund. Când vezi însă nu o pietricică, ci pământul întreg că stă
pe ape şi nu se scufundă, minunează‑te de puterea aceea care face ast‑
fel de lucruri minunate mai presus de fire. Şi de unde se vede aceas‑
ta, că pământul este purtat deasupra apelor? Profetul arată aceasta,
spunând: «Acesta pe mări l‑a întemeiat şi pe râuri l‑a aşezat» (Psalm
23, 2). Şi iarăşi: «Celui ce a întărit pământul pe ape» (Psalm 135, 6). Ce
spui de aceasta? Apa nu poate să ţină la suprafaţă o pietricică şi ţine
un pământ atât de mare, şi munţii, şi dealurile, şi cetăţile, şi plantele,
şi oamenii, şi animalele necuvântătoare şi nu se scufundă?“12. Un ar‑
11. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. II, p. 30‑31; „Nu ştiţi voi, oare,
n‑aţi auzit, nu vi s‑a spus oare de la început, n‑aţi înţeles voi ce vă învaţă întemeierea
lumii? El stă în scaun deasupra cercului pământului; pe locuitori îi vede ca pe lăcuste;
El întinde cerul ca un văl uşor şi îl desface ca un cort de locuit“ (Isaia 40, 21‑22).
12. Idem, Omilia a IX‑a către antiohieni, p. 20‑21; textul este mai lung, sfântul
insistând, aşa cum făcea de obicei, asupra oricărei idei ce i se părea că nu a fost sufi‑
cient explicată: „Ce spun «nu se scufundă»! Cum este posibil ca, deşi în partea de jos
este în contact permanent cu apa, să nu se dizolve de atâta timp şi să devină noroi?
Dacă lemnele rămân un timp anume în apă, se strică şi se dizolvă. Dar de ce amintesc
lemnele? Ce este mai tare decât fierul? Şi totuşi, şi acesta, de multe ori, dacă stă în
apă mult timp, se înmoaie. Şi este firesc, deoarece şi el provine din pământ. De aceea,
mulţi dintre robii care evadează, deoarece fug cu lanţurile la mâini şi la picioare, că‑
utând un râu cu apa, îşi bagă picioarele cu legăturile de fier în apă şi în felul acesta le
fac mai moi şi le pot sparge mai uşor, lovindu‑le mai apoi cu piatra. Aşadar, fierul de‑
vine mai moale şi lemnele se strică şi pietrele se distrug de firea apelor, dar volumul
atât de mare al pământului, de atâta timp stând pe ape, nici nu s‑a scufundat, nici nu
s‑a dizolvat şi nici nu s‑a distrus“, p. 21‑22.
169
gument cu adevărat „greu“, menit să taie orice încercare de iscodire

de prisos.
Dar, pe de altă parte, Dumnezeu a procedat asemenea meşterilor
sau făuritorilor de orice fel, căci, „după cum oamenii, după ce fac un
lucru oarecare cu multă luare aminte, când ajung la capătul muncii
lor şi pun la probă lucrul făcut, laudă ceea ce au săvârşit“13, tot aşa şi
dumnezeiasca Scriptură, pogorându‑se la slăbiciunea înţelegerii noas‑
tre, a spus acestea. Prin aceste cuvinte, Sfântul Ioan doreşte să atragă
atenţia asupra faptului că, la sfârşitul fiecărei etape de lucru, Dumne‑
zeu Şi‑a evaluat munca, constatând că rezultatul ei este frumos. Astfel,
apare cât se poate de evident pentru toţi faptul că „era nevoie de un
Creator înţelept, Care să îndepărteze această urâţenie, (adică adâncul
de ape acoperit de întuneric) şi să înfrumuseţeze totul“14, fapt săvârşit
de Dumnezeu Care, nu numai că a creat lumea frumoasă, în totalitate,
dar a şi întărit prin cuvinte acest fapt.
Dumnezeu ‒ „primul Critic de artă“ din istoria lumii

„Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Şi a văzut Dum‑
nezeu că este bună lumina...“ (Fac. 1, 3‑4).
În traducerile actuale acesta este atributul ales pentru a defini
constatarea Creatorului referitoare la creaţia Sa. Dar, în traducerile
omiliilor la Hexaemeron ale Sfântului Vasile cel Mare, pr. D. Fecioru a
înlocuit „bună“ cu „frumoasă“, motivându‑şi gestul astfel: „în tradu‑
cerea acestui verset, ca şi în traducerea versetelor 8, 10, 12, 18, 21
şi 25 din acest capitol al Facerii, Sfântul Vasile mă sileşte să părăsesc
traducerea înaintaşilor noştri, începând cu traducătorii Bibliei de la
Bucureşti din 1688 şi până la ultima ediţie a Bibliei, Bucureşti, 1982
şi să înlocuiesc: bună, bine şi bune cu frumoasă, frumos şi frumoase. Aş
fi dorit să păstrez lectura tradiţională, dar nu mă lasă comentariile la
aceste versete ale marelui Vasile. Poate că viitorii revizuitori ai Bibliei,
dacă vor citi comentariile sfinţilor părinţi la textul scripturistic, atunci
când vor face revizuirea vechii traduceri a Bibliei, îmi vor da dreptate;

14. Ibidem, p. 47.
170
vor accepta inovaţia şi mă vor urma.15 O trimitere la această notă de

subsol apare şi în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cu privire la
această traducere: «că lumina este frumoasă», depărtată de traduce‑
rea veche a Bibliilor româneşti, să se vadă ce am spus în nota 18 de la
Omilia a II‑a la Hexaemeron a Sfântului Vasile cel Mare“.16 Într‑adevăr,
prin înlocuirea lui „frumos“ cu „bun“ s‑a denaturat sensul aprecierilor
făcute de Dumnezeu la adresa creaţiei Sale.
La sfârşitul fiecărei zile a creaţiei, Dumnezeu a văzut că cele făcu‑
te sunt frumoase, Sfânta Scriptură a menţionat acest aspect, iar Sfân‑
tul Ioan a insistat asupra lui de fiecare dată: „Şi a văzut Dumnezeu că
lumina este frumoasă“. După ce a „a numit adunările apelor mări“ a
adăugat iarăşi „Şi a văzut Dumnezeu că este frumos“ (Fac. 1,10), apoi a
dezvăluit „treptat‑treptat frumuseţea şi podoaba pământului“17 pen‑
tru ca, în final, „strângând toate creaturile în cuvântul acesta «toate»,
Dumnezeu a lăudat pe toate cele create de El! Nu s‑a mulţumit nu‑
mai cu cuvântul «toate», ci a adăugat: «câte a făcut»; şi nu s‑a oprit
aici, ci a mai spus: «şi iată erau bune (frumoase)», şi «bune (frumoase)
foarte».“18 Iar citatele ar putea continua.
În mintea celor care îl ascultau se putea naşte firesc o întrebare:
„nu ştia oare Dumnezeu că lumina este frumoasă înainte de a o face?
Trebuia să vadă Creatorul frumuseţea ei, după ce lumina fusese adusă
la fiinţă?“19, întrebare cu atât mai presantă cu cât este evident că Cel
care a creat cerul cunoştea, înainte de a‑l crea, „frumuseţea creaturii
Sale“20. Aşa că Sfântul Ioan, pentru a contracara orice tulburare prici‑
nuită de o asemenea nedumerire, menţionează auditorilor săi câteva
dintre motivele pentru care Dumnezeu atrage atenţia asupra frumu‑
seţii creaţiei Sale.
Constatările Acestuia referitoare la frumuseţea luminii sunt soco‑
tite a fi un pogorământ făcut slăbiciunilor noastre, căci El ştia că lu‑
15. Pr. D. Fecioru, Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, col. „P.S.B.“, nr.
17, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 93‑94, nota 18.
16. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), p. 49, nota 12.
17. Ibidem, p. 71.
18. Ibidem, p. 122.
19. Ibidem, p. 50.
20. Ibidem, p. 62.
171
mina este frumoasă cu mult înainte de a o face, nu era nevoie să o

facă ca să vadă cum este ea. Dar Dumnezeu Îşi laudă de fiecare dată
creaţia divină, ştiind că firea omenească este prea slabă şi nu poate
lăuda după vrednicie cele făurite, „de aceea dumnezeiasca Scriptură,
luându‑o înainte, ne arată lauda dată de Însuşi Creatorul făpturilor
Sale“21, întrucât noi nu am fi în stare să lăudăm cum se cuvine cre‑
aţia. Într‑adevăr, atunci „când auzi că Însuşi Creatorului I‑au apărut
frumoase făpturile, mirarea îţi va fi şi mai mare şi nici nu vei putea găsi
un cuvânt mai mare de laudă şi de admiraţie ca acesta…“22
Ar fi fost suficient ca, după ce le‑a creat pe toate, Dumnezeu să
constate că sunt frumoase dar El, „cunoscând covârşitoarea slăbiciune
a gândurilor noastre, spune aceste cuvinte în fiecare zi a creaţiei, ca să
ne înveţe că toate au fost aduse la fiinţă cu o deosebită înţelepciune şi
cu o nespusă dragoste de oameni“23. Aşadar, Dumnezeu este un peda‑
gog cu noi, cei pentru care a pregătit lumea aceasta atât de frumoasă,
învăţându‑ne faptul că lumea întreagă este o dovadă a înţelepciunii şi
a dragostei Sale.
Pe de altă parte, unii mai slabi în credinţă, încă nedeplin încredin‑
ţaţi de cele spuse mai sus, s‑ar putea întreba de ce între cele create
„sunt şi plante neroditoare sau otrăvitoare, animale sălbatice, aşadar
şi creaturi nefolositoare nouă“. Or lauda adusă de Dumnezeu creaţiei
Sale subliniază tocmai faptul că „toate cele din lume au fost aduse la fi‑
inţă prin cuvântul şi prin iubirea Sa de oameni şi că nu‑i nimic făcut la
întâmplare şi fără de rost; şi chiar dacă noi, din pricina neputinţei gân‑
durilor noastre, nu cunoaştem trebuinţa celor făcute, să fim încredin‑
ţaţi că El le‑a adus la fiinţă pe toate potrivit înţelepciunii Lui şi potrivit
marii Sale iubiri de oameni (s.n.)“24 şi să nu mai iscodim întrebându‑ne
de ce s‑au făcut ba unele, ba altele, ce ni se par nouă a fi inutile.
Căci nu doar o parte din cele create au fost frumoase, ci toate. Sfân‑
ta Scriptură mărturiseşte faptul că Dumnezeu spusese „la fiecare din
cele create de El: «Şi a văzut Dumnezeu că sunt frumoase», acum când
21. Ibidem, p. 72.

22. Ibidem.
23. Ibidem, p. 85.
24. Ibidem, p. 123.
172
le‑a terminat pe toate şi au luat sfârşit şi cele din ziua a şasea, când
a fost adus la fiinţă şi cel care avea să se desfăteze de toate creaturi‑
le, a spus: «Şi a văzut Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune
foarte».“25
Or, dacă Creatorul lor le‑a lăudat, „cine mai poate îndrăzni, chiar
de ar fi complet nebun, să deschidă gura şi să grăiască împotriva celor
spuse de Dumnezeu?“26. El a prevenit astfel orice încercare a unora de
a‑L învinui în vreun fel, Şi‑a evaluat munca şi opera, constatând că sunt
„frumoase“, astfel că nimeni nu mai poate avea vreun cuvânt de îm‑
potrivire, căci dacă Stăpânul hotărăşte că toate sunt frumoase, atunci
nimeni nu poate să îndrăznească să întrebe pentru ce s‑au făcut27.
Şi „ce poate fi mai frumos decât ceea ce a fost lăudat de Creator?
Dacă noi, la vederea unui lucru desăvârşit, făcut de un om, îi admi‑
răm forma, aşezarea, frumuseţea, analogia, ritmul şi toate celelalte
însuşiri, cine poate lăuda după vrednicie un lucru creat de Dumne‑
zeu şi mai ales când Însuşi Stăpânul l‑a lăudat? (s.n.)“28. Iar faptul că
Dumnezeu a constatat de fiecare dată că cele create sunt frumoase,
constituie un puternic argument în favoarea admirării frumuseţii în‑
tregii lumi.
Frumuseţea întregii creaţii

Îndeosebi în Omiliile la Cartea Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur
insistă asupra frumuseţii creaţiei: a luminii, a cerului şi a pământu‑
lui deopotrivă. După ce le spusese ascultătorilor săi că era nevoie de
un Creator înţelept, acum el le luminează minţile, dezvăluind cele în‑
tâmplate. Întrucât „urâţenia se întindea peste tot, Dumnezeu, marele
Meşter, a poruncit şi a împrăştiat urâţenia; a adus la fiinţă frumuseţea
aceasta nespusă a luminii văzute, a izgonit întunericul şi a luminat to‑
tul“ după cum spune Scriptura „şi s‑a făcut lumină“29, lumină ce a fost
lăudată de Însuşi Creatorul ei.
25. Ibidem, p. 122.

26. Ibidem.
27. Ibidem, p. 92.
28. Ibidem, p. 61.
29. Ibidem, p. 48.
173
Sfântul le‑a predicat creştinilor despre „nemeşteşugita frumuseţe a

cerului“30, sau despre faptul că el a fost împodobit de către Dumnezeu,
prin înfrumuseţarea cu stele, prin „felurimea stelelor“31 şi prin aducerea
„a fiinţă a celor doi mari luminători“32. Căci fericitul Moise, după ce ne‑a
învăţat că Făcătorul universului a „împodobit urâţenia pământului cu
ierburi, cu fel de fel de flori şi cu plante; astăzi, vorbeşte de podoaba ce‑
rului. După cum pământul s‑a împodobit cu cele ce‑au ieşit din el, tot aşa
şi cerul acesta văzut a fost făcut de Dumnezeu mai strălucitor şi mai fru‑
mos, împodobindu‑l cu fel de fel de stele şi cu crearea celor doi mari lu‑
minători, soarele şi luna“33. Frumuseţea cerului avea să fie lăudată de‑a
lungul timpului, fascinând deopotrivă prin buna orânduială a stelelor34.
Dar nici pământul nu a fost lăsat mai prejos, el care, mai înainte
fusese „fără de formă şi netocmit, a primit atâta frumuseţe, că aproa‑
pe‑aproape să se ia la întrecere cu cerul“35, fiind împodobit cu roade
bogate: „uită‑mi‑te acum, în cele ce urmează, la înţelepciunea nespusă
a meşterului Dumnezeu! După ce ne‑a arătat pământul, îi dăruieşte,
prin poruncă, frumuseţea cuvenită lui, împodobindu‑i faţa cu feluri‑
mea seminţelor“36. Atât de împodobit a fost pământul cu „fel de fel de
flori, încât chiar Creatorul l‑a lăudat“37.
Sfântul Ioan accentuează un aspect legat de crearea cerului şi a pă‑
mântului, acela privitor la crearea unor lucruri şi ulterior, la împodobi‑
rea lor38. O dată cu sfârşitul zilei a şasea, Dumnezeu a adăugat: „Şi s‑au
30. Ibidem, p. 61.

31. Ibidem, p. 73.
32. Ibidem, p. 85.
33. Ibidem, p. 81.
34. A rămas celebră fraza marelui filozof Immanuel Kant, din Critica raţiunii
practice: „Două lucruri umplu sufletul de o admiraţie şi o veneraţie mereu crescândă
şi nouă, în măsura în care reflecţia şi le întipăreşte şi se ataşează de ele: cerul înstelat
deasupra mea (s.n.) şi legea morală din mine“.
35. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), p. 73.
36. Ibidem, p. 72.
37. Ibidem, p. 73.
38. După cum remarca Fericitul Augustin, cele şase zile se împart în două grupe
de câte trei – opus distinctionis şi opus orantionis. Ziua a patra împodobeşte ceea ce
s‑a creat în prima zi, ziua a cincia cele create în ziua a doua iar ce‑a de‑a şasea pe cele
create în a treia zi. La rândul ei, fiecare zi are 4 elemente distincte:
174
sfârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor“ (Fac. 2,1), prin podoabă
înţelegându‑se toate cele de pe pământ şi din cer. Adică „podoabă a
pământului sunt toate cele date din el: ieşirea ierburilor, belşugul roa‑
delor, fructele pomilor şi toate celelalte cu care Creatorul a împodobit
pământul; iar podoabă a cerului sunt: soarele, luna, felurimea stelelor
şi toate cele create între cer şi pământ“39.
Dar marele predicator nu se mulţumeşte doar cu menţionarea fru‑
museţii cerului şi a pământului ci accentuează faptul că cele create se
pun în evidenţă reciproc. Astfel Dumnezeu a creat cei doi luminători
prin care a făcut „mai strălucitoare frumuseţea cerului“40, în timp ce
soarele face mai strălucitoare fiecare zi, arătând în fiecare zi „proaspă‑
tă frumuseţea sa“41.
Dar el nu se mulţumeşte numai cu explicarea celor petrecute atunci,
demult, în acele timpuri despre care numai Dumnezeu şi îngerii pot
da mărturie. El comentează frumuseţea creaţiei care s‑a păstrat de‑a
lungul atâtor mii de ani: „Iar ceea ce este de mirare şi spre minunarea
tuturor este faptul că în atâta scurgere de vreme, cerul şi‑a păstrat în
floare frumuseţea lui şi cu cât trece vremea cu atât se continuă şi fru‑
museţea lui“42. Sau, într‑altă omilie: „De câtă vreme este el? Este de mai
mult de cinci mii de ani, dar mulţimea anilor n‑a adus peste el bătrâne‑
ţe! Ci, după cum un trup tânăr şi plin de viaţă este înfloritor şi în putere
în floarea vârstei, tot astfel şi cerul şi‑a păstrat frumuseţea pe care a
căpătat‑o de la început şi n‑a ajuns deloc mai neputincios cu vremea“43.
1. Cuvântul lui Dumnezeu zice;

2. contemplarea şi evaluarea; Dumnezeu vede că este bine şi frumos.
3. separarea, diferenţierea şi specificarea, adică Dumnezeu desparte;
4. numirea; Dumnezeu dă nume fiecărui lucru creat, fixându‑le identitatea
şi autonomia.
39. Ibidem, p. 123‑12; şi în Omiliile la Hexaemeron Sfântul Vasile cel Mare are
aceeaşi viziune cu privire la cele create şi la podoaba lor: „Pământul şi‑a primit po‑
doaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i‑a dat podoabă florile stelelor şi a fost
împodobit şi cu perechea celor doi luminători care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre
pământ. Rămăsese să dea şi apelor podoaba lor“, p. 147.
40. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (I), p. 90.
41. Ibidem, p. 81.
42. Ibidem, p. 61.
43. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. II, p. 30.
175
Sau, în altă cuvântare: „Nu vezi cerul acesta cum e de frumos, cum e
de mare, cum se încununează cu fel de fel de mănunchiuri de stele?“44,
atrăgând, astfel, atenţia asupra acestei minuni a creaţiei, demnă de toa‑
tă admiraţia şi dorind ca ea să nu rămână mai puţin lăudată.
Mai mult, el aduce în discuţie o problemă generată de căderea pro‑
topărinţilor noştri în păcat, fapt care a dat posibilitate răului să intre
în lume. Răul şi/sau urâtul nu au o existenţă în sine, nefiind o creaţie a
lui Dumnezeu, ci sunt o absenţă a binelui şi/sau frumosului. Dar acest
fapt nu a alterat iremediabil frumuseţea creaţiei, deşi „toată lumea re‑
cunoaşte, după cum am spus, că diavolul e rău. Dar ce putem spune
despre creaţia aceasta frumoasă şi minunată? Oare şi creaţia e rea?
Cine‑i atât de nebun, atât de nesimţit, atât de smintit ca să hulească
creaţia? Cum e, dar, creaţia? Creaţia nu e rea, ci frumoasă; o dovadă a
înţelepciunii, a puterii şi a bunătăţii lui Dumnezeu“45. Numai cei care
s‑au lăsat înşelaţi de diavol pot avea o vedere strâmbă şi deformată
asupra acesteia.
Omul, cununa creaţiei

Crearea omului a fost un act special, căci numai ei i‑a premers un
sfat divin: „Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemă‑
narea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animale‑
le domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!» Şi
a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l‑a
făcut; a făcut bărbat şi femeie“ (Fac. 1, 26‑27). Cu cine S‑a sfătuit Dum‑
nezeu, cine este cel căruia i‑a spus „să facem pe om“? Referindu‑se la
profeţia lui Isaia, Sfântul Ioan Gură de Aur crede că este Îngerul de
mare sfat: „Căci Prunc s‑a născut nouă, un Fiu s‑a dat nouă, a Cărui
stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat,
Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al vea‑
cului ce va să fie“ (Isaia 9, 6)46.
44. Ibidem, p. 30.

45. Idem, Despre mărginita putere a diavolului, Despre căinţă, despre necazuri
şi biruirea tristeţii, Omilia II, traducere din limba greacă veche şi note de pr. prof.
Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureştti, 2005, p. 32.
176
Totodată, dacă cerul şi pământul cu toate ale lor au fost create nu‑
mai cu cuvântul lui Dumnezeu (Şi a zis Dumnezeu...), omul a fost creat
altfel: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe
om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s‑a făcut omul fiinţă vie“ (Fac. 2,
7). Astfel, prin cuvintele „să‑l facem pe om“ a fost arătată, chiar înainte
de crearea sa, măreţia dregătoriei ce avea să fie încredinţată omului47,
iar prin suflarea de viaţă omul a fost diferenţiat faţă de materia din care
fusese luat. Aşa viaţă minunată, lipsită de nevoi şi necazuri nu s‑a mai
văzut. Ca un „înger trăia omul pe pământ; era îmbrăcat cu trup, dar nu
era supus nevoilor trupeşti. Ca un împărat, împodobit cu purpură şi
diademă, îmbrăcat în porfiră, aşa se desfăta omul în rai, având cu înles‑
nire totul din belşug“48 şi urmând a se bucura de toate frumuseţile.
Ceea ce uimeşte mai mult este faptul că omul, cel cu cinste încunu‑
nat – „Micşoratu‑l‑ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu
cinste l‑ai încununat pe el“ (Ps. 8, 5) – nu se deosebeşte total de materia
pe care urma să o stăpânească, căci fusese făcut din ţărână. Sfântul
Ioan insistă asupra acestui paradox, scoţând în evidenţă faptul că nu
din pământ, ci din ţărână a fost creat omul: „Ai văzut că a întemeiat pă‑
mântul pe ape, lucrul pe care nu‑l poate primi mintea omenească fără
de credinţă; ai văzut la fel că face, când vrea, ca toate stihiile lumii să
lucreze contrar propriilor lor energii. Acelaşi lucru ni‑l arată dumne‑
zeiasca Scriptură şi acum la facerea omului: «A făcut, spune Scriptura,
Dumnezeu pe om, luând ţărână din pământ». – Ce spui? A făcut pe om
luând ţărână din pământ? – Da, ne spune dumnezeiasca Scriptură. Şi
n‑a spus simplu «pământ», ci şi «ţărână», ca şi cum ar spune partea
cea mai proastă şi mai de puţin preţ din pământ... Iar dacă ai vrea să
cercetezi pe toate cu slăbiciunea gândurilor tale, e firesc să‑ţi treacă
prin minte şi aceea că din pământ nu se poate face niciodată trup ome‑
nesc, ci doar oale şi ulcele, trup ca acesta niciodată!“49 Astfel, sfântul
accentuează faptul că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă, dar şi
faptul că permanenta cugetare la această parte componentă a trupului
omului ar trebui să‑l îndemne pe acesta mereu către smerenie.
47. Ibidem, p. 119.

48. Ibidem, p. 153.
49. Ibidem, p. 143‑144.
177
La această componentă din ţărână a omului face referire şi Sfân‑

tul Apostol Pavel, „marele Pavel“, cel atât de des citat de Sfântul Ioan:
„Atât de mare e deosebirea dintre om şi Dumnezeu cât este între lut şi
olar. Dar, mai bine spus, nu numai atâta este deosebirea, ci cu mult mai
mult. Într‑adevăr, şi lutul şi olarul au aceeaşi fiinţă, după cum se spune
şi în Iov: «Las pe cei ce locuiesc în case de lut, din care şi noi suntem».
Iar dacă omul pare mai bun şi mai frumos decât lutul, deosebirea din‑
tre om şi lut n‑a făcut‑o schimbarea firii, ci înţelepciunea Meşterului,
pentru că nu te deosebeşti întru nimic de lut. Dacă nu crezi, să te încre‑
dinţeze sicriele şi mormintele!“50
Dintru început rangul creaţiei omului a fost cât se poate de înalt,
căci ce era el înainte de suflarea Stăpânului, decât un „simplu corp ne‑
însufleţit, nelucrător şi la nimic folositor. Ceea ce i‑a dat totul şi l‑a
ridicat la o atât de mare cinste a fost suflarea aceea a lui Dumnezeu“51.
Aceasta l‑a transformat complet pe om, transformându‑l într‑o făp‑
tură minunată. Iar pentru a fi cât mai convingător şi expresiv, marele
orator creştin a apelat la o comparaţie des uzitată, aceea dintre stră‑
lucirea omului din timpul vieţii şi starea sa de după moarte: „Gândeş‑
te‑mi‑te la trupul din care a ieşit sufletul! Cât e de urât şi de neplăcut!
Dar pentru ce spun eu cât e de urât şi de neplăcut? Gândeşte‑mi‑te cât
de dezgustător, plin de miros urât şi lipsit de orice frumuseţe cel care
mai înainte, când avea în el sufletul, care‑l conducea, era frumos, plă‑
cut, plin de graţie, plin de pricepere şi destoinic spre lucrarea faptelor
bune“52.
Iar această alăturare a creat‑o Dumnezeu preventiv, pentru a îm‑
piedica şi pe această cale firea omenească ca să se înalţe, dacă s‑ar
gândi numai la faptul că a fost creată altfel decât restul lumii. În toate
acestea ea trebuie să păstreze echilibrul, nici mândrindu‑se, dar nici
dispreţuind firea. De pildă, încercând să‑i abată pe unii creştini de la
poftirea frumuseţii femeii, sfântul le pune în faţă aparenta frumuseţe
fizică sub care nu zac decât oase, lut şi cenuşă, dar imediat revine asu‑
pra cuvintelor rostite: „Şi zic acestea nu prihănind firea. Să nu fie! Nici
50. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. II, p. 34.

52. Ibidem.
178
ocărând‑o şi defăimând‑o, ci pregătind doctorii celor bolnavi. Şi pen‑

tru aceasta a făcut‑o Dumnezeu în acest fel, ca să‑Şi arate şi puterea Sa
şi purtarea Sa de grijă faţă de noi, căci cu prostimea firii ne îndeamnă
la smerenie şi ne potoleşte orice poftă“53.
Pe de altă parte, nu doar pentru a îndemna la smerenie l‑a făcut
pe om din ţărână, ci şi pentru a‑Şi arăta înţelepciunea Sa, „făcând din
lut atâta frumuseţe. De aceea atunci când micşoram firea, descoperim
meşteşugul Ziditorului. Şi precum mai mult ne minunăm de sculptorul
de statui atunci când face una frumoasă din aur, decât atunci când va
face din lut chipul desăvârşit şi bine întocmit, aşa şi de Dumnezeu ne
minunăm şi‑L slăvim că în cenuşă şi în lut, adică în trupurile noastre, a
pus frumuseţe negrăită şi înţelepciune nespusă. Şi nu numai în trupu‑
rile noastre a făcut aceasta, ci în toată zidirea“54. Astfel, Meşterul Dum‑
nezeu a realizat ceea ce niciun sculptor nu poate face, a transformat
practic lutul în aur, nu modificându‑i natura lutului, care tot ţărână a
rămas, ci ridicându‑o la frumuseţea şi strălucirea aurului.
În tălmăcirea referatului creaţiei Sfântul Ioan a mai scos în eviden‑
ţă un aspect, cel referitor la locul în care omul a fost creat. Încă dintru
început acestuia i‑a fost acordată o cinste deosebită, prin aceea că „l‑a
creat în afara raiului, dar îndată l‑a băgat în rai“55. Iar în altă omilie
spune că, după ce Dumnezeu l‑a făcut pe om, l‑a pus într‑o cinste atât
de mare în sensul că „i‑a dat cel mai frumos loc al pământului, raiul, ca
unui împărat – palatul împărătesc“56. Dar cinstirea se mai vede şi prin
aceea că, vrând Dumnezeu ca să‑l pună pe om stăpân peste toate cele
zidite de pe pământ, „ca împărat şi stăpânitor, i‑a zidit mai întâi aceas‑
tă locuinţă frumoasă, lumea; şi numai după ce a fost gata totul l‑a adus
pe om, ca să o stăpânească“57, adică să‑şi exercite menirea de împărat.
Iar dacă omul este cununa creaţiei, partea ei cea mai preţioasă şi el
are, la rându‑i, o parte mai de preţ decât toate celelalte, anume văzul.
Ochii sunt socotiţi a fi cei mai importanţi: „Cel mai frumos (s.n.) şi cel
53. Sfântul Ioan Gură de Aur, Din ospăţul Stăpânului, introducere, traducere,
note şi comentarii de Irineu Slătineanu, Editura Adonai, 1995, p. 93‑94.
54. Ibidem.
56. Idem, Despre căinţă, despre necazuri şi biruirea tristeţii, p. 117.
179
mai de trebuinţă mădular dintre mădularele noastre; căci alt mădular

mai de preţ nu avem“58.
În toate omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur găsim ample referiri
la marea dragoste a Creatorului faţă de făptura Sa şi la faptul că omul
nu ar putea cuprinde prin grai toate binefacerile, fie ele un potop de
vorbe cât se poate de meşteşugite: „Iar dacă ai încerca să vorbeşti des‑
pre toate „bunurile şi frumuseţile date de Dumnezeu omului, ar trebui
să povesteşti nespus de mult, fără însă a ajunge vreodată să le spui pe
toate“59. Căci cine ar putea enumera toate binefacerile lui Dumnezeu
Care „ne‑a adus din nefiinţă la fiinţă, ne‑a dat suflet, cum nu are nimeni
pe pământ, a sădit raiul, a întins cerul, a întărit pământul, a aprins lu‑
minători strălucitori, a împodobit pământul cu lacuri, cu izvoare, cu
râuri, cu flori şi cu pomi, a presărat cerul cu puzderie de stele...“60.
Dar marele predicator găseşte, totuşi, un mijloc prin care noi să
Îi putem mulţumi lui Dumnezeu: dacă „cerurile spun slava lui Dum‑
nezeu numai prin intermediul vederii lor“ atunci şi noi suntem datori
să spunem „slava lui Dumnezeu, nu numai prin cuvintele noastre, ci
şi prin tăcere şi să‑i surprindem pe toţi prin strălucirea vieţii noastre.
«Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă
faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri»
(Matei 5, 16). Deoarece atunci când cel necredincios te va vedea pe
tine care eşti credincios că eşti smerit, înţelept, frumos îmbrăcat, se
va minuna şi va spune: Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!
Ce a făcut din oameni, cum i‑a transformat, cum a făcut din oameni
îngeri! Căci dacă cineva îi blestemă, ei nu răspund la fel; dacă îi loveş‑
te cineva, nu se mânie; dacă îi nedreptăţeşte cineva, se roagă pentru
acela care i‑a nedreptăţit; duşmani nu au, nu cunosc ce este ţinerea
de minte a răului, ignoră vorbăria, nu au învăţat să mintă, nu concep
să‑şi încalce jurământul şi cu atât mai mult să depună jurământ, ci ar
prefera să li se taie limba decât să scoată un jurământ din gura lor“61.
Prin aceasta creştinii pot arăta că, deşi au fost luaţi şi modelaţi din
58. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. X, p. 160.

59. Idem, Despre căinţă, despre necazuri şi biruirea tristeţii, p. 103‑104.
60. Ibidem, p. 102.
61. Idem, Omilia a IX‑a către antiohieni, p. 28.
180
aceeaşi ţărână ca şi ceilalţi, necreştini, se deosebesc de aceştia prin

frumuseţea sufletului“.
Pentru toate aceste binefaceri omul Îi este dator Creatorului său,
fără a putea plăti vreodată măcar o infimă parte din această dato‑
rie, căci „chiar dacă am muri de nenumărate ori pentru Dumnezeu,
chiar dacă am săvârşi toată virtutea, totuşi aceste fapte ale noastre nu
sunt nici pe departe la înălţimea cinstirilor cu care ne‑a cinstit pe noi
Dumnezeu“62. Iar unul din aspectele ce îngreunează îndeplinirea aces‑
tei sarcini este acela referitor la faptul că „Dumnezeu nu are nevoie de
nimic de la noi, ci Îşi este de ajuns Sieşi“63, aşadar şi laudele şi mulţu‑
mirile ce I le aducem tot spre folosul nostru sunt.
Aşadar calea prin care omul Îi poate mulţumi lui Dumnezeu este
aceea de a‑L urma întru toate, aducându‑i ca jertfă o viaţă curată, fapt
care poate fi socotit un adevărat imn de slavă adus Creatorului, un răs‑
puns la cinstea dată omului: „Acest lucru consider că este necesar să
vă mai spun: aşa cum ne‑a slăvit Dumnezeu pe noi prin aceasta minu‑
nată creaţie, tot aşa şi noi să‑L slăvim printr‑o viaţă curată“64.
Creaţia
‒ treaptă a scării de slăvire a Creatorului
La o privire superficială s‑ar putea crede că toate au fost lăsate
spre desfătarea omului, care a fost creat în mod deosebit faţă de restul
lumii şi a fost aşezat ca într‑un palat împărătesc. Nu este deloc greu
de ghicit de ce Scriptura spune că Dumnezeu, la sfârşitul fiecărei zile
a creaţiei, a lăudat tot ceea ce a creat. A făcut aceasta pentru ca, mai
târziu, omenirea, „instruită de aceste cuvinte, să se urce cu mintea de
la creaturi la Creator (s.n). Dacă făpturile lui Dumnezeu sunt de aşa
fel încât depăşesc firea omenească şi nimeni nu le poate lăuda după
vrednicie, ce mai poţi spune de Creatorul lor?“65.
În omiliile sale, după ce insistă îndelung asupra minunii creaţiei,
sfântul adaugă încă ceva la acestea: „Nu numai mărimea şi frumuseţea,
62. Idem, Despre căinţă, despre necazuri şi biruirea tristeţii, p. 102.

63. Ibidem.
65. Idem, Omilii la Facere (I), p. 73‑74.
181
ci şi modul (s.n.) însuşi în care a fost făcută lumea arată pe Dumnezeu,

ca Cel care le ţine pe toate“66. Astfel, creaţia nu e dăruită omului doar
spre desfătare, ci este o cale de înălţare către Cel ce a făcut‑o şi apoi i‑a
dăruit‑o acestuia.
Astfel, ea devine o modalitate de laudă adusă Celui care a scos‑o
din nefiinţă şi ar fi o adevărată nebunie ca omul să se plece în faţa
frumuseţii creaturilor, să se oprească la ele şi să nu‑şi ridice privirea
minţii la Cel ce le‑a adus la fiinţă. Privind cerul, nu poţi să nu te mi‑
nunezi de „frumuseţea lui, de felurimea stelelor, de covârşitoarea lui
strălucire! Dar nu te opri aici, ci du‑te cu mintea la Creatorul lor!“67,
căci frumuseţea şi strălucirea creaţiei nu este decât un palid reflex al
Celui care a făcut‑o.
Cu alte cuvinte, laudele aduse creaţiei vor a spune că Dumnezeu
a aşezat‑o pe aceasta la mijloc în faţa ochilor tuturor, pentru ca din
lucrările Lui să‑L înţelegem pe Creator, „lucru despre care şi altcineva
spunea: «Iar dacă se minunează de putere şi de lucrare, să înţeleagă din
acestea cu cât este mai puternic Cel care le‑a făcut» (Înţelep. Sol. 13, 4).
Din măreţia şi frumuseţea făpturilor se vede măsura făcătorului lor. Ai
văzut măreţia? Admiră puterea făcătorului. Ai văzut frumuseţea? Mi‑
nunează‑te de înţelepciunea meşterului. Pe care şi prorocul văzându‑o
a zis: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu» (Ps. 18, 1)“68.
Atât de importantă este înţelegerea adevăratului sens al săvârşirii
atâtor lucruri minunate sub soare, încât Sfântul Ioan simte nevoie să
accentueze în multe omilii menirea creaţiei de a fi o cale de cunoaştere
a adevăratului Creator: „Ascultă cum se minunează de ea profetul: «Cât
sunt de mărite lucrurile Tale, Doamne, spune el, toate cu înţelepciune
Le‑ai făcut» (Ps. 103, 25). N‑a vorbit de fiecare pe rând, ci s‑a plecat
înaintea nepătrunsei înţelepciuni a lui Dumnezeu. Ascultă pe un altul
care spune că Dumnezeu a făcut creaţia tot atât de folositoare pe cât
a făcut‑o de frumoasă şi de măreaţă: «Din măreţia şi frumuseţea făp‑
turilor se vede Făcătorul» (Înţel. Sol. 13, 5). Ascultă‑l şi pe Pavel, care
spune: «Cele nevăzute ale Lui se văd de la zidirea lumii, înţelegându‑se

68. Idem, Omilia a IX‑a către antiohieni, p. 14‑15.
182
din făpturi» (Rom. 1, 20). Fiecare dintre aceştia ne‑a arătat prin spuse‑
le sale că zidirea lui Dumnezeu, creaţia, ne conduce spre cunoaşterea
lui Dumnezeu. Ea ne face să‑L cunoaştem pe Stăpân“69, atunci când o
dorim cu tot sufletul.
Astfel, dacă din punctul de vedere al Creatorului, creaţia este un
mod de manifestare a nemărginitei Sale iubiri, din punctul de vedere
al omului, ea este un mod de cunoaştere a Celui care l‑a creat, de slă‑
vire a Sa şi de manifestare a recunoştinţei fireşti. Căci faptul că toate
au fost făcute şi sunt ţinute de o pronie anume sunt evidente chiar
şi pentru cei orbi şi de înţeles chiar şi pentru cei mai simpli dintre
oameni. Cine poate fi atât de „fără de minte şi fără de simţire încât,
în ciuda faptului că vede corpuri atât de voluminoase, o atât de mare
frumuseţe, o atât de armonioasă alcătuire, această împărţire, luptă şi
potrivnicie continuă a elementelor constitutive, să nu se gândească şi
să nu spună în sine că, daca nu ar exista o pronie (s.n.) care să menţină
volumul corpurilor şi să nu îngăduie universului să se surpe, cum ar
putea să rămână şi să dureze atâta timp? Există atâta bună rânduială
a orelor, atâta înţelegere între zi şi noapte, atâtea specii de vieţuitoare,
de plante şi de seminţe înaintează pe drumul lor şi nimic până astăzi
nu a căzut şi nici nu a fost distrus pentru totdeauna“70.
Din admirarea dar şi citirea deopotrivă a măreţiei şi frumuseţii
creaţiei nu se desprinde doar convingerea în existenţa unei pronii
care are grijă de toate, ci şi în faptul că puterea ei este nemărginită.
După ce le‑a vorbit ascultătorilor săi despre minunea creării omului,
Sfântul Ioan a simţit nevoia să adauge „mari şi ciudate ţi se par cele
spuse! Dar dacă te gândeşti cine e Creatorul, n‑ai să te mai îndoieşti
de ce s‑a făcut, ci ai să te minunezi şi ai să te închini puterii Creatorului
(s.n.)“71.
Iar pentru a fi cât mai convingători în dezvăluirea atotputerniciei
lui Dumnezeu, alcătuitorii scrierilor biblice nu s‑au mulţumit doar să
redea măreţie creaţiei, ci au vorbit şi despre modul în care ea a fost
alcătuită. După cum sublinia marele predicator, întrucât „profeţilor nu
69. Idem, Despre mărginita putere a diavolului, Omilia II, p. 32‑33.

70. Idem, Omilia a IX‑a către antiohieni, p. 26‑27.
183
le era îndestulătoare măreţia şi frumuseţea celor văzute ca să înfăţişe‑

ze puterea Făcătorului (s.n.), ci în mare măsură rămâneau departe de
măreţia şi tăria Celui ce le‑a făcut pe acestea, au găsit un alt chip prin
care, după puterea lor, au putut să ne arate ceva mai mult din puterea
lui Dumnezeu. Care‑i acesta? N‑au pus înainte numai măreţia făpturi‑
lor, ci au vorbit şi de chipul facerii lor, pentru ca şi din una şi din alta, şi
din măreţia făpturilor şi din uşurinţa facerii lor, să ne putem face, după
puterea noastră, o idee clară despre puterea lui Dumnezeu“72, astfel
încât să nu mai avem cuvânt de dezvinovăţire.
Mai trebuie luat seama şi la faptul că Dumnezeu a făcut toate aces‑
tea „datorită marii Lui dărnicii: unele făpturi au fost aduse pe lume
pentru trebuinţa noastră (s.n.), altele ca să predice puterea Creatoru‑
lui (s.n.). Când auzi, deci, că «a văzut Dumnezeu că sunt frumoase»,
nu îndrăzni să te împotriveşti dumnezeieştii Scripturi, nici nu iscodi,
nici nu spune: Pentru ce s‑a făcut cutare şi cutare lucru?“73. Iar în altă
cuvântare Sfântul Ioan fericeşte pe orbul din naştere, dar care vedea
clar ceea ce era evident pentru toată lumea, mai puţin pentru cei ce nu
voiau să vadă: „O, fericiţi ochii aceia care au ajuns privelişte tuturor
celor ce erau de faţă, care au atras spre ei privirile tuturor, care prin
frumuseţea lor au slobozit glas şi au învăţat pe toţi cei de faţă puterea
lui Hristos! (s.n.) Şi minunat era faptul! Orbul i‑a învăţat să vadă pe
cei ce văd!74, adică le‑a arătat că vederea cea adevărată este cea care
străbate dincolo de aparenţele materiale, tinzând către adevărata fru‑
museţe, cea spirituală.
Toată această minunată creaţie a fost pusă în faţa ochilor noştri şi
cu scopul de a ne feri de căderea în idolatrie, îndrumându‑ne închina‑
rea către adevăratul Dumnezeu. Căci Acesta, creând peste tot făpturi
simple a amestecat în ele „semnul cel luminat al meşteşugului Său cu
slăbiciunea, ca privind meşteşugul şi frumuseţea să te minunezi de Zi‑
ditorul, iar privind slăbiciunea firii, să nu te închini celor create (s.n.).
Soarele este luminos când străluceşte şi luminează toată lumea, dar
când vine noaptea lipseşte, căci zice: «Ce este mai luminos decât soa‑
72. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuvântul II, p. 31.

74. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. X, p. 160.
184
rele? Dar şi acesta lipseşte» (Înţ. lui Sirah 17, 26). Şi nu a lipsit numai
noaptea, ci şi ziua de multe ori, ca să te minunezi de Ziditorul pentru
aceasta şi să nu te închini celui zidit pentru slăbiciunea sa. Vezi cerul
acesta cât este de mare? Cât de frumos şi cât de strălucitor este? Mult
mai plăcut la vedere decât trupurile noastre, dar este neînsufleţit. Pri‑
veşte în el şi meşteşugul, dar şi slăbiciunea. Şi le‑a unit pe amândouă
numai pentru întărirea ta. Ca să nu defaimi pe Ziditorul ca pe un slab,
a făcut făpturi frumoase, iar ca să nu te închini lor ca unor dumnezei,
le‑a făcut şi cu lipsă (s.n.)75.
Astfel, Dumnezeu a avut grijă ca în toate să ne îndrume paşii către
aflarea binelui şi să ne ferească de rău, de aceea cine ar putea învi‑
nui oare zidirea, dacă vedem că „această frumoasă şi minunată creaţie
ajunge pentru mulţi pricină de necredinţă? Deloc! Dimpotrivă, îi în‑
vinuim pe aceia care nu întrebuinţează cum trebuie leacul împotriva
necredinţei! Cum poate fi pricină de necredinţă creaţia, care ne duce
la cunoaşterea lui Dumnezeu? «Au rătăcit în cugetele lor filosofii lor,
spune Apostolul, şi au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului».
Aici nu‑i deloc vorba de diavol, nici de drac; ci ne‑a fost pusă înainte
creaţia, singurul învăţător al cunoaşterii lui Dumnezeu“76. Iar faptul că
unii au întrebuinţat greşit darul primit nu trebuie să‑i tulbure pe creş‑
tini, ştiind ei prea bine care este calea Adevărului.
Şi ceea ce este şi mai minunat, dacă se poate spune aşa, este fap‑
tul că frumuseţea şi măreţia întregii creaţii ne vorbesc într‑o limbă ce
este accesibilă tuturor, adresându‑se întregii lumi: „«Nu sunt graiuri,
nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. 18, 3). Ceea ce spune
prorocul înseamnă că nu există popor, nici seminţie care să nu poată
înţelege această limbă. Este de aşa fel această rostire încât să poată
fi auzită de toţi oamenii. Şi nu numai a cerului, ci şi a zilei şi a nopţii.
Cum adică, a zilei şi a nopţii? Dacă cerul, şi prin frumuseţe, şi prin mă‑
rime, şi prin toate celelalte, face pe privitor să se minuneze şi‑l trimite
la minunea creatorului, ziua şi noaptea ce au a ne arăta? Nu au a ne
arăta nimic asemănător cu cerul, au însă altele care nu sunt mai prejos
decât acelea: ritmul, ordinea cu deplină exactitate. Când înţelegi cum
75. Idem, Din ospăţul Stăpânului, p. 94.

76. Idem, Despre mărginita putere a diavolului, Omilia II, p. 32‑33.
185
au împărţit anul întreg şi cum separă cu precizie ca şi când ar măsura

lungimea timpului, te vei minuna de Cel care a pus atâta ordine“77. Ast‑
fel că niciun aspect al creaţiei nu poate trece neobservat fără a stârni
admiraţia, atât din partea creştinilor, cât şi a păgânilor.
Aşa că celor care se puteau întreba „cum puteau să‑L cunoască
pe Dumnezeu? şi cine L‑a arătat pe El lor?“ sau s‑ar putea întreba „în
care fel? Ce proroc a trimis, ce evanghelist, ce învăţător, din moment
ce Scripturile nu erau încă?“, Sfântul Ioan le dă degrabă răspuns, din
Sfintele Scripturi luat: „Cele nevăzute ale Lui“ – spune – „se văd de la
facerea lumii, înţelegându‑se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi
dumnezeire, aşa ca ei sa fie fără cuvânt de apărare (Rom. 1, 20)“78.
Sau, altă dată, Sfântul Ioan îndeamnă creştinii astfel: „Când priveşti
frumuseţea, măreţia şi folosul cerului, urcă‑te de la cer la Creator, după
cum spunea şi un înţelept, căci «din măreţia şi frumuseţea făpturilor se
cunoaşte în chip asemănător Făcătorul» (Înţel. Sol. 13, 5). Căci şi David,
la vederea «frumuseţii celor văzute» a strigat «cât s‑au mărit lucrurile
tale, Doamne! Toate întru înţelepciune le‑ai făcut!» (Ps. 103, 25)“79, prin
aceasta ei lăudând frumuseţea şi măreţia Celui care le‑a zidit.
Incomparabila frumuseţe spirituală

Dar niciuna dintre minunăţiile văzute nu se poate compara cu
acea frumuseţe care nu se veştejeşte, nu se întunecă şi nu piere în
veci, frumuseţea sufletească, fapt pentru care Sfântul Ioan subliniază
în chip deosebit importanţa ei, punând în opoziţie „urâţenia păcatu‑
lui şi marea frumuseţe a virtuţii celei după Dumnezeu“80, „frumuseţea
fecioriei“81 sau „podoaba milosteniei“82.

78. Ibidem, p. 14‑15.
80. Ibidem, p. 52.
81. Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de pr. prof. Dumi‑
tru Fecioru, în col. „P.S.B.“, nr. 23, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 263.
82. Celor care doreau să devină asemenea femeilor mironosiţe, Sfântul Ioan le
cere stăruitor să schimbe podoaba văzută cu cea a fecioriei: „Spui că‑ţi sunt dragi
laudele şi slava? Dezbracă această podoabă plină de batjocură şi toţi te vor admira şi
te vei bucura şi de slavă şi de plăcere curată…“, Ibidem, p. 995.
186
Într‑una din omilii, marele predicator atinge un subiect delicat al

acelor timpuri şi care pricinuise ceva controverse. Este vorba despre
înfăţişarea fizică a lui Iisus Hristos, dacă El a fost frumos sau urât, o
întrebare care avea să‑i frământe pe teologi şi artişti, deopotrivă, măr‑
turiile istorice fiind totuşi destul de sărace în acest sens. Cu privire la
chipul istoric al Mântuitorului, Biblia nu oferă amănunte semnificative,
fapt care a condus la o sumedenie de speculaţii, ce oscilau între două
extreme: cea a unei înfăţişări deosebit de frumoase sau, dimpotrivă, a
uneia urâte.
Prima viziune se baza pe spusele prorocului David, din Psalmul
44, 3 – „împodobit cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor“ –, iar
a doua pe textul de la Isaia 53, 2 – „nu avea nici chip, nici frumuseţe…“.
Tălmăcirile Sfinţilor Părinţi consideră că cel despre care vorbeşte pro‑
fetul David este Hristos, împăratul pe care drepţii îl vor vedea „în toată
frumuseţea lui“ (Isaia 33, 17), Domnul care „a împărăţit, întru podoabă
S‑a îmbrăcat“ (Ps. 92, 1). Inspirându‑se din acest psalm, unii Sfinţi Pă‑
rinţi sau scriitori bisericeşti, precum Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul
Ioan Gură de Aur, Fericitul Ieronim sau Teodoret al Cirului, afirmă că
înfăţişarea lui Hristos era frumoasă. Alţii – Sfântul Justin Martirul şi
Filosoful, Clement Alexandrinul, Origen –, referindu‑se la omul durerii
al profetului Isaia, afirmă că El a avut o înfăţişare urâtă.
Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe ascultătorii săi ca să ia amin‑
te la frumuseţea celor create, dar să nu rămână la acestea, ci să se urce
către Creatorul lor, pentru ca, măcar în parte, să‑L poată cunoaşte: „Te
uimeşte iarăşi lumina soarelui, te minunezi când vezi cât ţi‑i de folos
şi‑i admiri frumuseţea lui când vezi că razele lui îţi luminează faţa?
Dar nu te opri aici ci gândeşte‑te că, dacă făptura aceasta este atât de
frumoasă şi de minunată, încât depăşeşte orice minte omenească, apoi
cât de frumos şi de minunat (s.n.) trebuie să fie Cel ce a adus‑o la fiinţă
numai prin poruncă şi cuvânt“83, aici aflându‑se, de fapt, adevărata fru‑
museţe, Izvorul întregii frumuseţi.
Iar în altă parte el atrage atenţia asupra faptului că mulţimile din
jurul Mântuitorului stăteau uimite, admirându‑L pe Acesta şi dorind
ca să‑L vadă cu tot dinadinsul, dar nu numai pentru faptul că El făcea
187
minuni atât de mari sau pentru că rostea unele ca acelea, căci El nu era
„minunat numai când făcea minuni, ci chiar când se arăta era plin de
farmec. Lucrul acesta a vrut să‑l spună profetul prin cuvintele «împo‑
dobit cu frumuseţe, mai mult decât fiii oamenilor» (Ps. 44,3); iar când
Isaia spune că «n‑avea chip, nici frumuseţe» (Isaia, 53,2), Isaia spune
cuvintele acestea sau pentru că pune în comparaţie frumuseţea Lui
omenească cu frumuseţea şi slava nespusă şi negrăită a Dumnezeirii
sale sau pentru că istoriseşte cele ce se vor petrece în timpul patimi‑
lor, necinstea suferită în vremea răstignirii şi smerenia arătată în toa‑
te împrejurările de‑a lungul întregii Sale vieţi“84. Or, toate referirile la
această frumuseţe au fost făcute de marele predicator cu scopul de a
le demonstra ascultătorilor săi existenţa şi importanţa frumuseţii spi‑
rituale.
Într‑o cateheză către cei ce urmau să se îmbrace în haina Botezu‑
lui, Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenţia în mod deosebit asupra
lepădării vieţuirii de dinainte şi urmării îndemnului rostit de psalmist
„ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa pă‑
rintelui tău“ (Ps. 44, 12), adică îndepărtarea de idolatrie şi de slujirea
demonilor, de vieţuirea de mai înainte, care are ca rezultat „această hi‑
doşenie. Căci numai dacă faci acest lucru şi te desparţi de poporul tău
şi de casa părintelui tău, adică de vechiul aluat şi de răutatea în care
ţi‑ai cheltuit şi ţi‑ai distrus toată prospeţimea sufletului dimpreună cu
cea a trupului, [numai atunci] va pofti împăratul frumuseţea ta. Vezi,
iubitule, că despre suflet este vorba? Căci dacă un trup este urât prin
fire nu poate să devină cândva frumos, fiindcă Stăpânul a rânduit ca
toate cele ale firii să nu se poată mişca, nici schimba, însă pentru suflet
acest fapt este foarte uşor. De ce? Fiindcă totul ţine de liberul arbitru şi
nu de fire. De aceea şi este posibil, ca [un suflet] foarte urât şi inform să
se schimbe dintr‑o dată, dacă doreşte, şi să se urce la culmea frumuseţii
şi să devină iar strălucit (s.n.), după cum iarăşi, dacă este delăsător, să
fie cuprins de cea mai cruntă hidoşenie“85.
84. Idem, Omilii la Matei, p. 345‑346.

85. Idem, Prima cateheză către cei ce urmează a fi luminaţi, Omilia 1, 10, Catehe‑
ze baptismale, traducere din limba greaca veche pr. Marcel Hanches, Editura Oastea
Domnului – Sibiu, 2003, http://www.ioanguradeaur.ro/‑cateheze‑baptisimale/.
188
Dar nu doar despre frumuseţea sufletului le vorbeşte sfântul celor

care îi cereau sfaturi, ci şi despre frumuseţea celor viitoare cu care vor
fi răsplătiţi drepţii. Pentru a alina suferinţa diaconiţei Olimpiada, el
îi scrie îndemnând‑o să cugete la frumuseţea cununilor: „Gândeşte‑te
la răsplăţile faptelor tale, la premiile cele strălucite, la cununile cele
frumoase (s.n.), la dansul cel împreună cu fecioarele, la chemările cele
sfinte, la cămara de nuntă cea cerească, la moştenirea împreună cu
îngerii, la îndrăznirea şi vorbirea cu Mirele, la candelele acelea minu‑
nate, la bunătăţile care covârşesc şi mintea şi cuvântul... Dar ca să nu
auzi totul cu lesniciune de la mine, îţi las partea aceasta, ca să aduni
cu grijă singură şi să pui faţă în faţă faptele cele minunate ale lui Dum‑
nezeu din vremea de acum cu faptele cele pricinuitoare de tristeţe; şi
îndeletnicindu‑te cu această frumoasă muncă (s.n.) să alungi din suflet
întristarea“86. Iar mai departe el se referă la importanţa milosteniei,
care va fi răsplătită cu atât de frumoase cununi, strălucire, mare cinste
şi slava87 precum şi la lupta care, cu cât e mai mare, cu atât şi „cununile
sunt mai frumoase şi răsplata mai strălucită“88.
În timpul vieţii Mântuitorului, fariseii fuseseră certaţi de Acesta
pentru că nu erau decât „morminte văruite“ (Matei 23, 27), adică îm‑
podobiţi de formă cu fapte bune. În vremurile când predica Sfântul
Ioan nu puţini erau cei care se împodobeau numai pe din afară, dar
pe dinăuntru erau „plini de toată nelegiuirea“89, fapt pentru care el ex‑
clamă: „Câte bocete şi plânsete nu trebuie scoase când mădularele lui
Hristos ajung morminte pline de necurăţie“. El îndeamnă pe creştini
să ia aminte la cuvintele Sfântului Apostol Pavel – „nu ştiţi, oare, că voi
sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în
voi?“ (I Cor. 3, 16) – şi să nu dispreţuiască darul ce li s‑a făcut: „Gân‑
deşte‑te, omule, că te‑ai născut a doua oară, gândeşte‑te la darurile de
care ai fost învrednicit; gândeşte‑te la haina ce‑ai primit, că ai fost făcut
templu frumos împodobit (s.n.). N‑ai fost împodobit cu aur, nici cu măr‑
86. Idem, Scrisori către Olimpiada, în vol. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvioasa
Olimpiada Diaconiţa: o viaţă – o prietenie – o corespondenţă“, ediţie îngrijită de diac.
Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 118.
87. Ibidem, p. 119
88. Ibidem, p. 130.
89. Idem, Omilii la Matei, p. 832.
189
găritare, ci cu Duhul Sfânt, mai de preţ decât aurul şi mărgăritarele“90.

Dacă ceea ce se întâmpla cu fariseii era grav, cu atât mai grav este pen‑
tru creştini, cei învredniciţi a fi temple ale Duhului Sfânt, dar care riscă
să ajungă, prin lipsa de grijă, morminte pline de duhoarea păcatului.
Dacă adevărata podoabă a creştinului o reprezintă „faptele
creştineşti“91, trebuie subliniat faptul că nu există deosebire între fe‑
mei şi bărbaţi. În acest sens, Sfântul Ioan ia ca model pe mama profe‑
tului Samuel, Ana, despre care nu se satură vorbind: „şi să nu vă miraţi
că încă n‑am terminat vorbind despre ea, pentru că nu pot scoate pe
femeia aceea din mintea mea, ci mă minunez de frumuseţea sufletului
ei şi de podoaba minţii ei. Căci iubesc ochii care lăcrimează în rugă‑
ciuni, mintea care totdeauna cugetă la cele cereşti, gura şi buzele care
se împodobesc nu cu rujuri, ci cu mulţumirea cea către Dumnezeu,
precum erau ale aceleia. Şi mă minunez că a filozofat, dar mai mult mă
minunez că femeie fiind a iubit înţelepciunea; femeia pe care mulţi de
multe ori au vorbit‑o de rău“92.
Iar pentru a‑i trezi pe cei fascinaţi doar de strălucirea frumuseţilor
lumii fizice, sfântul îi îndeamnă ca să le compare cu cea a trupurilor
omeneşti după moarte, pentru a vedea cât de efemere sunt: „Pentru ce
te mândreşti, omule? Pentru ce te făleşti? Ce nădăjduieşti de la slava
lumii şi de la bogăţie? Să ne ducem la morminte, vă rog, şi să vedem tai‑
nele de acolo. Să vedem pe om descompus, oasele roase, trupurile pu‑
trezite. Dacă eşti înţelept, priveşte! Dacă eşti priceput, spune‑mi: Cine e
împăratul, cine e ostaşul? Cine e stăpânul, cine robul? Cine e înţeleptul,
cine e neînţeleptul? Unde‑i frumuseţea tinereţii? Unde‑i faţa cea fru‑
moasă? Unde‑s ochii cei strălucitori? Unde‑i nasul cel bine întocmit?
Unde‑s buzele cele arzătoare? Unde‑i frumuseţea obrajilor? Unde‑i
fruntea cea luminoasă? Nu‑s toate praf? Nu‑s toate cenuşă? Nu‑s toate
pulbere? Nu‑s toate putreziciune?“93 Practic, tot ceea ce părea a fi plin
de strălucire şi de frumuseţe se dovedeşte a fi trecător, praf şi pulbere.
Grija excesivă pentru îngrijirea şi împodobirea trupului nu a fost
blamată doar în timpurile cele de sub Legea Harului, ci şi în vechime,
90. Ibidem,p. 832.

91. Idem, Scrisori către Olimpiada, p. 118.
92. Idem, Din ospăţul Stăpânului, p. 150‑151.
93. Ibidem, p. 189.
190
când Dumnezeu conducea neamul omenesc prin „umbre şi închipuiri,

când îngăduia ca oamenii să‑şi ducă mai trupeşte viaţa, când nu se
vorbea încă deloc de cele cereşti şi nici nu se pomenea de cele viitoare,
când nu erau tainele credinţei care stăpâneşte acum, li se dădeau evre‑
ilor legi mai simple şi mai trupeşti: ei bine, chiar şi atunci Dumnezeu
interzicea cu multă străşnicie dragostea oamenilor de a se îmbrăca
cu haine frumoase...“94. În acest sens Sfântul Ioan aduce ca mărturie o
profeţie a Lui Isaia referitoare la pedeapsa ce le aşteaptă pe fiicele Si‑
onului pentru semeţia şi mândria lor: „Şi mai zice Domnul: «Pentru că
fiicele Sionului sunt atât de mândre şi umblă cu capul pe sus şi cu priviri
obraznice, cu paşi domoli, cu zăngănit de inele la picioarele lor, Domnul
va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul va descoperi go‑
liciunea lor». În ziua aceea va lua Domnul toate podoabele: inele, sori,
luniţe, cercei, brăţări, văluri, cununi, lănţişoare, cingătoare, miresme,
talismane, Inele, verigi de nas, Veşminte de sărbătoare, mantii, şaluri,
pungi, oglinzi, pânzeturi subţiri, turbane şi tunici. Atunci va fi în loc de
miresme, putreziciune, şi în loc de cingători, frânghie, în loc de cârlionţi
făcuţi cu fierul, pleşuvie, în loc de veşmânt preţios, zdrenţe, şi în loc de
frumuseţe: pecete de robie“ (Isaia 3, 16‑24).
În acest fragment biblic, Profetul Isaia, martor al vremurilor Ve‑
chiului Testament, ne‑a lăsat o mărturie clară asupra „arsenalului“
de podoabe folosit de cele care ar fi trebuit să ia seama la împodo‑
birea sufletului şi nu la cea a trupului. Dar, în timpurile Noului Tes‑
tament, Sfântul Ioan Gură de Aur s‑a văzut, deasemenea, nevoit să
lupte cu cele care aveau aceleaşi înclinaţii către strălucirile cele din
afară. Pentru a combate această slăbiciune, el consideră că venirea
şi şederea în biserică sunt socotite a fi temeiul tuturor bunătăţilor,
întrucât atunci când pleacă de aici, „bărbatul pare soţiei sale mai cin‑
stit, iar femeia, bărbatului, mai dorită. Pe femeie o face plăcută şi do‑
rită nu frumuseţea trupului, ci virtutea sufletului, nu sulimanurile şi
fardurile, nici aurul şi hainele cele scumpe, ci cuminţenia, bunătatea
şi frica tainică de Dumnezeu95. Aici era (şi este încă) marea problemă
a raportului dintre frumuseţea cea văzută, a trupului, şi cea nevă‑
94. Idem, Scrisori către Olimpiada, p. 121

95. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. XII, p. 193‑194.
191
zută, a sufletului, căci cei mai mulţi sunt cei înclinaţi spre a o vedea
doar pe prima.
O altă problemă o constituiau femeile provenind din mediul social
înalt, cu posibilităţi materiale deosebite şi care veneau la biserică ca
la un loc de paradă, unde îşi puteau etala noile şi strălucitoarele toale‑
te. Acestora li se adresează sfântul, amintindu‑le că în zadar vin astfel
împodobite la biserică, sperând să‑L cunoască pe Hristos: „Cum vei
putea să‑L vezi pe El când nu ai frumuseţea cea poftită de El, când nu
porţi podoaba plăcută Lui, ci una urâtă de El? Când te apropii de El nu
trebuie să fii împodobită cu astfel de haine, ci îmbrăcată cu virtute…
Nu s‑a zidit biserica ca să arăţi în ea bogăţia acesta, ci bogăţia cea du‑
hovnicească. Tu însă, ca şi cum te‑ai duce la paradă, nu la biserică, aşa
te împodobeşti din cap până în picioare; imiţi pe cele de pe scenă şi
porţi în tine gunoiul acesta vrednic de batjocură“96.
Ispita împodobirii nu a putut fi ocolită nici de o parte a celor care
„au fost biruitoare în luptele fecioriei“ dar care n‑au putut birui „pati‑
ma împodobirii cu haine frumoase, ci au fost înfrânte, doborâte la pă‑
mânt mai mult decât femeile din lume“97. Ea este atât de subtilă încât
le‑a înşelat pe multe dintre femeile creştine care, deşi nu‑şi pun po‑
doabe de aur, nu se îmbracă cu haine de mătase, brodate cu aur şi nu
au coliere bătute în pietre scumpe, totuşi, ceea ce „este mai cumplit de‑
cât toate, ceea ce arăta cu covârşire boala lor şi tirania patimii lor, este
că se străduiesc şi se silesc cu hainele lor simple să întreacă în eleganţă
pe femeile îmbrăcate în haine de mătase şi împodobite cu bijuterii de
aur şi să arate mai plăcute la înfăţişare decât acelea. După părerea lor
săvârşesc un lucru indiferent, dar, după cum îl arată natura, pierzător
de suflet, vătămător şi cu prăpastie adâncă98.
Iar plăcerea de a fi înconjuraţi de lucruri strălucitoare şi frumos
împodobite i‑a făcut pe unii dintre acei puţini creştini preocupaţi de
cărţi şi după întoarcerea de la biserică, ca să alerge doar după agoni‑
sirea lor nu şi după înfrumuseţarea sufletului prin citirea lor: „Cine
dintre voi mergând acasă, a luat în mână o carte creştinească şi a citit
96. Idem, Omilii la Matei, p. 997.

97. Idem, Scrisori către Olimpiada, p. 126.
98. Ibidem.
192
cele ce se află în ea, sau a cercetat Scriptura? Nimeni nu poate zice că a

făcut aşa. Ci oscioare de jos şi table vom găsi la mulţi, iar cărţi nicăieri,
sau la foarte puţini. Dar şi aceştia sunt ca şi cei ce nu le au, căci le leagă
şi le pun prin lăzi. şi toata osârdia lor este pentru membrane subţiri şi
litere frumoase (s.n.), iar nu pentru citire, şi de aceea nu le dobândesc
pentru folos, ci pentru fală. Atât de mare este mulţimea slavei deşarte,
încât pe niciunul nu‑l aud lăudându‑se că ştie cele ce sunt în ea, ci că
are carte scrisă cu litere de aur. Şi care este folosul, spune‑mi? Căci nu
pentru aceasta s‑au dat cele scrise, ca să le avem în cărţi, ci ca să le scri‑
em şi pe inimi. Iar această fală cu averile de cărţi este a mândriei iudai‑
ceşti, adică a avea poruncile aşezate numai în litere. Iar nouă nu aşa, ci
din început ni s‑a dat Legea scrisa pe lespezile inimii celei de carne“99.
Astfel, sfântul atenţionează asupra pericolului dat de dragostea după
cele ce strălucesc printr‑o frumuseţea materială dar nesusţinută şi de
una spirituală, fapt care o transformă într‑o cale de pierzare.
Practic, nu există omilie în care Sfântul să nu amintească, măcar în
treacăt, de importanţa frumuseţii sufleteşti, dacă nu să îndemne stă‑
ruitor către dobândirea ei: „Să ne sârguim dar, şi bărbaţi, şi femei, ca
să se sălăşluiască în noi această frumuseţe. Frumuseţea trupului, şi
boala o veştejeşte, şi trecerea timpului o strică, şi bătrâneţea o stinge,
şi moartea, când vine, o pierde de tot; dar frumuseţea sufletului nu o
poate poci nici vremea, nici boala, nici bătrâneţea, nici moartea, nici
altceva din unele ca acestea, ci continuă să fie veşnic în floare. Fru‑
museţea trupului adeseori cheamă la desfrânare pe cei ce o privesc,
pe când frumuseţea sufletului atrage chiar pe Dumnezeu spre dragos‑
tea cea potrivită Lui, precum şi Prorocul spune, grăind către Biserică:
«Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa
părintelui tău, că a poftit împăratul frumuseţea ta»“100.
Sfântul numit şi Hrisoroas, adică râu cu valuri de aur, mai târziu
Hrisostomos, Ioan Gură de Aur, a dovedit că merită pe deplin acest
nume, zugrăvind în delicate sau aprige nuanţe ale meşteşugitelor cu‑
vinte frumuseţile creaţiei dezvăluite de Cuvântul şi cuvintele Scriptu‑
rii, stăruind „cu timp şi fără de timp“, mustrând, certând, îndemnând,
99. Idem, Din ospăţul Stăpânului, p. 70.

100. Idem, Cuvântări împotriva anomeilor, Cuv. XII, p. 194.
193
„cu toată îndelunga‑răbdare şi învăţătură“ (II. Tim. 4, 2) pentru turma

ce i‑a fost încredinţată spre a o călăuzi către armoniile cereşti, ca un
adevărat apostol al frumuseţii creaţiei.
Iar de‑a lungul timpului, nu puţini au fost aceia care să caute a
găsi cele mai potrivite vorbe spre lauda celui care toată viaţa sa L‑a
preamărit pe singurul vrednic de laudă, pe „Creatorul înţelept“, „Prea‑
minunatul Meşter“, dintre care potrivit mi s‑a părut a fi un fragment
din Cuvântul înainte al vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, ce
prefaţează primul volum al Omiliilor la Facere traduse în limba româ‑
nă: „În galeria marilor dascăli ai Bisericii creştine, Sfântul Ioan Gură
de Aur ocupă un loc de cinste, prin viaţa sa pilduitoare, precum şi prin
opera sa teologică, rămânând un simbol al epocii patristice şi un nume
vrednic de aleasă cinstire pentru întreaga creştinătate... Este exponen‑
tul prin excelenţă al predicatorului creştin autentic, arta sa oratorică,
iscusinţa exegetică şi întreaga sa operă de înfrumuseţare a vieţii mora‑
le (s.n.) a credincioşilor rămânând neîntrecute până în zilele noastre.“
În acest sens, ce oare ar putea fi mai potrivit ca să încheie aceste
rânduri dedicate marelui predicator creştin, iubitor şi propovăduitor
al frumuseţilor văzute şi nevăzute decât acest îndemn al său către do‑
bândirea frumuseţii celei adevărate: „Aşadar, iubiţilor, ca să ajungem
prieteni cu Dumnezeu, să căutăm să deprindem în fiecare zi această
frumuseţe, ştergându‑ne toată murdăria cu citirea Scripturilor, cu ru‑
găciunile, cu milosteniile, cu buna înţelegere a unuia cu altul, pentru
ca împăratul, îndrăgostindu‑Se de frumuseţea sufletului nostru, să ne
învrednicească de împărăţia cerurilor, pe care facă Dumnezeu ca noi
toţi să o dobândim cu harul şi cu iubirea de oameni ale Domnului nos‑
tru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună şi Sfântului Duh, slavă se
cuvine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“101.
101. Ibidem.
194
Arhim. conf. dr. Teofan Mada,

Facultatea de Teologie „Ilarion V. Felea“,
Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad
Dumnezeu:
fundament adevărat al slavei,
la Sfântul Ioan Gură de Aur
Abstract: St. John Chrysostom’s work abounds in strong theological ideas. His
theological thinking is deep‑rooted in his experience of great sanctity, and his work
is the product of this “engagement” of faith and love, in God. The present study aims
at a theological analysis about the concept of the ineffable reality of “divine glory”.
Contrary, using the word, St. John Chrysostom was examined and what “vainglory” is –
spiritual barrier against the growth and the fulfillment of man in God.
Keywords: spiritual life, glory, divine love, holiness, sin, virtue.
1. Slava omenească
şi cea care vine de la Dumnezeu
„Unde sunt acum cei care se plimbau ţanţoşi prin agora, plini de
orgoliu, însoţiţi de o suită numeroasă, acei oameni îmbrăcaţi cu haine
de mătase, mirosind a parfum, hrănind paraziţi, ţintuiţi mereu la tea‑
tru, unde le este ostentaţia?“1.
Sfânta Scriptură a legat slava de valori creştine şi morale. Dum‑
nezeu este singurul fundament adevărat al slavei2. Deci slava este
„deşartă“ atunci când caută răsplata virtuţilor în viaţa oamenilor.
Slava deşartă creşte o dată cu progresul virtuţilor, risipind valoarea
lor3. „Când dorim să ne concentrăm asupra operei unui autor, fie el
1. Lui Teodor, tratat, 9, SC 117, p. 124, 1. 15‑19.

2. Ps. 62.
3. Sfântul Ioan Scărarul, Scara 22, PG 88, 949 a.
195
romancier, teolog sau filosof, ar fi bine să discernem ideile la care re‑

vine cu plăcere. Această metodă de abordare nu este numai un proce‑
deu obişnuit, ci se sprijină pe un simplu fapt psihologic: întotdeauna
avem un număr redus de intuiţii la care revenim fără oprire şi care le
permit celorlalţi să ne cunoască gândirea. Studiul Părinţilor nu scapă
de această lege; astfel se dovedeşte a fi necesară descoperirea marilor
articulaţii ale operei pentru a putea realiza ce au ei mai interesant să
ne transmită. Această muncă de analiză, întotdeauna necesară, pare
să impună mai mult încă atunci când abordăm un autor ca Sfântul Ioan
Hrisostom“4. Într‑adevăr, oricine încearcă să ia cunoştinţă de scrieri‑
le Sfântului Ioan se găseşte foarte repede descumpănit: de unde să
înceapă? Ce metodă să folosească? Care idei să fie delimitate de pre‑
ferinţă? În fine, cum să nu te îneci în această vastă creaţie inspirată
de Duhul? În faţa acestei dificultăţi, complexităţi şi uneori neputinţe,
trebuie să subliniem faptul că cunoaşterea ideilor cheie ale lui Ioan
Gură de Aur ar fi foarte utilă pentru ghidarea lecturii sale. Din păcate,
dacă posedăm nenumărate monografii – şi acelea apusene şi incorec‑
te nu de puţine ori – despre Sfântul Ioan, nu acelaşi lucru se poate
spune despre studiile dogmatice şi spirituale asupra marilor teme ale
operei sale care sunt încă mult prea puţine. Fără a ne propune şi fără
a avea pretenţia de a face aici inventarul învăţăturilor sale teologice,
am dori să ne aplecăm asupra uneia dintre ele: slava deşartă.
Înainte să evidenţiem importanţa slavei deşarte, e bine să expli‑
cităm, pornind de la vocabular, noţiunea însăşi de „slavă“: „Moartea şi
viaţa, slava şi obscuritatea, durerea şi plăcerea, bogăţia şi sărăcia, iată
de ce au oamenii parte deopotrivă; sunt lucruri care nu ne aduc nici
onoarea, nici dezonoarea, şi prin urmare nu sunt nici bune, nici rele“5.
Este uşor de recunoscut inspiraţia stoică a acestui pasaj, atât prin fac‑
tura sa cât şi prin conţinutul său. Ioan Hrisostom ar putea să‑i fie au‑
torul, cu condiţia de a‑i scoate totodată referirea la slavă. Contrar lui
Marc Aureliu, el a considerat‑o ca fiind o realitate deloc „indiferentă“.
Trebuie să ne amintim de locul important pe care slava îl ocupă în ca‑
drul gândirii greceşti: „Toată viaţa morală a Antichităţii se bazează pe
4. Francis Leduc, Le thème de la vaine gloire chez saint Jean Chrysostome, p. 3.

5. Marc‑Aureliu, Meditaţii, II, 11, 6, traducere E. Bréhier, Stoicii, col. „Pleiada“.
196
slava pe care o faptă bună o aduce celui care a făcut‑o. Dacă cuvântul
„slavă“ (δόξα) este unul dintre cele mai uzuale din vocabularul gre‑
cesc, acela de κενοδοξία („ambiţia“, „trufia“) dobândeşte, în limba Pă‑
rinţilor, o importanţă pe care nu a mai avut‑o niciodată. Cu atât cu cât
δόξα formează, pentru un păgân, atmosfera în care îi place să trăiască,
cu atât κενοδοξία este, pentru un creştin, ispita de care trebuie să fugă
înainte de toate“6.
Această remarcă generală se aplică în mod special la Sfântul Ioan
Gură de Aur. Preot, apoi episcop, el nu putea face abstracţie de această
noţiune dobândită din lectura Anticilor şi prin contactul cu Libaniu.
Dar Ioan Gură de Aur era un creştin desăvârşit, credinţa şi teologia sa
obligându‑l să facă o distincţie clară – ar fi încă mai potrivit să vorbim
despre o opoziţie radicală – între slava umană şi cea care vine de la
Dumnezeu. Să nu tragem concluzia că în planul vocabularului diferen‑
ţa este întotdeauna marcată, pentru că în multe alte locuri, δόξα de‑
semnează ori prima noţiune de slavă, ori a doua. Dar de multe ori – şi
atunci când contextul nu lasă să planeze niciun echivoc asupra conţi‑
nutului real al cuvântului – lui Ioan Gură de Aur îi face plăcere să aducă
unele precizări. Fără a da trimiteri exacte – ele sunt foarte numeroase
– să observăm numai principalele denumiri pe care le utilizează.
Slava care vine de la Dumnezeu este autentică (αληθής), solidă
(βεβαία), de neclintit (ακίνητος), veşnică (αθάνατος). Cum ea vine din
cer (έκ των ούρανων), ea are o durată veşnică (διαιωνίζουσα), fiind
în acelaşi timp o slavă viitoare (δόξαμέλλουσα), „adevărata frumuseţe
ce se contemplă în Duhul“. Cât despre slava omenească, ea este su‑
perficială (διάκενος, κενή), instabilă (άστατος), fără nicio soliditate
(ου βεβαία), nicio durată (ού μόνιμος), frivolă (μάταια) şi fără valoare
(ουδαμινή). Este o slavă legată de această viaţă (ή παρούσα, ή δόξα
του παρόντοςβίου) şi care are prin urmare toată fragilitatea lucrurilor
omeneşti (ή των ανθρώπων δόξα, ή δόξα ή ανθρωίνη).
Pentru a rămâne în limitele subiectului, nu vom aborda în mod
direct celelalte patimi pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le denunţă in
6. A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, introducere, SC, p. 13. cf. şi: A.J.
Festugière, Sfinţenia, Paris, 1942, p. 34: „În climatul gândirii greceşti, gustul pentru
slavă, δόξα, merge mână în mână cu gustul de excelenţă, αρετή“.
197
mod special, ca mânia, desfrâul şi iubirea de bogăţii. Cu toate acestea,

este necesar să începem cu un mic studiu comparativ între aceste pa‑
timi şi slava deşartă pentru a reliefa mai bine locul pe care Sfântul Ioan
i‑l atribuie. Mai multe texte o aşează fără nicio nuanţare deasupra alto‑
ra. Slava deşartă este cea mai tiranică patimă7, mai vătămătoare decât
lăcomia8, iar tirania pe care o impune este cel mai dificil rău de depă‑
şit9. Este adevărat că aceste afirmaţii peremptorii trebuie să fie întot‑
deauna întâmpinate cu prudenţă. De fapt, nu este deloc dificil să găsim
multe afirmaţii ce par a fi în contradicţie în opera lui Ioan Hrisostom,
dacă ne raportăm în mod strict şi ad literam la numeroase pasaje, fără
a ţine cont de ce este „fragmentar“10 în gândirea sa. Astfel, în alte lo‑
curi, Ioan Hrisostom numeşte dorinţa de a poseda mereu mai mult ca
fiind cea mai puternică dintre toate patimile11. Observăm că aceste ca‑
lificative la gradul absolut sunt distribuite în funcţie de circumstanţe
şi nu îşi propun să aducă elemente unice şi comune de soluţionare.
Un indice mai susceptibil de a indica importanţa atribuită fiecă‑
rei patimi este furnizată de listele faimoase ale πάθη. Analiza acestora
revelă faptul că slava deşartă şi bogăţia sunt întotdeauna semnalate.
Cât despre celelalte patimi care li se adaugă, observăm că acestea sunt
căutarea plăcerii sau, adesea, chiar şi dragostea de putere a cărei le‑
gătură cu slava deşartă este evidentă12. Confruntarea textelor ne face
să credem că setea de slavă şi pofta de bani sunt într‑adevăr cele mai
grave patimi în ochii lui Ioan Hrisostom. Această impresie este de
altfel��
confirmată de numeroasele dăţi în care Ioan Hrisostom grupea‑
ză aceste două patimi, fără a menţiona altele în mod explicit13.
Este oare posibil să precizăm mai mult care este gândirea sa şi să
distingem pe care dintre cele două patimi o consideră de mai rău au‑
7. La Matei, Omilia 19, 1, PG 57, 273 c; Omilia 44, 1, PG 57, 465 cd.
8. Celor care se opun vieţii monastice, 3, 6 PG 47, 357 c; La Ioan, Omilia 28, 3,
PG 59, 166 b.
9. Către Stagir, 3, 14, PG 47, 492 c; La I Cor., Omilia 44, 3. PG 61, 377 a.
10.��
Expresia este a lui A. M. Malingrey, în SC 103 (introducere, p. 32).
11. La Matei, Omilia 13, 4. PG 57, 212 c.
12. La Geneză, Omilia 9, 4, PG 54, 625 d; La I Cor. Introducere, PG 61, 12 a.
13. Lui Teodor, scrisoare, 3 SC 117, p. 64, 60‑62; Împotriva celor..., 3, 19, PG 47,
382.
198
gur? Într‑adevăr, ansamblul operei sale dă destul de clar impresia că îl

preocupă dragostea de bani. Nu pentru că pasajele în care el vorbeşte
de acest lucru sunt mai frecvente decât cele în care tratează slava de‑
şartă, ci pentru că sunt mai virulente, adesea mai dezvoltate în plan
social şi de aceea atrag mai uşor atenţia14. Iată un text care arată bogă‑
ţia ca fiind cauza slavei deşarte; este vorba de comentariul parabolei
neghinei.
Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă de ce Hristos nu vorbeşte de‑
cât despre grija lumii şi despre seducţia bogăţiei15. „Vorbind despre
grija lumii şi despre seducţia bogăţiei, Hristos a instaurat principiul.
Slava deşartă şi toate celelalte patimi provin din această lume şi din
seducţia bogăţiei, la fel ca şi plăcerea, gelozia, lăcomia, slava deşartă
şi câte alte lucruri asemănătoare!“16. Acest text este clar, iar altele care
sunt la fel de clare, confirmă cu totul altceva: „Odată alungată depar‑
te boala slavei deşarte, Hristos vine să ne vorbească despre sărăcie.
Nimic, în fond, nu predispune la dragostea pentru bogăţii ca şi slava.
Aceasta este motivaţia mulţimelor de sclavi, a trupelor de eunuci, a
hergheliilor de cai împopoţonaţi cu aur, a meselor de argint şi a al‑
tor lucruri şi mai ridicole imaginate de oameni nu pentru a satisface o
necesitate, nici cu scopul de a se bucura, ci pentru a se expune în faţa
mulţimii“17.
După noi, acest al doilea text exprimă mai fidel concepţia lui Ioan
Hrisostom. Dar atunci, cum să explicăm înflăcărarea pe care o pune în
slujba luptei împotriva dragostei de bani? „Insistenţa lui are o expli‑
caţie destul de simplă, dacă avem grijă să ne amintim cine făcea parte
din auditoriul lui Ioan. Este vorba de creştini puternic atraşi de ispita
bogăţiilor, indiferent de nivelul lor social: deci, ei trebuiau puşi în gardă
urgent. Pe de altă parte, avariţia închidea inima celor bogaţi vizavi de
nevoile fraţilor lor mai săraci; ori, se ştie cât de preocupat a fost Ioan
Hrisostom de soarta acestor nefericiţi“18. Astfel, el se lansează de bună‑
14. La Matei, Omilia 51, 6, PG 58, 518 b, c sau La I Cor. Omilia 9, 4, PG 61,
80‑82.
15.��
Mt. 13, 22.
16. La Matei, Omilia 44, 4, PG 57, 469 c.
17. La Matei, Omilia 20, 2 PG 57, 288 d, 289 a.
F. Leduc, art. cit., p. 8.
18.��
199
voie în lungi şi captivante dezbateri în care dă ce e mai bun din el. În fine,
creştinii care veneau să‑l asculte nu trebuiau să fie toţi sensibili la răul
constituit de slava deşartă, patimă mult mai subtilă după cum observă
Ioan Hrisostom19. Astfel ajungem să înţelegem raritatea acestor pasaje
în care el o denunţă îndelung. Dimpotrivă, acolo face aluzie în nenu‑
mărate rânduri, iar această frecvenţă discretă ni se pare a constitui un
argument foarte serios pentru a demonstra că slava deşartă, chiar dacă
nu este denunţată la fel de spectaculos ca şi setea de bogăţii, ocupă un
loc cel puţin la fel de important în concepţia lui Ioan Hrisostom.
Să ne străduim să ne facem o idee mai clară despre această impor‑
tanţă prin prezentarea câtorva pasaje în ordine cronologică. În tratatul
împotriva detractorilor vieţii monastice (compus în 372‑374), Ioan se
opreşte asupra pericolului homosexualităţii care ameninţă tinerii din
Antiohia şi denunţă acest viciu într‑o pagină foarte dură, de altfel uni‑
că printre toate scrierile sale20. Ioan Gură de Aur estimează totodată
că unii se vor putea ţine departe de aceste dezordini, dar nu întrevede,
în schimb, nicio posibilitate de a rezista în faţa seducţiei bogăţiilor şi
a slavei deşarte21. Aproximativ în aceeaşi epocă, în timpul primilor doi
ani ai vieţii sale monastice, îi scrie fratelui său Demetrie: „Nu numai că
îi permitem slavei deşarte să îşi manifeste tirania asupra rugăciunilor
noastre, a postitului nostru sau a milosteniilor noastre, ci ne supunem
puterii ei în toate acţiunile noastre. Încă mai mult, ne supunem noi
înşine nebuniei acestei sclave! Dar nu insist, pentru că este evident
pentru toţi“22.
Aversiunea lui Ioan Gură de Aur împotriva slavei deşarte pare să
se fi manifestat încă cu mai multă putere în timpul anilor de episcopat.
Nectarie, predecesorul său pe scaunul din Constantinopol, era demult
obişnuit cu luxul capitalei şi se simţea în largul lui în fasturile curţii
imperiale. Dar Ioan înţelegea să rămână fidel idealului de viaţă asce‑
tică şi vocaţiei de a fi episcop. Astfel, încă mai mult decât în Siria, este
şocat de complicităţile ipocrite pe care le constată, de această febră
care îi împinge pe obişnuiţii palatului să‑şi dorească să strălucească cu
19. La Matei, Omilia 41, 4, PG 57, 450 b.

20. Împotriva…, 3, 8, PG 47, 360 d, 361 a.
21. Ibidem, 3, 8, PG 47, 362 d, 363 a.
22. Către Demetrie, 4, PG 47, 400 b.
200
orice preţ în ochii celorlalţi. Conştientizarea devastărilor produse de

slava deşartă se exprimă mai apoi în pasajele în care se ascunde cu greu
indignarea dureroasă: cu ce scop să colecţionezi cu frenezie obiecte de
aur, de ce să‑ţi aduni excrementele în vase de argint23 şi să‑ţi doreşti să
te plimbi înconjurat de un număr mare de servitori? Ce de fum! Câtă
deşertăciune!24 Sfântul Ioan Gură de Aur nu se mulţumeşte totuşi să
denunţe slava deşartă sub aceste manifestări grosolane, ci o depistează
sub o formă mai subtilă: creştinii se mărturisesc ca păcătoşi, dar astfel
de mărturisiri sunt foarte nesincere: „Tu, care te vorbeşti de rău până
la exagerare, dacă nu auzi din gura altora complimentele care se fac
oamenilor de bine, te superi. Vezi că te amuzi atunci când nu ai motive
să te amuzi. Ei da, refuzăm laudele în dorinţa de a obţine alte laude,
pentru ca să primim mai multe complimente, pentru ca să fim admiraţi
mai mult. Astfel, atunci când nu acceptăm complimentele este pentru a
sublinia că nu o facem. Toate acestea sunt pentru slavă, nu pentru ade‑
văr. Atunci, totul e zadarnic, nu există scăpare. De aceea vă îndemn să
vă depărtaţi de mama tuturor relelor, slava deşartă, şi să căutaţi ceea ce
îi place lui Dumnezeu, pentru ca să intraţi în posesia fericită a bineface‑
rilor viitoare, să ajungeţi la Iisus Hristos, Domnul nostru“25.

2. Slava deşartă, obstacol în relaţiile frăţeşti
După ce am văzut locul central ocupat de slava deşartă, e bine să
cercetăm explicaţiile acestui fapt. Se pare că Ioan Gură de Aur s‑a ară‑
tat întotdeauna sensibil la influenţa funestă jucată de această patimă în
relaţiile umane: „Nimic nu se opune atât de mult milosteniei fraterne
decât orgoliul“26. Căutarea slavei deşarte ne ridică împotriva aproape‑
lui nostru27, provoacă ruperea prieteniilor28 şi ne închide inima în faţa
nenorocirilor săracilor lângă care trăim şi pe care‑i privim cu dispreţ:
„Ce iertare merită acei negândiţi care se îmbracă cu multă moliciune
23. La Corinteni, Omilia 7, 5, PG 62, 349 d, 350 a.

24. La Evrei, Omilia 28, 4, PG 63, 198 a.
25. La Evrei, Omilia 27, 5, PG 63, 191 a, 192 a.
26. La Matei, Omilia 59, 5, PG 58, 590 a.
28. La Ioan, Omilia 3, 6, PG 59, 45 b.
201
şi a căror preocupare majoră este să se acopere cu fire produse din

viermi de mătase! A fi copleşiţi de confuzie, a se teme şi a se cutre‑
mura: acestea ar trebui să fie sentimentele oricărui om care se acope‑
ră astfel, fără a avea nicio necesitate sau nevoie care să‑l constrângă.
Moliciunea şi slava deşartă sunt cele care comandă această atitudine:
vrem să ne facem admiraţi de cei care trec prin spaţiile publice. Dar
cel care are aceeaşi natură ca şi voi nu are nici măcar o haină cu care
să‑şi acopere umerii“29. Astfel, slava deşartă dezvoltă reacţii de avari‑
ţie, dar se poate întâmpla şi ca ea să dezlege pungile, fără ca săracii
să profite câtuşi de puţin. Iată un astfel de text sugestiv, care poate că
nu şi‑a pierdut întreaga valoare de actualitate:„Biserica nu este niciun
butic în care se topeşte aur, niciun atelier de făurit monezi, ci o aduna‑
re de îngeri! Vreţi să onoraţi trupul lui Hristos? Nu‑l dispreţuiţi când
e gol. Nu‑i arătaţi onoarea, oferindu‑i numai veşminte de mătase, şi
mai mult, nu‑l dispreţuiţi în afara bisericii când este pătruns de frig
din cauza goliciunii... Să învăţăm deci să filozofăm şi să‑L onorăm pe
Hristos în modul în care El vrea. Când vrem să onorăm pe cineva, cea
mai plăcută onoare pe care i‑o putem aduce este cea pe care acea per‑
soană şi‑o doreşte, nu pe cea care ne‑o dorim noi... Cinstiţi‑L cu acea
onoare pe care El Însuşi a propovăduit‑o, cheltuind averile pentru a‑i
ajuta pe săraci. Dumnezeu nu are nevoie de calicii de aur, ci de suflete
de aur!30“.
Astfel de îndemnuri nu rămâneau vorbe în vânt, pentru că mulţi
creştini îşi onorau cu plăcere datoria de a da pomană31. Acest act ma‑
terial nu este în mod necesar un act de milostenie, pentru că de multe
ori ajunge să fie inspirat de dorinţa de a se face remarcat, iar acest pe‑
ricol este cu atât mai mare cu cât nu poate să treacă neobservat atunci
când se ajută săracii32. Comentând cuvântul lui Hristos: „Deci, când faci
milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe
uliţe, ca să fie slăviţi de oameni“ (Matei 6, 2), Ioan Hrisostom denunţă
această tentaţie: „Pe bună dreptate îi numeşte făţarnici; nu era decât
29. La Geneză, Omilia 37, 5, PG 53, 348 d, 349 b.

30. La Matei, Omilia 50, 3, 4, PG 58, 508 c, 509 b.
31. La Cuvântul…, PG 51, 271‑302. vezi O. Plassmann, Das Almosen bei Johannes
Chrysostomus, Münster, 1961.
202
o mască a milosteniei, pentru că în adâncul inimii nu se găsea decât

duritate şi inumanitate. Ei nu făceau milostenie datorită aproapelui, ci
pentru slava pe care o obţineau datorită ei. Iată ultima dintre cruzimi:
să cauţi să străluceşti atunci când altul moare de foame!“33.
Ioan adresează aceleaşi reproşuri ascultătorilor săi: „Vreţi să re‑
ducem atacul împotriva celora care caută slava deşartă în practica mi‑
losteniei? Din partea mea, se poate consimţi cu uşurinţă: iubesc enorm
acest gest şi sufăr atunci când îl văd mânjit de slava deşartă care, la fel
ca o doică semănând corupţia, îi pune obstacole în cale fetei cu sânge
regal34“. Dorinţa de a fi văzut este un rău în orice circumstanţe, dar mai
ales atunci când aduce pomană. În cazul acesta este vorba de o cruzi‑
me extremă: ne apropiem plini de strălucire de nefericirea semenului
nostru, aproape că îl insultăm în mijlocul nenorocirii sale35: „Trebuie
să fugim oriunde de slava deşartă, mai ales în milostenie. Dar nu s‑ar
mai putea vorbi de milostenie dacă gestul nostru ar fi viciat de această
boală, ci ar fi ostentaţie şi cruzime. De altfel, tu nu acţionezi din com‑
pasiune, ci pentru a arăta; nu numai că nu faci milostenie, ci mai mult,
îţi insulţi aproapele, îl jigneşti grav!“36.
Constatând că Ioan Hrisostom nu încetează să‑i pună în gardă pe
creştini de fiecare dată când fac milostenie, s‑a putut scrie: „Revine
atât de des la acest pericol, încât se poate recunoaşte una dintre slăbi‑
ciunile cele mai frecvente ale bogătaşilor acelei epoci“37. În această pri‑
vinţă, nu e dezinteresată constatarea că însăşi diaconiţa Olimpiada a
recunoscut că a cedat acestei ispite: „I‑am cerut de mult timp lui Dum‑
nezeu să fiu păzită de slava deşartă care atrage practica milosteniei“38.
Pentru că este dificil să scăpăm de slava deşartă manifestată în milos‑
tenie, unii îşi spuneau că trebuie să încetăm să‑i ajutăm pe nevoiaşi!
Dar Sfântul Ioan dezvăluie cu fineţe motivul subadiacent al acestei de‑
cizii: „Pretindeţi că vă depărtaţi de această patimă, dar oare nu este din
frica de a pierde faţa care vă însufleţeşte? Ce ruşine pentru voi, dacă aţi
33. La Matei, Omilia 19, 1, PG 57, 275 a, b.

34. La Matei, Omilia 71, 3, PG 58, 665 a.
36. La II Cor., Omilia 13, 3, PG 61, 795 a.
37. A. M. Malingrey, Scrisori către Olimpiada, introducere, SC 13, p. 13.
��
Palladius, Dialoguri, 17, PG 47, 61 a.
38.��
203
fi surprinşi vorbind cu săracii!“39. Slava deşartă nu viciază numai rela‑

ţiile prin folosirea greşită a bogăţiilor, iar Ioan se ridică cu vehemenţă
împotriva fecioarelor consacrate care se amuză prin a atrage bărbaţii
dedicaţi ca şi ele Domnului: „Vă jucaţi din vanitate cu sufletul aproa‑
pelui şi vă găsiţi plăcerea personală în moartea celorlalţi“40. În tratatul
despre sacerdoţiu, observă că slava deşartă este cel mai grav obstacol
pe care un preot îl poate întâlni şi enumeră totodată „monştrii“ care
acompaniază această patimă: „Le cunoşti numele: mânie, descuraja‑
re, râvnă, dispute, calomnii, minciuni, decepţii, ipocrizii, comploturi,
duşmănie negândită... adulări servile, complezenţe interesate, dispreţ
pentru săraci, josnicii faţă de bogaţi“41.
Slavei deşarte imaginate ca obstacol împotriva armoniei relaţii‑
lor, e bine să ataşăm invidia din mai multe considerente. Cele două
patimi sunt asemănătoare în măsura în care invidia constă în a dori
ceea ce alţii posedă şi în a‑şi avea vanitatea satisfăcută dacă acestea
ar cădea pe mâinile altora. Pe de altă parte, Hrisostom nu numai că
apropie cele două πάθη în nenumărate texte42, dar şi subliniază în
mod explicit rolul nefast jucat de invidie în relaţiile umane43. Sclavul
acestei patimi este duşmanul naturii umane44 şi se opune până şi ce‑
lor apropiaţi45, pentru că vede duşman până şi în cea mai apropiată
persoană46. După ce a deplâns accesul acestor nedemni la responsa‑
bilităţile ierarhice şi izgonirea oamenilor capabili, Ioan i‑a scris pri‑
etenului său Vasile: „Dacă nutreşti curiozitatea de a afla cauza atâtor
rele, vei vedea că este întotdeauna aceeaşi: rădăcina, mama lor co‑
mună ca să spunem aşa, este invidia“47. Mai târziu, după ce era deja
preot de patru ani, recunoaşte că „invidia este puternic înrădăcinată

40. Cum să observăm fecioria, în „Noua colecţie de texte şi documente“, Paris, p.
99, 1. 12‑14.
41. Despre Preoţie 3, 9 PG 48, 646 a, b.
42. La Matei, Omilia 46, 4 PG 58, 480 c; Omilia 58, 2, PG 58, 568 d; Omilia 65, 5,
PG 58, 624 a.
43. La I Corinteni, Omilia 31, 4, PG 61, 262c ‑ 264.
44. La Matei, Omilia 40, 3, PG 57, 443 bc; La martirul Roman 1, 1, PG 50, 607 b.
45. Ibidem, Omilia 40, 2, PG 57, 440 b.
46. La Ioan, Omilia 5, 4, PG 59, 58 d.
47. Despre Preoţie 3, 15, PG 48, 653 d.
204
în Biserică şi mai ales în noi (cei din treapta ierarhiei) decât în cei
inferiori nouă“48.
Astfel, Hrisostom îi îndeamnă cu fervoare pe creştini să nu acţione‑
ze în scopul de a se arăta. Totuşi, în acelaşi timp, continuă să sublinieze
responsabilitatea care le revine de a‑şi mărturisi credinţa în faţa fraţilor
lor şi a necredincioşilor. Dar pentru a mărturisi, nu trebuie oare să te faci
observat? Şi atunci cum să evităm slava deşartă? Ascultătorii lui Ioan au
perceput ei oare dificultatea sau el le‑a împrumutat obiecţia printr‑un
procedeu literar clasic? Contează prea puţin: „Ce poruncă ne dai? De a
trăi pentru arătare şi pentru slavă? Deloc! Nu pretind aşa ceva! Nu am
spus: «Forţaţi‑vă să etalaţi în public faptele voastre bune» şi cu atât mai
puţin să: «facem paradă», dar să «vă strălucească lumina», adică «virtu‑
tea voastră să se extindă, ca focul vostru să crească, ca lumina lui să stră‑
lucească». Când virtutea este atât de mare, nu o putem ţine secret; cel
care o practică o acoperă cu mii de voaluri“49. E de ajuns pentru moment
să constatăm că problema nu este deloc rezolvată; vom avea ocazia să
întâlnim în cele ce urmează răspunsul la această dificultate.
3. Slava deşartă în viaţa necreştinilor

Într‑o operă în care milostenia faţă de aproape ocupă un rol prin‑
cipal, frecventa denunţare a slavei deşarte ca obstacol în relaţiile fra‑
terne constituie un argument greu pentru a demonstra importanţa pe
care această patimă o are la Ioan Hrisostom. „Totodată, să recunoaş‑
tem că a condamna slava deşartă din acest punct de vedere nu este
deloc original: oamenii spirituali ai tuturor timpurilor (împreună cu
cei de bun simţ) sunt de acord să vadă în dorinţa de a sclipi în ochii ce‑
lorlalţi un obstacol grav pentru orice întâlnire cu adevărat omenească.
Astfel, învăţătura pe care o putem trage de la Ioan, în această privinţă,
are un interes real ca mărturie, dar nu ar putea pretinde să aducă o
notă într‑adevăr nouă. La el, dimpotrivă, apare un aspect mai perso‑
nal, dacă ţinem cont de locul pe care îl ocupă slava deşartă în polemica
sa împotriva necreştinilor“50.

49. La Matei, Omilia 15, 8. PG 57, 233 b, c.
50.��
205
Vom utiliza cu precădere un pasaj lung şi foarte revelator pentru

concepţia lui Ioan Hrisostomul. Se ştie că el stabileşte o relaţie strânsă
între viaţa morală şi credinţă:„Ce înseamnă mâncarea pentru trupul
nostru: iată maniera noastră de a trăi pentru credinţa noastră: trupul
nostru nu poate subzista fără mâncare, iar credinţa fără fapte bune“51.
Această relaţie, care îi preocupă în primul rând pe creştini, se răs‑
frânge şi asupra necreştinilor în asemenea măsură încât concepţia lui
Ioan se poate rezuma astfel: dacă un om nu crede în Iisus Hristos,
este din cauza că viaţa lui morală nu este bună şi nici nu îşi doreşte
să o îmbunătăţească. În plus, nu este de conceput ca un necreştin să
ducă o viaţă virtuoasă. Dar mai bine să îi lăsăm cuvântul lui Ioan, care
comentează un pasaj al celei de‑a patra Evanghelii (Ioan 3, 19): „Cel
care, în absenţa Luminii, ar rămâne în întuneric, ar avea şanse să fie
iertat. Dar atunci când ea a apărut, a rămâne în întuneric ar fi dovada
clară a unei voinţe perverse şi certăreţe... El, singurul motiv al Venirii
Lui, a fost să şteargă păcatele noastre trecute, de a ne păstra pentru
viitor. Dar există şi oameni care sunt lipsiţi într‑adevăr de curaj sau
forţă în faţa muncilor virtuţii şi care până la ultima suflare ţin să ră‑
mână scufundaţi în perversitate, fără a se îndepărta niciodată de ea;
pe aceştia îi atacă Hristos aici. Cum creştinismul îşi reclamă dreptatea
în dogmă şi într‑o viaţă sfântă, ei se tem, spune Hristos, de a se converti
la noi, pentru că nu vor să arate lumii o viaţă dreaptă... Se întâmplă azi
să auzim mulţi greci spunând că nu vor să acceadă la credinţa noas‑
tră pentru că nu pot renunţa la beţie, la necurăţie şi la alte lucruri de
acest gen... El spune că Lumina a venit în lume: au căutat‑o? Au lucrat?
Au trudit ca să o găsească? Lumina în persoană a venit la ei, şi nici aşa
nu s‑au grăbit... Arătaţi‑mi pe unul care să se fi debarasat de toate
patimile, liber de orice defect şi care să fi rămas printre greci: nu veţi
găsi niciunul!“52.
Poziţie intransigentă, după cum se poate constata, şi care nu întâr‑
zie să ne facă să făptuim. De altfel, este interesant să remarcăm că, cu
câţiva ani înainte, Libaniu – căruia Ioan Hrisostom îi datorează o bună
parte din formaţia sa – credea că trebuie să afirme: „Nu eşti neaparat
51. La Cuvântul apostolului…, 1, 10. PG 51, 280 d, 281 a.

52. La Ioan, Omilia 28, 2, 3, PG 59, 163 d, 164 a, 164 b, 164 c, 165 b.
206
un om rău dacă îţi pui cele mai bune speranţe în zei“53. Iată problema
pusă în mod clar: nu se poate să fii un păgân onest? Ioan îşi pune în
mod explicit această întrebare: „Ce? Se va spune: nu există şi creştini
care înfăptuiesc răul şi greci care trăiesc în filosofie? Că există creştini
care fac rău, o ştiu la fel de bine ca şi voi, dar că există greci care duc o
viaţă dreaptă, iată ce nu cunosc cu certitudine. De fapt, nu‑mi vorbiţi de
cei care sunt blânzi şi oneşti de la natură, căci în acel caz nu se poate
vorbi de virtute. Vorbiţi‑mi de cel care suferă mult de chinul patimilor
şi îşi păstrează filosofia; nu veţi găsi niciunul. Dacă promisiunea Împă‑
răţiei, ameninţarea cu iadul şi multe alte lecţii atât de elevate îi menţin
cu greutate pe oameni în virtute, cu atât mai puţin vor urmări virtutea
cei care nu sunt convinşi de niciuna dintre aceste adevăruri. Fie! Să nu
dăm impresia că ne place să ne certăm, să cădem mai bine de acord
că există greci care duc o viaţă dreaptă. Dar acest lucru nu contrazice
argumentarea mea, pentru că este vorba de ceva care se întâmplă în
general şi nu de excepţii“54.
Totuşi, aceste excepţii există şi ar impune o mare dificultate, chiar
dacă, după cuvintele lui Ioan, „lucrurile trebuie definite nu după ex‑
cepţii, ci după efectul lor obişnuit“55. Pentru a le surprinde întreaga
lor importanţă, această polemică trebuie situată la nivelul adecvat,
adică pe planul religios. „De fapt, ceea ce contează la Ioan Hrisostom
nu este blamarea necreştinilor, ci apărarea pozitivă a transcendenţei
creştinismului“56. Ori, luând în considerare relaţia strânsă dintre cre‑
dinţă şi viaţa morală, ar însemna să relativizăm mai degrabă Revelaţia
creştină, decât să îi recunoaştem pe oamenii virtuoşi, chiar dacă în nu‑
măr mic, dintre păgâni. Această concepţie a lui Ioan manifestă proble‑
matica dezbaterii şi ne ajută chiar să‑i apreciem răspunsul: „Dacă unii
joacă teatru, o fac pentru slavă. Dar cel care acţionează pentru slavă,
de fiecare dată când va putea să se ascundă, nu îşi va abandona pati‑
mile sale vicioase... Şi nu veniţi să‑mi spuneţi că un astfel de om este
modest, că el nu fură: aceste acţiuni în sine nu reprezintă virtuţi. La ce
bun să acţionezi astfel când eşti sclavul slavei deşarte şi când, de ru‑
Libanius, Pro Templis, în „Byzantion“ (1933), p. 39 (53).

53.��
54. La Ioan, Omilia 28, 2, PG 59,164 c, d.
55. Despre feciorie 55, SC125, p. 304, 1. 20‑21.
56.��
207
şinea prietenilor şi a cunoştinţelor, continui să rămâi în greşeală? Iată

ce nu înseamnă să trăieşti drept – Sclavul slavei nu este mai puţin sclav
decât cel al necurăţiei. Greşelile primului sunt mult mai numeroase şi
perverse decât cele ale celui de al doilea... Toţi oratorii lor frumoşi,
care au făcut discursuri măreţe, pentru ca ei să le creadă, au fost su‑
periori bogăţiilor şi pântecului, au fost sclavi ai slavei mai mult decât
restul oamenilor, pentru că aceasta este cauza tuturor relelor“57.
S‑ar putea crede că aceste afirmaţii sunt fructul unei oratorii fi‑
gurate şi că nu trebuie înţelese ad literam. De fapt, ele par să traducă
gândirea profundă a lui Ioan Hrisostom, exprimată de multe ori în alte
locuri prin remarci scurte58 sau prin pasaje mai dezvoltate59.
Ce să credem de această poziţie? Nu este oare numai o soluţie
simplistă din partea acestui sfânt cultivat? „Într‑adevăr, zelul lui de
a apăra Biserica este lăudabil, însă nu se sprijină oare pe o precon‑
cepţie, disimulând de exemplu că ignoră frecventele avertizări făcute
de păgâni împotriva slavei deşarte? Să nu‑l cităm decât pe Marc‑Au‑
reliu pe care Ioan trebuie să‑l fi cunoscut din antologii“60. Împăratul
stoic mărturiseşte că a moştenit de la tatăl său adoptiv o detaşare de
orice vanitate pentru pretinsele onoruri61 şi ne sfătuieşte: „Te‑ai lăsa
antrenat de dorinţa de slavă? Gândeşte‑te la rapiditatea cu care toţi
sunt uitaţi, la abisul timpului infinit dintr‑unul şi din celălalt sens, la
vidul cuvintelor răsunătoare, la umoarea schimbătoare şi indecisă a
celor care par să te laude, la îngustimea locului în care acea slavă se
limitează“62. Şi s‑ar mai putea cita şi alte texte63. Cunoscând această
literatură, Ioan Hrisostom, după cum s‑a constatat, nu se lasă câtuşi
de puţin impresionat, pentru că are grijă să deosebească „filosofii“ în
cuvinte de cei care trec la fapte64. Astfel, el se preface că îl întreabă pe
57. La Ioan, Omilia 28, 2, 3, PG 59,164 d, 165 b.

Prizonieri ai slavei deşarte (La Matei, Omilia 71, 2. PG 58, 664 bc).
58.��
59. La Ioan, Omilia 8, 1, PG 59, 65 b‑ 66 b.
60.��
Marc‑Aureliu, Meditaţii, I, 16, 2.
61.��
62. Meditaţii, IV, 3, 7.
63. Meditaţii, VII, 73; VIII, 8.
64. La Matei, Omilia 74, 1, PG 58, 680 c; cf. şi I Corinteni, Omilia 29, 6, PG 61,
248 b
208
Sfântul Pavel de ce nu a vrut să cunoască textele necreştinilor. Iată răs‑

punsul pe care i‑l împrumută Apostolului:„Nu mă preocupă cuvintele,
pentru că noi trebuie să trecem la fapte. În luptă, succesul le revine nu
celor care vorbesc mult, ci celor care depun o muncă mai îndelungată.
Acelaşi lucru se întâmplă şi în viaţă: biruinţa este câştigul nu al celora
care vorbesc, ci al celora care făptuiesc“65.
Totuşi, ce‑i drept, păgânii nu s‑au limitat la cuvinte, pentru că sla‑
va deşartă este într‑adevăr o patimă subtilă care ne împinge la actele
cele mai contradictorii66; trebuie deci să analizăm îndeaproape mobi‑
lele subadiacente ale acţiunilor „virtuoase“. Iar Ioan o face apelând la
amintiri literare. Socrate căuta să strălucească în toate acţiunile lui67,
Platon şi Pitagora erau „adevăraţi copii subjugaţi întru totul de slava
deşartă“68. Cât despre Diogene Cinicul, el se îmbrăca în zdrenţe şi se
retrăgea în butoi pentru a se face remarcat de oameni69. Cu siguran‑
ţă Ioan recunoaşte că păgânii au dus o viaţă de renunţare70, trăită în
castitate71 şi în abandonul bogăţiilor lor72. Dar în aceste pasaje, el ţine
aproape întotdeauna să precizeze că slava deşartă este mobilul cel mai
profund care îi însufleţea şi conchide: „Câtă pompozitate, cât snobism!
Ei fac totul pentru a fi lăudaţi de oameni şi nimic pentru filosofie. Când
făptuiesc pentru slavă, nu există decât vulgaritate. Când posedă totul,
dar când nu sunt stăpânii acestei patimi, se depărtează de orice filoso‑
fie şi sunt dominaţi de cea mai tiranică şi ruşinoasă patimă“73.
Ioan nu a trebuit de altfel să se întoarcă prea mult în trecut pentru
a găsi argumente în favoarea tezei sale: păgânii timpului său, ca Iulian
şi Libaniu, nu se arătau deloc mai detaşaţi de slavă decât strămoşii lor,
după cum se poate constata din scrierile lor. La ordinul împăratului Iu‑
65. La I Corinteni, Omilia 14, 2, PG 61, 116 c.

66. Ibidem, Omilia 35, 4, PG 61, 301 c.
67. La Fapte, Omilia 36, 2, PG 60, 261 a.
68. Ibid., Omilia 4, 4, PG 60, 47 d; La statui, Omilia 19, 1, PG 49, 189 d.
69. La I Corinteni, Omilia 35, 4, PG 61, 301; Despre Babila 8, PG 50, 545 b.
70. La Matei, Omilia 21, 4, PG 57, 300 a; La Efeseni, Omilia 12, 1, PG 62, 89 d.
71. La Evrei, Omilia 13, 5, PG 63, 109 c.
72. La Geneză, Omilia 20, 5, PG 53, 173 c, d; La Matei, Omilia 15, 9, PG 57,
235 b.
73. La Fapte, Omilia 4, 4, PG 60, 50 a.
209
lian Apostatul, unii creştini au favorizat „ateismul“ din cauza bunăvoin‑

ţei pe care o arătau faţă de străini. Pentru a contracara influenţa „galile‑
enilor“ (a creştinilor), iată soluţia pe care o preconizează în scrisoarea
sa către părintele Arsace: „Toţi preoţii din Galatia, fără excepţie, trebuie
să acţioneze la fel. Pentru a le stimula zelul, fă apel la amorul lor propriu
(mot‑a‑mot «umple‑i de confuzie») şi convinge‑i să fie interesaţi“74.
Este însă foarte interesant să surprindem din plin câteva reacţii
spontane ale lui Libaniu care ne arată că la Antiohia există „o mulţime
de facilităţi pentru oamenii abili în arta oratoriei de a obţine slava“75.
Tot el le spune „scumpilor săi discipoli îndrăgostiţi de slavă“76: „Nu
există stăpân care să mă egaleze în solicitudine, în doctrina care vă
priveşte“77. Iată ceva încă mai puternic; unii dintre discipolii săi nu par
să aprecieze la justa lor valoare talentele stăpânului lor; astfel el re‑
acţionează după cum urmează:„Pe toţi zeii, aţi spune voi, nu mai sunt
atât de bun ca pe vremuri, iar producţiile mele actuale nu sunt la fel
de valoroase ca şi cele de odinioară. Nu aşa vorbesc cei care nu au
îmbătrânit, încă şi cei care au îmbătrânit deja... pentru toţi aceia, nu
există cuvinţel de‑al meu care să nu‑i facă să acţioneze de pe locuri‑
le lor. Se pot auzi ţipând că m‑am depăşit pe mine însumi: „Oricât de
frumoase au fost faptele mele de odinioară, după cum spun ei, există
ceva mai mult în cea de azi, iar bătrâneţea nu reprezintă pentru mine
un obstacol“78. Nu este fără fundament faptul că s‑a putut vorbi despre
„incomensurabila deşertăciune“ a lui Libaniu!79.
Iulian, Opere complete, I, prima parte, p. 144 (scrisoare către Arsace, mare
74.��
preot al Galatiei).
Libanius, Antiochikos (traducere Festugiere, în Antiohia păgână şi creştină,
75.��
p. 37). Hrisostom subliniază pericolul slavei deşarte în arta oratorică: La I Corinteni,
Omilia 32, 6, PG 61, 271 d.
Citat de Festugiere, în Antiohia păgână şi creştină, p. 446, 1 (Despre motivele
76.��
sale de a suprima discursul ceremonial).
77. Op. cit., p. 456, 9, 1. 22.
78. Op. cit., p. 449, 19.
79. Op. cit., p. 99.
210
Conf. dr. Cristian Ştefan Liuşnea,

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport,
SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR,

DESPRE EDUCAȚIA COPIILOR ȘI TINERILOR
Abstract: John Chrysostom (347‑407), the most famous preacher in the East, is

a bishop who exerted an important influence on the formation of family. The family
has always been the place of the transmition of values, be it human, social, and reli‑
gious.
In his homilies he instructed fathers and mothers about their pedagogical tasks,
and spoke of religious upbringing of children, which was directly linked with the well
being of Christian family. His comments on the letters of St. Paul, his favourite biblical
author, brought out the significant inspirations and ideas concerning topics connected
with family and raising children.
Keywords: Saint Basil the Great, education, Christians pedagogical ideas.
Ființă culturală, omul se naște, crește și trăiește în medii culturale

care‑i propun modele, ierarhii de valori, atitudini, manifestări ș.a. În
societatea contemporană, atât de bulversată din perspectiva valorilor
și idealurilor pe care le promovează, problematica educației copiilor și
tinerilor este de o mare actualitate, în condițiile în care se simte nevoia
de a reveni, la tradiția patristică.
Această necesitate a fost conștientizată și exprimată clar, încă din
anii 3̓ 0 ai secolului trecut1, de autori precum Georges Florovky2, Pan‑
1. Cu ocazia organizării, la Atena, a primului Congres de Teologie Ortodoxă, în

anul 1936.
2. Georges Florovky, Weseliche Einflusse in der russichen Theologie, în „Pro‑
ces‑verbaux du Premier Congres de Theologie Orthodoxe a Athenes, 29 nov.‑ 6 dec.,
1936“, Ham S. Alvisatos (ed.), Athens Pyrses, 1939, p. 212‑213, apud Pantelis Ka‑
laitzidis, Between the «Return to the Fathers» and the need for a Modern Orthodox
211
telis Kalaitzidis3 ș.a. Unul dintre Sfinţii Părinţi care a avut preocupări
de pedagogie creştină şi la care se raportează specialiştii moderni în
didactică este Sfântul Ioan Gură de Aur (Chrysostomul, 347‑407, Patri‑
arh al Constantinopolului, „unul din cei patru mari Părinți ai Bisericii
Ortodoxe“, aparținând Școlii din Antiohia)4. Acesta este primul dintre
Părinții Bisericii care a abordat, în opera sa,întreaga complexitate a
problemei educației copiilor și tinerilor5, fiind unul dintre cei mai pro‑
lifici autori în acest sens6. Convingerea Sfântului era că: „Orânduirea
întregii lumi atârnă de educaţie“7.
Modele europene de învățământ promovează ideea unei profesio‑
nalizări excesive, dar pierd din vedere că omul are nevoi nu doar din
punct de vedere material, satisfăcute într‑o societate bazată exclusiv
pe consum, cât și nevoi spirituale, pe care însă nu le mai regăsește
decât în foarte mică măsură sau chiar deloc, acestea neputând fi
achiziționate ca și bunurile materiale contra cost. În același timp,
structurile societății, timpul, viteza schimbărilor, opțiunile personale,
aspirațiile și nevoia de adaptare rapidă îi plasează pe părinți, de multe
ori, în afara posibilității de a‑și asuma creșterea și educarea propriilor
copii, astfel că aceștia așteaptă ca statul, școala, societatea să compen‑
seze lipsa lor de implicare.
Plecând de la concepțiile, foarte actuale, ale Sfântului Ioan Gură
de Aur privind educația copiilor și tinerilor8, vom începe cu analiza
Theology: The Theological Agenda of the Volos Academy, în „St. Vladimir s Theological
Quarterly“, vol. 54, nr. 1, 2001, p. 5.
3. Pantelis Kalaitzidis, op. cit., p. 5‑36.
4. Remus Rus, Ioan Hrisostom sau Ioan Gură de Aur, în „Dicționar enciclopedic de
literatură creștină din primul mileniu“, Editura Lidia, București, 2003, p. 402‑413.
5. Teodor Bodogae, Sfântul Ioan Gură de Aur, despre creşterea copiilor, în „Tele‑
graful român“, nr. 21‑24, 1979, p. 7.
6. În colecţia călugărului francez Migne, Patrologia Graeca, 18 din cele 161 de
volume masive, sunt reprezentate de scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur. Teodor
Zisis, Creșterea copiilor după Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Tabor“, nr. V, an IV (2010),
p. 7.
7. Pr. lect. C. Grigoraş, Educaţia ridicată la treapta de sacerdoţiu creştin în perioa‑
da patristică, în „Familia creştină azi“, Editura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 66.
8. Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţi, copii şi creşterea lor, trad. Zenaida Anamaria
Luca, col. „Rugul Aprins“, Editura Panaghia, 2002; Idem, Omilii şi cuvântări despre
educaţia copiilor, trad. Marcel Hancheş, Editura Marineasa, Timişoara, 2005; Idem,
212
responsabilităților pe care le au acei „educatori firești“, cum îi numește

Sfântul, pe părinți9. Convingerea Sfântului este că aceștia au datoria nu
doar să‑și iubească10 și să‑și crească copii, ci și să‑i educe astfel încât
ei să devină oameni responsabili, cu valori autentice asumate, capabili
să‑i respecte și să‑i cinstească după porunca Mântuitorului. Prin buna
creștere dată copiilor lor, părinții nu sunt responsabili doar față de
aceștia, ci își exercită și obligațiile și drepturile ce le revin în calitate
de cetățeni – termen înțeles aici în sensul de locuitor al cetății, parte a
societății civile, împreună lucrători cu ceilalți membri ai acesteia pen‑
tru pacea și bunăstarea ei, „după voia lui Dumnezeu, pregătindu‑i“, în
același timp, „pentru a deveni cetăţeni ai cerului“ (I Timotei 2, 15)11.
În același timp să nu uităm faptul că Dumnezeu păstrează cu omul
un „dialog continuu și progresiv“12, prin care se relevă acestuia, cu sco‑
pul de a‑l „educa“ astfel ca să se poată mântui, regăsindu‑și chemarea
sa spre îndumnezeire.
În acest sens, citim la Sfântul Ioan Gură de Aur: „Se cuvine dar ca și
părinți, tata și mama să nu se zbată să lase copiilor numai bani mulți și
avuție multă, ci mai ales cum să‑i facă bogați în modestie, bunătate și
înțelepciune. Să‑i facă să nu simtă prea multe numai din ale trupului,
ci mai ales să se dorească după bunătate, după iubire și modestie.“13
Astfel că „să nu ne străduim, dar, să adunăm bani, ca să‑i lăsăm copi‑
Despre educatia copiilor, trad. rom. Maica Magdalena, ediția a II‑a, în colecția „Philos‑
ophia Christiana“, Editura Deisis, Sibiu, 2006; Idem, Părinții, copii și creșterea lor,
culegere de texte patristice si traducerea lor în neogreaca de ieromonahul Bene‑
dict Aghioritul, traducere din neogreaca: Zenaida Anamaria Luca, Editura Panaghia,
2009.
9. Să nu uităm faptul că tată nu este numai cel ce da naștere, ci si cel ce da o
creștere și o educație bună copilului său. Mama nu este numai cea care‑și poartă
pruncul în pântece, ci si cea care îl crește cum se cuvine. Cinci cuvântări despre Ana
şi Samuel (P.G. 54, 631‑676), în Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii și cuvântări despre
educația copiilor, trad. pr. Marcel Hanches, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, p. 7.
10.�Ibidem.
11. Irina Leonte, Familia creştină: Părinţi şi copii, în „Familia creştină azi“, Edi‑
��
tura Trinitas, Iaşi, 1995, p. 160.
12. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia a XXVII‑a,
1, ediţia a II‑a, trad. Gheorghe Băbuţ, Editura Pelerinul Român, Oradea, 2005, p.
127.
13. Ibidem.
213
ilor noştri, ci să‑i învăţăm virtutea şi să chemăm peste ei binecuvân‑

tarea lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare bogăţie, aceasta e bo‑
găţia cea nespusă, cea necheltuită, care sporeşte în fiecare zi bogăţia
noastră“14.
Ontologic, omul are la dispoziție trei tipuri de existență, între care
există o legătură indisolubilă, surprinsă de Sfântul Ioan Gură de Aur
astfel: „Omul, prin efortul liber spre viaţa virtuoasă se verticalizează,
trece de la etajul simplei existenţe la unul superior; această adevăra‑
tă înviere duhovnicească se permanentizează şi se răsfrânge şi asu‑
pra trupului care se va muta, va trece la un mod de vieţuire veşnică şi
fericită“15.
Ca urmare, omul nu trăiește doar în prezent, cum nu trebuie să se
raporteze doar la trecut. El este destinat să‑și asume viitorul, pentru
care Dumnezeu l‑a înzestrat cu capacitatea intelectuală de a cunoaște,
de a prevedea, plecând de la raportul cauză – efect și de a acționa în
consecință. Fiind Chip al Dumnezeului celui Viu, omul este creator la
rândul lui, astfel că poate construi, în măsura în care, în demersul său
face Voia Creatorului Său. Așa cum copiilor li se promite că le va fi bine
dacă își cinstesc părinții, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să‑ți
fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ…“ (Ieșirea 20, 12)16, așa și
omul va fi bine dacă Îl cinstește pe Tatăl ceresc, căci: „Dacă vine cineva
la Mine și urăște pe tatăl său și pe mama și pe femeie și pe copii și pe
frați și pe surori, chiar și sufletul său însuși, nu poate să fie ucenicul Meu“
(Luca 14, 26).17
K. Grigoriadis18, vorbind despre dimensiunea ontologică (exis-
tențială) a educației amintește de temeiurile pe baza cărora Dumne‑
zeu consacră tutela copiilor, părinţilor:
14. Ibidem.
15. Cinci cuvântări despre Ana si Samuel, p. 13.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia a XV‑a, trad. de pr. prof. Du‑
16. ��
mitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2003, p. 157.
17. Comentariu
��
la Evanghelia dupa Luca.
18.��
Γρηγοριάδης, K., Η προσοπική και υπαρξιακή διάσταση της «Παιδείας και
νουθεσίαςΚυρίου», în Αγωγή Ελευθεριάς, 1, Σταύρου Σ. Φωτίου, (ed.) Αtena, 1996, p.
53 şi urm., apud arhim. dr. Teofan Mada, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur,
ediția a III‑a, Editura ProUniversitaria, București, 2013, p. 41.
214
1. relaţia iconică dintre Dumnezeu şi părinţi;

2. iubirea şi filantropia ce le arată Dumnezeu omului, ca mobil al
acceptării şi al ofertei lor mai departe la copii;
3. împlinirea vocaţiei sfinte, ce o are omul ca chip al lui Dumne‑
zeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază o realitate de care noi uităm
cu ușurință astăzi. Este foarte important ce transmit părinții copii‑
lor lor, pentru că sufletul este cel mai de preț în om și el nu poate
fi satisfăcut cu hrană materială. Părinții trebuie să cerceteze sufle‑
tul copilului „…trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în
voi“ (I Corinteni 6, 19) și în altă parte: „Voi locui în ei și Voi umbla…“
(II Corinteni 6, 16).
Raportat la finalitățile sociale ale educației, Sfântul Ioan Gură de
Aur sesizează o realitate pe care noi am uitat‑o. Educându‑i bine pe
copii, facem nefolositor sistemul legislativ care prevede pedepse pen‑
tru încălcarea legii.19
Educația este o artă! „Care artă, se întreabă Sfântul Ioan Gură de
Aur, poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului, de a‑i forma
mintea tânărului? Cel care practică această artă trebuie să fie mai pri‑
ceput și mai talentat decât un pictor și decât un sculptor“20. Practic,
părinții sunt responsabili și de alegerea celor care le vor educa copiii
mai departe – educatori, învățători, profesori, nefiind indicat să fie an‑
gajat „la întâmplare... pe cel dintâi venit“21 .
Cel ales să educe copii și tinerii, trebuie să aibă convingerea, ex‑
primată de pedagogul contemporan Constantin Cocoș22, că „a educa
înseamnă a cultiva curăţenia sufletească şi buna cuviinţă a copiilor și
tinerilor, a‑l creşte pe copil moral şi în evlavie, a avea grijă de sufletul
lui, a‑i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos, pe scurt, a
te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educaţia este asemenea unei arte:
19. Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţii şi educarea copiilor, Editura Agapis, 2010,
��
p. 41, 46.
Idem, Comentariu la Evanghelia dupa Matei, LIX, în Sfântul Ioan Gură de
20. ��
Aur, „Scrieri“, partea a III‑a, în „Omilii la Matei“, vol. 23, trad. pr. D. Fecioru, Ed. I.
B.M.B.O.R., București, 1994, p. 695.
21.�Ibidem.
22. Constantin Cucoş, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1996, p. 26.
��
215
artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc
un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea
accederii la lumea viitoare“.
Revenind la îndemnurile pentru părinți ale Sfântului Ioan Gură
de Aur, este deosebit de important și conținutul a ceea ce le transmi‑
tem copiilor când îi educăm: „Toate trebuie să fie secundare pentru
noi în faţa grijii noastre pentru copii şi a creşterii lor prin învăţătura
şi cercetarea Domnului. Dacă un copil învaţă să gândească aşa ca un
credincios de la început, a dobândit o mai mare bogăţie decât orice
bogăţie, precum şi cea mai mare slavă. Nimic mai important nu vei
reuşi dacă‑l înveţi arta şi învăţătura lumească pentru a dobândi bani,
pe cât dacă îl înveţi arta de a dispreţui banii. Dacă vrei să‑l faci bogat,
aceasta să faci. Deoarece bogat nu e acela ce are nevoie de mulţi bani
şi îl înconjoară multe bunuri, ci acela ce nu are nevoie de nimic. Aceas‑
ta să‑l înveţi pe fiul tău, aceasta să‑i predai, aceasta e marea bogăţie.
Nu căuta cum să‑l faci să se procopsească în învăţături lumeşti şi să
ajungă ambiţios, ci îngrijeşte‑te cum să dispreţuiască slava în această
viaţa. Prin aceasta ar putea deveni mai strălucitor şi mai slăvit. Aces‑
tea pot să le facă şi săracul şi bogatul. Acestea nu le învaţă nimeni de
la dascăl, nici prin artă, ci prin cuvântul lui Dumnezeu. Să nu vrei să
trăiască aici o viaţă lungă, ci acolo veşnic şi nesfârşit. Dăruieşte‑i‑le pe
cele mari, nu pe cele mici. Ascultă‑l pe Pavel când spune: «Creşteţi‑i
prin învăţătura şi certarea Domnului». Nu te îngriji să‑l faci retor, ci
învaţă‑l să trăiască duhovniceşte. Fără aceea nicio pagubă nu se face,
dar fără aceasta niciun câştig nu dă retorica nesfârşită. E nevoie de
moduri, nu cuvinte. Caracter moral, nu capacitate, fapte, nu vorbe.
Acestea aduc împărăţia lui Dumnezeu, acestea dăruiesc bunurile du‑
hovniceşti. Nu‑i ascuţi limba, ci curăţeşte‑i sufletul. Spun acestea nu
ca să te împiedic să‑l formezi lumesc pe copilul tău, ci să te împiedic
să fii atent numai la aceasta. Să nu crezi că numai monahului i se po‑
trivesc învăţăturile Scripturii. Mai mult se potrivesc copiilor ce intră
în viaţa lumească…“23.
23.� Omilia XXI. Comentariu la Epistola către Efeseni (PG 62,149‑156), în Sfân‑
tul Ioan Gură de Aur, „Omilii și cuvântări despre educația copiilor“, trad. pr. Marcel
Hanches, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, p. 67.
216
După Sfântul Ioan Gură de Aur: „Părintele transmite fiului modul

său de a fi, cu toate aspectele de simţire, gândire etc.“24 Educația se face
în familie prin exemplu personal.25 Și aici putem vorbi de un principiu
didactic important, cel al îmbinării teoriei cu practica. Sfântul însuși
promovează teoria mântuirii, pe care o și trăiește practic, căci „el slu‑
jea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale, cerceta aşezămin‑
tele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria“26.
În plus, Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă individualizarea
învățăturii la vârsta și personalitatea celui care învață.27
Ca urmare, întocmai cum dascălii, pedagogii, învățătorii, profesorii
fac studii de psihopedagogie și de specialitate pentru a ști cum îi pot
învăța pe copii și tineri, tot astfel, părinții trebuie să facă efortul de a fi
mereu la înălțimea misiunii încredințate lor. Nu oricine poate fi părinte în
adevăratul sens al cuvântului și nu poate educa, dacă nu conștientizează
acest adevăr. „Când înveţi tu pe altul trebuie să‑ţi fie clare lucrurile şi să
le organizezi astfel încât să fie pe înţelesul celor ce te aud“28.
„Prin urmare, copilul trebuie învăţat, prin poruncile lui Hristos,
să devină persoană. Educaţia nu se referă doar la intelect sau deprin‑
deri sociale şi profesionale, ci are în vedere omul ca persoană totală,
în acest context materialul de care trebuie să se folosească creştinul
trebuie să fie extrem de selectiv şi acceptat doar dacă este în acord cu
Duhul lui Hristos“.29
Dacă părinții nu pun preț pe virtute, cum vor pune preț copii lor?
Arhim. dr. Teofan Mada afirmă că: „Părinţii sunt icoane ale lui Dumne‑
24. Cinci cuvântări despre Ana si Samuel, p. 13.

25. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt despre cum se cade să‑şi crească părinţii
��
copiii, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., în Maica Magdalena, „Sfaturi pentru o educaţie
ortodoxă a copiilor azi“, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 44.
Pr. I. G. Coman, Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Studii teo‑
26. ��
logice“, IX (1957), nr. 9‑10, p. 59.
27. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre
creşterea copiilor, trad. pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 40.
28. Omilia a IX‑a. Din Comentariu la Epistola către Coloseni (PG 62, 0359‑366),
în Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii și cuvântări despre educația copiilor“, trad. pr.
Marcel Hanches, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, p. 81 și urm.
29. Ibidem.
217
zeu‑Tatăl, ceea ce înseamnă că ei, prin comportamentul lor, fac vădită

prezenţa iubirii lui Dumnezeu pentru copii – făpturile Lui“30.
Personalitatea copilului este modelată inițial de părinți, iar dacă
aceștia nu pun început bun în lucrarea lor, mai târziu, dascălii în școală
vor putea schimba prea puțin sau deloc răul făcut. „Dacă nu plouă pri‑
măvara, degeaba va ploua mai târziu“31. Educația este deci o muncă de
echipă, părinți, bunici, duhovnic, dascăli.
Dar începutul, cei șapte ani de acasă sunt fundamentali pentru
parcursul cultural în viață al persoanei. Sfântul Ioan Gură de Aur în‑
deamnă pe cel ce educă: „Învaţă pe copil să fie îngăduitor şi bun cu
oamenii. Copilul trebuie învăţat să nu se răzbune, să rabde dispreţul şi
desconsiderarea şi să le facă pe toate care ţin de propria îngrijire. În‑
vaţă‑l pe copil că toţi oamenii sunt egali prin fire“32 și continuă: „Auziţi
acestea, voi, părinţilor. Creşteţi pe copiii voştri întru învăţătura şi cer‑
tarea Domnului, cu multă băgare de seamă.Tinereţea este sălbatică,
având nevoie de mulţi purtători de grijă, dascăli, pedagogi, îngrijitori,
de mulţi hrănitori. Este de dorit, deci, ca după atâtea necazuri, să poată
fi stăpânită. Tinereţea este ca şi un cal sălbatic, ca şi o fiară sălbatică, şi
dacă de la început şi din cea mai fragedă vârstă a copilăriei îi vom pune
nişte hotare bune, după aceasta nu vom avea nevoie de multe osteneli,
ci obişnuinţa va deveni lege. Să nu‑i lăsăm să facă ceva din cele plăcute
şi vătămătoare, şi nici ca unor copii să le facem totdeauna pe placul
lor, ci mai cu seamă să‑i ţinem în întreaga înţelepciune şi cumpătare,
fiindcă abuzul de acestea pierde tinereţea mai mult decât orice“33.
Mai mult, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „înavuțirea distruge
totul“, căci „ne îngrijim să lăsăm copiilor noștri moștenire mare“, astfel
că de fapt nu copii sunt grija ci averile.34 Iar această situație este ca‑
uza pierderii din vedere a tulburării care „răstoarnă totul cu susul în
30. Arhim. Mada, Familia creștină la Sfântul Ioan Gură de Aur, p. 52.
��
dr. Teofan
��
Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București,
31. ��
1996, p. 21.
32. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie..., p. 420.
��
Idem, Omilia a IX. Tâlcuiri la Epistola întâi către Timotei (PG 62, 543‑548),
33.��
în Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii și cuvântări despre educația copiilor“, trad. pr.
Marcel Hanches, Editura Marineasa, Timișoara, 2005, p. 57 și urm.
��Comentariu la Evanghelia dupa Matei, LIX, p. 693.
34. Idem,
218
jos“, valorile autentice fiind înlocuite de pseudovalori. Mai mult, Sfân‑

tul consideră că părinții sunt vinovați pentru că permit copiilor lor să
crească fără a‑și asuma responsabilități, „umblând vreme îndelungată
ici‑colo fără frâu“.35
Mulți părinți în zilele noastre confundă relația dintre părinte și copil
cu cea de prieteni. Copilul nu poate fi un prieten, după cum nici părin‑
tele nu trebuie perceput de copil ca un prieten. Nici învățătorii și profe‑
sorii nu pot fi prieteni. Iar motivul este simplu, cei ce educă trebuie să o
facă în limitele experienței și autorității pe care aceasta le‑o conferă. Ei
cunosc finalitățile demersurilor din prezent și le pot proiecta în viitor.
Copiii și tinerii nu au această abilitate de proiecție, bazată pe analiză,
sinteză la care se adaugă înțelepciunea dobândită pe parcursul vieții.
Ca urmare, cei care învață trebuie să cunoască și să accepte această
autoritate care este în favoarea lor. Critica poate avea un caracter con‑
structiv, iar teama poate fi salvatoare. Și amintim de teama înțeleasă ca
frământare lăuntrică ce motivează și păzește în același timp. „Cel care
se teme de Domnul va cinsti pe tatăl său și ca stăpânitori va sluji celor
care l‑au născut“ (Înțelepciunea lui Isus Sirah 3, 7). „Copii, ascultați pe
părintii voștri în Domnul, ca aceasta este cu dreptate“ (Efeseni 6, 1).36
Revenind la valorile pe care le tramsitem copiilor noștri, este im‑
portant ca fiecare părinte să proiecteze virtual tot demersul său edu‑
cativ în viitorul copilului său. Educația are finalități care vor fi atinse
în ani, zeci de ani, în viața copilului devenit adolescent, tânăr și apoi
adult. Din această perspectivă, responsabilitatea adultului care crește
și educă un copil este uriașă. Acesta trebuie să‑și asume o ierarhie
de valori la rândul său și aceasta nu o poate face decât în Biserică37,
pentru a avea acces la valorile autentice, cele creștine: ,,Dacă sufletul
tânăr primeşte pecetea bunelor principii, nimeni nu va mai putea să le
şteargă, atunci când ele se vor întări ca ceara sigiliului“38.
35. Ibidem,
��
p. 694.
36. Idem, Omilia XXI. Comentariu la Epistola catre Efeseni, p. 65; Idem, Comen‑
tariu la Evanghelia după Matei, LIX, p. 17.
37. Teodor Mada, Biserica și Euharistia în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur, în
„Altarul Banatului“, nr 17‑9, 2014, p. 51‑62.
38. Cum să educăm ortodox copilul, traducere din limba rusă de Adrian I.
Tănăsescu Vlas, Editura Sophia, București, 2011, p. 79.
219
Sfântul Gură de Aur ne spune clar că „Dumnezeu ne ajută să ne

creștem copiii“. În educație, cea mai bună strategie este modelul. Iar
modelul absolut este Hristos!
Scopul educației este formarea personalității, ar spune pedagogii.
Însă scopul real este dobândirea înțelepciunii și urmarea lui Hristos,
astfel încât fiecare om să își poată îndeplini menirea. „Nu‑i necuviin‑
cios, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, să‑i trimitem pe copii la arte şi
la şcoală şi să facem totul pentru acest scop, dar să nu‑i creştem cu
învăţătura şi certarea Domnului? Exact de aceea noi mai întâi câştigăm
roadele, când îi creştem pe copiii noştri şi îi facem neruşinaţi, desfrâ‑
naţi, neascultători, grosolani. Deci, să nu facem aceasta; să acceptăm
sfatul fericitului Pavel, să‑i creştem cu învăţătura şi certarea Domnu‑
lui. Să le dăm exemplul şi să‑i obişnuim să‑şi facă timp citirii Scriptu‑
rii“, copii trebuind „să fie cuviincioşi, să se distingă prin cuminţenie şi
să fie lăudaţi şi de oameni şi de Dumnezeu“39.
Și, concluzionează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Deci, să‑i pregătim
dinainte pe copiii noştri, astfel încât să poată să le suporte pe toate şi
să nu se mire de câte le vin. Să‑i creştem prin învăţătura şi mustrarea
Domnului, pentru care ne aşteaptă mare răsplată. După ce oamenii fac
statui împăraţilor şi le pictează chipurile, se bucură de atâta cinste, noi,
ce înfrumuseţăm chipul împărătesc (fiindcă omul e chipul lui Dumne‑
zeu), nu ne vom bucura de nenumărate bunuri, după ce‑i facem din
nou pe copii asemănători cu Dumnezeu? Pentru că aceasta înseamnă
asemănător, virtutea sufletului, când îi învăţăm să fie buni, să nu se
înfurie, să fie fără răutate. Toate acestea sunt semnele distinctive ale
lui Dumnezeu, când îi obişnuim pe copiii noştri să facă fapte de bine‑
facere, să fie filantropi, când îi învăţăm să nu ţină cont deloc de cele
prezente. Aceasta, deci, să fie lucrarea noastră, să ne modelăm pe noi
înşine şi pe copiii noştri şi să‑i obişnuim spre ceea ce trebuie. Fiindcă,
cu ce curaj vom sta în faţa altarului lui Hristos? Când acela ce are copii
neascultători e nevrednic pentru episcopat, cu mult mai mult pentru
împărăţia lui Dumnezeu. Ce spui? Şi dacă avem o femeie destrăbălată,
şi dacă avem copii neastâmpăraţi, vom da seama? Da, dacă nu facem
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia a IX‑a��

39. �� . Tâlcuiri la Epistola întâi către Timo‑
tei, p. 59.
220
tot ce putem, cu atenţie. Nu e suficientă doar propria noastră virtute ca

să ne salvăm. După ce acela ce n‑a folosit un talant n‑a câştigat nimic şi
este condamnat atâta, e evident că nu e suficient să avem virtute ca să
ne salvăm, ci trebuie să ne îngrijim şi de virtutea altuia. Să ne îngrijim
mult şi de femeia noastră, să ne îngrijim mult şi de copiii noştri şi de
slujitorii noştri şi de noi înşine mult şi să ne corectăm pe noi înşine
şi pe alţii, să‑L rugăm pe Dumnezeu să fie ajutorul nostru în această
lucrare. Să ne vadă că ne îngrijim de acela, să ne îngrijim pentru aceea,
ne va ajuta. Dar dacă ne vede că nu ne interesează nicidecum, nu ne va
da mâna Lui. Deoarece Dumnezeu nu ne va pune la dispoziţie ajutorul
Lui când dorim, ci când ne ostenim şi noi. Ajutorul nu e ajutor celui ce
şade, ci aceluia ce el însuşi lucrează. Şi Dumnezeu are puterea de a‑l
aduce la sfârşitul lucrării, ca să ne învrednicim toţi să ne desfătăm de
bunurile ce ni le‑a permis“40.
40. Idem, Omilia XXI. Comentariu la Epistola către Efeseni, p. 65.
221
Lect. dr. Gina Luminiţa Scarlat,

Formulări despre Epicleză

la Sfântul Ioan gură de Aur
Resumé: Cette étude est axée sur l᾽ analyse des deux types dʼexpressions en ce qui
concerne lʼépiclèse etqui caractérisent la vision liturgique de Saint Jean Chrysostom.
Elles sont complémentaires et mettent en evidence le principe de lʼ épiclèse eucharistique
et le mystère de la transformation eucharistique sous l᾽action de Saint Esprit.
Mots clés: La Divine Liturgie, épiclèse, Eucharistie.
În explicaţiile la diferite momente din Liturghia credincioşilor,

Sfântul Ioan vorbeşte mai ales despre împreuna rugăciune a preoţilor
şi a credincioşilor, participanţi în diferite moduri, la aceeaşi „înfrico‑
şătoare Taină“1. Când comentează cuvintele de instituire, Sfântul Ioan
afirmă identitatea „mesei euharistice“ cu Cina cea de Taină. Nu vor‑
beşte de „simboluri“, ci de realitatea existenţei Trupului Său în potirul
euharistic: „Când cuvântul Lui spune: Acesta este Trupul Meu, să ascul‑
tăm şi să credem şi să vedem Trupul Lui cu ochiii sufletului. Hristos
nu ne‑a dat nouă ceva material, ci în lucrurile materiale, toate sunt
duhovniceşti“2.
Există pasaje în omiliile hrisostomice unde se insistă asupra origi‑
nii Sfintei Euharistii şi a efectului în timp, la fiecare Sfântă Liturghie, a
1. Sfântul Ioan Gură de Aur, La II Corinteni, XVIII, 3., PG 61, 527; trad. rom., Th.
Athanasiu, Comentariile sau tâlcuirea epistolei a doua către Corintheni, ediţie revizu‑
ită de Constantin Făgeţan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2007, p. 171.
2. Idem, La Matei, LXXXII, 4, PG 58, 743; trad. rom., pr. D. Fecioru, Comentariu la
Evanghelia după Matei, în vol. „Scrieri“, III, PSB 23, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994,
p. 934.
222
cuvintelor Mântuitorului de instituire, şi altele unde acţiunea Duhului

Sfânt este indispensabilă pentru prefacerea Darurilor3. În ambele ti‑
puri de exprimări, Sfântul Ioan Hrisostom indică rolul principal al Să‑
vârşitorului din planul nevăzut al jerftei euharistice, şi pe cel secundar,
al slujitorului bisericesc. Cele două tipuri de exprimări sunt impor‑
tante pentru hermeneutica liturgică, iar prezentarea lor ne va ajuta să
înţelegem gândirea liturgică a Sfântului Ioan Hrisostom.
Formulări care evidenţiază

importanţa momentului fondator
al Sfintei Euharistii
„Acela Care a pregătit atunci masa aceea, Acelaşi o pregăteşte pe
aceasta şi acum. Cel care face ca acele puse înainte să ajungă Trup şi
Sânge ale lui Hristos nu este un om, ci este Însuşi Hristos Cel răstignit
pentru noi. Preotul stă împlinind forma[σχῆμα] şi rostind cuvintele
acelea, dar sunt puterea [δύναμις] şi harul [χάρις] lui Dumnezeu. El a
spus: Acesta este Trupul Meu. Aceste cuvinte prefac [μεταῤῥυθμίζει]
pe cele puse înainte. Şi după cum cuvintele acelea care au spus: Creş‑
teţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul [Fac. 1, 28] s‑au rostit o singură
dată, dar se împlinesc cu fapta de‑a lungul vremurilor, pentru că ace‑
le cuvinte au întărit firea noastră pentru facerea de copii, tot astfel şi
cuvintele acestea, rostite o dată, fac desăvârşită jertfa în fiecare zi în
biserici, de atunci şi până astăzi şi până la venirea Lui“4.
„Preotul stă şi împlineşte numai forma [σχῆμαπληρῶν] şi aduce
rugăciunea [δέησιν], dar harul şi puterea lui Dumnezeu le lucrează pe
3. Idem, La vânzarea lui Iuda, I, 6., PG 49, 380; trad. rom., pr. prof. D. Fecioru, în
vol. „Predici la sărbători şi cuvântări de laudă la sfinţi“, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2002, p. 56.
4. Idem, La vânzarea lui Iuda, I, 6., PG 49, 380 [Antiohia, ~ 395]; trad. rom., p.
56. Aceeaşi idee în omilia La vânzarea lui Iuda, II, 6., PG 49, 389‑390; trad. rom.,
p. 71 [Antiohia, ~ 395]. Prefacerea este desemnată printr‑un verb care semnifică
schimbarea formei: μεταῤῥυθμίζει<μετα‑ῤῥυθμίζω: „changer la mesure ou la forme,
transformer; réformer, améliorer“, cf., A. Bailly, Dictionnaire Grec‑Français (Le Grand
Bailly), Rédigé avec le concours de E. Egger, revue par L. Séchan et P. Chantraine,
Hachette, Paris, 2000, p. 1264; G.W.H. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, Clarendon
Press, Oxford, 1961, p. 860; Idem, La Matei, LXXXII, 5.,PG 58, 7; trad. rom., p. 936.
223
toate [ἡ δὲ χάρις καὶ ἡ δύναμίς ἐστινἡ τοῦ Θεοῦ ἡ πάντα ἐργαζομένη].

El a spus: Acesta este Trupul Meu. Aceste cuvinte prefac cele puse îna‑
inte [Τοῦτο τὸ ῤῆματὰ προκείμενα μεταῤῥυθμίζει]. Şi după cum cu‑
vintele acelea: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul au fost cuvin‑
te, şi s‑au făcut fapte, întărind firea noastră spre naştere de copii, tot
astfel şi cuvintele acestea, care au fost spuse, cresc continuu în har pe
cei ce se împărtăşesc cu vrednicie [τοὺς ἀξίως μετέχοντας]“5.
„Tainele din faţa noastră [τὰπροκείμενα] nu sunt fapte [ἔργα]
ale puterii omeneşti. Domnul, Care le‑a săvârşit atunci la cina aceea,
Acelaşi le săvârşeşte şi pe acestea acum. Noi preoţii nu suntem decât
slujitori; El este Cel ce le sfinţeşte şi le preface [ἁγιά ζων αὐτὰ καὶ
μετασκευάζων αὐτός]“6.
Formulările menţionate accentuează importanţa momentului fon‑
dator al Sfintei Euharistii. Terminologia prefacerii, prin diversitatea ei,
exprimă intenţia autorului de a reda cât mai corect evenimentul dum‑
nezeiesc, central al Sfintei Liturghii. Faţă de înţelegerea unilaterală a
primului text, fără a se ţine cont de toate exprimările hrisostomice des‑
pre epicleza Duhului Sfânt şi de tradiţia liturgică a Bisericii care atestă
existenţa epiclezei pnevmatice în textul Sfintei Liturghii, a reacţionat
Sfântul Nicolae Cabasila, în comentariul său liturgic, acuzându‑i pe la‑
tini că şi‑au fundamentat incorect opinia despre sfinţirea Darurilor, ex‑
clusiv pe cuvintele de instituire7. În cel de‑al doilea text, unde întânim
acelaşi raţionament, este introdus un detaliu referitor la rugăciunea
epicletică, „forma“ săvârşirii, referindu‑se la rânduiala care include şi
invocarea pnevmatică, în urma căreia se „lucrează“ prefacerea. În cel
mai important moment al Sfintei Liturghii, Dumnezeu are rolul princi‑
5. Idem, La vânzarea lui Iuda, II, 6., PG 49, 389‑390 [Antiohia, ~ 395]; trad. rom.,
p. 71.
6. Idem, La Matei, LXXXII, 5., PG 58, 744 [Antiohia, ~388‑390]; trad. rom., p.
935. Pentru prefacere a fost folosit un verb care semnifică procesul transformării:
μετασκευάζων��
<��
μετα��
‑��
σκευάζω��
: „arranger dʼ une autre façon; changer de vètement; re‑
faire, réformer, transformer; (se) transporter“, cf. A. Bailly, Dictionnaire Grec‑Français,
p. 1265; G.W.H. Lampe, A Patristic Greek Lexicon, p. 860. Alt text de aceeaşi factură
întâlnim şi în Omilia I la Rusalii, 4., PG 50, 458‑459; trad. rom., pr. prof. D. Fecioru, în
vol. „Predici la sărbători şi cuvântări de laudă la sfinţi“, ed. cit., p. 208.
7. Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p.
116‑118.
224
pal, iar omul este asistentul Său. Al treilea text explică faptul că preotul
slujitor nu sfinţeşte de la sine, prin propria lui putere Darurile puse
înainte, rolul principal avându‑l Iisus Hristos, în calitate de Arhiereu
sfinţitor şi transformator al propriei Lui creaţii8. Este un text profund,
care exprimă ideea că Fiul lui Dumnezeu, Care este atotprezent şi în‑
săşi Viaţa [In 14, 6], Se face prezent prin Sfintele Daruri, în conlucrare
cu împlinitorii testamentului Său spiritual de la Cina cea de Taină.
Aceste explicaţii nu exprimă concepţia integrală, euharistică a
Sfântului Ioan. Tot el este autorul unor texte care pun în lumină mai
mult relaţia preot – rugăciune – Dumnezeu în cadrul prefacerii euha‑
ristice. Tradiţia Bisericii, care exprimă modul cum s‑a crezut, gândit şi
trăit în cadrul organizării ei, este un alt argument care atestă comple‑
mentaritatea celor două tipuri de exprimări despre prefacerea euha‑
ristică. Adevărata lui înţelegere este cea tradiţional–bisericească, care
aşează pe primul plan relaţia dintre Hristos şi Duhul Sfânt în transfor‑
marea cinstitelor Daruri, subliniată şi în textul anaforalei9.
Formulări despre relaţia rugăciune – epicleză

în actul prefacerii euharistice
„Preotul stă în faţa Sfintei Mese; nu pogoară [καταφέρων] foc din
cer, ci pe Duhul cel Sfânt; se roagă vreme îndelungată [τὴν ἱκετηρίαν
8. În comentariul la I Corinteni, VIII, 1, Sfântul Ioan a scris despre raportul dintre

starea morală a preotului şi harul slujirii, eficient indiferent de scăderile lui. Având
la bază o puternică motivaţie pastorală, Sfântul Ioan a insistat asupra lucrării haru‑
lui dumnezeiesc şi prin slujitori nevrednici, spunând că ei sunt doar instrumentele
harului, în timp ce adevăratul săvârşitor este Arhiereul cel nevăzut, Domnul nostru
Iisus Hristos. Sunt relevante cuvintele marelui părinte al Bisericii: „Acestea le zic ca
nu cumva vreunul dintre cei de faţă, cercetând cu amănunţime viaţa preotului, să se
smintească de sfintele slujbe săvârşite de el. Nu omul aduce ceva în sfintele slujbe, ci
totul este lucrul puterii Dumnezeieşti, iar el (preotul) este numai cel ce vă aduce la
tainele credinţei creştineşti“, PG 61, 69; trad. rom., Th. Athanasiu, Tâlcuiri la Epistola
întâi către Corinteni, Bucureşti, 1908, ediţie revizuită de Constantin Făgeţan, Ed. So‑
fia, Bucureşti, 2005, p. 81.
9. Sfântul Ioan Gură de Aur, La Matei, L, 3., PG 58, 508: „Nu era de argint masa
aceea de la Cina cea de Taină, nici nu era de aur potirul din care a dat Hristos ucenici‑
lor Sângele Său! Dar toate erau de preţ, toate înfricoşătoare, pentru că erau pline de
Sfântul Duh!“, trad. rom., p. 584; idem, 6, PG 50, 464; trad. rom., p. 214‑215.
225
ἐπὶ πολὺ ποιεῖται], nu ca să se pogoare o flacără de sus, spre a mistui

cele puse înainte, ci ca să se pogoare harul peste jertfă, spre a aprinde
cu ea sufletele tututrora şi a le face mai strălucitoare decât argintul
înroşit în foc“10.
„Când preotul stă înaintea Mesei, cu mâinile întinse la cer, chemând
pe Duhul cel Sfânt ca să vină, şi să Se atingă de cele puse înainte, e mul‑
tă linişte [ἡσυχία]; e multă tăcere [σιγή] când Duhul dă harul, când Se
pogoară [κατέλθῃ], când Se atinge de cele puse înainte; (…)“11.
„Fără harul Duhului, niciodată n‑ar fi Trupul şi Sângele cel de Tai‑
nă [σῶμα γὰρ καὶ αἷμα μυστικὸν]. N‑am avea preoţi. Căci nici nu s‑ar
putea face aceste hirotonii fără pogorârea harului“ [ἄνευ ἐκείνης τῆς
ἐπιφοιτήσεως]12 .
Aceste texte exprimă gândirea clasică, patristică, despre epicleza
pnevmatică. Ele consună cu tradiţia liturgică a Bisericii Răsăritene,
pentru care momentul prefacerii cinstitelor Daruri are loc după rosti‑
rea cuvintelor de instituire, la rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt.
Sfântul Vasile cel Mare oferă o mărturie importantă în acest sens13. Din
10. Idem, Despre preoţie, III., 4., PG 48, 642; trad. rom., pr. prof. D. Fecioru, în vol.
Sfântul Ioan Gură de Aur, Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre Preoţie,
PG 48, Paris, 1862; trad. rom., pr. prof. D. Fecioru, Editura Sofia, Bucureşti, 2004. , p.
76; Verbul folosit pentru a indica acţiunea coborârii semnifică direcţia precisă ori‑
entată în jos, cf., A. Bailly, Dictionnaire Grec‑Français, κατα‑φέρω: porter en bas, faire
descendre, porter ou diriger en bas etc., p. 1058.
11. Idem, Cuvânt la Crucea Domnului, 3., PG 49, 397‑398; [Antiohia, 393]; trad.
rom., pr. prof. D. Fecioru, în vol. „Predici la sărbători şi cuvântări de laudă la sfinţi“,
ed. cit., p. 85. Verbul folosit pentru acţiunea coborârii harului semnifică şi revenirea
lui, cf., A. Bailly, Dictionnaire Grec‑Français, κατέλθῃ<κατ‑έρχομαι: descendre, reve‑
nir, p. 1064.
12. Idem, Cuvânt despre învierea morţilor, 8., PG 50, 432; trad. rom., p. 71. Co‑
borârea harului este desemnată printr‑un termen frecventativ care indică repetarea
ei în acelaşi loc, întrebuinţat şi în comentariul liturgic al sfântului Chiril al Ierusali‑
mului.
13. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XXVII, PG 32, 188B: „Care dintre
sfinţi ne‑a lăsat în scris cuvintele epiclezei [ἐπικλήσεως], (care se rostesc) în timpul
sfinţirii pâinii (Sfintei) Euharistii şi al potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu
acele (cuvinte), pe care le aminteşte Apostolul sau Evanghelia (şi de aceea) înainte
şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare
putere în săvârşirea Tainei“, trad. rom., pr. C. Corniţescu, în vol. „Scrieri“, III, PSB 12,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 79.
226
perspectiva contemplativului, Sfântul Ioan a scris despre relaţia dintre

preot şi Duhul Sfânt din momentul „înfricoşător“ al prefacerii euha‑
ristice. Participantul vede duhovniceşte în jertfelnic [θυσιαστηρίῳ],
preotul stând de faţă şi pe „Duhul Sfânt zburând deasupra celor puse
înainte [προκειμένοις]“14, vederea lui Hristos fiind o dublă realitate,
materială şi spirituală. Sfântul Ioan nu minimalizează lucrarea preo‑
tului, pentru că aminteşte de rugăciunea pe care o face, însă vrea să
arate că prefacerea în sine nu este rezultatul unei acţiuni omeneşti, ci
dumnezeieşti. Din acest motiv şi în acest tip de exprimări, Sfântul Ioan
evidenţiază rolul Duhului Sfânt în prefacerea euharistică.
Ambele tipuri de formulări accentuează lucrarea dumnezeiască
în prefacerea euharistică, dar nuanţele sunt diferite, datorită obiec‑
tivelor urmărite. Este necesară cunoaşterea şi înţelegerea limbajului
teologic hrisostomic relativ la problema prefacerii, pentru că aceste
explicaţii au fost preluate şi aduse ca argument în privinţa relaţiei
rugăciune euharistică – prefacere în tradiţia hermeneutică liturgică
bizantină. Sfântul Ioan Hrisostom, perceput ca un părinte normativ al
Bisericii, nu trebuie înţeles unilateral, ci în varietatea exprimărilor lui
care, departe a diminua rolul slujirii preoţeşti în Sfânta Liturghie, reli‑
efează acţiunea dumnezeiască în cadrul ei, la care preotul este părtaş.
În secolul al XV‑lea, primul text este adus de Sfântul Marcu Eugenicul
al Efesului ca argument al importanţei rugăciunii euharistice în tra‑
diţia liturgică răsăriteană, într‑o scriere despre explicarea epiclezei
pnevmatice15.
Dacă teologia romano‑catolică a manifestat tendinţa de a acorda
credit formulărilor din prima categorie a exprimărilor hrisostomice
14. Sfântul Ioan Gură de Aur, La I Corinteni, XXIV, 5., PG 61, 204; trad. rom., p.
255. Despre epicleza euharistică a mai scris Sfântul Ioan şi în tratatul său despre
preoţie, cf. Cartea a III‑a, 4., PG 48, 642; trad. rom., p. 76; Cartea a VI‑a, 4., PG 48, 681;
trad. rom, p. 169.
15. Marcu al Efesului, Că nu numai din rostirea cuvintelor Stăpânului se sfinţesc
Dumnezeieştile Daruri, ci din rugăciunea de după acestea şi din binecuvântarea preo‑
tului cu puterea Sfântului Duh, PG 160, 1086CD, trad. rom., Marcel Hancheş, Cristian
Chivu, Cornel Coman, Adrian Tănăsescu, Cristina Rogobete, Emanuel Dumitru, Ma‑
rios Pilavakis, Caliopie Papacioc, în vol. Sfântul Marcu Eugenicul, „Opere“, vol., 1, Ed.
Pateres, Bucureşti, 2009, p. 398/399.
227
despre epicleză, teologia ortodoxă le‑a asumat pe ambele, interpre‑

tându‑le interdependent. Distincţiile făcute de Sfântul Ioan Hrisostom
nu sunt antitetice, ci complementare, iar modul în care Sfinţii Părinţi
ai Bisericii din cel de‑al doilea mileniu creştin le‑au receptat rămâne
astăzi un model de teologhisire, care asumă hermeneutic tradiţia or‑
todoxă, promovându‑i spiritul în expresii multiple, care ţin de perso‑
nalitatea lor.
228
Prof. dr. cercetător Florin Marinescu

Institutul de Studii Neoelene, Atena
Metoace ale SfÂntului Munte

în România şi Republica Moldova.
Referire specială la metoacele
mănăstirilor Vatoped şi Ivir
Abstract: The study presents an interesting and unknown issue connected to the
economic life of the Holy Mountain, until the 1860’s: the foundation and the management
of over 150 romanian monasteries (with theirs domains, forests, vineyards, fish
ponds etc.) which Athos had as subordinated (metokion) in Wallachia, Moldavia and
Bessarabia till the Secularization Law of the monastery possessions, issued by Cuza.
The arguments of this “worship”, are analyzed, some statistics are achieved and are
listed the great Athonite monasteries that had metokions in the Romanian Countries.
Keywords: Mount Athos, monastery, hermitage, succursal monastery, tribute,
donation.
Problema metoacelor unei mănăstiri în altă ţară este foarte com‑

plexă şi dificil de abordat, mai ales pentru secolele trecute.
În primul rând ce este un „metoc“? Dacă întrebaţi un cunoscut in‑
telectual grec îţi va răspunde poetic – e o „fereastră deschisă spre cer“.
Dacă întrebaţi un specialist în istorie economică, îţi va răspunde că
e „o unitate economică pendinte de o mănăstire‑mamă“. Cu această
logică un călugăr athonit de la o mănăstire influentă poate să spună
că a avut în România 100 sau 150 de metoace, prin care el înţelege o
moşie, o pădure, o vie, o baltă cu peşti. Mai există un sens al „metocu‑
lui“. Un loc dintr‑un oraş unde călugării veniţi să ceară ajutor pentru
mănăstirea lor se puteau odihni în drum, adică un „conac“. Bineînţe‑
les metocul în sens mai exact presupunea existenţa unei biserici, unde
părinţii să facă liturghia şi să se roage şi eventual nişte chilii. Într‑un
229
document românesc din 1840 de la Mănăstirea „Sfântul Pavel“ se po‑

meneşte de un loc în Ploieşti, unde călugării greci se odihneau înainte
de a se deplasa în alte locuri. Când m‑am dus să‑l văd cu ani în urmă
am constatat că acolo există biserica centrală a oraşului. Deci va fi fost
un fel de conac, care ulterior s‑a dărâmat.
În sens actual şi în limba română, „metocul“ e o mănăstire, o bise‑
rică sau un schit de pe teritoriul României, care a fost închinat în seco‑
lele trecute unei mănăstiri mai cunoscute din altă ţară, mai ales de la
Locurile Sfinte – la Sfântul Munte (mai ales), la Patriarhia Alexandriei,
a Antiohiei sau a Ierusalimului, la Sinai, la Meteora sau în alte părţi.
Există şi fenomenul invers – Schitul românesc Prodromul din Muntele
Athos a avut un metoc în Grecia, la Potamia, în insula Thasos, aşa cum
a avut şi altele în România – în Bucureşti sau în Iaşi.
Închinarea de metoace a fost una dintre formele de exprimare ale
unei politici cu caracter imperial urmate de domnii Ţării Româneşti şi
cei ai Moldovei, de‑a lungul veacurilor, din secolul al XV‑lea şi până în
secolul al XIX‑lea. Vom reveni peste puţin asupra acestei teme.
S‑au închinat metoace numai de domnii acestor Principate? Nu,
pentru că au beneficiat de metoace mănăstiri athonite în Bulgaria, în
Serbia, în Georgia sau în Rusia. Pur şi simplu altele au fost motivele
închinării în alte ţări şi altele în spaţiul românesc. Într‑adevăr, care
sunt explicaţiile acestor închinări de metoace în România către Locu‑
rile Sfinte? În primul rând, şi alte mănăstiri sau biserici, cum ar fi de
pildă Dusicu din Tesalia, mănăstire pe care autorii unor colecţii de do‑
cumente o plasează la Sfântul Munte, au deţinut metoace în România.
O explicaţie ar fi pioşenia domnilor din cele două Principate, ori
de ce neam ar fi, adică români sau greci de neam, care îi îndemna să
închine mănăstiri şi biserici unora mai renumite. Într‑un document pe
care‑l citează părintele Constantin Coman, se pomeneşte de domnul
Moldovei, Ştefan cel Mare, care, acordând Mănăstirii Zografu, „naşei
monastâr“ cum i se spunea, 100 de galbeni ungureşti, cerea călugărilor
să‑l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia lui, pe copii, Alexandru şi Elena,
să‑i cânte sâmbătă seara un paraclis, marţea o liturghie, şi să‑l pome‑
nească atâta timp cât va fi în viaţă, apoi să‑i facă pomenirile obişnuite,
ulterior să‑i cânte o zi pe an, seara parastas şi dimineaţa Liturghie.
Deschid aici o paranteză pentru a vă spune că m‑am nimerit într‑o zi
230
la Simonopetra, chiar în ziua în care se pomenea memoria altui mare

domn român, a lui Mihai Viteazul. Am putut gusta chiar un pic de vin
la Trapeză, după ce egumenul l‑a pomenit. A fost într‑adevăr emoţio‑
nant să constaţi că memoria marelui voievod se cinsteşte după 400 de
ani de la adormirea sa. Închid paranteza. Altă explicaţie ar fi dorinţa
acestora sau a ctitorilor ca lăcaşurile lor să nu se risipească după ador‑
mirea lor. În sfârşit, mai există o explicaţie, cum că domnii răspundeau
pozitiv cererilor de ajutor ale mănăstirilor athonite sau Patriarhiilor. E
celebra zitia, în limba greacă. Părintele Constantin Coman mai găseşte
o explicaţie, cum că ajutoarele, cu referire specială la Sfântul Munte,
s‑au înscris într‑o campanie nemaiîntâlnită de salvare şi susţinere a
tuturor locurilor sfinte şi a patriarhiilor apostolice, o cruciadă sui‑ge‑
neris, care a durat cinci secole1.
S‑ar putea să fie un sâmbure de adevăr în fiecare explicaţie. Dar
niciuna nu trebuie luată libro aperto, ca să explicăm cum de s‑au închi‑
nat peste 160 de mănăstiri, biserici şi schituri din România, inclusiv
Basarabia, către Locurile Sfinte. Cu titlul de informaţie arăt aici că la
Patriarhia Alexandriei au fost închinate 9 metoace, la cea a Antiohiei
2, la cea a Ierusalimului 5, la Sfântul Mormânt 36, deşi într‑o teză de
doctorat apărută la Salonic se citează 11, la Sinai 22, în Epir 25 în total,
la Dusicu 7, iar la Sfânta Anastasia din Tesalonic 4.
Mai arăt că numerele acestea nu sunt definitive, ele putând spori
prin cercetarea îndeaproape a documentelor româneşti ce se păstrea‑
ză atât în arhivele româneşti, cât şi în cele amintite. În plus, la fiecare
mănăstire athonită care a avut metoace în România, se păstrează do‑
cumente în limba greacă, corespondenţă trimisă de metohiari mănăs‑
tirii unde aceştia îşi aveau metania şi nu este exclus să avem surprize,
în sensul sporirii numărului de metoace, directe au indirecte, avute
de o mănăstire athonită. Voi da un exemplu. E îndeobşte cunoscut că
Mănăstirea athonită Pantocrator a avut în Ţara Românească un metoc,
Căscioarele. O carte extraordinară2, pusă sub ochi de călugărul român
1. Vezi Constantin Coman, Românii şi Sfântul Munte, în volumul „Muntele Athos.

Microcosm al Răsăritului Creştin“ (editori Graham Speake şi mitropolitul Kallistos
Ware), Cluj‑Napoca 2014, p. 156.
2. Ionel‑Florin, Neghină Mihail, Constantin Balaban, Meletie. Amintiri despre sat,
Biserică şi oameni, Giurgiu 2014
231
Petroniu de la chilia „Sfântul Gheorghe“ Kapsala pendinte de ea, mi‑a

furnizat date în plus care s‑ar putea să sporească numărul metoacelor,
fie şi indirecte, deţinute de această mănăstire până în anul 1863. Mai
adaug însă că în aceste numere intră atât mănăstiri sau biserici sau
schituri închinate direct unei mănăstiri athonite de pildă în timp ce
altele au fost închinate ca sub metoc, unei mănăstiri româneşti care
era deja închinată unei mănăstiri athonite.
Revin la explicaţiile plauzibile care au făcut ca o suprafaţă de 11
până la 13 la sută din teritoriul României şi nu 25 la sută cum este în‑
deobşte cunoscut, să fi fost închinată unei mănăstiri din afara ţării, îm‑
preună cu bisericile respective3. Părerea lui Dumitru Năstase, la care
mă raliez, este că închinarea a fost una dintre formele de exprimare ale
unei politici cu caracter imperial, politică virgulă care urmărea reface‑
rea în forme simbolice a Imperiului Bizantin în ţările în care domneau
domnii români, continuatori, cum se socoteau ei, ai împăraţilor bizan‑
tini, sub mantia religioasă a Patriarhiei Ecumenice şi a Sfântului Mun‑
te. Se alăturau adoptarea modei bizantine la Curţile lor cum şi relaţiile
domnilor cu popoarele subjugare din Balcani. Dar să nu fim absoluţi
în cele spuse sau scrise. Există şi situaţii neverosimile pentru cei de
azi. Un schit, Codrul Sârbilor, din ţinutul Putna, a fost închinat de un
monah la Mitropolia Moldovei, într‑o stare de euforie (la un chef, cum
scria el însuşi). Când s‑a trezit a doua zi l‑a închinat la Vatoped. Când
am vizitat locul, se păstra doar o cruce, acolo unde fusese altarul. Când
am revenit dispăruse şi crucea, pe locul unde acum e o vie.
Să ne referim acum pe scurt la metoacele pe care le‑a deţinut atât
în România, cât şi în Basarabia, adică în Republica Moldova de astăzi,
Mănăstirea athonită Vatoped, dar şi la altă Mănăstire athonită, Ivir.
Mai întâi o precizare privind arhiva românească a acestei prime
mănăstiri. Când spun precizare înţeleg că nu ştiu nici acum câte docu‑
mente româneşti, în sens larg al cuvântului, există acolo. Cele româ‑
neşti şi slavone ar fi în jur de 11.000. Mai există documente în limbile
greacă, franceză, rusă, engleză, germană, ivrit, maghiară, turcă, dar şi
3. Informez cititorii că în urmă cu mulţi ani am pregătit, împreună cu tânărul –

pe atunci – cercetător Sorin Ivănescu, un studiu special şi obiectiv despre problema
mănăstirească
232
unul cred sub formă de criptogramă. Cred că e cel mai mare conglome‑
rat de documente româneşti într‑o mănăstire, nu dintr‑o arhivă, din
afara României.
Mi‑a luat ani buni de misiuni ca să clasific arhiva. Din fericire gra‑
ţie colaborării cu câţiva intelectuali, recte paleografi, aproape toată ar‑
hiva, dacă nu se vor mai descoperi şi alte documente..., beneficiază de
rezumate în limba originală, mai ales română sau greacă. Încă nu am
cercetat cele 150 de catastifuri, mai ales cu conţinut economic, ce pri‑
vesc mai ales mănăstirile Golia şi Trei Ierarhi, şi ea pentru o bucată de
timp metoc la Vatoped. Mai adaug faptul că se păstrează două condici,
de câte 1.000 de pagini fiecare, una în română, alta în franceză, unde
sunt înregistrate multe documente, vechi şi slavone, ale căror origina‑
le se descifrează astăzi greu sau s‑au deteriorat. În plus sunt documen‑
te care interesează metoacele din Ţările Române în arhiva grecească
a mănăstirii, care conţine probabil doar... câteva zeci de mii de docu‑
mente. Scriam de surprize şi mai deschid o paranteză. Cu ani în urmă
eram convins că Vatopedul ar fi avut metoace doar în Moldova4 şi ar fi
fost ajutată doar de domnii moldoveni. Dar iată că părinţii de acolo au
deschis într‑o seară întâmplător un dulăpior, nedeschis probabil de la
1863, în care au descoperit 13 documente munteneşti, multe cu pece‑
te, dintre care cinci conţineau ajutoare în bani, pe care domnul Ţării
Româneşti, Radu cel Mare, le‑a acordat Mănăstirii Vatoped. Şi mi‑am
zis să nu mai trag concluzii în următorii ani. Închid paranteza.
Cred că nu există domeniu al istoriei Moldovei, mai puţin al Ţării
Româneşti care să nu fie abordat în aceste puţine documente româ‑
neşti de la Vatoped5.
Puţin acum despre metoacele mănăstirii în România de astăzi şi în
Republica Moldova de astăzi. (Să mă scuze părintele Ioan de la Chişi‑
nău că intru pe terenul lui).
4. Αtât Vatopedul, cât şi multe alte mănăstiri athonite au deţinut de‑a lungul
secolelor metoace atât în Grecia, cât şi în afara ei, în Turcia de azi, în Rusia, în Bulga‑
ria, în Georgia. Dăm un singur exemplu ca bibliografie greacă – Μανώλης��
��
Βαρβού‑
��
νης‑Στάθης Κεκρίδης, Αγιορείτικα μετόχια στη Σάμο, Salonic 1999 (Metoace aghio‑
rite în Samos)
5. Voi fi mândru să pot prezenta peste vreo 15 ani, adică prin 2030, 14 volume
de regeste, plus unul de indici, poate chiar într‑o manifestare la Galaţi...
233
Se poate spune că Vatopedul a deţinut şi mănăstiri închinate de pe

la 1606 (Golia) şi până în secolul al XVIII‑lea direct ei, dar şi mănăstiri,
biserici sau schituri închinate unei mănăstiri româneşti care era deja
metoc la Vatoped.
Concret au fost închinate mănăstirile Golia, cu 17 metoace, 7 în
Moldova şi 10 în Basarabia, Bărboi, cu patru metoace în Basarabia,
Frumoasa, cu un metoc, Trei Ierarhi6, Mira, cu cinci metoace, Răchitoa‑
sa, cu 7 metoace şi încă unu ca submetoc7, Precista – Galaţi care apare
şi ca metoc la Golia, Sfântul Ioan Ţopa, Sfântul Dumitru şi Barcea, apoi
Fâstâci, Precista – Focşani cu un metoc, Ţepoaia, Giurgeşti, neidenti‑
ficat de mine, doar dacă nu cumva a dispărut satul, toate în Moldova,
apoi în Ţara Românească Proviţa de Sus şi de Jos, cinci mănăstiri şi
schituri în Oraşul de Floci şi în împrejurimi, Mărgineni, alte două în
Basarabia şi una în Transnistria, Raşcov. Am vrut cu ani în urmă să mă
duc să fotografiez ce s‑a mai păstrat din biserica din Raşcov, dar l‑am
întrebat înainte pe bunul meu prieten şi sfătuitor, Dumitru Năstase,
dacă să merg sau nu. Şi mi‑a răspuns – Nu pot să‑ţi dau niciun sfat
pentru că nimeni dintre cei ce s‑au dus acolo nu s‑a mai întors... Şi am
renunţat. S‑a dus în schimb un coleg din Chişinău care a reuşit să foto‑
grafieze ruinele bisericii.
Tot pe scurt despre metoacele Mănăstirii Ivir. În primul rând, ar‑
hiva românească a mănăstirii, publicată în două volume în anul 2007,
cuprinde 1837 de documente, în majoritate româneşti, cele mai vechi
fiind redactate fireşte în limba slavo‑română. Metoacele sunt mult mai
puţine. Puţin peste 20, dar şi aici directe şi indirecte, în Bucureşti, în
Ţara Românească şi în Moldova8. E vorba de Stelea în Bucureşti, de
Tutana în judeţul Argeş, cu un metoc, de Radu Vodă în Bucureşti, cu 9
metoace, de Bălteni, în judeţul Ilfov (o bucată de timp), de Glavacioc, în
6. Închinată la Protaton, Mănăstirea Trei Ierarhi, bijuterie a Iaşului, a fost metoc

atâta timp cât egumenul de acolo îşi avea metania la Vatoped. Despre metoacele (3)
mănăstirii vezi Φλορίν Μαρινεσκου, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρους. Αρχείο
Πρωτάτου, Αθήνα 2001, p. 17‑20.
7. Pentru economie de spaţiu nu voi nominaliza aici metoacele indirecte. De
altfel pregătesc o lucrare specială pe această temă.
8. Vezi Φλορίν Μαρινέσκου, Ρουμανικά έγγραφα του Αγίου Όρους. Αρχείο Ιεράς
Μονής Ιβήρων. Τόμος πρώτος, Αθήνα 2007, p. 24‑62.
234
judeţul Argeş, de Dealul, din judeţul Dâmboviţa, de Vălenii de Munte,

în judeţul Prahova, de Toma Cozma în Iaşi, de Precista şi Răducanu în
Târgu‑Ocna cu patru metoace, aproximativ 24 de metoace în total.
Nu voi intra în tematica acestor documente, neavând spaţiul ne‑
cesar. Voi sublinia doar o temă mult dragă mie – nivelul intelectual
cel puţin al egumenilor, oglindit prin înscrierea lor ca prenumeranţi la
cărţi sau periodice în curs de apariţie. Când un egumen, mai ales grec,
era convins de utilitatea sau scopul nobil al unei cărţi, se înscria cu
zece sau mai multe exemplare.
Toate aceste mănăstiri, biserici sau schituri au încetat de a fi me‑
toace, adică au fost dezînchinate, iar averea lor secularizată, la 1863,
în decembrie, prin hotărârea domnului Alexandru Ioan Cuza, domn
bine apreciat, în general, în România şi prost apreciat în general la
multe Locuri Sfinte tocmai pentru acest decret, decret absolut normal
după părerea mea pentru un nou stat în curs de formare.
După ani şi ani de cercetări, consider interesantă tema metoacelor
pe care Locurile Sfinte le‑au deţinut în România sub aspect pur istoric
şi ignor orice zvonuri despre alte aspecte.
Înainte de a încheia vreau să mai subliniez, cu titlu de informare,
că în ultimul timp mă ocup şi de cărţi româneşti de la mănăstiri atho‑
nite sau chilii româneşti, pe care le înregistrez cu trimiterea la B.R.V.
sau la B.R.M., fiind singurul istoric care deţine, acasă sau la birou, bi‑
bliografiile respective. Am publicat deja două cărţi, cuprinzând cărţi‑
le româneşti de la mănăstirile „Sfântul Pavel“ şi „Pantocrator“, ultima
apărută în 3.000 de exemplare, pe care un inginer român everget, Cris‑
tian Apostol, a binevoit să o tipărească. Iar acum mă ocup, cu ajuto‑
rul altui colaborator, de cărţile româneşti de la o chilie românească,
„Sfântul Gheorghe“, unde mulţi pelerini români, clerici şi laici, depun
ca ofrandă cărţile lor, chilia ajungând acum să deţină 1.800 de cărţi
româneşti, vechi şi moderne, dar şi altele greceşti şi ruseşti, ca şi unele
manuscrise, muzicale sau nu. Prevăd un viitor stălucit acestei chilii, în
sensul unui viitor centru cultural românesc în Sfântul Munte, unde se
nevoiesc în prezent doar doi călugări români, pe care mi‑e drag să‑i
amintesc, Petroniu şi Gheorghe, ambii din Piatra Neamţ. Măcar ca nu‑
mărul lor să sporească în viitor.
235
Lect. dr. Constantin Iulian Damian

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“
Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi
Parohia în faţa provocărilor

fenomenului neoreligios:
repere pastoral‑misionare
Abstract: Postmodernity, as an axial moment of modernity, brings fast and

profound changes into the contemporary world. Continuing at a different level the
attributes of modernity, it implies rationalism, subjectivism, utilitarian individualism,
and secularisation. On this ground, a new type of religiosity arises, adapted to the
new social and cultural realities and influenced by religious pluralism, the decline of
theism, and the crisis of traditional Churches. It affects the Church, in general, and
every parochial community, in particular. For this reason, the Church and every parish
must promptly react by elaborating and applying dedicated pastoral and missionary
strategies, in order to diminish the preponderance of “sociological parish“ in favour of
the “active parish“. Here are delineated few strategies concerning clergymen’s activity,
the active implication of the laymen in the pastoral and missionary activity of the
parish, and a change in the sequence catechesis → Liturgy → implication is suggested.
Without claiming exhaustiveness, these strategies can represent at least a starting
point in the activity of bringing back the lost members of the Church.
Keywords: mission, parochial community, pastoral strategy, postmodernity;
secularization, sociological parish.
Postmodernitatea, ca moment axial apărut în sânul modernităţii

– dacă drept consecinţă sau reacţie la valorile ei nu este scopul nostru
a investiga aici – a implicat o schimbare de paradigmă în special în ceea
ce priveşte cultura, relaţiile interumane şi religia, dar a continuat să cul‑
tive câteva dintre valorile fundamentale ale epocii‑mamă din care face
parte, respectiv modernitatea. Per ansamblu, principalele elemente ale
modernităţii sunt: industrializarea, ştiinţa modernă şi tehnologia, capi‑
talismul, birocratizarea, democratizarea, diferenţierea funcţională, do‑
236
rinţa de libertate, presiunea maselor, iar cel de al doilea val al moder‑

nităţii a adus în plus computerizarea, dezvoltarea sectorului serviciilor
şi globalizarea.1 Prezenţa acestora a determinat schimbări profunde şi,
mai ales, rapide, care au făcut ca lumea de astăzi să nu mai semene cu
cea de acum un secol şi nici măcar cu cea din urmă cu cincizeci de ani
sau, altfel spus, să trăim într‑o lume radical diferită de cea a bunicilor
şi care are prea puţine în comun cu cea în care s‑au format şi maturizat
părinţii noştri. Şi toate acestea în mai puţin de un secol.
Desigur, noua paradigmă a afectat toate dimensiunile vieţii, inclu‑
siv pe cea religioasă. Sub presiunea factorilor asupra cărora ne vom
opri pe scurt în cele ce urmează, modernitatea şi postmodernitatea au
schimbat modul în care este trăită religia la nivel individual şi social,
schimbare ce a afectat şi afectează profund Biserica, în general, şi viaţa
parohială, în special. Având în vedere acestea, dincolo de radiografiile
contextului contemporan şi identificarea cauzelor, se impune o reacţie
concretă, pragmatică, a Bisericii la nivel local, dimensiune asupra că‑
reia insistăm în partea finală a prezentei comunicări.
I. Religia în postmodernitate
Dacă este să facem o selecţie a atributelor postmodernităţii, unele
moştenite din modernitate, altele proprii, putem începe cu raţionalis‑
mul. După cum afirmă Danièle Hervieu‑Léger, raţionalismul a devenit
un imperativ al adoptării mijloacelor corecte pentru atingerea oricărei
finalităţi urmărite. La nivel individual, aceasta a condus la definirea
persoanei umane doar prin competenţele dobândite prin educaţie şi
formare, iar nu prin atributele personale sau moştenite. Tot din per‑
spectiva raţiunii se face şi explicarea lumii, a fenomenelor naturale,
sociale şi psihice, impunându‑se ca toate enunţurile explicative să răs‑
pundă criteriilor precise ale gândirii ştiinţifice şi fiind schimbat rapor‑
tul omului cu lumea.2
1. Y. Lambert, Religion in Modernity as a New Axial Age: Secularization or New

Religious Forms?, în „Sociology of Religion“, vol. 60, nr. 3, 1999, p. 305‑306; O. Riis,
The Role of Religion in Legitimating the Modern Structuration of Society, în „Acta So‑
ciologica“, vol. 32, nr. 2, 1989, p. 144.
2. D. Hervieu‑Léger, La religion des Européens: modernité, religion, sécularisa‑
tion, în G. Davie (ed.), D. Hervieu‑Léger (ed.), „Identités religieuses en Europe“, p.
237
Dar când, sub presiunea raţionalismului, legitimitatea rutinelor şi

comportamentelor instituţionale se erodează, acestea fiind percepute
ca neverosimile, comportamentul, moralitatea ş.a. sunt transplantate
în domeniul liberei alegeri, iar indivizii se întorc către interior, către
subiectiv, şi reflectează, cântăresc şi încearcă noile opţiuni. Indepen‑
denţa personală nu mai ţine de modă socială, ci devine o necesitate
structurală. O primă consecinţă a acestei subiectivizări este vizibilă
la nivelul identităţii: fiecare alege cine este. Sinele devine un teritoriu
fără graniţe, gata să fie explorat, testat, excavat. Cea de‑a doua este
subiectivismul cultural, marcat de preocupare pentru complexitatea
subiectivităţii personale.3
Individualismul utilitarist implicat de modernitate şi păstrat de
postmodernitate a adus cu sine şi un efect advers: o criză de sens pen‑
tru individ. Omul a devenit prins în dilema modernităţii, între o sferă
publică birocratizată, diferenţiată funcţional şi foarte opresivă, inca‑
pabilă să furnizeze o validare socială concretă şi plină de semnificaţii
a realităţii, şi sfera privată, lipsită de capacitatea de a oferi parametrii
sociali pentru viaţa cotidiană şi un sistem de semnificaţii plauzibil şi
bine integrat, în care să fie localizate şi să dobândească un scop expe‑
rienţele sale de viaţă. Din ce în ce mai multe aspecte ale vieţii private
şi‑au pierdut caracterul de norme imuabile, care trebuie luate aşa cum
sunt, şi au intrat sub incidenţa liberei alegeri. Căsătoria, creşterea co‑
piilor, sexualitatea, relaţiile dintre sexe, consumul, vocaţia, spirituali‑
tatea au fost dezinstituţionalizate, în spaţiul privat nemaiexistând un
set sigur şi categoric de comportamente, fapt ce conduce la o criză a
valorilor şi la ambiguitate morală. Pe de altă parte, în spaţiul public,
dominat de birocraţie în toate domeniile, instituţionalizarea rămâne
11‑12; cf. B. Wilson, Religia din perspectivă sociologică, trad. de Dara Maria Străinu,
Editura Trei, Bucureşti, 2000, p. 54‑59; cf. S. Bruce, Religion in the Modern World:
From Cathedrals to Cults, Oxford University Press, Oxford, 1996, p. 48‑51.
3. R.N. Bellah, New Religious Consciousness and the Crisis in Modernity, în C.Y.
Glock (ed.), R.N. Bellah (ed.), „The New Religious Consciousness“, University of Cali‑
fornia Press, Berkeley, 1976, p. 334; Cf. J.D. Hunter, The New Religions: Demoderniza‑
tion and the Protest Against Modernity, în L.L. Dawson (ed.), „Cults in Context: Read‑
ings in the Study of New Religious Movements“, Transaction Publisher, New Jersey,
1998, p. 112‑113 (publicat iniţial în B. Wilson, The Social Impact of the New Religious
Movements, New York, 1981, p. 1‑19).
238
neclintită, iar libertate de alegere nu există. Antagonismul dintre cele

două spaţii, cel privat, în care totul este o chestiune de opţiune, şi cel
public, unde individul nu are de ales şi trebuie să se supună instituţi‑
ei, generează confuzie în rândul membrilor societăţii, mai ales printre
tineri. Aceştia nu mai ştiu cine sunt. Acasă se aşteaptă de la ei să fie
într‑un fel, la şcoală altfel, la serviciu diferiţi, iar pe stradă, alţii, încât
identitatea le este „fragmentată sau cel puţin plurală“4. Ia astfel naşte‑
re un om protean, cu o identitate cameleonică, ce se schimbă pe par‑
cursul vieţii sale în funcţie de diferitele grupuri sociale din care face
parte, trăind permanent într‑o criză de identitate5.
Din punct de vedere religios, modernitatea a născut secularizarea,
iar postmodernitatea a cultivat‑o. Secularizarea este legată de către
numeroşi analişti de diferenţierea funcţională pe care a operat‑o mo‑
dernitatea. În varianta sa radicală, această perspectivă postulează că,
în societăţile industrializate, datorită diferenţierii funcţionale, profe‑
sionişti şi organizaţii specializate din sănătate, educaţie, asistenţă so‑
cială, politică etc. au preluat sarcini îndeplinite odinioară de Biserică,
prin stabilimentele sale centrale sau de la nivel parohial. Statul înde‑
plineşte acum în societate roluri specifice anterior instituţiilor eclezi‑
ale. Astfel, dacă vorbim de religie în modernitate în ansamblu, aceasta
a fost subminată pe două planuri: prin raţionalism, fundamentele ei
supranaturale au fost invalidate, iar prin diferenţierea funcţională a
fost scoasă din spaţiul public şi împinsă exclusiv spre cel privat. De aici
derivă două direcţii principale de analiză, care însă ajung la aproxima‑
tiv aceleaşi concluzii.
4. Dawson, L.L., Comprehending Cults: The Sociology of New Religious Movements,

2nd ed., Oxford University Press, Toronto, 2006, p. 53 sq.; cf. idem, The Meaning and
Significance of New Religious Movements, în D.G. Bromley (ed.), „Teaching New Reli‑
gious Movements“, Oxford University Press, New York, 2007, p. 119; J.D. Hunter, art.
cit., p. 108; T. Robbins, D. Anthony, J. Richardson, Theory and Research on Today’s
‘New Religions’, în „Sociological Analysis“, vol. 39, nr. 2, 1978, p. 97; T. Robbins, D.
Anthony, The Sociology of Contemporary Religious Movements, în „Annual Review of
Sociology“, vol. 5, 1979, p. 76‑77.
5. J.D. Hunter, art. cit., p. 108; cf. J.A. Saliba, Understanding New Religious Move‑
ments, AltaMira Press, Walnut Creek, 2003, p. 85; W.C. Roof, Spiritual Marketplace:
Baby Boomersand the Remaking of American Religion, Princeton University Press,
Princeton, 1999, p. 66.
239
Iluminismul a generat o perspectivă raţională asupra lumii, bazată

pe dovezi, cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor naturale şi stăpânirea
universului prin tehnologie. Acesta a invalidat paradigma religioasă a
lumii, făcând din Biserică o instituţie care şi‑a pierdut plauzibilitatea
în societatea contemporană. Consecinţele au fost multiple: erodarea
practicilor religioase, eliminarea semnificaţiei sociale a identităţii re‑
ligioase şi subminarea participării în organizaţii religioase6. Însă lu‑
crurile nu se termină aici. Peter Berger consideră că cu cât este mai
raţionalistă societatea, cu atât mai puţin este legitimată de un cosmos
sacru, aceasta pierzându‑şi plauzibilitatea. De aici rezultă o stare de
alienare şi anomie, o angoasă a oamenilor în faţa haosului şi a incer‑
titudinii. Pentru a scăpa de angoasă, individul are nevoie de religie,
însă o poate găsi doar în spaţiul privat. În consecinţă, religia se indi‑
vidualizează, iar Bisericile se găsesc în faţa unor consumatori indivi‑
duali. Consecinţa acestei „privatizări“ a religiei este, în mod inevitabil,
pluralismul religios, ajungându‑se la o situaţie de piaţă liberă la care
Bisericile tradiţionale trebuie să se adapteze şi să concureze cu alte
instituţii religioase pentru a mai conta în viaţa oamenilor7.
Urmând cea de a doua direcţie de analiză ajungem la aproximativ
aceleaşi concluzii. După cum sugerează sociologul Bryan Wilson, di‑
ferenţierea funcţională modernă implică faptul că religia şi‑a pierdut
funcţiile latente în societate: funcţia integratoare, cea de reglementare
morală, de explicare a universului şi de reglare a emoţiilor, pentru a le
menţiona doar pe cele mai importante, acestea fiind preluate parţial
de către statul modern. Însă valorile, credinţele şi sentimentele reli‑
gioase erau parte a ordinii sociale, difuzate prin familie, grup etnic şi
societate, conferind o interpretare unitară a experienţelor de viaţă.
Pentru că individul are nevoie de un sistem unificator de semnificaţii,
6. P. Norris, R. Inglehart, Sacredand Secular: ReligionandPoliticsWorldwide, Cam‑

bridge University Press, New York, 2004, p. 7; B. Wilson, op. cit., p. 51.
7. P. Berger, The Sacred Canopy, Doubleday, New York,1969, p. 85‑101; T. Luck‑
mann, The Religious Situation in Europe: the Background to Contemporary Conver‑
sions, în „Social Compass“, vol. 46, nr. 3, 1999, p. 253‑254; R.J. Campiche, La Régula‑
tion de la religion par l’Étatet la production du lien social. La régulation de la religion:
le retour du balancier?, în „Archives de sciences socials des religions“, vol. 48, nr. 121,
2003, p. 8; S. Bruce, op. cit., p. 46‑47.
240
graţie căruia să poată vedea realitatea socială ca pe o lume unitară,

unde să‑şi găsească identitatea şi o biografie coerente, el are nevoie
stringentă de religie. Dar cum o religie publică nu mai este posibilă, el
îşi va construi una privată. În acest context, secularizarea reprezintă
trecerea de la religia publică, organizată ecleziastic, la o religie privată,
invizibilă, limitată la micro‑nivelurile diferitelor valori private ale indi‑
vidului şi în perfectă consonanţă cu individualismul modern8.
Consecinţele privatizării religiei sunt evidente şi în privinţa mo‑
ralei. Dacă odată morala intra sub incidenţa comandamentelor reli‑
gioase ce legitimau şi orânduirea socială, în prezent aceste atribuţii
sunt reglementate de sistemele legislative, care însă nu fac decât să
reglementeze actele făţişe, publice, care perturbă relaţiile sociale, în
timp ce morala personală devine o chestiune strict privată. Ieşirea
moralei de sub incidenţa religiei a condus la o „bulversare morală“, în
termenii lui Bryan Wilson, la o „nouă moralitate“ sau la o „moralitate
permisivă“. S‑a ajuns la situaţia în care ceea ce este legal sau cel puţin
nu este ilegal este şi bun. Implicit, ceea ce nu este interzis de lege este
şi moral. În mediul familial, părinţii nu le mai inculcă copiilor un cadru
de atitudini şi orientări fundamentat pe valori moral‑religioase, ci o
morală bazată pe un calcul al lucrurilor ce se cuvin făcute sau evitate,
în funcţie de recompensă ori sancţiune. Doar că din acest calcul dispar
bunăvoinţa faţă de semeni şi angajamentul dezinteresat, odinioară
propovăduite de religie. Fără un sistem religios de referinţă, îndruma‑
rea morală a copiilor a devenit o provocare şi pentru părinţi, şi pentru
educatori9.
8. J. Lauwers, Les théories sociologiquesc oncernant la sécularisation – Typologie

et critique, în „Social Compass“, vol. 20, nr. 4, 1973, p. 526‑527; B. Wilson, op. cit., p.
48‑54, 67‑69; W.C. Roof, op. cit., p. 59‑63; R.J. Campiche, La Régulation de la religion
par l’État et la production du lien social. La régulation de la religion: le retour du bal‑
ancier?, în „Archives de sciences socials des religions“, vol. 48, nr. 121, 2003, p. 6‑7.
Roland Campiche preferă să vorbească despre o „dualizare“ a religiei în moderni‑
tatea târzie, existând două tipuri de religie: religia instituţională, cu rol integrator, şi
religia privată, invizibilă, individuală. Idem, L’individualisation constitue‑t‑elle encore
le paradigme de la religion en modernité tardive?, în „Social Compass“, vol. 50, nr. 3,
2003, p. 298‑301.
9. B. Wilson, op. cit., p. 50, 103‑104; cf. T. Luckmann, Transformations of Religion
and Morality in Modern Europe, în „Social Compass“, vol. 50, nr. 3, 2003, p. 283.
241
În societăţile tradiţionale, între religie şi familie există o relaţie de

susţinere reciprocă: religia legitimează căsătoria, susţine şi ghidează
viaţa de familie, iar familia funcţionează ca o extensie a comunităţii
religioase, aplicându‑i credinţele, valorile şi practicile. Particulari‑
zând la spaţiul creştin, în „ecclesia domestica“ copiii învaţă primele
valori morale, urmând ca ulterior acestea să fie consolidate în şcoală
şi confirmate de şi în societate. Odată cu diferenţierea structurală, in‑
dividualismul şi secularizarea societăţii moderne, legătura dintre fa‑
milie şi religie s‑a frânt. Familia şi‑a pierdut multe dintre atribuţii, ele
fiind preluate de şcoală, asistenţa socială, instituţiile medicale ş.a.10.
Libertatea de alegere a invadat şi spaţiul privat, producând numeroa‑
se alternative acceptate acum de societate atât în privinţa căsătoriei
şi sexualităţii, cât şi în ceea ce priveşte relaţiile dintre părinţi şi copii
sau adulţi şi părinţii vârstnici aflaţi în îngrijirea lor. La fel şi în privinţa
rolurilor bărbaţilor şi femeilor11. Aceasta nu înseamnă că, în general,
raporturile de dragoste dintre copii şi părinţi au neapărat de suferit.
Dimpotrivă, după cum subliniază mai mulţi autori, familia nucleară a
devenit, în mediul urban industrializat de astăzi, singura furnizoare
de suport psihologic şi social pentru copii. În schimb, cele mai afecta‑
te sunt relaţiile cu structurile tradiţionale din imediata proximitate a
familiei, precum vecinii, familia extinsă, biserica, asociaţiile de diferite
feluri sau locurile de muncă nedepersonalizate, care fie au dispărut, fie
şi‑au pierdut din importanţă. Datorită prosperităţii generale înregis‑
trate începând cu jumătatea secolului al XX‑lea, tot mai multe familii
şi‑au putut achiziţiona propria locuinţă, astfel încât familia extinsă sau
vecinii şi‑au pierdut din însemnătate, înregistrându‑se un „declin al
comunităţii“, ceea ce a permis fiecărei familii nucleare să‑şi elaboreze
propriul cod de comportament – inclusiv religios –, fără nici o legătură
W.C. Roof, op. cit., p. 217; L.L. Dawson, op. cit., p. 50; J.A. Saliba, op. cit., p.
10.��
82‑83.
A se vedea mai pelarg W.C. Roof, A Time When Mountains Were Moving, în
11.��
L.L. Dawson (ed.), „Cults in Context: Readings in the Study of New Religious Move‑
ments“, Transaction Publisher, New Jersey, 1998, p. 92‑94; idem, op. cit., p. 222; R.
Wuthnow, The New Spiritual Freedom, în L.L. Dawson (ed.), „Cults and New Religious
Movements: A Reader“, coll. „Blackwell Readings in Religion“, Blackwell, 2003, p.
98‑99; L.L. Dawson, op. cit., p. 50; J.A. Saliba, op. cit., p. 82‑83.
242
cu cel al familiei extinse sau al comunităţii ori, altfel spus, ieşind de sub
presiunea ochiului vigilent al vecinilor sau respectării tradiţiilor fa‑
miliale. Participarea la slujbele duminicale, botezul copiilor, căsătoria
religioasă etc. au devenit chestiuni de opţiune12. În spaţiul românesc,
această situaţie s‑a inoculat în perioada comunistă prin intermediul
mutărilor masive de populaţie de la sate în cartierele muncitoreşti ale
oraşelor industrializate, spaţii în care legăturile tradiţionale s‑au pier‑
dut sau au slăbit.
Astfel, putem afirma că postmodernitatea detradiţionalizează şi
fragmentează. Puterea unificatoare a tradiţiei religioase, care conferea
semnificaţie şi identitate, este erodată, indivizii simţindu‑se din ce în
ce mai puţin legaţi de trecutul colectiv sau prezentul comun. Încrede‑
rea în ceilalţi, fundament al identităţii personale, credinţei şi relaţiilor
sociale devine problematică. „Celălalt“ nu mai este la capătul lumii, ci
poate fi vecinul de alături sau chiar un membru al familiei13.
Ca o primă concluzie putem afirma că, teoretic, modernitatea nu
înseamnă că oamenii „au terminat‑o“ cu religia, ci cu un anumit tip de
religie, şi că pretenţia religiei de a dirigui întreaga societate şi viaţa
membrilor ei a devenit ilegitimă chiar şi în ochii credincioşilor. Credin‑
ţa şi participarea religioasă sunt o chestiune de opţiune care ţine strict
de viaţa privată şi de conştiinţa personală14.
II. Pluralismul şi sincretismul religios

Pe fondul privatizării religiei şi datorită migraţiei, globalizării şi
exploziei mijloacelor de comunicare s‑a creat o diversitate religioasă
nemaiîntâlnită, care nu mai ţine cont de graniţele statelor naţiune şi
nici măcar de clasica distincţie dintre Occident şi Orient. Panoplia de
religii, secte, noi mişcări religioase şi spiritualităţi coabitează astăzi
H. McLeod, Religious Crisis of the 1960s, Oxford University Press, Oxford,

12.��
2007, p. 107‑112. T. Robbins, D. Anthony, art. cit., p. 78. L.L. Dawson, op. cit., p. 49‑50;
S.A. Wright, The Dynamics of Movement Membership: Joining and Leaving New Reli‑
gious Movements, în D.G. Bromley (ed.), „Teaching New Religious Movements“, Ox‑
ford University Press, 2007, p. 192.
13. Ibidem, p. 74.
D. Hervieu‑Léger, art. cit., p. 13.
14.��
243
în acelaşi spaţiu geografic, propunând reţete mântuitoare pentru toa‑

te gusturile. În prezent, în cuvintele lui Wade Roof, „[d]istanţa dintre
Ierusalim şi Benares s‑a scurtat (s.n.): oamenii trec liber de la o lume
religioasă la alta călătorind, citind, prin intermediul televiziunii sau
al altor media. Simbolurile, învăţăturile şi practicile religioase sunt cu
uşurinţă scoase dintr‑un cadru cultural şi introduse în altul“15. Dacă
în trecut creştinismul occidental era exportat în lume, acompaniind
colonialismul, astăzi acest trafic nu mai este unidirecţional, Occiden‑
tul fiind influenţat de refluxul religiilor provenite din alte culturi. Fie
în formă pură, fie ca parte a unor inovaţii religioase, ele sunt din ce în
ce mai prezente în spaţii geografice şi culturale până nu demult exclu‑
siv creştine16. Islamul din Africa de Nord, budismul din sud‑estul Asiei
sau spiritualitatea hindusă au pătruns în Occident odată cu imigranţii
din aceste spaţii. Doctrine şi practici religioase sau taumaturgice ori‑
entale ori de aiurea sunt prezente în egală măsură la Roma, Londra
sau New York, oferta religioasă accesibilă publicului diversificându‑se
exponenţial17.
Nemaifiind legaţi de nici un loc – în globalizare trăim „între undeva
şi peste tot sau între nicăieri şi aici“, după cum afirmă Roger Friedland
şi Deidre Boden18 –, oamenii au o libertate de mişcare, cel puţin con‑
ceptuală, infinită, fapt ce se repercutează mai ales în plan religios. În
„satul global“, doctrinele şi practicile pot fi împrumutate, integrate şi
transformate în orice religie, veche sau nouă. După cum afirmă Wade
Roof, „O lume globală oferă un meniu religios extins (s.n.): imagini, ritu‑
aluri, simboluri, tehnici de meditaţie, practici taumaturgice, toate pot fi
împrumutate eclectic dintr‑o varietate de surse, precum spiritualitate
orientală, Teosofie şi New Age, vrăjitorie, păgânism, mişcarea ecologi‑
că, religiile naturii, tradiţiile oculte, psihoterapie, feminism, Mişcarea
W.C. Roof, op. cit., p. 73.

15.��
S.J. Hunt, Alternative Religions: A Sociological Introduction, Ashgate, Ham‑
16.��
pshire, 2003, p. 6; cf. C. Campbell, The Easternisation of the West, în B. Wilson (ed.),
J. Cresswell (ed.), „New Religious Movements: Challenge and Response“, Routledge,
London, 1999, p. 46‑47.
Cf. N. Luca, Les sectes, coll. Que sais‑je?, PUF, 2004, p. 35‑38.
17.��
R. Friedland, D. Boden, Now Here: Space, Time and Modernity, University of
18.��
California Press, Berkeley, 1994, p. 3, apud W.C. Roof, op. cit., p. 72.
244
pentru Dezvoltarea Potenţialului Uman, ştiinţă şi, bineînţeles, toate

marile tradiţii religioase“19.
Acum este inevitabil ca un tânăr să nu afle despre sau să intre în
contact cu religii străine. Sistemul educaţional – mai ales în ţările oc‑
cidentale – îi expune pe copii mai multor sisteme religioase înainte
ca aceştia să fie suficient de maturi pentru a fi ancoraţi într‑o singură
religie, iar persoane care cunosc prea puţine despre propria religie în‑
tâlnesc misionari entuziaşti ai unor credinţe exotice şi se află în impo‑
sibilitatea de a le face faţă20.
III. Declinul teismului

În paralel cu acest proces de pluralizare şi sincretism religios, este
din ce în ce mai evident un declin al teismului european tradiţional.
Începând tot cu anii ’60 şi ’70 ai secolului al XX‑lea, credinţa într‑un
Dumnezeu personal a început progresiv să se diminueze. Potrivit son‑
dajelor realizate în unele ţări ale Europei Occidentale şi în SUA, con‑
cepţia teistă despre divinitate face loc uneia spiritualiste – Dumnezeu
ca forţă impersonală, forţă vitală sau Dumnezeul din fiecare om21. În
Marea Britanie, de pildă, doar o treime dintre respondenţii unui son‑
daj Gallup mai cred într‑un Dumnezeu personal, nu cu mult timp în
urmă (anii ’50) procentul acestora reprezentând aproximativ jumăta‑
te din populaţie. Aceeaşi tendinţă se remarcă şi în privinţa credinţei în
doctrina creştină privind raiul şi iadul, doar că mult mai accentuată,
încât cei care au afirmat aceste credinţe au devenit o minoritate, cu un
procent apropiat celor ce cred în existenţa monstrului din Loch Ness
sau a farfuriilor zburătoare. În schimb, credinţa în reîncarnare, ce nu
W.C. Roof, op. cit., p. 73; cf. T. Luckmann, Transformations of Religion…, p.

19.��
281‑282; Jeremy Carretteşi Richard King pun în legătură explozia şi comercializarea
acestor spiritualităţi cu individualismul modern, considerându‑le o a doua etapă în
privatizarea religiei (J. Carrette, R. King, Selling Spirituality: The Silent Takeover of
Religion, Routledge, London, 2005, p. 13‑17).
J.A. Saliba, op. cit., p. 84.
20.��
P. Heelas, L. Woodheadet al., The Spiritual Revolution: Why Religion is Giving
21.��
Way to Spirituality, Blackwell, Oxford, 2005, p. 71‑74; în privinţa cifrelor care justifică
această ultimă afirmaţie a se vedea p. 73‑74. Cf. W.C. Roof, op. cit., p. 54‑56.
245
face parte din doctrina nici unei Biserici creştine tradiţionale, este din
ce în ce mai prezentă. O cincime dintre europeni şi un sfert dintre bri‑
tanici cred că este posibil ca, după moarte, să se reîncarneze, fără a fi
totuşi credincioşi ai unei religii orientale22.
Şi mai îngrijorător este că abandonarea credinţei într‑un Dumne‑
zeu personal şi în adevărurile dogmelor creştine e invers proporţiona‑
lă cu vârsta. Potrivit European Values Survey, pe măsură ce scade vâr‑
sta respondenţilor, scade şi credinţa în Dumnezeu, practica religioasă,
rugăciunea şi conservatorismul moral. Astfel, majoritatea conserva‑
toare din punct de vedere religios şi moral din rândul pensionarilor
devine minoritate în rândul tinerilor cu vârste între 18 şi 24 de ani.
În schimb, răspunsul tinerilor este diferit la întrebări precum sensul
vieţii, scopul existenţei omenirii, viitorul planetei şi responsabilitatea
omului faţă de aceasta, demonstrând o preocupare mai mare pentru
astfel de subiecte oarecum religioase, decât pentru credinţele religi‑
oase tradiţionale. Se pare că acest fapt are o explicaţie cât se poate
de simplă. În ţările Europei occidentale, educaţia religioasă în şcolile
de stat a cunoscut o deplasare de la premisa adevărului religiei creş‑
tine către „dezvoltarea spirituală“ a elevilor, centrată pe experienţele
spirituale interioare subiective, nu pe asimilarea unor învăţături dog‑
matice. Un regres considerabil s‑a produs şi în privinţa educaţiei con‑
fesionale prin şcolile de duminică. În Marea Britanie, de pildă, potrivit
unui sondaj Gallup din 1957, 73% dintre britanici urmaseră cursurile
unei şcoli de duminică. În 2000, procentul era de numai 4%. De aici
putem concluziona încă o dată că creştinismul – cel puţin cel tradiţio‑
nal – resimte un regres, însă religia şi valorile religioase nu dispar, ci
sunt redirecţionate, redirecţionare care schimbă în mod radical relaţia
dintre credinţă şi religia instituţionalizată23.
C. Campbell, art. cit., p. 36. T. Walter, H. Waterhouse, Lives‑Long Learning:

22.��
The Effects of Reincarnation Belief on Everyday Life in England, în „Nova Religio“, vol.
5, nr. 1, 2001, p. 85‑86. Pentru datele statistice detaliate privind Marea Britanie a
se vedea: R. Gill, C.K. Hadaway, P.L. Marler, Is Religious Belief Declining in Britain?, în
„Journal for the Scientific Study of Religion“, vol. 37, nr. 3, 1998, p. 508‑513.
23. G. Davie, Believing without Belonging: Is This the Future of Religion in Britain?,
în „Social Compass“, vol. 37, nr. 4, 1990, p. 457‑458, 462. Cf. A. Crockett, D. Voas,
Generations of Decline: Religious Change in 20th‑Century Britain, în „Journal for the
246
IV. Biserica în contextul postmodern secularizat

Referindu‑se la situaţia creştinismului instituţionalizat (diferit de
mişcările spiritualiste de sorginte creştină), Hugh McLeod identifică
patru faze ale declinului Bisericilor creştine tradiţionale în contextul
secularizării. Cea dintâi a constat în tolerarea Bisericii de către stat,
cea de a doua într‑o atitudine anticreştină publică, cea de a treia în
separarea Bisericii de stat şi, în fine, cea de a patra, în care Biserica
pierde legătura cu societatea24. Pentru că facem referire la contextul
contemporan, ne vom opri la această ultimă fază.
Individualismul afectează direct religia în cel puţin două moduri:
subminează autoritatea care stă la baza organizării coerente şi publice
a credinţelor, precum şi sentimentul solidarităţii şi obligaţiilor colec‑
tive. Efectele sale sunt vizibile la nivelul alterării statutului clerului,
la îndeplinirea tot mai rară a riturilor de trecere (botez, cununie, în‑
mormântare) şi la derapajele morale25. Dacă acceptăm perspectiva lui
Mark Chaves26, pe cea a lui J. Watzke27 sau a lui Wouter Hanegraaff28,
potrivit cărora secularizarea reprezintă un declin al autorităţii reli‑
gioase, care nu are nimic de a face cu religia interioară a oamenilor,
atunci putem afirma că Bisericile tradiţionale reprezintă principalele
victime ale secularizării. Referindu‑ne la creştinismul occidental, vor‑
Scientific Study of Religion“, vol. 45, nr. 4, 2006, p. 667‑578; P. Heelas, L. Woodheadet
al., op. cit., p. 71‑72. Statistici foarte interesante din acest punct de vedere sunt
prezentate şi de H. McLeod, op. cit., p. 39‑40, 51‑53, 63‑66.
H. McLeod, op. cit., p. 19 sq.
24.��
Cf. D. Martin, Remise en question de la théorie de la sécularisation, în G. Davie
25.��
(ed.), D. Hervieu‑Léger (ed.), „Identités religieuseseu Europe“, La Découverte, Paris,
1996, p. 29.
26. M. Chaves, Secularization as Declining Religious Authority, în „Social Forces“,
vol. 72, nr. 3, 1994, p. 755‑756, 760‑769; idem, Intraorganizational Power and
Internal Secularization in Protestant Denominations, în „The American Journal of
Sociology“, vol. 99, nr.1, 1993, p. 7 sq.
J. Watzke, Paganization and Dechristianization, or the Crisis in Institutional
27.��
Symbols: A Problem in Sociological Interpretation, în „Social Compass“, vol. 16, 1969,
p. 91‑99.
28. W.J. Hanegraaff, New Age Spiritualities as Secular Religion: A Historian’s
Perspective, în „Social Compass“, vol. 46, nr. 2, 1999, p. 151‑153; idem, New Age
Religion and Secularization, în „Numen“, vol. 47, nr. 3 (Religions in the Disenchanted
World), 2000, p. 301‑308.
247
bim de o dezinstituţionalizare a acestuia, înţeleasă ca o îndepărtare

a credincioşilor de instituţia Bisericii. După cum remarcă Françoise‑
Champion, această îndepărtare nu s‑a făcut în favoarea ateismului,
numărul ateilor rămânând constant, ci a categoriei celor „fără religie“,
care continuă totuşi să fie credincioşi. Astfel, după cum afirmă soci‑
ologia la care facem referire, „Bisericile se descompun; rămâne un
creştinism «implicit», «cultural», «în afara Bisericii». […] creştinismul
devine «difuz»“29. În termenii lui Wade Roof, putem vorbi de o „demo‑
cratizare a teologiei“, fiecare individ fiind un teolog apt să vorbească
despre Dumnezeu30. Altfel spus, secularizarea nu produce atei, ci alte
forme de organizare şi manifestare religioasă, stimulând şi în acest
câmp inovaţia care propăşeşte sub ceea ce numim generic aici feno‑
menul neoreligios31.
Numeroşi autori subliniază faptul că, dincolo de presiunile ex‑
terne ale modernităţii şi postmodernităţii, şi Bisericile poartă parţial
vina pentru această situaţie. Spiritul de segregare din interiorul Bi‑
sericilor creştine, protestele, moralismul, intelectualismul scolastic,
interpretările teologice proprii, reformele, polarizarea, criticile ş.a. au
contribuit serios la situaţia de criză a instituţiei ecleziale. Acestora li
se adaugă şi contaminarea cu modernism în însuşi interiorul Bisericii,
criza de vocaţie, concretizată în numărul tot mai scăzut de candidaţi
la preoţie, criza parohiilor şi a socializării religioase prin numărul tot
mai mic de copii botezaţi şi catehizaţi, adulţi tot mai puţin implicaţi
în viaţa parohiei ş.a.m.d. Totodată, Bisericile manifestă o remarcabilă
tendinţă spre orizontalizare, refugiindu‑se în acţiunea socială şi poli‑
tică, în defavoarea dimensiunii verticale a propovăduirii credinţei şi a
oferirii de experienţe spirituale. În consecinţă, deşi majoritatea Biseri‑
cilor au subsisteme ce se adresează celor care caută o experienţă mai
directă a divinului, confesiunile tradiţionale nu mai sunt percepute ca
„furnizoare“de spiritualitate32. Tot în sfera cochetării Bisericilor occi‑
F. Champion, art. cit., p 704‑705.

29.��
W.C. Roof, op. cit., p. 57‑59.
30.��
W.S. Bainbridge, R. Stark, Church and Cult in Canada, în „Canadian Journal of
31.��
Sociology / Cahiers canadiens de sociologie“, vol. 7, nr. 4, 1982, p. 352‑353.
32. H. McLeod, op. cit., p. 11‑13, 92‑101, 188‑209; A. Woodrow, op. cit., p. 15‑16;
cf. J.D. Howell, ASC Induction Techniques, Spiritual Experiences, and Commitment to
248
dentale cu modernitatea intră şi aşa‑numitele teologii ale „morţii lui

Dumnezeu“, ale „demitizării“ creştinismului şi ale secularizării33. Sub
influenţa acestor factori, religia concretizată în Bisericile tradiţionale
a devenit doar parte din moştenirea culturală, despre care se învaţă
puţin la şcoală, dar prea puţin mai contează în viaţa oamenilor34.
Desigur, Biserica are experienţa întâlnirii cu eterodocşii, în special
cu sectele de toate nuanţele. Multe dintre ele au reuşit în plan local
să fie contracarate prin atitudini pastoral‑misionare, la altele încă se
lucrează. Dar provocarea pe care o reprezintă fenomenul neoreligios
nu este cea a prozelitismului făţiş, înţeles ca „acţiunea prin care un
credincios este smuls din tradiţia Bisericii proprii, adesea prin calom‑
nierea Bisericii şi falsa prezentare a credinţei celei noi, prin oferirea de
avantaje materiale, prin exercitarea de presiuni, prin felurite momeli
şi presiuni iluzorii“35, ci o destructurare, în conformitate cu exigenţele
postmodernităţii, a modului cum era până nu demult trăită religia. Iar
această mutaţie este evidentă în special la nivelul parohiei, principala
victimă, dar şi sursă de soluţii pentru diminuarea impactului fenome‑
nului neoreligios asupra comunităţii ecleziale.
V. Parohia astăzi
Nu ne propunem aici nici identificarea unei definiţii exhaustive şi
nici o teologie sau o sociologie a parohiei, ci o evidenţiere a consecin‑
New Religious Movements, în „Sociology of Religion“, vol. 58, nr. 2, 1997, p. 142, 145;
R.N. Bellah, art. cit., p. 340. D. Hervieu‑Léger, Religion and Modernity in the French
Context: For a New Approach to Secularization, în „Sociological Analysis“, vol. 51,
1990, p. S17‑S18.
A. Woodrow, op. cit., p. 17‑19. R. Wuthnow, art. cit., p. 102‑105; C. Camp‑
33.��
bell, art. cit., p. 43‑44; cf. N. Achimescu, De la «moartea» lui Dumnezeu la religia
postmodernă (I), în „Lumina de duminică. Săptămânal de spiritualitate şi atitudine
creştină“, nr. 23 (240), 13 iunie 2010, p. 2, şi (II), „Lumina de duminică. Săptămânal
de spiritualitate şi atitudine creştină“, nr. 24 (241), 20 iunie 2010, p. 2.
E. Barker, New Religious Movements in Britain: The Context and the Member‑
34.��
ship, în „Social Compass“, vol. 30, nr. 1, 1983, p. 35.
Ioan Ică jr. Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este
35.��
o contramărturie creştină, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă“, Ed. Parte‑
ner, Galaţi, 2007, p. 34.
249
ţelor contextului contemporan asupra „Bisericii de bază“, pornind de

la realităţile actuale. Prezenta evaluare are în vedere în special paro‑
hia din mediul urban, pornind de la premisa că cele mai expuse facto‑
rilor postmodernităţii sunt persoanele care locuiesc în mediul urban,
au un nivel de educaţie ridicat, lucrează în industrie sau birocraţie,
cu un nivel al veniturilor peste medie etc. Spre deosebire de acestea,
persoanele din mediul rural, cu un nivel de educaţie mai scăzut, cu me‑
serii ne‑industriale şi ne‑birocratice, cu venituri mici, sunt mai puţin
expuse postmodernităţii. Pentru acestea din urmă, comunitatea încă
mai contează, se confruntă cu oameni, nu cu instituţii birocratice, au
încă ancore puternice în familie şi tradiţie36. Desigur, aceasta nu exclu‑
de prezenţa aceloraşi simptome şi în parohiile din mediul rural, dar
experienţa o arată că la cote mult mai reduse. Cel de al doilea aspect
pe care îl avem în vedere şi pe care ţinem să îl subliniem explicit este
o analiză a atitudinii parohiei în faţa fenomenului neoreligios, aşa cum
l‑am descris pe scurt mai sus, iar nu în faţa sectelor sau altor grupări
eterodoxe.
După cum afirmă pr. Gheorghios Metallinos, „Viaţa Trupului lui
Hristos se articulează şi realizează în limitele parohiei. Dar şi înflori‑
rea şi veştejirea Bisericii (pe latură umană) e legată nemijlocit de sta‑
rea parohiei în calitatea ei de cea mai mică unitate bisericească, adică
în relaţia turmei cu centrul parohial, cu Sfântul Altar şi întreaga viaţă
a Bisericii locale“37. Din punct de vedere administrativ, potrivit statu‑
tului Bisericii Ortodoxe Române, „Parohia este comunitatea creştinilor
ortodocşi, clerici şi mireni, situată pe un anume teritoriu şi subordo‑
nată centrului eparhial din punct de vedere canonic, juridic, adminis‑
trativ şi patrimonial, condusă de un preot paroh numit de Chiriarhul
(arhiepiscopul sau episcopul) eparhiei respective“38. Din punct de
vedere teologic, ea este „o unitate spirituală, liturgic‑sacramentală, o
comunitate de mărturie şi slujire, ai cărei membri sunt uniţi prin măr‑
turisirea aceleiaşi credinţe, primirea Tainelor şi participarea la cultul
Cf. J.D. Hunter, art. cit., p. 108.

36.��
37. Georgios D. Metallinos, Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. de Ioan I.
Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 7.
38. Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, apro‑
bat de Sfântul Sinod, prin Hotărârea nr. 4678 /28 noiembrie 2007.
250
public ca sursă a vieţii şi spiritualităţii religioase şi comunitar‑socia‑

le, fiind grupaţi în jurul unui altar şi al aceluiaşi slujitor“39. Din aceste
două definiţii dorim să extragem o singură interogaţie: cei botezaţi în
pruncie, care domiciliază în raza administrativă a unei parohii, dar nu
fac parte din unitatea spirituală, liturgic‑sacramentală şi de mărturie
şi slujire, pot fi consideraţi enoriaşi ai parohiei respective? Sau, altfel
spus, cei care nu iau parte la comuniunea euharistică40 – excluzându‑i
pe cei opriţi de preotul duhovnic – mai sunt sau nu membri ai parohiei
şi, implicit, ai Bisericii?
Din punct de vedere dogmatic, având în vedere că ei sunt „îmbră‑
caţi“ în Hristos prin Taina Sfântului Botez, au primit darurile Duhului
Sfânt prin Mirungere şi s‑au unit cu izvorul vieţii prin Euharistie, chiar
dacă aceasta s‑a întâmplat o singură dată, atunci nu putem decât să‑i
considerăm membri ai Bisericii şi, implicit, ai parohiei. Dar ce fel de
membri?
Dacă acceptăm împărţirea realizată de părintele Ion Bria, atunci
parohia este formată din trei categorii de credincioşi: cei care reali‑
zează parohia activă, „entitatea eclezială plină de zel liturgic“;cei care
formează parohia sociologică, creştinii cu numele, care au contacte
sporadice cu preotul şi cu corpul activ al parohiei, fiind prezenţi în
special în momentele importante ale vieţii sau, definindu‑i după o sin‑
tagmă încetăţenită în popor, „din an în Paşti“ ori nici măcar atunci; şi,
în fine, avem şi parohia ascunsă, a celor care din binecuvântate pricini
sau suferinţe nu pot participa la viaţa comunitară41. Privind statistic,
în mod paradoxal periferia este mai populată decât centrul, parohia
sociologică fiind departe de a constitui o minoritate. Enoriaşii care pot
fi incluşi în această categorie formează, de fapt, aproximativ 80 de pro‑
cente dintre cei înscrişi în registrul de botezuri al unei parohii, aceasta
dacă suntem generoşi şi acceptăm cifra de aproximativ 20 de procente
39. Pr. prof. Ioan Ică, Importanţa parohiei pentru misiune. Unitatea dintre paro‑
hie şi Biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace şi metode de menţinere a
acesteia, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă“, p. 17.
��Preot, parohie, înnoire: noţiuni şi orientări
40.��
Cf. Mitropolit Emilianos Timiadis,
pentru teologia şi practica pastorală, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001, p. 65‑66.
41. Ion Bria, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină azi,
Ed. Athena, Bucureşti, 1996, p. 111‑112.
251
de creştini ortodocşi practicanţi, astfel încât preocuparea pentru ce se

întâmplă cu ei, cu cei care formează parohia sociologică, este mai mult
decât justificată.
În principiu, putem afirma că la nivel parohial se reflectă noile ten‑
dinţe în privinţa modului de manifestare a religiozităţii postmoderne
despre care am vorbit mai sus. Cu siguranţă, dintre cei 80%, doar un
număr restrâns au devenit atei sau agnostici şi tot puţini au renunţat
oficial la apartenenţa la Biserica Ortodoxă în urma aderării la secte
neoprotestante sau alte religii. Dar lăsându‑i pe aceia deoparte, restul
celor botezaţi unde se regăsesc spiritual dacă nu în sânul Bisericii şi,
implicit, al parohiei? Din acest punct de vedere distingem trei cate‑
gorii sau profiluri: autosotiria, eclectismul şi cei care se refugiază în
comunităţi alternative, subliniind, din nou, că referirile se fac în special
la realităţile parohiei urbane.
„Dumnezeu da, Biserică nu“

Auzim frecvent replica „Sunt creştin ortodox. Nu fur, nu dau în cap,
nu fac rele, mă rog, dar la biserică nu merg!“ Este ceea ce Mitropolitul
Emilianos Timiadis numea autosoteria („automântuirea“), o autovin‑
decare pe care o folosesc drept argument cei care polemizează împo‑
triva Bisericii şi a parohiei. Aceştia sunt cei care susţin că se pot mân‑
tui fără Biserică sau apartenenţă la o parohie, înlocuind religia cu etica
şi punând accent pe capacitatea umană42. Este o concretizare în spa‑
ţiul ortodox a ceea ce Grace Davie numea „credinţă fără apartenenţă“
(believing without belonging), o manifestare a religiozităţii specifică
postmodernităţii43. Religia se închide în spaţiul privat, este o experien‑
ţă subiectivă, personală şi trăită la cote autodeterminate. Această stare
de fapt, din ce în ce mai prezentă şi în cadrul Bisericii Ortodoxe, cores‑
punde mutaţiei majore de la viaţa trăită în termeni de roluri, îndato‑
riri şi obligaţii externe sau obiective, la viaţa trăită având ca sistem de
referinţă experienţele subiective; o mutaţie de la „viaţa ca“ (life‑as) la
„viaţa subiectivă“ (subjective‑life). „Viaţa ca“ este viaţa ca membru al
unei comunităţi sau tradiţii – o familie extinsă, un stat‑naţiune, o clasă
42. Mitropolit Timiadis, op. cit., p. 84.

��
Emilianos ��
43. G. Davie, art. cit., p. 455‑469.
��
��
252
sau o religie, o parohie, am adăuga noi. Aceasta presupune supunere

faţă de norme, conformism, urmarea în viaţă a unor căi prestabilite
de către autorităţi superioare, care valorizează îndeplinirea propriilor
îndatoriri şi obligaţii; virtutea şi viaţa corectă sunt caracterizate în ter‑
meni de sacrificiu şi disciplină. Este viaţa de enoriaş autentic al unei
parohii şi de membru al Bisericii. Pe de altă parte, „viaţa subiectivă“
face referire la stările de conştiinţă, amintiri, emoţii, pasiuni, senzaţii,
experienţe senzoriale, vise, sentimente, conştiinţă interioară etc. pro‑
prii unei persoane şi care devin pentru aceasta unica sursă de sens.
Autoritatea exterioară dispare, iar omul devine propria sa autorita‑
te. El nu urmează căile statornicite, ci propria cale; nu devine ceea ce
vor alţii, ci ceea ce este el cu adevărat; nu se bizuie pe cunoaşterea şi
înţelepciunea altora, ci pe acel „cunoaşte‑te pe tine însuţi“44. La nivel
parohial, expansiunea „vieţii subiective“ este evidentă prin aceea că
creştinul nu mai resimte necesitatea apartenenţei la o comunitate pa‑
rohială, a validării credinţei sale din partea unei autorităţi transcen‑
dente sau a vreunei forme de comuniune. Rămâne prizonierul propri‑
ilor trăiri, mai mult sau mai puţin reale. Totuşi, din punctul de vedere
al conţinutului credinţei, el zăboveşte în cadrele ortodoxe: citeşte lite‑
ratură duhovnicească, se roagă după pravila ortodoxă autoasumată,
merge ocazional în pelerinaje, nu manifestă abateri de la învăţătura
de credinţă, uneori se spovedeşte şi, eventual, împărtăşeşte. Doar că
respinge integrarea în parohia activă.
Credincioşii metafizici
Strâns legată de autosoteria şi de subiectivarea vieţii religioase se
află şi o altă categorie de credincioşi, cei aflaţi în căutare permanen‑
tă, deschişi către orice credinţă sau practică şi care‑şi creează propria
religie. Nu rar auzim de persoane care se recomandă drept ortodoxe,
dar vin la biserică din când în când pentru „a se încărca cu energiile
pozitive emanate de o icoană sau alta“, pentru „a arde karma negativă
prin participarea la Sfânta Liturghie“, au convingerea că „rugăciunea
P. Heelas, L. Woodheadet al., op. cit., p. 2‑4. Cf. J.P. Bloch, Individualism and
44.��
Community in Alternative Spiritual ‘Magic’, în „Journal for the Scientific Study of Re‑
ligion“, vol. 37, nr. 2, 1998, p. 293‑296.
253
lui Iisus este mai eficientă dacă e practicată în poziţia lotus“ ş.a.m.d.
Aceştia sunt credincioşii sincretişti, rezultatul întâlnirii dintre vali‑
darea „vieţii subiective“ şi pluralismul religios sau, altfel spus, mul‑
titudinea ofertelor religioase şi pseudoreligioase contemporane. Şi ei
se află tot în sfera individualismului religios, dar acesta se conjugă şi
cu o permanentă căutare. Sunt aceia la care se manifestă o deplasa‑
re a sentimentului religios, după cum remarcă teologul Jean Vernette,
trecând de la atitudinea de adeziune la cea de permanentă căutare.
Sunt „credincioşii metafizici“, cum îi numeşte Wade Roof, oameni cu o
identitate religioasă atât de fluidă, încât depinde de ziua când întrebi.
Interesant este că mulţi dintre aceştia continuă să rămână membri ai
Bisericii, nu se dezic de statutul de creştini ortodocşi şi nici nu nea‑
gă Biserica, deşi nu participă la activitatea parohiei, însă îşi creează
propria religie prin amestecuri eclectice45. După cum remarcă Eileen
Barker, sunt credincioşii care trăiesc într‑o „temniţă a libertăţii“, căci
căutarea permanentă, fără o ţintă clar definită, se poate transforma
într‑o adevărată temniţă.
Cei care aleg libertatea temniţei

Situaţia actuală, cu inflaţia de opţiuni religioase, generează şi o re‑
acţie opusă: în special tineri care se eliberează de „temniţa libertăţii“,
de confuzia indusă de prea multele opţiuni, se îndreaptă pasager sau
permanent către fundamentalismul religios sau noi mişcări religioase
opresive ori totalitare46. Aceştia sunt oamenii care caută răspunsuri
categorice şi o experienţă religioasă mai intensă decât le oferă sau
cred ei că le poate oferi parohia sau mănăstirea. Pentru ei experienţa
parohială nu a însemnat apartenenţă, răspunsuri, împlinire, identitate,
recunoaştere, transcendenţă, călăuzire spirituală, experienţă mistică
şi participare47. Sunt cei care aleg să se elibereze de numeroase anxie‑
tăţi, nesiguranţe şi responsabilităţi prin renunţarea la libertate. Şi aici
apare oferta noilor mişcări religioase: grupări închise, care oferă un
W.C. Roof, op. cit., p. 203.

45.��
J.A. Saliba, op. cit., p. 230; J. Vernette, Sectes et reveil religieux. ��
46.�� Quand l’Occi‑
dent s’eveille, Salvator, s.l., 1976, p. 157.
47. Ibidem, p. 230; ibidem, p. 157.
254
mediu în care indivizii nu mai sunt obligaţi permanent să facă alegeri

mai mult sau mai puţin importante, ci deciziile sunt luate de grup sau
de lider, începând de la alegerea partenerului de viaţă şi până la marca
de pastă de dinţi folosită48. În aceeaşi categorie întâlnim şi grupurile
fundamentaliste de sorginte creştin‑ortodoxă, transparohiale, coagula‑
te în jurul unui lider sau nucleu care în general se recomandă ca fiind
„mai autentici“ în trăire şi mărturisire decât ierarhia bisericească. Ieşi‑
rea de sub ascultare este justificată prin acuzaţii de pactizare a Bisericii
(sau cel puţin a ierarhiei superioare) cu diavolul, francmasoneria sau
statul secular. Schema de apariţie şi dezvoltare a acestor grupări nu
este diferită de cea a noilor mişcări religioase, indiferent de ce sorginte
ar fi acelea. Iar faptul că se recomandă drept creştin‑ortodoxe, că sunt
găzduite uneori de un lăcaş de cult canonic sau practică slujbele Bise‑
ricii, săvârşite de un preot valid, nu le face neapărat ortodoxe. Efectele
acestor grupări asupra parohiei sunt poate mai nefaste decât ale ce‑
lorlalte categorii identificate mai sus, prin aceea că dezvoltă în rândul
membrilor un sentiment de superioritate, alimentat de iluzia că au o
experienţă mai autentică decât comunitatea parohială din care fac par‑
te sau decât ceilalţi creştin‑ortodocşi. În schimbul apartenenţei la o eli‑
tă spirituală, aceştia ies de sub ascultarea Bisericii, transformându‑se
în critici înfocaţi ai ei, ai clerului şi ai celorlalţi credincioşi „căldicei“.
VI. Repere pastoral‑misionare

După cum putem observa din cele de mai sus, noua religiozitate,
cu diversele sale forme, afectează şi ameninţă în mod direct şi pro‑
fund parohia şi, prin aceasta, Biserica în ansamblul său, astfel încât
nu putem spune, citând cuvintele Profetului Ieremia: „Pace, pace! şi
pace nu este“ (Ier. 8, 11). Desigur, astfel de radiografii, mai mult sau
mai puţin exhaustive, sunt numeroase, iar identificarea problemelor
este esenţială. Dar la fel de importantă este şi găsirea de soluţii adap‑
tate contextului contemporan. În acest sens considerăm că dacă paro‑
hia este victima fenomenului neoreligios, în puterea ei stă şi aflarea şi
A se vedea mai pe larg E. Barker, The Freedom of the Cage, în „Society“,

48. ��
March/April, 1996, p. 56‑59.
255
aplicarea de soluţii pentru depăşirea acestei stări de fapt. Este evident

că se impune consolidarea unităţii şi vieţii parohiei prin, pe de o parte,
înnoirea mijloacelor şi posibilităţilor pastoral‑misionare existente, iar
pe de altă parte, crearea unor noi forme de pastoraţie, care să‑i vor‑
bească omului contemporan49.
Desigur, aici intervin două aparente limitări. În primul rând, ci‑
tându‑l pe Gheorghe Zamfir, „[...] manualele de teologie pastorală nu
conţin capitole speciale despre metode speciale, mijloace de lucru, re‑
ţete sau soluţii gata pregătite pentru fiecare caz în parte, dintre cele
ce pot surveni în activitatea pastorală a preotului. Ele ne oferă numai
rezultatul unor experienţe verificate de veacuri sau, cel mult, principii
fundamentale şi directive generale pentru o bună păstorire. Cunos‑
cându‑le pe acestea şi pornind de la ele, fiecare păstor trebuie să sta‑
bilească metoda, mijlocul sau soluţia cea mai potrivită pentru fiecare
caz în parte şi aceasta pentru că sufletul fiecărui credincios este unic
în felul lui şi trebuie tratat ca atare“50. Dincolo de valoarea de adevăr a
acestei constatări, de aici poate decurge însă şi o lipsă de coerenţă şi
unitate a strategiilor pastoral‑misionare, care diferă de la o parohie la
alta, de la o perioadă la alta, în funcţie de capacitatea şi implicarea pre‑
otului paroh sau a „parohiei active“. În al doilea rând, Biserica este o
instituţie profund ancorată în tradiţie, astfel încât există o rezervă faţă
de nou, care nu trebuie înţeleasă în sensul unei încremeniri în trecut,
ci ca o scrupulozitate faţă de păstrarea ethosului autentic, verificat în
două milenii de existenţă pe Pământ. Şi poporul lui Israel, aflat undeva
între un trecut cunoscut (căruia i‑au fost atribuite securitatea şi ade‑
vărul) şi teroarea viitorului necunoscut, a dorit să se întoarcă în Egipt.
Şi pentru Biserica de astăzi există tendinţa de a scruta cu nostalgie
un trecut idealizat de teama unui viitor incert privind dimensiunea
ei văzută, extensivă. Dar, pe de o parte, Biserica nu a trăit niciodată
o „epocă de aur“, întotdeauna aflându‑se într‑o tensiune cu lumea pe
care are menirea de a o conduce la mântuire. Pe de altă parte, viitorul
49. Pr. lect. Gheorghe Zamfir, Mijloace şi metode pastorale în societatea contem‑
porană. Problemele dintr‑o parohie din mediul rural şi problemele dintr‑o parohie din
mediul urban, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă“, p. 173.
50. Ibidem.
256
aparţine lui Dumnezeu, iar a‑l primi cu speranţă este, aşa cum a fost şi
pentru poporul lui Israel aflat pe cale spre Ţara Făgăduinţei, un act de
credinţă51. Pornind de la aceste premise, o adaptare a mijloacelor mi‑
sionare şi pastorale la contextul global şi parohial mai sus menţionat
nu constituie un act de renunţare la Tradiţia Bisericii, atâta timp cât ea
se face în spirit evanghelic, patristic şi eclezial.
În cele ce urmează aducem în atenţie şi discuţie, nu neapărat în or‑
dinea valorii şi fără pretenţia de exhaustivitate, câteva repere pe care
le considerăm utile pentru crearea unei pastoraţii şi misiuni adaptate
provocărilor fenomenului neoreligios, în sensul restrângerii dimensi‑
unii parohiei sociologice şi a dezvoltării celei active.
a. Preotului, ca principal, dar nu unic, responsabil de pastoraţia
parohiei, îi este impus de contextul actual să aibă, dincolo de calităţile
duhovniceşti şi morale, şi o cultură bogată, temeinică şi multilaterală.
După cum subliniază Gheorghe Zamfir, „Dacă au fost perioade când
activitatea preotului se rezuma numai la latura sfinţitoare, mărginin‑
du‑se numai la săvârşirea sfintelor slujbe, azi funcţiunea învăţătoreas‑
că a preotului este din ce în ce mai necesară şi trebuie să fie din ce
în ce mai accentuată“52. Desigur, fiind realişti, nu sugerăm că preoţii
ar trebui să fie enciclopediştii secolului al XXI‑lea, dar trebuie să se
afle peste medie în privinţa culturii generale, a stăpânirii tehnicilor de
comunicare cu oameni de diverse condiţii intelectuale şi sociale şi a
conectării la realităţile cotidiene. Desigur, harul toate le plineşte, dar o
pregătire intelectuală temeinică nu poate decât să ajute lucrării.
Totodată este necesară o părăsire a ceea ce am putea numi „pasto‑
raţie pasivă“, prin care preotul oferă asistenţă religioasă celor care vin
să i‑o ceară. În contextul contemporan, parohia sociologică aşteaptă să
fie căutată, scoasă din adormire, chemată, implicată etc.53
Dacă avem în vedere cele trei tipuri de mijloace şi metode de pas‑
toraţie, în funcţie de interlocutori (colectivă, individuală şi intermedia‑
ră), cel din urmă tip poate fi cel mai indicat, având în vedere auditoriul
David Cockerell, Beginning Where We Are: A Theology of Parish Ministry, SCM

51.��
Press, London, 1989, p. 119.
Pr. lect. Gheorghe Zamfir, art. cit., p. 170.
52.��
53. Ibidem, p. 169.
257
contemporan54. Deşi Evanghelia este una, mesajul ei trebuie adaptat

auditoriului, iar cu atât acesta este mai omogen, cu atât şi sămânţa
cuvântului va prinde rădăcini în mai multe inimi. O pastoraţie centrată
pe categorii de vârstă, gen, ocupaţie ş.a.m.d. se poate dovedi mult mai
eficientă, având în vedere că fiecare interlocutor „înţelege“ dacă ceea
ce i se spune este pe limba lui, rezonează cu preocupările proprii şi‑i
răspunde la întrebări rostite sau nerostite.
O altă dimensiune a adaptării pastoraţiei are în vedere şi conţinu‑
tul tematic al cuvântărilor preotului, prilejuite de diverse evenimente
liturgice sau comunitare, având în vedere că, de multe ori, discursul
trimite la evenimente petrecute acum 2.000 de ani şi rămâne acolo ori‑
învăţăturile teologice şi morale sunt actualizate doar într‑o formă abs‑
tractă, ideală ori incomprehensibilă. Totodată abordarea unor teme de
mare actualitate, precum valoarea şi demnitatea fiinţei umane, drep‑
tul la viaţă, la muncă, la libertate, la propăşire55, dar şi a evaluării du‑
hovniceşti a noilor provocări (televiziunea, internetul, probleme ce ţin
de viaţa cetăţii sau de întrebările fundamentale ale tinerilor de astăzi)
pot să ofere răspunsuri mult mai utile decât exegezele hiperintelectu‑
alizate sau predicile moralizatoare sterile.
Dar trebuie să subliniem că, nu de puţine ori, pentru participarea
scăzută la slujbe, abateri morale grave a enoriaşilor sau absenţa unei
parohii funcţionale este culpabilizat pe nedrept preotul, fiindu‑i re‑
proşate deficienţe personale ori o pastoraţie deficitară56. Uneori este
aşa, alteori nu. În actualul context, statutul şi activitatea preotului sunt
discreditate nu doar de caracterul dezinstituţionalizant al noii religi‑
ozităţi, ci şi de mass‑media, anticlericalismul societăţii seculare ş.a.,
astfel încât preotul se află frecvent în situaţia unui Don Quijote în con‑
fruntare cu morile de vânt. Prin urmare, exceptând o harismă specială
care ar face lucrătoare activitate sa, se află frecvent în ipostaza „celui
ce strigă în pustie“. Totuşi această experienţă negativă a preotului poa‑
te fi folosită şi într‑o manieră constructivă, prin abordarea în lucrările
cercurilor preoţeşti, în manieră realistă, a dificultăţilor pastoraţiei de
54. Ibidem, p. 173‑174.

55. Ibidem, p. 179.
56. Ion Bria, op. cit., p. 161.
258
astăzi, precum şi propunerea de soluţii de către cei care se află în con‑

tact permanent cu realităţile parohiale şi au experienţa confruntării
cu fenomenul neoreligios într‑o formă sau alta.
b. Implicarea credincioşilor în activitatea parohiei. Potrivit Ghidu‑
lui practic pentru examenul de capacitate preoţească, „cheia succesului
pastoral se concentrează pe cuvântul «participare»“ la activităţile pa‑
rohiei, astfel dezvoltându‑se conştiinţa de enoriaş57. Credincioşii unei
parohii au dreptul de a beneficia de asistenţă religioasă, de a alege şi a
fi aleşi în organizaţiile parohiale şi de a beneficia de ajutor filantropic
atunci când este cazul şi în măsura posibilităţilor. Dar acest statut im‑
plică şi obligaţii, dintre care cea dintâi este susţinerea, întărirea şi măr‑
turisirea credinţei, căreia i se adaugă vieţuirea potrivit învăţăturii de
credinţă, participarea la sfintele slujbe, împărtăşirea cu Sfintele Taine,
împlinirea faptelor milei creştine şi întreţinerea şi ajutorarea bisericii
şi a slujitorilor58. După cum subliniază pr. prof. Ioan Ică, „ca să fie o co‑
munitate unită şi viabilă, parohia trebuie să fie constituită din credin‑
cioşi care se integrează conştient şi activ în viaţa ei“59. Iar integrarea în
viaţa parohiei înseamnă şi angajarea în activitatea sa misionară.
Este necesară redescoperirea şi reactivarea rolului laicilor în via‑
ţa Bisericii, a căror misiune a fost limitată frecvent doar la aspectele
administrative. Desigur, laicii sunt implicaţi în activitatea filantropică
a parohiei, dar prea puţin în cea misionară. Cel mai important bene‑
ficiu al unei astfel de implicări este că mesajul transmis de cel ase‑
menea cu interlocutorul este mult mai pertinent decât cel venit de la
un „profesionist“, care este preotul şi care poate fi bănuit de interese
personale sau instituţionale. Un principiu constatat de sociologii reli‑
giilor în cadrul noilor mişcări religioase este acela că prietenii recru‑
tează prieteni, membrii familiei recrutează pe ceilalţi membri ai famili‑
ei, vecinii recrutează vecini60. Dar tot la fel de bine el poate fi aplicat şi
57. Ghid practic pentru examenul de capacitate preoţească, Bucureşti, 2009, p.

108‑109.
58. Ibidem, p. 108.
59. Pr. prof. Ioan Ică, art. cit., p. 24.
L.L. Dawson, op. cit., p. 77; idem, Who Joins New Religious Movements and
60.��
Why: Twenty Years of Research and What Have We Learned?, în L.L. Dawson (ed.),
„Cults and New Religious Movements: A Reader“, Blackwell, 2003, p. 119.
259
în contextul parohiei: cei care fac parte din parohia activă îşi aduc la
biserică prietenii, membrii familiei pe ceilalţi membri ai familiei, veci‑
nii, pe vecini. După cum subliniază David Cockerell, „este mai probabil
ca mărturia creştină să se facă prin persoane şi grupuri ancorate în
comunităţile locale, aprinzând candelele speranţei şi credinţei, decât
prin organismele instituţionalizate care împrăştie întunericul cu de‑
claraţii şi rapoarte“61.
Implicarea laicilor are şi raţiuni practice. Preotul este unul sau,
după caz, sunt doi, trei ori câţi sunt necesari în parohie, însă numărul
membrilor parohiei active este mult superior, astfel încât şi forţa şi efi‑
cienţa lor misionară sunt categoric superioare. Desigur, aceasta impli‑
că profunde cunoştinţe teologice din partea laicilor angajaţi în astfel
de activităţi62. În consecinţă este necesară schimbarea percepţiei că
şcolile teologice au ca principală menire „calificarea“ pentru preoţie.
Avem în vedere mai ales transformarea şcolilor teologice în instituţii
de învăţământ de elită, în special a seminariilor teologice, ai căror ab‑
solvenţi vor îmbrăţişa cariere sau ocupaţii diferite, dar vor fi şi misi‑
onarii laici de nădejde ai Bisericii, implicaţi în viaţa parohiei din care
fac parte63. La fel, renunţarea la asocierea dintre absolvirea facultăţii
de teologie şi accederea la slujirea preoţească. Nu puţine sunt exem‑
plele de persoane care, aflate la apogeul carierei în varii domenii, au
parcurs cursurile de teologie doar pentru a‑şi răspunde unor întrebări
fundamentale, pentru a‑L cunoaşte mai bine pe Dumnezeu sau pentru
că se aflau în căutări spirituale. Cel puţin în teorie, toţi aceştia ar trebui
să se regăsească în parohia activă în timpul şi după absolvirea cursu‑
rilor, ca misionari ai Bisericii. Dacă se întâmplă altfel, atunci problema
trebuie căutată şi în rândul şcolii teologice.
În fine, dorim să subliniem că este necesară o accentuare a interio‑
rizării de către membrii parohiei active a principiilor moralei creştine
şi manifestarea lor în viaţa de zi cu zi, care să convingă prin exemplul
vieţii personale, după cuvintele Evangheliei: „Aşa să lumineze lumi‑
na voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele
David Cockerell, op. cit., p. 123.

61.��
62. Ion Bria, op. cit., p. 166 ş.u.
63. Ibidem.
260
bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Matei 5, 16). Cuvin‑
tele Mântuitorului, adresate Sfinţilor Apostoli, sunt valabile pentru
toţi creştinii, nu doar pentru preot. Este ceea ce părintele Ion Bria
numeşte „disciplina parohiei“. Parohia activă trebuie să demonstreze
celorlalţi că virtuţile evanghelice nu sunt un ideal, ci sunt lucrătoare
sau funcţionale aici şi acum. Facem această menţiune deoarece sunt
frecvente cazurile în care membri ai parohiei active decredibilizea‑
ză mesajul Evangheliei prin viaţa personală lipsită de moralitate. Şi
atâta vreme cât cei care frecventează biserica şi sunt implicaţi în ac‑
tivităţile ei par că nu s‑au putut schimba în bine, atunci ce rost ar
mai avea o apropiere de comunitatea parohială a celui străin de ea?
Ceea ce dorim să sugerăm este importanţa misionară a trăirii virtuţi‑
lor creştine şi de către laicii care fac parte din parohia activă, nu doar
de către clerici.
Aceste câteva repere ale misiunii parohiei active asupra cărora
ne‑am oprit aici nu sunt, cu certitudine, singurele. Însă numitorul lor
comun, pe care am încercat să‑l evidenţiem, este cel al implicării şi
participării mai intense a laicilor în activitatea misionară şi pastorală
a parohiei. În cele ce urmează vom aborda tot imperativul implicării,
doar că pe acela al parohiei sociologice.
VII. Implicare, cateheză, Liturghie

Succesiunea clasică, confirmată de istoria Bisericii, este catehe‑
ză → Liturghie → implicare. Intrarea în viaţa Bisericii se face, în mod
firesc, prin cateheză (urmată de botez), Liturghie (ca împărtăşire cu
Trupul şi Sângele lui Hristos) şi ulterior implicare în viaţa parohială.
Propunem o succesiune diferită în ceea ce priveşte abordarea pasto‑
ral‑misionară a parohiei sociologice, la care făceam referire mai sus,
după schema implicare → cateheză → Liturghie.
Fundamentăm această perspectivă pe trei argumente. În primul
rând, pastoraţia tinerilor în mediul urban este cu atât mai dificilă cu
cât aceştia nu participă la activităţile de catehizare sau la evenimente
din viaţa Bisericii, astfel încât îi este foarte dificil preotului să intre
în contact cu ei ori să le transmită un minim de cunoştinţe religioase.
Dar aceiaşi tineri care nu au nici o legătură cu biserica pot fi găsiţi
261
organizaţi în grupuri omogene, în funcţie de interese, în alte locuri. Şi

dacă totuşi vin la cateheză, metoda de catehizare clasică este posibil
să nu mai corespundă exigenţelor lor. Se poate observa că modelul
educaţional tradiţional, bazat pe autoritate (inclusiv teologică), al
profesorului/preotului activ şi al elevului/credinciosului pasiv, este
perimat. Dacă acest model creează rebeliune, non‑conformism şi re‑
sentimente în spaţiul educaţional, cu atât mai mult o va face în acti‑
vitatea catehetică a Bisericii64. În al doilea rând se poate constata o
dorinţă de implicare a oamenilor, semn al eşecului pragmatismului
societăţii contemporane. Indivizii ies din pasivitatea experimentată
în faţa ecranului televizorului sau computerului şi caută să devină
persoane implicându‑se în grupuri de iniţiativă, asociaţii, comitete
etc. Doar vor să facă ceva care să conteze, care nu converge neapărat
cu interesele lor imediate şi nici nu pare a le aduce vreun beneficiu.
Totodată, multitudinea de asocieri prezente în spaţiul public este un
indiciu al dorinţei de comuniune, ca reacţie la izolarea individualistă
implicată de postmodernitate. Mai puţin contează motivul asocierii,
importantă este împărtăşirea unei cauze comune cu ceilalţi, comuni‑
carea, punerea resurselor în slujba unei cauze comune. În al treilea
rând, se întâmplă frecvent ca insistenţele preotului, cunoscuţilor sau
familiei să aibă succes şi să se concretizeze în participarea la Sfânta
Liturghie. Doar că, în lipsa unui minim de cunoştinţe teologice, aceas‑
tă participare este de cele mai multe ori pasageră, slujba părându‑i
celui necatehizat un spectacol repetitiv, care nu‑i spune mare lucru.
Din acest motiv, cateheza rămâne esenţială pentru transformarea
unui membru al parohiei sociologice într‑un mădular viu al parohiei
active.
Având în vedere acestea, considerăm că inversiunea propusă poa‑
te fi o strategie pastoral‑misionară utilă în contextul actual al paro‑
hiilor din mediul urban, dar nu numai. Apropierea de sau abordarea
iniţială a parohiei sociologice se poate face prin implicarea în activită‑
ţile parohiei sau comunităţii, fie ele filantropice, gospodăreşti, cultu‑
rale etc. Iar când ne referim la implicare nu avem în vedere colecta de
fonduri, ci implicarea activă, concretă, care să confere celor care stau
David Cockerell, op. cit., p. 126.

64.��
262
departe de biserică sentimentul că şi ei contează, că şi ei pot contribui

cu timpul, energia şi pregătirea lor la bunul mers al parohiei sau la un
proiect menit să schimbe în bine viaţa unor oameni. În fond, această
implicare are menirea de a contura un sentiment al comuniunii între
parohia activă şi cea sociologică. Sentimentul comuniunii, chiar dacă
nu euharistice într‑o primă fază, se poate constitui într‑o strategie
de scoatere a tuturor celor trei categorii de membri ai parohiei soci‑
ologice despre care am menţionat mai sus din „sfera de confort“. Pe
fondul implicării poate debuta activitatea de catehizare, în manieră
formală sau informală. Şi abia atunci când, în urma catehezei, unii vor
înţelege că nu se pot mântui singuri, ci numai în Biserică, ceilalţi că
doar Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa“, şi nu doctrine sau ames‑
tecuri fanteziste de elemente religioase după propria reţetă facilă, iar
alţii că adevărata libertate responsabilă este în Hristos, în Biserică
şi în ascultare, vor participa la Sfânta Liturghie ca mădulare ale Tru‑
pului lui Hristos, alcătuind Biserica cea „una, sfântă, sobornicească
şi apostolească“, concretizată în biserica parohială şi strânsă în jurul
Sfântului Potir.
Strategia propusă aici nu constituie un eveniment, ci un proces
care poate fi de durată şi presupune un tact pastoral deosebit din par‑
tea preotului, precum şi eforturi de integrare din partea parohiei acti‑
ve. Totodată are şi limitele sale, printre care menţionăm reticenţa faţă
de implicarea în activităţi desfăşurate de biserica parohială, constrân‑
gerile unui programul personal aglomerat, lipsa de consecvenţă, de
antipatii personale etc., motive suficiente ca pe alocuri să constituie
un eşec. Dar, la fel de bine, se poate dovedi o strategie pastoral‑misio‑
nară care, cel puţin pentru o parte dintre membrii parohiei sociologi‑
ce, să funcţioneze, mai ales dacă nu este singura.
Concluzii
Pentru că problematica implicată de fenomenul neoreligios este
nouă, e firesc ca Biserica să caute strategii cât mai eficiente pentru
a‑i răspunde. Iar aceasta nu pentru că se simte agresată prin pierde‑
rea numărului de credincioşi, ci fiindcă resimte durerea că unii dintre
membrii ei prin botez pierd calea mântuirii, căzând pradă unor himere
263
sau ajungând victime ale „vremurilor“. Desigur, strategiile menţionate

mai sus nu sunt pe deplin noi, multe dintre ele sunt deja aplicate cu
succes, în timp ce în alte locuri au fost dezvoltate unele superioare. Dar
numitorul comun al acestei selecţii l‑a constituit adaptabilitatea lor la
contextul neoreligios contemporan. De asemenea, sunt repere lipsite
de exhaustivitate şi a căror valabilitate sau viabilitate este discutabi‑
lă sau cel puţin suportă critica misiologilor şi a păstorilor efectivi de
suflete. Conjugate şi cu alte strategii, acestea se pot dovedi eficiente.
Şi chiar invalidarea lor practică poate indica sensul în care ar trebui
să se îndrepte activitatea misionar‑pastorală, teritoriile care ar trebui
explorate, noi repere de acţiune ş.a.m.d. În definitiv, ceea ce am dorit
să semnalăm prin enunţarea lor este necesitatea găsirii de soluţii pen‑
tru ca Biserica, din victimă a fenomenului neoreligios, să redevină co‑
muniunea prin Euharistie a tuturor celor botezaţi, să‑i readucă pe cei
împrăştiaţi la parohia care, parafrazându‑l pe papa Ioan al XXIII‑lea,
este „precum o fântână în mijlocul satului“, unde fiecare poate veni să
ia „apa vie a Evangheliei“.
Bibliografie
Achimescu, N., De la «moartea» lui Dumnezeu la religia postmodernă (I), în „Lu‑
mina de duminică. Săptămânal de spiritualitate şi atitudine creştină“, nr. 23 (240),
13 iunie 2010, p. 2, şi (II), „Lumina de duminică. Săptămânal de spiritualitate şi ati‑
tudine creştină, nr. 24 (241), 20 iunie 2010, p. 2.
Bainbridge, W.S., Stark, R., Church and Cult in Canada, în „Canadian Journal of
Sociology / Cahiers canadiens de sociologie“, vol. 7, nr. 4, 1982, p. 351‑366.
Barker, E., New Religious Movements in Britain: The Context and the Membership,
în „Social Compass“, vol. 30, nr. 1, 1983, p. 355‑371.
Barker, E., The Freedom of the Cage, în „Society“, March/April, 1996, p. 53‑59.
Bellah, R.N., New Religious Consciousness and the Crisis in Modernity, în C.Y. Glock
(ed.), R.N. Bellah (ed.), „The New Religious Consciousness“, University of California
Press, Berkeley, 1976, p. 333‑352.
Berger, P., The Sacred Canopy, Doubleday, New York, 1969.
Bloch, J.P., Individualism and Community in Alternative Spiritual ‘Magic’, în „Jour‑
nal for the Scientific Study of Religion“, vol. 37, nr. 2, 1998, p. 286‑302.
Bria, Ion, Liturghia după Liturghie. Misiune apostolică şi mărturie creştină azi,
Ed. Athena, Bucureşti, 1996.
Bruce, S., Religion in the Modern World: From Cathedrals to Cults, Oxford Univer‑
sity Press, Oxford, 1996.
264
Campbell, C., The Easternisation of the West, în B. Wilson (ed.), J. Cresswell (ed.),
„New Religious Movements: Challenge and response“, Routledge, London, 1999, p.
35‑48.
Campiche, R.J., L’individualisation constitue‑t‑elle encore le paradigme de la reli‑
gion en modernité tardive?, în „Social Compass“, vol. 50, nr. 3, 2003, p. 297‑309.
Campiche, R.J., La Régulation de la religion par l’Étatet la production du lien so‑
cial. La régulation de la religion: le retour du balancier?, în „Archives de sciences so‑
cials des religions“, vol. 48, nr. 121, 2003, p. 5‑18.
Carrette, J., King, R., Selling Spirituality: The Silent Takeover of Religion, Routledge,
London, 2005.
Champion, F., Spirit religiosdifuz, eclectism şi sincretisme, în J. Delumeau (ed.),
„Religiile lumii“, trad. de C. Stoean, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 700‑728.
Chaves, M., Intraorganizational Power and Internal Secularization in Protestant
Denominations, în „The American Journal of Sociology“, vol. 99, nr. 1, 1993, p. 1‑48.
Chaves, M., Secularization as Declining Religious Authority, în „Social Forces“, vol.
72, nr. 3, 1994, p. 749‑774.
Cockerell, David, BeginningWhereWe Are: A Theology of ParishMinistry, SCM
Press, London, 1989.
Crockett, A., Voas, D., Generations of Decline: Religious Change in 20th‑Cen‑
tury Britain, în „Journal for the Scientific Study of Religion“, vol. 45, nr. 4, 2006, p.
567‑584.
Davie, G., Believing without Belonging: Is This the Future of Religion in Britain?,
în „Social Compass“, vol. 37, nr. 4, 1990, p. 455‑469.
Dawson, L.L., The Meaning and Significance of New Religious Movements, în D.G.
Bromley (ed.), în „Teaching New Religious Movements“, Oxford University Press,
New York, 2007, p. 115‑134.
Dawson, L.L., „Who Joins New Religious Movementsand Why: Twenty Years of Re‑
searchand What Have We Learned?, în L.L. Dawson (ed.), „Cultsand New Religious
Movements: A Reader“, Blackwell, 2003, p. 116‑130.
Dawson, L.L., Comprehending Cults: The Sociology of New ReligiousMovements,
2nd ed., Oxford University Press, Toronto, 2006.
Ghid practic pentru examenul de capacitate preoţească, Bucureşti, 2009.
Gill, R., Hadaway, C.K., Marler, P.L., Is Religious Belief Declining in Britain?, în
„Journal for the Scientific Study of Religion“, vol. 37, nr. 3, 1998, p. 507‑516.
Hanegraaff, W.J., New Age Religion and Secularization, în „Numen“, vol. 47, nr. 3
(Religions in the Disenchanted World), 2000, p. 288‑312.
Hanegraaff, W.J., New Age Spiritualities as Secular Religion: A Historian’s Perspec‑
tive, în „Social Compass“, vol. 46, nr. 2, 1999, p. 145‑160.
Heelas, P., Woodhead, L. et al., The Spiritual Revolution: Why Religion is Giving
Way to Spirituality, Blackwell, Oxford, 2005.
Hervieu‑Léger, D., La religion des Européens: modernité, religion, sécularisation,
în G. Davie (ed.), D. Hervieu‑Léger (ed.), „Identitésreligieuses en Europe“, ��
La Décou‑
verte, Paris, 1996, p. 9‑23.
265
Hervieu‑Léger, D., Religion and Modernity in the French Context: For a New Ap‑
proach to Secularization, în „Sociological Analysis“, vol. 51, 1990, p. 515‑525.
Howell, J.D., ASC Induction Techniques, Spiritual Experiences, and Commitment to
New Religious Movements, în „Sociology of Religion“, vol. 58, nr. 2, 1997, p. 141‑164.
Hunt, S.J., Alternative Religions: A SociologicalIntroduction, Ashgate, Hampshire,
2003.
Hunter, J.D., The New Religions: Demodernization and the Protest Against Moder‑
nity, în L.L. Dawson (ed.), „Cults in Context: Readings in the Study of New Religious
Movements“, Transaction Publisher, New Jersey, 1998, p. 105‑118.
Ică, Ioan jr., Misiune şi mărturie creştină faţă de prozelitismul religios care este o
contramărturie creştină, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă“, Ed. Partener,
Galaţi, 2007, p. 28‑35.
Ică, pr. prof. Ioan, Importanţa parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie şi
Biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace şi metode de menţinere a acesteia,
în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă“, Ed. Partener, Galaţi, 2007, p. 17‑27.
Lambert, Y., Religion in Modernity as a New Axial Age: Secularization or New Re‑
ligious Forms?, în „Sociology of Religion“, vol. 60, nr. 3, 1999, p. 303‑333.
Lauwers, J., Les théoriessociologiquesconcernant la sécularisation – Typologie et
critique, în „Social Compass“, vol. 20, nr. 4, 1973, p. 523‑533.
Luca, N., Les sectes, coll. Que sais‑je?, PUF, 2004.
Luckmann, T., The Religious Situation in Europe: the Background to Contempo‑
rary Conversions, în „Social Compass“, vol. 46, nr. 3, 1999, p. 251‑258.
Luckmann, T., Transformations of Religion and Morality in Modern Europe, în
„Social Compass“, vol. 50, nr. 3, 2003, p. 275‑285.
Martin, D., Remise en question de la théorie de la sécularisation, în G. Davie (ed.),
D. Hervieu‑Léger (ed.), „Identités religieuseseu Europe“, La Découverte, Paris, 1996,
p. 25‑42.
McLeod, H., Religious Crisis of the 1960s, Oxford University Press, Oxford, 2007.
Metallinos, Georgios D., Parohia – Hristos în mijlocul nostru, trad. de Ioan I. Ică,
Ed. Deisis, Sibiu, 2004.
Norris, P., Inglehart, R., Sacredand Secular: ReligionandPoliticsWorldwide, Cam‑
bridge University Press, New York, 2004.
Riis, O., The Role of Religion in Legitimating the Modern Structuration of Society,
în „Acta Sociologica“, vol. 32, nr. 2, 1989, p. 137‑153.
Robbins, T., Anthony, D., The Sociology of Contemporary Religious Movements, în
„Annual Review of Sociology“, vol. 5, 1979, p. 75‑89.
Robbins, T., Anthony, D., Richardson, J., Theory and Research on Today’s ‘New
Religions, în „Sociological Analysis“, vol. 39, nr. 2, 1978, p. 95‑122.
Roof, W.C., A Time When Mountains Were Moving, în L.L. Dawson (ed.), „Cults in
Context: Readings in the Study of New Religious Movements“, Transaction Publisher,
New Jersey, 1998, p. 79‑104.
Roof, W.C., Spiritual Marketplace: Baby Boomersand the Remaking of American
Religion, Princeton University Press, Princeton, 1999.
266
Saliba, J.A., Understanding New ReligiousMovements, Alta Mira Press, Walnut

Creek, 2003.
Timiadis, Mitropolit Emilianos, Preot, parohie, înnoire: noţiuni şi orientări pen‑
tru teologia şi practica pastorală, Ed. Sofia, Bucureşti, 2001.
Vernette, J., Sectes et reveilreligieux. Quand l’Occident s’eveille, Salvator, s.l.,
1976.
Walter, T., Waterhouse, H., Lives‑Long Learning: The Effects of Reincarnation Be‑
lief on Everyday Life in England, în „Nova Religio“, vol. 5, nr. 1, 2001, p. 85‑101.
Watzke, J., Paganization and Dechristianization, or the Crisis in Institutional Sym‑
bols: A Problem in Sociological Interpretation, în „Social Compass“, vol. 16, 1969, p.
91‑99.
Wilson, B., Religia din perspectivă sociologică, trad. de Dara MariaStrăinu, Ed.
Trei, Bucureşti, 2000.
Woodrow, A., Les nouvellessectes, coll. „Points Actuels“, Éditions du Seuil, Paris,
1977.
Wright, S.A., The Dynamics of Movement Membership: Joining and Leaving New
Religious Movements, în D.G. Bromley (ed.), „Teaching New Religious Movements“,
Oxford University Press, 2007, p. 187‑209.
Wuthnow, R., The New Spiritual Freedom, în L.L. Dawson (ed.), „Cults and New
Religious Movements: A Reader, coll. Blackwell Readings in Religion“, Blackwell,
2003, p. 89‑111.
Zamfir, pr. lect. Gheorghe, Mijloace şi metode pastorale în societatea contempo‑
rană. Problemele dintr‑o parohie din mediul rural şi problemele dintr‑o parohie din
mediul urban, în „Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă“, Ed. Partener, Galaţi,
2007, p. 167‑183.
267
Pr. Eugen Drăgoi,

Galaţi
PATRU BISERICI BRĂILENE

ÎN CELE MAI VECHI ISTORICE SCRISE
CARE S‑AU PĂSTRAT.
DOCUMENTE INEDITE
Abstract: The canonical territory of The “Lower Danube” Archdiocese shelters

churches with a priceless sacred heritage. These holy places, in many of the cases
come from the first half of the XIX‑th century, during which the effigy image of Bishop
Melchisedek Stefanescu shone, the founder of the Diocese of Lower Danube, in its
modern stage.
This study highlights some original documents related to the churches in Braila
area of our Diocese, from villages: Radu Voda, Cioara‑Doiceşti, Deduleşti and “St.
Apostles” from Braila.
Keywords: parish, church, document, heritage.
Preocupat de vechimea instituțiilor bisericești din cuprinsul

Episcopiei Dunării de Jos, pe care o conducea din noiembrie 1864,
Episcopul Melchisedec Ștefănescu a luat, în anul 1869, inițiativa în‑
tocmirii, de către preoții tuturor bisericilor slujitori în județul Brăila,
a istoricelor sfintelor locașuri. Aflăm aceasta dintr‑un raport al Proto‑
popiatului Brăila, trimis la Ismail, reședința eparhiei respective, la 28
septembrie 18721. Nu este exclus însă ca această inițiativă să se fi re‑
ferit și la bisericile celorlalte județe din cuprinsul eparhiei (Covurlui,
Bolgrad și Iasmail).
Din raportul protoiereului brăilean Alexandru Sudețeanu aflăm că
acesta trimisese episcopului Melchisedec, la 30 august 1870, „41 bucăți
1. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Dosare generale, dosar nr.

1194/1872, f. 2.
268
de chârtii coprinzătoare de notițe bisericești“2, însă nu toate bisericile

se conformaseră ordinului eparhial nr. 670 din 1869, restanțierii fi‑
ind însemnați „în dosul“ raportului din 1870. Acum, în toamna anului
1872, părintele protoiereu înainta Episcopiei patru astfel de notițe is‑
torice restante de la bisericile: Sfinţii Apostoli din orașul Brăila, Cioara
Radu Vodă, Cioara Doicești și Dedulești3. Aceste documente originale se
păstrează și astăzi în arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
Din istoricul bisericii Cioara Doicești și cel al bisericii „Sfinții
Apostoli Petru și Pavel“, publicate mai jos, intuim că pentru întoc‑
mirea acestor istorice ale bisericilor se alcătuise, probabil de către
episcopul Melchisedec, un ghid în 15 puncte, care vizau istoria con‑
struirii locașului, ctitorii și ajutătorii la ridicarea acestuia, obiecte‑
le de cult după importanța lor liturgică și materialele din care erau
confecționate, menționarea eventualei prezențe a icoanelor făcătoare
de minuni, dacă s‑au întâmplat incendii sau furturi, personalul biseri‑
cii, dacă locașul a fost vizitat de vreun ierarh sau domn al țării ș. a4.
Nu toți preoții care au alcătuit aceste istorice au ținut cont de
cerințele ierarhului în redactarea lor, astfel că textele redactate de slu‑
jitorii de la Cioara Radu Vodă și Dedulești sunt mai sărace în informații,
iar limbajul utilizat de aceștia vădește pregătirea precară a preoților
respectivi. Mai generos în informații este istoricul întocmit de preotul
bisericii din Cioara Doicești, însă cel alcătuit pentru biserica „Sfinţii
Apostoli Petru și Pavel“ din orașul Brăila este elaborat, având și un
incipit teologic, e drept un pic cam prețios.
La aceste patru istorice inedite (de fapt niște notițe istorice, după
întinderea și conținutul lor) am adăugat și un document din anul 1881,
care se referă la biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“ din Brăila, de
asemenea necunoscut până acum. În reproducerea documentelor am
păstrat exprimarea autentică a originalului, intervenind doar cu unele
completări marcate în text prin paranteze, pentru facilitarea lecturii.
2. Aceste istorice nu se află în arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos și nu știm ce

s‑a întâmplat cu documentele respective.
1194/1872, f. 2.
1194/1872, f. 5‑6, 8.
269
Documente
1
1872, septembrie 28. Raportul nr. 305 al Protoieriei județului Brăila,
semnat de protoiereul Alexandru Sudețeanu, către Episcopul Melchisedec
Ștefănescu al Dunării de Jos, prin care înștiințează că în august 1870 a trimis
eparhiei 41 de notițe istorice ale unor biserici din județul Brăila, iar acum
înaintează notițe istorice de la alte patru biserici din cuprinsul protoieriei și
anume: „Sfinţii Apostoli“ din orașul Brăila, Cioara Radu Vodă, Cioara Doicești
și Dedulești.
România
Protoieria
Județului Brăila
Nr. 305 din 1872, septembrie 28
Prea Sfințite Stăpâne,
Cu raportul nr. 362 din 30 august 1870 am înaintat Prea Sf(inției)
Voastre 41 bucăți de chârtii coprinzătoare de notițe bisericești conform
ordinului nr. 670 din anul 1869, rămâind a înainta pe cele însemnate în
dosul acelui raport după a lor primire, și fiindcă până acum n‑am primit
decât numai patru bucăți și anume:
De la preoții biser(icii) S(f)ăn(ții) Apostoli din oraș;
De la preoții biser(icii) din comuna Cioara Radu Vodă;
De la preoții biser(icii)din comuna Cioara Doicești;
De la preoții biser(icii)din comuna Dedulești,
pe de o parte am pus îndatorire proistosului ca să execute pe aceilalți
ce a(u) mai rămas de a trimite cerutele notițe, iar pe de altă parte, înain‑
tez Prea Sf(inției) Voastre vorbitele patru bucăți de notițe.
Primiți, vă rog, Prea Sf(ințite) Stăpâne, încredințarea înaltei stime și
a profundului meu respect ce vă conserv.
Protoiereu,
Econ(om) A. Sudețeanu.
Prea Sf(inției) Sale, D. D. Melchisedec, Episcopul Eparchii Dunărea
de Jos5.

1194/1872, f. 2.
270
2
1870, mai 16. Raportul nr. 1 al parohiei comunei Cioara Radu Vodă, pla‑
sa Bălți, județul Brăila, către Protoiereul județului Brăila, întocmit și semnat
de preotul Vasile Dedulescu, referitor la istoricul bisericilor din parohia re‑
spectivă.
România,
Prioțiea (sic!) Comuni(i) Cioara Radu Vodă6
Plasa Bălți, județul Brăila
No. 1
Rverinte Părinte,
I. În această comună s‑au început una biserică îngrădită cu gardu și
învelită cu stufu de către locuitorii acestii comuni în anulu 1800, care au
trăit pănă la anul 1852 și din anul 1853 s‑au pusu în lucrare a se face
II. una biserică de zidu, învelită cu șindrilă căruea i s‑a terminatu
lucru în anulu 18567și s‑a sfințit în anulu 1857, dechemvre în 6 zile de
către protoereulu Vasile8 și care biserică s‑a făcut cu cheltueala dlui
Nicu Mimi și prinu ajutorulu unoru locuitori, în care biserică slujim și
astăzi//
III. cu adăogire însă că biserica în care slujim și astăzi are trebuința
însă de oareșcarii reparații, adică învelișuruinatu și bolta de sus puținu
6. Actualmente localitatea Radu Vodă, comuna Bărăganu. Vezi Arhiva Arhiepis‑

��
copiei Dunării de Jos, Fond Dosare generale, dosar nr. 2813/1965‑1970, f. 14.
7. După protoiereul Ilie Didicescu (Priviri asupra istoriei Bisericei Române și
orașului și județului Brăila, Brăila, 1906, p. 159) biserica „Sfântul Ierarh Nicolae“ din
parohia Cioara Radu Vodă „s‑a început la 1854 și s‑a terminat la 1855“. Același autor
reproduce și pisania (în text „inscripția“) bisericii: „În numele Tatălui și al Fiului și
al Sfântului Duh, s‑a zidit din temelie și s‑a înfrumusețat această biserică în cinstea
Sf. Erarh Nicolae, cu toată cheltuiala D. D. paharnicului Nicolae Mimi, arendaș fiind
acestei moșii, în domnia Înălțimii Sale, Barbu Dimitrie Știrbei, la anul de la Christos
1855“. Barbu Știrbei s‑a aflat pe tronul Țării Românești a doua oară între 5 octombrie
1854‑25 iunie 1856. Pentru biserica respectivă a se vedea și pr. Eugen Drăgoi, O sta‑
tistică bisericească a județului Brăila de acum aproape 140 de ani, în „Analele Brăilei“,
an. XI, nr. 11, Brăila, 2011, p. 339 („biserica «Sfântul Nicolae», întemeiată la 1856, de
zid, întreținută de comună, 1 preot, 1 cântăreț, 1 paraclisiarh“).
8. Protopopul Vasile Referendariu, aflat pentru a doua oară în fruntea Protoie‑
riei Brăila între anii 1852‑1857. Vezi Econom stavrofor Ilie Didicescu, Priviri asupra
istoriei Bisericei Române și orașului și județului Brăila, p. 170.
271
dărâmată; curte înprejuru n‑are, Mineiu vechi, prapore lipsă, pentru

care vi se face cunoscut,
Priotu Vasile Dedulescu.
Sfinții Sale,
Protoereului alu Județului Brăilla9
3
[1870‑1872]. Istoria bisericii din comuna Dedulești.
Istoriea
bisericii comunei Dedulești cu patronagiulu
Prea Cuvioasei Parascheva10
Această biserică a început a se construi în anul 1860, pentru că foas‑
ta (sic!) biserică ce era în mijlocul comunei, era [în original fiind] foarte
ruinată, fiind construită de gardu la anul 1822, cu spesele dlui proprie‑
tariu Siică Dedulescu și cu ajutorul locuitorilor prin muncă și s‑a sfințitu
de protoiereul Eane Sachelarie11 în timpul episcopului Chesarie.
Această biserică este construită de zidu cu ajutorul de 300# [gal‑
beni, n. ns.] a(l) dlui Costache Crețulescu, proprietarul moșiei și cu aju‑
torul de milă a(l) mai multor credincioși creștini, s‑a terminat în anul
1865, când s‑au și sfințitu la 8 noemvrie de proistosul Semion Iconomu12

1194/1872, f. 3r‑v. Semnătura autografă a preotului Dedulescu cu caractere chiri‑
lice.
10. Nae Vasilescu, Oraşul şi judeţul Brăila odinioară şi astăzi: schiţe istorice şi
administrative, Brăila, 1906, p. 185. Protoiereul Ilie Didicescu (op. cit., p. 146) nu
amintește de această biserică ci doar de cea actuală, cu hramul Duminica Tuturor
Sfinților, care „s‑a început a se construi în 1861 și s‑a terminat în 1864, când s‑a și
sfințit, la 15 octombr(i)e“. Vezi și pr. Eugen Drăgoi, O statistică bisericească a județului
Brăila, p. 336.
11. Acest protoiereu nu este amintit în lista protopopilor Brăilei din secolul al
XIX‑lea, publicată de protoiereul Ilie Didicescu (Priviri asupra istoriei Bisericei Româ‑
ne și orașului și județului Brăila, Brăila, 1906, p. 169‑170). S‑ar putea ca să fie una și
aceeași persoană cu protopopul Teodor Sachelarie, care după Ilie Didicescu (op. cit.,
p. 170) s‑a aflat în fruntea Protopopiatului Brăila între anii 1844‑1852. Episcopul
Chesarie al Buzăului a păstorit în intervalul 1825‑1846.
12. Simeon Budeanu, protopop al Protopopiatului Brăila între anii 1861‑1868.
Vezi Ilie Didicescu, op. cit., p. 170.
272
și este în foarte bună stare. Sfințirea acestei biserici s‑a făcut în timpul
episcopului Dionisie13.
Conducătorii lucrării au fost preoții Nițu Nistorescu și Radu Mogoșu,
cari au pusu cea mai mare stăruință la adunarea milei. La această lu‑
crare a bisericii a mai ajutat și d(omnul) Costache Stambu prin dare
de bani, la timpu necesari (sic!), iaru locuitorii prin munca lor i‑a(u)
răsplătitu acei bani.
Aseminea, a mai luatu parte atâtu la lucrare, precum și la
înfrumusețarea acestei biserici prin zugrăvire D(umnea)lui Tudorache
Iarca, iară locuitorii au plătitu fiecare parte din zugrăveală după a sa
dorință.//
Această biserică deși începută și construită de zidu la anul 1860,
însă în anul 1869 a avutuuă mare trebuință de meremetu [reparații, n.
ns.], când atunci tot preoții de mai susulăind (adică luând, n. ns.) in(i)
țiativa împreună cu locuitorii, i s‑a făcut tot cuvenitul meremetu, încâtu
astăzi se află în cea mai bună stare, cum trebuie să fie uă biserică.
Toate obiectele bisericii sunt luate de la cea veche, fără a se cunoas‑
ce de cine suntu oferite, acum însă d(umnea)lui Ivanu Bocioacă a dăru‑
itu sfintele vase de argintu.
Alte împrejurări mai interesante în istoriea acestei biserici nemaifi‑
ind, s‑a încheiatu aceasta.
Preotu Nițu Nistorescu14.
4
[1870‑1872]. Istoria bisericii din comuna Cioara Doicești.
Comuna Cioara Doicești15
Până la anul 1851 sfântu locașu nu s‑a aflatu în această comună
Cioara Doicești. Atunci cu adjutorul (sic!) lui D(umne)zeu, domnul pro‑
13. Episcopul Dionisie Romano, care a păstorit între anii 1865‑1873.

1194/1872, f. 4r‑v. Semnătura autografă a preotului Nistorescu cu caractere de
tranziție. Preotul Nițu Nistorescu a trecut la cele veșnice în anul 1875. Vezi Arhiva
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Dosare generale, dosar nr. 1367/1875.
15. Începând cu 31 decembrie 1964 localității Cioara Doicești i s‑a schimbat
numele în Bărăganu. Vezi Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond Dosare generale,
dosar nr. 2813/1965‑1970, f. 14.
273
prietaru Costache Frei16, cu soția sa, doamna Smaranda Frei, au stăruitu

cu toată energiea de‑au depusu bani câți a(u) trebuitu pentru cheltuiala
bisericei, și locuitori(i) cu transportarea materialelor trebuincioase, dar
toate acestea li s‑au socotit în zile de clacă. Însă domnul proprietar în
doi ani au stăruit de a și ridicat‑o, în bună stare. Dar din nenorocire a că‑
zut clopotnița din causă că meșteri(i) n‑au legat bine lucrarea ei, pentru
care s‑a și popritu, și a statu poprită trei ani. Și în anul 1856 au încetat
din vieață domnul proprietar și a rămasu soțiea sa, doamna Smaranda
Frei, care și dânsa a stârnitu de a începutu a lucra la susu numita bise‑
rică, tot cu ale dmneaei // cheltueli și s‑a sâvârșitu în anul 1858, când
atunci s‑a și sfințitu tot cu ale dumneaei cheltuieli, fără a contribui ci‑
neva, de protoiereul județului Brăila, Mihai Dikeofilax17, supt răposatul
Filoftei18, al Eparhii Buzău.
1. Toate obiectele necesarii ale numitei biserici, precum: sfinte vase
de argint poleite cu aur, (2) chivot, idemu, (3) Sfânta Evanghelie îmbră‑
cată în argintu și poleită cu auru (4) o cruce de aurucuratu), (5) toate
candelile de argintu, (6) un policandru de alamă cu optusprezece lu‑
mânări, (7) două încingători de argintu, (8) un rând de odăjdii de stofa
cea mai fină, (9) două sfetnice la Sfântul Prestol tot de argintu, (10) un
steagu ce este făcut de un Tudor Mușat și dăruit bisericii // la aceste
toate a contribuit numai domna Smaranda Frei, afară de numitul steag
și o Cazanie ce este presentată de un Manea Stănescu.
11. La această biserică nu s‑a ivitu vreo icoană făcătoare de minuni,
precum nici fur sau ardere de focu.
12. Hramul Sfintei biserici este Sfânta Treime,
13. Doi preoți, un cântăreț și un paracliseru sunt plătiți cu lefuri
considerabile tot de către numita cocoană, fără să se atingă câtuși de
puținu de bugetul comunal, precum și biserica și cheltuelile ei necesarii,
de la sfințire și până acumu le poartă tot numita cocoană, fiindcă bise‑
rica nu dependă de comună, // ci de singură domneaei, ca una ce a fost
întemei(e)toare(a) ei.
16. După pisania bisericii reprodusă de protoiereul Ilie Didicescu (op. cit., p.
158), Costache Frei avea rangul de pitar.
17. Este vorba de preotul Mihail Macedonescu (1824‑1886), protopop al Brăilei
între 1857‑1861, care avea rangul bisericesc de dicheofilax.
18. Filotei a fost episcop al Buzăului între anii 1850‑1859.
274
14. Această biserică nu s‑a vizitat de nici un episcop sau domn al

țării.
15. Și ca biserică se află în bună stare.
Preotu Niță Vasilescu19.
5
1872, februarie 10. Istoricul bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel“
din Brăila.
Istoricul bisericii cu patronagiul Sfinților Apostoli din urbea Brăilla.
Anul 1872, fevruarie 10.
Sentimentul religiosu, sentimentul cinstirei de Dumnezeu este atâtu
de vechiu ca și începutul ființei omenești și atâtu de adâncu, săpat în
inima omului, închâtu (sic!) nici o rătăcire, nici o superstiție nu l‑a putut
desrădăcina sau șterge cu totulu din adâncul inimei sale. De aceia (sic!)
și necesitatia de a avea omulu o religie și o biserică, pe atâtu a fostu
mai interesantă și mai inportantă (sic!) pentru dânsulu, pe châtu (sic!)
și esistența (sic!) de un Creator al Thotului totdeauna a fostu obiectulu
și princip(i)ulu cercetărilor sale. Și pe châtu o societate politică nici în‑
tr‑un timpu n‑a putut esista (sic!) fără o societate morală.
Îndemnulu acesta firescu dar, a făcutu ca omulupătrunsu de
recunoștință să înalțe în onoarea Dumnezeire iedificiuri (sic!) mărețe
și pompoase, și thempluri colosale și gigantice ale cărora vârfuri
înălțându‑se thrufașe (sic!) către ceru au arătatu în totu dauna că „Tho‑
1194/1872, f. 5r‑v – 6r‑v. Semnătura autografă a preotului Niță Vasilescu. Despre
biserica din Cioara Doicești protopopul Ilie Didicescu (op. cit., p. 158‑159) scria ur‑
mătoarele, în anul 1906: „Biserica parohială cu hramul «Sf. Treime» s‑a început a se
zidi la 1852 și s‑a terminat și sfințit la 1858. Fondatorii ei sunt arătați în următoarea
inscripție (pisanie, n. ns. ): În numele Tatălui și al Fiului și al Sf. Duh, acest Sf. locaș s‑a
început de domnu răposat pitaru Costache Frei la anul 1852 și s‑a săvârșit de d(umnea)
ei MandaFrei, soția răposatului, cu toată cheltuiala d(umnea)ei, fiind proprietară
aceștii moșii Cioara Doicești, punând hramu(l) «Sf. Treime». În zilele Dlui Domn caima‑
cam Alexandru Ghica. // În anul 1869 s‑a(u) făcut acestei biserici oarecare reparații.
Este o biserică solidă și frumoasă, împrejmuită cu zid de cărămidă“. Alexandru Ghica
a fost caimacam al Țării Românești între 17 iulie 1856 – 18 octombrie 1858. Pentru
biserica din Cioara Doicești, la 1872 vezi și pr. Eugen Drăgoi, O statistică bisericească
a județului Brăila, p. 339.
275
tu (sic!) este Domnulu, nimicu (nu) este omulu, puterea Lui ne ține și noi
Lui îi datorăm toate“.
Un aseminia sentimentu sacru a mișcatu și pe mulți din dreptu
măritorii creștini chiar din timpurile noastre, a săvârși aseminia fapte
mărețe ale cărora nume se audu pomenindu‑se cu respectuîntr‑atâtia
biserici și se vădu figurându pe frontispițurile (sic!) atâtor monastiri.
Un aseminia sentimentu religiosu i‑au îndemnatu ca cu osteneli
mari și îndelungate și cu chieltuieli (sic!) colosale să înalțe Domnului
// (f. 7v) lăcașuri demne de Dânsulu. Un asiminia (sic!) sentimentulu
sfântu, zicu, i‑a făcut ca sacrificându‑se pe sinele să ne lase no(u)ă niște
aseminia monumente mărețe și glorioase în care Se adoră numele Celui
AtotPutinte.
Mișcatu de un aseminia sentimentu sf(ânt) și religiosu și răposatulu
întru fericire, D(umnea)lui Petru Boiangiu, și cunoschându și necisitatia
ce se simția de biserici aici în orașu în acelu timpu, pe chând abia erau
numai do(u)ă biserici de ritulu ortodocsu (sic!) și poporulu creștinu se
înmulțise foarte multu, a începutu cu atâta zelu și dragoste a clădi cu a
dumisale chiltuială (sic!) acestu themplu dumnezeescu despre care trati‑
ază acestu istoricu. Clădirea acestui themplu a început‑o la anulu 1835,
cu binecuvântarea și deslegarea ce i s‑a dat de răposatulu întru fericire
D. D. Chesarie, chiriarhulu Sfintei Episcopii Buzău, prin Decretul cu no.
119 din 7 maiu; pe care terminându‑lu și înfrumusețându‑lu cu toate
ornamentele cuviincioase, la 17 noembriu același anu, l‑a consfințit în
numele Domnului Dumnezeului Atotțiitorulu și l‑a afierositu în onoarea
și gloria Sfinților Apostoli Petru și Pavel, spre eterna pomenire a dumi‑
sale și a familiei d(umi)sale.
Solemnitatia acestii consacrări s‑a efectuatu de răposatul Episco‑
pu al Buzăului D. D. Filotei, care pe atunci se afla ca iconomu al aceștii
Episcopii��
, de mai mulți proto(i)erei ai thimpului, precum și de un însem‑
nat număr de preoți, atâtu de aici din orașu, cum și dupe afară //(f. 8r)
dupe la comunele învecinate, tot suptu episcopatulu răposatului ierarhu
Chesarie.
Această serbare sfântă s‑a celebratu cu mare dragoste, cu mare
bucurie și cu mare entusiasmu de creștinii orașului Brăilla, cari atunci
pentru prima oară a(u) văzut înălțându‑se în mijlocul lor un themplu
creștinescu, un themplu dumnezeescu, unde să poată esersa (sic!) în li‑
276
bertate datoriile creștinești dupe mai mulți ani de dureri și de suferințe

și dupe atâția secolide sclavie și de tiranie suptu care au gemutu părinții
și strămoșii lor, cari nu aveau unde să‑și plece capulu de frica tiraniloru
păgâni cari îi predominau.
La edificarea acestui themplu, a căruia lucrare s‑a condusu de pri‑
mulu ctitoru, d(umnea)lui Petru Boiangiu, au mai contribuitu, ca și la
toate bisericile, și alți pioși creștini, cu bani, cu materialu, cu odoare și
chiar cu munca, ale cărora nume și ca ce ajutor a dat fiecare în parte se
vădufigurându într‑o condică a bisericii, care se păstrează de la a ei clă‑
dire, șnuruită și sigilată cu sigiliulu episcopalu, iar parte au rămasu ne‑
cunoscute de noi, cunoscute numai de Dumnezeu, fiindcă atâtu ctitoru,
preoții și epitropii, cari au fost pe acele thimpuri, cum și chiar enoriașii
cei mai bătrâni au încetat din viață.
Iar închâtu pentru preoții și ceilalți servitori ai aceștii biserici cari
s‑au succedatu în curgerea thimpului, thradițiunea populară păstrează
o frumoasă și respectuoasă memorie că adică fiecare în thimpul de ac‑
thivitate și de serviciu și‑au îndeplinit datoriile loru cu zelu și ardoare,
și au fostu // (f. 8v) întotd(e)auna modelu de pietate, moralitate și ones‑
titate poporului ce au fost chiemați după trhrebuință a‑lu păstori.
Alte tradiții relative la istoricul aceștii biserici nu esistă.
Icoane făcătoare de minuni n‑a avut nici într‑un timpu, nici n‑are,
precum nici incendiuri și prădăciuni nu i s‑au întâmplatu niciodată.
Acestu themplu, în curgerea thimpului, de cându esistă a fostu vi‑
zitatu și inspectatu de mai mulți Prea Sfințiți Episcopi, cari s‑au scuc‑
cedatu unu dupe altu, precum: de răposatul Episcopu al Buzăului D. D.
Filoteiu, la anul 1851 și la anul 1857, chând a și leturghisit într‑ânsul;
de Prea Sfințitul Episcopu Dionisie, la anul 1861, pe chând se afla ca lo‑
coteninte al Eparhii Buzău, precum de mai multe ori și de Eminenția Sa,
Înaltu Prea Sfințitulu și actualulu nostru Părinte Episcopu al Dunărei de
Josu D. D. Melhisedecu, care a oficiat serviciul divin în mai multe rânduri
în acestu Sfântu themplu.
Aciastă biserică, deși precum se vede din data fondării ei nu este
așa de vechie, dar fiind deo construcție slabă și prea puțin solidă se află
într‑o stare foarte proastă și aproape de ruinare. Pentru care, consoarta
răposatului și primului ctitor, d(umnea)ei Petcuța Boeangiu, ca să pre‑
înnoiască memoria și pomenirea numelui iubitului său soțu, și ca să‑și
277
lase și d(umnea)ei nume nemuritor, au oferitu 6.000, adică șase mii gal‑
beni C. C. (sau B. B.?) pentru a ei // (f. 9r) edificare din nou, din care
bani au și distribuit o sumă oarecare pentru cumpărarea materialului
necesaru, precum: piatră, cărămidă, var, nisipu și alte obiecte care deja
se află adunate și depozitate în curtea bisericii.
Osebitu de această ofertă, d(umneaei) Petcuța, prin thestamentulu
său, legalisatu după toate formele de onorabilul tribunal localu, după
moartia dumisale mai dotiază ac(e)astă biserică încă și cu un hanu, ce
se află chiaru alături cu biserica, cu obligațiune ca din venitul acestui
hanu, epitropii ce se vor succeda după timpu, să fie datori a ținia biseri‑
ca totu dauna în bună stare, a‑i preîntâmpina cheltuelele necesarii, pre‑
cum și de a îndeplini punctualmente toate condițiunile și îndatorirele
prescrise în acestu testamentu.
Acest istoric s‑au scrisu de suptînsemnatulu preotu care mă aflu ser‑
vind la ac(e)astă biserică de la anulu 1848, aprilie 24.
Preotulu Ne. Drugescu20.
6
1881, decembrie, 10. Raportul Protoiereului Brăilei referitor la situația
bisericii „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel“ din Brăila, prin care se solicită
sfințirea acesteia „astfel cum se găseșce“, adică fără a fi tencuită la exterior.
„Reedificarea bisericei cu serbarea S(f)ânţilor Apostoli din Brăila
este începută în anul 1872, octombrie 15 în basa ordinului telegrafic
din acea zi, cuspesele primei ctitore Petcuţa Petre Boeangiu (acum
decedată) şi cu fondul ce avea vechea biserică.
Neurmarea donatoarei, conform disposiţiunelor luate de prediceso‑
rul Prea S(f)ânţiei Voastre (episcopul Melchisedec Ştefănescu, n.n.), co‑
municate suptsemnatului prin ordinul no 98 din 27 martie 1870, schim‑
barea planurilor şi obstacolilor aduse în desavantagiul acestei biserici
de cătră acel de atunci arhitect al comunei (acum decedat), a făcut ca
această biserică să nu se poată termina cu banii oferiţi de răposata
Petcuţa Petre Boeangiu şi fondul ce a avut vechia biserică, din care
causă actuala epitropie a fost silită a se // împrumuta de la onor(ata)
1194/1872, f. 7r‑v, 8r‑v, 9r. Semnătura autografă a preotului N. Drugescu.
278
primărie cu lei noi 15 mii, cu care a putut termina a ei edificare şi ten‑

cueala pe dinlăuntru, rămâind ca zugrăvitul şi tencueala pe afară să se
facă mai penurmă, atât din venitul ce are acea biserică de 400 galbeni
dintr‑un han dăruit tot de răposata Petcuţa Petre Boeangiu, precum şi
din nişce sume băneşci ce are a primi biserica de la foştii epitropi şi pe
care îi urmăreşce actuala epitropie.
Spre a se putea dar face mulţămire dlor enoriaşi care suferă de bi‑
serică de mai mulţi ani, dnii epitropi, prin chârtia înregistrată la no 256
a (sic!) cerut a se s(f)ânţi această biserică astfel cum se găseşce, având
înlăuntru toate odoarele vechii biserici, cu care se pot servi la trebuinţe‑
le ce au, iar pentru altele ce vor fi lipsă le vor înfiinţa.
Supuind deci la cunoşcinţa Prea S(f)ânţiei Voastre cele ce preced,
vă rog, cu cel mai profund respect, să binevoiţi a aproba a ei s(f)ânţire,
ordonând a se da în priimirea preotului proestos al acei biserici: un Sf.
Antimis, s(f)ânte moaşce şi Sf. Mir trebuitor“21.
21. Arhiva Episcopiei Dunării de Jos, dosar nr. 1780/1881, f. 79‑79v. Raportul
Protopopiatului Brăila nr. 598 din 10 decembrie 1881.
279
Pr. prof. dr. Leontin Popescu,

Universitatea „Dunărea de Jos„ din Galaţi
TRANSMITEREA CREDINŢEI
ÎNTR‑O LUME MEREU ÎN SCHIMBARE
Abstract: It is not only that the modern man lives and works in a secularized
context, but also that the man of computer and technology started to think in “secular”
and “secularized” terms to his own existence, to the mystery of his own being and to his
own destiny. Under our eyes it passes to a “secularized” vision of man or to a “secula‑
rized” anthropology.
Keywords: education, secularization, school, family.
O problemă care trebuie luată în considerare pentru stadiul con‑

temporan de religiozitate şi mai ales pentru ataşamentul uman faţă
de problemele religioase, spirituale şi nu în ultimă instanţă faţă de
Biserică, este transmiterea Învăţăturii de Credinţă la o nouă genera‑
ţie. Dacă avem în vedere că timp de 45‑50 de ani problemele religi‑
oase, spirituale au fost înlocuite cu ideologia ateist‑materialistă, şi
dacă avem în vedere faptul că spaţiul socio‑cultural universal are alte
date decât cel de acum 100 de ani, atunci problema transmiterii cre‑
dinţei şi a fondului doctrinar primit în cursul existenţei româneşti
este o problemă nu numai a misiunii catehetice sau a pastoralei, ci
şi a antropologiei. Şi din acest punct de vedere responsabilitatea de
transmitere a credinţei implică nu numai modul de a acţiona şi de a
exista al Bisericii, ci în acelaşi mod toţii membrii ei: ierarhie şi po‑
por.
Ce poate reprezenta acest deziderat: transmiterea credinţei?
Expresia „transmiterea credinţei“ – devenită astăzi o categorie
centrală în spaţiul Cateheticii – se referă la totalitatea proceselor de
280
experienţă creştină şi de formare catehetică prin care creştinii, în pri‑

mul rând părinţii creştini, în interacţiunea lor cu alţi creştini, caută să
transmită fondul de credinţă la o nouă generaţie.
a) Înţelesul amplu
În înţeles amplu, termenul de „transmiterea credinţei“ se referă la
un dat de fapt, adică la modul în care creştinismul trece în mod efectiv
de la o generaţie la o nouă generaţie de creştini.
Transmiterea credinţei este putem spune un termen compresiv
care înglobează toate procesele care cooperează la transmiterea Învă‑
ţăturii de credinţă: predica, cateheza, slujirea liturgică, educaţia creş‑
tină. Trebuie spus însă că acest proces de predare se bazează pe ra‑
portul şi pe dialogul dintre persoane. Joseph Moignt observa vis‑à‑vis
de această problemă a transmiterii credinţei, că „expresia – «transmi‑
terea credinţei» – are în ea însăşi acelaşi înţeles cu termenul «evan‑
ghelizare», adică comunicarea mesajului creştin la cei ce nu au încă o
credinţă activă, sau cum am spune o credinţă lucrătoare. Însă sensul
acestei expresii este mult mai restrâns şi aceasta pentru că verbul «a
transmite» indică o strânsă legătură între cel ce dă şi cel ce primeş‑
te, cum se întâmplă când se face trecerea unui obiect din în mână în
mână, sau cum se întâmplă cu trecerea unei vorbe din gură în gură în
care responsabilitatea de a da şi dreptul de a primi devine o continui‑
tate reciprocă, aşa cum s‑ar întâmpla cu o moştenire trecută de la tată
la fiu în aceeaşi familie, în care fiecare la rândul său trebuie să doneze
ceea ce el a primit“1.
Dacă în estul Europei perioada comunistă a impus o criză de
transmitere a credinţei, în vestul european secularizarea şi criteriile
societăţii de consum au făcut impotente şi ineficace principiile tra‑
diţionale de transmitere a credinţei, ajungându‑se atât în Est cât şi
Vest la o lipsă din viaţa Bisericii a elementului tânăr2. În relaţia pă‑
rinţi – fii, profesori – elevi, catehist – catehizat credinţa nu mai trece
cum ar trebui să se facă în mod normal într‑o reţea de persoane care
sunt toate deja creştini activi. Şi din acest punct de vedere e necesar
1. Joseph Moingt, La transmission de la foi, Paris, Fayard, 1976, p. 7‑8.

2. Cf. Andre Fossion, Le fond du probleme: La communication de la foi dans une
societé secularisée, în „Pro Mundi Vita“, Etudes, n. 14, p. 17‑25.
281
de o redescoperire pentru cei ce nu iau parte la viaţa Bisericii a cre‑

dinţei, deşi au fost botezaţi şi chiar au primit o instrucţie religioasă
în şcoală3.
b) Sensul restrâns
În sens restrâns, expresia „transmiterea credinţei „ se foloseşte ca
şi echivalent la cateheză4. Aceasta înseamnă că este pus în legătură cu
faptul că de‑a lungul timpului cateheza creştină a avut un rol principal,
aproape exclusiv în transmiterea credinţei. Aceasta şi pentru că noţi‑
unea de credinţă era gândită în sensul de întreg unitar al adevărurilor
de credinţă care era predat, preluat şi transmis înainte de toate prin
cateheză.
Astăzi după cum se ştie, cel puţin în România, acest sens restrâns
al expresiei transmitere a credinţei a dispărut, rămânând doar sensul
amplu: de la părinţi la fii, fie că este vorba de părinţii şi fiii naturali, fie
că este vorba de părinţii şi fiii spirituali. Bineînţeles, sensul restrâns al
transmiterii credinţei este obiect al predării religiei în şcoală, însă lu‑
mea tinerilor atât de complexă trăieşte mai puţin experienţa credinţei
prin scoală si mai mult prin exerciţiul de credinţă din familie şi prin
opinia generală pe care o are societatea faţă de problemele spirituale,
morale, religioase.
Ce anume a dus la criza de care vorbeam mai înainte în a transmite
credinţa?
Pe de o parte o influenţă asupra modului de a fi creştin al omului
contemporan a avut‑o criza de imagine a omului modern5, indiferenţa
religioasă ca fenomen generalizat, cultura şi societatea secularizată şi
în curs de secularizare, iar pe de altă parte lipsa unei colaborări între
cele patru instanţe educative: familie, mediu, şcoală, comunitate creş‑
tină şi nu în ultimul rând, lipsa unei legături vitale cu o comunitate
eclezială.
3. J. Moingt, La transmission de la foi, p. 8.

4. Joseph Gevaert, Catehesi e cultura contemporanea, Elle Di Ci, 1993, Torino,
p. 91.
5. C. Nanni, Modelli antropologici, în „Dizionario di Pastorale Giovanile“ (D.P.G.),
Elle Di Ci, Torino, 1992, p. 656‑671.
282
Criza de imagine a omului modern

Criza de imagine a omului modern vine şi din schimbarea modu‑
lui de reprezentare mentală cu care omul societăţii post‑medievale se
vede pe el însuşi, gândea şi prospecta existenţa sa în lume şi în istorie6.
Transformările economice şi politice ca şi consecinţe ale aşa‑zisei re‑
voluţii industriale, cuceririle ştiinţei şi ale tehnicii, apariţia a noi clase
politice, au purtat omul modern la o nouă conştiinţă de sine şi a pro‑
priilor capacităţi de modificare a realităţii prin acţiunea individuală şi
colectivă, bineînţeles izvorâtă din puterea raţiunii. În opoziţie cu omul
medieval, omul modern s‑a văzut pe sine centrat asupra lui însuşi, şi
mai puţin asupra lui Dumnezeu şi a Universului. Din acest punct de
vedere s‑a vorbit de omul copernician7, în sensul că omul devenea cen‑
trul solar, în jurul căruia venea să se rotească tot restul lumii, aseme‑
nea cum era soarele în concepţia lui Copernic şi cum era în concepţia
antică ptolemeică.
Umbrirea dimensiunii de creatură şi de parte a universului, înainte
de toate de iluminism tendinţa de autonomie a omului a dus la exal‑
tarea capacităţilor omului până la conştiinţa de a‑şi construi propriul
destin prin propriile puteri şi energii ale raţionalităţii sale. Începând de
aici, omul s‑a văzut pe sine ca şi homo faber, adică făuritor şi nu execu‑
tor, sau beneficiar a unei lumi sau a unei ordini deja date. În acest sens
a ajuns de a se pune sub semnul întrebării şi problema existenţei sale
religioase şi fără îndoială transmiterea unui dat care nu‑i mai serveşte.
O asemenea imagine a omului, chiar dacă nu totdeauna organică, a
fost imediat asumată de marile ideologii care intre secolul trecut şi cel
actual au condus sau cel puţin au susţinut practica socială şi politică
căreia i‑a oferit justificare raţională, coerenţă, perspective, linie de acţi‑
une şi imaginea de ideologii învingătoare. În ultima jumătate a secolu‑
lui trecut această imagine a omului „învingător“ prin propriile forţe s‑a
propus potrivit a două versiuni principale: una care se încredinţa mai
degrabă puterii ştiinţifice, tehnologice, producţiei economice lăsată la
liberul joc de reguli ale pieţei; şi alta care dimpotrivă, supunea totul pu‑
terii de prevedere a schimbării politice şi structurale. În ambele cazuri
6. Ibidem, p. 659.
7. Ibidem, p. 660.
283
s‑a încercat realizarea unei noi viziuni, pe linie orizontală, laică, bazată
pe puterea ştiinţei şi a naturii şi a unui progres nelimitat8.
Toată această imagine este azi destul de problematică, intrată deja
în criză. De la imaginea lui homo faber şi de la proclamarea „morţii
lui Dumnezeu“ s‑a trecut la proclamarea puterii subiectivităţii umane
sub mantia aşa‑zisei culturi radicale, apoi la homo ciberneticus pentru
a se ajunge în zilele noastre la omul post‑modern care impune o nouă
formă de modernitate: cea planetară, a societăţii informaticii domina‑
tă de noile tehnologii ale informatizării şi ale hegemoniei financiare,
tehnice şi manageriale.
Ce loc ocupă în acestă imagine persoana creştină e greu de spus
atâta timp cât Dumnezeu a fost dat afară din viaţa de zi cu zi a omului.
De aceea necesitatea refacerii adevăratelor modele antropologice prin
dimensiunea misionară a vieţii creştine se impune de la sine.
Indiferenţa ca fenomen generalizat

şi implicaţiile sale la nivel religios
Difuzată la mai toate straturile sociale ca un nou mod de a fi, atitu‑
dinea de indiferenţă nu mai apare legată doar de particularele matriţe
culturale şi filosofice, ci mai mult ca fruct al procesului de secularizare
care a subminat la rădăcină modelele de comportament tradiţional,
care nu au putut da un cadru alternativ la opţiunea de alegere şi prac‑
tică, atât la nivelul personal, cât şi social. Indiferenţa apare în acest
context ca şi atitudine care atinge atât sfera ierarhizării valorilor, cât şi
pe ceea a relaţiilor din comunitatea umană.
Indiferenţa religioasă se manifestă azi, uneori, în mod radical, pen‑
tru că viaţa şi trăirea umană de zi cu zi nu mai caută explicaţii şi sem‑
nificaţii ce vin dincolo de pragmatismul exacerbat al vieţii. În această
perspectivă, religia şi credinţa nu mai sunt văzute ca izvoare de sem‑
nificaţii, experienţa umană mulţumindu‑se cu prezentul imediat, re‑
fuzând să reţină sacrul ca ceva autentic şi important pentru viaţa per‑
sonală şi socială9.
8. Ibidem, p. 661.
9. V. Orlando, Religione, în „Dizionario di pastorale giovanile“, p. 918‑930, aici
p. 926.
284
În contextul opțiunilor tinerilor unde dubiul religios îşi are un loc

privilegiat şi unde tânărul începe a‑şi maturiza atitudinile şi opţiu‑
nile10, pătrunderea indiferenţei faţă de viaţa spirituală poate asuma
nuanţele tipice ale lipsei de înţelegere, ale îndepărtării, ale nonconfor‑
mismului, ale înstrăinării şi a neputinţei de înţelegere a semnificaţiei
actului religios. Ceea ce are drept consecință indiferența față de mesa‑
jul Evangheliei și implicit al Bisericii11.
Un tânăr nonconformist nu mai acceptă dialogul, ci acţionează
cum îi spune mintea lui în clipa aceea12. Un tânăr nonconformist este
tânărul din Evanghelie care este inteligent, frumos, bine clădit şi iubit
de părintele lui, dar care spune „nu mai vreau să stau acasă cu tine,
mai vreau însă şi jumătate din avere, nu‑mi mai plac cartea, credinţa,
obiceiurile, ţara, de aceea vreau să mă duc într‑o ţară îndepărtată“. La
un moment dat, nonconformismul are o limită: limita nonconformis‑
mului este degradarea totală13.
Cultura şi societatea secularizată

Cultura şi societatea contemporană ce se secularizează tot mai
mult tind de a determina sau a codetermina alegerea de a fi creştin
a omului modern. Pentru majoritatea persoanelor care azi se declară
creştine, această alegere a devenit o probelemă conştientă bazată pe
motivaţii pur personale.
Nu mai puţin, această alegere este într‑un contrast evident cu un
context cultural care relativizează şi tinde să globalizeze14 toate op‑
ţiunile religioase. Cu alte cuvinte, transmiterea credinţei ar trebui să
dobândească o dimensiune misionară.
Eugenio Fizzoti, , Verso una psicologia della religione. 2 Il cammino della reli‑
10.��
giosita, Elle, Di Ci, Torino, 1995, p. 107.
Joseph Gevaert, Evangelizzazione, în „Dizionario di pastorale giovanile“,
11.��
��
ELLE DI CI, Torino, 1992, p. 380‑387, aici p. 382.
rii de Jos, De la nonconformism la naturalism în
12.��
PS dr. Casian, Episcopul Dun��
ă��
viaţa tânărului, Conferinţă şi dialog cu tinerii gălăţeni, manumscriptum, p. 27.
13.�Ibidem.
Giorgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, trad. de
14.��
pr. prof. dr. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 154.
285
În sistemul tradiţional, existent de secole, transmiterea credinţei

făcea parte din mediul cultural al umanului15. Pentru a fi şi mai corecţi,
spunem că mediul socio‑cultural dădea prilej pentru opţiunea creştină
a familiei. Biserica, în concret parohia, nu trebuia să se ocupe în mod
explicit de opţiunea omului de a fi creştin. Opţiunea şi alegerea erau
în oricare mod prevăzute. Educaţia şi mediul prilejuiau alegerea creş‑
tină. În acest context creştin, copiii erau mici creştini pentru că erau
deja iniţiaţi în credinţă şi în practica creştină prin experienţa educaţiei
familiare, iar rolul Bisericii în transmiterea credinţei privea predica,
administrarea Sfintelor Taine, slujirea liturgică şi filantropică.
Marea schimbare care s‑a produs azi a determinat ca procesul de
integrare şi contact cu societatea şi contextul cultural contemporan
să nu mai coincidă cu alegerea creştină şi viaţa eclesială. Biserica, cre‑
dinţa şi viaţa socială şi culturală sunt azi disociate între ele. Din cau‑
za acestei schimbări culturale şi sociale generale care în România s‑a
făcut brusc, s‑a ajuns la oarecare dificultate în trasmiterea credinţei
unei noi generaţii, care, asaltată de cele mai multe ori de informaţii
contradictorii, preia cu greu fondul doctrinar şi de credinţă al părin‑
ţilor. Totuşi trebuie spus că problema transmiterii credinţei nu trebu‑
ie interpretată în mod dramatic pentru Biserică sau pentru credinţă.
Problema transmiterii credinţei a fost şi va rămâne o problemă spe‑
cială, de la începuturile Bisericii şi până astăzi. În concret trebuie să
vedem aici dimensiunea misionară a întregului corp al Bisericii. Toate
acţiunile Bisericii şi ale membrilor ei trebuie să fie azi determinate şi
străbătute de duh misionar.
Situaţia poate deveni dramatică cu privire la trasmiterea credinţei
atunci când accentul în transmiterea credinţei cade pe predetermina‑
rea socială şi culturală, care are azi valenţele globalizării valorilor16.
„Multiculturalitatea“, termen de origine anglo‑saxonă pentru a indica
faptul că, în cadrul marilor spaţii culturale se întâlnesc persoane ce
aparţin diverselor lumi culturale şi religioase, predetermină o regân‑
dire a întregii culturi mondiale, ce trebuie să favorizeze inevitabilul
Joseph Gevaert, Catehesi e cultura contemporanea, Elle Di Ci, Torino, 1993,

15.��
p. 92.
16.�Ibidem, p. 86.
286
exod cultural17. Deşi creştinismul nu s‑a identificat cu nicio cultură,

văzut prin prizma multiculturalităţii, devine doar o posibilă cale din
cele multe care pot fi urmate. Relativizarea convingerilor religioase,
sociale şi culturale nu poate duce decât la distrugerea identităţii omu‑
lui ca şi creatură a lui Dumnezeu.
Şcoala
În al doilea rând, schimbările produse în sistemul de educaţie pre‑
cum şi mediul general al culturii au azi un pronunţat sens de pluralism
cultural şi ideologic care duce la o relativizare lentă dar sigură a tutu‑
ror valorilor umane, intre care şi cea a opţiunii de credinţă. Biserica,
religia în şcoală apar ca şi una dintre celelalte catedre ce se ocupă de
spiritul uman, de morală, de valorile umane. Şi peste toate, se face ca‑
tehism, se administrează chiar Sfintele Taine, însă lipseşte convertirea.
Toată această situaţie reflectă faptul că ora de religie în cea mai mare
parte are ca finalitate doar transmiterea unor noţiuni teologice care
formează mai mult sau mai puţin cultura şi inteligenţa copilului, fără a
se preocupa de o formare religioasă. Totuşi, trebuie spus că problema
doar a informării şi mai puţin a formării este o problemă generală a
sistemului educaţional contemporan.
Legată de pluralismul cultural şi social este şi problema limbaju‑
lui religios sau catehetic18. Neîndoielnic, nu se poate aborda în mod
adecvat problema raportului dintre credinţă şi cultură fără a privi cât
mai aproape problema limbajului catehetic. Motivul care determină a
se da o importanţă majoră limbajului catehetic este acelaşi motiv care
priveşte transmiterea conţinutului mesajului creştin. În fapt, mesajul
evanghelic e destinat tuturor persoanelor. Fiecare persoană are drep‑
tul de a auzi mesajul Evangheliei potrivit stadiului său cultural. Şi dacă
e adevărat că religia creştină nu se identifică cu nicio cultură, în mod
egal se poate afirma că Învăţătura de credinţă nu se poate identifica cu
niciun limbaj. Fără indoială, limbajul liturgic și al rugăciunii nu poate
Cf. C. Nanni, Educazione e pedagogia in una cultura che cambia, LAS, Roma,
17.��
1992, p. 103‑124.
Zelindo Trenti, Educare alla fede. Saggio di pedagogia religiosa, ELLE DI CI,
18.��
��
Torino, 2000, p. 185‑199.
287
fi înlocuit cu nimic din ceea ce ne oferă lumea. Dar trebuie să admitem

că un limbaj bisericesc‑misionar în transmiterea mesajului evanghe‑
lic trebuie să țină seama de subiectul căruia i se adresează și care, la
rândul său, este el însuși un purtător de limbaj19. Eficacitatea unui bun
limbaj bisericesc se arată în faptul că subiectul îl poate reproduce în
propriul său orizont cultural. Și dacă azi lumea nu mai vorbeşte ca ieri,
şi cu atât mai mult nu înţelege sau consideră desuet limbajul de ieri,
înseamnă că şi limbajul misionar‑catehetic trebuie să se reînoiască,
pentru a face faţă noilor exigenţe educaţionale şi culturale.
O altă problemă legată de educaţia religioasă este analfabetismul
religios. Când vorbim de analfabetismul religios, este clar că trebuie
să avem în vedere două serii de probleme: pe de o parte, problema cea
mai tradiţională, aceea a creştinului care are o legătură cu Biserica, cu
Sfintele Taine şi cu viaţa bisericească în general, dar care nu dispune de
un fond de cunoştinţe religioase pentru a trăi şi apăra în mod adecvat
propria identitate creştină; pe de altă parte, este problema celor care
deşi au botezul creştin, nu au nicio legătură vitală cu credinţa şi nu au
o substanţială identitate creştină. Cu toate că statisticile sociologice
arată că România este de peste 86 % de credinţă ortodoxă, ne putem
întreba câţi la sută sunt şi practicanţi ai vieţii bisericeşti ortodoxe?
Toate acestea cer în mod impetuos misionarismul, transmiterea
credinţei pe calea misionară (via misionaria).
Familia
În al treilea rând, familia are un rol deosebit de important în trans‑
miterea fondului de credinţă. Din păcate foarte multe familii de azi nu
mai sunt un loc al experienţei creştine. Chiar şi aici, în familie ca şi în
societate sunt prezente foarte multe elemente ale pluralismului care
penetrează în familie prin televizor, radio, mass‑media etc. Cert este
că în foarte multe familii, părinţii nu sunt practicanţi ai Sfintelor Taine,
ai rugăciunii, împreună cu fiii lor. Şi peste toate nu sunt aproape deloc
preocupaţi de a transmite copiilor lor principiile creştine, pe care, de
Pierre Bagot, Linguaggio, în „Dizionario di Catechetica“, ��

19.��
Jean
�� ELLE DI CI,��
To‑
rino, 1987, p. 393‑385, aici p. 384.
288
ce să nu spunem, nu le cunosc nici ei. Apoi spaţiul cartierului, sau chiar

al uliţei de la sat şi al grupului din care un copil face parte, nu mai sunt
în general vorbind, un loc creştin, ci foarte des pluralist şi descreşti‑
nat.
Pentru ce e aşa de decisivă şi necesară educaţia creştină în familie?
Pentru faptul că ea este spaţiul unui mod de experienţă şi educaţie re‑
ligioasă în spontaneitatea vieţii de zi cu zi. Aceasta nu înseamnă că pă‑
rinţii trebuie să instituie acasă pentru copiilor o a doua oră de religie, ci
familia creştină trebuie să fie mediul de comunicare concretă a atitudi‑
nii de credinţă a părinţilor în faţa micilor evenimente ale fiecărei zile.
Apartenenţa la o comunitate creştină – parohia

Creştinismul nu este, în niciun caz, o religie domestică sau fami‑
lială. Prin natura sa proprie, el cheamă în exteriorul familiei pentru a
aparţine la o „familie“ mult mai mare, adică la comunitatea creştină:
parohia. În sens biblic „parohie“ înseamnă a „conlocui“, a fi împreună
în comunitate20. Transmiterea credinţei recheamă mediul comunităţii
parohiale precum şi trăirea şi experienţa vieţii comunitare. Raportul
cu o comunitate creştină care mărturiseşte credinţa şi celebrează Tai‑
na Învierii este aproape din partea tinerilor inexistent, sau ocazional
cu prilejul unui botez, al unei cununii sau al unei înmormântări. Mai
mult, pentru tinerii care frecventează şcoli la distanţe mari de propriul
mediu familial, contactul cu viaţa parohiei sau a comunităţii locale este
destul de efemer. Cu atât mai mult în marile aglomerări urbane unde
numele preotului paroh nici măcar nu este cunoscut. Lucrul acesta
arată că foarte puţine comunităţi, în special cele din mediul rural, au
o pronunţată conştiinţă de apartenenţă religioasă. Formarea acestei
conştiinţe nu o poate realiza preotul duhovnic de unul singur. Este
adevărat, el este promotorul, însă la îndeplinirea scopului misionar de
transmitere a credinţei la care fiecare membru al parohiei ar trebui să
subscrie, se realizează prin colaborarea acestor instanţe ale vieţii si
ale educaţiei: familia, şcoala, comunitatea parohială, societatea.
Valer Bel, Misiune, parohie, pastorație, Cluj‑Napoca, Ed. Renașterea, p. 23.

20.��
��
289
Concluzie
Rememorând tot ce am spus până aici, putem concluziona că una
din marile schimbări ale realităţii moderne, şi de o mare evidenţă pen‑
tru dimensiunea misionară a comunităţii ecleziale, este răspândirea
unei antropologii secularizate. Nu este doar faptul că omul modern
trăieşte şi lucrează într‑un context secularizat, ci şi faptul că omul
tehnicii şi al calculatorului a început să gândească în termeni „secu‑
larizaţi“ şi „secularizanţi“ la propria existenţă, la taina propriei fiinţe
şi la propriul său destin. Se trece sub ochii noştri la o viziune „secu‑
larizată“ a omului, sau la o antropologie „secularizată“. Punem între
virgule termenul de „secularizare“ pentru a arăta că, spre deosebire
de înţelegerea obişnuită, în cadrul antropologiei, secularizarea asumă
semnificaţia de spaţiu „intramonden“, „pur istoric“, „ateu“. E evident,
deci că, secularizarea opţiunilor culturale şi economico‑sociale influ‑
enţează şi alte medii vitale deci, pune sub presiune concepţia teistă şi
creştină despre om.
Bibliografie
Bagot, Jean Pierre, Linguaggio, în „Dizionario di Catechetica“, ELLE DI CI, Torino,
1987, p. 393‑385.
Bel, Valer, Misiune, parohie, pastorație. Coordonate pentru o strategie misionară,
Cluj‑Napoca, Ed. Renașterea, 2002.
Crăciun, PS dr. Casian, Episcopul Dunării de Jos, De la nonconformism la natu‑
ralism în viaţa tânărului, Conferinţă şi dialog cu tinerii gălăţeni, manumscriptum,
30 p.
Fizzoti, Eugenio, Verso una psicologia della religione. 2 Il cammino della religio‑
sita, Elle Di Ci, Torino, 1995, 208 p.
Fossion, Andre, Le fond du probleme: La communication de la foi dans une socie‑
te secularisee, în „Pro Mundi Vita“, Etudes, n. 14, p. 17‑25.
Gevaert, Joseph, Evangelizzazione, în „Dizionario di pastorale giovanile“, ELLE
DI CI, Torino, 1992, p.380‑387.
Gevaert, Joseph, Catehesi e cultura contemporanea, Elle Di Ci, Torino, 1993.
Mantzaridis, Giorgios, Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, trad. de pr.
prof. dr. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002.
Moingt, Joseph., La transmission de la foi, Paris, Fayard, 1976.
Nanni, Carlo, Educazione e pedagogia in una cultura che cambia, LAS, Roma,
1992.
290
Nanni Carlo, Modelli antropologici, în „Dizionario di Pastorale Giovanile“, Elle

Di Ci, Torino, 1992, p. 656‑671.
Orlando, Vito., Religione, în „Dizionario di Pastorale Giovanile“, Elle Di Ci, Tori‑
no, 1992, p. 918‑930.
Trenti, Zelindo, Educare alla fede. Saggio di pedagogia religiosa, ELLE DI CI, To‑
rino, 2000.
291
292
III.
Chipuri luminoase
de păstori de suflete
şi dascăli de teologie
293
294
Pr. conf. dr. Nicuşor Tucă,

Facultatea de Teologie Ortodoxă,
Universitatea „Ovidius“ din Constanţa
IERARHI ȘI TEOLOGI DE SEAMĂ LA TOMIS

ÎN PRIMUL MILENIU CREȘTIN
Abstract: Scythia Minor (Dobruja) has always been an area of great interest for
many historians, archaeologists and theologians who have studied the evolution of
Christianity in this territory, significantly contributing to its history. Most archaeolo‑
gical discoveries of the former provinces Scythia Minor and Dacia prove the fact that
Christianity reached these territories since the first centuries of our era. It is already
a proven fact that the land of Scythia Minor has been inhabited by a large number of
Christians even since the first centuries, and areal Church life has developed here. This
was also due to the Edict of Milan, of 313, through which the Christians were allowed
to freely express their faith.
The Holy Apostle Andrew preached Christianity in Scythia Minorbut also in the
neighbouring regions, in north and west, as well.This is proved by many archaeological
discoveries.
It is in he capital of this land – Tomis – that the first bishops of this area ran their
activity,establishing here a Metropolitan Bishopric that enjoyed a real independence
(αυτοκέφαλη αρχιεπισκοπων), certainly acquired through its role of protector of the
true faith.The Bishopric of Tomis, the oldest ecclesiastic institution in Romania, played
a significant role in the early Christian Church.
Some of these bishops of Tomis took part in ecumenical councils and defended
the Orthodoxy on the occasion of their participation in the 1st, 2nd, 3rd and 4th Ecume‑
nicalCouncils. They also had agreat rolein the receivingof the dogmatic resolutionsof
these Ecumenical Councils by the Christians whom they ministered. They preached and
defended the Orthodoxy even through martyrdom, as it happened in the case of Evan‑
gelicus, Ephremus and Titus, being rea lexamples of faith and theological knowledge.
In the present study, we shall present, on the one hand, the bishops of Tomis who had
connections with the Christian East and West,through their participation in the Ecu‑
menical Councils, and,on the other hand, some theologiansof great value of these lands,
thanks to whom the Church succeeded in remaining unharmed by the troubled times
and by the numerous heresies.
295
We also need to mention the fact that some bishops of Tomis were erudite people,
appreciated by their contemporaries, as it happened with Teotim, also called the Philo‑
sopher, and with bishop Ioan (John). Beside them, some famous theologians, like Saint
Ioan (John) Cassian, Dionysius Exiguus and the “Scythian monks“, stand out.
The archaeological documents, particularly the inscriptions and the high number
of martyrs of Christ from all of Scythia Minor, prove the fact that in Scythia Minor
none of the heresies of that time grew roots. A sure contribution to the receiving of the
dogmatic resolutions of the Ecumenical Councils in the Church of Scythia Minor and
the propagation of these resolutions among the clergy and the Christians was, on the
one hand, that of the Christian divine service and,on the other hand, that of the bishops
who participated in these councils or who had close connections with the Fathers and
theologians of the Christian East or West.
All of them, thanks to their accurate theology were real examples for the primary
Christianity world wide and for this reason the Church has decided to proclaim them
among the saints.
Keywords: Scythia Minor, hierarchy, bishop, Ecumenical Councils, Tomis
1. Introducere
De‑a lungul timpului, o preocupare constantă a multor istorici, ar‑
heologi şi teologi a fost studiul apariţiei şi evoluţiei creştinismului din
Scythia Minor. Cele mai multe descoperiri arheologice din fostele pro‑
vincii Scythia Minor și Dacia dovedesc faptul că religia creștină a ajuns
în aceste teritorii chiar la începutul primului mileniu.
Mărturiile istorice ale acelor vremuri atestă, în mod neîndoielnic,
existenţa timpurie a creştinismului în străvechiul ţinut dintre Dunăre
şi Mare, numit în antichitate Scythia Minor (Sciţia Mică), iar astăzi Do‑
brogea. Acest început încearcă a‑l lămuri pe de o parte tradiţia, iar pe
de altă parte „necesitatea logico‑istorică“, despre care vorbea, în anul
1911, istoricul şi arheologul român Vasile Pârvan1.
Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea (265‑339), cel mai de sea‑
mă istoric creştin al veacurilor primare, dă mărturie de faptul că ţinutul
de la Dunărea de Jos şi Pontul Euxin şi, mai ales, oraşele greceşti de
pe ţărmurile acestuia au fost evanghelizate de Sfântul Apostol Andrei,
căruia, după Cincizecime, sorţii i‑ar fi hărăzit creştinarea Sciţiei. Aceas‑
tă informaţie a preluat‑o de la scriitorul bisericesc creştin Origen. În
1. Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco‑roman,

296
cunoscuta sa lucrare Istoria bisericească, Eusebiu relatează faptul că

Sfântul Apostol Andrei a propovăduit creştinismul şi în Dacia Pontică,
viitoarea provincie romană Scythia Minor. „Când Sfinţii Apostoli şi uce‑
nici ai Mântuitorului nostru, scria el, s‑au răspândit peste tot pămân‑
tul locuit, Toma, după spusele tradiţiei, a luat (spre evanghelizare) ţara
parţilor (perşilor), Andrei – Scythia, Ioan – Asia, unde şi‑a petrecut toa‑
tă viaţa până ce a murit în Efes; Petru a predicat iudeilor împrăştiaţi în
Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia... Ce să mai spun de Pavel, care,
după ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim până în părţile
Iliriei, a suferit martiriul la Roma, sub Nero? Acestea sunt spuse întoc‑
mai de Origen, în Cartea a III‑a a Comentariilor sale la Geneză“2.
Tradiţia evanghelizării „Sciţiei“ de către acest apostol o întâlnim şi
la alţi scriitori bisericeşti. Aşa de exemplu, cu mult timp înainte Sfân‑
tul Ipolit (Hipolit) (c. 170 ‑ c. 236) consemna o tradiţie potrivit căreia
Sfântul Apostol Andrei „a vestit (cuvântul Evangheliei) sciţilor3 şi tra‑
cilor“. Documente descoperite recent atestă faptul că şi Sfântul Apostol
Filip a însoțit pe Sfântul Apostol Andrei în Scythia, Dobrogea de astăzi,
pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu4. Înseamnă că o parte
din teritoriul patriei noastre a fost evanghelizat de unii dintre ucenicii
direcţi ai Mântuitorului. Aceştia, ca şi ceilalţi apostoli, vor fi rânduit şi
ei episcopi şi preoţi în cetăţile de pe ţărmul Pontului Euxin, în speţă
la Tomis, metropola provinciei, care le‑au continuat apoi lucrarea de
încreştinare a locuitorilor de aici“5.
Creștinismul în Scythia Minor a cunoscut o răspândire rapidă6, dar
activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei și a discipolilor săi nu
2. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în col. „Părinţi şi Scriitori Biseri‑

ceşti“, vol. 13, Bucureşti, 1987, p. 99.
3. Hipolit Romanul, Despre cei doisprezece Apostoli, în „Fontes historiae daco‑ro‑
maniae pertinentes“, vol. I, Bucureşti, 1964, p. 713.
4. Emilian Popescu, Sfântul Apostol Filip – misionar pe pământul românesc, în
„Glasul Bisericii“, LVII (2001), nr. 5‑8, p. 76.
5. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1978, p. 15; Cf. Au‑
rel Cosma, Mytologie Roumaine, Bucarest, 1942, p. 207; Niculae Şerbănescu, Pătrun‑
derea şi dezvoltarea creştinismului în Scythia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare“,
Galaţi, 1979.
6. Viorel Ioniţă, Activitatea misionară a Sfântului Apostol Andrei în Schythia Mi‑
nor, în „Biserica Ortodoxă Română“, CVI (1988), nr. 3‑4, p. 97.
297
s‑a limitat doar la această zonă, ci s‑a extins şi în regiunile învecinate,

în provinciile de la nord și vest. Scythia Minor a reprezentat poarta de
intrare a creștinismului pe teritoriul actual al României.
Tomisul, capitala acestei provincii, a devenit locul de activitate
pastorală a primilor ierarhi din zonă. Această episcopie este întâlnită
în istorie în secolele IV‑VI, într‑o perioadă de mari controverse trinita‑
re şi hristologice, care au dus şi la convocarea primelor patru sinoade
ecumenice, la care episcopii tomitani, care au participat sau au semnat
deciziile sinodale, au luptat pentru păstrarea unităţii Bisericii creştine
şi a dreptei-credinţe.
2. Legăturile episcopilor de Tomis

cu Răsăritul şi Apusul creştin
Ierarhii tomitani au apărat Ortodoxia cu prilejul participării la pri‑
mele patru sinoade ecumenice. De asemenea, au avut un rol foarte
important în procesul receptării hotărârilor dogmatice ale sinoadelor
ecumenice de către credincioşii pe care îi păstoreau. Mai mult decât
atât, ei au predicat şi apărat Ortodoxia cu dârzenie şi dăruire până la
martiriu (Evangelicus, Efrem şi Tit, sub persecuţia lui Diocleţian şi a
lui Licinius).
La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325, în mod sigur a
participat un episcop de la Tomis, căci Eusebiu de Cezareea, care era
de faţă, notează că „nici scitul n‑a lipsit din ceată“7, adică dintre par‑
ticipanţii la sinod. După o listă a participanţilor ar fi vorba de Marcu.
Acest episcop cu siguranţă a fost împotriva ereziei lui Arie, deoarece
toţi urmaşii săi au apărat Ortodoxia.
În secolul al IV‑lea avem un alt mare episcop la Tomis în persoana
lui Bretanion, primul episcop de Tomis a cărui existentă nu poate fi
pusă la îndoială.
Este foarte cunoscut episodul în care, pentru a impune arianismul
şi în provincia Scythia Minor, împăratul Valens l‑a vizitat pe episcopul
Bretanion (369) chiar în biserica din Tomis în care slujea acesta, în‑
7. Eusebiu de Cezareea, Scrieri. Partea a doua. Viaţa lui Constantin cel Mare, în
col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“, vol. 14, Bucureşti, 1991, p. 128.
298
cercând să‑l convingă să primească arianismul. Episcopul Bretanion

a respins arianismul printr‑o cuvântare rostită înaintea împăratului şi
a credincioşilor aflaţi în biserică, în care a apărat învăţătura niceeană.
Apoi lăsându‑l acolo pe împărat, ca semn al respingerii comuniunii cu
arienii, s‑a dus într‑o altă biserică, urmat de credincioşi. Împăratul Va‑
lens l‑a exilat pe episcop, dar apoi a revenit şi i‑a permis lui Bretanion
să se întoarcă la Tomis, în scaunul episcopal8.
Teodoret al Cyrului îşi exprima respectul său şi al contemporanilor
săi faţă de Bretanion astfel: „Şi Vetranio, care strălucea prin tot felul de
virtuţi, fiind rânduit ca să conducă ca episcop oraşele întregii Sciţii Mici
şi‑a aprins cugetul cu râvna credinţei, a combătut stricarea dogmelor
şi fărădelegile lui Valens contra sfinţilor (dreptcredincioşilor)“9.
Cei mai mulţi cercetători susţin că autorul „Scrisorii din Gothia
către cea din Capadocia“, care însoţea moaştele Sfântului Sava de la
Buzău, a fost acest episcop Bretanion. Sfântul Vasile cel Mare, după
primirea moaştelor, mulţumeşte acestui episcop prin două scrisori.
În anul 381 are loc la Constantinopol Sinodul II Ecumenic la care
a participat episcopul din Tomis, care se numea Terentius sau Gheron‑
tie. Avem o informatie foarte importantă în legătură cu el prin care
împăratul Teodosie cel Mare cere ca episcopii din Tracia şi Scythia să
ţină comuniunea credinţei cu episcopii Terentius de Tomis şi Marty‑
rius de Marcianopolis10. Prin aceasta împăratul Teodosie cel Mare, în
anul 381, îl însărcina pe Terentius să vegheze la păstrarea Ortodoxiei
în cetăţile din Scythia Minor11.
La Sinodul III Ecumenic de la Efes, din anul 431, a participat
episcopul Timotei de Tomis. Dovada credinţei sale ortodoxe stă sem‑
nătura sa pe sentinţa de condamnare a lui Nestorie. El a semnat cele
„12 anatematisme“ ale Sfântului Chiril al Alexandriei, precum şi sen‑
tinţa de condamnare a ereziarhului. A fost cel de‑al 170‑lea semna‑
8. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1992, p.

144.
9. Episcopul Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, în col. „Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti“, vol. 44, Bucureşti, 1995, p. 197.
10. Emilian Popescu, Bretanion şi Gerontius (Terentius) – două mari personalităţi
ale Tomisului în secolul al IV‑lea, în „Studii teologice“, XL (1988), nr. 2, p. 120‑123.
11. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 145.
299
tar din sentinţa de condamnare a lui Nestorie. A continuat activitatea

misionară apărând credinţa ortodoxă şi după sinodul de la Efes, iar
erezia nestoriană nu a contaminat eparhia sa.
Urmaşul lui Timotei a fost episcopul Ioan, care a păstorit înainte
de anul 448 şi care, deşi n‑a participat la vreun sinod ecumenic, şi‑a
adus contribuţia la apărarea credinţei ortodoxe combătând erezia ne‑
storiană. Se spune despre acesta că era unul din cei mai buni teologi ai
timpului12. I se atribuie şi unele traduceri din scriitori bisericeşti greci
în limba latină, cum ar fi Teodor de Mopsuestia şi Teodoret din Cir. În
timpul lui a apărut şi erezia monofizită, căreia i s‑a opus cu toată pute‑
rea sa, fiind, după mărturia scriitorului Marius Mercator, „unul dintre
cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi eutihianismului“. Prin
calităţile sale de ierarh învăţat şi prin poziţia sa ortodoxă episcopul
Ioan şi‑a pus pecetea asupra convingerilor sale .
Urmaşul lui Ioan pe scaunul episcopal al Tomisului a fost Alexan‑
dru, care a trăit în timpul disputelor monofizite. A participat la sinodul
din 449, de la Constantinopol, unde semnează ca al şaptelea semnatar
condamnarea lui Eutihie. Tot în 449 are loc la Efes „sinodul tâlhăresc“,
care a reabilitat pe Eutihie. La acesta episcopul Alexandru al Tomisului
nu a luat parte. În 451, împăratul Marcian a convocat al IV‑lea Sinod
Ecumenic, la care, ierarhul Alexandru, deşi n‑a participat, a semnat ul‑
terior actele sinodale ca episcop al provinciei Scythia, ceea ce confir‑
mă Ortodoxia credinţei sale şi a eparhiei pe care o reprezenta13.
După scurta păstorire a lui Alexandru urmează episcopul Teotim
II. În vremea lui susţinătorii monofizitismului tulburau în continuare
pacea Bisericii şi se opuneau hotărârilor Sinodului de la Calcedon. În
această situaţie împăratul Leon I (457‑474) le‑a cerut în scris tuturor
ierarhilor din imperiu să‑şi exprime poziţia faţă de cele hotărâte la
Sinodul al IV‑lea, din anul 451. În răspunsul său, episcopul tomitan
Teotim al II‑lea scrie că primeşte fără rezervă hotărârile Sinodului de
la Calcedon. „Prea Bunule Împărat, şi eu şi toată Biserica lui Dumnezeu
aşa înţelegem şi cu consimţământul nostru confirmăm prin credinţă şi
12. Niculae Şerbănescu, 1.600 de ani de la prima mărturie documentară despre

existenţei Episcopiei Tomisului. în „Biserica Ortodoxă Română“, LXXXVII (1969), nr.
9‑10, p. 1015.
300
mărturisirea noastră evlavioasă hotărârile Sfinţilor Părinţi“14. Răspun‑

sul său constituie o altă dovadă că episcopii din Tomis nu s‑au abătut
niciodată de la adevărata credinţă.
După Teotim al II‑lea documentele istorice nu mai amintesc nu‑
mele vreunui episcop de Tomis, ceea ce nu înseamnă că Tomisul ar
fi încetat să mai existe ca reşedinţă episcopală. În această perioadă
populaţia zonei se confruntă cu frecvente năvăliri de migratori. Apoi,
mişcările permanente de revoltă din interiorul Scythiei Minor au ză‑
dărnicit, se pare, păstrarea numelor episcopilor pentru o perioadă de
mai bine de o jumătate de veac. După Teotim al II‑lea, ultimul nume
de episcop Tomitan consemnat de istorie în sec. al V‑lea, abia în prima
jumătate a sec. al VI‑lea documentele vorbesc despre episcopul de To‑
mis Paternus, în legătură cu acţiunea călugărilor sciţi, a căror învăţătu‑
ră – „Unul din Sfânta Treime a suferit cu trupul“ – a combătut‑o. Deşi
călugării sciţi erau convinşi că formula lor exprima o hristologie pro‑
fund ortodoxă, totuşi pe linia Ortodoxiei fără cusur se afla episcopul
lor, Paternus. Totuşi, trebuie să facem o distincție clară între monarhi‑
anismul modalist (patripasianism) al lui Sabelie, din sec. al III‑lea, și
teopashismul promovat, în 519, la Constantinopol, de Ioan Maxențiu
și de un grup de călugări sciți (Achile, Ioan, Leonțiu). Justinian și chiar
Leonțiu de Bizanț, care era antimonofizit, îi susțineau pe teopashiți în
folosirea formulei lor15.
Pe la mijlocul secolului al VI‑lea, o nouă problemă teologică fră‑
mânta Biserica creştină. În contextul disputei privind „Cele trei capi‑
tole“, documentele istorice atestă prezenţa lui Valentinian pe scaunul
episcopal de Tomis, căruia i‑au scris în anul 549 diaconii papei Vir‑
gilius (537‑555), exprimându‑şi nemulţumirea cu privire la faptul că
papa Virgilius a semnat condamnarea „Celor trei capitole“16. Acestea
erau: persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia, opera lui Teodo‑
14. Ioan G. Coman, Spiritualitate patristică în Scythia Minor. Ortodoxia credinţei,

în „Ortodoxia“, XXIX (1977), nr. 2, p. 164‑165.
15. O. Bardenhewer, Geschichte der Altkirchlichen Literaturi, Freiburg im Breisgau,
1924, p. 202, 299.
16. Ioan Rămureanu, Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondenţa lui cu papa
Vigiliu în chestiunea „Celor Trei Capitole“, în „Biserica Ortodoxă Română“, LXV (1974),
nr. 1‑3, p. 200‑212.
301
ret de Cir şi a scrierilor lui Ibas de Edessa împotriva Sfântului Chiril

al Alexandriei, motivând că acestea ar contribui la dezbinarea dintre
ortodocşi şi monofiziţi. În acelaşi an, 549, episcopul de Tomis îi scrie
papei Virgilius, iar acesta îi răspunde în anul 550. În pofida acestui
schimb de scrisori între episcopul de Tomis şi papă, Valentinian nu
a voit să semneze actul de condamnare a „Celor trei capitole“17. Este
cunoscut faptul că episcopul Valentinian nu a participat la Sinodul al
V‑lea Ecumenic (553), dar nu sunt cunoscute motivele absenţei sale de
la lucrările acestui sinod. Este important de menţionat însă că numele
său a fost rostit în timpul lucrărilor sinodului. Atât corespondenţa cu
diaconii papei, cât şi cea cu papa însuşi, dar şi evocarea numelui lui
Valentinian în cadrul lucrărilor sinodului, confirmă recunoaşterea sa
ca personalitate bisericească şi teologică, prestigiul de care se bucura
în mediul ecumenic al timpului.
Cu acestea se sfârşesc informaţiile legate de episcopal Valentinian,
dar şi despre Episcopia Tomisului. Deşi informaţiile istorice despre ea
încetează cu anul 553, totuşi ea îşi va continua existenţa, în pofida nu‑
meroaselor valuri ale avarilor, care au distrus importante localităţi in
Moesia Inferior şi Scythia Minor (587)18.
Argumentul peremtoriu care susţine rolul episcopilor tomitani din
secolele IV‑VI în luarea hotărârilor dogmatice ale primelor cinci sinoa‑
de ecumenice şi păstrarea credinţei ortodoxe în rândul credincioşilor
Scythiei Minor este faptul că în această provincie a imperiului bizantin
nu s‑a împământenit niciuna din marile erezii care au bântuit Biserica
răsăriteană în vremea păstoririi lor. Ei au fost la curent cu dreapta în‑
văţătură a Bisericii ca participanţi activi la lucrările sinoadelor ecume‑
nice, ca apărători ai dreptei credinţe în cadrul acestora şi ca primitori
ai credinţei sinoadelor în calitatea lor de păstori responsabili pentru
credinţa păstoriţilor lor. Legăturilor pe care le‑au întreţinut cu mari‑
le personalităţi teologice şi bisericeşti din epoca lor, ca Ioan Gură de
Aur, Vasile cel Mare, Leon cel Mare, Epifanie, Virgilius au contribuit
la menţinerea lor pe linia Ortodoxiei19. De asemenea, s‑au făcut cu‑
17. Niculae Şerbănescu, 1.600 de ani de la prima mărturie..., p. 1023.

302
noscuţi prin cultura lor teologică şi dreapta credinţă, prin dârzenia cu

care s‑au opus ereziilor vremii, aşa încât sunt remarcaţi prin cuvinte
elogioase de unii dintre contemporanii lor (Sozomen, Casiodor, Socra‑
te, Marius Mercator ş.a.).
Aşadar, credincioşii creştini din Scythia Minor au fost de la început
şi au rămas ortodocşi, în toată perioada cât a funcţionat Episcopia To‑
misului, datorită episcopilor lor.
După ce am căutat să identific factorii care au contribuit la păstra‑
rea dreptei credinţe în rândul sciţilor, cea de‑a doua parte a lucrării de
faţă se va ocupa cu dovezile istorice care confirmă dreapta credinţă a
credincioşilor creştini din Scythia Minor, exprimată prin unii teologi
ce au trăit în această zonă.
3. Teologii tomitani – mari personalităţi ale epocii

O serie de autori din Scythia Minor, unii dintre ei episcopi (Teo‑
tim al Tomisului), alţii făcând parte din grupul ,,călugărilor sciţi“ (Ioan
Cassian, Dionisie cel Mic, Ioan Maxenţiu, Achile, Ioan, Leonțiu etc.), re‑
prezintă începutul unei lumi noi pe teritoriul locuit astăzi de creştinii
din Dobrogea20.
Există mai multe elemente care ne dezvăluie importanţa teologilor
din această regiune. În primul rând este vorba de relaţiile şi contactele
purtate în scris, dar şi direct cu ilustre personalităţi teologice de către
episcopii tomitani. Episcopul Teotim I al Tomisului avea relaţii de prie‑
tenie cu Sfântul Ioan Gură de Aur21, Arhiepiscopul Constantinopolului.
Sfinţii Ioan Cassian şi Gherman au cunoscut nemijlocit elita monahală
palestiniană şi egipteană, dar şi pe Ioan Gură de Aur la Constantinopol,
pe care el însuşi îl numeşte ,,podoabă a preoţimii din Constantinopol“22.
De asemenea, Ioan Cassian face cunoştinţă nemijlocit, chiar la Roma,
cu arhidiaconul Leon, viitorul papă, cel care‑l îndeamnă să scrie cu‑
noscutul tratat ,,Despre întruparea Domnului – contra lui Nestorie“.
20. Ioan G. Coman, Teologi şi teologie în Scythia Minor în secolele IV‑ VI, în „Bise‑
rica Ortodoxă Română“, XCVI (1978), nr. 7‑8, p. 789.
22. Sfântul Ioan Cassian, Convorbiri duhovniceşti, în col. „Părinţi şi Scriitori Biseri‑
ceşti“, vol. 57, Bucureşti, 1990, p. 880.
303
Episcopul��
Bretanion al Tomisului este autorul „Scrisorii din Gothia că‑
tre cea din Capadocia“, care însoţea moaştele Sfântului Sava de la Bu‑
zău. Marele capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, după primirea moaş‑
telor, mulţumeşte acestui episcop prin două scrisori23.
În al doilea rând, misionarii plecaţi de pe aceste meleaguri au avut
un rol de prim rang în vestirea cuvântului evanghelic şi în cunoaşterea
credinţei curate, ferită de erezii. Episcopi precum Bretanion, au orga‑
nizat activitatea misionară a Scythiei Minor24. Misionarii de pe aceste
meleaguri căutau să combată cu tărie ereziile din ţinutul lor (episco‑
pul Bretanion) ori din alte părţi ale spaţiului creştin (episcopul Ioan
de Tomis, Sfântul Ioan Cassian).
Printre teologii autori de cărţi ale căror cuvinte atrag atenţia se
numără şi Teotim I. Instruit în ,,filosofie“ şi aspirant către desăvârşire,
dovedeşte bună stăpânire a informaţiei teologice, dar şi abilitate di‑
plomatică în timpul unei dispute doctrinare purtată cu prilejul inter‑
venţiei avute în favoarea lui Ioan Gură de Aur, la Constantinopol.
Marius Mercator, contemporan cu episcopul Ioan, scrie despre
acesta că era „unul din cei mai buni teologi ai timpului“25. Ioan de To‑
mis este elogiat de Marius Mercator pentru cuvântările sale teologice
citate ca opere de autoritate în lupta contra nestorianismului şi con‑
tra monofizismului. Episcopul Ioan a păstrat şi a propovăduit până
la moartea sa credinţa ortodoxă, opunându‑se cu toată puterea către
sfârşitul vieţii şi ereziei monofizite, la începuturile acesteia. Pentru
Ioan de Tomis „monofizitismul lui Eutihie era cea mai rea dintre erezii,
mai periculoasă chiar decât nestorianismul, căci „a uni Cuvântul divin
cu un trup şi nu cu natura omenească completă şi a‑L face pe Dumne‑
zeu pătimitor, este profanare şi idolatrie“26.
Ioan Cassian se numără printre teologii cei mai productivi din
Scythia Minor. El a combătut nestorianismul, precum şi învăţătura Fe‑
23. Vasile Gh. Sibiescu, Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scytia Minor (Do‑
brogea), în „Ortodoxia“, XXXI (1979), nr. 1, p. 146‑159.
24. Ioan G. Coman, Contribuţia scriitorilor patristici din Scythia Minor – Dobro‑
gea la patrimoniul ecumenismului creştin în secolele al IV‑lea – al VI‑lea, în „Ortodo‑
xia“, XX (1968), nr. 1, p. 212.
26. Ibidem, p. 1016.
304
ricitului Augustin despre supremaţia harului şi despre predestinaţie.

Opera sa teologică este formată din trei lucrări: Aşezămintele cenobiti‑
ce (12 cărţi) şi Conferinţele duhovniceşti (24 cărţi), în care se ocupă de
desăvârşirea creştină, şi tratatul Despre întruparea Domnului (7 cărţi),
în care combate erezia nestoriană, dezvoltând teologia ortodoxă.Te‑
mele celor două probleme tratate în lucrările lui Ioan Cassian înscriu
opera acestuia în sfera universală, ecumenică.
Sfântul Ioan Cassian este unul din reprezentanţii de seamă ai lite‑
raturii patristice de la începutul secolului al V‑lea. El a făcut cu succes
legătura dintre Răsărit şi Apus. Este considerat „părintele monahis‑
mului apusean“, datorită principiilor monahale pe care le‑a alcătuit.
Are meritul de a fi introdus în Apus patericul, un gen literar aparte,
în care sunt prezentate, prin convorbiri cu marii părinţi duhovniceşti,
regulile de bază ale vieţii monahale.27.
Dacă hristologia Sfântului Ioan Gură de Aur şi învăţătura filocalică
a Sfântului Vasile au devenit occidentale şi ecumenice, aceasta se da‑
torează în primul rând cărţilor lui Ioan Cassian.
În sfârşit, amintim pe eruditul monah – Dionisie Exiguul. Deoarece
stăpânea foarte bine latina şi greaca, traducerile pe care le‑a realizat
aveau prefeţe personale de mare valoare. Pe lângă aceste traduceri pa‑
tristice28, ne‑a lăsat moştenire scrieri de drept canonic, biografii, pre‑
cum şi lucrări de cronologie creştină29.
Sfântul Dionisie Exiguul prin opera sa canonică a fost numit „Pă‑
rintele Dreptului canonic ortodox“. De asemenea, a avut un rol deose‑
bit în ceea ce priveşte cronologia şi computul pascal. Prin aceasta s‑a
ajuns la un consens între Răsărit şi Apus în ceea ce priveşte serbarea
la aceeaşi dată a Paştelui.
Sfântul Dionisie Exiguul a stabilit era creştină, înlocuind număra‑
rea anilor de la oricare alt eveniment istoric cu „singurul (eveniment)

28. Ioan G. Coman, „Sciţii“ Ioan Cassian şi Dionisie cel Mic şi legăturile lor cu lu‑
mea mediteraneean, în „Studii teologice“, XXVII (1975), nr. 3‑4, p. 195‑197.
29. Nicolae V. Dură, Un daco‑roman, Dionisie Smeritul (Exiguus), părintele drep‑
tului bisericesc apusean, în „Studii teologice“, XLIII (1991), nr. 5‑6, p. 84‑90; Idem,
Străromânul Dionisie Exiguul şi opera sa canonică. O evaluare canonică a contribuţiei
sale la dezvoltarea dreptului bisericesc, în „Ortodoxia“, XL (1989), nr. 4, p. 37‑61.
305
nou sub soare“30, adică întruparea Logosului, Fiului lui Dumnezeu –

Mântuitorul Hristos. Cu toate că are şi anumite greşeli, era creştină
stabilită de Dionisie Smeritul este o mare realizare. Sistemul cronolo‑
gic dionisian, cu toate erorile lui, a putut deveni sistemul lumii civiliza‑
te, rămânând o cucerire a întregii omeniri până în epoca noastră31.
4. Concluzii
Aşadar, factorii principali care au contribuit la propagarea hotărâ‑
rilor dogmatice ale sinoadelor ecumenice în Scythiei Minor şi apoi la
receptarea acestora în rândul clerului şi credincioşilor au fost episcopii
care au participat la aceste sinoade sau au avut legături strânse cu pă‑
rinţii şi teologii din Răsărit. Stabilindu‑se învățătura corectă a Biseri‑
cii, în marile sinoade ecumenice, aceasta a devenit sursă de inspirație
și subiect pentru cultul creștin, care se îmbogățește de la secol la se‑
col și de la sinod la sinod, punând la îndemâna credincioșilor tezaurul
de învățătură al Bisericii sub forma rugăciunilor şi a poeziei cântate.
Aceasta ne dovedeşte încă o dată că, într‑adevăr, cultul este dogma în
acțiune32.
Cei care au certificat cu mărturia lor personală şi cu autoritate Or‑
todoxia au fost episcopii de la Tomis, care au apărat credinţa chiar cu
preţul vieţii.
În pofida vremurilor tulburi şi a numeroaselor erezii cărora Biseri‑
ca a trebuit să le facă faţă, în Scythia Minor nu a prins rădăcini niciuna
dintre aceste erezii, datorită acestor importanţi episcopi, dar şi a unor
teologi de mare valoare ca Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Dionisie Exigu‑
ul, Maxenţiu ş.a. Ei reprezintă forţa intelectuală care a reuşit să îmbine
în mod fericit cultura răsăriteană cu cea apuseană, oferind lumii creşti‑
ne a veacului în care au trăit modelul ideal al ecumenismului, al rezol‑
vării disensiunilor într‑un mod creştinesc neîntâlnit până atunci.
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, București, 1993, p. 96.

30.��
��
31. Gheorghe Drăgulin, Cercetări asupra operei lui Dionisie Exiguul şi îndeosebi
asupra celei necunoscute până acum, în „Mitropolia Olteniei“, XL (1988), nr. 5, p.
24‑68.
32. Nicuşor Tucă, Hristologia reflectată în imnografia ortodoxă, Constanţa, 2013,
p. 14.
306
Acest lucru scoate în evidenţă că în Scythia Minor problemele te‑

ologice erau profund analizate şi dezbătute de călugării vieţuitori ai
acestor locuri, ca dovadă a ataşamentului şi devotamentului faţă de
credinţa pe care o propovăduiau.
În final, trebuie să remarcăm faptul că lucrările acestor ierarhi şi
teologi din Scythia Minor sunt considerate ca primele manifestări cul‑
turale de nivel continental ale daco‑romanilor: „Am fost puşi în circu‑
laţie europeană prin opere scrise în limba latină de oameni ca Niceta
de Remesiana, Ioan Cassian, Ioan episcop de Tomis, Ioan Maxenţiu,
Dionisie cel Mic şi diverşi călugări «sciţi» (cel puţin trei cu numele
Ioan)“33.
Toate aceste la un loc au fost argumentele şi raţiunea pentru care
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis să‑i canonizeze pe cei mai
mulţi dintre cei amintiţi în acest studiu.
33. Ioan G. Coman, Izvoarele Ortodoxiei româneşti în creştinismul daco‑roman.

Aniversarea a 16 secole de la participarea episcopului Terentie‑Gherontie de Tomis la
Sinodul II Ecumenic (381) de la Constantinopol, în „Ortodoxia“, XXXIII (1981), nr. 3,
p. 361.
307
Pr. conf. dr. Lucian Farcaşiu,

Facultatea de Teologie „Ilarion Felea“,
Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad
Profilul unui păstor model

– Preotul Ilarion V. Felea,
după Jurnalul său autobiografic
Abstract: The present study deepens the theological and the spiritual personality
of Fr. PhD. Ilarion V. Felea. Father Felea was, par excellence, the professor of Systematic
Theology, his classes and work being approached in this way. But taking into account
the natural connection between the Christian dogma and the need of its living in the
cult of the Church, searching deeply through his theological work, we discover liturgical
issues that Fr. Felea highlights and treats in particular way. Thus, our study highlights
the detailed aspects of Pastoral and Liturgical Theology developed the theological
work of Fr. Professor Felea. From the research I undertook, we can say with conviction
that in the complex personality of Father Ilarion, met both the theologian confessor
and the servant priest at the Holy Shrine. His theological work, in which we fully find
both elements of Pastoral and Liturgical Theology, is nothing more but the practical
fruitfulness of the blessed meeting in his person between the Theological aspects that
deals with the joy of living, in the personal life, of these truths confessed from the desk.
Keywords: Father Ilarion V. Felea, confessor theologian, servant priest at the Holy
Shrine, liturgical aspects, pastoral aspects, theological work.
La 21 martie 1903, în localitatea Valea Brad din judeţul Hunedoara

vedea lumina zilei, într‑o familie preoţească, Ilarion V. Felea, preotul de
excepţie, slujitorul neînfricat „cu timp şi fără timp“, doctorul în teologie,
profesorul de la Academia Teologică din Arad, iar mai pe urmă mărtu‑
risitorul lui Hristos în temniţele comuniste, sfârşindu‑şi viaţa pămân‑
tească într‑o groapă comună de la Aiud, în 18 septembrie 1961.
Oricât de bine am încerca să creionăm lucrarea preoţească şi ope‑
ra teologică ale părintelui Ilarion V. Felea, socotim cuvintele şi apre‑
cierile noastre neputincioase pentru a putea surprinde profilul unei
308
personalităţi teologice de anvergura sa. Tocmai de aceea socotim că

cel mai bine poate vorbi despre sine chiar părintele Felea. În studiul
nostru vom surprinde astfel doar câteva aspecte, pe care le conside‑
răm însă semnificative, din jurnalul părintelui Felea, un jurnal care
impresionează nu numai prin originalitatea lui, ci şi prin convingerea
şi credinţa mărturisitoare şi viaţa pilduitoare a celui care aşează în
scris impresii din viaţa şi trăirea sa preoţească. Menţionăm faptul că
jurnalul părintelui Felea înainte de publicarea sa în întregime, a fost
valorificat după caietele‑manuscris (originale) alcătuite chiar de că‑
tre părintele Felea, de către colegul nostru, pr. prof. univ. dr. Cristinel
Ioja, în studiul său Ilarion V. Felea – preotul, teologul, martirul – după
Jurnalul autobiografic, studiu publicat în paginile revistei „Teologia“ a
Facultăţii de Teologie Ortoodxe din Arad1.
Din cuprinsul jurnalului aflăm faptul că după teminarea studiilor
liceale, tânărul Ilarion Felea se înscrie la Facultatea de Filozofie şi Lite‑
re din Cluj, urmând mai apoi cursurile Academiei Teologice Andreiene
din Sibiu, cursuri pe care le finalizează în 1926.
După terminarea studiilor teologice, părintele Felea va fi hirotonit
preot pe seama parohiei din satul natal, Valea Brad. Iată cum evocă
părintele ziua instalării ca preot în satul său: „Ziua de 6 August a.c. a
fost pentru comuna noastră Valea‑Brad, din prot. Zarandului, adevăra‑
tă zi de sărbătoare (…) Dimineaţa la ora 7, enoriaşii comunei îmbrăcaţi
în haină de sărbătoare, se prezintă la casa noului paroh Ilarion Felea,
însoţiţi de cântăreţii bisericii. Doi voinici flăcăi, purtau drapele îm‑
podobite cu cununi de flori. Tânărul paroh Ilarion Felea îi întâmpină
cu cuvintele „bine aţi venit, dragii mei“, la care credincioşii îi răspund
într‑un glas: „Trăiască părintele nostru“. Cei veniţi la casa preotului,
pleacă spre Biserică – „înconjurând pe noul paroh“ – în frunte mer‑
gând flăcăii cu drapelele şi cântăreţii care cântau troparul „Bine eşti
cuvântat, Hristoase...“. Înaintea convoiului tineri şi copii rupeau ramuri
de salcie şi salcâm, aruncându‑le jos, asociind astfel acest eveniment
cu Intrarea Domnului în Ierusalim. De asemenea, clopotele şi toaca bă‑
teau, vestind tuturor apropierea mirelui lor – credincioşii pregătind
1. Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea – preotul, teologul, martirul – după Jurnalul au‑
tobiografic, în rev. „Teologia“, nr. 1/2008 p. 15‑61.
309
şi înfrumuseţând biserica cu flori, frunze verzi şi cununi“2. La 10 ani

de la hirotonia sa, părintele Felea avea să consemneze în jurnalul său
următoarele: „De când eram încă pe băncile Academiei Teologice «An‑
dreiene» din Sibiu am nutrit gândul să mă fac preot la sat, cu scopul
de a cunoaşte direct viaţa sufletească a satului şi greutăţile chemării
preoţeşti. Bunul Dumnezeu mi‑a împlinit acest gând“3.
Dintre modelele umane ale părintelui Felea, în ceea ce priveşte în‑
deplinirea slujirii preoţeşti, aşa cum reiese din conţinutul jurnalului
său, se conturează chipul tatălui său, păstorul de suflete cu multă grijă
şi spirit de jertfelnicie faţă de credincioşii săi, pe de o parte, şi faţă de
familia sa, pe de altă parte. În ziua instalării sale în satul în care a păs‑
torit şi părintele său, tânărul preot Ilarion V. Felea evocă chipul tatălui
său, păstorul de suflete bun şi răbdător, împovărat de griji pentru cei
încredinţaţi lui spre păstorire: „E un adevăr îndeobşte cunoscut şi recu‑
noscut, că o personalitate, cu cât rămâne mai departe în trecut, creşte
în măsură drept proporţională cu timpul. În ochii noştri figura dispăru‑
tă a scumpului şi neiutatului nostru tată creşte, pentru că numai acum
îl putem judeca într‑o lumină adevărată. A fost un suflet simplu, dar
sincer, muncitor şi devotat chemării sale. Era un adevărat apostol, care,
fără să‑şi trâmbiţeze activitatea într‑un fel sau altul – alerga nu numai
în comuna noastră, dar şi în comunele vecine pentru a aduce mângâieri
în casele celor necăjiţi, neglijându‑şi de multe ori chiar şi familia lui
atât de numeroasă şi atât de grea. În relaţiile lui familiare, era un tată
serios, sever şi rece, şi‑n acelaşi timp înţelept, inspirându‑şi principii‑
le de educaţiune, din comoara de înţelepciune a Sfintei Scripturi, şi în
special��
: „Proverbele“ şi „Înţelepciunea lui Solomon“ şi din „Înţelepciu‑
nea lui I(isus) Sirah“. Nicicând nu‑şi dezvăluia dragostea şi grija faţă de
copii săi. În schimb bucuria lui internă era de nedescris; când îşi vedea
copiii crescând: buni, tari, mari şi sănătoşi şi veseli plângea de bucurie.
Îşi exterioriza de atâtea ori bucuria prin lacrimi, pre cari le vărsa pe
afară din casă, în taină. Puterea lui de muncă era sporită prin rugăciune
multă şi prin contact zilnic, intim şi sincer cu Hristos şi cu Evanghelia
2. Pr. prof. dr. Ilarion V. Felea, Opera vieţii mele – ziuar personal, Editura
Universităţii „Aurel Vlaicu“, Arad, 2012, p. 55‑56.
3. Ibidem, p. 162.
310
Sa. Când venea acasă de la slujbe – mai presus de orice, lăsa toate la o
parte şi îngeunchea şi se ruga şi aici stă succesul în secretul lui atât în
parohia, care sub raport moral şi religios ne‑a lăsat‑o în stare deadrep‑
tul înfloritoare, cât şi în familie, pe care şi‑a îngrijit‑o cu atâtea greutăţi
şi sacrificii, crescând 9 (nouă) copii, dându‑i pe toţi la şcoli înalte. Eu ca
actual şi viitor preot, am găsit în viaţa lui de trudă şi neodihnă icoana
vie care să mă inspire şi să mă călăuzească în viaţă“4. Din această suc‑
cintă caracterizare reiese limpede faptul că „personalitatea tatălui său
creşte odată cu timpul şi conştiinţa sa, fiind un suflet simplu, sincer,
muncitor şi devotat chemării sale, un adevărat apostol, un tată serios,
sever, rece, înţelept, fără să‑şi dezvăluie dragostea şi grija faţă de copii
săi, trăind în schimb în interiorul lui bucuria copiilor şi vărsând adesea
lacrimi în taină“5. O astfel de caracterizare făcută de părintele Felea,
tatălui său, ne crează imaginea preoţiei părintelui Ilarion „altoită pe
Hristos şi „răsărită“ profetic în ramurile familiei.
Aşa cum reiese din jurnalul său, ca preot în Valea Bradului, părin‑
tele Ilarion Felea a fost în primul rând un om al slujirii şi al misiunii, să‑
vârşind Sfânta Liturghie aproape în fiecare zi, spovedind şi împărtăşind
regulat pe credincioşii săi. Sunt consemnate în nenumărate rânduri
împărtăşirile oamenilor aflaţi pe patul de moarte. Aceasta dovedeşte
faptul că „înţelegerea duhovnicească din parohie şi însăşi desăvârşirea
credincioşilor era intim legată de dimensiunea sacramentală asupra
parohiei sale“6. De asemenea, „vizitarea bolnavilor, rugăciunile asupra
lor, sfeştaniile, maslul, citirea psaltirii şi alte slujbe întregesc opera pas‑
toral‑misionară zilnică a preotului Felea care are în centrul ei Liturghia
Bisericii şi extinderea vieţii acesteia în rândul credincioşilor“7. O privire
de ansamblu asupra jurnalului său conturează imaginea unui preot şi
teolog profund integrat în viaţa liturgică a Bisercii, aproape toate zilele
unei săptămâni desfăşurându‑se între slujirea din Biserică, implicarea
în viaţa parohiei şi slujbele săvârşite la casele credincioşilor şi meditaţii
duhovniceşti ţinute cu diferite prilejuri. Acest aspect, descoperă chipul
4. Ibidem, p. 57‑58.
5. Cristinel Ioja, Ilarion V. Felea – preotul, teologul, martirul – după „Opera vieţii
mele“, în pr. prof. dr. Ilation V. Felea, Opera vieţii mele – ziuar personal, p. 11.
6. Ibidem, p. 15
7. Ibidem.
311
unui teolog liturghisitor, care a înţeles pe deplin faptul că teologhisirea

nu poate fi despărţită de experienţa directă a faptului credinţei, în eve‑
nimentul liturgic, în slujirea bisericească.
Abundenţa slujbelor la care este chemat zilnic este un alt aspect
care poate fi descifrat din conţinutul jurnalului. Acest fapt arată pe
de‑o parte integrarea sa liturgică, revelând dimensiunea profund misi‑
onară şi pastorală a preoţiei sale, precum şi integrarea liturgic‑duhov‑
nicească a credincioşilor săi, care cereau sfintele slujbe ale Bisericii
cu conştiinţa unui folos duhovnicesc şi trupesc în urma săvârşirii lor8.
Toate acestea ne descoperă faptul că părintele Ilarion Felea împărtă‑
şea o viziune duhovnicească asupra parohiei sale, asupra credincio‑
şilor săi şi asupra misiunii şi prezenţei sale în cadrul parohiei. Spre
exemplificare, vom menţiona înscrisul părintelui în jurnalul său per‑
sonal privitor la desfăşurarea zilei de 6 decembrie 1927: „Ziua de Sf.
Nicolae: serviciu divin, sfinţirea stiharului şi a Triodului donat de cre‑
dinciosul Nicolae Dineş şi soţia Elisaveta (şi a unei cutii de adunat bani
pentru ajutorarea bolnavilor şi a săracilor donată de epitropul Simeon
David). Cu această ocaziune plecând de la citatul: «Pe cum trupul fără
suflet este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă» în predică
am scos la iveală însemnătatea faptei creştineşti a donatorului, care în
mod spontan a făcut‑o, după pilda marelui ierarh Nicolae. Tot în aceas‑
tă zi am săvârşit patru (4) parastase, 10 (zece) sfeştanii şi două (2) Sf.
Masluri, împreună cu păr(intele). Miron Procopoviciu din Mihăileni“.
La sfârşitul înşiruirii atâtor servicii religioase săvârşite într‑o singu‑
ră zi, părintele Ilarion consemnează, scurt: „Preoţia‑i grea!“9. Sau, în
acelaşi sens, în ziua de 11 octombrie 1927, părintele notează, la fel, în
jurnal: „Patru sfeştanii ... şi un Sf. Maslu ... am mai avut un botez ... şi
înmormântare ... A fost o zi plină de muncă şi oboseală“10. Multitudinea
slujbelor la care părintele Ilarion Felea este solicitat zilnic arată şi in‑
tegrarea liturgic‑duhovnicească a Sfinţiei Sale.
Iată cum îi caracteriza părintele Ilarion pe credincioşii parohi‑
ei sale: „Avem bucuria şi mulţumirea sufletească de‑a constata ... că
8. Ibidem, 16.
9. Pr. prof. dr. Ilarion V. Felea, op. cit., p. 70.
10. Ibidem, p. 66.
312
sub aspect religios‑moral, parohia noastră se hrăneşte dintr‑un viu

şi adânc sentiment religios ... Parohia noastră ... îşi menţine o stare de
religiozitate exemplară. Credincioşii noştri respectă cu sfinţenie săr‑
bătorile şi cercetează regulat Biserica. În această privinţă pot servi
de model tuturor parohiilor din jur. Sfintele Taine – în special Sfânta
Taină a Pocăinţei şi a Cuminicăturii – se administrează la majoritatea
absolută a credincioşilor an de an, mai ales în Postul Sfintelor Paşti şi
a Sfintei Marii. Bătrânii care sunt în stare de slăbire, bolnavii şi feme‑
ile înainte de a naşte, se cuminecă şi pun o deosebită grijă pe acest
lucru, aşa că din acest punct de privire, asupra comunei noastre s‑ar
putea face o statistică sanitară fără greş, numai cu referire la spove‑
dire şi cuminecare. Se observă o mare încredere în eficacitatea rugă‑
ciunii, fie rostită lângă patul bolnavului, fie numai rugăciune de mul‑
ţumită în faţa lui Dumnezeu. Nu există casă nouă, şură nouă, fântână
nouă etc. ca să nu se sfinţească după terminare şi o bună parte din
credincioşi an de an îşi fac slujbele de sfinţire a caselor etc. Urmate la
oamenii mai înstăriţi şi de Sf. Maslu, după cari se fac regulat parasta‑
se pentru morţi ... la credincioşii noştri cultul morţilor se ţine cu mult
respect. Dar au grijă şi de cei vii: vreo 86 de familii sunt înscrise la
«cununa anului» ca să fie pomenite la Sf. Jertfelnic în toate duminici‑
le de peste an. Un rol înviorător în viaţa religioasă a comunei a avut
introducerea de subzemnatul a examenului duhovnicesc, urmat de
spovedire şi cuminecare, la tinerii cari se căsătoresc11, inovaţie care
a fost primită de către credincioşi cu un viu sentiment de mulţumire
şi bucurie. Toate aceste constatări sumare de ordin religios, au ecoul
cuvenit în viaţa morală a credincioşilor, fiind în general viaţa morală
un reflex şi o prelungire a celei religioase ... La noi viaţa religios‑mo‑
rală este un fapt viu, care‑şi are rădăcinile adânc înfipte în trecutul
parohiei“12.
11. În 4 septembrie 1927, la sfârşitul sfintei slujbe, părintele Ilarion Felea îi

anunţă pe credincioşii parohiei sale despre „introducerea examenului duhovnicesc
pentru toţi aceia care păşesc la Sf. Taină a Nuntei. Fiecare păreche înainte de celebra‑
rea căsătoriei bisericeşti va face un mic examen asupra principiilor fundamentale de
credinţă: rugăciuni, porunci etc. Care va fi urmat imediat de spovedanie şi cumine‑
care“ (Ibidem, p. 60).
12. Ibidem, p. 72‑73.
313
Aşa cum se poate desprinde din acest raport sumar asupra stării
religios‑morale a parohiei, preţuirea de către credincioşii săi a Sfintei
Spovedanii şi a Sfintei Împărtăşanii izvora din grija şi atenţia deosebi‑
tă pe care părintele o acorda acestor Sfinte Taine, acest fapt desprin‑
zându‑se din însăşi mărturia sa: „Administrarea Sfintelor Taine o înde‑
plinesc cu cea mai mare conştinciozitate şi nu ezit a o săvârşi cu toată
sfinţenia ce o comportă mai ales Sfânta Cuminecătură“13.
Pe lângă dimensiunea sacramentală a vieţii parohiei, Părintele
Felea semnalează practica extinsă de citire a Psaltirii în împrejură‑
rile grele ale vieţii: „În comuna noastră Psaltirea are o foarte mare
valoare şi se citeşte mai mult ca oricare altă carte biblică“14. Această
deprindere a enoriaşilor cu citirea regulată a Psaltirii era de bună
seamă rodul ostenelii duhovniceşti a părintelui Felea, el însuşi un
slujitor înfocat de dorul rugăciunii fierbinţi şi stăruitoare, un teolog
liturghisitor, a cărui adânc de cugetare izvora din experienţa rugă‑
ciunii neîncetate.
O altă grijă a părintelui Felea în ceea ce priveşte calitatea sa de
liturghisitor era aceea a păstrării uniformităţii cultului. Iată ce men‑
ţionează părintele în jurnal, referitor la această grijă a sa: „Uniformi‑
tatea cultului este asigurată prin respectarea regulilor tipicale şi prin
înmulţirea cântăreţilor (vreo 20 de toţi), cari se judecă şi se povăţu‑
iesc unul pe altul, când se abat de la regulă, greşesc sau lasă afară din
cântări, fiind mai ales cei mai bătrâni buni cunoscători ai tipicului şi a
canoanelor“15.
Pe lângă dimensiunea liturghisitoare şi misionară a părintelui Ila‑
rion în parohia Valea Bradului, îl descoperim şi ca pe un veritabil apos‑
tol al nemului, îndemnându‑şi credincioşii să‑şi dea copiii la şcoală,
pe de o parte, pentru „a se lumina cu învăţătura şi cu ştiinţa de carte“,
dar să‑i aducă şi la Biserică în mod regulat, pe de altă parte, pentru a‑i
zidi şi sufleteşte „împrietenindu‑se cu Duhul lui Dumnezeu“, având ca
model de viaţă pe Iisus Hristos şi Maica Domnului16.
13. Ibidem, p. 74.

14. Ibidem, p. 62.
15.�Ibidem, p. 75.
16.�Ibidem, p. 68.
314
După trei ani de pastoraţie rodnică în Valea Bradului, în data de 1

iunie 1930 este numit preot la Arad‑Şega, fiind instalat la această pa‑
rohie în 31 august. Va începe o nouă perioadă pentru părintele Ilarion
Felea. Aici la Arad, Sfinţia Sa va experimenta maturizarea şi apogeul
mărturisirii sale, dar şi clipele amare ale regimului comunist centrat
pe ateismul şi materialismul pe care niciodată nu le‑a agreat. Misiunea
preoţească în Arad va fi mult mai solicitantă, mai ales în ceea ce priveş‑
te relaţia Bisericii cu cultura, cu şcoala şi cu intelectualii. Activitatea
sa liturgică se intensifică, slujind aproape zilnic atât în Biserică, cât
şi pentru multiplele nevoi din viaţa credincioşilor. De asemenea, lu‑
crarea sa slujitoare va fi completată de activitatea culturală şi şcolară,
precum şi de implicarea în activităţile unor asociaţii ortodoxe, precum
Oastea Domnului.
Lucrarea de mărturisire a lui Hristos prin predică, va fi completată
prin participarea la mai multe întruniri, conferinţe, examene, activi‑
tăţi de catehizare sau festivităţi în cadrul liceelor şi şcolilor din Arad,
părintele Ilarion contribuind prin toate acestea în mod substanţial la
formarea unei conştiinţe religioase a tineretului şi copiilor, mai ales
prin împărtăşirea regulată a acestora cu Sfintele Taine.
Conferinţele la care părintele Felea participă şi în cadrul cărora
îşi desăvârşeşte calităţile sale de orator, sunt alte aspecte ale misiunii
sale preoţeşti, prin care va rămâne în conştiinţa contemporanilor săi.
Aceste conferinţe aveau menirea să mărturisească pe Hristos şi din‑
colo de zidurile locaşului de cult, în societate, ele oferind omului din
vremea aceea o viziune clară asupra credinţei creştine, a aplicării şi
sensului acestuia în lume, ca delimitare faţă de diferitele ideologii care
începuseră să pustiască sufletul omului european în general şi chiar a
creştinilor din vremea aceea.
Părintele Felea va acorda o atenţie deosebită aşa‑numitelor „Şcoli
duminicale“, precum şi filantropiei, ajutorării săracilor.
De asemenea, părintele Ilarion ţine „sfat“ şi cu cântăreţii din strană,
privind buna lor purtare şi buna executare a cântărilor bisericeşti, fapt
ce demonstrează importanţa pe care o acorda stranei bisericeşti, pre‑
cum şi importanţa purtării morale a celor ce cântau în această strană17.
17.�Ibidem, p. 68. Exemplele ar putea continua, fiind multiple.
315
Se remarcă de asemenea grija sa deosebită pentru păstarea cre‑

dincioşilor săi în dreapta credinţă ortodoxă.
Părintele Ilarion Felea în activitatea sa pastorală stabileşte o re‑
laţie vie cu mănăstririle din zonă. Vizitează astfel cu credincioşii din
parohia sa mănăstirile eparhiei. Astfel, stabileşte o legătură foarte
strânsă cu mănăstirea Bodrog, iniţiind pelerinaje împreună cu sute de
credincioşi, cu care merge pe jos, prin pădurea Ceala, participând la
slujbele săvârşite aici, mai ales cu prilejul Praznicului Adormirii Mai‑
cii Domnului: Taina Sfântului Maslu şi Privegheri. Spovedeşte peleri‑
nii vreme de mai multe ceasuri şi slujeşte mai apoi Sfânta Liturghie,
în cadrul căreia rosteşte şi cuvântul de învăţătură. Participă în această
mănăstire şi la procesiunea „Drumul Crucii“18, a cărui broşură o va
reedita în 29 aprilie 1938, hotărând în aceiaşi zi împreună cu preo‑
tul Florea Codreanu să publice şi o carte de cântări pentru pelerinii
la mănăstire19. Această carte de cântări şi rugăciuni va fi alcătuită în
după‑amiaza zilei de 30 iulie 1938, sub titlul „Culegerea de Rugăciuni
şi cântări“20. Misiunile duhovniceşti desfăşurate de părintele Felea la
Mănăstirea Hodoş Bodrog au loc frecvent în cursul unui an, părintele
mergând aici atât cu credincioşii parohiei sale, dar şi cu studenţii de
la Academia Teologică. Părintele Ilarion slujeşte, de asemenea, şi la
Mănăstirea Arad‑Gai (fiind numit provizoriu şi profesor duhovnic al
acestei mănăstiri, la 1 octombrie 1955). Ţine maicilor de aici medita‑
ţii, dintre care amintim: Viaţa îngerească şi viaţa în Hristos21, Despre
smerenie22, Despre mândrie şi urmările ei23 şi Despre viaţa duhovni‑
cească24. Vizitează de asemenea şi mănăstirea Prislop, „stăreţită de
maica Zamfira şi ierom. Arsenie Boca“. Părintele Felea mărturiseşte că
slujbele la care a participat la această mănăstire i‑au „umplut inima
de evlavie şi bucurie sfântă“25. Această aplecare deosebită a părintelui
18. Ibidem, p. 122. Exemplele ar putea continua, fiind multiple.

19.�Ibidem, p. 176.
20.�Ibidem, p. 178.
21.�Ibidem, p. 352.
22.�Ibidem.
23.�Ibidem, p. 353.
24. Ibidem, p. 355.
25. Ibidem, p. 366.
316
Felea către viaţa duhovnicească din mănăstire vădeşte profilul unui

teolog liturghisitor şi mare duhovnic, puternic ancorat în tradiţia du‑
hovnicească a Bisericii.
Slujirea preoţească, inspirată din propria sa slujiire la Sfântul Al‑
tar, este caracterizată astfel de către părintele Ilarion: „Cunosc viaţa
preoţească şi sunt convins că este pe cât de frumoasă şi cinstită, pe
atât este de grea. Sunt zile când nu ai nimic de lucru şi sunt zile când
se adună atâta lucru, încât plăteşti cu vârf şi îndesat liniştea zilelor
libere. Dar un preot totdeauna are de lucru. Nu este ceas pe care să
nu‑l poată întrebuinţa cu folos. Eu mi‑am folosit timpul liber cu studiul
teologiei ... am făcut acest vot (liber): să‑mi folosesc timpul liber tot
pentru Biserică şi preoţie. Nu voi regreta niciodată hotărârea aceasta.
Deşi autoritatea oficială – bisericească nu mi‑a răsplătit cu nimic până
în prezent, totuşi pe alte căi am dobândit atâta mulţumire în viaţă, în‑
cât jertfa şi devotamentul meu faţă de preoţie şi ortodoxie, mi‑au fost
răsplătite. M‑a răsplătit Dumnezeu şi glasul conştiinţei“26.
În toată această perioadă se poate observa preocuparea ferventă
a părintelui Felea pentru definitivarea şi desăvârşirea studiilor supe‑
rioare doctorale. Aceasta întrucât părintele înţelegea slujirea preo‑
ţească ca primind prospeţime, vigoare şi autenticitate numai printr‑o
susţinută raportare la teologie, teologie pe care o studiază cu fervoare,
exprimând‑o cu fidelitate şi devotament. Teologia în sine este înţelea‑
să, fundamentată şi întrupată de către părintele Felea în cadrul slujirii
preoţeşti, fiind văzută doar în strânsă relaţie cu spiritualitatea şi viaţa
liturgică a Bisericii. Astfel, între 21 şi 25 octombrie 1935 se înscrie la
examenul de doctorat în teologie, la Bucureşti27.
În 30‑31 iulie 1936 este chemat la Oradea de către episcopul dr.
Nicolae Popoviciu pentru a i se oferi catedra de Apologetică şi Dogma‑
tică din cadrul Academiei Teologice de acolo28.
În 4 iunie 1937 este acceptat la examenul de admisibilitate pentru
susţinerea doctoratului în teologie29.
26. Ibidem, p. 162.

27.�Ibidem, p. 144.
28. Ibidem, p. 153.
29.�Ibidem, p. 160.
317
În 24 septembrie 1937 primeşte numirea de profesor suplinitor

la disciplinele Dogmatică şi Sectologie la Academia Teologică din Cluj,
din partea episcopului Nicolae Colan. În 6 octombrie este prezentat
studenţilor de la Cluj de către preotul rector Gal Munteanu, din cuvin‑
tele acestuia reieşind faptul că părintele Felea „va fi un demn urmaş al
dlui profesor Bucevschi“30. În 23‑27 mai 1938 încheie la Cluj cursurile
de Dogmatică şi Sectologie din anul academic 1937‑193831.
La 12 septembrie 1938 i se comunică la Episcopie, din partea epis‑
��
copului��
Andrei Magieru că, începând cu 1 octombrie va fi numit pro‑
fesor la Academia Teologică din Arad în locul părintelui Teodor Botiş
– trecut la pensie. I se vor încredinţa disciplinele Dogmatică, Morală,
Omiletică şi Ascetica şi Mistica32. La 11 ianuarie 1939 primeşte din
partea Ministerului Educaţei Naţionale numirea de profesor suplini‑
tor la Academia Teologică din Arad33.
În 14‑15 martie 1939, în contextul participării la Bucureşti la fu‑
neraliile patriarhului Miron Cristea – trecut la cele veşnice la Cannes
(Franţa) în 6 martie 1939 – părintele Felea primeşte de la decanul Fa‑
cultăţii de Teologie din Bucureşti, aprobarea tezei de doctorat Pocăin‑
ţa, pentru tipărirea ei în seria „Teologică“, la Sibiu, fiind în acest sens
în audienţă la mitropolitul Nicolae Bălan, aflat la locuinţa generalului
Văitoianu din Bucureşti34.
În 14 aprilie 1939, odată cu audienţa pe care o are la episcopul
Andrei Magieru, privind aprobarea publicării tezei sale de doctorat,
este anunţat de către acesta cu privire la numirea sa ca al patrulea
preot paroh al Catedralei din Arad35. În 21 aprilie 1939 este invitat să
aleagă între o slujbă administrativă în Consiliul Eparhial sau Catedra
de la Academia Teologică din Arad. Părintele Felea alege catedra de la
Academia Teologică, oferindu‑i‑se şi redacţia revistei Biserica şi Şcoa‑
la36. În 20 mai 1939, părintele notează în jurnalul său: „Am primit – cu
30.�Ibidem, p. 169.
31.�Ibidem, p. 177
32.�Ibidem, p. 181.
33.�Ibidem, p. 186.
34.�Ibidem, p. 187.
35.�Ibidem, p. 189.
36.�Ibidem.
318
emoţie – numirile de paroh al IV‑lea al Catedralei şi parohiei Arad şi de

redactor al revistei „Biserica şi Şcoala“37.
La 30 octombrie 1939 susţine examenul de doctorat în teologie,
obţinând calificativul „cum laude“, prezentând teza de doctorat cu ti‑
tlul Pocăinţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică. Cu prilejul
obţinerii titlului de doctor în teologie, părintele Felea consemnează în
jurnalul său următoarele: „Nu fac nicio făgăduinţă, ci rog pe Dumne‑
zeu să‑mi ajute să‑mi ţin făgăduinţa făcută la hirotonie“38.
Colaborarea cu episcopul Andrei Magieru de la Arad devine foar‑
te strânsă şi rodnică. Astfel, după numirea pe care acesta i‑o acordă
părintelui Felea în cadrul Academiei Teologice din Arad şi ca preot pa‑
roh la Catedrala din Arad, la 26 mai 1940, ia parte ca membru activ la
lucrările Adunării eparhiale a Episcopiei Aradului, iar în şedinţa de
după‑masa aceleaşi zile este ales consilier onorific ordinar în Secţia
culturală a Episcopie39.
La 16 aprilie 1941 primeşte de la Minister numirea de profesor
titular la Academia Teologică din Arad, în urma examenului susţinut la
catedra de Dogmatică şi Apologetică având ca membri ai Comisiei pe
dr. Ioan Petreuţă, Simeon Şiclovan şi George Popoviciu40.
La 6 noiembrie 1942 finalizezază manuscrisul colecţei de schiţe
şi predici, Duhul Adevărului41, lucrare care va fi premiată de Academia
Română la 31 mai 194342.
La 27 ianuarie 1944 va fi titularizat definitiv la catedra Academiei
Teologice din Arad în şedinţă plenară43
În 30 decembrie 1944 primeşte distincţia de protopop onorar, din
partea episcopului dr. Andei Magieru44.
Un aspect al vieţii şi activităţii sale ca preot mai ales în Arad, îl
constituie reacţia sa critică faţă de politica comunistă şi simpatia sa
37.�Ibidem, p. 190.
38. Ibidem, p. 198.
39.�Ibidem, p. 206.
40.�Ibidem, p. 186.
41.�Ibidem, p. 237.
42.�Ibidem, p. 241.
43.�Ibidem, p. 245.
44.�Ibidem, p. 250.
319
distantă faţă de mişcarea legionară, fără a fi însă legionar. Aceasta ne‑o

demonstrează însăşi mărturia sa din Jurnal: „Nu am făcut politică şi nu
sunt legionar, dar vorbesc ca preot“45. Potrivit aprecierilor făcute de
părintele prof. univ. dr. Cristinel Ioja, „afinitatea părintelui Felea faţă
de mişcarea legionară nu constă într‑o orientare politică, cât într‑o
identificare în cadrul ei a unor valori creştine, prin care însăşi politica
poate deveni mai viabilă şi adevărată, mai aproape de necesităţile spi‑
rituale ale unui popor. De asemenea, doreşte ca preot să participe la
transformările politice, sociale şi culturale care au loc în societate din
care fac parte creştinii. Din acest punct de vedere părintele Felea îşi
asumă mişcarea legionară, atât prin referinţele ei la valorile creştinis‑
mului, cât şi prin orientările vremii, care în rândul tineretului tindeau
spre o simpatie masivă cu această mişcare. Desigur, aceste acţiuni în
cea mai mare parte justificabile, îl vor costa mult prea scump pe pă‑
rintele nostru în timpul dictaturii comuniste. Părintele Felea iubeşte
implicarea ca preot nu numai în ceea ce priveşte dimensiunea culti‑
că, pastoral‑misionară şi teologică a Bisericii, ci şi în ceea ce priveşte
rolul creştinului în cetate. El îşi asumă astfel contextul istoric în care
mărturiseşte pe Hristos, cu scopul de a‑l face mai apropiat de valorile
Evangheliei şi ale Bisericii. În acest sens, politica devine o problemă de
interes pentru orice creştin iubitor de ţară şi vieţuitor în societate“46.
Atitudinea părintelui Felea faţă de politica timpului, faţă de bolşe‑
vismul şi comunismul ateu, se poate limpede desprinde din însemna‑
rea pe care sfinţia sa o face în jurnalul său autobiografic în 19 martie
1928: „Ceea ce din punct de vedere practic nu are urmări bune (ex.
ateismul, materialismul etc.) nici din punct de vedere teoretic nu poate
să fie adevărat“47. Începe să se contureze încă din această perioadă tot
mai clar poziţia părintelui Felea vis‑à‑vis de ateismul şi materialismul
comunist aflat într‑o ofensivă îngrijorătoare în acea vreme48. Părintele
Felea se descoperă până la capătul vieţii sale ca un luptător împotriva
politicii bolşevice. Astfel, la 22 iunie 1941, când România, Germania şi
45.�Ibidem, p. 171.
Cristinel Ioja, op. cit., p. 35.
46.��
Cristinel Ioja, op. cit., p. 34.
48.��
320
Finlanda încep războiul împotriva ruşilor, el exclamă: „…a început răz‑

boiul sfânt împotriva bolşevismului, Germania, România şi Finlanda.
(…) toată ţara a îngenuncheat. Cu noi este Dumnezeu…“49. Observăm
că prin expresia „război sfânt“ părintele Felea acordă implicaţii religi‑
oase luptei contra bolşevismului.
Această atitudine fermă a părintelui Felea împotriva politicii ma‑
terialiste a vremii îi va provoca o serie de neajunsuri, începând pentru
Sfinţia Sa un adevărat „drum al Crucii“. În 1945 Părintele Profesor Ila‑
rion Felea este arestat întâia dată la Chestura Poliţiei Arad‑Timişoara,
şi în acelaşi an, începând din 30 martie, vreme de şase luni va fi pri‑
vat de libertate şi trimis în lagărul de la Caracal, din cauza simpatiei
pe care o manifestase faţă de mişcarea legionară. Paştile anului 1945
le va petrece în acest lagăr de concentrare. Parcursul acestui drum al
pătimirii este următorul: între 7 şi 30 martie 1945 părintele profesor
Ilarion Felea este arestat la Chestura Poliţiei Arad. Iată cum relatează
el evenimentele: „7 III seara pe la ora 21 (şi un sfert, n.n.) o echipă
din F.N.D. (Frontul Naţional Democrat) m‑a poftit la Poliţie din ordinul
F.N.D. Echipa era compusă dintr‑un poliţist (sergent), doi tineri mi‑
noritari (unguri sau evrei) şi Zaharie Matcău, muncitor la atelierele
CFR – Arad, conducătorul echipei. Asigurat de el că împotriva mea nu
se află nicio vină şi că a doua zi voi fi eliberat, am fost reţinut totuşi la
poliţie, fără de niciun interogator. Mâncare de acasă, dormit pe jos – în
25‑26 am fost vizitaţi toţi detinuţii (…) spovediţi şi cuminecaţi de că‑
tre P.S.S. Episcopul Andrei Magieru. Se susţinea că ne duce în lagăr, la
Tribunalul Poporului în Rusia, la zid etc. Mari emoţii, mai ales în zilele
de 29‑30 III“50.
Părintele Felea descrie modalitatea şi vicisitudinile spirituale şi
materiale ale călătoriei la Caracal din 30 martie‑3 aprilie 1945: „Di‑
mineaţa, pe la ora 6, am fost adunaţi în curtea Chesturii, încadraţi în
poliţişti şi comisari, având în frunte pe evreul Puries (dat afară de la
Fabrica de textile pentru furt) am fost duşi la gară, unde 38 de persoa‑
ne cu bagaje, am fost înghesuiţi într‑un vagon de vite, păziţi de 5 poli‑
ţişti şi cu agenţii Liţiu şi Nichici (muncitor de la Astra). În jur mai erau

50. Ibidem, p. 251.
321
la gara Arad, tot felul de agenţi secreţi ca Binder, Steru Fiuli, Darida ş.a.
De vineri dimineaţa am călătorit – cu mari întreruperi – până marţi di‑
mineaţa, de la Arad până la Caracal, în lagăr pentru deţinuţi politici“51.
La Caracal sunt instalaţi în cabana 26 în paturi suprapuse. Modalitatea
de a munci este una degradantă: „Lucru la căratul pământului cu targa
de la săparea unui closet la astuparea altuia“52
În vremea Postului Mare, în lagărul de concentrare de la Caracal,
după cum consemnează în jurnalul autobiografic, săvârşeşte primele
servicii religioase în lagăr unde erau aproape 100 de preoţi, împreună
cu părintele Victor Rădulescu‑Ploieşti. Slujba a constat din Utrenie şi
Liturghie, fără partea de la Heruvic până la Fie numele Domnului, cu
Crezul, Tatăl nostru şi o rugăciune pentru cei din lagăr53. Slujbele se vor
intensifica din ce în ce mai mult în lagăr cu slujba Aghiasmei şi a rugă‑
ciunii pentru ziua muncii (1 mai)54, Taina Sfântului Maslu în sobor55,
Spovedanii în Vinerea Mare56 şi Cuminecări în Sâmbăta Paştilor57 şi
chiar săvârşirea slujbei Învierii, în curtea lagărului, la ora 5 dimineaţa.
Iată ce conseamnează Părintele Felea privitor la slujirea sa în cadrul
rânduielii Învierii: „Am servit în sobor, ca reprezentant al Ardealului
în odăjdii complete, cu protopopul Al. Popescu din Caracal, asistaţi de
preoţi (cu epitrahile) (…) Am oficiat Proscomidia şi Sfânta Liturghie
şi am cuminecat vreo 20 de credincioşi. La Vecernie (a doua Înviere,
n.n.) am citit Evanghelia în limba latină din Misalle Romanum“58. La
sfârşitul acestei consemnări din ziua Sfintelor Paşti, părintele notează,
cu durere: „Ziuă de mari emoţii, cu asigurări de eliberare şi … desiluzii.
Totuşi, câteva eliberări“59. Slujbele vor continua în lagăr, cu o doxolo‑
gie mare în sobor în 10 mai60, apoi la Duminica Tomii „cu odăjdiile
51. Ibidem, p. 252.

52. Ibidem.
53.�Ibidem.
54.�Ibidem, p. 219.
55.�Ibidem, p. 252.
56.�Ibidem.
57.�Ibidem.
58.�Ibidem, p. 56.
59.�Ibidem, p. 253.
60.�Ibidem.
322
şi obiectele împrumutate de la capela cimitirului din apropiere“61, în

duminicile următoare62, apoi la Înălţarea Domnului „zi de emoţii“63, la
Rusalii, când părintele „a citit Crezul la serviciul religios“64, în 8 iulie,
când a săvârşit „Proscomidia şi Sfânta Liturghie“65 şi de Sfântul Ilie66.
Este impresionantă mărturisirea pe care părintele Ilarion o face în 22
iulie, tot în lagăr: „Optsprezece ani de la cununie, fără pâine. Puţină
de la C. Gane“67. În 29 iulie, notează părintele în jurnal, „arădanii am
primit vizita P.S.S. Andrei al Aradului“68. În 6 august, în lagărul de la
Caracal, părintele împlineşte 18 ani de preoţie. Va nota în jurnal, scurt:
„18 ani de preoţie – Utrenia şi Sf. Liturghie…“69. Toate aceste dezvăluiri
emoţionante ale profesorului de teologie, preotului slujitor şi mărtu‑
risitorului Ilarion V. Felea conturează acelaşi profil al teologului litur‑
ghisitor, care întrupează în viaţa sa adevărul propovăduit, slujind lui
Dumnezeu de la Sfântul Altar, în detenţie, ca şi în libertate. Nu este
doar o mărturisire sterilă, la nivelul tratatelor de teologie pe care le
elaborează, ci una directă, prin modelul vieţii personale şi prin pro‑
pria slujire şi dăruire de la Sfântul Jertfelnic.
În 19 august 1945, părintele notează în jurnal: „Eliberarea … Plu‑
team între vis şi viaţă…“70. Peste 2 zile va ajunge la Arad, consemnând
în jurnal: „După 24 de săptămâni (168 zile) am ajuns acasă, la Arad.
Valeria (soţia sa, n.n.) bolnavă. Dumnezeu a fost ajutorul şi scăparea
noastră…“71. Confirmând nevinovăţia părintelui Felea, la scurtă vreme
după eliberarea din detenţie, în 4 septembrie, cu prilejul sfinţirii bise‑
ricii din Covăsânţ, episcopul Andrei Magieru al Aradului l‑a hirotesit
întru „protopresbiter“72, iar în 25 decembrie 1947, după 21 de ani de
61.�Ibidem.
62. Ibidem.
63. Ibidem.
64. Ibidem.
65. Ibidem.
66. Ibidem.
67.�Ibidem.
68.�Ibidem.
69. Ibidem.
70.�Ibidem, p. 254.
71.�Ibidem.
72.�Ibidem.
323
slujire, dintre care 10 ani ca profesor de Teologie, va fi hirotesit ico‑

nom stavrofor, în Catedrala din Arad73.
În acelaşi an 1947, la 28 iunie, este numit rector al Academiei Teo‑
logice din Arad începând cu data de 1 iulie, în şedinţa administrativă şi
apoi în cea plenară a Consiliului Eparhial74. Această funcţie o va deţine
până în 1948, când Academia Teologică de la Arad este desfiinţată.
În calitate de rector al Academiei Teologice din Arad, la 12 august
1948, părintele Felea participă la Arad la lucrările sinodului mitropoli‑
tan format din mitropolitul Vasile Lăzărescu, episcopii Andrei Magieru
al Aradului şi Veniamin Nistor al Caransebeşului. Sinodul ia în discuţie
menţinerea Academiei Teologice la Arad75. În 27 octombrie 1948 parti‑
cipă la o şedinţă plenară pentru a lua la cunoştiinţă Noul statut de or‑
ganizare a Bisericii, reforma învăţământului teologic prin care la Arad
se înfiinţa un Institut Teologic de grad universitar, regulamentul pentru
alegeri şi întoarcerea „uniţilor“ la Biserica Ortodoxă. Părintele Felea ara‑
tă că „am apărat teza Institutului la Arad şi nu împărţit cu Timişoara“76.
La începutul anului 1949, mai exact la data de 6 ianuarie are loc
din nou o percheziţie domiciliară (ora 3) urmată de arestare la Secu‑
ritate (ora 5) şi privare de libertate în celula 5. Urmează o serie de an‑
chete: 18 ianuarie la Penitenciarul Arad (celula 82), 9‑12 septembrie,
27 septembrie‑6 octombrie la Securitate, 8 octombrie la Timişoara,
25‑26 octombrie procesul la Tribunalul militar pentru nedenunţarea
lui C. Gligor şi P. Boldor din Conop. Pedeapsă: un an corecţională (9
luni în Arad, 1 lună în Timişoara – Penitenciarul civil – şi două luni (14
noiembrie‑5 ianuarie 1950) la Aiud. Între 5‑7 ianuarie 1950 este adus
la Securitatea Aiud, iar în 8 ianuarie ajunge în gara Arad, întâmpinat
de soţia Valeria, de Ioan, Olga şi Victor77.
73.� Ibidem, p. 267. La sfârşitul autobiografiei sale, părintele notează ca adaos:

„Celor 3 percheziţii domiciliare şi arestări (7.III‑20.VIII.1945; 6.I.1949‑6.I.1950 şi
3‑4.IX.1952), le‑au premers distincţiile: brâul roşu – 5. IX. 1939; protopresbiter ono‑
rific – 30.XII.1944; iconom stavrofor 25.XII.1947; Steaua României în grad de cava‑
ler – 9.V.1942 şi premiul Academiei Române „Eufimia şi Ioan Andrei“ – 9.VI.1943,
pentru colecţia de predici „Duhul Adevărului“ (Ibidem, p. 166‑167).
74.�Ibidem, p. 263.
75. Ibidem, p. 272.
76. Ibidem, p. 274.
77. Ibidem, p. 276.
324
În urma arestării din 6 ianuarie 1949, este scos din învăţământul

teologic prin decizia Ministerului Cultelor numărul 1890/1949, pu‑
blicată în Monitorul Oficial din 27 ianuarie 1949. La art. 3 aliniatul
2 se prevede că Părintele Felea poate fi încadrat în corpul clerical,
încadrare realizată de Comisia patriarhală care a lucrat la Alba‑Iu‑
lia şi prin aprobarea Ministerului Cultelor. Este încadrat ca preot al
Catedralei din Arad prin decizia Episcopiei Aradului nr. 131/1950.
Referitor la motivul scoaterii din învăţământ, Părintele Felea arată
că aceasta constă în identificarea unor pasaje din cartea sa de pre‑
dici Duhul Adevărului, o lucrare excepţională, premiată la acea vreme
de Academia Română. Părintele notează în jurnal: „Motiv care pu‑
tea exclude şi expune pe toţi vlădicii şi pe toţi profesorii de Teologie
ortodoxă“78.
În 28 martie 1953, la vârsta de 50 de ani termină cele patru volu‑
me de meditaţii despre viaţa religioasă duhovnicească: Spre Tabor (I)
Pregătirea; (II) Curăţirea, (III) Luminarea, (IV) Desăvârşirea. Părintele
Felea scrie despre aceste luccrări în Jurnalul său: “Cu voia lui Dum‑
nezeu urmează şlefuirea şi … tipărirea lor. Aci e culmea şi încheierea
operei vieţii mele“79.
În 24 noiembrie 1956 vizitează – în contextul unui itinerar mai
amplu pe la bisericile şi mănăstirile din ţară – pe părintele Dumitru
Stăniloae, acasă pe Calea Moşilor80. Cu părintele Dumitru Stăniloae va
cultiva afinităţi speciale mai ales în ceea ce priveşte viziunea duhov‑
nicească şi filocalică asupra teologiei. În 30 noiembrie 1956 termină
într‑o primă redactare Din vieţile Sfinţilor sau Religia Sfinţilor81 Aceas‑
ta este ultima însemnare despre vreo carte sau proiect teologic în Jur‑
nalul personal.
Atitudinea Părintelui Felea faţă de politica timpului, faţă de bol‑
şevismul şi comunismul ateu, va determina sfârşitul său martiric în
temniţa de la Aiud la 18 septembrie 1961, fiind îngropat într‑o groapă
comună.
78.�Ibidem.
79.�Ibidem, p. 313.
80.�Ibidem, p. 370.
81. Ibidem.
325
Toate aceste dezvăluiri autobiografice ne descoperă un destin te‑

ologic şi misionar de anvergură precum şi profilul unui mărturisitor
neînfricat al credinţei ortodoxe, în ciuda vitregiilor vremii. Descope‑
rim de asemenea chipul desăvârşit al teologului liturghisitor, care‑şi
alimentează cunoaşterea şi expunerea teologică din bucuria întâlnirii
reale cu Hristos la Sfântul Altar. Un teolog a cărui teologie a fost apro‑
fundată în cadrul vieţii şi ritmului parohial, liturgic şi sacramental.
Parcursul jurnalului autobiografic al părintelui profesor Ilarion V. Fe‑
lea este în fond unul plin de evenimente liturgice, de slujbe săvărşite,
fie comunitar în Biserică, fie individual în casele credincioşilor pentru
diferite nevoi ale acestora.
În loc de concluzii
Ca o concluzie asupra vieţii zbuciumate a părintelui Felea, privind
lucrurile din perspectivă umană, însă o viaţă deplin aşezată în duhul
slujirii lui Hristos şi al Bisericii Sale, din perspectivă duhovnicească,
socotim providenţiale cuvintele Sfinţei Sale, menţionate în jurnalul
personal la data de 28 martie 1928, la doar un an de la primirea pre‑
oţiei: „Inima şi mintea mă îndeamnă să fac câteva mărturisiri – des‑
cărcări de conştiinţă. Sunt fericit că ziua numelui îmi corespunde cu
ziua naşterii. Până acum viaţa mi s‑a desfăşurat tot prin contraste. Am
trăit într‑un vecinic antagonism cu cele mai intime şi mai arzătoare
gânduri şi simţiri ale sufletului meu. Am oscilat între iluzii şi dezilu‑
zii. Setea de a trăi şi bucuria de viaţă, împreună cu cele mai scumpe
convingeri, îndelung studiate şi pe deplin întemeiate şi justificate au
primit realizări diametral opuse. Am fost mai ales sincer – ca un co‑
pil, optimist şi idealist, ca un vizionar. Decepţii: am preamărit în viaţă
fericirea şi iubirea şi am combătut materialismul şi ateismul … Ceea
ce constat şi experimentez zilnic, este principiul jertfei şi al lepădă‑
rii de lume şi de mine, de aceea învăţ ca să ajut pe cei ce suferă şi
înţeleg ca să percep serviciu divin a Golgotei şi a Crucii pe pământ.
Model în toate gândurile, vorbele şi acţiunile mele am avut şi am pe
adormitul meu tată şi mai ales pe Înaltul meu Patron: P.C.P. Ilarion cel
nou (vezi mineiul zilei 28 martie). Mulţumirea şi fericirea, care până
acum am cerut‑o pământului şi mi‑a refuzat‑o, o implor în viitor Ce‑
326
rului. Acolo aştept senin şi liniştit reintegrarea în absoluta şi eterna

Plenitudine“82.
Deşi întâlnim multe contraste în aceste exprinări ale părintelui Ila‑
rion Felea, multe căutări, putem lesne observa o conştiinţă eshatolo‑
gică clar delimitată, îmbinată cu o predispoziţie spre jertfă şi lepădare
de sine, spre slujirea unui ideal sfânt.
82.�Ibidem, p. 82‑83.
327
Pr. conf. dr. Emil Cioară,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Episcop dr. Vasile Coman“,
Universitatea din Oradea
Episcopul Dr. Vasile Coman al Oradiei

– modelul păstorului
şi ierarhului erudit
Abstract: During the year of “shepherds of souls”, the present study brings in
front of us the bright face of one of the most important hierarchs of the Romanian
Orthodox Church of the 20‑th century – Vasile Coman, bishop of Oradea. Mot of the
Alba land, who studied at the Theological Academy of Sibiu, he pastorates as a priest
in Brasov area until 1937; paralleled, he is a professor at the famous “Andrei Saguna”
Highschool in Brasov and he got his doctor’s degree in Theology under the guidance
of Priest Prof. Dr. Peter Vintilescu in 1947. He was a dean of Brasov and a bishop of
Oradea from December 1970 until 1991. He was a great bishop, a speaker of strength,
a good, dynamic missionary, and a founder of the theological institutions in Oradea
area. He is always remembered by his former disciples and students.
Keywords: bishop, pastoral, mission, parish, diocese
1. Preliminarii
Cinstirea înaintaşilor este o chestiune ce ţine de comportamentul
normal al fiinţei umane. Noi toţi care trăim pe acest pământ nu pu‑
tem fi indiferenţi faţă de originea, starea fiinţială şi de conjuncturile
creaturale şi existenţiale care ne înconjoară. Venim în existenţă prin
părinţii noştri trupeşti, ca dar şi cu voia lui Dumnezeu, ca apoi să par‑
curgem în mod firesc etapele vieţii în cadrele căreia intrăm în contact
cu restul familiei1, cu semenii şi cu firea înconjurătoare. „Fiecare fiinţă
umană este o existenţă unică şi proprie, creată cu un scop, atât în ceea
1. Familia extinsă care îi cuprinde, deopotrivă, pe cei vii şi pe cei mutaţi în veş‑
nicie.
328
ce priveşte contingenţa lumii acesteia, cât şi raportarea la planul lui

Dumnezeu, nu numai în aria existenţială umană, dar şi în veşnicie“2. Se
poate vorbi de persoane care au constituit adevărate „noduri existen‑
ţiale“, în perioada în care şi‑au desfăşurat activitatea în această lume3,
devenind astfel factori de convergenţă. O astfel de personalitate pro‑
videnţială şi polivalentă a fost şi episcopul dr. Vasile Coman al Oradiei
(1971‑1992), ilustru ierarh, figură emblematică a bisericii noastre de
la „brazda de vest“ a ţării, cum îi plăcea adesea să spună, pe care do‑
rim să îl evocăm în acest studiu.
2. Episcopul dr. Vasile Coman al Oradiei

(1971‑1992).
Repere biografice
Episcopul Vasile Coman s‑a născut în ziua întrupării Logosului
divin, în 25 decembrie 1912 într‑un loc „unde pământul dă mâna cu
cerul“4, în satul Dealul Câlnicului, judeţul Alba, spaţiu binecuvântat
de Dumnezeu care a dat Bisericii neamului nostru peste treizeci de
preoţi, dintr‑o familie aleasă, cu nouă copii, din părinţii Ioan şi Ioana
Coman, ţărani harnici şi deosebit de evlavioşi.
Rugăciunile mamei sale l‑au însoţit mereu, pe tot parcursul vieţii,
de la primii paşi făcuţi la şcoală şi până la demnitatea de arhiereu. Iată
cum povesteşte însuşi episcopul Vasile aceste momente din viaţa sa
„Venit pe lume în ziua de Crăciun, ea (mama, n.n.) m‑a închinat Dom‑
nului. Spunea că aceasta este dorinţa ei ca pe unul dintre copii să‑l
facă preot. Doamne, cât s‑a mai rugat şi cât s‑a îngrijit să vadă acest
vis împlinit. Ea, cu credinţa ei, mi‑a legat sufletul de cer, de tot ceea
ce este înălţător şi sublim în viaţă. Tatăl meu era mai realist. Nu odată
mi‑a spus să nu umblu cu capul în nori. El m‑a legat cu o iubire puter‑
2. Pr. prof. univ. dr. Dumitru Megheşan, Dogmă şi misiune în gândirea episcopu‑
lui dr. Vasile Coman al Oradiei, în vol. „Episcopul dr. Vasile Coman al Oradiei – 20 de
ani de la înveşnicirea sa“, Ed. Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2012, p. 20.
3. Daniil Partoşanul, Nodul divin al lucrurilor, în rev. „Lumina“, 11 martie, 2012.
4. Prof. Alexandru Başa, Oameni de seamă ai satului Deal. Vasile Coman, episco‑
pul Oradiei, în rev. „Credinţa străbună“, editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a
Alba‑Iuliei, nr. 7, iulie, 2010, p. 8.
329
nică de glia strămoşească“ 5. „Când m‑a învăţat să trag brazda la plug,

mi‑a zis: Să priveşti înainte, altfel nu tragi brazdă bună. Să ştii că nu
poţi fi preot vrednic, dacă nu‑ţi place munca“6. Părinţii l‑au crescut în
spiritul dragostei faţă de Dumnezeu şi de oameni, în spiritul cinstei şi
al omeniei.
Un alt moment însemnat, petrecut la vârsta copilăriei, l‑a trăit pe
Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, fiind de faţă,
alături de tatăl său, la Marea Adunare Naţională care a pus temeliile
României Mari. Emoţiile acelei zile istorice le‑a păstrat vii toată viaţa,
depănându‑le peste ani, în 1991, cu multă satisfacţie7.
Dacă analizăm parcursul vieţii sale, putem observa cum episcopul
Vasile Coman a urcat, conform expresiei neotestamentare, „din treap‑
tă în treaptă“, începând cu şcoala elementară şi până la cea mai înaltă
demnitate sau treaptă a ierarhiei bisericeşti, aceea de arhiereu, pe bi‑
necuvântatele meleaguri ale Bihorului, Sălajului şi Sătmarului.
A urmat şcoala elementară în satul natal, iar cursurile secundare
la Liceul ,,Aurel Vlaicu“ din localitatea Orăştie, unde pe parcursul stu‑
diilor a fost tot timpul bursier.
Între anii 1930‑1934, a urmat cursurile Academiei Teologice din
Sibiu (Actuala Facultate de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şagu‑
na“), absolvind ca şef de promoţie, cu lucrarea de licenţă „Doctrina
despre purgatoriu şi combaterea ei“. Ca student s‑a bucurat de o pleia‑
dă de dascăli erudiţi, cei mai mulţi dintre ei distinşi licenţiaţi şi doctori
în teologie ai vestitului centru universitar din Cernăuţi8.
Mitropolitul Ardealului de atunci, vrednicul de pomenire Nicolae
Bălan, remarcând deosebitele aptitudini şi calităţi intelectuale şi su‑
fleteşti ale studentului Vasile Coman, şi l‑a apropiat, aşa cum făcuse şi
cu alţi discipoli valoroşi, printre care‑i amintim pe: Nicolae Terchilă,
Nicolae Colan, Dumitru Stăniloae, Nicolae Popoviciu, Nicolae Neaga,
5. Ibidem, p. 8.
6. Dr. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor,
Oradea, 1984, p. 531.
7. Pr. Dorel Octavian Rusu, O viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor
dr. Vasile Coman, episcopul Oradiei, în rev. „Legea românească“, anul XVIII (2007), nr.
2, p. 7.
8. Ibidem, p. 7.
330
Grigorie T. Marcu, Spiridon Cândea, Liviu Stan, Teodor Bodogae, Ni‑

colae Mladin etc., pe care i‑a trimis cu burse mitropolitane la studii
postuniversitare în prestigioase centre universitare din străinătate,
din dorinţa de a asigura profesori de elită Academiei de Teologie din
Sibiu, dar şi de a forma viitori ierarhi de înaltă talie intelectuală şi
morală9.
„În anul 1934‑1935 va beneficia de o bursă din partea Arhiepisco‑
piei Sibiului, la îndemnul mitropolitului Nicolae Bălan şi a profesoru‑
lui rector Nicolae Colan, la Facultatea de Ştiinţe Naturale din cadrul
Universităţii din Cluj“10. Apoi, surprinzător, în ianuarie 1936, îşi ale‑
ge făgaşul pastoraţiei preoţeşti căsătorindu‑se cu Aurelia Curcubătă,
verişoara primară a părintelui Dumitru Stăniloae, care le este şi naş
de cununie, şi cere o parohie mică în munţi. Astfel că, la data de 27
februarie 1936 a avut loc hirotonia întru preot pentru parohia Şirnea,
din Branul de Sus, judeţul Braşov. Aici va păstori până la data de 1 sep‑
tembrie 1937. Acest început de drum al misiunii sale preoţeşti, în acel
sătuc mic de munte l‑a evocat adesea cu multă duioşie, fiind marcat şi
profund impresionat de ,,însemnătatea şi rodnicia legăturii sufleteşti
vii şi calde dintre păstor şi păstoriţi11.
După această experienţă, a intrat în învăţământ, ca profesor de reli‑
gie la Liceul „Andrei Şaguna“ din Braşov, până în anul 1942, când a fost
numit preot paroh al parohiei „Sfânta Adormire“ din Braşov‑Cetate.
Între timp, a urmat cursurile Seminarului pedagogic de pe lângă Uni‑
versitatea din Cluj şi a luat examenul de capacitate pentru profesori în
1937, la Iaşi. Pentru omul, dascălul şi preotul Vasile Coman, activitatea
la catedră era o slujire sacră, fiindcă modela generaţii de oameni cu ca‑
racter12. Despre această slujire la catedră amintea: ,,Am slujit la acest
liceu, cel mai vestit din Transilvania, ca la un altar şi am avut bucuria
să ridicăm acolo o capelă, în care se făcea serviciu religios pentru ele‑
vii liceului, care era o şcoală confesională. Fiind şi duhovnicul şcolii,
aici elevii îşi făceau rugăciunea de dimineaţă şi de seara şi participau
9. Ibidem, p. 8.
10. Pr. Liviu Ungur, Să ne aducem aminte ilustrul vlădică dr. Vasile Coman, în rev.
„Legea românească“, anul XVIII (2007), nr. 2, p. 43.
11. Pr. Dorel Octavian Rusu, art. cit., p. 8.
12. Ibidem, p. 8‑9; pr. Liviu Ungur, art. cit., p. 43.
331
în fiecare duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie. De la început am

pornit cu convingerea că nu se poate creşte o generaţie de oameni cu
caracter fără a avea la temelie învăţătura şi morala creştină. În acelaşi
timp, ca profesor de religie, mi‑am întărit conştiinţa că religia şi cultu‑
ra sunt doi factori primordiali ai educaţiei“13.
În anul 1944, s‑a înscris la cursurile pentru doctorat la Facultatea
de Teologie din Bucureşti, obţinând în 1947, sub îndrumarea cunoscu‑
tului liturgist pr. prof. dr. Petre Vintilescu, titlul de doctor în Teologie,
cu teza de doctorat intitulată „Rugăciunile pentru căpetenia şi autorită‑
ţile Statului în cultul creştin“, fiind distins cu calificativul maxim „Mag‑
na cum laude“14.
De la 1 ianuarie 1957 şi până la alegerea ca episcop, timp de pa‑
trusprezece ani încheiaţi, a fost protopop al Braşovului, perioadă în
care a desfăşurat o activitate remarcabilă şi a acumulat o experienţă
pastorală şi administrativă deosebit de bogată şi fructuoasă, pe care
o va folosi din plin mai târziu ca ierarh. A condus lucrările de zidire a
unui nou şi frumos sediu al protopopiatului Braşov şi a înfiinţat mu‑
zeul primei şcoli româneşti din Transilvania de la Biserica din Şcheii
Braşovului. A iniţiat construirea unei biserici noi în Braşov. A avut suc‑
cese deosebite în eforturile pentru solidarizarea preoţilor şi pentru
pictarea bisericilor în stil bizantin. Paralel cu activitatea bisericească
şi administrativă, protopopul dr. Vasile Coman a susţinut şi o conti‑
nuă lucrare publicistică, prin colaborarea regulată cu studii teologice,
predici, recenzii şi articole la revistele bisericeşti ale vremii: Biserica
Ortodoxă Română, Revista Teologică, Mitropolia Ardealului, Telegraful
Român, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Banatului, Mitropo‑
lia Olteniei, Studii Teologice, Ortodoxia15.
„Preţuind după cuviinţă realizările preotului, profesorului şi pro‑
topopului dr. Vasile Coman în acest urcuş nu numai profesional ci şi
cel al personalităţii sale, pe care părintele Dumitru Stăniloae, un apro‑
piat al sufletului său, l‑a remarcat ca un „urcuş în omenie“, Colegiul
Electoral Bisericesc l‑a ales, după mutarea la cele veşnice a soţiei sale,
13. Revista „Legea românească“, Oradea, an II (1991), serie nouă, nr. 1, p. 5.

15. Ibidem, p. 10.
332
Aurelia16, în demnitatea de episcop al Oradiei, la 13 decembrie 1970.

Cu acest prilej, părintele Stăniloae, în cuvântul său, a sintetizat, după
„izvoade“ patristice, chipul arhieriei, spunând: „Arhieria înseamnă
efortul spre omenia în gradul suprem, efortul spre purtarea maximă a
greutăţilor celor daţi în grijă, înseamnă răspunderea supremă faţă de
ei. Episcopul trebuie să dea dovadă de umilinţă în purtare, statornicie
în credinţă, înţelepciune în cuvinte, dreptate în lucrări, milostivire în
fapte, rânduială în obiceiuri, necunoscând să facă rău cuiva şi putând
să rabde răul făcut de alţii, trăind în pace cu fraţii, iubind pe Dumnezeu
din toată inima, neţinând la nimic mai mult decât la Hristos, pentru că
şi El n‑a ţinut la nimic mai mult decât la noi“17.
Nou‑alesul episcop al Oradiei, dr. Vasile Coman, a fost tuns în mo‑
nahism la Mănăstirea Brâncoveanu din Sâmbăta de Sus (la 23 decem‑
brie), şi hirotonit în treapta arhieriei la 27 decembrie 1970, în Cate‑
drala Mitropolitană din Sibiu – unde a fost hirotonit şi înaintaşul său,
episcopul Nicolae Popoviciu. Cu această ocazie mărturisea: ,,Arhiereul
se cuvine să aibă o iubire jertfelnică pentru credincioşi, să aibă capa‑
citatea de a se dărui pentru binele lor. El este conducător, dar şi prie‑
ten; este părinte, dar şi frate. Mustră, însă cu blândeţe, impune, dar şi
rabdă, cheamă la sine şi mângâie. El este profet, adică vestitor al lui
Iisus Hristos ca Mesia, dar şi doctor care vindecă sufletul bolnav, sal‑
vează pe cei naufragiaţi şi călăuzeşte pe adevărata cale pe cei rătăciţi.
Episcopul este chemat să fie modelul de viaţă arătat de Însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos. El este chemat să fie izvor dătător de viaţă spiri‑
tuală, centru de energie duhovnicească, pregătit să împlinească aspi‑
raţia sufletului după Dumnezeu“18.
Instalarea sa ca episcop al Oradiei, a avut loc la data de 10 ianuarie
1971, în Catedrala „Biserica cu Lună“ din Oradea, de către ÎPS Nicolae
16. La 17 august 1969, în urma unei îndelungate suferinţe, trece la cele veşnice
protoprezbitera Aurelia – soţia părintelui (n. n.).
17. Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic, editat de Episcopia Ortodoxă Ro‑
mână a Oradiei, Oradea, 1988, p. 139‑140; Pr. Dorel Octavian Rusu, art. cit., p. 11.
18. Dr. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor,
p. 541. La paginile 539‑541 ale acestei lucrări, se găseşte întreg cuvântul rostit la
hirotonia întru arhiereu a dr. Vasile Coman, sub titlul Păstorul cel bun; vezi şi Îndru‑
mător bisericesc misionar şi patriotic, Oradea, 1988, p. 135.
333
Mladin, Mitropolitul Ardealului. Dotat cu o dârzenie deosebită şi cu un

realism echilibrat, episcopul Vasile Coman şi‑a făcut un plan pastoral,
încă de la începutul misiunii sale de arhiereu. Atunci la instalarea sa
în istoricul scaun al Eparhiei Oradiei a rostit, printre altele: ,,La înce‑
putul păstoririi mele, cel dintâi gând îl îndrept către Bunul Dumnezeu,
pe care‑L rog să‑şi reverse mila şi harul Său şi să mă ajute ca să fiu
păstorul cel bun, părintele şi fratele iubitor pe care îl aşteaptă clerul şi
credincioşii ortodocşi ai Eparhiei Oradiei. Împreună cu Apostolul Pa‑
vel mărturisesc că nu printr‑o vrednicie deosebită mă aflu în această
demnitate, «ci prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt» (I Cor. 15,
10). Precum până acum m‑am silit să slujesc acestui dar, cu atât mai
vârtos de acum înainte mă voi strădui să slujesc cu puteri înnoite pen‑
tru binele vremelnic şi veşnic al credincioşilor încredinţaţi mie spre
păstorire“19.
Episcopul Vasile Coman a militat pentru înţelegerea corectă a
vremurilor şi a rolului preoţimii în acest context. „Preotul vremurilor
noastre trebuie să fie un preot integralist. Nu poate fi preot numai pe
jumătate sau cu intermitenţe. El nu poate fi preot numai atâta timp
cât este la altar, după cum nu poate să‑şi limiteze activitatea numai la
săvârşirea slujbelor, ci trebuie ca toată viaţa lui să fie o Liturghie, adică
o slujire şi dăruire pentru oameni“ 20.
În cei 21 de ani şi jumătate de arhierie ai episcopului dr. Vasile
Coman, roadele se pot vedea în toate sectoarele de activitate. A excelat
în toate domeniile, atât pe plan pastoral‑misionar cât şi pe cel soci‑
al‑cultural. Acţiunile şi lucrarea episcopului Vasile Coman nu s‑au
oprit la graniţa ţării, ci s‑au răsfrânt şi peste hotare. A purtat de grijă,
prin încredinţare sinodală, Vicariatului Ortodox Român din Ungaria,
cu sediul la Gyula. Pornind de la conlucrarea şi bunele relaţii în spirit
ecumenic cu celelalte culte pe plan local, a condus cu competenţă ani
îndelungaţi delegaţia Bisericii Ortodoxe Române în dialogul ecumenic
cu Bisericile Lutherane. A condus, de asemenea, Comisia Sfântului Si‑
19. Ibidem, p. 553. Fragmentul este luat din lucrarea mai sus menţionată, fă‑
când parte din Cuvântul la instalarea ca şi episcop aflat în întregime la p. 549‑554
sub titlul Poruncă nouă dau vouă ,,Să vă iubiţi unul pe altul“.
20. Constantin Voicu, în lucrarea: Prea Sfinţitul Episcop Vasile Coman la 75 de
ani. Festivitatea omagială dedicată acestei aniversări, Oradea, 1987, p. 17.
334
nod care se ocupa de activitatea pastoral‑misionară şi lupta împotriva

prozelitismului sectar21.
După schimbarea de regim petrecută în 1989, în anul următor
1990, a reînviat revista bisericească a Eparhiei Legea românească şi,
tot în acest an, a sfinţit piatra de temelie a Catedralei celei noi din
Oradea, alături de noul arhiereu vicar al Eparhiei, dr. Ioan Mihălţan
Crişanul.
Cu un an înainte de mutarea sa la cele veşnice, în 1991, a reînfiinţat
Facultatea de Teologie Ortodoxă22 din cadrul Universităţii din Oradea,
prin grija şi bunăvoinţa rectorului de vie memorie, prof. univ. dr. ing.
Teodor Maghiar şi a părintelui prof. univ. dr. Dumitru Abrudan – fiu
al Eparhiei şi primul decan al facultăţii reînfiinţate. Tot în acest an, a
făcut demersurile necesare pentru aducerea la Oradea, în cripta Cate‑
dralei Bisericii cu Lună, a osemintelor episcopului‑martir Nicolae Po‑
poviciu, ilustrul său precursor, dar n‑a apucat să vadă împlinirea aces‑
tui fapt, pentru că la data de 10 iulie 1992 a fost chemat de Arhiereul
cel Veşnic, să liturghisească la altarul ceresc, după 35 de ani de slujire
ca preot şi 21 de ani şi jumătate ca episcop al Eparhiei Oradiei. Slujba
înmormântării vrednicului de pomenire ierarh Vasile al Oradiei a avut
loc pe data de 14 iulie 1992, într‑o zi de marţi, în Catedrala Episcopală
– „Biserica cu Lună“ din municipiul Oradea, într‑o atmosferă profundă
de reculegere şi sobrietate, fiind prezidată de vrednicul de pomenire
patriarhul Teoctist. Sicriul cu trupul neînsufleţit a fost aşezat într‑o
criptă a Bisericii cu Lună, în apropierea osemintelor vrednicului de
pomenire episcopul Roman Ciorogariu. Aici vor fi mutate, la scurtă
vreme, şi rămăşiţele pământeşti ale episcopului‑martir Nicolae Popo‑
viciu, împlinindu‑se astfel binecuvântata troiţă de arhierei, pe a căror
luptă, osârdie şi jertfelnicie s‑a întemeiat Episcopia Ortodoxă Română
a Oradiei din epoca modernă, cu aşezămintele, împlinirile şi rânduie‑
lile ei fundamentale23.

22. Actualmente Facultatea de Teologie Ortodoxă „Episcop dr. Vasile Coman“.
23. Pr. Dorel Octavian Rusu, O viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu…, în rev. „Le‑
gea românească“, anul XVIII (2007), nr. 2, p. 16.
335
3. Ierarhul cărturar
şi oratorul iscusit
Episcopul Vasile a rămas în conştiinţa posterităţii ca un ierarh
cărturar şi orator iscusit, în buna tradiţie a vrednicilor şi lumina‑
ţilor vlădici români, „care au îmbinat iscusinţa aşternerii slovelor
cu conştiinţa răspunderii la dezideratele bisericeşti şi obşteşti ale
vremii. Preasfinţia Sa a scris totdeauna cu acest condei, preluat de la
înaintaşi, pe foile prezentului său“24. Vocaţia sa teologică a slujit me‑
reu nevoilor pastoral‑misionare şi culturale ale vremii. Filele cărţilor,
articolelor, predicilor sau a scrisorilor pastorale au cuprins calde pâini
pentru suflet, fiind adevărate punţi de legătură nevăzută între autor
şi cititori/auditori, purtând pecetea spirituală a unei trăiri autentice
validate de bogate experienţe duhovniceşti şi în cuprinderea largă a
dragostei sale părinteşti25.
Vocaţia cărturărească a episcopului Vasile Coman s‑a materializat
în multe lucrări: de teologie, de istorie şi de cultură, a căror valoare
străbate negura anilor. O parte dintre aceste lucrări şi studii au apărut
înainte de alegerea sa ca episcop al Oradiei. Iată care sunt acestea în‑
tr‑o prezentare cronologică:
– Studiul, „Raportul dintre rugăciunile pentru morţi şi purgatoriu“,
în Revista Teologică, Sibiu, 1938;
– Creaţie, evoluţie şi transformism, Sibiu, 1940;
– Adevărul ortodox şi greşeala sectară despre Sfânta Tradiţie, Sibiu,
1941;
– Hristos şi Tineretul. Meditaţii, Braşov, 1943;
– Religie şi caracter. Contribuţiuni la cunoaşterea şi predarea religi‑
ei în epoca adolescenţei, Braşov, 1944; reeditare, Oradea, 1992;
– Exorciştii în Dreptul bisericesc, Braşov, 1945;
– Hristos în familie (culegere de predici la cununie), Braşov,
1945;
24. Idem, O viaţă închinată slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor dr. Vasile Coman,
episcopul Oradiei, în vol. „Episcopul dr. Vasile Coman al Oradiei – 20 de ani de la în‑
veşnicirea sa“, ed. cit., p. 101.
25. Ibidem, p. 101.
336
– Rugăciunile pentru căpetenia şi autorităţile statului în cultul creş‑

tin, teză de doctorat, susţinută la Bucureşti, 194726;
– Cartea în slujba păstoririi creştine, Braşov, 1948;
– Temeiul biblic şi patristic al rugăciunilor pentru căpetenia şi auto‑
rităţile statului, Sibiu, 195527.
Ca un neobosit cărturar în ale scrisului, în timpul arhipăstoririi sale
la Oradea, episcopul dr. Vasile Coman a scos, an după an, pentru preoţi
şi credincioşi, pe lângă numeroase studii şi articole, mai multe cărţi, ce
vor rămâne să dea mărturie peste veacuri de vrednicia marelui ierarh:
– Cuvântări liturgice, în două ediţii, Oradea, 1974 şi 1976, cu ex‑
plicarea pe larg a Sfintei Liturghii, miezul cultului ortodox şi a vieţii
duhovniceşti creştine;
– Carte de învăţătură creştină ortodoxă, Bucureşti, 1978 (împreu‑
nă cu pr. Dumitru Călugăr, pr. Petre Deheleanu şi pr. Dumitru Radu;
– Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, în două ediţii, Oradea,
1980 şi 1984, o carte de predici la duminici şi sărbători şi cuvântări
importante la diferite ocazii;
– Scrieri de teologie liturgică şi pastorală, Oradea, 1983, un adevă‑
rat îndreptar al lucrării pastoral‑misionare a preotului;
– Cuvinte pentru suflet, în două ediţii, Oradea, 1985 şi 1987, cu‑
prinzând „calde pâini“ de hrană duhovnicească;
– În apărarea unităţii credinţei străbune, Oradea, 1988, în care sunt
reluate cuvântările liturgice, îmbogăţite cu alte lucrări misionare28.
Colaborarea prestigiosului ierarh orădean cu cele mai însemnate
reviste şi publicaţii bisericeşti editate de Patriarhia Română şi Mitro‑
polia Ardealului şi‑a menţinut constanţa periodică şi valorică până la
sfârşitul vieţii.
Între cele mai valoroase cărţi bisericeşti tipărite în Editura ��
Epis‑
copiei Oradiei sub iniţiativa, îndrumarea şi purtarea sa de grijă amin‑
tim:
26. Sub purtarea de grijă a pc. pr. dr. Cristian Muntean, nepotul episcopului Vasile
Coman, care se ocupă de recuperarea operei vlădicii Vasile, a apărut tipărită în anul
2007, la Editura clujeană Renaşterea, având 126 de pagini.
27. Pr. Augustin Lucian, Prea Sfinţitul Episcop dr. Vasile Coman la 75 de ani, Ed.
Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea 1987, p. 13‑14.
28. Pr. Dorel Octavian Rusu, art. cit., în rev. cit., p. 15.
337
– Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei, 1978, o mo‑

nografie a tuturor bisericilor de lemn din ţinuturile Bihorului, Sătma‑
rului şi Sălajului;
– Trepte vechi şi noi de istorie, cultură şi viaţă bisericească în Epar‑
hia Oradiei. Mărturii ‑ evocări, 1980, o valoroasă carte de istorie bise‑
ricească;
– Roman Ciorogariu, 1981, o monografie epistolară a ctitorului
Episcopiei Oradiei;
– Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe Române a Ora‑
diei în ultimii 200 de ani, 1985, un amplu şi dens periplu istoric al
Episcopiei Oradei;
– Obiecte de artă veche bisericească din colecţia muzeală a Episco‑
piei Oradiei, 1986;
Editura Episcopiei a tipărit multe din lucrările valorosului cerce‑
tător şi specialist în cartea veche bisericească Florian Dudaş sau ale
unor istorici de marcă.
O bogată Carte de rugăciuni şi învăţături de credinţă (600 pagini,
în ediţii aproape anuale), Acatistierul, şase ediţii ale Îndrumătorului
bisericesc, misionar şi patriotic şi alte cărţi şi publicaţii sunt mărturii
ale unei activităţi editoriale şi culturale de excepţie, în pofida cenzurii
practicate în acele vremuri de tristă amintire.
Pastoralele ierarhului la praznicele mari de peste an (Sfintele Paşti
şi Crăciunul) sunt iarăşi calde şi sugestive punţi de legătură sufleteas‑
că între arhipăstor şi păstoriţii săi29. Opera sa omiletică a rămas până
azi un izvor preţios de inspiraţie pentru slujitorii amvonului şi un tes‑
tament de suflet pentru toţi fiii acestui neam.
După 1989, în pofida vârstei şi a sănătăţii precare, vlădica Vasile
nu şi‑a dezminţit valoarea cărturărească a personalităţii sale. Încă în
ianuarie 1990 readuce la viaţă vechea revistă bisericească a Episcopi‑
ei Oradiei, Legea Românească, întemeiată de episcopul Roman Cioro‑
gariu, cu apariţie neîntreruptă până în prezent.
Toate aceste lucrări, fac din vlădica Vasile un cărturar rafinat, dedi‑
cat mai ales problemelor practice, misionare, de liturgică şi pastorală,
orientat spre slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor, cum de
29. Ibidem, p. 15.
338
altfel se şi intitulează una din cărţile sale, cu care se înscrie în noua

teologie a slujirii, ca teologie ortodoxă a vremurilor noastre30.
4. Misiunea preoţească
în concepţia episcopului Vasile Coman
Deşi a slujit sub un regim totalitar ateist, aici „la ultima brazdă de
vest a ţării“, cum obişnuia să afirme frecvent, vlădica Vasile ‑ episcopul
Oradiei, a reuşit în mod excepţional să treacă peste toate vicisitudi‑
nile impuse de regimul ateist, prin înţelepciune şi mult tact pastoral,
cumulate într‑o admirabilă diplomaţie bisericească, realizând astfel
o bogată activitate pastoral‑misionară şi apărând, în acelaşi timp, in‑
teresele preoţilor săi într‑o perioadă grea pentru slujitorii altarelor,
motiv pentru care, chipul său blajin a rămas viu în amintirea celor pe
care i‑a slujit cu toată dragostea, preoţi şi mireni, pe care i‑a apărat de
multe ori cu preţul propriei libertăţi, fiind astfel un adevărat părinte
pentru toţi cei care au avut nevoie de un sfat sincer sau de o blândă
mângâiere31.
Misiunea Bisericii porneşte în primul rând de la activitatea preo‑
tului pe care o desfăşoară în parohia sa şi de la modul în care acesta îşi
împlineşte misiunea sa ca păstor de suflete.
Aşa cum spune Mântuitorul: „Voi sunteţi lumina lumii şi sarea pă‑
mântului“ (Matei 5, 13), „preotul trebuie să fie elementul şi factorul
păstrător al curăţiei sufletului în viaţa credincioşilor, să fie dătătorul se
sens supranatural vieţii lor spirituale, să nu lase să invadeze păcatul şi
fărădelegea în inimile lor, care duc la descompunere şi moarte morală
[…]. Fiecare preot este «sarea pământului» prin învăţătura de credinţă
şi de morală pe care o propovăduieşte în numele lui Iisus Hristos, prin
puterea şi darurile Duhului Sfânt pe care le împărtăşeşte prin toată
viaţa şi activitatea lui în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor.
30. Pr. lect. dr. Emil Cioară, Contribuţia episcopului dr. Vasile Coman al Oradiei
la dezvoltarea Teologiei liturgice şi pastorale româneşti, în vol. „Episcopul dr. Vasile
Coman al Oradiei – 20 de ani de la înveşnicirea sa“, ed. cit., p. 204‑207.
31. Pr. conf. univ. dr. Miron Erdei, Tematica Pastoralelor episcopului dr. Vasile
Coman, în vol. „Episcopul dr. Vasile Coman al Oradiei – 20 de ani de la înveşnicirea
sa“, ed. cit., p. 136‑137.
339
Cu cât mai mult îşi identifică lucrarea lui duhovnicească, cu lucra‑

rea pe care sarea a primit‑o de la Creator în ordinea naturală a firii, cu
atât poate contribui mai mult la desăvârşirea morală şi la sfinţirea păs‑
toriţilor săi. Tabloul pe care ni‑l înfăţişează Iisus de a fi „sare a pămân‑
tului“ se cuvine să‑l privim zilnic şi să‑l reproducem în viaţa noastră,
hrănindu‑ne neîncetat din adevărul cuprins în el“ 32.
Conştientizând misiunea preoţească în toată amploarea şi frumuse‑
ţea ei, preotul trebuie încă de la începutul activităţii sale să încerce să‑şi
implementeze în activitatea sa chiar textul jurământului său pe care îl
citeşte la hirotonie: „ ...Voiesc a lucra numai pentru mântuirea sufleteas‑
că a turmei duhovniceşti încredinţată mie. Voi îndrepta viaţa mea după
învăţăturile sfinte ale Evangheliei, ale Sfinţilor Apostoli, ale canoanelor
şi ale învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Nu voi uita ni‑
ciodată cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care cere preotului să fie „fără
prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, întreg la minte, cucernic, iu‑
bitor de străini, învăţător, nebeţiv, negrabnic a bate, neagonisitor de câş‑
tig urât, ci blând, nesfadnic, neiubitor de argint, bine chivernisindu‑şi casa
sa, prunci având ascultători, cu toată cucernicia“ (I Timotei 3, 1‑4).
Şi iarăşi mărturisesc: „Descoperind şi cunoscând în mine însu‑
şirile care după învăţătura Sfântului Apostol Pavel se cer de la un slu‑
jitor al Bisericii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fac
făgăduinţa sărbătorească, că de la acelea nicicând nu mă voi abate, ci
mai vârtos voi năzui a le cultiva şi a le săvârşi în mine, făcându‑mă pil‑
dă credincioşilor cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa şi cu
curăţenia vieţii trupeşti şi sufleteşti, mă voi arăta prin faptă totdeauna
vrednic de misiunea preoţească. Toate acestea strâns a le păzi şi a le
urma mă oblig, prin cuvântul meu bine gândit şi cântărit. Îndeosebi fă‑
găduiesc că voi purta cu cinste şi demnitate haina preoţească, prescri‑
să de autoritatea bisericească. Făgăduiesc, mai departe, că voi păstori
pe credincioşii mei cu blândeţe şi cu răbdare, că voi săvârşi cu evlavie
sfintele slujbe în biserică, nu voi înceta a vesti credincioşilor mei cu cu‑
vântul şi cu fapta lumina cunoştinţei de Dumnezeu, arătându‑le calea
care duce la fericirea vremelnică şi veşnică“33.
32. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, p.
603‑604.
33. Ibidem, p. 609.
340
Adevărata misiune a preotului cere ca legământul făcut în faţa lui

Dumnezeu, a Sfântului Altar şi a Chiriarhului locului să fie mereu îm‑
prospătat printr‑o conştiinţă trează ce nu dă voie ca să se instaureze
delăsarea acestuia.
Episcopul Vasile Coman se întreba, scriind aceasta într‑o carte,
cum ne‑am ţinut acest legământ. Ce am împlinit din acest program. De
câte ori l‑am recitit? De câte ori am făcut un bilanţ privind împlinirea
acestui jurământ?34.
Misiunea preoţească cere ca adevăratul preot trebuie să se iden‑
tifice cu Păstorul cel bun. În legătură cu aceasta, Sfântul Ioan Scărarul
spunea: „Păstorul adevărat este acela care poate şi caută să îndrepte
prin nerăutate şi cât mai multă sârguinţă, credinţă şi rugăciune oile
cele cuvântătoare pierdute. În această situaţie, ca un doctor duhovni‑
cesc trebuie să aibă trupul, dar mai ales sufletul slobod de orice patimă
şi neputinţă, ca să nu ceară de la alţii niciun fel de doctorie şi nici să‑i
reproşeze cineva „doctore, vindecă‑te pe tine însuţi“ (Luca 4, 23) 35.
Ca păstor de suflete, preotul nu este doar un oarecare slujitor pre‑
ocupat numai de serviciile religioase duminicale sau chiar mai dese în
biserica din comunitatea sa, ci este chemat să‑şi potrivească slujirea sa
slujirii lui Hristos printr‑o întreită activitate.
a. Responsabilitatea învăţătorească a preotului

Ca învăţător într‑o parohie, preotul, după exemplul Mântuitorului
nostru Iisus Hristos e dator în primul rând să‑i înveţe dreapta învăţă‑
tură pe cei încredinţaţi lui. Misiunea nu se face atacând într‑o parte şi
alta pe cei care nu sunt de credinţa ta sau pe cei care au căzut în păcate
şi într‑o viaţă nedemnă de creştin, ci mai mult învăţându‑i pe aceştia
şi încercând să te apropii de ei, ca un adevărat părinte sufletesc. Una
din cele mai perfide maladii spirituale ale societăţii noastre este lipsa
de cultură şi întunecimea minţii. Pentru aceasta, demnitatea învăţăto‑
rească este garanţia unei misiuni autentice a preotului. În acest sens,
preotul este semănătorul de cuvinte: „Preotul seamănă cuvântul lui
Dumnezeu în ogorul sufletesc al credincioşilor cu nădejdea că el va
34. Ibidem, p. 610.

35. Ibidem, p. 611.
341
aduce rod, chiar dacă nu imediat. Apoi dacă se îngrijeşte de ogor să‑l
plivească cu atenţie de buruieni şi să‑l lucreze mereu până la sece‑
riş. „Omul este o fiinţă recuperabilă“, prin îndreptarea care poate veni
când nu te aştepţi. Saul a devenit Pavel. Vameşul Matei a devenit evan‑
ghelist. Câte exemple de acest fel se cunosc în istoria creştinismului.
Ele susţin îndemnul Apostolului Pavel: „Slujba ta fă‑o deplin“!36.
b. „Iconom al Tainelor“
sau despre Responsabilitatea de slujitor a preotului
Ca slujitor, preotul e chemat să „hrănească“ mădularele Trupului
tainic al Domnului cu darurile Sfintelor Taine şi mai ales cu însuşi Tru‑
pul şi Sângele Domnului. El veghează ca membrii parohiei sale să nu
cadă în pericole ce ar putea periclita mântuirea acestora. Slujirea lui,
ca ales al cerului, îi conferă acestuia şi grija ca aceasta să se extindă în
întreaga comunitate, fiindcă Biserica lui Hristos presupune extinderea
Celui întrupat în social: „Parohia este o comunitate euharistică, toţi
credincioşii sunt mădulare ale acestei comunităţi şi preotul răspunde
de ei. Trebuie să le iasă în întâmpinare, să‑i caute, să le arate dragostea
de părinte, să‑i ajute în caz de nevoie. Astfel ei caută mântuirea în altă
parte, unde li se oferă, unde sunt chemaţi şi unde spun că ţi se vorbeş‑
te şi se trăieşte mai aproape de Hristos. Conlucrarea dintre păstorul
de suflete şi credincioşi trebuie să fie mai strânsă, mai apropiată, să fie
chemaţi să ia parte în circuitul de rugăciune şi fapte bune ale întregii
comunităţi. Preotul se cuvine să‑i ajute, să le împlinească setea religi‑
oasă prin cuvânt şi faptă, prin rugăciune şi muncă comună cu ei. Toate
să fie săvârşite, cum spunem la sfârşitul rugăciunii euharistice: „Pen‑
tru toţi şi pentru toate“, adică pentru toţi credincioşii şi pentru toate
trebuinţele lor trupeşti şi sufleteşti. Preotul zilelor noastre trebuie să
fie un slujitor integralist, să cuprindă în grija şi dragostea lui pe toţi
enoriaşii săi, nu se poate lipi de unii şi să se dezintereseze de ceilalţi,
nu sunt unii predestinaţi spre mântuire şi alţii spre osândă“37.
36.�Ibidem, p. 627.
37. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor,
p. 622.
342
c. Responsabilitatea de îndrumător
al credincioşilor pe calea mântuirii
În această calitate, preotul devine principalul model din comu‑
nitate spre care îşi îndreaptă privirile toţi credincioşii care îşi doresc
mântuirea.
În legătură cu acest fapt, episcopul Vasile Coman spunea: „Ca păs‑
tor de suflete, preotul este dator să fie pildă întru toate credincioşilor
săi, păstorindu‑i şi cercetându‑i, nici cu silnicie, nici cu lăcomie, ci cu
voie bună, după Dumnezeu şi cu dragoste: „Nu ca şi cum aţi fi stăpâni
peste Biserici, ci pildă făcându‑vă turmei!“ (I Petru 5, 2‑3).
Aşadar, credincioşii trebuie păstoriţi, mai ales în zilele noastre,
când fiecare om a ajuns la conştiinţa demnităţii lui, nu cu poruncă şi
ameninţare, nu de pe poziţii de forţă, ci cu toată blândeţea şi dragos‑
tea, căci numai pe aceia îi putem duce pe calea mântuirii, pe care îi
câştigăm prin slujirea noastră cu dragoste. El este părinte sufletesc
pentru toţi cei din parohia sa şi aşa cum un părinte nu poate să‑şi ne‑
glijeze copii săi, aşa nici preotul nu‑şi poate neglija fii săi duhovniceşti.
Ceea ce este însă şi mai important este cinstea pe care trebuie să o
arate acestora, adică să nu‑i mintă, să nu‑i înşele şi să nu‑i fure, altfel
el devine din păstor fur şi tâlhar, un năimit.
În acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel ucenicilor săi, Timotei şi
Tit, pe care îi lasă episcopi în Efes şi Creta: „Fă‑te pildă credincioşilor cu
cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia“
(I Tim. 4, 12). „Întru toate, arată‑te pe tine pildă de fapte bune dovedind
în învăţătură neschimbare şi cuviinţă“ (Tit 2, 7)38.
Rolul misiunii preoţeşti este în primul rând mântuirea credincio‑
şilor fiindcă grija lui cuprinde întreaga viaţă a celor încredinţaţi lui.
Pentru aceasta el se cuvine ca să fie în fruntea „turmei“ şi în niciun caz
undeva departe şi indiferent de ea: „Cel mai adesea locul păstorului
de suflete este în mijlocul credincioşilor, identificat cu năzuinţele lor.
Conducerea sufletească nu se poate face de la distanţă şi nici cu po‑
runcă. Păstorul de suflete trebuie să fie prin excelenţă: bun, iertător şi
milostiv. Căci pentru noi şi către noi se îndreaptă cuvintele Apostolu‑
lui Petru: „Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună pre‑
38. Ibidem, p. 614.
343
ot: Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, nu cu silnicie, ci

cu voie bună, nu pentru câştig urât, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi
stăpâni peste biserici, ci pilde făcându‑vă turmei“ (I Petru 5, 1‑3)39.
Din toate cele expuse anterior, reiese că misiunea Bisericii în gân‑
direa episcopului Vasile Coman reprezintă truda slujitorilor lăsaţi de
Dumnezeu în diverse comunităţi religioase de a fi alături de păstoriţii
lor. Tot timpul el a încercat să implementeze cele teoretice legate de
misiune în viaţa concretă a credincioşilor. El identifică pe cei din cle‑
rul bisericesc cu adevăraţii părinţi şi păstori, aşa cum o cere şi marele
Păstor care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Misiunea nu este o activitate teoretică, fiindcă aceasta ar fi deose‑
bit de facilă, ci e viaţa trăită într‑o responsabilitate deosebită faţă de
cei încredinţaţi spre păstorire.
Toate cărţile editate de episcopul Vasile Coman cuprind informaţii
privind misiunea Bisericii şi mai ales misiunea preoţească, care, în con‑
cepţia lui este şi premiza de reuşită privind misiunea sacerdotală40.
*
Din cele prezentate reiese foarte clar faptul că, episcopul Vasile
Coman al Oradiei a întruchipat în persoana sa modelul ierarhului căr‑
turar şi misionar care şi‑a cercetat permanent turma, liturghisind cu
profundă evlavie şi propovăduind cu multă convingere cuvântul lui
Dumnezeu. A fost iubit şi respectat de toţi, deopotrivă clerici şi credin‑
cioşi, pentru că mai întâi el ia iubit şi respectat pe toţi fii lui sufleteşti.
A fost darul lui Dumnezeu să păstorească în eparhia înfiinţată
de iluştrii episcopi, vrednici de pomenire Roman Ciorogariu şi Nico‑
lae Popoviciu, un ierarh care şi‑a pus la temelia întregii sale activităţi
sacerdotale slujirea cu credincioşie şi dăruire integrală a Bisericii, şi
deopotrivă, a Patriei străbune, cristalizată în cele două dimensiuni pe
care le‑a îngemănat în chip fericit: slujind lui Dumnezeu prin slujirea
oamenilor41.
39.�Ibidem, p. 619.
40. Pr. prof. univ. dr. Dumitru Megheşan, Dogmă şi misiune în gândirea…, p.
54‑55.
41. Pr. lect. dr. Emil Cioară, Contribuţia episcopului dr. Vasile Coman al Oradiei…,
p. 202‑203.
344
Pr. conf. dr. Cristian Gagu,

PAGINI DE VIAŢĂ BISERICEASCĂ

DIN BRĂILA INTERBELICĂ
ÎN CONSEMNĂRILE PREOTULUI
ANGHEL CONSTANTINESCU
DIN FOAIA PAROHIALĂ „GLASUL BISERICII“
Abstract: It seems that the distant past is handier, to which we confer an aura
of glory, idealizing it and referring to him accordingly, by an act of imposed humility,
than the recent past, which we ignore, considering it unworthy of our attention in
comparison to the golden age of the Church Fathers, as though it would have nothing
to offer. A quick look however fleeting on the documents that record, even partially
and disparately, moments of church life of almost a century ago highlights faces of
soul shepherds, bishops and priests, who worked in a Romanian society very similar, in
many respects, to today’s problems and challenges which don’t differ much from today,
and which, now as then, claims the same or some similar solutions. The present study
aims to capture aspects of church life in interwar Braila under the observations of
the priest Anghel Constantinescu, parson of St. Parascheva church, in the parish sheet
“The Voice of the Church”, and to highlight the similarities and differences between the
situation then and today in the pastoral work of the priest in parish.
Keywords: Braila, Sf. Parascheva parish, priest Anghel Constantinescu, parish
sheet The Voice of the Church, religious life, the interwar period.
Brăila în perioada interbelică

După distrugerile suferite în perioada decembrie 1916 – octom‑
brie 1918 ca urmare a ocupaţiei germane din timpul primului război
mondial, comuna Brăila, cum era numită atunci, a trecut printr‑o peri‑
oadă mai grea, de refaceri şi prefaceri a tuturor aspectelor vieţii sale.
345
Activitatea economică în portul Brăilei, cel mai important port

al Dunării la acea vreme, a fost „stânjenită“ o perioadă, fiind nevoie
de ceva timp pentru a‑şi recăpăta importanţa de altădată1. Portul, şi
prin urmare şi oraşul, şi‑a cunoscut epoca de aur în perioada anilor
1922‑1925, dar după un deceniu deja se vorbea de „situaţia tristă“ în
care ajunsese portul, şi care o influenţa şi pe cea a oraşului, având în
vedere că „Oraşul a fost un apendice al portului. Viaţa lui, prosperita‑
tea lui a fost în funcţiune de viaţa portului“2.
Industria începea să se dezvolte timid şi să capete o mai mare
pondere în economia oraşului, dominată până atunci de agricultură şi
comerţul cu cereale, dar fiind totuşi în mare parte dependentă de ac‑
tivităţile conexe comerţului cu cereale. S‑au dezvoltat industria moră‑
ritului, apărând Moara Românească, Moara Violatos, Moara Valerianos
şi Lichiardopol, cea a construcţiilor şi reparaţiilor navale, industriile
metalurgice, prin înfiinţarea Şantierelor societăţii Franco‑Române de
material de drum de fier, în 1921, şi a întreprinderii Industria Sârmei,
în 19303.
Dezvoltarea economică a stimulat şi dezvoltarea vieţii culturale,
a celei intelectuale şi chiar a celei religioase. În anul 1937 Brăila era
descris drept „un oraş cu numeroase şcoale primare, secundare, pro‑
fesionale, biblioteci, librării, tipografii, ziare, reviste, teatre, Academie
de muzică, Pinacotecă, atenee, muzee, cercuri de studii, care, prin ros‑
turile şi manifestările lor, au creiat aci, lângă Gurile Dunării, un cadru
de propăşire culturală şi artistică ce a dat ţării: savanţi, scriitori, publi‑
cişti, artişti, muzicanţi, profesori, bărbaţi politici de seamă“4.
În planul vieţii religiose, în perioada interbelică, urmare a moza‑
icului multietnic care a caracterizat‑o, Brăila a fost un adevărat creu‑
zet confesional, în oraş convieţuind creştini ortodocşi români, greci şi
bulgari, armeni, catolici, greco‑catolici, calvini, luterani, baptişti, ad‑
1. Municipiul Brăila, a XII‑a Adunare Generală a uniunei oraşelor din România,

29, 30 şi 31 octomvrie 1937, p. 11.
2. Sotir Constantinescu, George Buznea, Brăila prin veacuri şi în zilele noastre, cu
o expunere documentară critică asupra situaţiei economice de azi a oraşului Brăila şi
perspectivele sale, Tipografia Slova, Brăila, 1937, p. 57.
3. Ibidem, p. 70‑77.
4. Municipiul Brăila, p. 23.
346
ventişti şi, nu în ultimul rând, mozaici. Interesant este faptul că deşi

până în anul 1829 Brăila a fost kaza turcească, totuşi nu a supravieţuit
niciun lăcaş de cult musulman, fosta geamie din centrul oraşului fiind
transformată în biserică în anul 1831.
În acea perioadă în Brăila existau 13 biserici mari, anume: biserica
„Sfinţii Arhangheli“, fostă geamie turcească transformată în biserică;
biserica „Sfântul Nicolae“, construită între 1834‑1837, restaurată şi
sfinţită la 1865; biserica „Sfântul Spiridon“, construită în anul 1841
pe bulevardul Carol5; biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel“; biserica
„Adormirea Maicii Domnului“, zidită în 1844, arsă la 1885 şi refăcută la
1910; biserica „Sfântul Gheorghe“, construită în 1852; biserica „Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena“; biserica „Sfântul Ilie“; biserica „Sfântul
Ioan Botezătorul“; capela bisericii „Sfânta Parascheva“, în strada Mihai
Bravu, zidită în anul 1896, în Piaţa Concordiei fiind în construcţie bise‑
rica mare; biserica „Sfânta Treime“ în Piaţa Cosciusko, sfinţită în 1937,
la acestea adăugându‑se Biserica Greacă cu hramul „Buna Vestire“ şi
Biserica Bulgară, cu hramul „Înălţarea Domnului“, ridicată de comuni‑
tatea bulgară în anul 1868.
Pe strada Galaţi se afla Biserica Catolică, construită încă din 1855,
şi în proximitatea acesteia cea Armeană, construită la anul 1867; ru‑
şii lipoveni îşi aveau biserica lor în centrul oraşului; capela unită gre‑
co‑catolică se găsea pe strada Bălcescu; în bdul Carol se afla o biserică
protestantă calvină, zidită în 1892; una evanghelică‑luterană fusese
înălţată pe bdul Cuza; biserica baptistă se găsea pe strada Dianei, iar
casa de rugăciune a adventiştilor se afla pe strada Rahovei. De aseme‑
nea, în oraş existau nu mai puţin de şase sinagogi6.
Pluralismul confesional a constituit un serios impuls pentru des‑
făşurarea de către preoţii ortodocşi din oraş a unei susţinute activităţi
misionare, catehetice şi culturale, social‑filantropice şi nu în ultimul
5. Astăzi această biserică nu mai există, ea fiind demolată de regimul comunist

în anul 1963, ca urmare a planului general de sistematizare a oraşului, fiind urmată
un an mai târziu de biserica „Sfânta Parascheva“; pentru detalii a se vedea pr. Ştefan
Şerban Sâmpetru, Rămăşiţele Proilaviei, în „Mitropolia Brăilei (Proilaviei)“, studii şi
documente, editor Ionel Cândea, Ed. Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“, Brăila, 2015,
p. 117‑203.
6. Municipiul Brăila, p. 33‑34.
347
rând edilitare. O altă motivaţie, la fel de puternică, pentru susţinerea

cu eforturi deosebite a acestei activităţi misionare a reprezentat‑o sta‑
rea socială, culturală şi morală a membrilor comunităţii locale în peri‑
oada următoare primului război mondial când, pe fondul sărăciei şi al
decalajului social crescând între o restrânsă pătură burgheză din ce în
ce mai bogată şi cea extrem de numeroasă a celor săraci şi foarte să‑
raci, ideile bolşevice erau din ce în ce mai populare în rândul tinerilor
lipsiţi de perspective sociale.
Preotul Anghel Constantinescu

Preotul Anghel Constantinescu a fost unul dintre preoţii de înaltă
ţinută intelectuală ai vremii sale, parte a elitei intelectuale şi morale a
preoţimii brăilene a primei jumătăţi a secolului al XX‑lea, din care au
mai făcut parte preotul Ilie Didicescu, autorul lucrării Priviri asupra
Istoriei Bisericii Române şi oraşului şi judeţului Brăila: lucrare făcută
cu ocazia jubileului de 40 ani de domnie glorioasă a M.S.Regelui Carol I
al României, scrisă în anul 1906, de care s‑a folosit un alt preot iubitor
de cultură şi de istorie al Brăilei, Ştefan Şerban Sâmpetru, pentru lu‑
crarea sa Rămăşiţele Proilaviei, preotul Antim Angelescu, cel care avea
să devină episcop al Episcopiei Buzăului, autor al lucrării Psihologia
religioasă a copilului şi a adolescentului, cu aplicaţii în învăţământul
religios7, care a văzut lumina tiparului în anul 1939, preotul Ştefan Şer‑
ban Sâmpetru, autor al monografiei bisericii „Sfântul Spiridon“, intitu‑
lată Rămăşiţele Proilaviei, mai sus amintită, precum şi Istoricul bisericii
„Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din oraşul Brăila, rămasă în ma‑
nuscris8, şi alţi câţiva.
Preotul Anghel Constantinescu a văzut lumina zilei la Brăila, în
anul 1875, de sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil. În anul
1902 era licenţiat de Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu califica‑
tivul „magna cum laude“. În acelaşi an a fost hirotonit diacon pe sea‑
7. Dr. Antim Angelescu, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului, cu

aplicaţii în învăţământul religios, ed. a III‑a, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2015.
8. Stanca Bounegru, Biserica Sfânta Parascheva din Brăila – monografie, Ed.
Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2005, p. 31, note.
348
ma Catedralei Episcopale din Galaţi, funcţionând până în anul 1908 ca

arhidiacon şi ca revizor eparhial al Episcopiei Dunării de Jos. În anul
1908 a fost hirotonit preot pe seama parohiei „Sfânta Parascheva“ din
Brăila, unde avea să slujească până în anul 1945, când a trecut la cele
veşnice. Experienţa dobândită ca revizor eparhial l‑a recomandat pen‑
tru slujirea de protoiereu al Brăilei, în care a fost numit în acelaşi an,
primind deodată şi rangul de iconom stavrofor, slujire pe care a împli‑
nit‑o până în anul 1910. Următorii doi ani i‑a dedicat specializării în
domeniul pedagogiei în cadrul Seminarului Pedagogic din Bucureşti,
ale cărui studii le‑a absolvit în anul 1912. După această dată a revenit
în administraţia bisericească, fiind membru al Consiliului Eparhial al
Dunării de Jos între anii 1912‑1914 şi al Consiliului Eparhial al Buză‑
ului între anii 1914‑1915.
Deşi din anul 1914 Brăila a trecut de sub jurisdicţia Episcopiei Du‑
nării de Jos sub cea a Episcopiei Buzăului, prestigiul de care se bucura
preotul Anghel Constantinescu a făcut ca acesta să fie numit profesor,
între anii 1917‑1926, şi director, între anii 1919‑1922, al Seminarului
Teologic „Sfântul Andrei“ din Galaţi, predând în paralel ca profesor su‑
plinitor de Religie şi Limba română la Institutul „Nôtre Dame de Sion“
şi la Liceul „Vasile Alexandri“ din Galaţi, iar în Brăila la Institutul „Siri‑
tys“ şi la Şcoala normală de băieţi şi de fete.
Din punct de vedere cultural, de numele său se leagă alcătui‑
rea lucrării Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, premiată
cu medalia de aur la Expoziţia jubiliară din anul 1906, precum şi a
unor scrieri de popularizare în rândul „poporenilor“, cum obişnuia
să‑i numească pe credincioşii săi, a învăţăturilor evanghelice: Rege‑
nerarea femeii prin creştinism (1902), Sfânta Scriptură, noţiuni exi‑
getice şi uşoare pentru popor (1922), Sfânta Tradiţie, noţiuni pentru
popor (1923), Cuvântul lui Dumnezeu. Cărticică pentru popularizarea
poruncilor datoriilor evanghelice (1923), Învăţăminte cu icoane din
Sfânta Scriptură. Album biblic (1924). Începând din anul 1923, pro‑
babil nemulţumit fiind de impactul celorlalte scrieri de popularizare
a învăţăturilor de credinţă în rândul celor vizaţi, a început editarea
revistei „Glasul Bisericii“.

349
Foaia parohială „Glasul Bisericii“

Preotul Anghel Constantinescu a iniţiat în anul 1923 tipărirea
gazetei bisericeşti Glasul Bisericii, foaie parohială cu învăţături şi în‑
demnuri creştineşti pentru poporenii bisericii „Sfânta Parascheva“ din
Brăila. Iniţiativa sa se înscria într‑un curent mai larg, care s‑a mani‑
festat în viaţa Bisericii în perioada interbelică şi care se concretizase
în apariţia gazetelor bisericeşti Viitorul, la Iaşi, Cuvântul Adevărului,
la Râmnicu‑Vâlcea, Amvonul, Şcoala şi Biserica şi Gazeta Preoţilor, la
Bucureşti, Păstorul, la Argeş şi altele.
Foaia, a cărei apariţie s‑a vrut a fi lunară, a fost gândită să devină,
prin colaţionare, o carte cu învăţături, sfaturi, îndemnuri, pilde, istori‑
oare, istorisiri, sentinţe, poezii, ştiri, care să fie citite şi recitite pentru
cunoaşterea şi întărirea în dreapta credinţă. Editorul adresa cititorilor
ce aveau să procure în mod regulat această foaie parohială îndemnul,
repetat în diferite numere ale ei, „păstraţi această foaie, din care cu
timpul, cusând‑o în chip de carte, veţi putea avea un bun sfătuitor, căci
«repetarea cititului este maica învăţăturii»“9.
Foaia a apărut până în anul 1938, cu o perioadă de întrerupere,
între 1 aprilie 1926 şi 1 mai 1932, „din pricina impasului bănesc, ca să
nu zicem al falimentului ruşinos“, după cum consemna editorul10. De
altfel, pr. Anghel Constantinescu a deplâns în repetate rânduri greu‑
tăţile financiare întâmpinate în tipărirea acestei foi parohiale, cu care
se confruntaseră şi gazetele bisericeşti pomenite de el şi care îşi în‑
cetaseră apariţia din cauza lipsei banilor, făcând apel la creştinii mai
înstăriţi din parohie, dar şi din celelalte parohii, să sprijine apariţia
acesteia, fie prin donaţii, fie prin abonamente anuale, astfel încât ea
să poată fi oferită gratuit şi celor care nu‑şi permiteau un abonament,
dar care aveau nevoie de învăţăturile, îndrumările şi îndemnurile pri‑
vind viaţa creştină transmise prin intermediul ei. O ultimă încercare
de resuscitare a revistei a avut loc în anul 1940, când a fost tipărit un
singur număr.
9. Pr. Anghel Constantinescu, Glasul Bisericii, foaie parohială cu învăţături şi în‑

demnuri creştineşti pentru poporenii bisericii „Sfânta Parascheva“ din Brăila, anul I,
nr. 3, mai 1923, p. 41; anul II, nr. 1, martie 1924, p. 16.
Idem, Păşim în al cincilea an, în „Glasul Bisericii“, anul V, nr. 1, martie 1933,
10.��
��
p. 1.
350
La reluarea editării foii parohiale, în numărul 1 din luna martie a

anului 1933, preotul Anghel Constantinescu îşi exprima credinţa că
demersul său va fi susţinut de preoţimea din oraş şi din judeţul Brăila
şi de Asociaţia ortodoxă naţională a femeilor române din Brăila, a cărei
menire era să sprijine „buna creştere religioasă, morală şi naţională a
tinerimii şi a oricui, pentru propagarea şi apărarea preceptelor religi‑
oase‑morale ale credinţii noastre ortodoxe, şi deci pentru spiritualiza‑
rea, moralizarea şi încreştinarea vieţii fiecăruia şi a tuturor“11.
La împlinirea unui an de la tipărirea primului număr al acestei foi
parohiale, editorul arăta că motivaţia purcederii la o aşa strădanie a
fost îngrijorarea cauzată de „pipernicirea sufletului parohienilor noş‑
tri în vâltoarea moravurilor vieţii de azi“, pe de o parte, şi, pe de alta,
faptul că „învăţătura care nu scade, care nu se sfârşeşte şi care rămâne
deapururi grăitoare lângă cuget şi suflet, este învăţătura scrisă“.12 Deşi
gazeta era adresată şi „cititorilor formaţi“, sintagmă prin care editorul
desemna preoţimea şi lumea cărturărească, ea a fost totuşi „anume
făurită pentru mulţimea poporului de jos, pentru parohienii de la ma‑
hala“, pentru luminarea lor sufletească13.
În cele 18 pagini ale revistei sunt consemnate deopotrivă exege‑
ze la texte evanghelice din duminici şi sărbători, cateheze succinte pe
diferite teme, sfaturi şi îndemnuri pentru viaţa practică a creştinilor,
rapoarte cu privire la diferite aspecte ale vieţii bisericeşti din parohia
„Sfânta Cuvioasă Parascheva“, dar şi din municipiu, poezii, pilde mo‑
ralizatoare, prezentări şi recomandări ale unor cărţi de folos pentru
viaţa religios‑morală a creştinilor ori ştiri din viaţa Bisericii.
Deşi nu s‑au păstrat decât câteva numere ale acestei foi parohiale,
unele în fondul colecţiilor speciale ale Bibliotecii Judeţene Brăila, alte‑
le în arhiva parohiei „Sfânta Cuvioasă Parascheva“ şi altele la Bibliote‑
ca Academiei Române, cercetarea lor ne ajută să conturăm întrucâtva
preocupările pastoral‑misionare ale preotului Anghel Constantinescu
şi ale preoţimii brăilene din acea perioadă, în contextul problemelor
vieţii religioase, ale celei morale şi ale celei sociale ale creştinilor or‑
11.�Ibidem, p. 2.
12. Idem, Păşim în al doilea an..., în „Glasul Bisericii“, anul II, nr. 1, martie 1924,
p. 1.
13.�Ibidem, p. 2‑3.
351
todocşi din Brăila acelor vremuri, cu care s‑au confruntat şi pe care au

încercat să le îndrepte prin cuvânt şi prin faptă.
Problemele pastoral‑misionare din Brăila interbelică

abordate în foaia bisericească „Glasul Bisericii“
şi actualitatea lor şi a soluţiilor lor
Parcurgerea paginilor celor câteva reviste accesibile este suficien‑
tă pentru a pune în lumină faptul că acum aproape un secol proble‑
mele cărora trebuiau să le răspundă preoţii brăileni erau cam aceleaşi
cu cele de astăzi şi că soluţiile lor sunt extrem de actuale. Sunt, este
adevărat, unele variabile, dar acestea ţin mai ales de circumstanţele
diferite care au creat şi creează, atunci şi acum, contextul, nu de pro‑
blemele în cauză şi nici de soluţiile pentru acestea.
Bunăoară, grija pentru diseminarea învăţăturilor Sfintei Evanghe‑
lii, prin cuvântul scris sau rostit, prin cântarea bisericească şi prin fap‑
tă, în şcoală şi în biserică, nu doar în rândul credincioşilor parohiei
sale, ci al tuturor celor din urbea sa, şi nu numai, de vreme ce foaia
parohială „Glasul Bisericii“ avea abonaţi şi din localităţile învecinate,
răzbate din fiecare număr al acesteia.
În paginile acestei foi parohiale sunt spaţii generoase dedicate
unor succinte tâlcuiri a pericopelor evanghelice ce se citesc la Sfânta
Liturghie în anumite perioade liturgice ale anului bisericesc, cu accen‑
tuarea a două sau trei învăţături ce se desprind din aceste texte şi pe
care creştinii, cunoscându‑le, erau îndemnaţi să le împlinească.
Sub titlul Din învăţămintele Bisericii în duminicile şi sărbătorile de
după Paşti sunt tâlcuite, pe parcursul a şase pagini, pericopele evan‑
ghelice începând din Duminica Învierii şi până la Duminica tuturor
sfinţilor inclusiv, cu referire şi la sărbătoarea Înălţării Mântuitorului
Iisus Hristos14.
Astfel de tâlcuiri ale textelor evanghelice au fost publicate în aceas‑
tă foaie parohială nu doar de preotul Anghel Constantinescu, ci şi de
către alţi preoţi din oraş, fapt ce vorbeşte despre preocupările comune
�� Din învăţămintele Bisericii în duminicile şi sărbătorile de după Paşti,

14.��
Idem,
anul I, nr. 3, mai 1923, p. 33‑38.
352
ale preoţilor brăileni în propovăduirea Cuvântului, pe de o parte, şi, pe

de alta, de spiritul de frăţietate ce‑i anima.
Preotul Anton Anghelescu de la parohia „Sfinţii Apostoli Petru şi
Pavel“ a tâlcuit, la rându‑i, textele evanghelice din duminicile lunii
martie a anului 1933, începând cu Duminica Ortodoxiei, prima dumi‑
nică a Sfântului şi Marelui Post fiind şi cea dintâi a lunii martie în acel
an, şi încheind cu Duminică a patra din Post, a Sfântului Ioan Scărarul,
ultima a lunii, cu referire, de asemenea, la sărbătoarea Bunei Vestiri.
Învăţăturile la aceste duminici nu au vizat doar textul scripturistic,
preotul Anghelescu făcând referire şi la sfinţii Grigorie Palama şi Ioan
Scărarul, pomeniţi în duminicile a doua şi a patra, şi la Sfânta Cruce,
cinstită în duminica a treia a Sfântului şi Marelui Post al Patruzecimii.
De ramarcat faptul că pentru fiecare text evanghelic autorul are şi o
actualizare a temei principale15.
Într‑o scurtă tâlcuire de o pagină, intitulată Înţelesul Bisericii, este
explicat credincioşilor, în cuvinte şi construcţii simple, uşor de urmă‑
rit şi de înţeles, simbolismul bisericii şi al principalelor obiecte de cult
dintr‑o biserică16.
Ceva mai mult spaţiu a fost acordat catezehei despre Buna rându‑
ială pentru spovedanie. Din titlul ales de autor, ca şi din recomandările
din cuprinsul acestui material, reiese că şi în acea vreme, ca şi astăzi,
era obiceiul ca cei mai mulţi creştini să lase spovedania pentru ultima
săptămână a Sfântului şi Marelui Post. Prin urmare, preotul Anghel
Constantinescu îi îndemna pe creştini să se spovedească la începutul
postului, „în tihnă, nu cu îmbulzeli, şi cu rost chiar din primele zile ale
postului“, pentru a fi îndeajuns timp şi pentru împlinirea epitimiei ce
va fi fost rânduită de preotul duhovnic. Împlinindu‑se această rându‑
Pr. Anton Angelescu, Din Duminică în Duminică, în „Glasul Bisericii“, anul

15.��
��
V, nr. 1, martie 1933, p. 3‑10; preotul Anton Anghelescu, care a păstorit la parohia
„Sfinţii Apostoli“ din Brăila între anii 1921‑1942, avea să devină episcop al Buzăului
sub numele Antim Angelescu; pentru viaţa sa a se consulta pr. prof. dr. Mircea Păcu‑
rariu, Dicţionarul teologilor români, Ed. Andreiana – Arhiepicopia Sibiului, 2014; Pr.
Lucian Petroaia, Episcopul dr. Antim Angelescu – medalion biobibliografic, în Antim
Angelescu, Psihologia religioasă a copilului şi adolescentului, cu aplicaţii în învăţă‑
mântul religios, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2015, p. 139‑175.
16.�Înţelesul Bisericii, în „Glasul Bisericii“, anul II, nr. 1, martie 1924, p. 12.
353
ială, rămânea timp, în eventualitatea unei noi căderi în păcat, pentru

o nouă mărturisire înainte de Duminica Floriilor, astfel încât la acea
sărbătoare şi în săptămână mare creştinii aflaţi în această situaţie să
poată fi împărtăşiţi17.
Aceste învăţături cu privire la perioada în care trebuie să se spo‑
vedească creştinii, transmise de preotul Anghel Constantinescu prin
intermediul foii parohiale, pe care le va fi propovăduit fără îndoială şi
de la amvon, prin viu grai, nu sunt altceva decât recomandările către
preotul duhovnic cuprinse în ultimele două paragrafe din Învăţătură
pentru spovedanie din Molitfelnic sau Aghiasmatar. Faptul că autorul
face apel la respectarea acestei bune rânduieli lasă să se înţeleagă că,
atunci, ca şi acum, nici credincioşii şi niciunii preoţi nu o respectau,
transformând Sfânta Taină a Pocăinţei într‑un act ritual formal, săvâr‑
şit în grabă în zilele Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Mântuitorului
Iisus Hristos, pentru a se apropia apoi de Sfintele Taine „ca nişte furi
de cele sfinte“.
Tocmai pentru a se evita formalismul, autorul enumera, punctual,
condiţiile pe care ar trebui să le observe creştinul pentru o mărturi‑
sire a păcatelor care să aducă folos duhovnicesc, precum şi epitimiile
de dorit pentru a fi împlinite de penitenţi, subliniind o dată în plus că
„toate aceste răscoliri sufleteşti însă, şi mai ales împlinirea canonului
sau poruncilor duhovnicului cer timp“18.
În cuprinsul acestui text autorul a arătat şi rânduiala postului pen‑
tru cei neputincioşi şi bolnavi, pe care‑i îndemna să postească prima
şi ultima săptâmână a Sfântului şi Marelui Post şi miercurile şi vine‑
rile. De asemenea, enumera epitimiile de împlinit de către penitenţi
după mărturisirea păcatelor, ceea ce arată că textul era adresat în ega‑
lă măsură şi preoţilor duhovnici, cei care stabileau epitimiile pentru
penitenţi, nu doar credincioşilor. Epitimiile recomandate sunt dintre
cele mai diverse, cuprinzând „citirea rugăciunilor; închinăciuni şi me‑
tanii; citiri biblice şi religioase morale; recomandarea şi cumpărarea
de biblii, cărţi de rugăciuni şi de citit pentru cultura religioas‑morală
Pr. A. Constantinescu, Buna rânduială pentru spovedanie, în „Glasul Biseri‑

17.��
��
cii“, anul V, nr. 1, martie 1933, p. 13‑15.
18. Ibidem, p. 14.
354
a celui ce se spovedeşte; mergerea regulată la biserică şi la sfintele

ei rugăciuni; ajutorarea bisericii cu ofrande de cărţi şi odoare sacre;
ajutorarea bisericii cu ofrande şi daruri pentru cult sau buna ei po‑
doabă, făcute sau cusute de mână; ispăşiri prin donaţiuni sau acte de
milostenie; cercetarea şi ajutorarea bolnavilor; acte de filantropie, de
moralizare şi de iertare, după necesităţile populaţiei parohiale; cer‑
cetarea şi buna podoabă a mormintelor; învăţarea pe de rost şi pă‑
trunderea desluşită a adevărurilor credinţei, a preceptelor nădejdei şi
dragostei evanghelice şi a poruncilor bisericii; cumpărarea şi răspân‑
direa de cărţi religioase morale pentru cei mulţi şi uitaţi; cercetarea şi
ajutorarea sufletelor amărâte şi necăjite din popor, din spitale, aziluri
şi orfelinate; ajutorarea la zidiri de şcoli, biserici, spitale, ospătării şi
orice alte aşezăminte filantropice şi de moralizare, ca şi pentru buna
lor întreţinere; împăcarea celor învrăjbiţi...“19.
În acelaşi număr al foii parohiale, în articolul intitulat Postul, spă‑
lăcania şi mascaţii de la lăsatul secului preotul Anghel Constantinescu
a abordat două obiceiuri îndătinate la acea vreme, ce aduceau atingere
primelor două zile ale Sfântului şi Marelui Post. Cea dintâi vizată şi
condamnată a fost aşa‑numita „spălăcanie“, adică obiceiul de a fi con‑
sumate alimente de frupt şi băuturi alcoolice în prima şi a doua zi a
Postului Mare, sub pretextul ca acestea au rămas de la masa de lăsatul
secului şi nu se cuvine să fie aruncate. Împotriva acestor false scuze
invocate de creştini pentru a justifica „spălăcania“, obicei care nu a dis‑
părut cu totul nici până astăzi, autorul arăta că „Biserica noastră ne
pregăteşte din timp şi ne întinde o punte de trecere uşoară şi plăcută
de la saţul mâncării şi al băuturii cu îmbuibările din vremea carnava‑
lului, la hrana uşoară din post, prin săptămâna brânzei“20.
Cel de‑al doilea obicei condamnat era bâlciul mascaţilor, care se
desfăşura pe străzile oraşului în duminica lăsatului sec de brânză şi în
prima zi a Postului Mare, ba uneori chiar şi în a doua zi. În contradicţie
cu rânduielile Bisericii, care, prin glasul clopotelor, chema la rugăciu‑
ne, la smerenie, la înfrânarea poftelor sufleteşti şi trupeşti, mascaţii
19.�Ibidem, p. 14‑15.
20.��
Idem,
��Postul, spălăcania şi mascaţii de la Lăsatul secului, în „Glasul Bisericii“,
anul V, nr. 1, martie 1933, p. 12.
355
„mergeau în alai pe străzi, jucau, cântau, chiuiau, glumeau, se alergau,

se legau de femei şi de bărbaţi pe uliţe, se băteau cu căciulile altora şi
se trânteau, înveselind mulţimea, copiii şi trecătorii, care râdeau cu
poftă de nu mai puteau“21.
„Răul şi stricăciosul obicei al hoinărelilor mascate în chiar sea‑
ra Duminicii lăsatului sec de brânză, continuate şi a doua zi, adică
în însăşi întâia zi a Sfântului şi Marelui Post, până noaptea târziu, cu
aşa‑zisele spălăcanii de mâncăruri oprite...“22, asupra perpetuării că‑
ruia preotul Anghel Constantinescu se întreba retoric „până când...?!“,
a dispărut în cele din urmă, astăzi nemaifiind cunoscut decât cel mult
de etnografi. Cel mai probabil a fost interzis de autorităţile regimului
comunist instaurat după anul 1947, nu atât pentru că nu ar fi cores‑
puns eticii sociale a noii orânduiri, dovadă că în alte zone jocul măş‑
tilor nu a dispărut câtă vreme a avut un caracter strict laic, cât mai
ales pentru legătura lui indisolubilă cu Postul Mare, al cărui început
îl vestea cumva.
Având în vedere simbolismul şi funcţia cathartică şi expiatoare a
duhurilor întunericului conferită de aproape toate culturile umane
măştilor de carnaval ce înfăţişau demoni23, aceste obiceiuiri, a căror
vechime coboară în istorie până în antichitatea păgână, în cazul nostru,
până la strămoşii romani, fiind practicate înaintea Sfântului şi Marelui
Post, simbolizau probabil în conştiinţa mai ales a celor ce le dădeau
viaţă tocmai lupta duhovnicească a creştinului cu ispitele duhurilor
necurate din perioada ce avea să urmeze.
Din recomandările posibilelor epitimii enumerate mai sus reiese
accentul deosebit pus pe viaţa morală a creştinilor din acea perioa‑
dă. Pe aceeaşi linie se înscriu două articole tipărite în numărul 1 din
martie 1924 al foii parohiale. În primul articol autorul atrage atenţia
asupra pericolului reprezentat de cinematografe pentru educaţia mo‑
rală a tinerii generaţii. Interesant este faptul că autorul nu condamnă
cinematograful ca manifestare a tehnicii celei de a şaptea arte, admi‑
ţând chiar că acesta „a devenit o trebuinţă a vieţii, o nevoe a sufletului
21.�Ibidem, p. 11.
22.�Ibidem, p. 13.
23.��
��
Pentru simbolismul măştilor, a se vedea Jean Chevalier, Alain Gheerbrant,
Dicţionar de simboluri, vol. 2, E – O, Ed. Artemis, Bucureşti, p. 273‑276.
356
omenesc“, ci industria din jurul cinematografului, pe acei „lacomi ne‑

gustori ce au făcut din filmele cinematografului o precupeţire murdară
a celor mai grozave patimi şi‑o aţâţare de pofte şi desfrâu cari de cari
mai neruşinate...“, „afişele şi chipurile cele mai ispititoare“, care întrâtă
imaginaţia tinerilor, îndemnându‑i la păcat şi lăsându‑i „să ardă în vă‑
paia stricăciunilor şi nelegiuirilor de tot felul“24.
Astăzi problemele sunt aceleaşi, doar că ele nu mai sunt ridicate
doar de cinematograf, ci şi de televiziune şi de internet, şi de toate po‑
sibilităţile oferite de acesta.
În contrapartidă, sub titlul Din revărsările isvoarelor Sfintei Scrip‑
turi, preotul Anghel Constantinescu semnala şi recomanda fraţilor
„slujitori ai Şcoalei şi ai Bisericii“ traducerea în limba română a vo‑
lumului Regulele de drept şi de morală scoase din Sfânta Scriptură, a
lui André Marie Jean Jacques Dupin (1783‑1865), fost avocat şi om
politic, preşedinte al Adunării constituante, procuror general al Curţii
de Casaţie din Franţa şi membru al Academiei franceze, de către avo‑
catul gălăţean Moise N. Pacu, pe care‑l caracteriza a fi fost „bun român
şi bun creştin, şi mai ales ca iscusit strejer al moralei evanghelice în
şcoală, în biserică şi în viaţa obştească“25.
O latură importantă a misiunii preotului în perioada interbelică a
constituit‑o filantropia, manifestată prin împreună‑lucrarea preoţilor
cu enoriaşii lor în beneficiul copiilor orfani şi al persoanelor vârstnice
şi singure, precum şi al bolnavilor din spital.
Din paginile foii parohiale editate de preotul Anghel Constan‑
tinescu aflăm că la sărbătoarea Sfintelor Paşti a anului 1923, după
încheierea slujbei Sfintei Liturghii, preoţii bisericii, însoţiţi de cre‑
dincioşii ce participaseră la slujbă, au mers la Spitalul comunal26,
pentru a‑i cerceta pe bolnavii internaţi acolo. După ce a citit bolnavi‑
lor „rugăciunile slăvitei Învieri“, le‑a adresat un cuvânt de învăţătură,
pentru a‑i întări în credinţă şi în nădejdea tămăduirii de către Cel „ce
a fost şi a rămas deapururea doctorul trupurilor şi al sufletelor celor
Pr. A. Constantinescu, Cinematografele de azi, în „Glasul Bisericii“, anul II, nr.

24.��
��
1, martie 1933, p. 4.
��Din revărsările isvoarelor Sfintei Scripturi, în „Glasul Bisericii“, anul II,
25.��
Idem,
nr. 1, martie 1933, p. 4.
26.��
��
Astăzi Spitalul „Sfântul Pantelimon“, pe Calea Călăraşilor, nr. 125.
357
ce cu credinţă vieţuiesc pe urmele Lui“, după care le‑a oferit tuturor

pască27.
În aceeaşi zi, la prânz, după slujba celei de a doua Învieri, preoţii
şi credincioşii parohiei „Sfânta Parascheva“ au cercetat copiii părăsiţi,
neputincioşii şi bătrânii obijduiţi de soartă din azilul Societăţii Generale
de patronaj28 din localitate, biserica aşezământului dovedindu‑se neîn‑
căpătoare pentru mulţimea credincioşilor, deopotrivă bărbaţi, femei şi
copii, care au venit cu ouă, cozonac, vin şi lumânări. După ce au săvârşit
mai întâi rânduiala Slujbei Slăvitei Învieri pentru copiii şi bătrânii aşe‑
zământului şi au binecuvântat prinoasele, unul din preoţi a rostit un
cuvânt de învăţătură în care a evidenţiat binefacerile actelor de milos‑
tenie, atât ale întemeietorilor şi susţinătorilor azilului, cât şi ale celor
cei vizitau pe cei aflaţi în suferinţă şi părăsiţi, pe de o parte, şi, pe de
alta, consecinţele produse de „fărădelegile moravurilor omeneşti, ce au
rodit şi rodesc între alte păcate, până şi părăsirea copiilor nevinovaţi“.
La final copiii au cântat „Hristos a înviat“ după care, trecând „în sala
şcoalei lor din azil“, au primit darurile din partea Bisericii.
Lucrarea filantropică s‑a încheiat în încăperile Aşezământului
„Maria Dascalov“ unde erau internaţi bătrânii, cei mai mulţi dintre ei
alungaţi de acasă sau abandonaţi în azil chiar de fiii ori de fiicele lor,
stare de fapt deplânsă de parohul bisericii „Sfânta Parascheva“. Bă‑
trânii au primit din partea credincioşilor ce i‑au vizitat împreună cu
preotul lor ouă roşii, cozonac, vin, bani şi au fost alinaţi cu cuvinte de
mângâiere29.
În finalul articolului preotul Anghel Constantinescu le mulţumea
enoriaşilor săi care „i‑au urmat cu fapta“ şi le facea cunoscute şi mul‑
ţumirile venite din partea prefectului de atunci al Brăilei, Răducan
Şerban, care se îngrijea de buna funcţionare a azilului Societăţii de pa‑
tronaj30.
Pr. A. Constantinescu, Din bucuriile Învierii. Cercetări şi mângâeri creştineşti,

27.��
��
în „Glasul Bisericii“, anul I, nr. 3, mai 1923, p. 42.
�� Societăţii Generale de Patronaj se afla în Parcul Monument, nr. 2,
28.��
Edificiul
având două secţii, un orfelinat pentru copii abandonaţi, ce adăpostea 60 de copii, şi
un azil unde erau internaţi 50 de bătrâni şi bătrâne – cf. Municipiul Brăila, p. 45.
Pr. A. Constantinescu, Din bucuriile Învierii..., p. 42‑43.
29.��
��
30.�Ibidem, p. 43‑44.
358
Activităţile pastoral‑misionare‑filantropice ale preoţilor din acea

perioadă au fost reluate în contemporaneitate, la o scară mai mare
însă, cu implicarea tuturor parohiilor, nu doar a uneia, şi coordonate
de la Centrul Eparhial, fiind vizate de asemenea azilele, apartamentele
sociale, care au luat locul orfelinatelor, spitalele şi penitenciarele, celor
internaţi în astfel de instituţii fiindu‑le oferite cărţi de zidire sufleteas‑
că, de rugăciune, iconiţe, haine şi alimente, lipsind doar implicarea şi
mulţumirile autorităţilor locale.
Prin tipărirea acestei foi parohiale preotul Anghel Constantinescu
a vizat inclusiv realizarea unei elementare educaţii igienico‑sanitare
pentru creşterea sănătoasă a pruncilor, în condiţiile precare de după
război, când moartea răpea anual aproximativ 150.000 de copii în ve‑
chiul regat, făcând ravagii şi în parohia sa. Sub titlul Creşterea şi îngri‑
jirea pruncilor, un oarecare Nestorel enumera zece măsuri ce trebuiau
respectate de mame pentru creşterea sănătoasă a copiilor lor, măsuri
recomandate de cei ce alcătuiau societatea Asistenţa socială.
Mamele erau sfătuite ca la naştere să folosească ustensile sterili‑
zate prin fierbere, să hrănească pruncul doar de la sân, nu cu alte ali‑
mente, să‑i dea să sugă la ore regulate, nu oricând plânge, să nu înţerce
copilul înainte de opt luni, să nu‑l strângă în faşe, ci să‑i lase trupul
slobod, să nu‑l înveţe cu legănatul, să‑l vaccineze, să‑l scalde zilnic cu
apă călduţă, să‑l scoată afară zilnic după a treia săptămână, să‑l fereas‑
că de boli molipsitoare şi, nu în ultimul rând, când se îmbolnăveşte să‑l
ducă la medic şi să nu dea curs sfaturilor „babelor şi vecinelor“31.
Una din preocupările de căpetenie ale preoţilor din acea perioadă,
ca şi a celor de astăzi de altfel, a fost cea a construirii de noi biserici şi
a întreţinerii şi reparaţiei celor deja existente.
Din relatările preotului Anghel Constantinescu reiese că după ce
în anul 1896 s‑a surpat vechea biserică, chiar înainte de a fi sfinţită, în
anul 1908 au început demersurile pentru începerea construcţiei unei
noi biserici, întrerupte în 1916 din cauza războiului, strângându‑se
însă fonduri între timp. Pentru a se aduna fondurile necesare lucră‑
rilor de construcţie a noii biserici enoariaşii parohiei au fost împăr‑
31. Nestorel, Creşterea şi îngrijirea pruncilor, în „Glasul Bisericii“, anul II, nr. 1,
martie 1933, p. 9‑11.
359
ţiţi în şase categorii, după averea deţinută, având de oferit „ofrande

anuale“ în valoare de 240 lei, 500 lei, 1.000 lei, 2.000 lei, 3.000 lei
şi 5.000 lei. Alte fonduri aveau să vină din cărţi poştale ilustrate cu
planul noii biserici, caiete cu cărămizi figurate a câte cinci lei, liste de
subscripţii32.
Activitatea edilitară era sprijinită deopotrivă de credincioşii pa‑
rohiei şi de Primăria Brăilei. În anul 1924 primarul Radu Portocală a
acordat un sprijin financiar de 100.000 de lei pentru construirea noii
biserici a parohiei33.
Aşadar, construirea de noi locaşuri de cult nu a fost lăsată nici
atunci doar în seama veniturilor obţinute de parohii din donaţii, din
contribuţiile anuale ale credincioşilor şi din alte surse, o parte însem‑
nată a fondurilor venind de la bugetul primăriei.
O seamă de informaţii foarte importante despre activitatea preo‑
tului Anghel Constantinescu şi a preoţilor din Brăila acelei vremi este
oferită de pagina de ştiri a foii parohiale.
Astfel, aflăm că în anul 1923 făcea apel la cei mai în vârstă enoriaşi
ai parohiei să‑i ofere date şi documente pentru alcătuirea unui isto‑
ric al bisericii şi parohiei „Sfânta Parascheva“34, pentru a concretiza
iniţiativa episcopului Nifon Niculescu (1909‑1921)35 al Dunării de Jos
de a se consemna într‑un Sinodic datele importante din viaţa fiecărei
parohii.
Această iniţiativă a fost reluată de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr.
Casian Crăciun, care, înscriindu‑se pe firul tradiţiei înaintaşilor săi, a ti‑
părit în anul 1998 un nou Sinodic, astfel încât preoţii din Arhiepiscopia
Dunării de Jos, deci şi cei din Brăila, au şi această preocupare, asemeni
înaintaşilor lor din perioada interbelică.
Pr. A. Constantinescu, Din chibzuinţele poporenilor pentru zidirea nouei noas‑

32.��
��
tre biserici, în „Glasul Bisericii“, anul I, nr. 3, mai 1923, p. 46‑47; toate modalităţile
la care au apelat preoţii bisericii „Sfânta Parascheva“ cu scopul de a strânge fonduri
pentru construirea bisericii sunt prezentate de Stanca Bounegru, op. cit., p. 66‑71.
Idem, Mulţumiri, în „Glasul Bisericii“, anul II, nr. 1, martie 1924, p. 14. Mai
33.��
��
multe detalii despre ajutoarele financiare venite din partea Primăriei Brăila şi a altor
instituţii ale Statului sunt oferite de S. Bounegru, op. cit., p. 40‑65.
34.��
��
Idem, Ştiri, în „Glasul Bisericii“, anul II, nr. 1, martie 1924, p. 16.
† Dr. Casian Crăciun, Lumină din lumina slujitoare a înaintaşilor către urma‑
35.��
��
şii noştri, în „Sinodic“, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1998, s.p.
360
În anul 1931 se înfiinţase la Brăila Asociaţia ortodoxă a femeilor,

filiala locală, care în 1933 aniversa doi ani de fiinţare cu o slujbă de Te
Deum şi o dare de seamă şi conferinţă la Teatrul Comunal36. Asociaţia,
reactivată astăzi, nu are totuşi o activitate vizibilă şi o implicare con‑
cretă în viaţa bisericească a parohiilor.
Tot în pagina de ştiri a uneia dintre foi este consemnat faptul că
în anii 1914‑1916 preotul Anghel Constantinescu organizase un cor
de fete cu care nu doar a împodobit cântarea liturgică la Sfânta Litur‑
ghie în biserica parohială şi „la hramurile mai tuturor bisericilor din
localitate“, ci la Paşti a mângâiat şi sufletele celor internaţi în Spitalul
comunal, în azilul societăţii de patronaj, iar în timpul războiului prin
spitalele unde se aflau internaţi răniţii de război.
În anul 1933, fiii fostelor componente ale corului condus de pre‑
otul Anghel Constantinescu erau organizaţi într‑un cor de băieţi de la
şcoala primară numărul 8, condus de preotul Radu Stanciu, care avea
să cânte la liturghia duminicală37.
Din păcate, organizarea unui cor de copii din şcolile gimnaziale
sau din liceele brăilene rămâne astăzi un deziderat ce pare, dacă nu
imposibil, oricum foarte greu de atins.
Şi atunci ca şi acum, colaborarea Bisericii cu Şcoala, mult mai
strânsă totuşi atunci decât în zilele noastre, nu se limita la ora de re‑
ligie, cu tot ce decurgea din această activitate, mersul elevilor la bise‑
rică, spoveditul şi împărtăşitul lor în Postul Mare, ci avea în vedere şi
ajutorarea copiilor cu posibilităţi materiale reduse, pentru prevenirea
abandonului şcolar. Dintr‑un cuvânt de mulţumire adresat unei dona‑
toare aflăm că parohia „Sfânta Parascheva“ avea prevăzut în acest sens
an de an în buget un „fond de ajutor şcolăresc“38.
De asemenea, sub formă de informaţie este prezentată şi hotărâ‑
rea luată de preoţii brăileni ca în timpul Sfântului şi Marelui Post să
susţină predici şi cateheze la sfârşitul fiecărei slujbe39.
Pr. A. Constantinescu, Ştiri, în „Glasul Bisericii“, anul V, nr. 1, martie 1933,

36.��
��
p. 16.
37.�Ibidem.
Idem, Ştiri, în „Glasul Bisericii“, anul I, nr. 3, mai 1923, p. 48.
38.��
��
dem, Ştiri, în „Glasul Bisericii“, anul V, nr. 1, martie 1933, p. 16.
39.��
��
361
Din aceeaşi rubrică de ştiri aflăm că grija pentru catehizare s‑a

manifestat şi prin înfiinţarea unui cerc religios la biserica „Sfinţii Ar‑
hangheli“, cu întruniri în fiecare vineri seara, între orele 17.30‑19.00,
în care preoţii M. Panait, Anton Angelescu, C. Noapteş, Şerban Sâm‑
petru, Nicoale Constantin, şi Anghel Constantinescu „ţin cuvântări şi
expun învăţăminte şi îndemnuri pentru trezirea şi cultura conştiinţei
religioase a mulţimii“40, activitatea catehetică fiind susţinută de asoci‑
aţia cântăreţilor bisericeşti din localitate, care îmbogăţeau atmosfera
cu cântări bisericeşti.
Deşi astăzi preoţii brăileni sunt organizaţi în mai multe cercuri mi‑
sionare, activităţile de catehizare a credincioşilor ale acestor cercuri
sunt aproape nule. Doar în perioada Postului Mare există întruniri ale
preoţilor din aceste cercuri misionare pentru săvârşirea slujbei Sfintei
Taine a Maslului, ocazie cu care câte unul mai rosteşte câte un cuvânt
de învăţătură despre Postul Mare, despre Sfintele Taine ale Pocăinţei,
Euharistiei ori Maslului, despre post sau despre rugăciune. Despre un
cor al cântăreţilor bisericeşti încă nu se poate vorbi, în ciuda unor tre‑
cute încercări, care s‑au soldat însă cu un ruşinos eşec.
Concluzii
Chiar şi parcurgerea a doar trei numere ale foii parohiale „Glasul
Bisericii“, câte ne‑au stat la îndemnână la Biblioteca Judeţeană Brăila,
este suficientă pentru a putea conchide că provocările cărora trebuie să
le răspundă astăzi sfinţiţii slujitori ai Bisericii în toate aspectele vieţii
bisericeşti, pastoral‑misionar, cultural‑educaţional, social‑filantropic,
edilitar‑gospodăresc, sunt foarte asemănătoare, uneori chiar identice,
cu cele cărora erau chemaţi să le răspundă preoţii în perioada interbe‑
lică, ceea ce face ca experienţa acelora, soluţiile lor, să fie o importantă
sursă de inspiraţie pentru cei de astăzi. De aici, importanţa cunoaşterii
vieţii şi activităţii acelor preoţi, a rezolvărilor şi răspunsurilor pe care
le‑au dat provocărilor cărora a trebuit să le facă faţă.
Implicarea lor în viaţa comunităţilor pe care le‑au păstorit, iniţi‑
ativele pe care le‑au adoptat pentru buna rezolvare a unor probleme
40.�Ibidem, p. 15‑16.
362
de ordin pastoral‑misionar, precum cercul pastoral‑misionar de la bi‑

serica „Sfinţii Arhangheli“ sau corurile de copii ori cel al cântăreţilor,
sau de ordin financiar, pentru susţinerea activităţilor filantropice, edi‑
litare şi chiar editoriale, cum este cazul acestei foi parohiale, precum
organizarea de concerte, reprezentaţii teatrale, proiecţii de filme ori
expoziţii cu tombolă, pot fi oricând exemple de urmat şi pentru sluji‑
torii de azi ai Bisericii.
Însăşi iniţiativa preotului Anghel Constantinescu de a tipări aceas‑
tă foaie parohială şi a o distribui gratuit parohienilor săi cu scopul
realizării unei minime educaţii religioase a acestora prin răspândirea
învăţăturilor de credinţă ale Bisericii ar trebui avută în vedere, cu atât
mai mult cu cât, astăzi, numărul celor care nu vin la biserică este foarte
mare, cunoştinţele lor religioase limitându‑se cel mai adesea la obice‑
iuri şi tradiţii moştenite din familie, a căror semnificaţie religioasă au
pierdut‑o, multe dintre ele având sorginte păgână, fiind mai degrabă
superstiţioşi decât credincioşi Mântuitorului Iisus Hristos.
Aşadar, privind în trecut, la înaintaşi, şi luând de la ei ceea ce se po‑
triveşte sau ceea ce poate fi adaptat situaţiei actuale, sfinţiţii slujitori
de astăzi au şansa unei mai lesne împliniri a misiunii preoţeşti la care
s‑au angajat când au prrimit Sfânta Taină a Preoţiei.
363
Conf. dr. Mihaela Denisia Liuşnea,

PARTENIE, EPISCOPUL DUNĂRII DE JOS

ȘI V. A. URECHIA – PIONIERI
ÎN ACTIVITATEA DE CONSERVARE
A PATRIMONIULUI ISTORIC
LA GALAŢI
Abstract: In 1898, V. A. Urechia was writing to the first Bishop of the new Lower
Danube Arhiepiscopate, Partenie asking for his support in removing a stone he found
in the middle of the Saint Haralambie Church in Galaţi and replace it (on his expense)
with a new marble one.
The reason of this request is presented to the Bishop as being the fact that the
tomb stone had an epitaph in Latin, the inscription being “interesting for our history”.
This mentioned Italian physician Joannes Masellini.
Keywords: historical patrimony, Bishop Partenie, V.A.Urechia, Joannes Masellini.
Un prim‑document care vizează un obiect de patrimoniu este scri‑

soarea lui Vasile Alexandrescu Urechia1, înregistrată cu numărul 695
din data de 28 aprilie 1898, la Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos,
1. Om politic, scriitor și membru fondator al Academiei, V. A. Urechia

(1834‑1901) a donat, cu opt ani înainte, Bibliotecii orașului Galați, 6.000 de volume
(cărţi, incunabule, manuscrise, hărţi, stampe, gravuri, litografii etc., lucrări de o mare
importanţă bibliofilă şi documentară). Valeriu Surdu, Istoricul Bibliotecii Publice din
Galați: 11 noiembrie 1890 ‑ 1 septembrie 1905, Stabilimentul Grafic Albert Baer, Bu‑
cureşti, 1906, p. 31 și urm.; Vistian Goia, V. A. Urechia, Editura Cartea Românească,
București, 1979; Anișoara Popa, V. A. Urechia Istoric, Editura Fundației Academice
„Danubius“, Galați, 2001.
364
adresată episcopului Dunării de Jos2, Partenie Clinceni3 (1886‑1902,

fig. 1), prin care îi cerea acestuia sprijinul pentru a i se îngădui să scoată
o lespede pe care o aflase în mijlocul bisericii „Sfântul Haralambie“ din
Fig. 1. Episcopul Partenie Clinceni și scrisoarea adresată acestuia de V. A. Urechia,

în anul 1898.
Galaţi4, pentru a o înlocui, pe cheltuiala sa, cu o alta marmură, pentru a
opri distrugerea acesteia, care se afla „sub picioarele tuturor“. Motivul
acestei cereri este prezentat episcopului ca fiind faptul că lespedea cu
caracter funerar, descoperită de V. A. Urechia „de câțiva ani“, purta epi‑
2. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, fond „PS Partenie, Coresponden‑

ţă“, nr. 695, adresă semnată de V. A. Urechia, datată 28 aprilie 1898, f. 152.
3. Episcopul Partenie Clinceni este ctitorul Palatului Episcopal, terminat în anul
1901, devenit de curând Muzeul Culturii, Istoriei și Spiritualității de la Dunărea de
Jos (27 noiembrie 2014).
4. Cunoscută şi sub numele de „Biserica negustorilor“ sau „Biserica‑memori‑
al“, edificiul a fost ridicat între 1 mai şi 1 decembrie 1848, în doar şapte luni, loca‑
şul a fost sfinţit în 20 decembrie 1848. Amplasare: Partea de vest a Pieţei Negri/
Târgu Nou. Zidirea bisericii a fost posibilă datorită dragostei de Dumnezeu a opt
negustori din Galaţi: în primul rând, e vorba de Ilinca Lucacis, care a donat terenul,
pe care a fost posibilă ridicarea bisericii prin susţinerea lucrărilor de către şapte
comerciaţi.
365
taful în limba latină5, inscripţia fiind „interesantă pentru istoria noas‑

tră“. V. A. Urechia mai menționa faptul că lespedea cu inscripție urma
să fie depozitată la Biblioteca orașului Galați, spre „eternă păstrare“6.
Episcopul Partenie pune pe scrisoare o rezoluție favorabilă speci‑
ficând că se „va pune în vedere parohului respectiv a înfăptui înlocui‑
rea pietrei actuale din mijlocul bisericii, cu alta nouă“7.
Revenind la lespedea funerară cu inscripție, epitaful îl menţiona pe
medicul italian Joannes Masellini8, fiind pusă de soţia acestuia Helena
Scocharda, în anul 1675: „Sepulchrum I P. Il lust. Domini Ioannis Mascel‑
lini, patritii pisaurensis, I in medica arte ceu alter Avicenna I , quem euro‑
pei orbis summa capita I plurimi fecerunt extolleruntque, I partim prin‑
5. N. Iorga transcrie textul inscripţiei aflat în Biblioteca Academiei Române, în

Două tradiții istorice în Balcani a Italiei și a românilor, în Analele Academiei Române,
seria II, tom. XXXV, 1913, p. 428. Inscripţia a fost interpretată în 1914, de D. Dan,
profesor al Liceului „V. Alecsandri“ din Galaţi, pentru Anuarul liceului menţionat, pe
1934‑1935, după cum ne informează profesorul I. Gherincea, Un medic italian, mort
în 1675 la Galaţi, în „Revista Vremii“, Galaţi, an I, nr. 18‑20, 1935, p. 9.
ţă“, nr. 659. Pe lângă Bibliotecă, V. A. Urechia a fondat și un muzeu cu: monede, tablo‑
uri, fosile, zapisuri, jalbe, hrisoave de la Ştefan cel Mare, firmane turceşti, cusături
din mătase de pe vremea lui Mihail Sturdza, „iataganele chineze sau japoneze pentru
harakiri, cât şi pintenii şi suliţele de pe timpul lui Ştefan‑cel‑Mare, găsite la Războ‑
ieni. Sigilele lui Mihail Sturdza şi ale Mitropolitului Iacob cu monezile, dinarii, copei‑
cile, taleri, monezi austriace, jetoane, medalii, monezi romane, pe deasupra cărora se
înşiră numele lui Constantin, Justinus, Licinus, Commodus, Maxim şi altor Împăraţi
romani“. Lucia Borş, Biblioteca V. A. Urechiă, în „Boabe de grâu“, revistă lunară ilus‑
trată de cultură, anul III, nr. 8, 1932, p. 351.
ţă“, nr. 695, f. 153.
8. Giovanni Mascellini este autorul unei lucrări Breve Relazione dell’Impero Ot‑
tomano nell’anno 1668, manuscris original al lucrării oferite lui Cosimo III, duce‑
le Toscanei, cuprinzând şi informaţii despre potenţialul militar al Moldovei şi Ţă‑
rii Româneşti în timpul lui Vasile Lupu şi Matei Basarab (ms. 298). Clemente Pizzi,
Une relation sur Constantinople, inédite et méconnue, du XVIIe siècle, în Actes du Xe
Congres International d’Études byzantines, Istanbul, 15‑21 X 1955, Istanbul, 1957,
p. 244‑247; N. Vătămanu, Contribution à l’étude de la vie et de l’oeuvre de Giovanni
Mascellini, médecin et secrétaire princier, în „Revue des études sud‑est européennes“,
16, nr. 2, 1978, p. 274‑275; Virgil Cândea, Mărturii românești peste hotare, III, Creații
românești și izvoare despre români în colecții din străinătate. India‑Olanda, Editura
Biblioteca Bucureștilor, București, 2011, p. 80.
366
cipes utriusque Valachie I, cominus et eminus, I ut magni nominis virum,

sunt prosecuti I, nee non supremus minister poten[tissimi] Imp[eratoris]
ottomanorum] I et consiliarius Achmet Passia, itaque Cretae Andrianopoli
ubique locorum I suae salutis fulcrum habuit secum, I nec abire unquam
permisit I, tandem, fama et celebritate conspicuus I, strenuissimus ille Ta‑
tarchan I, dubia vitae spe satis pressus, medico et iatro aegens egregio,
I d. aa. (sic) Mascellinum ad aulam precibus vocat I, nec votis deCipitur,
nec tempore fallitur I, et en, pristina incolumitate gaudens, ‑‑largo mu‑
nificentie imbre aspersum I, repedare equo animo concessit. Postmodum
Galatii I postremam clausit, febre agitatus, diem I, aetatis suae anno LXIII
I: ad tristem acerbe mortis eius nuntium Helena Scocharda9, mes_ tissima
coniux I epitaphem hanc s. c. [socio carissimo] I . MDCLXXV“10.
Inscripția mai prezintă, conform descrierii realizate de Nicolae
Iorga „emblema familiei cu o sabie turcească în mână“.11 Blazonul fa‑
miliei Mascellini din Pesaro, descris într‑un Dicționar apărut la Bolo‑
gna12, era un „scut cu fondul azuriu și cu o mână dreapta din argint ce
ține o sabie de argint“.
Inscripția oferă informații despre cel care fusese medic asemenea
lui Avicenna, fiind pisarian de origine și colindase toate marile orașe
ale Europei, jucând roluri importante pe lângă domnii Valahiei, pre‑
cum și pe lângă conducătorii otomani și își sfârșise viața la Galați, unde
a și fost înmormântat, Giovanni Mascellini13 (Marcellini14/Masselini15).
9. Fiica medicului danez al domnului Vasile Lupu. Vezi N. Vătămanu, Hans An‑
dersen Skovgaardm medicul lui Vasile Lupu, în „Voievozii şi medici de curte“, Editura
Enciclopedică Română, București, 1972, p. 139‑149.
10. N. Iorga, Două tradiții istorice în Balcani, a Italiei și a românilor, p. 428.
11. Ibidem.
12. Givanni Battista di Crollalanza (ed.), Dizionario storico‑blasonico delle fa‑
miglie nobili e notabilli italiane, estinte i florenti, II, Arnaldo Forni Editore, Bologna,
1965, p. 99.
13. N. Vătămanu, Giovanni Mascellini, fizic şi secretar domnesc, în „Voievozii şi
medici de curte“, p. 150‑165. G. Călinescu, Altre notizie sui missionari cattolici nei
paesi romeni, în „Diplomatarium Italianum“, II, Roma, 1930, p. 425.
14. A. Galland, Le journal de Giovanni Marcellini pendant son séjour a Constanti‑
nopole, I, Paris, 1881, p. 108.
15. Pompei Gh. Samarian, Medicina şi farmacia în trecutul românesc, 1382‑1775,
Tipografia Modernă, Călăraşi‑Ialomița, 1935, p. 92‑95.
367
Acesta s‑a născut în 1612 la Pesaro (Urbino)16, ca fiu al doctorului Nic‑

colo al lui Lodovico Mascellini şi al doamnei Laura Staccoli din Padova,
după cum rezultă din memoriul scris de B. Bonamini şi păstrat la Bi‑
blioteca Oliveriană din Pesaro17. Din acelaşi document aflăm că a stu‑
diat la Padova cu Giovanni Domenico Sala, autorul unui tratat despre
alimentația sănătoasă: De alimentis (1628) și al unui tratat de medici‑
nă: Ars medicina (1641)18.
Ajunsese medic „fizic“19 pe lângă bailul/rezidentul Veneţiei la Con‑
stantinopol, în 19 martie 1644, fiind menţionat de Batist Almerici,
după care venise la Târgovişte pentru un salariu anual de 1.000‑1.500
reali/an şi întreţinere completă20, înainte de 164821.
Giovanni Mascellini este autorul unui tratat despre ciumă, Ioannis
Mascellini Medici Doctoris – Vara preseervationis a Peste Apologia, al
cărui manuscris cu nr. 468, se află în Biblioteca publică Oliveriană din
Pesaro, şi a publicat la Viena, în 1673, la Tipografia Michaelis Thorma‑
jer, lucrarea de specialitate Artis Medicae, quae continent methodum et
praecepta universalia ad Medicinam faciendam Summarium Collectore
et Dispositore Ioanne Mascellino Pisaurensi Medico doctore, terminată
şi dedicată „ilustrului şi gloriosului domn Achmet sfetnicul de frunte
16. Pietro Diodato /Petrus Deodatus Baksič, Jurnal, 1641, în „Călători străini prin
Țările Române“, vol. V, coord. Maria Holban, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1973, p.
254, n. 244.
17. Memoriul, cu nr. 1.068 al Bibliotecii Oliveriene din Pesaro, a fost trimis de
către rectorul din 1935 al instituţiei, M.M.Foci, împreună cu alte informaţii strânse
de vicebibliotecarul Salvatore Bennini, jurnalistului „Revistei Vremea“, profesorului
Ioseph Gherincea, care le solicitase pentru a‑şi redacta articolul menţionat la n.4.
I. Gherincea era, în 1928, directorul revistei „Moldova de Jos“ a Universităţii
populare din Galaţi.
18.�De Ken Albala, Eating Right in the Renaissance, University of California Press,
Berkeley, Los Angeles, 2002, p. 44.
19. Cum se iscălea el însuşi. G. Călinescu, op.cit., p. 425. I. Gherincea, op.cit.
20. N. Vătămanu (Giovanni Mascellini..., p. 151) admitea, având în vedere suma
de 1.600 de reali şi 500 taleri, indemizaţia de mutare, pe care o primea viitorul socru
al medicului, Scocardi, medic al domnului Moldovei, Vasile Lupu, posibilitatea ca şi
Mascellini să fi primit aceeaşi suma. Condica Visteriei, în „Revista Istorică a Arhivelor
Române“, 1873, p. 9, 516, 539.
21. Când arhiepiscopul Sophiei a fost găzduit aici timp de unsprezece zile. G.
Călinescu, op.cit., p. 864.
368
al marelui stăpânitor de la Adrianopole

la 10 decembrie 1673 (fig. 3).22
În 165223, cu ocazia vizitei de Cră‑
ciun a arhiepiscopului de Sophia, Pe‑
trus Deodatus Baksič, la Târgovişte,
Mascellini îl găzduieşte în casa sa, unde
înaltul prelat va rămâne până după 16
februarie 1653, când Petrus vizita bise‑
rica din oraş, unde se aflau fraţii con‑
ventuali Mani şi Francisc. În același an
întreprinde o călătorie la Pesaro, dar
revine în anul următor fiind din nou
alături de domnul muntean. Atracţia
unui câştig mai bun în Valahia, decât la
Constantinopol, pare să fie confirmată
şi de secretarul reprezentanţei veneţi‑
ene, Giovanni Battista Ballarino marele Fig. 3. Coperta lucrării: Artis Me‑
cancelar, în raportul înaintat dogelui dicae, quae continent methodum
et praecepta universalia ad Me‑
Veneţiei24. dicinam faciendam Summarium
Ajuns în Valahia, devine medic şi Collectore et Dispositore Ioanne
secretar domnesc al lui Matei Basarab Mascellino Pisaurensi Medico
(1632‑1654) , iar din 1654 a succeso‑
25 doctore (1673) http://www.
rului acestuia, Constantin Şerban Basa‑ culturaitalia.it/
rab, zis Cârnul (1654‑1658)26.
22. N. Vătămanu, Giovanni Mascellini..., p. 151.

23. CXLII.A, 1655, 7 Junii, Ciprovacii, Petrus, archiepiscoptis Sophiensis, iubueum
secum communicari rogat, Joannem Mascelini enixe commendat, et nonnula de militi‑
bus et rustias Valachiae, qui magnatibus rebellarunt, în Monumenta Spectantia Histo‑
riam Slavorum Meridionalium, XVIII, Acta Bulgariae Ecclesiastica, AB.A. 1565 – AD.A
1799, Academia Scientiarum et Artum Slavorum Meridionalum, Zagrabiae, 1887, p.
234 sqq.
24. E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, 5, partea a 2‑a,
1650‑1699, Stabilimentul Grafic Socecu & Teclu,1886, p. 7.
25. E. Denize, Italia și italieni în cultura română, până la începutul secolului al
XIX‑lea, Editura Mica Valahie, București, 2011, p. 47.
26. Pompei Gh. Samarian, op.cit., p. 93 și urm.; N. Vătămanu, Giovanni Mascel‑
lini..., p. 154.
369
În calitate de secretar domnesc, în 1652 el pleca din Viena, după

cum era înformat Dogele Veneţiei de către reprezentantul său Giova‑
nii Battista Ballarino27, fără să fi primit audiența pe care o solicitase
ca reprezentant al lui Matei Basarab. Acolo se afla și bailcului Cavaler
Soranzo28.
După moartea domnului Matei Basarab, în noiembrie 1654, me‑
dicul italian pleacă la Adrianopole, unde urma să îl îngrijească pe ma‑
rele vizir29, Achmet Paşa Chiupruliu30, după cum ne informează textul
pietrei funerare. Acelaşi text indică şi faptul ca a fost şi în insula Creta,
în timpul asediului cetăţii, rămânând 7 luni şi fiind înconjurat de mult
respect31.
În 1654 se pare că promitea însă, oamenilor lui Constantin Şerban
să revină în Valachia, pentru ca în 7 iunie 1655, Petrus Diodatus, arhie‑
piscopul latin al Sophiei, să îl menţioneze într‑o scrisoare, ca fiind omul
de curte la Constantinopol şi în Țările Valahe, vorbind atât greceşte,
cât şi „valaha“. De asemenea, aflăm din scrisoarea amintită că locuia
în Galata, călătorea în Valahia, în Italia fiind şi un om de încredere „Sa‑
cra Congregatione – De Propaganda Fide“32 şi că fusese jefuit în timpul
răscoalei seimenilor (1655), ceea ce îl determinase să plece din ţară33.
27. Îl însoțise la Constantinopol pe amabasadorul Veneției Giovanni Cappello.

Bolnav încă din 1652, a murit în 1666 într‑o mică localitate de pe coasta Macedoniei.
N. Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, IV, Gotha 1911, p. 50.
28. E. Hurmuzaki, op.cit., p. 7.
29. Ibidem, p. 14.
30. Fiul marelui vizir Mahomed Chiupruli. Ahmet devine mare vizir în 1661. A
cucerit Creta şi cetatea Cameniţa.
31. Th. Smith, A continuation of Historical Observations relating to Constantino‑
ple, în Philosophical Transactions, London, XIII, 1684, no. 155 (20 january), p. 437,
apud N. Vătămanu, Giovanni Mascellini...., p. 160.
32. Instituţie înfiinţată de papa Gregorio XVI, cu bula „Inscrutabili divinae pro‑
videntiae arcano“ din 22 iunie 1622. M. Sanfilippo, Da Cuneo alla Valacchia e Con‑
stantinopoli, în L’Europa Centro‑Orientale e il pericolo turco tra Sei e Settecento, ed.
G. Platonia, SetteCittà, Viterbo, 2000, p. 53 sqq.; R. D. Chelaru, Venezia e l’attività
missionaria cattolica nell’Europa Centro‑Orientale durante il XVII secolo, în L’Europa
Centro‑Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e inffussi intercorsi
tra Stati e civiltà (1300 – 1700), ed. Cr. Luca, G. Masi, Ed. Istros, Braila, 2007, p. 193.
n. 1.
33. Ibidem, p. 249 sqq.
370
La Constantinopol, se căsătoreşte în 1656, cu Elena, fiica doctorului

Hans Andersen Skovgaard (Giovanni Andrea Scocardi), medicul danez
al lui Vasile Lupu, probabil decedat la acea dată34, un document din 28
februarie 1656, menţionându‑l deja pe succesorul acestuia, Cohen.
În primăvara anului 1657, îl regăsim în calitate de tălmaci din nou
la curtea din Târgovişte, unde fusese primit ambasadorul suedez Con‑
rad Jacob Hiltebrandt35, care spune apoi că „Interpret a fost medicul
italian, domnul Marsilini“36.
Îşi lăsase soţia la Constantinopol, dar are grijă să îi trimită, o fată
creştină răscumpărată din robia tătarilor, ca să o ajute în gospodărie37.
Trei ani mai târziu, ajuns medic al ambasadorului Veneţiei la Con‑
stantinopol, îi dădea acestuia scrisori de la Grigoraşco Ghica38, fiul lui
Gheorghe Ghica, domnitorul Țării Româneşti39. În 1665, se afla tot la
Constantinopol, de unde Ballarino oferea veneţienilor informaţii pri‑
vind uriaşele bacşişuri oferite de domnii valahi, înalţilor demnitari
otomani, prin intermediul medicului italian40.
În 1672, Mascellini îl însoţea pe sultan Mehmed al IV‑lea
(1642‑1693), în calitate de medic personal, la Adrianopol41, căruia îi
dedică o lucrare tipărită, mai apoi la Viena.
În 1673, părăsea iar Ţara Românească pentru a intra în serviciul
celor mai înalţi demnitari turci42, pentru ca doi ani mai târziu, la 63
de ani, și‑a sfârşit viaţa, pe când se întorcea din Crimeea43, de la ha‑
34. Ibidem, p. 33.

35. A fost tălmaci la vizita solului suedez Welling.
36. „...der Dolmetsch war ein italienischer Doctor Medicinae, Herr Marsilini“. Fr.
Babinger, Conrad Jacob Hiltebrandt’s Dreifache Schwedische Gesandtschaftreise nach
Siebenbürgen, der Ukraine und Constantinopel (1656 ‑ 1658), Sibiu, 1937, p. 111.
37. Ibidem.
38. Care la 1673 încerca să cumpere domnia, dar a murit între turci, unde rămă‑
sese la scurt timp după acest episod. N. Iorga, Istoria românilor în chipuri și icoane,
Editura Ramuri, Craiova, 1921, p. 26.
39. E. Hurmuzaki, op.cit., p. 76.
40. Ibidem, Doc. CLXVIII, p. 108.
41. A. Galland, op.cit., p. 101.
42. C. Magni, Quanto di piu curioso ..., p. 348, apud. N. Vătămanu, Giovanni Mas‑
cellini..., p. 141.
43. N.Vătămanu, Giovanni Mascellini..., p. 161
371
nul tătar Selim Ghirai44, şi a fost înmormântat la Galaţi, după cum ne

informează textul epitaf de pe piatra funerară. A fost înmormântat în
biserica catolică din Galaţi, jefuită apoi de tătari45, iar trupul său se
pare că a fost aruncat în fluviu. Piatra funerară a ajuns apoi să fie folo‑
sită în timpul ridicării bisericii „Sfântul Haralambie“, mai – decembrie
184846. Biserica a fost ridicată prin stăruinţa enoriaşilor Jecu Dimi‑
trie şi Arsenie Teodor, care au devenit părinți slujitori până în 1861,
când autoritățile au dispus să fie înlocuiți, pentru că ceruseră ajutor,
la 1860, guvernului țarist. Solicitarea a fost imediat onorată de către
guvernul din Sankt‑Petersburg, care l‑a delegat pe generalul rus, baro‑
nul M. d’Offenberg, comisarul/consul al Rusiei (1878), cu aducerea la
Galaţi a unei donaţii de 1.000 de carboave, pentru „înfrumuseţarea bi‑
sericii şi a şcolii din ograda bisăricii «Sfântul Haralambie» – Galaţi“47.
44. D. Cantemir, Istoria Imperiului Otoman, Hamburg, 1748.

45. G. Călinescu, op.cit. p. 12.
46. I.C. Beldie, Schiţe istorice asupra judeţului Covurlui, Galaţi, 1925, p. 10.
47. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond „Administrativ“, dosar
164/1861‑1864, f. 7.
372
Pr. lect. dr. Sorin Marinescu,

Importanța
educației religioase a tinerilor,
oglindită în aspectul statornic
al Sfintei Tradiții
– Sfântul Ioan Gură de Aur
și aspectul ei dinamic și local
– Episcopul Antim Angelescu
Abstract: Lately, the Church has been increasingly accused of transforming the
religion class and the religious education, in general, part of a strategy to retain as
many “contributors” through “indoctrination” of young people. I tried to demonstrate
by presenting through pedagogical thought two leading bishops and preachers of the
universal and local Church that the religious education of young people is not a last
minute strategy of the Church, but a perpetuous concern, by the mandate of Christ
the Savior Holy Apostles, and, through them, sanctifying hierarchy until the end of
time. So that my demonstration to be convincing, I made constant reference to what
is considered “the Church’s living memory” and “life of the Spirit in the Church”, that
sacred tradition, seen in both its aspects – steadfast and dynamic – by the two illustrious
representatives whose religious education vision I have presented.
Keywords: Holy Tradition, religious education, Christian teaching, sanctifying
hierarchy, catechizing.
Educația religioasă a tinerilor a reprezentat‑o preocupare perma‑

nentăa Sfintei Biserici, așa cum arată constant atât Sfinții Părinți din
vechime, cât și teologii vremurilor noastre, în operele lor. Indiferent de
epoca în care au trăit, cu toții au avut un scop important – să urmeze
îndemnul Mântuitorului: „Mergând, învățați toate neamurile, botezân‑
373
du‑le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându‑le să

păzească toate câte v‑am poruncit vouă“ (Mt. 28, 19‑20); aceasta de‑
oarece Mântuitorul Iisus Hristos este Învățătorul prin excelență: „Voi
Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt“ (In.
13,13); „Eu sunt Lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieții“ (In. 8, 12), pentru că din Însăși Per‑
soana Sa decurge Învățătura Sa, ce descoperă omului calea spre viața
cea veșnică în comuniune cu Dumnezeu: „Și aceasta este viața veșnică:
să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos
pe care L‑ai trimis“ (In. 17, 3)1.
Așa cum Mântuitorul Hristos a fost trimis de Tatăl, ca Mijlocitor,
tot astfel episcopii și preoții sunt trimiși de Domnul în lume pentru a
îndeplini lucrarea mântuitoare cu ajutorul Duhului Sfânt: „Nu voi M‑ați
ales pe Mine, ci Eu v‑am ales pe voi și v‑am rânduit să mergeți și roadă să
aduceți, și roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice‑I veți cere
în numele Meu“ (In. 15, 16)2.
Aceste îndemnuri din Sfânta Scriptură ale Mântuitorului au fost
consemnate și în Sfânta Tradiție care, în cadrul Bisericii Ortodoxe,
au devenit o structură fundamentală și indispensabilă, deoarece în
ea și prin ea avem în mod originar și autentic Revelația Mântuitoru‑
lui Iisus Hristos. Ea s‑a cristalizat în timpul Sfinților Apostoli, care au
încredințat‑o apoi Bisericii spre păstrare și transmitere mai departe3.
Ea este totalitatea adevărurilor revelate ce nu sunt cuprinse în Sfân‑
ta Scriptură și care au fost transmise prin viu grai de Mântuitorul și
Sfinții Apostoli, fiind ulterior consemnate în scris.
Sfinții Părinți au învățat întotdeauna că Sfânta Tradiție este păs‑
trătoarea Revelației divine. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Este
evident că Apostolii n‑au predat toate prin scrisori, ci multe fără de scri‑
sori, dar și acestea sunt vrednice de credință“.
Pentru a arăta, că în Biserică educația religioasă a fost considerată
dintotdeauna o prioritate, vom avea în vedere doi reprezentați de sea‑
1. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura I.B.M.B.O.R.,

2. Ibidem, p. 156.
3. Pr. prof. Ion Bria, Tradiție și dezvoltare în teologia ortodoxă, în rev. „Ortodoxia“,
nr. 1, 1973, p. 18‑38, aici p. 19.
374
mă ai Bisericii Ortodoxe, universale și locale,care, deși au trăit în epoci

diferite, transmit același mesaj: educația religioasă este indispensabi‑
lă pentru o dezvoltare armonioasă și o formare sănătoasă a copilului,
ca viitor adult.
Cu scopul de demonstra aceasta, îi vom avea în vedere pe Sfân‑
tul Ioan Gură de Aur, ca reprezentant al aspectului statornic al Sfintei
Tradiții (care începe de la Cincizecime și ține până la moartea ultimu‑
lui Apostol, fiind fixată apoi în scris de Biserică până în epoca Sinoa‑
delor Ecumenice), iar pe episcopul Antim Angelescu, ca exponent al
aspectului dinamic și local al Sfintei Tradiții.
Rolul Sfintei Tradiții

în viața Bisericii
„Tradiția este pentru Biserica Ortodoxă un factor de identitate și
unitate, și de aceea fidelitatea față de credința de la început rămâne un
principiu fundamental în istorie și în viața Bisericii noastre“. În același
timp, Tradiția este un factor de continuitate și diversitate4.
„Tradiția înțeleasă ca Tradiție apostolică în sens larg, conține toa‑
tă propovăduirea și toată activitatea Apostolilor, raportate la Hristos,
prin care, ca organe ale Duhului Sfânt, ei au adus la existență Biserica,
ca și comunitate umană în Hristos, și au dat rânduielile fundamentale
pentru extensiunea ei“5.
Sfânta Tradiție este cea care actualizează în permanență dialogul
Bisericii cu Mântuitorul Iisus Hristos.La Cincizecime, Duhul Sfânt co‑
boară în cugetul Apostolilor, dându‑le astfel puterea de a propovădui
Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos în toată lumea. Sfinții Apostoli
devin izvor de învățături, și cele spuse de ei sunt insuflate de Dumne‑
zeu. Apostolii au primit în cugetul lor chiar pe Duhul Sfânt6.
Conținutul Tradiției apostolice este în esență conținutul Scriptu‑
rii aplicat vieții omenești, sau trecut în aceasta prin Biserică. Ea este
4. Ibidem
5. Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Caracterul permanent și mobil al Tradiției, în rev.
„Studii teologice“, nr. 3‑4, 1973, p. 149‑164, aici p. 149.
6. Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, trad.
de lect. dr. Sabin Preda, Editura Bizantină, București, 2013, p. 90‑92.
375
neîntreruperea vieții dumnezeiești, prezența permanentă a Sfântului

Duh7.
Apostolii au predat și Biserica a primit prin succesorii lor, episco‑
pii, nu numai o învățătură, ci și harul Sfântului Duh: „Tradiția e perma‑
nentizarea transmiterii Aceluiași Hristos revelat întreg – adică întru‑
pat, răstignit și înviat – în Biserică, adică comunicarea permanentă a
stării dinamice la care a ajuns Dumnezeu prin revelație în apropierea
Lui de oameni“8.
Tradiția și Sfânta Scriptură sunt în strânsă legătură, deoarece ade‑
vărul revelat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt Sfinților Apostoli a fost
mai întâi transmis pe cale orală – „din gură în gură“ – pentru ca mai
apoi să fie așternut în scris tot prin insuflarea Duhului Sfânt. Pe lângă
învățăturile din Sfânta Scriptură, ne‑au fost transmise și învățături ce
nu se găsesc în mod special acolo, dar care fac parte din tezaurul litur‑
gic și dogmatic al Bisericii Ortodoxe: obiceiul de a ne îndrepta cu fața
la răsărit în timpul rugăciunii, învățăturile Sfinților Părinți, hotărârile
Sinoadelor Ecumenice și multe altele9.
Numai prin intermediul Tradiției conținutul Scripturii devine
mereu dinamic, eficient și actual în toată integritatea lui, în cursul
generațiilor10.
Tradiţia este prin excelenţă hristocentrică, iar cele două aspecte ale
ei nu trebuie înţelese ca două elemente separate, ci ca două jumătăţi
indispensabile, având același numitor comun: Mântuitorul Hristos.
Prin aspectul statornic al Sfintei Tradiţii, Biserica înţelege fondul
Tradiţiei apostolice, care începe de la Cincizecime şi ține până la moar‑
tea ultimului apostol, fiind apoi consemnat în scris de Biserică până în
epoca Sinoadelor Ecumenice.
Prin aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii, înţelegem aprofundarea şi
actualizarea Tradiţiei apostolice, în interiorul Bisericii.
Sfinții Părinți, prin opera lor, fac parte din Tradiția statornică a
Bisericii. De aceea, suntem îndreptățiți să afirmăm că și Sfântul Ioan
7. Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, p. 45.

8. Ibidem.
9. Vladimir Loski, Tradiție și tradiții, în rev. „Studii teologice“, nr. 7‑8, 1970, p.
585‑598, aici p. 587‑589.
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, p. 46.
10.��
376
Gură de Aur reprezintă aspectul statornic al Sfintei Tradiții. El este

urmaș al Apostolilor, fiind hirotonit episcop și primind harul Sfântu‑
lui Duh prin succesiune apostolică. Mai mult decât atât, el a scris sub
insuflarea Duhului Sfânt, după cum însuși spune, atunci când declară
că toate cele propovăduite de el nu sunt ale sale, ci el vorbește cele
ce‑i insuflă harul Sfântului Duh: „Căci nu sunt ale noastre cele grăite, ci
grăim cele pe care ni le insuflă harul Duhului“; „căci nici nu grăim cele
ale noastre, ci cele pe care harul lui Dumnezeu, pentru iubirea Lui de
oameni și pentru zidirea noastră, ni le va dărui“11.
Deoarece a vorbit fiind inspirat de Duhul Sfânt, opera sa face parte
din fondul Sfintei Tradiții statornice, ea fiind veșnică, așa cum Duhul
Sfânt care a inspirat‑o, este veșnic. Tocmai din cauză că Duhul Sfânt a
inspirat cuvintele sale, ele au devenit purtătoare de har, fapt pentru
care sunt nemuritoare și actuale.
Atât învățătura Sfinților Apostoli, cât și a Sfântului Ioan Gură de
Aur, fac parte din fondul Tradiției statornice a Bisericii, ele fiind ne‑
schimbătoare, deoarece conțin Tradiţia apostolică, fixată în primele
opt secole ale creştinismului.
Tradiţia statornică trebuie să fie permanent explicată şi actuali‑
zată, în acest mod devenind contemporană cu toate generaţiile succe‑
sive de credincioşi, asemenea Sfintei Scripturi. Atunci când preia din
învățăturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre educația religioasă a
copiilor și le adaptează vremurilor sale, episcopul Antim Angelescu,la
a cărui opera ne vom referi, de asemenea, face tocmai acest lucru, adi‑
că actualizează o parte din Tradiția statornică, devenind astfel un veri‑
tabil exponent al Tradiției dinamice.
Aspectul dinamic al Tradiției se manifestă în continuare și nu se va
termina până la sfârșitul veacurilor. El își are baza în Tradiția aposto‑
lică, fiind o dezvoltare și o actualizare a ei și are,de asemenea, o valoa‑
re istorică, o mărturie a continuității credinței apostolice de‑a lungul
veacurilor.
Tradiţia cu caracter statornic a formulat răspunsuri la marile pro‑
bleme religioase din perioada sinoadelor ecumenice. Tradiţia dinami‑
11. Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom,

��
p. 108.
377
că a îndeplinit această misiune în perioada următoare şi o va îndepli‑

ni, pe baza Tradiţiei apostolice şi a Sfintei Scripturi, până la sfârşitul
veacurilor.
Sfântul Ioan Gură de Aur

– modelul pedagogului desăvârșit
Părinții Bisericii sunt considerați a fi învățători și pedagogi prin
excelență. Ei au fost luminați de Duhul Sfânt, drept urmare, învățătura
pe care o propovăduiesc vine chiar de la Dumnezeu.
Unul dintre cei mai mari pedagogi ai tuturor timpurilor este Sfân‑
tul Ioan Gură de Aur. Lucrarea sa Despre slava deșartă și creșterea copi‑
ilor este considerată a fi cea mai veche și completă învățătură creștină
despre educația tinerilor12.
Ideile sale referitoare la creșterea și educarea copiilor sunt clasice,
pentru că deși se adresează contemporanilor săi, ele sunt actuale și
astăzi, putând fi foarte bine aplicate omului modern, devenind astfel
un excelent îndrumar.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost și va rămâne un important repre‑
zentant al Bisericii și al Creștinismului. Prin slujirea sa de diacon, pre‑
ot și apoi episcop, a dat soluții la probleme care nu‑și vor pierde nici‑
odată actualitatea13.
Pe toată durata activității sale, a căutat să aplice credința și teolo‑
gia în viața de zi cu zi. El este modelul ideal al preotului și episcopului
creștin, caracterizându‑se prin credința nezdruncinată, viața sfântă,
puterea imensă de a învăța, dragostea neclintită față de oameni, lupta
neîncetată împotriva păcatului. A practicat în viața sa întocmai princi‑
piile enunțate în operele sale14.
Opera sa literară este întinsă și bogată. Ea prezintă idei și soluții
de mare interes pentru viața creștină și pentru Biserică. Soluțiile
date sunt de folos pentru oameni de toate categoriile și vârstele. El
12. Pr. Theodor Zisis, Creșterea copiilor după Sfântul Ioan Gură de Aur, în rev.
��
„Tabor“, nr. 5, august 2010, p. 5.
13. Pr. prof. Ioan G. Coman, Personalitatea și actualitatea Sfântului Ioan Gură de
��
Aur, Editura Renașterea, Cluj‑Napoca, 2007, p. 124.
14. Ibidem, p. 65.
378
a creat opere nemuritoare care au făcut ca numele său să intre în

veșnicie15.
Sfântul Ioan Hrisostom este unul dintre cei mai mari predicatori
ai epocii patristice, continuând să inspire în mod neîncetat toți predi‑
catorii creștini de după el și până în zilele noastre. Predicile sale sunt
simple, pline de îndemnuri și învățături și tocmai de aceea sunt actua‑
le chiar și în vremea noastră16.
Sfântul Ioan Hrisostom s‑a format ca teolog în Antiohia, și‑a atins
culmea activității la Constantinopol și a sfârșit în exil, în Pont17.
El adoptă și trăiește la maximă intensitate întreaga Tradiție a Bi‑
sericii, de fiecare dată când prin rugăciune și cercetare primește harul
unor experințe dumnezeiești, pentru a teologhisi și pentru a interpreta
corect Scripturile. „Teologia tuturor Părinților și Învățătorilor de mai
înainte ai Bisericii se regăsește în duhul și în textele lui Hrisostom“18.
„El teologhisește în legătură cu toate subiectele și promovează
înțelegerea lor printr‑o argumentație mai largă și printr‑o erminie de‑
taliată a mai multor pasaje biblice“19. O face ca unul care a învățat, a
trăit adevărul de credință, l‑a experimentat.
Hrisostom trăia atât de unitar Scriptura și Tradiția încât a devenit
un mare tâlcuitor, pentru că primea cu desăvârșire Tradiția20.
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur a fost una de sfințenie, de muncă,
de renunțări și jertfire. Ea a fost încununată cu martiriul, asemenea
Apostolilor și altor misionari ai creștinismului21.
Pe tot parcursul vieții sale, Sfântul Ioan s‑a dedicat întru totul
operei sale de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu. Din dragoste
față de Dumnezeu și față de semenii săi, el a căutat să reformeze so‑
cietatea vicioasă în care trăia, luptând în permanență împotriva pă‑
catului.
15. Ibidem, p. 67.

16. Ibidem, p. 65.
17. Stylianos Papadopoulos, Viața, activitatea și opera Sfântului Ioan Hrisostom,
��
trad. de lect. dr. Octavian Gordon, Editura Bizantină, București, 2014, p. 13.
18. Ibidem, p. 14.
19. Ibidem
20. Idem, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, p. 110.
21. Pr. prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 150.
��
379
Pe tot parcursul vieții sale, un rol esential l‑a avut activitatea cate‑
hetică și predicatorială. Activitatea și textele lui au fost influențate în
mod profund de caracterul său hotărât, educația (din școli și sihăstrie)
și mentalitatea siriană (profund ascetică)22.
De aceea, pentru a putea înțelege mai bine actualitatea învățăturilor
pedagogice ale Sfântului Ioan Gură de Aur, trebuie să vedem mai întâi
care era atitudinea față de educația copiilor în Antiohia acelor vremuri,
mai bine spus, care erau idealurile ce li se insuflau tinerilor.
În acest sens putem deosebi mai multe caracteristici:
Nepăsarea față de formarea duhovnicească și morală a co-
piilor: părinții căutau doar reușita profesională și materială a copiilor,
punând accent pe aspectele materiale și nu pe cele duhovnicești. În
vederea atingerii acestui scop, ei cheltuiau oricât era necesar pentru
a găsi cele mai bune școli și cei mai buni pedagogi. Tinerii erau văzuți
doar ca niște ființe trupești, a căror singură datorie era să se îngrijeas‑
că de trup, lăsând la o parte sufletul, de parcă acesta nu ar fi avut nevo‑
ile lui. Prin urmare, atmosfera în care creșteau și se dezvoltau copiii în
Antiohia era aceea de goană, după bogății și slavă lumească.
Părinții își sfătuiau copiii să învețe carte, pentru a ajunge bogați
și faimoși, asemenea altora, care în concepția lor s‑au realizat în plan
material și personal. Prin această atitudine a lor, sădeau în sufletele
copiilor iubirea de bogății și de slavă lumească (ascensiune socială),
contribuind în acest fel la degradarea lor morală și sufletească23.
Deși se îngrijeau să le ofere copiilor: bogății, haine scumpe, averi,
servitori și pedagogi de renume, nu se îngrijeau și de cultivarea lor su‑
fletească. Fiecare părinte căuta să‑și învețe copiii: meserii, arte, știință,
oratorie, însă niciunul nu căuta să le educe și sufletul.
Copilul nu are de fapt, nevoie de aur și de podoabe, ci de un părinte
priceput care să știe să‑l educe și să‑l pregătească pentru viață. Altfel
se slăbește firea copilului, pentru că încă de la început este învățat să
iubească cele materiale, fiindu‑i insuflată dragostea de bani și de lu‑
cruri inutile24.
22. Ibidem, p. 14.

23. Pr. Theodor Zisis, op. cit., p. 8.
��
24. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre creșterea copiilor, trad. de pr. prof. Dumitru
��
Fecioru, Editura I.B.M.B.OR., București, 2007, p. 399.
380
Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că decăderea morală este

rezultatul unei educații greșite a copiilor. Societatea este într‑o conti‑
nuă decădere pentru că s‑a umplut de oameni necinstiți, însetați de
putere, dornici de bogății. Pentru a se stopa acest fenomen, este nevo‑
ie de oameni educați și virtuoși25.
În vremea Sfântului Ioan, tipul omului ideal era cel bogat și cu o
poziție socială bună, nu cel virtuos și cumpătat. Însă acest ideal nu‑l
definește pe om, pentru că toate cele amintite sunt lucruri exterioare,
care nu au nicio legătură cu omul lăuntric. Omul ideal se măsoară după
virtutea sa, și nu după situația economică26.
Un alt viciu al lumii antiohiene era iubirea trupului. Sfântul Ioan
Hrisostom atribuie decăderea morală teatrului, care de cele mai multe
ori propunea subiecte obscene și prezenta fapte imorale.
Educația copiilor este influențată de modul în care trăiesc și gân‑
desc membrii grupului în care se dezvoltă copilul. În acest mediu, tâ‑
nărul trăiește și se dezvoltă și, în mod inevitabil, îi este influențată
personalitatea și calitatea morală. Părintele trebuie să fie atent cu an‑
turajul în care își petrece timpul copilul său, pentru a putea ști ce se
vorbește în acel grup și ce învață copilul27.
Sfântul este de părere că la baza tuturor relelor stă faptul că tine‑
rii cresc într‑o atmosferă vitregă, care îi înconjoară și pune stăpânire
pe ei.
Prin urmare, principiile după care se ghida în educarea copiilor
erau determinate de atmosfera vremii, care se caracteriza prin iubirea
banilor, a slavei lumești și a trupului28.
Vârsta copilăriei este cea mai potrivită pentru a sădi în sufletul
copilului virtutea și a lăsa la o parte viciul. Sufletele copiilor sunt moi
și fragede, drept pentru care, dacă le sunt întipărite învățăturile bune,
ele nu se vor mai șterge niciodată, pentru că în timp ele se întăresc și
capătă o formă statornică. Pentru aceasta, este necesar ca educația să
se facă la timp29.
25. Pr. Theodor Zisis, op. cit., p. 8.

��
26. Ibidem
27. Ibidem, p. 9.
28. Ibidem
29. Ibidem, p. 10.
381
Sufletul copilului este o cetate, iar părintele este împăratul acestei

cetăți. El este dator să dea legi și să organizeze cetatea în așa fel încât
aceasta să nu fie distrusă de puterile dușmanilor30.
Sfântul Ioan Gură de Aur aseamănă sufletul copilului cu un oraș.
Mai departe, el spune că trupul copilului este zidul cetății sale sufletești,
iar cele 5 simțuri sunt porțile. Prin aceste porți pătrund toți stimulii
din lumea exterioară. De aceea, nu trebuie lăsat ca prin intermediul
porților să intre necontrolat tot felul de lucruri degradante. Pentru a
se reuși o formare bună a copilului este necesar să fie controlate cu
atenție influențele ce vin din afară31.
Acest oraș este unul nou zidit și întemeiat, cu cetățeni străini
care nu au experiență, fiind astfel mai ușor de format și de învățat
să respecte legile. Cele cinci simțuri ale omului trebuie să fie mete‑
rezele și porțile acestui oraș, iar trupul în întregime trebuie să fie
ca un zid. Porțile orașului sunt: ochii, limba, auzul, mirosul, pipăitul.
Prin aceste porți intră și ies cetățenii orașului, altfel spus, prin aceste
porți intră gândurile care corup sau desăvârșesc sufletul copilului.
Limbii trebuie să i se facă uși și zăvoare de aur. Ușile trebuie făcute
groase și solide, în totalitate din aur. Zăvorul acestei uși trebuie să
fie crucea Domnului. Copilul trebuie învățat să aibă mereu pe buze
cuvintele lui Dumnezeu. El trebuie învățat să rostească întodeauna
expresii evlavioase. Trebuie alungate cuvintele de insultă sau de bat‑
jocură, ori alte cuvinte lumești și necugetate. Gura copilului trebuie
să rostească doar cuvinte de mulțumire și să vorbească mereu des‑
pre Dumnezeu32.
Copilul poate fi învățat să se poarte în acest fel, numai dacă pă‑
rintele va supraveghea cu grijă și atenție cuvintele lui. Astfel, părin‑
tele este dator să învețe copilul să nu hulească, să nu jure, să nu înju‑
re. În cazul în care copilul încalcă această regulă, el trebuie mustrat.
Însă trebuie și lăudat sau răsplătit, când se poartă cum trebuie. El
nu trebuie educat cu bătaia. Trebuie să se teamă de ea, dar să nu o
primească. Pentru ca munca pedagogică să dea rezultatele așteptate,
30. Ibidem.
31. Ibidem.
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 403.
32.��
382
trebuie să se caracterizeze prin asprime. Aceasta trebuie să fie con‑

secventă și cu măsură, să nu ajungă la brutalitate, dar nici să fie de
formă33.
Viitorul adult, deși încă este un copil, trebuie învățat să fie bun
și îngăduitor cu oamenii, iar dacă se va purta urât cu un servitor,
trebuie să fie pedepsit. În acest mod, va învăța, că așa cum nu‑i este
permis să insulte sluga, tot așa nu‑i este îngăduit să‑și insulte ceilalți
semeni34.
Sfântul insistă asupra a ceea ce trebuie să audă și să vadă copilul,
pentru ca nu cumva prin intermediul simțurilor să intre informații de
slabă calitate și primejdioase din punct de vedere moral35.
Referitor la auz, Sfântul Ioan Gură de Aur este părere că cel care nu
aude lucruri rușinoase,, implicit nu le rostește. Gândurile urâte trebuie
alungate. De aceea, copiii nu trebuie să audă cuvinte necuviincioase de
la cei din jurul lor. Cei cărora le este încredințată educația copiilor tre‑
buie să fie oameni pricepuți și folositori. Copiii trebuie să fie instruiți
de pedagogi buni, pentru a‑și forma o temelie bună încă de la o vâr‑
stă fragedă. Ei trebuie să fie feriți de povestiri prostești și obișnuiți cu
povestiri frumoase, simple și curate, adică istorisiri sfinte. Ele trebuie
povestite în așa fel încât să fie captivante, atrăgând astfel atenția copi‑
lului și ferindu‑l de plictiseală36.
Copilul trebuie învățat că este un lucru rău să‑ți invidiezi aproa‑
pele, ori să încerci să te ascunzi de Dumnezeu, pentru că El vede to‑
tul. Aceste învățături pot fi deprinse dând drept exemplu istorisiri
din Sfânta Scriptură. În acest fel, copilul va învăța frica de Dumnezeu.
Totuși aceasta nu este de ajuns. Copilul trebuie dus la Biserică, pentru
a putea înțelege mai bine cele învățate acasă37.
Despre poarta mirosului aflăm că dacă nu este bine păzită poate
deveni loc prin care pătrunde în suflet vătămarea. Mirosurile plăcute
(parfumurile) au tendința de a moleși vigoarea sufletului. Prin parfum
33. Ibidem, p. 404.

34. Ibidem, p. 405.
Pr. Theodor Zisis, op. cit., p. 11.
35.��
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 406‑407.
36.��
37. Ibidem, p. 409‑411.
383
ia naștere păcatul. Mirosul trebuie folosit doar pentru a respira aer, și

nu pentru a‑l desfăta cu arome plăcute.
Poarta ochilor nu ajută doar la văzut, ci și la contemplarea lumii
înconjurătoare. Însă privirea trebuie ținută în frâu. De aceea, copilul
nu trebuie dus la piese de teatru necuviincioase (ce nu se găsesc în
acord cu vârsta pe care o are), ca să nu se smintească prin cele ce vede
și aude. Pentru a opri copilul, de la a se uita la lucruri care i‑ar putea
răni sufletul, pedagogul trebuie să‑i dea drept pildă povestirile despre
păcatele săvârșite de fiii lui Dumnezeu ori despre gheenă și pedep‑
se. Privirea copilului trebuie întoarsă de la priveliștile rușinoase și în‑
dreptate spre lucruri frumoase, cum ar fi: flori, livezi, cer, stele, imagini
frumoase din cărți etc.38.
Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că pricina tuturor rele‑
lor din lume se găsește în ceea ce punem la temelia educației copiilor.
Răul se răspândește în lume pentru că oamenii nu știu să aibă grijă de
copii, să le vorbească despre despre curăția trupească și sufletească,
despre poruncile din Sfânta Scriptură sau să‑i invețe a disprețui averi‑
le și slava omenească39.
Astfel, în mod firesc, apare întrebarea: Ce se va întâmpla cu copiii
daca nu au chiar din fragedă pruncie educatori care să le insufle ade‑
văratele valori, dându‑le la o parte pe cele trecătoare?
Sfântul Ioan Gură de Aur stăruiește asupra părinților, cerându‑le
ca înainte de orice altceva să ofere copiilor lor o bună educație, pentru
că cea mai mare dovadă de iubire față de un copil este educația care i
se oferă. El trebuie să invețe încă de la o vârstă fragedă să trăiască cu
evlavie. Dacă învățăturile cele bune sunt întipărite în sufletul copilului,
acelea se vor statornici acolo, ele nemaiputând fi îndepărtate de la el.
Atunci când e mic, copilul are respect față de părinți și față de ce fac
aceștia, drept pentru care părintele trebuie să se folosească de superi‑
oritatea sa, în cel mai bun mod cu putință, pentru că în primul rând el
este cel care se va bucura de bunătăți dacă are un copil bun.
Părinții trebuie să privească cu atenție la copiii lor, pentru a ve‑
dea care sunt darurile copiilor, pentru a le cultiva, și care sunt de‑
38. Ibidem, p. 415‑416.

39. Ibidem, p. 399.
384
fectele, pentru a le corecta. Astfel, trebuie alungată din sufletul lor

desfrânarea,copilul trbuie învățat să fie cumpătat, să se roage și să‑și
facă semnul crucii ori de câte ori întreprinde ceva40.
Copilul trebuie învățat cântece dumnezeiești, să i se vorbească
despre Împărăția cerurilor, despre răsplata celor care vor respecta po‑
runcile lui Dumnezeu și a celor care trăiesc în castitate. El trebuie să
adune în sufletul său evlavia, să învețe despre frumusețea sufletului.
Copilul trebuie învățat să postească, să meargă la Biserică, să se roa‑
ge cu umilință. Mai întâi trebuie educat sufletul, și apoi urmează grija
pentru lucrurile lumești41.
Părintele trebuie să vegheze ca în mintea și inima copilului să ia
naștere doar virtuțile, învățându‑l pe acesta să fie răbdător, dar și cu‑
rajos atunci când vede o nedreptate. Trebuie să fie puternic și blând.
El trebuie învățat să se descurce singur și să nu aștepte ajutor de la alți
oameni sau de la servitori, atât timp cât este vorba despre un lucru pe
care poate foarte bine să‑l săvârșească singur42.
În sufletul copilului trebuie sădită înțelepciunea, făcându‑l să cu‑
noască bine importanța lucrurilor omenești (bogăția, slava, puterea),
pentru a le disprețui pe acestea și a se îndrepta spre bunurile cele
netrecătoare. Pentru a fi înțelept, este suficient ca omul să se teamă
de Dumnezeu și să aibă o judecată sănătoasă asupra lucrurilor mate‑
riale43.
Educația religioasă și cea morală sunt mai importante decât
educația intelectuală, însă nici cea din urmă nu trebuie respinsă în to‑
talitate. Aceste tipuri de educație pot conviețui în armonie, dar mora‑
litatea creștină este cea care trebuie să aibă întâietate44.
Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, studierea Scripturii are un rol
fundamental. El accentuează superioritatea studierii Scripturii față de
studierea retoricii, ținând să precizeze că nu interzice cuiva să o studi‑
eze pe cea din urmă, însă interzice dedicarea cu exclusivitate acesteia.
40. Ibidem, p. 400‑401.

41. Ibidem, p. 417‑423.
42. Ibidem, p. 418‑420.
43. Ibidem, p. 427.
Pr. dr. Marin Stamate, Educația creștină în opera Sfântului Ioan Gură de Aur,
44.��
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2003, p. 32.
385
El îi sfătuiește pe părinți să nu‑și facă fiii oratori, ci să‑i învețe să fie

cucernici45.
Educația este cea mai nobilă și desăvârșită artă. Ea modelează su‑
fletul omului, cu ajutorul ei formându‑se caracterul. Cel mai important
scop al educației este mântuirea sufletului46.
Factorii principali în educația copiilor sunt: familia, școala, Biseri‑
ca și societatea.
Pentru dezvoltarea unei educații autentice, este necesară coopera‑
rea între Biserică, familie și școală. Observăm că sfaturile Sfântului Ioan
Gură de Aur sunt deosebit de folositoare mai ales acum, când valorile
consacrate ale familiei tradiționale sunt degradate de tendințele ideo‑
logice individualiste și secularizante. Societatea de consum din zilele
noastre este marcată de o mentalitate care orientează tinerii spre profi‑
tul material sau obținerea unei poziții sociale privilegiate. Idolii acestei
societăți consumiste și individualiste sunt banul, plăcerea și puterea47.
Fiecare dintre acești factori ai educației copilului se manifestă în
felul său:
Familia: datoria părinților este aceea de a se îngriji de educația co‑
piilor lor încă de când aceștia sunt mici. În familie, copilul găsește locul
prielnic în care să se dezvolte. Educația copilului depinde în întregime
de părinți. Aceștia trebuie să dea un bun exemplu, pentru că o familie
bine închegată va conduce mult mai ușor copiii spre virtute. Familia,
prin însăși exemplul ei, contribuie în mare măsură la educație. Aici,
copilul învață să vorbească, să‑și asculte părinții și să le dea cinstea
cuvenită, să se roage, află despre Sfânta Scriptură. Tot părinții sunt cei
care iau copilul de mână și îl duc pentru prima oară la biserică. Copilul
trebuie învățat de mic să citească Sfânta Scriptură. Pe lângă aceasta, el
trebuie să cunoască și viețile sfinților, pentru că în acest mod poate lua
cunoștință de principiile moralei creștine48.
Stylianos Papadopoulos, Gândirea teologică a Sfântului Ioan Hrisostom, p.

45.��
13‑14.
Pr. dr. Marin Stamate, op. cit., p. 33‑42.
46.��
47.Educația – lumină pentru viață, mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Pa‑
triarhul Bisericii Ortodoxe Române, la începutul anului școlar 2014‑2015,www.ba‑
silica.ro.
Pr. dr. Marin Stamate, op. cit., p. 51‑56.
48.��
386
Școala: Educația din casa părintească nu este suficientă. Copilul

trebuie să meargă la școală pentru a învăța să scrie și să citească, dar
și pentru a‑și completa educația creștină49.
Biserica: este povățuitoarea sufletului și trupului deopotrivă.
Ea vindecă rănile din sufletele celor ce păcătuiesc. Ea își propune în
primul rând să elimine răul și patima din suflet și nu să pedepseas‑
că pentru greșeală. Biserica este cea care curăță murdăria sufletului,
oferind mijloacele necesare îndreptării celui păcătos. Ea face educație
prin Sfintele Taine, prin învățătura oferită, prin serviciul divin (slujbe,
predici, cateheze)50.
Societatea: potrivit Sfântului Ioan, societatea este un factor ne‑
gativ în procesul educației, exercitând o influență nefastă asupra oa‑
menilor. În general, ea oferea exemple negative tinerilor, promovând
degradarea morală și spirituală51.
Educația religioasă a copiilor trebuie să se facă prin mai multe mij‑
loace:
Rugăciunea: aceasta trebuie deprinsă mai întâi din casa părin‑
tească. Ea trebuie să fie întotdeauna însoțită de semnul Sfintei Cruci.
Rugăciunea trebuie să fie făcută cu ardoare și căldură.
Mersul la biserică: părinții sunt cei care trebuie să ducă prima
oară copilul la biserică.
Postul: este un alt mijloc prin care are loc educația religioasă.
Acesta întărește voința în bine și ajută la curățirea morală.
Sfânta Scriptură: este fundamentul educației religioase. În aceas‑
ta se găsesc învățăturile dumnezeiești care aduc mângâiere și oferă
ajutor pentru înlăturarea patimilor și a viciilor.
Participarea la cultul divin:în sfintele locaşuri copiii pot asculta
cântări creștine, pot cânta împreună cu ceilalţi credincioşi, pot asculta
cuvinte de folos52.
Educația religioasă trebuie să se întoarcă la principiile pedagogice
creștine ale Sfinților Părinți.
49. Ibidem, p. 55.

50. Ibidem, p. 60‑61.
51. Ibidem, p. 64.
52. Ibidem, p. 84‑86.
387
Principiile pedagogiei moderne și contemporane își trag seva din

principiile pedagogice creștine ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ale
Sfinților Părinți, drept pentru care Ortodoxia, prin învățăturile ce se
găsesc în Evanghelie şi în Sfânta Tradiţie, reprezintă școala sfântă a
omenirii53. Sfântul Ioan a fost un mare ierarh și apostol, propovăduitor
al cuvântului lui Dumnezeu, un mare reformator al moravurilor epocii
sale și un veritabil educator54. El ocupă un loc important între marii
pedagogi ai lumii, principiile fundamentale ale educației, desprinse
din operele sale fiind încă de mare actualitate.

Episcopul Antim Angelescu
– continuator al modelului educațional promovat
de Sfântul Ioan Gură de Aur
Episcopul Antim Angelescu s‑a născut pe 18 septembrie 1893 în
satul Moșeștii Vechi, din Râmnicu‑Sărat. Anton, pe numele său de bo‑
tez, a venit pe lume în familia preotului Voicu Angelescu.
A urmat cursurile Seminarului Teologic Nifon din București și ale
Seminarului Central. În 1916, a fost admis la Facultatea de Teologie
din București, pe care a absolvit‑o în 1919. În 1925 a obţinut o bursă în
Franța, la Facultatea de Teologie Protestantă din Montpellier. În anul
1939 a susținut teza de doctorat cu tema „Psihologia vieții religioase a
copilului și adolescentului, cu aplicațiuni la învățământul religios“.
Între 1 aprilie 1922 și 1 septembrie 1923, a fost profesor de științe
religioase la Seminarul Teologic „Sfântul Andrei“ din Galați. În peri‑
oada 1923‑1942 a slujit ca preot la Brăila și ca profesor de religie la
Liceul „Nicolae Bălcescu“. La 16 decembrie 1943 a fost tuns în mona‑
hism la Mănăstirea Cozia, cu numele de Antim, apoi a fost instalat ��
epis‑
cop‑vicar al Mitropoliei Olteniei. În ianuarie 1944 este ales episcop
al Buzăului, fiind întronizat la 21 mai. La 8 februarie 1980, episcopul
Antim Angelescu a trecut la cele veșnice55.
În opera sa mai sus amintită, episcopul Antim Angelescu urmea‑
ză calea deschisă de Sfinții Părinți, în special pe cea a Sfântului Ioan
53. Ibidem, p. 135.

54. Ibidem, p. 136.
55. Ibidem, p. 163.
388
Gură de Aur, și tratează problema educației copiilor și a cultivării

religiozității în sufletele lor.
În păgânătate, arată el, copilul era tratat ca un sclav. Tatăl avea
drept de viață și de moarte asupra lui. În creștinism însă, copilul este
arătat ca un model indicat de Mântuitorul Iisus Hristos: „Lăsați copiii
și nu‑i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este împărăția ceru‑
rilor“ (Mt. 19, 14). Astfel, sensul parcursului uman este refăcut prin
cuvintele Mântuitorului Hristos pentru copii56.
Taina Botezului îi deschide copilului poarta împărăției lui Dumne‑
zeu, împărtășindu‑se de harul divin și devenind mai apoi fiu al Tatălui
ceresc. El este transfigurat prin apa Botezului, deoarece moare omul
cel vechi, curățindu‑se de păcatul strămoșesc, și înviază omul cel nou,
având viața cea adevărată în Hristos.
Sentimentul religios este propriu omului. El este acel organ intern
sufletesc cu care omul intră în legătură cu Dumnezeu. Omul are tendințe
și dispoziții religioase, care se activează prin viața religioasă57.
Acest sentiment religios nu este unicul mijloc al oricărei experiențe
religioase, iar el nu are în cunoașterea religioasă decât un rol de com‑
pletare și desăvârșire a vieții în legătură cu divinitatea. Astfel, acest
sentiment nu este doar de natură sentimentală, intelectuală sau
volițională, ci devine o sinteză a tuturor58.
Sentimentul religios se dezvoltă la copii în urma amplificării sen‑
timentului filial pornind de la iubirea față de mamă și de tată, ridicân‑
du‑se la iubirea față de Dumnezeu, deoarece copilul are tendința de
a‑și venera părinții. Cu toate că există o asemănare între iubirea față
de părinți și iubirea față de Dumnezeu, putem afirma că sentimentul
religios este înnăscut în om59.
Sumarul religios al copilului este foarte redus. Copilul primește
influența religioasă a mediului. Ideile și sentimentele religioase sunt
acelea pe care i le oferă mediul familial și în special mama60.
Prin școală, copilul capătă învățătură religioasă mai ales prin ora
de religie, unde se poate observa mai ușor interesul religios al copilu‑
56. Ibidem, p. 31.

57. Ibidem, p. 15.
58. Ibidem, p. 16‑17.
59. Ibidem, p. 50.
60. Ibidem, p. 44.
389
lui. Biserica a acordat și acordă o importanță deosebită învățământului

religios: „Simțirea religioasă a copilului la ora de religie se dezvol‑
tă în mod deosebit prin povestirile biblice. Acolo unde nu se predă
învățământ religios, se vede lipsa oricărei gândiri religioase. În famili‑
ile unde nu se vorbește despre Dumnezeu, despre Domnul Iisus Hris‑
tos sau despre biserică,se observă cele spuse mai sus“61.
Familia și școala pot influența foarte mult sufletul copilului către
latura religioasă, însă doar în timpul rugăciunii se poate vedea sufletul
religios. Nu doar pentru adult, ci și pentru copil, rugăciunea este ne‑
voie firească și adânc simțită. Trăsăturile distinctive ale rugăciunilor
copilului sunt în primul rând resemnarea și simplitatea. Rugăciunea
este plămânul vieții religioase. Nimic nu poate fi mai emoționant decât
să privești un copil în timpul rugăciunii62.
Biserica are la îndemână mijloacele cele mai potrivite pentru a
influența întreaga viață religioasă a copilului sau adolescentului. În Bi‑
serică, atunci când ia parte la slujbele săvârșite, capătă cele mai puter‑
nice și mai hotărâtoare înrâuriri. Sentimentele dobândite în această
perioadă a vieții prin participarea la sfintele slujbe rămân întipărite
întreaga viață în inimă și în minte. De la chipurile sfinților din icoa‑
ne, preotul înveșmântat, până la chipurile bătrânilor ce se roagă, totul
este foarte impresionant. Sărbătorile creștine bisericești transmise
prin Sfânta Tradiție, împletite cu tradițiile creștine populare ale nea‑
mului nostru, ne întipăresc amintiri care nu dispar63.
De o mare importanță este și persoana preotului, care, prin
înfățișarea sa deosebită, are o mare influență asupra copiilor în
simțirea și gândirea lor religioasă. Această personalitate întipărită în
mintea copilului îl va face, ca atunci când va deveni un adult apropiat
de biserică să caute un preot asemănător cu cel din copilăria sa. Nu
este indicat, ca părinții să‑l arate pe preot ca un pedepsitor aspru al
copiilor în cazuri de abatere, deoarece o apropiere duhovnicească din‑
tre preot și copil va deveni practic imposibilă. Copilul trebuie să vadă
în persoana preotului, pe omul lui Dumnezeu care trebuie să fie bun,
blând și iubitor de copii: „În jurul persoanei preotului trebuie să se
61. Ibidem, p. 54‑55.

62. Ibidem, p. 56.
63. Ibidem, p. 58.
390
creeze o atmosferă de respect și de sfințenie. Preotul este un factor de

educație religioasă pentru copii. Predarea învățământului religios în
clasele primare, de către preot, are o însemnătate deosebită din punct
de vedere psihologico‑religios“64.
În urma primirii Tainei Sfântului Botez, copilul, după ce a primit
harul divin, devine apt pentru a dezvolta sâmburele credinței din ini‑
ma sa chiar din leagăn. Primele impresii sunt cele care rămân toată
viața. În primii doi ani din viață mama este totul, iar atmosfera religi‑
oasă din casă este definitorie pentru copil. În a doua fază a copilăriei,
adică între 2 și 7 ani, se dezvoltă spiritul de imitație. Copilul arată o în‑
semnată dezvoltare a minții. Mentalitatea și caracterul acestuia încep
să se evidențieze între ele65.
Practica vieții religioase va fi unul dintre cele mai eficace mijloa‑
ce de educație religioasă. Chiar dacă un copil este mic și nu înțelege
sfintele slujbe, totuși el se obișnuiește cu Biserica. Este învăluit de
atmosfera bisericească, înconjurat de icoane, de Sfânta Cruce, se
împărtășește în cele 4 posturi ale anului, este stropit cu aghiasmă și se
împrietenește cu preotul. La această vârstă, copilul are un gust deose‑
bit pentru istorioare sau povestiri, iar prin această cale câștigă foarte
multe cunoștiințe66.
Rugăciunea copilului în această perioadă trebuie să fie cât se poa‑
te de scurtă și de simplă. Trebuie lăsat ca spontaneitatea și caracterul
personal să se manifeste în rugăciunile sale. El se va ruga așa cum îl
va îndruma mama, și putem spune că astfel va căpăta obișnuița de a
se ruga67.
Rolul părinților nu încetează odată cu pășirea copilului în școală.
Ei se îngrijesc de existența lui, de hrană, de îmbrăcăminte și de cele
necesare trupului, dar trebuie să se îngrijească și de educația și buna
îndrumare morală: „Pentru formarea sufletului copilului, în locul
scrierilor autorilor profani, să‑i obișnuim cu scrierile sfinte, de unde
izvorăște adevărata înțelepciune și fericire în viață“. Copilul lipsit de
educație religioasă va fi mai greu de potolit când va deveni major. Dacă
64. Ibidem, p. 59.

65. Ibidem, p. 63‑64.
66. Ibidem, p. 64‑65.
67. Ibidem, p. 66.
391
părinții ar da cuvenita și adevărata educație copiilor lor, nu am mai

avea nevoie de legi, deoarece legea este pentru cel răzvrătit, care nu
are sădită în inimă sămânța învățăturii sănătoase68.
Mediul spiritual al copilului, valorile etnice, atârnă destul de greu
în balanța sufletească. Se poate observa o diferență și o deosebire în‑
tre copilul de la sat și cel de la oraș. Copilul de la țară va avea în întrea‑
ga sa viață întipărite tradițiile și obiceiurile religioase și locale pe care
le‑a trăit în timpul copilăriei. Se poate vedea chiar o legătură indes‑
tructibilă între sat și copilărie. Copilul de la oraș, însă, va fi influențat
de valorile relative ale civilizației, care îi vor tăia din posibilitățile de
dezvoltare ale copilăriei ca atare. Imaginația copilului de la sat este
mai bogată, mai senină, mai plină de divinitate decât a celui de la oraș,
unde tehnica și noutățile contemporane îl copleșesc, îi artificializează
viața și îi pustiesc sufletul curat69.
Este important de observat ca episcopul Antim Angelescu se ra‑
portează permanent, în expunerea sa, la Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mai
cu seamă la Sfântul Ioan Gură de Aur. Aceasta arată încă o dată că cele
două aspecte ale Sfintei Tradiţii sunt de fapt una, că ,,Tradiţia dinamică
este o amplificare a Tradiţiei statornice în ea însăşi,nu o schimbare a
ei“ (Vincenţiu de Lerin), dar şi viziunea unitară a Bisericii asupra edu‑
caţiei religioase a tinerilor. Ceea ce este foarte important,deoarece în
ultima vreme Biserica este tot mai des acuzată, că transformă ora de
religie și educația religioasă, în general, în parte a unei strategii de păs‑
trare a cât mai multor ,,contributori“ prin ,,îndoctrinarea“ tinerilor.
Am încercat să demonstrez, prin prezentarea gândirii pedagogice
a doi importanți ierarhi și învăţători ai Bisericii universale și locale, că
educația religioasă a tinerilor nu este o strategie de ultim moment a Bi‑
sericii, ci o preocupare dintotdeauna, prin mandatul încredințat de Mân‑
tuitorul Hristos SfințilorApostoli, și, prin ei, ierarhiei sfințitoare, până la
sfârșitul veacurilor. Pentru ca demonstrația să fie convingatoare, am fă‑
cut referire permanent la ceea ce este considerată ,,memoria vie a Biseri‑
cii“, respectiv ,,viața Duhului în Biserică“, și anume Sfânta Tradiție, văzută
in ambele ei aspecte – statornic și dinamic – prin cei doi reprezentanți
iluștri a căror viziuni asupra educației religioase am prezentat‑o.
68. Ibidem, p. 70‑72.

69. Ibidem, p. 73.
392
Pr. lect. dr. Dorin Gabriel Pandele,

The Clunisian Monastic Ideals

Reflected in the Reform
of Pope Gregory VII
Rezumat: Pe ansamblu se poate remarca lesne faptul că experienţa ascetică a

papei Grigorie al VII‑lea, cel care a fost călugăr o vreme la Cluny sub abațiatul lui
Hugo cel Mare, s‑a răsfrânt și asupra conceptului de reformă pe care el a aplicat‑o
apoi întregii Biserici Romane. Teocratia de tip clunisian şi‑a găsit ecoul în teocratia de
tip greogorian. Dacă pentru fiecare călugăr clunisian idealul viețuirii creștine era acel
Laus perrenis, visul papei Grigorie al VII‑lea era acela de a vedea lumea creştină unită
sub sceptrul papei. Acest fapt a generat o serie de tensiuni între puterile politice ale
Europei şi papalitate, iar ecourile acestei reforme se pot observa și astăzi.
Cuvinte cheie: reforma catolică, pope, papa Grigorie al VII‑lea, Cluny, teocratia,
unitate.
Pope Gregory VII is one of the most interesting personalities of the

Middle Ages, and his work of reforming is one of the most fascinating
stages of European history. Repercussions of the reform of the Roman
Church were analyzed from different perspectives, without the
necessary nuances have been fully brought to light.
Short biography of Gregory VII

On the death of Pope Alexander II, in April 1073, immediately
after the funeral ceremony in Lateran basilica is acclaimed the new
pope – Archdeacon Hildebrand of Soana. At the proposal of Cardinal
Hugo Candido, the enthusiastic population claims the new pope,
in San Pietro in Vincoli church, he is consecrated and will take the
393
name Gregory VII. Hildebrand was born at Soana, now Sovana, in the
province of Grosseto, between 1014 and 1028, having Bonizione and
Berta as parents. He had a paternal uncle named Lorenzo who was
abbot of the monastery of Santa Maria of the Aventine. Here in Rome,
he has started a religious education in a monastic environment. In
his future ecclesiastical career was as chaplain of the priest Giovanni
Graziano. As soon as Giovani became pope under the name of Gregory
VI, the young Hildebrand accompanied him as chaplain. In 1046, soon
after the death of Gregory VI, he retired in Alvie, in a monastery, as
a clunisian monk. During his stay as a monk in the Cluny Order, this
monastic experience will put its mark on his personality, and on the
reform that will initiate. Being energycal and volunteer, the counselor
Hildebrand has influenced the political and ecclesiastic decisions
of four popes. Finaly, on 30 June 1073 the solemn consecration as
pope Hildebrand became truth. The first steps of his pontificate are
represented by a series of letters which he sent to their friends, the
monks of Cluny and of the Benedictine order, he asked their support
for the mission he entrusted from God. It writes to the abbot of Monte
Cassino‑ Desiderius, and to the abbot of Cluny, Hugo I of Semur, to
the King of Denmark, but also he writes to the King Henry IV, too.
His intention of reforming the Church, his principles reveals the man
Hildebrand in a letter to Count Godfrey, husband of Matilda of Tuscany.
At first, Henry IV accepted Gregory VII on the pontifical throne. Gregory
the Seventh begins the preparations for the first reformatory council,
which was taking place in March 1074. On this occasion he decided
that all clerics accused of simonies to be expelled from the body of
the Church, if not, they will be excommunicated. King Henry IV was
informed about these decisions and is able to return to the Church
some properties. German clergy express their disapproval against
these decisions. Critical pamphlets began to circulate. In February 1075
a new council are instead suspended five bishops, advisers of Henry.
Arnolfo Milanese chronicle informs us that Pope Gregory VII signed
a decree on precise prediction royal investiture of bishops by Henry,
under penalty of excommunication. Now, on set the famous dispute
of investment, which has represented a radical turning point in the
evolution of relations between priesthood and empire. Now is drawn
394
dictatus Papae, under the influence of Pope Gregory and of Cardinal

Deusdedit, too. Pope Gregory is rethinking the role of primacy of the
Bishop of Rome in the Christian world, for shaking the foundations
of Europe’s political social reality. Before 1073 the German king was
giving the episcopate and even the pontifical throne, to their counselor,
especially. Since the time Gregory Church dignities and secular and
monastic but the competence of the pope. Spiritual power of the pope
is considered superior political power.
The moral principles rooted Gregorian reform especially ascetic
experience of Pope Hildebrand in the Order of Cluny. Pope was close
friend of Abbot Hugo I of Semur. This was the abbot of the Clunisian
order between 1049 and 1109. He was the counselor of popes Gregory
VII, Urban II and others Pascal II. Cluny under his leadership reaches
its zenith of power and influence. Power enjoyed gave him the right to
participate in all major events of the Christian world. He attended the
famous humiliation of King Henry IV at Canossa of them between 25
‑27 January 1077. The ecclesiology of Cluny was the base of the reform
that promoted pope Gregory VII. The order of Cluny is manifested by a
new way of life based on a new theological monastic vision on the role
of the monarch and the pope in the world. The monk is one who has
the duty to pray for the world, while the world, the laity, is contributing
to the prosperity of the monastic order.
1. The clunisian monastic ideal of chastity

Much more exactly, the celibacy of the clergy is one of the defining
characteristics of the Gregorian reform. For Pope Hildebrand, severe
ascetic man, formed in clunisian, atmosphere, the celibacy is a sine
qua non condition of priesthood. The married priests are removed on
charges, they was accused of heresy of nicolaisme. Sacerdotal celibacy
constitutes a condition for Gregory VII to establish the ascetic discipline
in the Church. At the same time the celibacy solve the problem of
bequests and donations in the Church. From the oriental point of
vue, there is no incompatibility between priesthood and marriage, or
family life. Therefore, the celibacy of clercs is an ideal of monastic life,
which became truth by force in the reform of Gregory VII.
395
2. Strengthening Roman centralism

Pope Gregory VII managed to implement in the Roman Church a
stronger ecclesiastical centralism of pontifical power. To impose its
reform in the Church he sent pontifical delegates everywhere in Europe.
Any prince, any king could not give a bishop dignity to their royal
counselor, nor possessions like in the past. Dictatus papae is clearly
in the development of gregorian reform. This Gregorian centralism is
very similarly with the centralism of Ordo Cluniacensis.
Ecclesia Cluniacensis was a heterogeneous mixture of abbeys,
prioryes and monastic houses. All of this was observing the same
Magna Charta of Cluny. Each monk house had a limited internal
autonomy. Later, we can speak about Ordo Cluniacensis under pressure
of the other newly created monastic orders. During first two century
the clunisian monks speak about Cluny, in the same terms like about
Church. For them, Cluny is in fact, the Church, and the monastic life is a
privilege and a great responsibility. Since the end of the twelfth century,
we can speak about an evolution of the clunisian tradition. Practically,
the evolution of Cluny stops at this point. Clunisian monastic system
was established as a federal system that has developed constantly. In
the same manner, the growth of the papal power in the body of Church
was constantly, until the middle of XIII century, under pope Inocentius
III. Especially the absolute authority of the abbot of Cluny is an
another landmark of the Cluny. The unity of the order is concentrated
in the person of the abbot of Cluny, and this model of the unity and
the absolute power of the abbot was the ideological prototype in the
reform of pope Gregory VII. This type of monastic unity become reel
and decisive in the development of the Gregorian reform. From this
point of view, Gregory VII, himself a clunisian monk, he applied exactly
this type of ecclesiastical pyramidal unity. This concept was propagated
all over the Roman Church, starting with the eleven century, until the
modern times.
3. Exemption in the ordo cluniacensis

Historians and theologians they agree, generally that clunisian
exempt regime is a defining characteristic of Cluny, especially.
396
Exemption regime is defined as a special arrangements of a monastery,

people or institution through which it is removed from the canonical
jurisdiction of a diocesan bishop and placed under direct jurisdiction of
the Apostolic See, by different reasons. The Pope acquires full rights to
the institutions or persons and no prince, bishop or other ecclesiastical
or secular authority. So, they can not act in the internal life of the
community, nor can take its goods. Clunisian exemption regime sits
in a very sensitive balance between pontifical power and the power
secular, between the papacy and secular lords. This scheme proved
fruitful exempt in some situations, but sometimes generated conflicts
between Church and nobility, or between local political powers and
papacy. Popes originating from Cluny were precisely those who have
paved the way of Gregory”s reform and strengthened it, so we can
say that clunisian monastic reform, which reformed the Benedictine
Order, was the spring that triggered the internal theological reform of
the clergy, and the Roman Church, generally. Strictly speaking Cluny,
or exempt regime was born with the Charta that was signed when the
pious donations was made by Wilhelm, in 910. This, by his will, assign
modest abbey of Cluny to the Apostles Peter and Paul, but especially
to their successors, the pope. As a sign of obedience to Rome, some
clunisian monks paid census, the symbol of their direct dependence
to the papacy. This census ensure the perpetuity of burning candle on
the tomb of St. Peter the Apostle. Pope Gregory VII emphasized most
in its independence struggle for implantation clunisian reform in the
Christian world. Gregorian reform principles were continued by other
clunisiens, namely Urban II and Paschal II. Finally, the exemption
strenghtened the power of the ordo Cluniacensis, and by this, growth
the political and spiritual power of the papacy.
4. Cluny and local seniors

Protection of pope has proven effective, but often it remains far
away from the local problems of bishops. The pressure of the local
seniors were not negligible for laity to defend the monastery against
all such interferences. Odin has developed a number of institutions
meant to defend their independence on all levels. A first institution
397
of the order is the lawyer of the order. His mission was to defend
the secular abbey in relation with secular power. The lawyer of the
order was collecting some income and instead, defend the rights and
privileges of clunisian monks. This institution was neither widespread
nor permanent; it existed until XIII century. Such a lawyer is a certain
Bertree or during Odilon, the lawyer of abbey of Moissac was a certain
Gausbert. Pons, son of Gausbert is the one who succeeds to his father.
Institution of protectorate. Institution of the protectorate rightfully
belonged to kings and even act monasteries founded by them. His role
was to curb the influence of local seniors on these monastic houses
or monks. Pope Gregory VII, inspired by this model, called a series of
pontifical bound for carrying out the reform decisions. Protectorate
was defined by a series of specific actions: custodire, defendere,
manutenere.
Conclusions
Overall we can notice easily that ascetic experience of Gregory VII
has reflected on the concept of reform that he has applied to the whole
roman Church. Clunisian theocracy become Gregory VII – theocracy.
If for the clunisian monks the ideal of the cristian life is laus perrenis,
for the Gregory VII, his dream was to see all the Christian world united
under the scepter of the pope.
398
Pr. lect. dr. Ovidiu Soare,

Valoarea creatoare a Religiei,

în gândirea filosofului creștin
Vasile Băncilă
Abstract: In the work of Christian philosopher Vasile Băncilă, creation without

religion, without God, has no value, it is not perennial, rather it erodes as time goes
by. His attitude towards the society′s values, from which religion is not lacking, was a
militant attitude in the interwar period. This attitude, even though militant, became
an interiorised one, much like an exile during the communist period. A work full of
intellectual vigor, but timid at the same time; rather a creative lingering timidity, one
whose intellectual discourse interferes with the one of the Apostle Paul ‑ full of stren‑
gth, stability, patience and suffering. Without suffering, also understood as sacrifice,
the creative act cannot acquire true existence. Here we speak of suffering, because the
creative act of Vasile Băncilă was one that went beyond personal interests, acquiring
perennial attributes.
Keywords: religion, school, family, church, religious education, significance of the
feast, morality, happiness, harmony, eternity, creative value, spiritual life, creativity,
modernity.
Într‑un „text inedit“1, intitulat Singurătate și religie, Vasile Bănci‑

lă analizând „de câte feluri este singurătatea“2 (biologică, metafizică
și culturală), prezintă singurătatea, morala și fericirea ca fiind valo‑
rile prin care‑i poți înțelege pe oameni. Prin singurătate îi înțelegi pe
1. Text datat 2 martie 1921; transcrierea s‑a făcut după manuscrisul de 2 pagini,
scrise cu cerneală albastră, în Dora Mezdrea, Note, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. I,
Ed. Istros, Brăila, 2003, p. 431.
2. Vasile Băncilă, Singurătate și religie, în „Opere“, vol. I, Ed. Istros, Brăila, 2003,
p. 31.
399
oameni, „prin ea mărești potența vieții, viața constând din spiritual și

spiritualul valorificându‑se prin solitarism“3; tocmai de aici apare va‑
loarea religiei, pentru că acest “solitarism pozitiv, armonios, dulce, cre‑
ator, e posibil prin religie… Artiștii Evului Mediu, lucrau o viață la un
monument minuscul, de sub coperișul bisericesc; prin Dumnezeu ei de‑
veneau eterni, deși timpul de o viață le era scurt. Prin urmare: valoarea
creatoare a religiei“4.
Găsim în acest text, concepte legate de Dumnezeu și religie pre‑
cum: singurătate, morală, fericire, armonie, viață spirituală, creație,
eternitate sau valoare creatoare. Toate aceste concepte sunt prezente
în opera marelui gânditor. Acestea au fost așternute pe hârtie fără tea‑
ma cenzurii sau a unei judecăți umane părtinitoare.
Vorbește autorul, în articolul sus menționat, despre: artă, creație,
singurătate și religie ca valoare creatoare, iar din toate acestea nu
lipsește Dumnezeu. Creația fără religie, fără Dumnezeu, nu dăinu‑
ie, nu are valoare, nu este durabilă, ci este una care trece odată cu
timpul.
Creația trebuie să fie una luminoasă și mai mult decât atât, viața
noastră trebuie să fie plină de lumină, așa cum mărturisește Sfântul
Ioan Gură de Aur: „Luminează, dar, lumea cu viața ta și nu te sinchisi de
cei ce te vorbesc de rău! Nu‑i cu putință, da, nu‑i cu putință să nu aibă
mulți dușmani omul care săvârșește virtutea!“ 5.
Atitudinea lui Vasile Băncilă, față de valorile societății, din care nu
lipsea religia, a fost una militantă, în perioada interbelică. Însă această
atitudine a devenit una interiorizată, asemenea unui exil, în perioa‑
da comunistă. Dacă din opera marelui filosof ar lipsi valoarea religiei,
aceasta nu ar mai fi creatoare.
Gândim că opera fiecărui om este una creatoare, plină de valori și
idei care merită să fie înțelese și urmate. Întâlnim astăzi, într‑o epocă
în care deschiderea este una totală față de sursele de informație, ope‑
ra lui Vasile Băncilă. O operă plină de nerv intelectual, dar în același
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în col. „P.S.B.“, vol. 23, E.I.B.M.B.O.R.,
400
timp timidă, însă o timiditate creatoare care dăinuie, o timiditate care

are interferențe cu discursul Sfântului Apostol Pavel, plin de forță și
stabilitate.
Această timiditate intelectuală presupune răbdare și echilibru.
Poate așa a fost rânduit, ca societatea noastră să meargă pe o cale
aparte, din care să nu lipsească suferința. Fără suferință, înțeleasă ca
jertfă, actul creator nu‑și poate dobândi cu adevărat existența; vorbim
de suferință, pentru că actul creator al lui Vasile Băncilă a fost unul
care a depășit interesele personale, dobândind atributele perenității.
Vasile Băncilă este „o adevărată conștiință a intelectualității creștine
interbelice, angajat în mărturisirea fără echivoc a credinței prin faptele
sale pilduitoare și iubitoare de adevăr și de semeni“6.
Avem la Vasile Băncilă un anumit exil interior7, care poate fi înțeles
ca o retragere strategică din fața tăvălugului cenzurii comuniste, pe de
o parte, pentru a nu accepta convențiile sistemului, iar pe de alta, pen‑
tru a putea să fie în continuare un creator de valoare8. Acest lucru este
6. † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Dar de suflet către tineri, de la un mare

dascăl și păstor de suflete, în dr. Antim Angelescu, „Psihologia religioasă a copilului
și a adolescentului, cu aplicații în învățământul religios“, Ed. Arhiepiscopiei Dunării
de Jos, Galați, 2013, p. 9.
7. În lucrarea Vasile Băncilă, omul și filosoful, Vasile Popa mărturisește, în sub‑
capitolul Exilul în interior, faptul că destituirea filosofului în octombrie 1948, la vâr‑
sta de cincizeci și unu de ani, a dus la marginalizarea socială a lui. Astfel „lui Vasile
Băncilă nu‑i rămâne altceva decât refugiul în activitatea intelectuală. Studiază și scrie
mereu în cămăruța sa cât o chilie, mai ales în frig, cu același program sever de care
are totuși marele noroc de a nu fi târât prin închisori, ca foarte mulți dintre intelectu‑
alii generației interbelice… Îl revoltă veștile despre prigoana împotriva intelectualilor,
împotriva celor care, ca și el, consemnau în jurnale sau memorii evenimente prin care
trecea țara… înmormântarea religioasă a lui Petru Groza prilejuiește alte observații
subtile, cum este cea privitoare la faptul că «în timp ce patriarhul pășea transcenden‑
tal, ca un voievod ceresc, miniștrii reperiști mergeau ca niște papugii». De la acest eve‑
niment cota de apreciere a Bisericii a crescut la noi, și Vasile Băncilă își pune anumite
speranțe în misiunea salvatoare a Bisericii“ – Valentin Popa, Vasile Băncilă, omul și
filosoful, Ed. Istros, Brăila, 2006, p. 67‑69.
8. Dora Mezdrea, cea care se îngrijește de restituirea operei lui Vasile Băncilă,
mărturisește în Nota asupra ediției, că „dacă, în cadrul manuscriselor din perioada
antebelică, grafia era ceva mai armonioasă și prescurtările mai ușor de descifrat, pe
măsura trecerii anilor scrisul lui Băncilă se deteriorează și se încifrează; manuscrisele
lui capătă, cu timpul, un caracter criptic. Pe lângă deteriorarea scrierii și simplificarea
401
scos în evidență și prin consternarea pe care Vasile Băncilă o are odată

cu apariția articolului, publicat de Lucian Blaga în “Contemporanul“,
din 29 aprilie 19609.
Întâlnirea cu valoarea creației este una directă, care te desprin‑
de din cotidian, te aruncă într‑un spațiu în aparență gol și fără nicio
semnificație. La început nu înțelegi nimic. Totul pare absurd și nefi‑
resc. Toate sunt răsucite și nefolositoare. Parcă ești într‑un gol infi‑
nit. Nu știi ce se întâmplă și dorești să părăsești acel spațiu. Se poate
întâmpla însă și contrariul, să știi ce reprezintă acel spațiu al valorii
creatoare, dar să refuzi să ți‑l însușești, de teamă să nu‑ți pierzi identi‑
tatea, clădită, de cele mai multe ori, cu un efort inutil.
Valoarea creatoare a religiei

și sensul adevărat al existenței dat de sărbătoare
În articolul Pedagogia sărbătorii, apărut în „Almanahul școalei pri‑
mare și al familiei“, pe anul școlar 1936‑1937, prezent și în Opere, vol.
IV, Vasile Băncilă formulează o definiție a sărbătorii, din care nu lipsește
noțiunea de valoare. Vorbind despre faptul că țăranul român a știut să
trăiască sărbătoarea, iar în „mijlocul celor mai mari dureri, să considere
lumea ca pe o sărbătoare, chiar dacă era o sărbătoare tragică“10, a re‑
zultat o definiție a sărbătorii, atât din punct de vedere teoretic cât și
practic: „Ea este, din punct de vedere teoretic, ideea devenită organică,
permanentă, că realitatea universală nu este absurdă ori neutră, ci or‑
donată și plină de semnificații de valoare, că lumea este sediul valorilor,
drastică a semnelor folosite, apar din ce în ce mai des așa‑numitele simboluri grafice;
acestea vizau, pe de o parte, economia scrierii, pe de alta, și mai ales, să preîntâmpine
efectele unei posibile percheziții a Securității“ – Dora Mezdrea, Notă asupra ediției, în
Vasile Băncilă, „Opere“, vol. VI, Ed. Istros, Brăila, 2008, p. 6‑7.
9. „Băncilă analizează cazul Blaga, din perspectiva articolului publicat de acesta
în «Contemporanul» și care reprezintă cedarea autorului trilogiilor filosofice în fața
autorităților culturale comuniste din România. Vasile Băncilă, care a evitat un aseme‑
nea compromis, este consternat… Dezarmat, Băncilă încearcă o explicație a cedării și o
găsește în faptul că Blaga nu e un religios și un ascet și «nu vrea să moară»“ – Valentin
Popa, Vasile Băncilă, omul și filosoful, Ed. Istros, Brăila, 2006, p. 69.
10. Vasile Băncilă, Pedagogia sărbătorii, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. IV, Ed.
Istros, Brăila, 2006, p. 529.
402
al căror curs de realizare formează istoria vieții; iar din punct de vedere
practic, e tendința – total lipsită de element demonstrativ – de înfrățire
cu sensul lucrurilor, cu voința realității generale, cu lumina revelațiilor,
pe cari, din când în când, ni le hărăzește oceanul de taină și de spirit al
invizibilului veșnic, cu tot ceea ce înțelepciunea divină și legile ei au in‑
trodus ca armonie și rost în viață și în lucruri“11.
Este o definiție completă unde lumea în care trăim nu este lipsită
de sens și, mai mult decât atât, adevăratul sens al lumii, și al existenței
în general, este dat de sărbătoare și de realizarea ei, realizare „care
poate varia de la simpla cuviință discretă până la accente de adorație
fierbinte“, iar aceste realizări mai pot fi întâlnite doar în „lumea de
odinioară“, în „lumea țărănească“, acolo unde a rămas „necontamina‑
tă de oraș“. Omul modern a pierdut virtutea de realizare a sărbătorii,
pentru că el „a început istoria modernă prin încercarea de a confis‑
ca în folosul său rațiunea, pe care strămoșii o vedeau în univers și la
Dumnezeu“12.
Acest tip de gândire, pentru omul modern, l‑a determinat să tră‑
iască într‑o „izolare egoistă“, „preocupat numai de sine“, de unde au
apărut „toate nemulțumirile“ și „toate lamentările“, acestea fiind în
opoziție cu omul din alte vremuri, care fiind lovit de nenorociri „găsea
un sens în situația și nenorocirea lui“ și, remarcă foarte frumos Vasile
Băncilă, „pentru că atunci și nenorocirea avea un sens, pe când astăzi
chiar și succesul pare fără rost“13.
Acest lucru ne determină pe noi, să ne gândim la faptul că unul
din rosturile noastre, în această viață, este acela de a descoperi sau
redescoperi valorile acestei lumi cu semnificațiile lor, valori prezen‑
te atât în nenorocirile cât și în bucuriile noastre, având ca îndreptar
„înțelepciunea divină și legile ei“14.
Articolul Pedagogia sărbătorii are în final un mesaj, pentru edu‑
catorii tinerelor generații, care trebuie să transmită „conștiința săr‑
bătorii“, fiind convinși de faptul că „zăcămintele de sărbătoare“ se
păstrează în lumea tradițională a satelor, luând exemplu de la „marii
11. Ibidem.
12. Ibidem, p. 529‑530.
13. Ibidem.
14. Ibidem, p. 529.
403
eroi sau mistici ai bunătății și ai sărbătorii, cari au știut, în istorie, să

facă din viața lor monument de sărbătoare, testament neprețuit pentru
urmași…“15.
O nouă abordare a sărbătorii și implicit a valorii creatoare a reli‑
giei o întâlnim în eseul Filosofia sărbătorii, care a fost redactat în anii
1971‑1972, prezent în Opere, volumul IX.
Vasile Băncilă vorbește despre faptul că, sensul cel mai înalt al săr‑
bătorii este cel metafizic, atunci când omul simte că sărbătoarea este o
„trăire spirituală complexă, care implică trei valori fuzionate aproape în
semnificația excepțională a zilei“, primul dintre acestea fiind „bogăția
de sens“, pentru că dispare agonicul și prin sărbătoare „în lume se înste‑
lează, viu și neclintit, un imens fus de sens“16. A doua valoare, în strânsă
legătură cu prima, arată că sărbătoarea este „armonie, lumină, euforie,
puritate, bunătate, maiestate fluidă“, iar prin cea de a treia valoare săr‑
bătoarea este „un moment de Absolut, un lung moment de prevestiri
bogate și ecouri scumpe“17.
Vedem că pentru Vasile Băncilă sărbătoarea este un prilej de a ne
aduna toate gândurile și de a da un sens acestei vieți, agonicului ur‑
mând a fi înlocuit cu armonia, lumina și bunătatea, într‑un moment de
Absolut.
Omul are astfel nevoie de bine, pe care‑l găsește în sărbătoare,
sărbătoarea fiind „binele suprem“18, iar nevoia de bine, de sărbătoare
vine din nevoia de Dumnezeu, pentru că „în om a fost pusă nevoia fun‑
damentală de El“ și „oamenii fără această nevoie religioasă sunt niște
infirmi“19.
Nevoia de sărbătoare vine deci, pe de o parte, din nevoia de bine și,
pe de altă parte, din nevoia de a uita răul, de a‑l îndepărta, de a da la o
parte „tot acest straniu moloz aproape cotidian“, pentru a vedea „fața
luminoasă a cerului moral“20.
15. Ibidem, p. 536.

16. Idem, Filozofia sărbătorii, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. IX, Ed. Istros, Brăila,
2014, p. 10.
17. Ibidem, p. 11.
18. Ibidem, p. 12.
19. Idem, Apologetica,, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. IX, ed. cit., p. 99.
20. Idem, Filozofia sărbătorii, p. 12‑13.
404

și timpul înțeles ca o variație a eternului,
prin care dobândim sentimentul nemuririi
În toată această luptă a noastră pentru a ne debarasa de tot răul
acestei lumi este implicat și timpul, care are pentru mulți „uniformita‑
te, anemie și plictiseală“, trecerea lui fiind, de cele mai multe ori, „du‑
reroasă și melancolică“; la sfârșit, „timpul odată terminat, face moralei
cea mai tenace și mai uluitoare surpriză: fenomenul morții însăși. Nu e
un camarad prea confortabil timpul…“; problema sărbătorii este aceea
de a îndepărta răul și disperarea, sfințind existența, pentru că fără săr‑
bătoare viața nu există21.
Această îndepărtare a răului, din existența noastră, prin uitarea
lui, mai poate fi completată de răbdare și nădejde, acestea fiind „for‑
me de salvare la români“, ele devenind „organice românului“, pentru că
românul „nu are nevoie de argumente pentru a răbda și nădăjdui, ci le
trăiește cu același firesc cu care respiră sau doarme“22. Alături de răb‑
dare și nădejde, alte formule de salvare la români sunt iertarea și uita‑
rea: „După ce răul a trecut, românul uită și, în orice caz, iartă. Nu adună
ură, nu devine ranchinos, nu face depozite psihice revoluționare“23.
Un mijloc de a realiza sărbătoarea este deci uitarea, prin care ui‑
tăm răul din lume, dar nu prin simpla îndepărtare a durerilor care
produc răul în noi, uitarea singură nefiind suficientă pentru a produ‑
ce sărbătoarea, ci este numai o condiție la care se mai poate adăuga
„problema timpului însuși“, prin schimbarea sau înțelegerea lui într‑un
mod diferit24.
Este tratată în capitolul Sărbătoarea și filosofia timpului, o altfel de
înțelegere a timpului, „ideea de timp fiind ceva specific uman“, această
idee fiind o obsesie numai pentru om“, timpul fiind unul din „marile
specificuri ale vieții umane“25.
21. Ibidem, p. 13.

22. Idem, Existența românească, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. X, Ed. Istros, Bră‑
ila, 2015, p. 351.
23. Ibidem, p. 354.
24. Idem, Filozofia sărbătorii, p. 15.
25. Ibidem, p. 16.
405
Atunci când timpul este înțeles, în societatea modernă, ca având un

caracter „dinamic, «faustic», de mare accelerare, de neodihnă exasperată
și de prăbușire în gol“ apar mai multe neajunsuri: o „subțiere și sărăcire
a timpului“, „o pierdere a trecutului“ și a „elementului tradițional“26.
Alături de această sărăcire a timpului se mai poate adăuga „o
intuiție funebră a existenței în timp“. Pentru omul modern, distanța
dintre două momente este infinită, momentul ce tocmai a trecut „a și
intrat în neant și de acolo nu‑l poate readuce nimeni“, „tot ceea ce a
fost devine ireal sau cade în gol“, fiind „o continuă precipitare înainte
și o continuă moarte, timpul acesta accelerat și destrămat parcă ar fi o
locomotivă aeriană, cosmică, ce merge nebunește pe șine de cadavre…“,
timpul primind în „sensibilitatea noastră un aer de irealitate bizară și
unul de moarte continuă“27.
Această obsesie a timpului, pentru omul modern, îl conduce pe
acesta „la abuzul de comemorări mai mult sau mai puțin forțate“28.
Totuși aceste comemorări au darul de a aduce o corecție timpului „prea
rapid, prea nemilos“, luptând împotriva accelerației sale exagerate, iar
pentru un moment „timpul e parcă oprit, prezentul și viitorul parcă nu
mai există și pe scenă este adus și răsfățat, printr‑un consens tacit, fătul
îmbălsămat al trecutului scump… E o sărbătoare!“29.
Pentru Vasile Băncilă sărbătorile sunt „momente în care timpul
lasă spațiul să‑și arate frumusețile lui“, pentru că „spațiul îi învață pe
români că paradisul există, dar timpul le arată că viața oamenilor, cât
timp durează aici – deci în timp – e mai ales durere“30.
Ne spune Vasile Băncilă că astăzi avem o carență „în modul de trăire
al timpului“, pentru că datorită individualismului este adâncită deose‑
birea dintre „timpul individual, timpul comunității sociale și timpul cos‑
mic“ 31. Părerea autorului este că „în chip sănătos și firesc, timpul indivi‑
dual trebuie să se continue cu cel social și cosmic“, iar cine trăiește acest
lucru „nu simte cu atâta acuitate că moare“, dacă timpul individual se
26. Ibidem, p. 17.

27. Ibidem, p. 17‑18.
28. Ibidem, p. 18.
29. Ibidem, p. 19.
30. Idem, Existența românească, p. 361.
31. Idem, Filozofia sărbătorii, p. 19‑20.
406
continuă cu cel social și cosmic – timpul social fiind cel al comunității

sociale, al unei comunități în care există „un fel de osmoză sufletească“
între membrii ei și unde dobândim „sentimentul nemuririi“32. Mai mult
decât atât, acest sentiment al nemuririi este trăit în Biserică, ca o cer‑
titudine a dobândirii mântuirii.
În Biserică există „Bucuria sfințirii timpului“ așa cum afirma Prea‑
fericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, iar
„timpul sfințit prin rugăciune și fapte bune, ca întâlnire a omului cu
Dumnezeu, oferă credincioșilor posibilitatea mântuirii și a participării
lor la viața veșnică… Prin urmare, în Ortodoxie, fiecare an este anul
mântuirii, fiecare lună, fiecare săptămână, fiecare zi, fiecare ceas, fie‑
care clipă este timp favorabil pentru mântuire“33. Vedem că acest timp
al mântuirii este trăit și înțeles în cadrul comunității sfințitoare din
Biserică.
Comunitatea, așa cum trebuie înțeleasă, din perspectiva creștinului
și a țăranului, „se confundă cu însuși cosmosul, sau cu realitatea gene‑
rală, ontologică“, această realitate fiind „de esență comunitară pentru
țăran; totul este viu, fiecare fragment participă la Tot, iar Totul semni‑
fică fiecare parte“34.
Se afirmă astfel, respectul față de înțelepciunea oamenilor simpli
unde „e uneori mai multă filozofie, mai multă înțelepciune decât în filo‑
zofia filozofilor“35. Pentru omul modern există o rupere față de această
realitate generală; el este singur, sceptic, „orfan în existență“, de aceea
trebuie să existe o încredere în existență, iar „nunta sacră“ cu existența
trebuie să ajungă, mai ales în momentele mari, „până la sărbătoresc“;
„un fir ori un aer de sărbătoare trebuie să coloreze existența, să înnobi‑
leze viața omului“36.
32. Ibidem, p. 20.

33. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Bucuria sfințirii timpului, cu‑
vântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba
trecerii dintre ani (2012‑2013), în „Biserica Ortodoxă Română“, 1, ianuarie‑aprilie,
seria a IV‑a, anul IV (131), 2013, p. 31‑32.
34. Vasile Băncilă, Comunitățile existenței, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. X, Ed.
Istros, Brăila, 2015, p. 11.
35. Idem, Teoria cunoașterii, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. VIII, Ed. Istros, Bră‑
ila, 2010, p. 173.
36. Idem, Comunitățile existenței, p. 11‑12.
407
Cele mai importante comunități unde ne simțim mai puțin muri‑

tori sunt „familia, etnicul și Biserica“37, iar această simțire o trăiește
din plin țăranul. Pentru el „trecutul, prezentul și viitorul fuzionează“,
timpul fiind o „variație a eternului“, timpul fiind o lungă comemorare,
pentru că „timpul țărănesc este festiv“, iar sărbătorile sunt cele organi‑
zate de „religie și datini“38.
Vorbind despre nevoia de sărbătoare la români, Vasile Băncilă
afirmă faptul că sărbătorile sunt „momentele când se anulează istoria
și domnește Transcendentul. În timp de sărbătoare, istoria e anulată,
deci e anulată cauza de durere și urâțiri și domină legea și frumusețea
Transcendentului“39.
O dualitate, din care rezultă religiozitatea puternică a românului,
apare din întrebarea: „Cum se poate ca, într‑o lume atât de frumoasă,
să fie o istorie atât de rea?“. Pentru român „Țara, Cosmosul… e frumos,
dar istoria e rea“, iar acest lucru explică nostalgia lui după Raiul cel lu‑
minos, pe care el o are, dar nu o poate trăi „din cauza istoriei, de aceea
el dorește să scape de istorie, pentru a se putea bucura de Paradis; din
cauza aceasta, românul este puternic religios“40.
Această religiozitate a fost păstrată și în perioada comunistă, după
cum mărturisește autorul, într‑o fișă din lucrarea Existența româneas‑
că, datată 2‑3 martie 1967 și unde mărturisește că: „La noi, comunis‑
mul este o imensă șmecherie colectivă – nu ca la mongoli sau evrei la cari
este ori a fost și sinceritate –, adică una din multele noastre acomodări
istorice…“. Românii s‑au retras din istorie păstrându‑și „identitatea de
fond“41.
Conduita istorică s‑a realizat printr‑o dublă atitudine: „Aderare la
istorie și rezervă față de istorie. Aderare la suprafață, dar rezervă de
fond“, la care s‑a adăugat o „retragere în transcendent, mai exact: re‑
tragerea religioasă, mângâierea cu religia, cu dreptatea imanentă, cu
speranța în zile bune“42.

38. Ibidem, p. 21.
39. Idem, Existența românească, p. 362.
40. Ibidem, p. 363.
41. Ibidem, p. 399.
42. Ibidem.
408
O calitate a timpului țărănesc este aceea că el se continuă de la sine

cu timpul social și cel cosmic, pentru că „nimeni, ca țăranul român, nu
trăiește mai mult comunitatea familiei, a etnicului și a Bisericii“43. Chiar
dacă timpul aduce în mod inevitabil moartea, pentru țăran aceasta nu
este un loc de dispariție, ci este un loc de confluență cu ceva mai mare,
fiind “o intrare într‑o realitate mai fermă“, moartea fiind pentru el un
“mare act de realism“44.
Pentru a trăi și înțelege cât mai bine sărbătoarea, și în definitiv
viața noastră înțeleasă ca o sărbătoare, trebuie să căutăm „o cale, care
să fie, după vorba Apostolului, mai presus de orice cale. Această cale se
referă la trăirea esențelor veșnice sau la lumea Absolutului“, ceea ce în‑
seamnă că rezolvarea ce mai bună este aceea de “a pune principiul săr‑
bătorii într‑o lume care nu se schimbă“45.
Prezența valorii creatoare a religiei

în înfăptuim actului de cunoaștere
Acest lucru este mărturisit de Vasile Băncilă, în lucrarea Teo‑
ria cunoașterii. Aici este criticată lupta pentru realizarea cunoașterii
științifice. Ea este o „continuă goană după adevăr“46, aceasta fiind va‑
loroasă cu o singură condiție: „Să crezi că vei ajunge odată să descoperi
adevărul complet, esențial“47.
Cunoașterea adevărului sau, așa cum scria într‑un articol din 1932,
în Telegraful Român, părintele profesor Dumitru Stăniloae, „adevăra‑
tele infinituri ale realității“ considerate ca o „veșnică noutate și surpri‑
ză“ se găsesc „în spirit și în viața spirituală“48.
Pentru o cunoaștere care să se apropie de adevăr, trebuie să exis‑
te pietate. Iată, ce scria într‑una din fișele sale, ce formează lucrarea
Teoria cunoașterii, din anul 1975, intitulată Pietate și cunoaștere: „Ne

44. Ibidem.
45. Ibidem, p. 24.
46. Idem, Teoria cunoașterii, p. 9.
47. Ibidem.
48. Dumitru Stăniloae, Către tinerii de la răscruce, în Dumitru Stăniloae, „Cultu‑
ră și duhovnicie“, vol. I, Ed. Basilica, București, 2012, p. 254.
409
zbatem cât putem, ne zbatem ca într‑o cușcă, alergăm în toate părțile

și nu găsim niciun loc pe unde să ieșim. Am adunat munți de cunoștințe
științifice, dar filozoficește nu suntem mai înaintați decât acum câteva
mii de ani, ori chiar mai puțin… Și vom mai aduna, și vom mai răsturna
planeta, dar mai mult ne vom îndepărta de adevăr… N‑avem, în cele din
urmă decât o singură soluție: să ne predăm religiei… Când nu procedăm
așa, e sau inconștiență sau luciferism“49.
Această mărturisire este în concordanță cu ceea ce afirma Sfântul
Ioan Gură de Aur: „A crede că știi nu înseamnă totdeauna înțelepciune“,
iar pentru omul care pretinde că este atotștiutor „presupusa știință
nu‑i decât o necunoaștere mai mare“50.
În procesul de cunoaștere științifică, pe lângă lărgirea ariei de
cunoaștere a adevărului, misterul rămâne și, de cele mai multe ori,
are o creștere mult mai mare. „Astăzi, pentru gânditorul avizat, e
mai mult mister existențial decât pentru omul patriarhal – numai că
e mister mort, opac, pe când, pentru omul vechi, era mister luminos și
rodnic“51.
Pentru Vasile Băncilă, misterul este valoros cu o singură condiție:
„să fie un mister luminos (așa cum sunt tainele creștine de care vorbește
Apostolul Pavel), iar nu opac… nu mister sceptic și nici relativist, ci mis‑
ter creator și luminos, care dă sensuri la infinit, răsună la infinit și face
mai mult decât o mie de lucidități sau formule științifice… Știința dă
adesea mai mult ceară, cu care acoperă misterele, în timp ce religia le
lasă deschise, le potențează și le face luminoase“52.
Este astfel afirmată vanitatea gânditorului modern, numit „gân‑
ditor luciferic“, care crede că a descoperit adevărul, care „crede că
știe, când, de fapt, nu știe nimic… de fapt, el nici nu mai știe ce este un
adevăr de fond; lui i se aplică perfect cuvintele Apostolului Pavel, din
I Corinteni: «Cine crede că știe nu știe ce înseamnă a ști» (I Corinteni
8, 2)“53.
49. Vasile Băncilă, Teoria cunoașterii, p. 164.

50. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2002,
p. 72.
51. Vasile Băncilă, Teoria cunoașterii, p. 151.
52. Ibidem, p. 158.
53. Ibidem, p. 152.
410
Vasile Băncilă afirmă astfel că: „Pietatea sau încrederea în Dumne‑

zeu este singura soluție la problema cunoașterii umane“54.
Într‑o fișă denumită Luciferism și laicism, din anul 1973, este con‑
firmată eroarea în care se aflau comuniștii: „Comuniștii vor «o lume a
omului»; dar lumea e a lui Dumnezeu, nu a omului și, fiind a lui Dumne‑
zeu, este și a omului, în chipul maxim posibil. Cine vrea o lume direct a
omului și fără Dumnezeu ajunge la o lume a demonului“55.

în spațiul educațional al școlii românești
Problema educației religioase, în general, și a orei de Religie, în par‑
ticular, nu este una nouă. Personalități din spațiul cultural românesc au
luat atitudine, de‑a lungul timpului, pentru ca elevii să nu fie văduviți
de educație religioasă, în spațiul educațional al școlii. Amintim aici re‑
forma în învățământ, înfăptuită de ministrul Spiru Haret (1851‑1912),
reformă pe care o vedea împlinită printr‑o educație intelectuală, reli‑
gioasă și morală de înaltă ținută, ceea ce presupune „întâietatea dată
religiei între disciplinele de învățământ“, acest lucru fiind confirmat și
prin faptul că această disciplină „era trecută prima în catalog“56.
Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian, în Cuvântul înainte,
Dar de suflet către tineri, de la un mare dascăl și păstor de suflete, al lu‑
crării Preasfințitului Antim al Buzăului, Psihologia religioasă a copilu‑
lui și a adolescentului, cu aplicații în învățământul religios, evidențiază
importanța și scopul educației religioase, precum și rolul profesorului
de Religie: „Scopul educației religioase se realizează prin stăruința în
înduhovnicirea metodei dascălului de religie angajat în slujirea Biseri‑
cii, pentru a oferi el însuși modelul de urmat elevului, care la rândul său
trece de la propriile lui stări psihologice la măsurile modelelor consa‑
crate, fără de care nu se poate realiza niciun progres duhovnicesc real
în viața omului. Religia, pentru copil, este esențială!“57.
54. Ibidem, p. 165.

55. Ibidem, p. 153.
56. Gh. Holbea (coord.), Apostolat educațional, Ora de Religie – cunoaștere și de‑
venire spirituală, Editura Basilica, București, 2010, 41.
57. † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Dar de suflet către tineri, de la un
mare dascăl și păstor de suflete, în dr. Antim Angelescu, „Psihologia religioasă a copi‑
411
Într‑un studiu publicat în revista clujeană Satul și școala, în peri‑

oada 1936‑1939, Vasile Băncilă analiza inițierea religioasă a copilului.
În acele vremuri, printre problemele care frământau învățământul și
lumea educatorilor era și aceea privind educația religioasă.
Vasile Băncilă prezintă trei fapte care au declanșat un asemenea
interes pentru educația religioasă: „Interesul care prinde să se manifes‑
te azi în lumea ideilor și atitudinilor, pentru religie; lupta naționalistă
ce a început să se desfășoare în cuprinsul țării și care luptă își asociază
dogma religioasă tradițională și faptul că preoții predau acum religia
în școala primară“58. Observăm că, faptele remarcate de către Vasile
Băncilă au anumite similitudini cu cele ce se petrec astăzi în societa‑
tea noastră, o societate frământată care‑și caută identitatea și rădăci‑
nile. În continuarea studiului, autorul afirmă că: „Rolul și pedagogia
religiei se discută astăzi în lumea preoțească, în reviste de teologie, în
conferințele anuale preoțești și nu o dată se cer referate preoților în
această privință“59.
Importanța religiei este evidențiată nu numai pentru educația ele‑
vului, „vârsta educației fiind prin excelență copilăria și adolescența“60, ci
și pentru societate în ansamblul ei, pentru că religia „este însuși chipul
spiritual al existenței generale“, ea fiind „însemnată, înainte de toate,
pentru mântuirea omului“ și „pentru înălțarea vieții pe pământ“, sub‑
liniind faptul că dacă „istoria ar rămâne fără religie, ea s‑ar pierde în
nimicnicie“. Religia este în același timp „cel mai bun mijloc pentru tre‑
zirea și realizarea spiritualității în om… pentru ridicarea vieții în orice
formă ar fi ea“, fiind totodată și „cea mai bună morală“61. Cu toate aces‑
tea Vasile Băncilă remarcă faptul că, de cel mai multe ori, omul mo‑
dern „nu mai simte păcatul în el, chiar dacă îl face, și de aceea adeseori
nu mai simte nevoia religiei“, de unde decurge necesitatea religiei „ca
lului și a adolescentului, cu aplicații în învățământul religios“, Editura Arhiepiscopiei

Dunării de Jos, Galați, 2013, p. 9‑10.
58. Vasile Băncilă, Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București,
1996, p. 17.
59. Ibidem.
60. Idem, Primatul educației, în Vasile Băncilă, în „Opere“, vol. V, Editura Istros,
Brăila, 2007, p. 467.
61. Idem, Inițierea religioasă a copilului, p. 18‑19.
412
pârghie contra păcatului, ca ajutor în viață și ca perspectivă a altei lumi,

care subliniază, până la un punct, și lumea prezentă“62.
Dacă aceste cugetări, despre religie, se referă la importanța ei pen‑
tru societate în general, pentru copil, în opinia autorului, importanța
religiei prezintă câteva aspecte speciale: un educator trebuie să știe că
„vârsta copilăriei este cea mai însemnată pentru a întreprinde formarea
religioasă a omului“, iar cei ce lipsesc pe copii de religie „fac o crimă
față de viitorul lor de oameni pe această lume și de mântuire față de lu‑
mea transcendentă: a nu face educație religioasă copilului, e a proceda
la o operației caracterizată de infirmizare a sufletului, e a amputa ființa
umană de ceea ce are mai de preț!“; o altă valoare a religiei pentru co‑
pil rezultă din faptul că între realitatea religioasă și sufletul copilului
există o anumită înrudire: „În religie, copilul se trăiește pe sine în chip
natural; nu religia, ci lipsa de religie e o viață artificială pentru copil“;
un alt aspect special este acela că „religia e importantă pentru copil
atât ca sentiment cât și ca logică de explicare a lumii; toată religia este
zidită pe finalism, iar cauzalitatea divină e o cauzalitate finală; acest în‑
alt finalism are o mare valoare spirituală și pentru noi“ pentru că acest
finalism „a putut astfel să înlesnească apariția științei moderne“; religia
este importantă pentru că ea devine „mijloc general de a face educație
sub toate raporturile“ pentru că „un copil crescut cu religie va fi mai
spiritualizat și deci mai serios la toate obiectele din școală, precum și în
toate manifestările vieții lui“ și nu în ultimul rând „învățământul reli‑
gios și practica religioasă oferă posibilități certe de a cunoaște adâncul
sufletelor“ copiilor; astfel religia își „încoronează rolul ei în școala pri‑
mară și‑și arată însemnătatea pentru zidirea omului religios și pentru
cunoașterea copilului“63.
Completând argumentele lui Vasile Băncilă, privind necesitatea
educației religioase, amintim ceea ce sublinia Preafericitul Părinte Da‑
niel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, referitor la importanța Re‑
ligiei pentru spațiul spiritual și cultural al Europei: „Religia constituie
o parte integrantă și definitorie a culturii europene. Fără cunoștințele
62. Idem, Aforisme și para‑aforisme, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. XV, Ed. Istros,
Brăila, 2011, p. 116‑117.
63. Idem, Inițierea religioasă a copilului, p. 20‑33.
413
oferite de aceasta nu putem înțelege istoria și cultura acestui continent și

nu putem prețui catedralele, mănăstirile, bisericile, operele de artă vizu‑
ală și muzicală, în marea lor majoritate inspirate de credința religioasă“;
prezența orei de Religie în școală, pentru Preafericirea Sa, face parte
dintr‑o nevoie firească de a ne păstra valorile și defini identitatea: „Re‑
ligia a avut întotdeauna, în cadrul sistemului public de învățământ, un
rol important în procesul de formare a competențelor și atitudinilor mo‑
ral‑sociale… Prin urmare, educația religioasă nu poate lipsi din progra‑
mul școlii românești, tocmai pentru că studiul Religiei corespunde nevoi
comunității românești locale și naționale de a‑și păstra bogăția și identi‑
tatea spirituală și de a transmite valori permanente tinerei generații“64.
Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian evidenția faptul, că
lucrarea Inițierea religioasă a copilului „devine «manualul ceaslov»,
pentru cei ce – mai întâi cu frică de Dumnezeu și apoi cu multă știință
de carte și reală vocație dăscălească – vor să se apropie cu fiorul sacru
către Hristos Domnul, Adevăratul pedagog, care ne îndeamnă, iar și iar
pe toți: «Lăsați copiii și nu‑i opriți să vină la Mine că a unora ca aceștia
este împărăția cerurilor» (Matei 19, 14)“65.
Într‑un articol apărut în revista Ideea europeană, din anul 1928,
intitulat Religia și școala, Vasile Băncilă abordează prezența religiei în
școală, în învățământul secundar, aici religia adresându‑se de această
dată adolescentului. Predarea religiei trebuie să țină cont de vremurile
moderne „așadar, o reformă a școlii secundare trebuie să vizeze cu devo‑
tament unificarea spirituală a tuturor obiectelor, iar în această preocu‑
pare acordarea educației religioase cu cea științifică trebuie să aibă în‑
tâiul rol“, deoarece în acele timpuri exista tendința, care nici astăzi nu a
dispărut, de a interpreta faptele religioase prin explicații evoluționiste.
„Criterii de ieftin pozitivism amenință să contagieze întregul orizont al
adolescentului, stingându‑i curiozitatea metafizică și religioasă“66.
64. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte, în „Apos‑

tolat educațional, Ora de Religie – cunoaștere și devenire spirituală“, Ed. Basilica,
București, 2010, p. 5‑6.
65. † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Cuvânt înainte, în Vasile Băncilă,
„Inițierea religioasă a copilului, Ed. Anastasia, București, 1996, p. 6‑7.
66. Vasile Băncilă, Religia și școala, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. III, Ed. Istros,
Brăila, 2006, p. 233‑234.
414
Vasile Băncilă este mai actual ca oricând. Scrierile sale înfățișează

societate românească interbelică și comunistă într‑o frământare con‑
tinuă, frământare de care nu este scutită nici astăzi. Ideile prezente în
opera sa, mai ales cele referitoare la viața spirituală și la importanța
religie, în formarea tinerelor caractere, sunt valabile și astăzi.
Comportamentul său devine un îndrumar inedit și posibil.
Credința în adevăratele valori ale neamului nostru, pe care Vasile
Băncilă nu le‑a părăsit niciodată, sunt valabile și astăzi. Iată că post‑
eritatea descoperă, în gândirea lui Vasile Băncilă, idei de forță, care
conturează o personalitate puternică și călăuzitoare în hățișul lumii
moderne.
Bibliografie
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte, în „Apostolat
educațional, Ora de Religie – cunoaștere și devenire spirituală“, Editura Basilica,
București, 2010, p. 5‑8.
Idem, Bucuria sfințirii timpului, Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriar‑
hul Bisericii Ortodoxe Române, la slujba trecerii dintre ani (2012 – 2013), în „Biseri‑
ca Ortodoxă Română“, 1, ianuarie‑aprilie, seria a IV‑a, anul IV (131), 2013, p. 31‑34.
† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, Cuvânt înainte, în Vasile Băncilă, „Inițierea
religioasă a copilului“, Editura Anastasia, București, 1996, p. 5‑7.
Idem, Dar de suflet către tineri, de la un mare dascăl și păstor de suflete, în Dr.
Antim Angelescu, „Psihologia religioasă a copilului și a adolescentului, cu aplicații în
învățământul religios“, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2013, p. 3‑10.
Băncilă, V., Inițierea religioasă a copilului, Editura Anastasia, București, 1996.
Idem, Singurătate și religie, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. I, Editura Istros, Bră‑
ila, 2003, p. 31‑32.
Idem, Religia și școala, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. III, Editura Istros, Brăila,
2006, p. 230‑237.
Idem, Pedagogia sărbătorii, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. IV, Editura Istros, Bră‑
ila, 2006, p. 528‑536.
Idem, Primatul educației, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. V, Editura Istros, Brăila,
2007, p. 466‑468.
Idem, Teoria cunoașterii, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. VIII, Editura Istros, Bră‑
ila, 2010, p. 9‑208.
Idem, Filozofia sărbătorii, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. IX, Editura Istros, Bră‑
ila, 2014, p. 9‑44.
Idem, Apologetica, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. IX, Editura Istros, Brăila, 2014,
p. 99‑158.
415
Idem, Comunitățile existenței, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. X, Editura Istros,

Brăila, 2015, p. 11‑194.
Idem, Existența românească (Fișe), în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. X, Editura
Istros, Brăila, 2015, p. 304‑435.
Idem, Aforisme și para‑aforisme, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. XV, Editura Istros,
Brăila, 2011.
Holbea, Gh., (coord.), Apostolat educațional, Ora de Religie – cunoaștere și deve‑
nire spirituală, Editura Basilica, București, 2010.
Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002.
Mezdrea, D., Notă asupra ediției, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. VI, Editura Istros,
Brăila, 2008, p. 5‑8.
Idem, Note, în Vasile Băncilă, „Opere“, vol. I, Editura Istros, Brăila, 2003, p.
431‑467.
Popa, V., Vasile Băncilă, omul și filosoful, Editura Istros, Brăila, 2006.
Stăniloae, D., Către tinerii de la răscruce, în Dumitru Stăniloae, „Cultură și du‑
hovnicie“, vol. I, Editura Basilica, București, 2012, p. 253‑255.
Idem, Omilii la Matei, în P.S.B., vol. 23, E.I.B.M.B.O.R., București, 1994.
416
Pr. lect. dr. Lucian Petroaia,

Preotul Emanuel Hogaş:

slujitor fervent, dascăl de vocaţie
şi iconom harnic
Abstract: In the gallery of the ecclesiastical personalities in Galaţi of the first half
of the 19‑th century, priest’s face Emanoil Hogaş shines.
He was born in Smulti village, in a family with a historical name and with many
clergy members, Manole or Emanoil Hogaş climbed the steps of human and professional
evolution through theological studies and by hard pastoral‑cultural work.
He was a professor at “St. Andrei” Theological Seminary in Galati, an economic
adviser of the Diocese of Lower Danube and a close spiritual friend of Bishop Cosma
Petrovici.
He published in the church magazines of the time (“Home” and “The Herald”)
countless materials with missionary and apologetic content.
As a priest at “The Virgin’s Birth” Parish” and at “St. Three Hierarchs” in Galati, he
was highlighted by a beautiful urban and pastoral work.
In the “Year of the Shepherds of Souls” I have the joy to evoke him in the present
study.
Keywords: priest, parish, diocese, ministry, pastoral.
I. Preliminarii
Pe firul de aur al succesiunii apostolice, de la Mântuitorul şi până
în prezent, timp de 2.000 de ani, în fiecare comunitate creştină, „pul‑
sul“ vieţii în Hristos a fost întreţinut de „inima“ acelei comunităţi, care
este slujitorul sfinţit, preotul. El este sfinţit prin hirotonie şi îşi sfin‑
ţeşte necontenit viaţa prin slujirea preoţească la sfântul altar şi la „al‑
tarul“ inimilor şi sufletelor oamenilor. Această preasfântă şi atât de
complexă slujire a preotului, despre care Sfântul Efrem Sirul spune
417
că este „atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului şi… intră fără
de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor“1, iar Sfântul Ioan Gură de
Aur demonstrează că „n‑a rânduit‑o un om sau un înger sau un ar‑
hanghel… ci Însuşi Mângâietorul“2 şi că nici îngerilor nu li s‑a acordat
acest privilegiu, a întreţinut văpaia arzândă a credinţei din viaţa creş‑
tină, de la începuturi şi până acum, prin: iconomisirea Sfintelor Taine,
rânduiala sfintelor ierurgii, lucrarea pastorală cu fiecare credincios în
parte, apărarea turmei de „lupii răpitori“. Aceste slujiri fac parte din
rânduiala Preoţiei, pe care, de‑a lungul timpului au împlinit‑o şi o îm‑
plinesc şi astăzi mulţi oameni de aleasă vocaţie, jertfelnici, iubitori de
Hristos şi de semeni.
În panoplia fiecărei parohii se înşiră, astfel, chipurile hieratice ale
preoţilor. Cei din anumite perioade, mai recente, şi‑au lăsat chipuri‑
le într‑o fotografie‑document sau în câte un tablou votiv, dar cei mai
„vechi“ îşi ascund cinstitele feţe în lumina lină a trecutului, rămânând
învăluiţi în taina mistuirii lor la dumnezeiescul prestor.
Studiul de faţă este dedicat unui astfel de slujitor al Domnului, pre‑
otul iconom stavrofor Emanuel Hogaş.
II. Lumini din biografia unui slujitor sfinţit:

preotul Emanuil Hogaş
Pruncul Emanuel, botezat „Manoli Emanuel“ s‑a născut la 17 oc‑
tombrie 1901, în comuna Smulţi, judeţul Covurlui, plasa Siret, în casa
soţilor Gheorghe şi Maria Hogaş. Originile familie Hogaş se pierd în
negura timpului, spre începutul secolului al XVII‑lea. Se pare că acest
nume provine dintr‑un cognomen / poreclă interesant(ă) – „Făgaş“, care
aminteşte de urmele adânci pe care, odinioară, roţile carelor le săpau în
lutul uliţelor din vechiul sat „Zmulţi“ – aşa cum este amintită localitatea
Smulţi – obârşia Hogăşenilor, în documente din acea perioadă3. Încre‑
1. Sfântul Efrem Sirul, Cuvânt despre Preoţie, în vol. „Despre Preoţie“, E.I.B.M.B.O.R,
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre Preoţie, în vol. „Despre Preoţie“,
E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1998, p. 63.
3. În arhiva familiei Hogaş am avut posibilitatea de a vedea câteva zeci de
documente originale de secol XVII‑XIX, cât şi unele cόpii de documente de secol
418
găturile genealogice ale acestei familii conservă legăturile de rudenie

existente între bunicul preotului Emanuel Hogaş, Gheorghe Hogaş, şi
protopopul Gheorghe Dimitriu (acelaşi cu economul Dimitrie, poreclit
„Hogaş“), protopopul de Tecuci, tatăl scriitorului Calistrat Hogaş4 şi
fervent susţinător al Unirii din 1859. Dealtfel, fiica scritorului Calistrat
Hogaş, Sidonia, a întreţinut legăturile familiale cu preotul Emanuel
Hogaş, ca mărturie pentru aceasta, până astăzi păstrându‑se în familia
Hogaş din Galaţi, o întreagă corespondenţă între preotul evocat aici şi
fiica scriitorului Calistrat5.
Familia lui Gheorghe Hogaş a fost binecuvântată de Dumnezeu cu
13 copii, dintre care au trăit doar patru. Unul dintre ei este pruncul
Emanuel Manole, despre care se face vorbire în studiul de faţă. Al doi‑
lea a fost pruncul Ene, devenit ulterior preot la Nicoreşti, jud. Galaţi;
al treilea este Costache, care a urmat studii înalte la Milano (Italia)
şi Montpelier (Franţa), devenind apoi inginer viticol, întemeietorul
primei şcoli de viticultură din localitatea Huşi. Al patrulea copil care
a trăit în familia Hogaş a fost prunca Anica, la vremea cuvenită căsă‑
torită cu preotul Tacu, slujitor la biserica din localitatea Zăvoaia, jud.
Brăila.
XV‑XVI, traduse în româneşte sau transliterate „��

��
manu propria��
“��
de preotul Ema‑
nuel Hogaş. Multe dintre aceste documente – o adevărată comoară, adunate de‑a
lungul anilor de preotul Emanuel Hogaş, bine păstrate, se referă la istoria satului
Smulţi.
4. Despre protopopul Gheorghe Dimitriu, vezi art. lui Alexandru Nicolescu, Eco‑
nomul Dimitrie Hogaş, în „Vocea Galaţilor“ din 2 august 1915 şi pe cel al lui G. Ursu,
din „Tecuciul literar“, din anul 1943.
5. Prin bunăvoinţa doamnei Elena Clotilda Hogaş am avut, de asemenea, şansa
să iau act de această corespondenţă, un posibil subiect original şi interesant de
studiu.
Despre scriitorul Calistrat Hogaş, în arhiva preotului Emanuel Hogaş am aflat
o lucrare semnată de Sidonia Hogaş, intitulată Tataia. Amintiri din viaţa lui Calistrat
Hogaş (134 pagini şi mai multe planşe). Se pare că a fost tipărită într‑un tiraj extrem
de mic (doar 5 exemplare !!!), la Tipografia şi legătoria de cărţi ��
„��
Lumina��
“ din Pia‑
tra Neamţ, în anul 1940. Pe exemplarul prezentat mie de dna Elena Clotilda – fiica
părintelui Emanuel Hogaş, Sidonia Hogaş, fiica scriitorului Calistrat Hogaş a scris,
personal: „Sfinţiei Sale, Părintelui Emanuel Hogaş, în amintirea lui Calistrat Hogaş,
din partea Sidoniei Hogaş“. Mai nou, despre Calistrat Hogaş, dl Mircea Diaconu din
Piatra Neamţ a scris o lucrare intitulată Hogaş – eseu monografic.
419
Certificatul de botez al pruncului Emanuel Manoli este semnat de

preotul Ioan Corciovei şi este eliberat în data de 21 octombrie 1901,
consemnând şi numele naşei pruncului: Maria Constantinescu.
Copilul Emanuel Hogaş a urmat cursurile şcolii din satul natal,
apoi s‑a înscris la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din
Galaţi (1914‑1922). Diploma de absolvire a studiilor sale seminariale
este semnată de directorul diacon Anghel Constantinescu. A urmat
şi absolvit studii universitare la Institutul Teologic Ortodox din Bu‑
cureşti (1922‑1926). Teza sa de licenţă a fost susţinută la catedra de
Misiologie a Facultăţii, pe tema „Mântuirea după sectanţi şi combate‑
rea lor“; diploma sa de licenţă este semnată de preotul prof. dr. Ioan
Mihălcescu, viitor Mitropolit al Moldovei. În ciclul superior al studiilor
teologice universitare (1924‑1926) a urmat şi cursurile Seminarului
Pedagogic Universitar din Bucureşti, obţinând toate acreditările psi‑
ho‑pedagogice necesare pentru a preda în învăţământ, abilităţi pe care
le‑a folosit din belşug în cariera sa profesorală.
În paralel cu studiile universitare, în perioada 15 august 1923
– 1 aprilie 1924 a funcţionat ca „impiegat“ în Ministerul Cultelor; apro‑
ximativ în aceeaşi perioadă a activat, ca membru, în cadrul Societăţii
Corale Naţionale „Carmen“6. În perioada 1 ianuarie 1923 – 1 martie
1927 a fost cântăreţ bisericesc la parohia „Sfântul Visarion“ din Bucu‑
reşti.
În anul 1927 s‑a căsătorit cu tânăra Arghiriţa Stratulat. Fiică du‑
hovnicească a parohiei „Sfântul Nicolae“ din Galaţi, Arghiriţa provenea
dintr‑o familie cu vechi tradiţii preoţeşti; bunicul ei – Teodor Perju şi
străbunicul ei – Nicolae Perju, fuseseră preoţi la Frumuşiţa.
Certificatul de cununie, eliberat în cancelaria parohiei „Sfântul Ni‑
colae“ din Galaţi, semnat de pr. econom Gheorghe Popescu, consem‑
nează numele naşilor lor: locotenent Constantin Ghiniţă şi Ecaterina
Ghiniţă. Dumnezeu le‑a dăruit trei copii. Florica, prima dintre aceştia,
născută în 1928, a absolvit cursuri de Conservator, dar a profesat la
Oficiul Farmaceutic din Galaţi; a trecut la Domnul în anul 2014. Con‑
6. Legitimaţia sa, cu nr. 119 / 19125, este semnată de directorul D. G. Kiriac.

Notez aici aprecierea pe care ambele sale fiice o făceau adesea în legătură cu tatăl lor,
care a avut „o foarte frumoasă voce de tenor“.
420
stantin, al doilea copil, s‑a născut în anul 1930 şi a murit în 1989. Al

treilea copil al familiei preoţeşti Hogaş este Elena Clotilda. Născută în
1935, căsătorită Ţuţuianu, a urmat cursuri universitare de specialita‑
te şi a avut o frumoasă carieră ca medic7.
La data de 1 iunie 1927, absolventul de Teologie Emanuel Manoil
Hogaş a fost hirotonit întru diacon, de către episcopul Cosma Petro‑
vici al Dunării de Jos, pe seama bisericii „Sfântul Nicolae“ din Galaţi; la
această biserică slujeşte ca diacon până la data de 29 iunie 1929.
La 30 iunie 1929, episcopul Cosma îl hirotoneşte întru preot, pe
seama bisericii cu hramul „Naşterea Maicii Domnului“ din Galaţi8. La
această biserică urmează în slujire preotului Grigore Dobroveanu, re‑
tras prin demisie. Propunerea de hirotonie şi numirea la această bi‑
serică este semnată de protoiereul de Covurlui, economul Theodor
Stoica: „La ordinul PS Voastre.... prin care se face cunoscută vacantarea
postului de preot paroh al parohiei «Naşterea Maicei Domnului» din
Galaţi, prin demisia titularului, preotul Grigore Dobroveanu, respectuos
recomand PS Voastre, spre a fi hirotonit preot, pe seama parohiei amin‑
tite, pre Cucernicul diacon Emanuil Hogaş, de la bis. «Sf. Nicolae» din
Galaţi“9.
A fost un preot cu intensă preocupare pentru viaţa misionară şi
culturală. Avea o aplecare spre limbile străine (vorbea curent germana
şi bine franceza) şi spre limbile clasice (greaca, latina, slavona şi ebra‑
ica10). Fiind mereu conectat la faptul religios din ţară şi observând, în‑
deosebi, virulenţa cu care unele confesiuni neoprotestante îşi afirmau,
la început de secol XX, în România, doctrina şi ofertele moral‑religioa‑
se, se dedică studiilor misionare, demascând falsitatea demersurilor
7. Pentru multe dintre datele inserate sau dintre documentele citate în studiul
de faţă, în legătură cu bio‑bibliografia părintelui Emanuel Hogaş mulţumim doamnei
Elena Clotilda Hogaş, care a avut amabilitatea de a le pune la dispoziţia subsemnatu‑
lui, în perioada iunie‑octombrie 2015.
8. Arhiva familiei Hogaş, Jurnal de hirotonie, înregistrat sub nr. 3089 din 9 iulie
1929.
9. Arhiva parohiei „Sfinţii Trei Ierarhi“ – Galaţi, adresa nr. 242/27 mai 1929.
10. Mai multe dicţionare utile pentru studiul limbilor clasice, care au aparţinut
preotului Emanuel Hogaş au fost donate bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“ de fiica aces‑
tuia, dna Elena Clotilda.
421
prozelitiste şi apărând ortodoxia credinţei. Ani de‑a rândul a studiat

acest fenomen şi a prezentat ritmic referate pe teme de interes în epo‑
că, în cadrul unor conferinţe organizate la unele parohii sau la unele
instituţii bisericeşti din eparhie. Dintre acestea amintim de:
– conferinţa „Secte potrivnice ideii de Stat“ (în cadrul „Săptămânii
de reculegere“ de la Mănăstirea Cocoş, 11 – 15 august 1930)11;
– conferinţa „Curente protivnice vieţii religioase în timpul de faţă“
(în cadrul „Săptămânii de reculegere“ de la Mănăstirea Cocoş, august
1931)12;
‑ conferinţa „Preotul şi formarea copilului în spiritul Evangheliei“
(la 29 ianuarie 1933, la sediul Societăţii clerului „Solidaritatea“ din
Galaţi)13;
– participarea sa la mai multe conferinţe, despre care scrie în peri‑
odicele bisericeşti locale ale vremii14.
În anii 1936‑1940 a slujit frecvent şi la capela Penitenciarului din
Galaţi şi, în aceeaşi perioadă a făcut parte din „Misiunea predicatorială
a Catedralei Episcopale din Galaţi“, susţinând o intensă activitate litur‑
gică, misionară, omiletică şi catehetică.
Un capitol distinct în viaţa sa îl constituie experienţa sa didactică
la catedră. Cea mai semnificativă perioadă, în acest sens, este perioada
de doi ani şi jumătate (1 ianuarie 1927 – 31 august 1929), în care a
funcţionat ca profesor suplinitor la catedra de Ştiinţe religioase de la
Seminarul Teologic „Sf. Apostol Andrei“ din Galaţi.
În anii 1940‑1941 a activat ca profesor de religie la Şcoala nr. 8 din
Galaţi, aflată pe strada Traian. Se ştie despre el că a fost o vreme profe‑
sor şi la Institutul Ortodox de Fete din Galaţi (anii 1939‑1940).
Pentru lucrarea sa deosebită, pe care a avut‑o la biserica „Naşterea
Maicii Domnului“, în anul 1941 a fost chemat, de către acelaşi episcop
11. Vezi date în periodicul „Vestitorul“, VI (1930), nr. 7, p. 2.

12. Vezi date în „Vestitorul“, VII (1931), nr. 3, p. 2.
13. Raportul Secţiunii culturale la Adunarea Eparhială pentru evaluarea acti‑
vităţii bisericeşti din eparhie în anul 1933, în „Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos“,
Dosar nr. 2384/1933.Vezi pentru aceasta şi „Căminul“, IX (1933), nr. 1, p. 31.
14. De exemplu, în revista „Căminul“, III (1927), nr. 6, p. 7‑11 consemnează o
conferinţă susţinută de preotul profesor Constantin Todicescu, la Cercul Militar din
Galaţi, în iunie 1927.
422
Cosma, la slujirea de consilier‑referent la sectorul economic, în cadrul

administraţiei eparhiale, prin ieşirea la pensie a preotului Constantin
Andrei. Consiliul Eparhial al Dunării de Jos, întrunit în data de 17 no‑
iembrie 1941 propune episcopului Cosma, spre aprobare, în vederea
numirii preotului Hogaş în postul de consilier economic. După un an
de slujire, a fost definitivat pe acest post, în care rămâne până în 28
iunie 1944, când demisionează, retrăgându‑se la parohia unde slujea –
„Naşterea Maicii Domnului“15. Decizia episcopului Cosma a fost însă de
a‑l transfera ca preot la biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Galaţi, lucru
care se şi întâmplă, cu data de 1 august 1944.
În scurtă vreme, la biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ realizează lucruri
foarte frumoase: reface biserica şi casa parohială, grav afectate de
bombardamentele din 1944. Într‑un raport olograf notează un aspect
emoţionant, care ilustrează totala sa implicare în viaţa acestei biserici
istorice din Galaţi: „Am spălat complect, cu mâna mea, toată biserica
(pereţii, pictura, catapeteasma)“16.
La biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“ se remarcă printr‑o grijă deose‑
bită pentru buna administrare a parohiei, pentru pastoraţie şi sluji‑
re. Un control financiar efectuat în anii 1960, de către departamentul
eparhial de resort, prin consilierul economic de atunci, pr. Gheorghe
Ciupercă, evidenţiază acest lucru: „Cu ocazia verificărei de fond făcute
parohiilor din raionul Galaţi, de către organul nostru de control financi‑
ar, s‑a constatat că parohiile «Sf. Trei Ierarhi» şi «Sf. Vasile» din oraşul
Galaţi au cele mai corecte şi îngrijite gestiuni, cu operaţiunile contabile
la zi. Pentru a fi un stimulent pentru cei în cauză şi un îndemn în muncă
15. Revenirea sa pe postul de preot paroh la biserica „Naşterea Maicii Dom‑

nului“ – Vadu Ungurului din Galaţi se realizează ca urmare a intenţiei de transfer a
preotului Teodor Iordache, fost paroh aici, pe postul vacantat la biserica „Sfinţii Trei
Ierarhi“ din Galaţi, prin definitivarea economului Theodor Stoica în postul de con‑
silier‑referent al sectorului administrativ bisericesc din cadrul Centrului eparhial
Galaţi – vezi adresa Eparhiei Dunării de Jos cu nr. 1810/12 iulie 1944, către Ministe‑
rul Cultelor. În realitate, însă, a fost direct numit preot paroh la biserica „Sfinţii Trei
Ierarhi“, preotul Teodor Iordache rămânând la biserica „Naşterea Maicii Domnului“.
Acest lucru este întărit de conţinutul unei adeverinţe eliberate de Centrul Eparhial
Galaţi, sub nr. 848/3 februarie 1953, şi semnată de episcopul Chesarie Păunescu.
Arhiva familiei Hogaş, Raportul înregistrat sub nr. 61/17 noiembrie 1948,
16.��
vizat de episcopul‑locotenent Antim Nica.
423
pentru ceilalţi cc preoţi din raion, Noi am dispus evidenţierea cc. preoţi
Emil Hogaş şi Boris Dumănescu, de la parohiile «Sf. Trei Ierarhi» şi «Sf.
Vasile» din Galaţi, urmând ca la viitoarea conferinţă protopopească să
fie popularizaţi“17.
A avut o deosebită activitate ca preşedinte al „Comitetului Sanitar
Circa III – Galaţi“ (1947‑1952), ocupându‑se de susţinerea a 182 de
copii orfani şi săraci din oraş, cărora le oferea ritmic haine şi alimente.
Deodată cu data de 8 martie 1959 a fost ales ales, prin votul Adună‑
rii Eparhiale, ca membru al Consistoriului Eparhial, pentru perioada
1959‑196318. A fost şi preşedintele C.A.R.‑cler Galaţi, de la înfiinţarea
acestuia şi până în anul 1974.
În anul 1974 şi‑a depus demisia din oficiul de paroh al bisericii
„Sfinţii Trei Ierarhi“, fiind urmat în această slujire de preotul Vladimir
Spiceacu.19
În anul 1979 a fost propus de arhiepiscopul Antim Nica al Dunării
de Jos pentru a primi, din partea fericitului întru pomenire Patriarh
Justinian, cea mai înaltă distincţie pentru clerici a Patriahiei Române
– „Crucea Patriarhală“, în semn de apreciere pentru cei 50 de ani de
neîntreruptă şi rodnică slujire preoţească. Cu multă discreţie şi‑a con‑
tinuat slujirea la biserica „Sfinţii Trei Ierarhi“, până la sfârşitul vieţii
sale pământeşti.
A trecut la cele veşnice în ziua de 17 noiembrie 1985 şi aşteaptă răs‑
plata ostenelilor sale, de la Dreptul Judecător, la glasul „trâmbiţei celei
de apoi“, în mormântul familiei din Cimitirul „Eternitatea“ din Galaţi20.
17.�Adresa nr, 1676/4 mai 1960, semnată de episcopul Chesarie Păunescu.

18.�Decizia nr. 132/24 martie 1959, semnată de Cuviosul Episcop Chesarie Pă‑
unescu.
19. Arhiva parohiei „Sfinţii Trei Ierarhi“ – Galaţi, adresa nr. 6399/30 august
1974, semnată de arhiereul‑vicar Gherasim Constănţeanul şi de consilierul adminis‑
trativ bisericesc, pr. dr. Nicolae Grosu, din încredinţarea episcopului dr. Antim Nica.
20. Aici, la mormântul său, în luna iunie 2015, preoţii bisericii „Sfinţii Trei Ie‑
rarhi“ din Galaţi, însoţiţi de membri ai Consiliului şi Comitetului Parohial au săvâr‑
şit o frumoasă pomenire, în cadrul unui program mai larg, prilejuit de sărbătoarea
Sfântului Luca al Crimeii – hramul mic al bisericii, de pomenire a vechilor slujitori ai
acestei biserici, la mormintele lor, în „Anul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor
păstori de suflete din eparhii“.
424
III. Opera scrisă a preotului Emanuel Hogaş

În perioada activităţii sale ca profesor la Seminar, dar şi ulterior,
preotul Emanuil Hogaş a dus o intensă activitate publicistică, susţinu‑
tă prin articole şi studii de atitudine, care apăreau în revistele biseri‑
ceşti locale ale vremii. Câteva dintre titlurile sale cele mai importante
sunt următoarele:
– Învierea, în „Căminul“, III (1927), nr. 4, p. 5‑11.
– Prieteni nedoriţi (I), în „Căminul“, III (1927), nr. 5, p. 14‑16.
– Prieteni nedoriţi (II), în „Căminul“, III (1927), nr. 6, p. 14‑18.
– Prieteni nedoriţi (III), în „Căminul“, III (1927), nr. 7, p. 8‑15.
– Prieteni nedoriţi. Adventiştii şi mântuirea, în „Căminul“, III (1927),
nr. 8, p. 11‑20.
– Societatea la răspântie, în „Căminul“, III (1927), nr. 9, p. 15‑17.
– Cauzele răspândirii sectelor, în „Căminul“, III (1927), nr. 10, p.
14‑20;
– Naşterea din Betleem, în „Căminul“, IV (1928), nr. 61, p. 3‑5;
– Religiunea ca factor moralizator al societăţii, în „Căminul“, IV
(1928), nr. 11‑12, p. 341‑351;
– Spiritismul faţă de creştinism, în „Căminul“, V (1929), nr. 1‑2, p.
12‑26;
– O hirotonie, în „Căminul“, V (1929), nr. 3;
– Eu sunt viţa, voi mlădiţele, în „Căminul“, VI (1930), nr. 9, p.
268‑269;
– O înălţătoare festivitate bisericească, în „Căminul“, VI (1930), nr.
19, p. 318‑319;
– Pe cine alege creştinul, în „Căminul“, VIII (1932), nr. 7, p.
199‑200.
– Pravila mică de la Govora, tipărită la anul 1640, în „Căminul“, XVII
(1941), nr. 2, p. 43‑47.
Multe dintre studiile sale care vizau activitatea prozelitistă a mai
multor denominaţiuni, confesiuni şi mişcări creştine, în epocă foar‑
te active, au fost reunite într‑un mic manual de misiologie, intitulat
de autor „Plivind ogorul lui Hristos. Rătăcirile sectante şi combaterea
lor“21. Demn de menţionat este faptul că tânărul student teolog E. Ho‑
21. Apărut în 1928 la Tipografia George Jorică, Galaţi – Braşoveni, 36, 130 p.
425
gaş făcuse, în anii 1925‑1926, aplicaţii şi cercetări pe teren, în sate

din judeţul Arad (Chier, Alpata), afectate de agresiuni prozelitiste ale
unor denominaţiuni creştine; constatările de atunci, fomulate în ca‑
drul unor convorbiri îndelungi cu credincioşi ortodocşi şi nu numai,
i‑au fost de folos în redactarea studiilor sale cu conţinut misionar.
IV. Teme misionare

în studiile preotului Emanuil Hogaş
În perioada activităţii sale ca profesor la Seminar, dar şi ulterior,
preotul Emanuil Hogaş a atins, în scrisul său, multe dintre temele li‑
turgice‑duhovniceşti, misionar‑culturale şi social‑filantropice care, în‑
totdeauna, au centrat lucrarea Bisericii în lume. Dintre acestea, pe cele
mai semnificative le enumerăm aici, subliniate prin exprimări directe
ale autorului lor, după cum urmează:
• Învierea Domnului, temelia învăţăturii de credinţă creştină
şi începătura învierii noastre din păcat: „Învierea, pentru noi, creş‑
tinii, este chezăşia că primăvara vieţei noastre a început, că noi trebue
ca de acum înainte să punem plugul în locul unde ţarina sufletului este
înţelenită şi să căutăm a da roade alese. Să căutăm ca să fim treji, ca nu
cumva să ni se arunce neghina păcatului, care e sămânţa urei, a mân‑
driei, a trufiei, a poftei trupului şi a ochiului, ci întocmai ca femeile mi‑
ronosiţe să ne îndreptăm paşii vieţei către grădina Domnului, mai des,
şi să facem ca bucuria Învierei să încălzească inimile şi ale orfanilor, şi
ale văduvelor şi ale orfanilor“22.
• Cauzele părăsirii credinţei ortodoxe strămoşeşti, de către
unele persoane: „Se pune întrebarea: dacă poporul a fost şi este tra‑
diţionalist, păstrător cu sfinţenie a celor date de bătrâni, cum se face că
de la învăţăturile atrăgătoare şi înşelătoare ale unor noi denominaţiuni
creştine nu se îndepărtează, ci le primeşte, uitând cele date din trecut?
Cauza am spus că este inconştienţa şi neputinţa de a deosebi răul de
bine, adăugându‑se deşteptarea spre o nouă viaţă religioasă“23.
22. Prof. Emanuel Hogaş, Învierea, în „Căminul“, III (1927), nr. 4, p. 7.

23. Diacon Emanuel Hogaş, Prieteni nedoriţi (III), în „Căminul“, III (1927), nr. 7,
p. 9.
426
• Criza morală şi spirituală a lumii: „Am ajuns în secolul al

XX‑lea, când totul sună pe coarda modernismului, când totul este
pretenţiune de progres – cu toate că nu se întreabă ce fel de pro‑
gres – a ne uita pe noi înşine dar a ne mai aduce aminte de alţii. Nu
se întreabă dacă este un progres pentru consolidarea sufletului, ci
progres zis spre un regres moral, căci cei ce caută a arăta progresul
lumei actuale uită că dacă ştiinţele sunt în progres, ele sunt puse, de
multe ori, în folosul… nedreptăţii, conrupţiei, al distrugerii individu‑
lui, societăţii şi chiar naţiunilor… Trebuie să ne trezim din această
amorţire morală, din acest drum spre povârniş… Conştiinţa, cred, că
fiecăruia îi spune că nu pentru aceasta suntem oamnei, de a ne uita
pe noi, de a fi unelte de distrugere, ci trebuie să ne trezim şi ca din‑
tr‑un somn să ne sculăm şi să nu mai stăm în noaptea nepăsării, a
nedreptăţii“24.
• Piedici în calea evoluţiei morale a lumii: „Imoralitatea a pă‑
truns în toate păturile societăţii şi se resimt urmările. Starea morală
din timpul de faţă am putea‑o compara cu acea stare de decădere a
Romei... Prima piedică ce se opune moralizărei societăţii este raţiona‑
lismul modern, concretizat în pozitivism, senzualism, materialism şi
diferite cauze curente sociale, lipsite de o morală, cum ar fi socialis‑
mul, materialismul, mişcările sectare“25.
• Rolul învăţământului teologic, în actualitate: „…Seminarul, ca
instituţie care va scoate pe viitorii preoţi ai Bisericii creştine, pe viito‑
rii misionari, trebuie şi are datoria de a alimenta sufletul elevului său
cu iubirea dată de Domnul nostru Iisus Hristos, prin imboldul căreia
Sf. Apostol Andrei, patronul Seminarului nostru, a venit şi a dat se‑
mânţa iubirii până‑n «Sciţia minor»…Elevii seminarişti au datorie ca,
din poveţele profesorilor lor, cum şi din cărţile citite, să se alimenteze
din izvorul nesecat al iubirei lui Hristos, ca astfel atunci când vor deve‑
ni misionari, să poată să clădească la temelia Bisericii numai iubirea,
care să distrugă cum se distruge ciaţa la lumina soarelui, toate curen‑
tele de imoralitate, ca astfel rolul religiunii creştine, de factor morali‑
Idem, Societatea la răspântie, în „Căminul“, III (1927), nr. 9, p. 16.

24.��
��
Idem, Religiunea ca factor moralizator al societăţii, în „Căminul“ , III (1927),
25.��
��
nr. 11‑12, p. 348‑349.
427
zator al societăţei în genere, să nu se desmintă şi să se ridice deasupra

curentelor contrare…“26.
• Creştinul, în Hristos şi în Biserică: „Domnul vrea ca fiecare
creştin să fie o mlădiţă a butucului viţei, dar o mlădiţă adevărată, care
să aducă rod mult… Să fii, creştine, în tot timpul, mlădiţa unită a Viţei
Hristos, prin rodul cel bun al vieţei tale. El vrea să fii prietenul Lui, căci
cel ce‑I slujeşte cu credinţă Lui şi numai Lui, nu‑I este slugă, ci prie‑
ten; căci sluga slujeşte stăpânului său pentru simbrie, iar tu pentru a
fi prietenul lui Hristos. Slujeşte‑L ca prieten – din iubire – şi iubirea‑ţi
va da roada cea bună. Iubeşte, dar, pe Hristos şi Biserica Sa, ascultă‑I
poruncile şi le păzeşte pe ele“27.
Acestea sunt doar câteva exprimări ale preotului evocat în scurtul
material de faţă. În legătură cu acestea, ca dealtfel cu întreaga operă a
părintelui Hogaş, se pot formula câteva observaţii:
– problematica abordată este largă, cuprinzând aspecte majore ale
vieţii şi lucrării Bisericii în lume;
– analiza este foarte actuală, întrucât lumea creştină de astăzi se
confruntă cu aceleaşi probleme pe care le resimţea acum 100 de ani,
iar soluţiile căutate şi aplicate de Biserică atunci sunt, în mare măsură,
aplicabile şi astăzi;
– decăderea morală a societăţii este un fenomen care nu a putut fi
stopat, ci a continuat, deşi în Biserică s‑au propovăduit lumii neconte‑
nit preceptele Evangheliei, spre aplicare în viaţa credincioşilor;
– criza spirituală atât de acut resimţită şi atunci şi astăzi are drept
rădăcină principală îndepărtarea omului de Dumnezeu;
– Biserica are o inepuizabilă paletă de soluţii misionar‑pastorale
cu care să vină în ajutorul omului care doreşte să revină sau să vină la
Hristos.
V. Concluzii
Nu am prezentat aici un preot savant, niciunul cu o viaţă spec‑
taculoasă. Este însă redată mai sus, în câteva fraze, viaţa şi slujirea
unui preot care, deşi provenind dintr‑o familie şi dintr‑o localitate
26.�Ibidem, p. 351.
27. Pr. Emanuel Hogaş, „Eu sunt viţa, voi mlădiţele“ (Ioan 15, 5), în „Căminul“, VI
(1930), nr. 9, p. 268‑269.
428
(Smulţi)28 modeste economic, dar bogate spiritual, a strălucit prin

consecvenţa dăruirii sale în ceea ce a lucrat pentru Hristos şi Biseri‑
că, în toată existenţa sa. A urmat studii teologice medii şi superioare,
care l‑au pregătit bine, din punct de vedere teoretic, pentru lucrarea
preoţească. A beneficiat de o experienţă bogată ca diacon, perioadă în
care a publicat mult şi a onorat o catedră didactică la Seminarul Teo‑
logic „Sfântul Andrei“ din Galaţi. A cunoscut şi „amarul“ slujirii biseri‑
ceşti administrative, bucurându‑se însă de calda apreciere şi chiar de
prietenia duhovnicească pe care i le‑a acordat vrednicul de pomenire
episcop Cosma Petrovici al Dunării de Jos. A reparat două biserici şi a
făcut pastoraţie în cele trei parohii cu care şi‑a contopit viaţa, cu râvnă
şi jertfelnicie. Aceste împliniri „de carieră“ au avut la bază o familie
exemplară şi l‑au făcut stimat de preoţii generaţiei sale.
Toate acestea îl prezintă pe preotul Emanuel Hogaş ca pe un model
pentru preoţii tineri de astăzi. E adevărat, părintele Hogaş ne arată şi
cum se construiesc, pas cu pas, cariera şi anumite împliniri din viaţa
unui preot harnic. Însă, mai cu seamă, în viaţa sa putem distinge cum
Preoţia, ca Taină a Bisericii lui Hristos, asumată şi trăită/activată ple‑
nar, îl înalţă pe preotul „comun“ (a se citi: „neimplicat“ sau „blazat“
sau „plafonat“), la statura de Sacerdot, care percepe slujirea sa nu doar
ca pe o sursă de câştig, ca un mijloc de trai sau ca o apartenenţă la o
tagmă ce se bucură de eventuale privilegii şi cinstiri, ci ca pe cea mai
înaltă chemare pe care Dumnezeu o adresează omului, pentru a expe‑
ria sublimul şi a pregusta cerul, încă de pe pământ29.
28. În 1935, la Tipografia CD Lupaşcu Bârlad apărea lucrarea Monografia Co‑

munei Smulţi, semnată de Ene I. Patriciu. În această lucrare se observă că, un sat
mic precum Smulţiul, la nivelul anilor 1930 avea 55 de elevi şi studenţi (dintre care
10 teologi) care studiau la diverse Licee, Facultăţi şi Academii celebre din ţară. În
aceeaşi lucrare, în Anexa 9 – „Tablou de intelectualii din comuna Smulţi răspândiţi în
diferite unghiuri ale ţării, propovăduind lumina şi cultura în jurul lor“ (p. 109‑115),
la poziţia 217 (din 218 intelectuali care proveneau din Smulţi!!!) este notat şi Mano‑
le Gh. Hogaş, „preot şi profesor, Galaţi“. Cu o poziţie mai sus se află înscris şi fratele
său, Ene Hogaş, preotul de la Nicoreşti.
29. Prezentul material se doreşte şi un omagiu pe care semnatarul acestor rân‑
duri, ca şi continuator al slujirii la altarul bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi“ din Galaţi, îl
aduce neuitatului părinte ic. stavr. Emanuel Hogaş, la 30 de ani de la trecerea acestu‑
ia la cele veşnice (17 noiembrie 1985 ‑ 17 noiembrie 2015).
429
Pr. asist. dr. Costel Toma,

Dimensiunea apologetică1
a operei lui Ioan Gheorghe Savin
Abstract: The apologethic is the theological speciality that studies the lay out,
the protection and the explanation of the christian religion fundamental truths
through the means of reason. Becouse faith goes beyond the limitation of reason, the
first apologethic writings as: “The Epistle to Diognet” , “The Apologethic of Justin the
Martyr”, Tertulian’s “Apologeticum”, Origen’s “Logos Atilis” as well as the writings of
Tatian the Asirian, Atenagora and many others, were the first attempts to justify the
revelatet faith with the help of reason, using what is called “natural revelation”.
Each philosophical system has its owne “Natural Theology” or “Rationale
Theology” as the one of Christian Wolff, Leibniz, Hume, Kant, Fichte, Schelling or Hegel
and later on the ones of Rudolf Euchen, Herald Hoefding, Max Scheller .
This writings proof the thesis that sais “If God and the soup exists, this can and
must be proven truthes whith the help of our reason. The reason that would forbid
itself the declaration and the vindication of those high truths of the existence, would
annul itself in its main task: finding and acclaiming the truth.
Hence The Apologethic has a demonstrative and especialy polemic nature. The key
objective of Apologethics is to demonstrate the nonbelievers the verity of the christian
religion, whith the help of human reason and its offsprings.
1. André Manarache, La cause de Dieu, în „Nouvelle revue théologique“, Louvain,

an. III, t. 101, nr. 3, mai‑iunie 1979, p. 321, apud ÎPS Nicolae, Mitropolitul Banatului,
Precuvântare, în vol. Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Ana‑
stasia, Bucureşti, 1995, p. 5. „În I Petru 3, 5, Sfântul Apostol Petru cere creştinilor de
atunci, ca şi celor de astăzi, «să răspundă oricui le cere socoteală de nădejdea lor».
Cuvântul grec folosit pentru a «răspunde» este απωλογία‑ , format din απω şi λογία.
Prefixul «apo» care indică replica, contradicţia, dovedirea ca false a unor afirmaţii
nedrepte, şi cuvântul «logos», înţeles ca discurs, expunere coerentă. Astfel, a face apo‑
logia unei persoane sau a unei idei înseamnă a apăra ceva ce e contestat fără motiv, cu
intenţia de mărturisită de a convinge pe opozant sau cel puţin a‑l clătina“.
430
Using the weapons of reason, The Apologethic offers Theology that “preambulum
fidei” which “opens the door to the hidden sanctuary of revelation”. The Apologethic
has in the center of its search the existence of the holy spirit and of the human spirit.
All its efforts have one purpose, the search of the truth that can be synthesized through
materials that are provided by the profane knowledges.
The theologian and professor I. Gh. Savin is one of the promoters of the roumanian
theology apologethics and now whoud be o good time to rediscover and reimprove
him in such turbid times. The voice of a theological – spiritual and logical – scientific
authority is needed in order to set an efficient dialog between Theology, Philosophy
and Science in the present context.
Keywords: apologethic writings, natural revelation, professor I. Gh. Savin, the
verity of the christian religion.
1. Repere biografice
Profesorul de teologie I. Gh. Savin s‑a născut la sfârşitul anului
1885, pe data de 18 decembrie, în comuna Jorăşti, judeţul Galaţi, pe
atunci judeţul Covurlui, în raionul Bujoru, din părinţii săi: preotul Sa‑
chelar Gheorghe Savin, care avea 46 de ani şi mama sa Zoiţa de 38
de ani, care fusese născută în satul Pupezeni, comuna Bălăşeşti2. Tatăl
său, preot la biserica „Sfinţii Împăraţi“, absolvise Seminarul de gradul
I, după cum reiese din „Statistica Bisericească a Eparhiei Dunării de
Jos înainte de încorporarea Dobrogei“, din 1876, poziţia 23 cu numărul
şi numirea comunei şi numele preotului4, la poziţia 43.
A avut 13 fraţi. Unii dintre ei au murit înainte de naşterea lui.
El a cunoscut doar pe una dintre surorile sale, Luţa. Iar dintre fraţi
a cunoscut doar pe Neculai, care era mai mare cu 4 ani decât el.
Acesta a urmat Seminarul de la Iaşi şi a devenit învăţător la Bereşti,
iar mai târziu în satul Băneasa, localitate învecinată cu comuna Jo‑
răşti.
Când a împlinit 6 ani s‑a înscris la şcoala primară din Jorăşti. Dar
în urma unor nemulţumiri, tatăl său îl mută la o şcoală din Bârlad,
unde a lociut la o fostă prietenă de a mamei lui, tot din Pupezeni, care
2. Ioan Gh. Savin, Mistica apuseană, cu un cuvânt înainte de dr. Antonie Plămă‑
deală, Sibiu, 1996, p. 147.
3. Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, ediţia a II‑a, Editura Arhiepisco‑
piei Dunării de Jos, Galaţi, 2014, p. 104.
4. Ibidem, p. 105.
431
se numea „ţaţa Mărioara“. Aici urma să se înscrie la Școala nr. 5, dar

din lipsa locurilor a fost înscris la şcola nr. 6, din acelaşi oraş. Aici
mai studiase şi nepotul său Vasile Theodoru. După absolvirea Şcolii
nr. 6, părinţii săi l‑au înscris la Seminarul din Roman, iar după trei ani
se mută la cel din Iaşi, pentru cursul superior pe care l‑a absolvit în
1905.
Din lucrarea doamnei Flori‑Rodicăi Tighici Iacomi, Jorăşti: Vatră
răzăşească covurluiană, File de cronică, apărută la Editura Sinteze,
Galaţi, în 2007, reiese că fratele său, preotul Petru Gh. Savin5, a fost
o persoană marcantă în publicistica folcloristică din această parte a
ţării. A absolvit Seminarul Veniamin Costache şi Școala normală de
băieţi Vasile Lupu, din Iaşi6. A fost învăţător în comuna Zărneşti în‑
tre 1914‑1914. În 1915 este hirotonit în locul tatălui său, la biserica
„Sfinţii Împăraţi“ unde a slujit până în 1931, când a fost chemat la
înalta treaptă de Consilier Eparhial la Episcopia Dunării de Jos. În Ar‑
hivele Arhiepiscopiei7 există o statistică din anul 1876, cu numărul
preoţilor şi a credincioşilor din fiecare parohie în parte. De aici aflăm
că în comuna Jorăşti, la anul respectiv, existau două parohii: „Sfinţii
Împăraţi“ cu 635 de „număr de enoriaşi pe suflete“8, în timp ce bise‑
rica cu hramul „Sfinţii Trei Ierarhi“ avea 528 de enoriaşi. A slujit ca
preot la Catedrala din Galaţi, iar în paralel a fost profesor de religie
la Liceul de fete al Societăţii Ortodoxe Române şi membru al Comite‑
tului de conducere al Societăţii „Solidaritatea“ a preoţilor din Galaţi.
A fost director al revistei eparhiale şi a redactat şi publicat articole
de educaţie creştină şi culturală, înfiinţând o bibliotecă editorială, în
care au apărut volume proprii9. În anul 1926 a scos un ziar cu titlul
„Organ lunar cultural pentru luminarea poporului“. În 1928 ziarul îşi
schimbă titlul în „Foaie pentru educaţia poporului“. Redacţia şi admi‑
5. Flori‑Rodica Tighici Iacomi, Jorăşti: Vatră răzăşească covurluiană, File de cro‑

nică, Galaţi, Editura Sinteze, 2007, p. 194
6. Datcu Iordan, Stroescu S. C., Dicţionarul folcloriştilor, Editura Ştiinţifică, Bu‑
cureşti, 1979, p. 387.
7.��
��
Dosar nr. 90/1878, din Arhiva Arhiepiscopiei, cf. diacon Anghel Constanti‑
nescu, Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, p. 96.
8. Monografia Sfintei Episcopii a Dunării de Jos, p. 104.
9. Flori‑Rodica Tighici Iacomi, op. cit., p. 195.
432
nistraţia lui au fost la Jorăşti, Galaţi, parohie păstorită de preotul Petru

Gh. Savin10. În anii 1940 şi 1941 a deţinut funcţia de consilier al Arhi‑
episcopiei Bucureşti şi a slujit la biserica „Sfântul Pantelimon“. Aici a
iniţiat primele cercuri de ceducaţie creştină şi culturală cu sprijinul
unor mari intelectuali: scriitorul Alexandru‑Lascarov‑Moldoveanul,
Ioan Gr. Oprişan, compozitorul Popescu Pasărea. Preotul Petru Savin
a avut 4 copii: Gheorghe, Aurel, Ovidiu şi Dumitru. Aurel Savin este
nepotul marelui profesor I. Gh. Savin, care va sprijini reeditarea unor
lucrări11 ale autorului nostru.
Dar nu numai în dimensiunea culturii s‑au remarcat cei din familia
Savin, ci şi în administraţia satului şi a comunei. Din lista primarilor
comunei Jorăşti, în perioada 1900‑2007, constatăm că dintr‑un număr
de 67 de primari, 8 provin din familia Savin, ceea ce înseamnă peste
11%12.
Părinţii săi au fost înmormântaţi în cimitirul „Sfinţii Împăraţi“ din
localitatea unde tatăl său a slujit ca preot.
2. Studii, funcţii şi responsabilităţi

În toamna lui 1905 se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucu‑
reşti, pe care a absolvit‑o în vara anului 1910. În toamna acelui an, fi‑
ind remarcat de eruditul profesor Ioan Mihălcescu (viitorul mitropolit
al Moldovei) este trimis în Germania, ca bursier al Ministerului Culte‑
lor şi Instrucţiunii publice. Fiind studentul cel mai distins al seriei lui,
de o inteligenţă uimitoare şi de o sclipitoare putere dialectică, a fost
remarcat în Germania, la Heidelberg, de savantul mondial Plank şi de
filosoful Windelband, care l‑au socotit un adevărat membru al familiei
lor. La întoarcere a intrat într‑un cerc de prieteni alături de Sadoveanu,
Gala Galaction, V. Voiculescu, Gh. Mugur13.
În nota autobiografică din 22 Noiembrie 1967, pe care nepotul
profesorului I. Gh. Savin, Aurel Savin, o pune la dispoziţia Mitropoli‑
10. Ibidem, p. 280.

Savin Gh. Ioan, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, p. 12.
11.��
Flori‑Rodica Tighici Iacomi,�op. cit., p. 170‑172.
12.��
��
Prof. dr. N. Chiţescu şi pr. prof. dr. D. Radu, Profesorul Ioan Gh. Savin, în „Stu‑
13.��
��
dii teologice“, seria a II‑a, anul XXXIII (1981), nr. 7‑10, p. 563.
433
tului de vie amintire dr. Antonie Plămădeală al Ardealului, întâlnim

relatarea proprie despre cariera şi studiile sale. „Am audiat la Univer‑
sitatea din Berlin la Facultatea de Filisofie, unde mă înscrisesem pe
baza diplomei de bacalaureat de liceu şi licenţiat în Teologie. Am ur‑
mat 4 semestre în anii 1910, 1911, 1912, seminarul de vară, audiind şi
având inscripţii şi seminarii la profesorii Alois Bruhl, Istoria filosofiei
şi logica, la prof. K. Stumph, Psihologia, la prof. K. Munsterberg Filo‑
zofia valorilor, la prof. Heinrich Scholz, Probleme de filosofie, la prof.
ED. Spranger, Filosofie şi Pedagogie, cursuri la Facultatea de Teologie
protestantă, în special la Adolf Harnack, pe atunci în mare faimă, Is‑
toria şi esenţa creştinismului“14. În 1912 merge, fiind atras de faima a
doi profesori, în vechiul centru universitar din Heidelberg. Wilhelm
Windelband, pentru Filozofie şi logică şi prof. Ernst Troeltsch, pentru
Teologie dar şi pentru Filozofie.
În anul 1914, în timp ce‑şi pregătea teza de doctorat, izbucneşte
primul război mondial. Din acest motiv cere o amânare de două se‑
mestre, după care a prezentat lucrarea sa de docrorat la prof. Toelt‑
sch, cu titlul: Die Religions inhalte eines systems der werte. Lucrarea
a fost acceptată şi a urmat susţinerea orală a examenului. Însă nu a
mai îndeplinit formula investirii publice a titlului de doctor, care mai
ales la Heidelberg, se făcea cu un deosebit fast15. După aceasta s‑a eli‑
berat un certificat cu aprobarea examenelor date şi a lucrărilor scrise
aprobate „conferindu‑ni‑se titlul de doctor“.
După întoarcerea sa în ţară a efectuat timp de o lună stagiul militar
la Ploieşti, apoi în Regimentul 51 Galaţi.
Merită amintit, interesantul episod „patriotic“ consumat în Bucu‑
reşti şi finalizat prin încorporarea în Regimental 51 Galaţi. Ca o premo‑
niţie a destinului său care va itersecta şi penitenciarele din România,
I. Gh. Savin nu ezită să relateze cu savoare succesul pe care l‑a resimţit
în urma unui discurs improvizat în sala Dacia din Bucureşti. „Întâm‑
plarea“ s‑a petrecut într‑o duminică, când, după o lună de şcoală, am
avut un „liber“. Am venit la Bucureşti şi, întâmplător, am asistat la o
14. I. Gh. Savin, Notă autobiografică, în Ioan Gh. Savin, Mistica apuseană, ed. cit.,
p. 149.
Idem, Mistica apuseană, p. 149‑150.
15.��
��
434
întrunire care se ţinea în sala Dacia, întrunirea ţinută de oameni de di‑

ferite nuanţe politice, în special conservatori, care erau în opoziţie şi
care cereau intrarea noastră imediat în război, alături de „aliaţi“, adică
de Franţa , în primul rând, şi contra Austro‑Ungariei, pentru eliberarea
Ardealului şi a Bucovinei, faţă de atitudinea tegiversantă a liberalilor
care erau la guvern şi care, deformau cel puţin, se considerau legaţi
de alianţa noastră militară cu Germania, alianţă încheiată de Regele
Carol I, dar nedorită de ţară. Vorbise între alţii Nicu Filipescu, cu felul
lui tranşant‑autoritar, apoi Barbu Delavrancea, cu felul lui tumultuos
şi răscolitor şi, asistenţa, foarte numeroasă era entuziasmată la cul‑
me. Câţiva dintre asistenţi mă recunoscuseră şi ştiind că fusesem în
1909, ca student, preşedinte al studenţilor bucureşteni, au cerut să
vorbesc şi eu în numele tineretului. Silit de glasul insistent al sălii şi
chemat de cei ce prezidau adunarea, dar purtat de un sentiment per‑
sonal al dorinţei mele de a recăpăta Ardealul mult dorit şi visat, m‑am
trezit pe scenă şi am vorbit. E greu de spus succesul ce l‑am avut, mai
ales, că cel ce venisem proaspăt din Germania, şi ştiam cum se judecă
acolo acest război nedrept, de către oamenii de ştiinţă. Am citat în‑
tre altele cazul profesorului meu Ernst Troeltsch care‑mi spusese că,
cu toate victoriile germane, e un război nedrept pe care ei îl vor pier‑
de… şi că el profesor german ne sfătuieşte să nu ne grăbim a intra în
război, iar dacă intrăm, nici într‑un caz alături de Germania. Succesul
cuvântării mele improvizate a fost extraordinar. Urmarea însă a fost
că aflându‑se la şcoală de acest discurs al meu, comandantul şcolii,
Col. Iliescu, pare‑mi‑se, pe semne, un filogerman înfocat, care‑şi făcuse
stagiul militar în Germania, m‑a chemat şi mi‑a spus: „D‑ta, dle filosof,
eşti pentru intrarea în război imediat. Noi aici pregătim ofiţeri pentru
partea sedentară. Deci n‑ai ce căuta aici, ci la regimental de care apar‑
ţii, şi astfel m‑am trezit trimis şi încorporat regimentului 51 Galaţi,
dublura «bătrână», cum îi spune autorul, regimentului activ 11 Siret
din Galaţi“16.
Este profesor de limba română. În 1920 a fost numit Inspector
general în Ministerul Cultelor şi Artelor, unde alături de Nichifor Crai‑
nic, G. D. Mugur, V. Voiculescu, Gala Galaction, a făcut parte din colegiul
16. Idem, Notă autobiografică, p. 150‑151.
435
redacţiei la revista „Cuvântul“, iniţiată de O. Goga, pe atunci ministru al

Cultelor. Profesor de Filosofie a religiilor şi Apologetică la Facultatea
de Teologie din Chişinău (1927‑1941).
În 1926 era profesor de filosofie la Facultatea de Teologie a Uni‑
versităţii din Iaşi, cu sediul la Chişinău. Doi ani mai târziu, în 1928,
obţine titularizare la catedra de Apologetică, unde pentru un timp a
fost şi decan17 al acestei facultăţii. Participă la Congresul profesorilor
de Teologie ortodoxă de la Atena.
În ziua de 27 mai 1928, profesorul I. Gh. Savin, care era pe atunci
inspector al Ministerului Cultelor, participă, alături de Ioan D. Prodrom,
prefectul Judeţului Galaţi, şi Scarlat Rădulescu, prefectul Galaţiului, la
ceremonia punerii pietrei de temelie a bisericii parohiale cu hramul
„Sfinţii Împăraţi Constantin cu maica sa, Elena“, din Jorăşti. Slujba de
sfinţire a fost săvârşită de episcopul Cosma al Dunării de Jos.
În 1948, când era profesor de la Facultatea din Bucureşti, a fost
pensionat, odată cu desfiinţarea catedrei de Apologetică, al cărui ti‑
tular era, întrucât disciplina respectivă era total incompatibilă unui
regim dictatorial comunist.
Din 1950 încep momentele crâncene pentru profesorul I. Gh. Sa‑
vin. Pe 5 mai 1950 este arestat şi încarcerat la Penitenciarul „Dună‑
rera“ din Sighetul Marmaţiei, făcându‑se vinovat de: „Activitate in‑
tensă împotriva mişcării muncitoreşti (a publicat o serie de materiale
filosofice şi religioase, propovăduind fascismul). Și din cauza acestei
acuzaţii, conform Deciziei M.A.I., pedeapsa i‑a fost majorată după 36
de luni, cu încă 60 de luni, prin acelaşi decizie M.A.I., în 1953. După
doi ani, în 1955, pe 6 iulie, după alte surse în 195618, este eliberat din
penitenciar.
A fost exclus din activitatea teologică şi viaţa bisericească. Abia în
1962 i s‑a acceptat un articol în „Studii teologice“, Cronologia biblică,
şi acesta sub numele tatălui său. În schimb i s‑a propus să editeze arti‑
cole pentru publicaţia externă a regimului, la „Glasul Patriei“, ceea ce a
17. Aurel Savin, Completare (p. 151‑154) la Nota autobiografică, în I. Gh. Savin,
Mistica apuseană, p. 152.
18. George Enache, Teologul Ioan Gh. Savin „apologeticul nostru“, în „Ziarul Lu‑
mina“, sâmbătă, 6 martie 2010, p. 4.
436
refuzat, fapt pentru care la 1 mai 1962 i s‑a retras pensia de la Asigu‑
rările sociale, pe care o avea ca orice salariat care a plătit contribuţii şi
cote sociale la stat, tocmai pentru a primi o pensie.
Motivul este revelator. „Greşit i s‑au aplicat prevederile D. L. Nr.
292/959, privitor la dreptul de pensie în cadrul Asigurărilor sociale
de stat, întrucât acesta (adică I. Gh. Savin), ca profesor de teologie a
combătut materialismul istoric, baza ideologică a guvernării demo‑
cratice de astăzi a ţării“19. Când a cerut explicaţii pentru acestă si‑
tuaţie, i s‑a replicat: „Să te plătească popii pe care i‑ai slujit, nu clasa
muncitoare“.
Aceste consecinţe sunt parţiale. Pentru că publicase un număr
mare de articole antibolşevice şi antioculte, pentru că fusese profe‑
sor de Apologetică şi Mistică, discipline interzise rapid de regimul co‑
munist, mai fusese inspector general la Culte, redactor la publicaţia
„Cuvântul“20, sub conducerea lui Octavian Goga. A fost şi subsecretar
de Stat la Ministerul Educaţiei Naţionale, în guvernul Goga. Acestea
sunt adevăratele motive de represiune a marelui apologet I. Gh. Sa‑
vin, cel care a împlinit „triada apologeţilor clasici ai Bisericii Ortodoxe
Române: Găină – Mihălcescu – Savin, şi care foarte mult şi‑a exprimat
profundul regret de a nu se fi preoţit la vreme“21.
A încetat din viaţă în 1973, în vârstă de 88 de ani şi a fost depus
la biserica „Sfânta Muceniţă Ecaterina“, capela Institutului Teologic
din Bucureşti. Din partea patriarhului României şi a rectorului episco‑
pul‑vicar patriarhal Antonie, care era în străinătate, a fost împuterni‑
cit să susţină un necrolog prof. N. Chiţescu, vechi prieten şi asistent şi
continuator al cursurilor lui I. Gh. Savin. Au mai susţinut câte un necro‑
log pr. Gh. Cunescu şi pr. prof. D. Radu, de la Facultatea de Teologie.
A fost înmormântat la cimitirul Mănăstirii Cernica, unde avea loc
de veci, iar la sfârşit a urmat o slujbă de pomenire şi o agapă creşti‑
nească, la trapeza mănăstirii.
19. I. Gh. Savin, Notă autobiografică, p. 153.

20. † Dr. Antonie Plămădeală, Cuvânt înainte, în I. Gh. Savin, Mistica şi ascetica
ortodoxă, Sibiu, 1966, p. 5.
Prof. dr. N. Chiţescu şi pr. prof. dr. D. Radu, art. cit., p. 563‑ 564.
21.��
��
437
3. Scrierile cu caracter apologetic

Părintele Stăniloae, ca cel care i‑a urmat la aceeaşi catedră, îl ca‑
racteriza drept „marele teolog“22. Mulţi l‑au crezut cel mai mare filosof
ortodox al Bisericii Ortodoxe Române.
În publicaţiile timpului se scria despre el: „În galeria apologeţilor
români, alături de: Nicolae Găină, Nicolae Cotos, Irineu Mihălcescu,
Ilarion V. Felea, Corneliu Sârbu, Petru Rezuş, toţi trecuţi la Domnul,
Ioan Gh. Savin este dintre cei mai mari“23.
O aplecare intensă şi sistematică a manifestat în opera şi activi‑
tatea sa, spre latura apologetică a teologiei. Astfel, numeroase lucrări
se referă la acest subiect socotit de el, ca fiind esenţial în misiunea de
propovăduie la valorilor creştine. A simţit o atracţie irezistibilă pentru
această disciplină, deoarece aceasta reprezenta cheia demonstrării
existenţei divinităţii şi implicit eficienţa maximă a întregului edificiu
al creştinismului – răspândirea credinţei în Dumnezeu –, prin conver‑
tire cu ajutorul acestor argumente raţionale.
Pasiunea pentru această disciplină a dobândit‑o de la Nichifor Crai‑
nic. El a aşezat Mistica şi Ascetica la nivelul superior al studiilor teolo‑
gice, aşa cum este de fapt şi în viaţă, prin marii duhovnici şi mistici care
au reprezentat lumini de orientare mai rapidă şi mai sigură în apropi‑
erea nevoitorilor creştini de Dumnezeu. În scrierile sale, va încerca să
demonstreze, că lipsa de har este elementul care deosebeşte esenţial
şi total mistica creştină de cea păgână, religioasă de cea profană24.
Adevărata Apologetică a voit dintotdeauna să aducă argumente
contra promotorilor necredinţei sau ateismului, sau să întărească în
convingerile lor pe credincioşi. Scrisul său apologetic este efervescent,
plin de tensiune şi de mărturisire, de pe poziţia unui teolog cu identi‑
tate bisericească, dar cu anvergura unui profesionist analist în cunoaş‑
terea adevăratelor obiective nedeclarate ale unor curente ideologice,
doctrine politice, mişcări spiritualiste, manifestări oculte, subtilităţi
filosofice, potrivnice creştinismului.
22. † Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 6.

V.B. Nevoia de apologetică, în „România liberă“, 3 iunie 1955.
23.��
��
��Mistica şi Asce‑
24. † Dr. Antonie Plămădeală, „Cuvânt înainte“, în Ioan. Gh. Savin,
tica Ortodoxă, Sibiu, 1966, p. 26.
438
Iată, ce mărturisire actuală formulează I. Gh. Savin, în 1943, refe‑

ritor la ateismul agresiv: „Faţă de ateismul agresiv şi ofensiv al pro‑
pagandei comuniste, Biserica trebuie să păşească la luptă cu toate ar‑
mele şi pe toate fronturile. Sus şi jos. Sus, clarificând poziţiile faţă de
Biserică a feluriţilor ei «fii», creştini de circumstanţă şi convenienţă;
intrând în vălmăşagul frământărilor sociale şi readucând la Hristos şi
Evanghelia Sa masele muncitoare prinse în mrejele diabolic ţesute ale
evangheliei comuniste. Orice şovăire şi menajare ne poate fi fatală…
Biserica trebuie să intre în vâltoarea luptei sociale, biruind pe adver‑
sarul său: comunismul“25. A scris aceste rânduri, nu în mod agresiv şi
gratuit, ci într‑o perfecta stare de înţelegere a situaţiei propagandei
ateiste, doctrina comunismului.
1. Învăţământul religios în şcolile decundare, 1923.
2. Biserica română şi noua ei organizare, 1925.
3. Cultură şi Religie, Chişinău, 1927, 83 p.
4. Filosofia şi istoria ei, Chişinău, 1927.
5. Reorganizarea învăţământului în seminarii,Chişinău, 1927.
6. Apologetica. Elemente de filosofia religiei creştine. Manual pen‑
tru uzul şcolilor secundare şi al seminariilor teologige, Bucureşti, 1929,
158 p.
7. Dovezile raţionale pentru existenţa lui Dumnezeu, Studiu intro‑
ductiv, Bucureşti, 1939, 39 p.
8. Creştinismul şi viaţa, Bucureşti, 1935, 36 p.
9. Curs de Apologetică, Chestiuni introductive, Bucureşti, 1935,
152 p.
10. Problema cultelor în România, Bucureşti, 1937, 54 p.
11. Fiinţa şi originea religiei, Bucureşti, 1937, 279 p.
12. Existenţa lui Dumnezeu. 1. Proba ontologică, Bucureşti, 1940,
280 p.
13. Apologetica, vol. II, Partea I, Bucureşti, 1940, 279 p.
14. Ce este Ortodoxia? Bucureşti, 1942, 20 p.
15. Probele cosmologică şi teologică, Bucureşti, 1943, 274 p.
16. Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Bucureşti, 1932, 105 p.
17. Creştinism şi cultura română, Bucureşti, 1944, 32 p.
Ioan Gh. Savin, Creştinismul şi gândirea contemporană, Bucureşti, 1943, p. 114.

25.��
439
18. Creştinism şi comunism, Bucureşti, 1938, 71 p.

19. Creştinism şi gândirea contemporană, 1940.
20. Ce este Ortodoxia?, Conferinţă, 1942.
21. Precizări şi reconsiderări în jurul problemei „Fraţii Dom-
nului“26.
Deoarece anul 2015 este dedicat misiunii parohiei şi mănăstirii şi
marilor dascăli şi păstori din eparhii, este o ocazie specială de a pre‑
zenta unele din argumentaţiile formulate în acest studiu de marele
profesor şi teolog, născut în judeţul Galaţi, I. Gh. Savin: „Fraţii Dom‑
nului erau fii ai lui Iosif proveniţi dintr‑o căsătorie anterioară. Aceas‑
tă concepţie era admisă şi împărtăşită de mulţi dintre creştinii epocii
primare a Bisericii. Între cei ce o adoptă sunt multe nume ilustre dintre
scriitorii şi Părinţii Bisericii, ca: Iustin Martirul, Clement Alexandrinul şi
Origen, Irineu şi Epifaniu, Eusebiu al Cezareii şi Fericitul Augustin, Gri‑
gorie de Nyssa, Chiril al Alexandriei şi Sfântul Ioan Hrisostom27. Această
părere a fost consemnată de cel mai vechi scriitor bisericesc, Hegesip,
iudeu convertit la creştinism, traitor între anii 110 şi 180, şi de la care
ni se păstrează scrierea sa cu caracter istoric, intitulată: «Memoriale»
– ὑπομνήματα – în care el povesteşte , într‑o expunere foarte simplă,
tradiţia infailibilă a predicaţiei apostolice, după cum o caracterizează
Eusebiu de Cezareea, prin care ni s‑au şi păstrat fragmentele din «Me‑
morialele» lui Hegesip28. Mărturia acestui autor din secolul al II‑lea re‑
prezintă redarea obiectivă a celei mai vechi şi mai autentice forme a
Sfintei Tradiţii, referitor la «Fraţii Domnului» şi că pentru prima data,
la el apare şi denumirea de «veri ai Domnului» – «ἀνεψιός» – dată lui
Simeon, fiul lui Cleopa, fratele lui Iosif“29.
22. Mântuitorul Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii30, în
„Studii teologice“, 1964, p. 519‑ 532.
26. Prof. Ioan Gh. Savin, Precizări şi reconsiderări în jurul problemei „Fraţii Dom‑
nului“, în „Studii teologice“, XIII (1961), nr. 5‑6, p. 271‑296
27.�Ibidem, p. 285.
28.�Ibidem, p. 286.
29. I. Corely, S. I., în Dictionnaire Apologetique de la Foi catholique, par I. B. Jau‑
gey, p. 1306, apud prof. Ioan Gh. Savin, „Precizări şi reconsiderări...“, p. 286.
Prof. Ioan Gh. Savin,�Mântuitorul Iisus Hristos în lumina Sfintelor Evanghelii,
30.��
��
în „Studii teologice“, seria a II‑a, anul XVI (1964), p. 519‑ 532.
440
23. Iconomia şi roadele Învieriii Domnului31, în „Studii teologice“,

1962, p. 267‑282.
24. Rolul Dreptului Iosif în iconomia Răscumpărării şi locul său în
haghiografia creştină32, în „Studii teologice“, 1964, p. 303‑333.
În acest studiu, profesorul Savin nu ezită să demaşte improvizaţiile
şi erorile dogmatice ale unor „iosifologi“ apuseni (iezuitul englez Hen‑
ry Coleridge, L. Cl. Fillion33 – profesor de Scriptură Sacră şi membru
consultant al Comisiei biblice pontificale) care susţineau că: „datorită
umilinţei Sfântului Iosif şi numai atunci când el – Iosif – a convenit la
aceasta, tot viitorul destinat Sfintei Familii a devenit posibil…, făcând
astfel, ca fecioria şi sfinţenia ei să depindă de virginitatea şi sublimita‑
tea sfinţeniei soţului ei. Sfânta Fecioară a putut să rămână virgină din
cauza lui Iosif“34. De remarcat lipsa de menajament în toate disputele
şi polemicile teologice, nu numai între ortodocşi, ci şi între ortodocşi
şi eterodocşi.
După 1989, au fost editate Mistica şi ascetica ortodoxă şi Mistica
apuseană, în 1996. Iar la Editura Anastasia Integrala Ioan Gheorghe
Savin, Apologetica, vol. 1, Bucureşti, 2002, şi vol. 2 în 2003.
De asemenea este intens preocupat de dovedirea existenţei lui
Dumnezeu în articolul: „Evoluţiei şi Teologie“35. Aici, el demască falsa
ipoteză a evoluţionismului. „Evoluţionismul zice: nu scopul şi deci func‑
ţiunea, pe care o are de îndeplinit un organ, este Acela care a prezidat
la crearea organului, ci evoluţiunea, prin simpla influenţă a mediului,
a creat organul36. Deci nu funcţia crează organul 37 aşa, cum afirma
marele Cuvier lui Etienne Geoffroy. În acest articol, autorul îl aminteş‑
te pe marele savant roman Nicolae Paulescu şi vestitul său tratat de
Idem, Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „Studii teologice“, seria a II‑a,

31.��
��
anul XIV (1962), nr. 5‑6, p. 267‑282.
32. Idem, Rolul Dreptului Iosif în iconomia Răscumpărării şi locul său în haghio‑
grafia creştină, în „Studii teologice“, seria a II‑a, anul XVI (1964), nr. 5‑6, p. 303‑333.
L. Cl. Fillion, Vie de nôtre Seigneur Jésus Christ, exposé historique critique et
33.��
��
apologetique, Paris, 1929, vol. I, 374.
34. Prof. Ioan Gh. Savin, Rolul Dreptului Iosif..., p. 308‑310.
35. I. Gh. Savin, Evoluţie şi teologie, în „Luminătorul“, nr. 3‑4/ 1941, p. 132‑142.
36. Idem, Evoluţie şi teologie, p. 134.
I. B. Senderens, Création et Evolution, Bloud, Paris, 928, p. 101.
37.��
441
spulberare a evoluţionismului, „Fiziologie Medicală“. De aceea Nico‑

lae Paulescu aprecia că: „Omul de ştiinţă nu poate să se mulţumeas‑
că a zice: cred în Dumnezeu, cu el trebuie să se afirme: ştiu că există
Dumnezeu“38. Nicolae Paulescu este cel care a demonstrat că darwi‑
nismul nu poate fi încadrat în categoria ştiinţe. „Observaţia prelungită
timp de mai multe mii de ani constată că omul rămâne om; câinele, câi‑
ne; stejarul, stejar ş.a.m.d. – cu alte cuvinte, că speciile sunt fixe. Dar‑
win pretinde că speciile nu sunt fixe, ci se transformă unele în altele.
Pentru ca o asemenea ipoteză să fie admisă în ştiinţă, trebuie însă ca,
înainte de toate, să fie probate. Or, făcând examenul critic al darwinis‑
mului, am arătat că Darwin nu aduce niciun fapt, care să demonstreze
în mod evident transformarea fie şi a unei singure specii actuale într‑o
altă specie actuală39“.
„Despre Chipul iconografic al Mâtuitorului“40. În acest articol au‑
torul aminteşte despre cle mai autencice surse de documentare în ce
priveşte informaţiile referitoare la portretistica Mântuitorului. Cea
mai veche dintre aceste descrieri ar fi cea a lui Antonin de Plaisance.
În scrierea sa, Itinerarium, spune că a văzut la Ierusalim, în biserica
„Sfânta Sofia“, zidită de Sfânta Elena, mama lui Constantin, pe locul pre‑
supus a fi fost Pretoriu, în care Iisus a stat la judecată în faţa lui Pilat
Procuratorul, amprenta piciorului lui Iisus, impregnate chiar pe piatra
pe care El a stat la judecată şi chiar un tablou reprezentând pe Iisus
stand în faţa lui Pilat şi în care Iisus avea «staturam commune, faciem
pulchram, capillos sub anellatos, manum formosam, digita longa»41.
A doua sursă enumerată este o descriere a chipului lui Iisus atri‑
buită Sfântului Ioan Damaschinul, din secolul al VIII‑lea, care este
cuprinsă în Epistola către Teofil, împăratul Bizanţului. După aceste
descrieri, care au şi fost traduse în latină pe la 1150, de către Bur‑
Dr. Nicolae Paulescu, Phisiologie Medicală, vol. III, p. 917.

38.��
��
39.� Doctorul Nicolae Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucu‑
reşti, 2009, p. 116‑117.
Prof. Ioan Gh. Savin,�Despre chipul iconografic al Mântuitorului, în „Mitropo‑
40.��
��
lia Olteniei“, anul XVII (1965), nr. 9‑10, p. 775‑794.
41. Geyer, Itinera Hierosalymitana, Viena, 1898, vezi la Ferdinand Prat, „Les
portraits du Christ“, p. 527, apud prof. Ioan Gh. Savin, „Despre chipul iconografic al
Mântuitorului“, p. 788.
442
gundio de Pisa, autorul vestitei „Legende de aur“, Iisus ar fi avut: „faţa

ovală (asemănătoare celei a maicii sale), ochi frumoşi (fără a li se indi‑
ca culoarea), sprâncenele îmbinate (semn al purităţii şi puterii, după
concepţia orientată), capul puţin aplecat (semn de maturitate), statu‑
ra şi talia potrivite“42.
Poate, mai interesantă este descrierea chipului Mântuitorului din
jurul anului 800, a monahului Epiphaniu, în scrierea sa Vita Mariae
Virginis. Iisus avea „talia înaltă de şase picioare (aproximativ 1, 8 m),
ochi frumoşi, sprâncenele arcate, nasul proeminent (semn al unei firi
voluntare), talia puţin înclinată, faţa ovală, ca a maicii sale, tenul feţei
de culoarea grâului, părul lung şi inelat a cărui culoare e greu de redat;
sprâncenele negre, barba şi părul capului tinzând spre roşu; ochii că‑
prui azuratici. Se aseamănă maicii sale“43.
Pot fi de asemenea enumerate doar, Scrisoarea către Împăratul
Teofil a celor trei Patriarhi orientali: al Antiohiei, al Alexandriei şi al
Ierusalimului datând din veacul al IX‑lea (835), în care chipul Mântui‑
torului este înfăţişat aproape cu aceleaşi trăsături.
Însă, una dintre cele mai valoroase descrieri a chipului Mântuito‑
rului este cea care a circulat în lumea creştină şi cunoscută sub nume‑
le de: Scrisoare a lui Publius Lentulus către senatul roman. Această
scrisoare a apărut în secolul al XIII‑lea.
„A apărut, în acest timp şi trăieşte încă, un om de mare virtute, numit
Iisus Hristos, care e socotit de neamuri profet al Adevărului – propheta
veritatis – pe care discipolii săi îl numesc fiul lui Dumnezeu, înviind mor‑
ţii şi vindecând tot felul de boli (omnes langores); om de statură mijlocie
şi frumoasă(procerus mediocris et spectabilis); plăcut la vedere, având
faţa venerabilă (vultul habens venerabilem), faţă care inspiră iubire,
dar şi teamă; având părul de culoarea alunei necoapte (nucis avelanea
premature), neted până la urechi; de la urechi însă inelat (circinos) şi
buclat (crispos); de culoare roşiatică strălucitoare, atingându‑I umerii;
despărţit în două din mijlocul creştetului, după obiceiul nazorenilor;
Ferdinand Prat, Les portraits du Christ, p. 527, apud prof. Ioan Gh. Savin,
42.��
��
„Despre chipul iconografic al Mântuitorului“, p. 789.
43.�Ibidem, p. 528, apud prof. Ioan Gh. Savin,��
„Despre chipul iconografic al Mân‑
tuitorului“, p. 790.
443
având fruntea netedă şi foarte senină, cu faţa fără nicio încreţitură sau
pată, de culoare puţin roşiatică (rubor moderatus); nasul şi gura fără
niciun defect, barba de aceeaşi culoare cu părul capului, bogată, însă
nu lungă, bifurcate la mijloc; înfăţişarea (aspectum) simplă (simpatico)
şi matură; ochii verzi şi limpezi (oculus glacius variis et Claris existenti‑
bus), teribil în imprecaţii, bland şi amabil în admonestaţii; de o voioşie
gravă şi reţinută (hilaris servata gravitate), uneori a fost văzut plân‑
gând, niciodată râzând; statura corpului înaltă şi dreaptă; mâinile şi
braţele agreabile la vedere; în convorbiri grav, măsurat şi modest“44.
4. Accente apologetice
Dimensiunea pronunţat ofensivă, efectul demolator al articolelor
sale, se reflectă în diversitatea punctelor nevralgice unde intervenţia
sa este indispensabilă.
Subiecte precum: „Creştinism şi francmasonerie“, „Creştinism şi
teosifie“, „Bolşevism şi francmasonerie“ sunt câteva sclipiri de geniu
din strălucita apologie la adresa Creştinsmului.
Nu ezită să prezinte făţiş doctrina distructivă a francmasonilor şi
efectele devastatoare ale acestei organizaţii. El defineşte francmaso‑
neria drept „asociaţie secretă de înfrăţire universală peste deosebirile
de rasă şi religie, pentru progresul omenirii şi perfecţionarea indivi‑
duală pe baza principiilor furnizate de raţiunea umană“. După Consti‑
tuţia masonică, promulgată în 1885, „Francmasoneria este instituţia
filantropică, filosofică şi progresivă, care are drept obiect cercetarea
adevărului, studiul moralei şi practica solidarităţii. Ea lucrează la per‑
fecţionarea intelectuală şi socială a umanităţii, având drept principii:
toleranţa mutuală, respectul de altul şi de sine şi libertatea absolute
de conştiinţă. Ea îşi interzice orice afirmaţie dogmatică. Ea are drept
deviză: libertate, fraternitate, egalitate. Ea recomandă propaganda
prin exemplu, grai şi scris, sub rezerva păstrării secretului masonic“45.
Principiul ei este refuzul oricărei credinţe dogmatice46.
Dobschütz, Christusbilder, Texte und Untersuchungen, vol. II, Anexe, p. 319,

44.��
��
cf. prof. Ioan Gh. Savin, „Despre chipul iconografic al Mântuitorului“, p. 791.
Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, p. 23.
45.��
46.�Ibidem, p. 24.
444
Profesorul I. Gh. Savin intră într‑o dezbatere de substanţă, expli‑

când esenţa mântuitoare a creştinismului, prin taina Crucii vis‑à‑vis
cu tentativele misticii oculte masone de substituire a adevărului
proclamat de religia creştină. „Cine crede şi în Evanghelie şi în Iisus
Mântuitorul, nu mai poate acţiona şi oficia în lojele masonice, înlocu‑
ind Crucea cu mistria şi taina Jertfei celei fără de sânge cu misterele
oculte ale masoneriei. Lucrul acesta trebuie bine precizat şi bine şti‑
ut, spre a se înceta cu mistificările şi echivocurile, care volrbesc de
teismul şi evlavia morală a masonilor, ca şi din partea masonilor, care
vorbesc de perfecta concordanţă între puterea mântuitoare a Crucii
şi cea ziditoare a mistriei. Deosebirile sunt esenţiale şi fundamentale
şi cine crede în Dumnezeul creştin, nu mai are nevoie de demiurgul
păgân al masoneriei“47.
În „Ocultism şi creştinism“, apologetul Savin demască şi practici‑
le moderne ale unei societăţi aflate într‑un amestec nociv de credinţă
cu superstiţie. El aminteşte că aceste manifestări au o întreagă istorie
în timp şi nu sunt o noutate. „Horoscoapele erau la mare cinste şi fie‑
care citea sau îşi aştepta soarta de la poziţia şi conjuncţia astrelor în
clipa naşterii sau a începerii unei acţiuni. Papi şi împăraţi îşi aveau as‑
trologii lor, iar Caterina de Medici, nepoată de papi şi mama de regi, îşi
consulta horoscopul spre a afla dacă aştrii sunt favorabili ca să exter‑
mine, cu sabia şi otrava, hughenoţii eretici, pentru slava lui Dumnezeu
şi a Bisericii Catolice“48.
Acelaşi accent grav se observă şi în articolul „Bolşevismul şi
religia“unde autorul explică legătura dintre Darwinism şi comunism.
„Materialismul economic preconizat de Karl Marx şi Friederich Engels,
autorii „Manifestului comunist“, a cărui realizare intergrală o urmăreş‑
te bolşevismul, e consecinţa sociologică a darwinismului, după care
omul nu e decât un simplu exemplar zoologic din clasa primatelor. O
coborâre definitivă în animalitate. Ceea ce distanţează, generic, pe om
de gorilă este scânteia divină din el: spiritual, care‑l pune în legătură
cu cerul49.
47.�Ibidem, p. 26.
48.�Ibidem, p. 44.
49.�Ibidem, p. 68.
445
Lozinca comuniştilor, declarată făţiş, a fost eliminarea definitivă

a oricărei forme de religie – socotită „narcotic cu care se ameţeşte
poporul“ – din societatea omului nou. Revista de propaganda ateistă
„Bezbojnis“ (Ateistul) are ca ilustraţie pe copertă următoarea sce‑
nă: ridicat pe o scară, care‑şi suie treptele până în nori, un masiv
cetăţean sovietic, înarmat cu un ciocan, sfărâmă, prăvălind în neant,
chipurile representative ale celor patru mari religii care stăpânesc
lumea civilizată: Hristos, Iehova, Mahomed şi Buda“50. În documen‑
tele congresului socialist de la Londra, din 1905, unde Lenin şi Troţki
au fondat cea de‑a III‑a internaţională, se precizează: „…Propaganda
noastră trebuie să fie o propagandă ateistă“51. Din 1928, însă lupta
împotriva religiei este o prioritate esenţială a comunismului. „Statul
burghez are un aliat: Biserica. Ea trebuie complet scoasă din statul
communist. Ar fi o nebunie dacă pe cheltuiala statului s‑ar întreţine
acest deposit de opium pentru narcotizarea maselor. Nu există putin‑
ţă de împăcare între communism şi religie52. Lupta împotriva religie
ia o cu totul altă amploare atunci când, prin Decretul 18 din luna mai
1929, se prevede că: „Se recunoaşte libertatea profesională a credin‑
cioşilor şi libertatea propagandei antireligioase“53. Acesta este textul
prin care se anunţă persecuţia intelectuală, culturală şi religioasă a
creştinilor. Prin acest document se interzice orice activitate de na‑
tură spirituală şi religioasă, se interzic publicaţiile teologice, predi‑
cile, întrunirile. Religia este complet eliminată din şcoli. Cei mai vi‑
zaţi erau tinerii. S‑au instruit propagandişti în 18 universităţi ateiste
create în 1929 şi au fost trimişi în întreaga Rusie cu misiunea de a
propaga şi de a supraveghea mersul mişcării antireligioase, denun‑
ţând orice urmă de religie care s‑ar furişa undeva: în şcoli, cazărmi,
spitale, închisori etc.“54.
I. Gh. Savin menţionează un alt episod al propagandei antireligi‑
oase care se derula într‑o instituţie de stat, în articolul „Antihrist“.
„În muzeul din Petrograd, între alte piese de convingătoare intuiţie
50.�Ibidem, p. 67.
51. Ibidem, p. 70.
52.�Ibidem, p. 70‑71.
53.�Ibidem, p. 75.
54.�Ibidem, p. 76
446
antireligioasă există şi următoarea: doi săculeţi de grâu, de dimen‑

siuni inegale. Pe cel mai mic din ei e pusă inscripţia: pe o deseatină
s‑au recoltat în Rusia 90 puduri grâu, slujindu‑se sfeştanii. Pe cel mai
mare e scris: în Belgia, fără sfeştanii, dar cu tractoare, s‑au recoltat
de cinci ori mai mult“55. De asemenea poate fi văzută şi bogata litera‑
tură pedagogică predată programmatic, în toate şcolile din Rusia şi
în toate clasele. Iată unul din interesantele programele „educative“
din şcoli.
1. „La clasa I, în locul religiei, se predau următoarele chestiuni:
sărutarea icoanelor şi asistarea la servicii religioase sunt vătămătoare
sănătăţii. Rugăciunile sunt nefolositoare. Morţii nu învie, deci nu avem
de ce să ne temem de stafii, nici să practicum vreun cult al morţilor.
2. La clasa a II‑a: Nu există nici vraci, nici draci, nici îngeri. Rugăciu‑
nile nu vindecă bolile. Posturile sunt în folosul popilor şi în dezavantajul
oamenilor.
3. La clasa a III‑la: Sărbătorile sunt inutile. Bogaţii sunt apăraţi de
religie. Folosul Tractorului şi inutilitatea rugăciunii.
4. În clasa a IV‑a se predă despre ştiinţă şi religie. Poveştile religiei
despre creaţia şi originea lumii, originea mitică a lui Iisus şi neexistenţa
Lui istorică. Acestei teme I se acordă un spaţiu deosebit de important, ea
fiind socotită drept lovitura mortală dată creştinismului.
5. În clasele superioare se predau teorii materialiste referitoare la
originea lumii şi a omului, precum şi cele referitoare la evoluţia socie‑
tăţii. Teoriile lui Laplace, Darwin, Haeckel şi neapărat Karl Marx sunt
litere de evanghelie“56.
Toată această mobilizare de instituţii, de personal, de economii,
începută în 1929 care drept obiectiv „să scoată pe Dumnezeu din su‑
fletul tineretului rus, ca şi din sufletul tuturor locuitorilor haosului ru‑
sesc colectivizat şi anarhizat şi izgonirea, dacă nu a lui Dumnezeu, cel
puţin a lui Hristos din sufletele ruşilor57.
55.�Ibidem, p. 77.
56.�Ibidem, p. 78.
57.�Ibidem, p. 79.
447
Poziţia actuală şi valoarea reală

a argumentul ontologic
Profesorul I. Gh. Savin are meritul de a clarifica unele aspect deli‑
cate în ce priveşte argumentul ontologic al existenţei lui Dumnezeu.
O preocupare constantă a avut‑o pentru aprofundarea dimensiu‑
nii ontologice a divinităţii, unde şi‑a demonstrat pregătirea sa filoso‑
fică ce implica cercetări şi argumentări din filosofii Spinoza, Leibniz,
Kant, Comte, Hegel, dar şi din ale marilor teologi ca: Anselm, Toma de
Aquino, Gaunilo etc.
El se întreabă: „De unde provine atunci interminabila discuţie,
dusă în jurul problemei existenşei lui Dumnezeu şi mai ales faimoasa
obiecţie că, deşi existenţa aparţine Fiinţei Divine, totuşi de la această
existenţă conceptuală nu se poate trece la existenţa reală? Din volun‑
tara sau involuntara, dar permanenta confuzie, care se face între exis‑
tenţa relativă, contingent sau „determinate“ – care revine lucrurilor
sau existenţelor concrete. Fiindcă nu aceeaşi existenţă revine Divinită‑
ţii, ca şi lucrurilor. Vorbind de existenţa lui Dumnezeu, înţelegem exis‑
tenţa în sine, principiul însuşi al fiinţării, cauza creatoare şi începătoa‑
re a tuturor existenţelor care sunt în lume şi care existenţe nu sunt de
aceeaşi esenţă, şi nici nu sunt pe acelaşi plan cu existenţa divină“.
Lui I. Gh. Savin îi revine meritul de a formula următorul raţiona‑
ment care este o contribuţie importantă în înţelegerea complexităţii
argumentului ontologic. El explică cum că: „Această existenţă absolu‑
tă, această existenţă pură sau nedeterminată nu este totuna cu exis‑
tenţa dată de timp şi spaţiu şi posibilă numai în timp şi spaţiu‑ timpul
şi spaţiul fiind condiţiile indispensabile şi determinative ale acestei
existenţe. O astfel de existenţă‑ şi la aceasta se va conveni fără reserve
– nu e valabilă pentru existenţa lui Dumnezeu, care e în afară de timp
şi spaţiu. Și dacă prin „a exista“ se înţelege „a fi în timp şi în spaţiu“, adi‑
că a fi temporar şi spaţial, atunci este evident că o astfel de existenţă
concretă, sau „reală“, nu poate fi atribuită lui Dumnezeu“58.
În concluzie, subliniază profesorul I. Gh. Savin sunt două feluri de
existenţe. Și aici este cheia dezlegării problemei noastre. Căci în afară
58. Idem, Apologetica, vol. I, Bucureşti, 2002, p. 515‑516.
448
de realitatea fizică, data în spaţiu, şi de cea istorică, data în timp, există

şi o altă realitate, acea a valorilor, care nu are nevoie de timp şi spa‑
ţiu pentru a fi, adică pentru a valora. Valori care valorează, pare să fie
un pleonasm, la care suntem siliţi însă, din lipsa de termeni, ca şi din
obişnuinţa noastră de a reduce existenţa numai la ceea ce este dat de
timp şi de spaţiu. Cum însă valorile îşi au realitatea lor proprie, inde‑
pendent de timp şi de spaţiu, este evident că ele nu există în acelaşi
sens în care există lucrurile sau realităţile fizice59.
Concluzii
Opera teologului I. Gh. Savin reprezintă un stâlp solid la fundamen‑
tarea teologiei româneşti. Este unul dintre autorii care a publicat arti‑
cole şi studii răspunzând credincioşilor, preoţilor, profesorilor, pentru
problemele netrecătoare ale existenţei, dar a intrat în dialog şi cu pro‑
blematica timpului său. De aceea sunt volume rămase a fi manual de
studiu pentru genereţii întregi, dar şi articole care au reflectat şi anali‑
zat perspectivele societăţii, ale şcolii, ale filosofiei, ale Bisericii, ale Teo‑
logiei, ale unor entităţi puse în slujba sau în detrimentul Bisericii.
1. A încercat prin scrisul său să atragă atenţia că există pericolul
iminent al secularizării, al desacralizării, al păgânizării societăţii tim‑
pului său, prin incultură sau prin pseudocultură. Prin programe mai
evidente sau mai oculte de marginalizare şi denigrare a dimensiunii
creştine din societatea românească şi nu numai. A luptat, prin scrisul
său, pentru formarea intelectuală şi spirituală a tinerilor, studenţilor,
preoţilor, a tuturor credincioşilor.
2. Școala reprezintă pentru I. Gh. Savin, bordul de lansare în răs‑
pândirea şi implementarea tematicilor care fundamentează dimensi‑
unea spirituală a unei naţiuni. Nu a fost implicat în politică partinică,
dar şi‑a exprimat în orice situaţie nemulţumirea şi indignarea faţă de
abuzurile unor curente filosofice (darwinismul, francmasonerie, ate‑
ism, occultism, indiferentism), care s‑au suprapus peste unele tendin‑
ţe proletar‑progresiste ale unei societăţi tulburate de crize, care şi‑a
asumat aceste mişcări ideologie drept statut de organizare.
59. Ibidem, p. 517.
449
3. Și‑a riscat sănătatea, singuranţa sa şi a familiei, libertatea,, chiar

şi viaţa, în demersul său apostolic de înfruntare a sistemului ideologic
de răspândire a comunismului‑ateist instituţionalizat şi protejat de
stat, într‑o perioadă de tristă amintire a istoriei României.
4. Ar fi un gest de recunoştinţă, redescoperirea operei şi spiritului
veşnic tânăr ale profesorului I. Gh. Savin, pentru o revitalizare şi revi‑
gorare a dimensiunii apologetice de astăzi60.
60. Vezi şi N. Paulescu, Noţiuni de suflet şi Dumnezeu în Fiziologie, ediţie îngrijită

de Răzvan Codrescu, Anastasia, 1999; Doctorul Nicolae Paulescu sau Ştiinţa mărturi‑
sitoare, ed. cit.; Oana Iftime, Introducere în Antievoluţionismul ştiinţific. Despre evolu‑
ţia omului de către om, Editura Anastasia, Bucurerşti, 2003; Ioan Vlăducă, Dialoguri.
Despre ştiinţă şi credinţă, Mănăstirea Petru Vodă, 2010; Jean Guitton, Grişca Bogda‑
nov, Igor Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Albatros, Bucureşti, 2000; Prof. dr.
ing. Gheorghe Sandu, Ştiinţă şi credinţă, împreună pe calea Adevărului, Editura Mitro‑
polia Olteniei, Craiova, 2007; Dr. Henry M. Morris, Creaţionismul ştiinţific, Societatea
misionară Română, 1992; Adrian Frangulea, Adevărul veacurilor în istoria civiliza‑
ţiilor, Editura „Hypatya“, Galaţi, 1995; Ioan Vlăducă, Adevărul despre evoluţionism,
Editura cartea ortodoxă, Editura Egumeniţa, 2008; Bazele darwinismului, manual
pentru clasa a XI‑a (Manual experimental), Editura de Stat didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1961; Ion Vlăducă, Elemente de apologetică ortodoxă; Adrian Lemeni –
coordonator, Apologetica ortodoxă, vol. I, Editura Basilica, Bucureşti, 2013; idem,
Apologetica ortodoxă. Dialoguri cu ştiinţele contemporane, vol. II, Editura Basilica,
Bucureşti, 2014.
450
Pr. Eugen Drăgoi,

Galaţi
PREOTUL PROFESOR VASILE GH. POPA

SAU ROBIA CONDEIULUI
Abstract: Among the priests who had literary, philosophical and theological
concerns and who also left a written work is Vasile Popa, too. His passion for reading
and his talent for pen are a model for nowadays servants.
Any priest, next to being the custodian of a liturgical and patrimonial property
has to be a historian of his time too, recording facts, with objectivity.
In the present study we find such a priest - Vasile Popa, a model for those who
want to follow him.
Keywords: priest, literature, work/written paper, service
O semnalare a unei apariții editoriale publicată de neobositul și

talentatul scriitor Grigore Ilisei1 mi‑a atras atenția asupra unui pre‑
ot gălățean la origine de care nu auzisem până acum: Vasile Gh. Popa.
Pornind o sumară investigație am aflat, prin bunăvoința fiului acestui
remarcabil cleric‑profesor, dr. pensionar Vasile V. Popa (Guju), că în
spațiul cultural al orașului Galați apăruseră câteva cărți ale preotului
Popa, însă cu o circulație restrânsă2. Cercetând „cazul“ aveam să aflu
că bibliografia despre preotul și profesorul Vasile Popa nu este chiar
1. Grigore Ilisei, Recviem pentru o prezviteră și lumea satului, în „Ziarul Lumina“,

an. VII, nr. 292, 16 decembrie 2011, p. 10; republicare în Grigore Ilisei, Pisanii de azi
și de demult, Editura Doxologia, Iași, 2002, p. 258‑260.
2. Nu demult și harnicul și talentatul scriitor tecucean Ionel Necula clama
absența lui Vasile Gh. Popa din preocupările istoricilor și criticilor literari: „Cine a
auzit de el? I‑am căutat numele prin dicționarele literare, prin istoriile mai noi și nu
l‑am întâlnit niciunde; am întrebat cunoscători ai fenomenului literar și n‑a auzit ni‑
meni de el“. Ionel Necula, Uricar la poarta Moldovei de Jos, vol. II, Editura Grapho
Press, Tecuci, 2011, p. 126.
451
atât de săracă3 și că activitatea sa didactică și publicistică a acestuia a

fost una exemplară în anii ‘50‑’70 ai veacului trecut.
Studiul de față se dorește a fi un corpus bio‑bibliografic asupra
personalității vrednicului dascăl și condeier, originar din Nicoreștii
de Tecuci, cu mai multe informații inedite, care completează în chip fe‑
ricit imaginea unui preot și profesor harnic și talentat, reper spiritual
și cultural ce‑și merită pe deplin locul în galeria marilor personalități
gălățene. Paginile de față nu s‑ar fi zămislit fără sprijinul constant și
binevoitor al dlui dr. Vasile V. Popa (Guju), fiul preotului și profeso‑
rului V. Popa, care și‑a împlinit cu asupra de măsură îndatorirea față
de memoria tatălui său4, străduindu‑se să‑i publice postum opera și
să‑i facă numele cunoscut, „răzbunând“ astfel tratamentul inuman și
marginalizarea la care părintele său a fost supus în perioada comu‑
nistă.
*
Vasile Gh. Popa s‑a născut la 23 noiembrie 1912 în Mălureni5,
un cătun al comunei Nicorești, județul Tecuci (azi în județul Galați)
din familie de podgoreni. Mălurenii6, menționat în documente la
3. Menționăm aici publicațiile care prezintă biografia lui Vasile Gh. Popa, în
ordinea cronologică a apariției lor: Maria Luiza Ungureanu, Prefață, în vol. „Vasile
G. Popa, Folclor din «Țara de Sus», Editura Minerva, București, 1983“; Iordan Datcu,
Dicționarul etnologilor români, Editura Saeculum I. O., București, 1998, p. 166‑167
(ediția a III‑a, Editura Saeculum I. O., București, 2006, p. 729); Grigore Ilisei, Fălti‑
ceni, Editura Omnia, Iași, 2003, p. 181‑182; Em. Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. II,
Suceava, 2004, p. 229‑230; V. Nistoreasa, Fălticeni, repere în timp, Suceava, 2007, p.
281‑285; Ioan Brezeanu, Galați, biografie spirituală, Editura Centrului Cultural „Du‑
nărea de Jos“, Galați, 2008, p. 293‑294; Vasile Ghica, Nasc și la Tecuci oameni (mic
dicționar enciclopedic), Editura PIM, Iași, 2008, p. 237‑238; C. Ciolca, Cartea Făltice‑
nilor de la A la Z, ediția a II‑a, Iași, 2010, p. 186‑187; Marian Palade, Ctitori de cultură
și spiritualitate ortodoxă. Arhierei, preoți și monahi cărturari din ținuturile Sucevei,
Editura Heruvim, Pătrăuți, 2012, p. 227‑228.
4. Doctorul Vasile Popa, în volumul său, Jurnalul unui medic de țară, Fundația cul‑
turală ANTARES, Galați, 2010 (prefață semnată de dr. Nicolae Bacalbașa) face dese
referiri la părintele său după trup. Vezi p. 24‑26, 31, 32, 39, 40, 73‑75, 94, 95, 157.
5. Iordan Datcu (op. cit., p. 729) înscrie eronat, ca loc al nașterii lui Vasile Popa
satul Fântâni, jud. Galați.
6. Vezi Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea I, Editura Acade‑
miei Române, București, 1991, p. 692.
452
17777 este descris astfel de cel ce a văzut lumina zilei în această lo‑
calitate acum 100 de ani: „Un sătuc modest, alcătuit din câteva zeci de
case, așezat pe malul stâng al Siretului, mal înalt și râpos, constituind o
adevărată anomalie geografică“8. Mălureni este și astăzi unul din cele
zece sate componente ale comunei Nicorești, situat pe Priporul Lupei,
având în anul 2002 o populație de 213 locuitori9. Rămas orfan din fra‑
gedă vârstă10, împreună cu o soră mai mare, Mitrița, sunt crescuți de
fratele tatălui lor, Ion Popa, zis și Fuică, în satul Fântâni, care aparținea
tot de comuna Nicorești. „Condiția de orfan care a răzbit la lumina
cărții datorită dârzeniei și minții fosforescente a rămas o permanență
a existenței sale“11.
Urmează, cu unele sincope – lucru obișnuit în lumea satelor noas‑
tre în primele decenii ale secolului al XX‑lea – școala primară „Filimon
Damian“ din Fântâni, dovedindu‑se ascuțit la minte, cu o memorie
extraordinară, calități care vor face din elevul Vasile Popa cel mai de
frunte absolvent al școlii care „în vremea aceea era vestită în întreaga
comună Nicorești“12. Aici a avut șansa de a învăța carte cu un vestit
dascăl al școlii din Fântâni, învățătorul Gheorghe Rău (1896‑1984)13,
7. Ion T. Sion, Câteva documente tecucene, în „Anuarul Institutului de Istorie și

Arheologie «A. D. Xenopol»“, XVIII, Iași, 1981, p. 644.
8. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, vol. I, Fundația culturală ANTARES, Galați, f. a.
[2003], p. 5.
9. Vezi Sorin Geacu, Județul Galați. Dicționar de geografie fizică, Editura CD PRE‑
SS, București, 2007, p. 161.
10. Tatăl său, Gheorghe Popa, mobilizat în Războiului Balcanic, a murit de hole‑
ră la carantina din Galați, în 1913, fiind înmormântat în Cimitirul „Eternitatea“ din
Galați; mama, Profira, a decedat la 2 martie 1918. Vezi Vasile Gh. Popa, Din copilărie,
I, p. 9, 14.
11. Grigore Ilisei, Un palimpsest tezaur, în Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenean.
Ultima etapă, Fundația culturală Antares, Galați, 2011, p. 7.
12. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, vol. II, Fundația culturală ANTARES, Galați, f.a.
[2005], p. 311.
13. Gheorghe Rău (18 mai 1896 ‑ 14 septembrie 1984), născut în Fântâni (fiu
al lui Constantin Rău și al Catincăi), absolvent al Școlii Normale din Bârlad, a fost
învățător la școlile din Buciumeni și Hânțești, jud. Galați, între anii 1919‑1922, apoi
la Școala Filimon Damian din Fântâni (1922‑1925), după care din 1925 și până la
pensionare la școala din satul Căiuți, jud. Bacău. A trecut la cele veșnice la 14 sep‑
tembrie 1984, conform Actului de deces nr. 41, eliberat de Primăria Comunei Căiuți,
453
căruia mai târziu, fostul elev îi dedică un întreg capitol special în vo‑
lumele sale de amintiri14, pe lângă alte nenumărate pagini admirative
presărate în aceeași carte, strălucit scrisă și captivantă pentru cititor.
Unul din scriitorii care l‑au cunoscut aprecia că „în școală micul orfan
își va converti nevoia de afectivitate în dragostea de carte, care i‑a fost
sădită de un admirabil institutor pe nume Rău“15.
Dorind să susțină examenul de admitere la Liceul Militar din Tg.
Mureș, este respins la vizita medicală. Se îndreaptă către Școala Nor‑
mală din Galați, dar ratează înscrierea. În cele din urmă, în toamna
anului 1924 este admis la Seminarul „Sfântul Apostol Andrei“ din
Galați. Peste ani va povesti cu lux de amănunte cum au decurs probe‑
le examinatoare și cum a reușit ca bursier16. Unchiul său îl avertizase
serios: „Dacă reușești cu bursă bine; dacă nu, acasă, înapoi la sapă,
băiete, și la chitonag!“17.
La examenul de admitere pentru seminar din toamna anului 1924
se înscriseseră 104 candidați, dar s‑au prezentat la susținerea probe‑
lor numai 95. Dintre aceștia 10 au fost respinși la examenul muzical iar
12 la probele scrise18. Examenul s‑a desfășurat în zilele de 5‑10 sep‑
jud. Bacău la 15 septembrie 1984. Cauza decesului: ateroscleroză sistemică, senili‑

tate. Mulțumesc și pe această cale Primăriei comunei Căiuți care mi‑a trimis o copie
a respectivului act. Despre învățătorul Gh. Rău vezi îndeosebi Vasile Gh. Popa, Din
copilărie, II, p. 313‑314.
14. Domnu’ Rău, în Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p. 311‑376.
15. Grigore Ilisei, Fălticeni, Editura Omnia, Iași, 2003, p. 182.
16. Despre admiterea la seminar a se vedea Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p.
193‑207. Directorul „Veldie“ este de fapt preotul dr. Ioan C. Beldie. Despre acesta
vezi pr. Eugen Drăgoi, Preotul publicist Ioan C. Beldie (1887‑1954), în vol. „La cumpă‑
na dintre milenii“, Galaţi, 2000, p. 231‑243; pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul
teologilor români, ed. a II‑a, Bucureşti, 2002, p. 46‑47; pr. drd. Lucian Petroaia, pr.
Eugen Drăgoi, pr. prof. Costel Bulgaru, Seminarul teologic „Sfântul Apostol Andrei“
din Galați, școală a apostolatului la Dunărea de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
Galați, 2008, p. 92‑96; (pr. Eugen Drăgoi), Beldie Ioan C., în „Enciclopedia Ortodoxiei
Românești“, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, p.
80‑81.
17. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p. 201.
18. Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Seminarul Sf. Andrei, dosar nr.
99/1924‑1925, f. 25. Datele respective se găsesc în adresa Seminarului nr. 30 din 14
septembrie 1924 către Ministerul Cultelor și Artelor.
454
tembrie, fiind declarați reușiți 15 bursieri și 25 solvenți19. Popa Vasile

se afla pe locul al 10‑lea între cei 15 bursieri. La probele de examen a
obținut următoarele note: la examenul scris: 6 la română și 8 la mate‑
matică; la examenul oral: 9 la religie, 7 la română20, 7 la aritmetică, 8 la
istorie și 8 la geografie. Media generală: 7,4021.
Când a început cursurile și‑a luat în serios îndatorirea de a studia,
astfel încât în anul școlar 1924/1925 se clasează pe locul al șaptelea
din cei 52 de colegi de clasă, cu media 7,7022.
La seminar a fost coleg de clasă, între alții, cu viitorul preot Nico‑
lae Boldeanu, slujitor cu activitate excepțională în Focșani, profesor de
istorie la Școala de Cântăreți din Bălți și spiritual la Seminarul Teolo‑
gic din Buzău23; cu viitorul preot Constantin Comșa, slujitor în ultima
parte a vieții la biserica „Sfântul Pantelimon“ din Galați (Bulgărească),
inspector bisericesc la Arhiepiscopia Dunării de Jos24; cu preotul Ioan
Murea, paroh al bisericii „Sfântul Nicolae“ din Galați, consilier eparhi‑
al la Episcopia Dunării de Jos25. În vremea școlirii la seminar citea cu
19. Ibidem, f. 26, 30. Alți 29 de candidați erau admiși doar „sub rezerva retra‑
gerii unora dintre cei reușiți cu medii mai mari, din cauza greutăților de procurat
cele necesare internării“. Idem, f. 30. Vasile Popa în amintirile sale (Din copilărie, II,
p. 203) vorbește de 25 bursieri și 25 solvenți, dar documentele oficiale nu confirmă
această situație.
20. Despre rezultatul examenului oral la limba română susținut cu profesorul
Gh. N. Munteanu‑Bârlad, candidatul din 1924 nota peste o jumătate de veac: „Nu știu
ce notă mi‑a pus la limba română, dar cred că mi‑a pus mai mult de 7 care, după câte
se spunea (și cum aveam să mă conving ulterior de‑a lungul anilor) era nota cea mai
mare la el“. Vezi Vasile Gh. Popa, Din copilărie, II, p. 203.
99/1924‑1925, f. 32. Este inexactă afirmația că a obținut media 8,27. Vezi Vasile
Popa, Din copilărie, II, p. 205.
22. Vezi „Tablou de situația generală a elevilor la finele anului școlar 1924/1925“,
anexă la adresa nr. 869 din 8 iulie 1925 a seminarului înaintată Ministerului Cultelor
și Artelor, în Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Fond Seminarul Sf. Andrei, dosar
nr. 99/1924‑1925.
23. Pr. drd. Lucian Petroaia, pr. Eugen Drăgoi, pr. prof. Costel Bulgaru, Seminarul
teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galați, școală a apostolatului la Dunărea de Jos,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2008, p. 136.
24. Ibidem.
25. Ibidem, p. 284‑285.
455
pasiune. Așa a lecturat, între altele, romanul Varava de Maria Corelli,

recitit după 40 de ani26.
Ca profesori a avut pe: Gh. N. Munteanu‑Bârlad, Simion Buruiană,
dr. Nestor Măcelariu, N. Sava, Ștefan Gheorghe, I. Bocioagă, D. Caloianu,
Gh. Dima, Ștefan Chiorpec, Ion Totolici și alții27.
În penultimul an de seminar are loc primul contact al elevului Va‑
sile Popa cu mișcarea legionară, înființată în 1927. Mai târziu aflat în
detenție la Aiud, fostul seminarist își aducea aminte: „Prin anul 1931
a venit la Seminarul „Sfântul Andrei“ din Galați Mihail Stelescu28, cu
intenția de a înființa o frăție de cruce. Printre cei înscriși am fost și
eu. Conducerea școlii a aflat d această acțiune și a luat măsuri severe.
Frăția n‑a putut activa. Acesta este primul meu contact cu organizația
legionară“29. Din declarația pe care deținutul Teofănescu Constantin o
dădea direcției închisorii din Aiud despre Vasile Popa reiese că liderul
legionar Stelescu a fost „impresionat de documentarea cuvântării pe
care acesta (Vasile Popa, n. ns.) o ține în biblioteca seminarului“30.
Pe când se afla în ultimul an de studiu la Seminarul gălățean, Soci‑
etatea Științifică Literară „Tinerimea Română“ a organizat un concurs
național pentru elevi, la 9 mai 1932. Seminarul din Galați a trimis la
București 8 elevi, sub conducerea lui Popa Vasile31. Cu adresa nr. 303
din 12 mai 1932 Societatea „Tinerimea Română“ comunica Semina‑
26. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian, p. 296. Romanul Varava a fost tradus
în românește de preotul Cosma Ludovic, slujitor la biserica Sf. Împărați din Galați,
profesor la Seminarul Sf. Apostol Andrei și mare animator cultural al orașului în pe‑
rioada interbelică. Vezi pr. Eugen Drăgoi, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos,
Galaţi, 1990, p. 140‑148, 273 (traducerea romanului din limba rusă, în 1925); Idem,
Testamentul cultural al preotului Ludovic Cosma (I, II), în rev. „Dunărea de Jos“ nr. 58,
Galaţi, decembrie 2006, p. 27; nr. 59, Galaţi, ianuarie 2007, p. 44.
27. Enumerarea îi aparține fostului elev Vasile Gh. Popa, înscrisă într‑o autobio‑
grafie realizată în închisoare. Vezi Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 134v.
28. Mihai Stelescu (1907‑1936), născut în Galați a fost un om politic de extremă
dreaptă, devenind cel mai important activist legionar din județul Covurlui. Intrând
în conflict cu Corneliu Zelea Codreanu, a fost asasinat în București la 16 iulie 1936.
29. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 51.
30. Ibidem, f. 42.
120/1931‑1932 (nenumerotat). Vezi adresa societății nr. 194/30 martie 1932 și
scrisoarea Seminarului nr. 703/22 aprilie 1932.
456
rului că dintre elevii participanți la concurs au luat premii: Gheorghe

Țigănoiu (clasa a III‑a), Ștefan Cășaru (clasa a VII‑a) și Vasile Popa (cla‑
sa a VIII‑a)32. Coordonatorul grupului de elevi de la Galați a primit însă
premiul cel mai mare pe țară.
În vara anului 1932 a absolvit Seminarul „cu rezultate strălucite,
dovedind în ultimii ani un adevărat talent literar și de orator. Foștii co‑
legi ai lui Vasile Popa își amintesc până târziu de lucrările prezentate
cu diverse ocazii în școală și în afara școlii, în conformitate cu profesia
cu care se pregătea“33. Despre talentul oratoric cu care Dumnezeu l‑a
înzestrat, Vasile Gh. Popa își amintește de evenimentul din 30 noiem‑
brie 1931 când, în calitate de elev seminarist, a predicat din amvonul
Catedralei Episcopale din Galați: „Aici, de pe amvonul înalt a vorbit în
anul 1931, în ziua de 30 noiembrie, de Sf. Andrei, elevul din clasa a opta
Popa Gh. Vasile… Sf. Andrei era patronul seminarului. Se făcea slujbă
mare la Catedrală. Slujea Episcopul. Așa era tradiția. Și tot tradiția ce‑
rea ca cel mai bun elev al seminarului, premiantul din ultima clasă, să
rostească predica zilei, predică ce trebuia să fie în esență un elogiu al Sf.
Andrei, socotit apărătorul românilor (respectiv al sciților). Și se întâm‑
plase atunci ca un asemenea elev să fie tocmai Popa Gh. Vasile, fiu de
țăran din satul Fântâni, comuna Nicorești… orfan.
A fost un moment unic din viața lui. Succes extraordinar. Felicitări.
Elegante doamne l‑au oprit pe stradă și l‑au întrebat: dumneata ai pre‑
dicat? Și un domn înalt, cu părul alb, sever, ca o statuie, care în timpul
săptămânii mătura strada Domnească, dar în zi de sărbătoare (îmbră‑
cat curat) stătea la strană și urmărea slujba, domnul acela zi, despre
care toți știau că e un fost general rus din armata albilor, l‑a oprit și i‑a
spus în franțuzește: Merçi mon enfant! Vous pouvez devenir un autre
Dimitri Rostov!
De atunci a început să‑l studieze pe Ilie Miniat, pe Dimitri Rostov, pe
Mossillon, pe Bossuet. Vroia să ajungă un mare predicator…“34.
120/1931‑1932 (nenumerotat).
33. Maria Luiza Ungureanu, Prefață, în vol. „Vasile G. Popa, Folclor din «Țara de
Sus», p. VIII‑IX.
34. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian. Ultima etapă, Fundația culturală Anta‑
res, Galați, 2011, p. 32.
457
La examenul de diplomă susținut în vara anului 1932 Vasile Popa

s‑a clasat pe primul loc, obținând media 9,45; pe locul al doilea se afla
Constantin Comșa, cu media 9,10, iar pe cel de‑al treilea loc Marin
Radu, tot cu media 9,1035.
Despre anii petrecuți în seminarul gălățean Vasile Popa dorea să
scrie o lucrare aparte, după cum mărturisea mai târziu (1972), cu oca‑
zia vizitării locului unde s‑a școlit sub ocrotirea Apostolului cel întâi
chemat: „Am văzut și vechiul seminar. Aceeași clădire. Funcționează în
ea un liceu sanitar. Iată casa veche cu o absidă spre stradă, unde locuia
directorul seminarului. S‑a pus pe ea o placă amintitoare că aici a locuit
în veacul trecut Costache Negri. Mă năpădesc amintirile. Cândva, dacă
voi avea timp, și dacă doamna moarte nu mă ia prin surprindere (n‑ar
fi rău de altfel), voi depăna aceste amintiri mai pe larg. Le voi lua de la
început sub titlul: «Din amintirile unui fost seminarist»“36. Din nefericire
proiectul acesta, care ar fi contribuit la cunoașterea vieții seminariale
gălățene din perioada interbelică, n‑a putut fi împlinit.
Legăturile cu seminarul au continuat însă după absolvire, întrucât,
a lucrat câțiva ani (din toamna anului 1932 până în iarna anului 1935)
în această școală ca pedagog37.
*
În toamna anului 1932 este admis la Facultatea de Teologie din
Cernăuți, iar după metoda vremii, pe care o adoptau cei mai dotați in‑
telectual dintre studenți, urmează, în paralel și cursurile Facultății de
Litere și Filozofie. La Teologie a avut ca profesori, între alții pe dr. Vasile
Gheorghiu (Studiul biblic și exegeza Noului Testament, l. greacă, omi‑
letica), dr. Vasile Loichiță (Dogmatica), dr. Vasile Tarnavschi (Studiul
biblic al Vechiului Testament), dr. Simeon Reli (Istoria Bisericii Româ‑
ne), pr. dr. Valerian Șesan (Drept bisericesc), dr. Nicolae Cotos (Teolo‑
gie fundamentală și Sectologie), pr. dr. Domițian Spânu, Orest Bucevschi
(Teologia morală). Toți acești dascăli universitari au constituit elita
119/1931‑1932 (nenumerotat). Proces‑verbal nr. 12 al Comisiei pentru examenul
de diplomă, încheiat la 14 iunie 1932.
36. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian, p. 33.
37. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r.
458
interbelică a teologiei românești, lăsând o memorabilă operă38. Mai

târziu mărturisea despre perioada studenției: „N‑am putut sta însă în
Cernăuți, din lipsa mijloacelor materiale și am reușit să intru pedagog
la seminarul pe care‑l absolvisem nu demult, cu un salariu modest…
Din când în când făceam naveta pentru a mă pune la curent cu diferite
lucrări, pentru a lua contact cu profesorii, pentru a‑mi procura diferite
cursuri“39.
La Facultatea de Filozofie a audiat cursurile profesorilor Traian
Brăileanu40, Constantin Narly41, Silvestru Găină42, Alexandru Ieșean43 și
alții44.
Vasile Gh. Popa încheie cursurile universitare în anul 193645. În
1937‑1938 face Seminarul Pedagogic Universitar „pentru specialita‑
tea principală religie și specialitatea secundară limba română, absol‑
vindu‑l în vara anului 1938“46.
Examenele de capacitate le va susține în iarna anului 1943, când
obține cea mai mare medie pe țară la limba română (9,50), clasân‑
du‑se, așadar pe primul loc, și cea de a doua medie la specialitatea
religie (9,19)47. Cu timpul, opțiunea pentru catedră devenind tot mai
conturată, urmează Facultatea de Filologie la București (între anii
38. Date despre profesorii menționați vezi la preot prof. univ. dr. Mircea Păcu‑
rariu, Dicționarul teologilor români, ediția a doua, Editura Enciclopedică, București,
2002 (sub voce, cu bibliografie).
39. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 134v.
40. Profesor de etică, decan al Facultății de Filozofie din Cernăuți.
41. Originar din Tecuci, profesor de pedagogie, director al Seminarului Pedago‑
gic Universitar.
42. Conferențiar la catedra de pedagogie, secretar al facultății.
43. Profesor de logică și psihologie.
44. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r. Date despre profesorii enumerați la
Lucian Predescu, Enciclopedia României, Editura Cugetarea, București, 1940 (sub
voce).
45. Este inexactă afirmația dr. Nicolae Bacalbașa (Precuvântare, în vol. Va‑
sile Gh. Popa, Din copilărie, I, p. II) că Vasile Popa a fost student la Cernăuți între
1933‑1939.
46. Autobiografie, în Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r.
47. Vezi Monitorul oficial, partea I, anul CXII, nr. 96, marți, 25 aprilie 1944, p.
3685. În prefața la vol. Vasile V. Popa, Crâmpeie de viață, Fundația Culturală ANTARES,
Galați, 2011, p. 11, Katia Nanu confundă examenul de capacitate cu cel de licență.
459
1955‑1960), fără frecvență, susținând „cu succes“, examenele pentru

ultimul an (anul V), în martie 1960, „cu două săptămâni înainte de
arestare“48.
În anul 1936 se căsătorește cu Eva (n. la 3 septembrie 1918), ab‑
solventă a Școlii Normale din Botoșani, fiica preotului Vasile și a prez‑
viterei Elvira Varganici. Căsătoria s‑a petrecut în satul Târzia, unde
slujea preotul Vasile Varganici, situat la granița de nord‑est a județului
Neamț. În anul amintitei căsătorii, satul Târzia făcea parte din co‑
muna Brusturii49. Actualmente comuna de care aparține se numește
Brusturii‑Drăgănești.
Din această alianță matrimonială vor rezulta patru copii, din care
mai sunt în viață trei: Maria (n. 28 noiembrie 1937), economist, Vasile
(n. 13 ianuarie 1940), medic și Angela, stomatolog. Anca (n. la 7 iunie
1942) a murit în vârstă de doi ani, în timpul refugiului din 194450.
Eva, soția lui Vasile Gh. Popa, era înrudită cu familia Lovineștilor și
cu scriitorul Anton Holban. Tatăl scriitorului Eugen Lovinescu, Vasile
Th. Lovinescu, era fiul preotului Teodorescu de la Forăști, absolvent
al Seminarului de la Socola. Preoteasa Elvira Varganici era fiica Tin‑
căi Teodorescu iar Tinca era fiica Soltanei (căsătorită cu preotul Ga‑
vril Tomescu de la Giurgești), sora lui V. Th. Lovinescu (tatăl lui Eugen
Lovinescu) și deci, fiica preotului Teodorescu din Forăști. Numele de
Teodorescu i‑a fost schimbat viitorului preot din Forăști în Lovinescu,
de către directorul Seminarul din Socola, „deoarece în clasa respectivă
mai erau alți Teodorești“51.
Anton Holban era fiul Antoanetei, soră cu Eugen Lovinescu, fiica
lui Vasile Th. Lovinescu, profesor de istorie în Fălticeni, „și peste un
sfert de secol director al Gimnaziului local, devenit după Primul Răz‑
boi Mondial, Liceul «N. Gane»“52. Fiica lui Eugen Lovinescu, Monica, s‑a
căsătorit cu scriitorul Virgil Ierunca53.
48. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r; Vasile V. Popa, Crâmpeie de viață, p. 11.
49. Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea a II‑a, Editura Acade‑
miei Române, București, 1992, p. 1202.
50. Vasile V. Popa, Crâmpeie de viață, p. 13.
51. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian, p. 321‑322.
52. Ibidem.
53. Ibidem, p. 323‑324.
460
Vasile Gh. Popa a fost într‑o relație statornică de prietenie cu avo‑

catul Vasile Lovinescu (decanul Baroului de avocați din Dorohoi), fiul
lui Octav Lovinescu (fratele scriitorului Eugen), cu care a întreținut
convorbiri pe teme folclorice, teologice și existențiale54. Vasile Lovi‑
nescu era un hermeneut literar de talie europeană, preocupat de tai‑
nele ezoterismului, prieten și colaborator al filosofului și scriitorului
francez René Guénon (1886‑1951).
*
Hirotonit preot la 8 septembrie 1938, se încadrează ca paroh la
parohia Sarasău, județul Maramureș (situată la granița actuală a Ro‑
mâniei cu Ucraina), începând cu 1 octombrie 193855. Situată la mij‑
locul distanței dintre Sighetul Marmației și Săpânța, parohia Sarasău
are și acum o biserică ortodoxă cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și
Gavriil, construită în anul 1456. În anul 1939 se transferă la parohia
Cișmănești din județul Botoșani, unde slujește până la 1 septembrie
194656. Cișmănești, alături de satele Bivolari, Brăteni, Dobârceni, Li‑
vada și Murguța, aparțin, din 1946, comunei Dobârceni. În sat a existat
o biserică închinată Sf. Nicolae, ridicată înainte de anul 174657. Preotul
Vasile Gh. Popa a slujit însă în biserica „Sfântul Dimitrie“, refăcută în
anul 1929, precum și la biserica „Sfinţii Apostoli“ din satul vecin Slobo‑
zia Cișmănești58. De altfel, locuia în această din urmă localitate. În peri‑
oada 1929‑1946 satul Cișmănești făcea parte de comuna Mihălășeni59.
Între realizările pastorale ale anului 1942, înscrise într‑o fișă care se
54. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian, p. 6, 322. Vezi și Mărturii. Convorbiri cu
Vasile Lovinescu, Editura Arionda, Galați, 2009, 148 p.
55. Date (aflate într‑o fișă de activitate din anii 1942/1943 a parohiei
Cișmănești, jud. Botoșani) furnizate de pr. Mihai Adrian de la parohia Cișmănești,
căruia îi mulțumesc și pe această cale. Vezi și Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135r,
unde Vasile Popa scrie că a apelat la slujirea preoțească „nefiind locuri libere în
învățământ“.
57. Revista Moldovei, nr. 5‑6, 1926, p. 29, apud Nicolae Stoicescu, Repertoriul
bibliografic al localităților și monumentelor medievale din Moldova, București, 1974,
p. 192. În Anuar, 1909, editat de Casa Bisericii, p. 327 se vorbește de biserica Sf. Vo‑
ievozi, 1760‑1762.
58. Informație primită de la pr. Mihai Adrian din Cișmănești.
59. Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. I, partea I, p. 240.
461
păstrează în arhiva parohiei Cișmănești, se menționează catehizarea

a 42 de prizonieri aflați pe moșia Cișmănești și colaborarea la revista
Arhanghelul.
În timpul refugiului din anul 1944, cauzat de cel de‑al Doilea Răz‑
boi Mondial, părintele Vasile împreună cu familia, au fost găzduiți câ‑
teva luni la o rudă în Ciorani de lângă Ploiești60. Acum se petrece moar‑
tea Ancăi, mezinei familiei.
În anul 1946 renunță la cariera preoțească, optând pentru profesia
de dascăl. Nu și‑a renegat însă calitatea de membru al clerului și nici
nu s‑a „despărțit de Biserica oficială“, așa cum lasă să se înțeleagă N.
Bacalbașa61. De aceea „în anul 1948… directorul Liceului «Nicu Gane»
din Fălticeni, îmbrăcat preoțește, încolona toți elevii liceului și, în frun‑
tea lor, mergea la biserică“62, iar „în fiecare an de Paști, la rugămintea
socrului, preotul Varganici, accepta să participe ca preot la slujbă în
comuna Târzia de la poalele Munților Stânișoarei…“63.
*
Ca profesor de limba și literatura română și pasionat folclorist și‑a
îndemnat elevii spre culegerea de folclor din zona Fălticenilor.
Din 1946 se angajează ca profesor la acest liceu predând religia
şi limba română, precum și istoria și filozofia64, până în 1951. Școala
avea o deosebită reputație și datorită unor mari personalități cultu‑
ral‑artistice care i‑au trecu pragul ca elevi, precum: scriitorii Mihail
Sadoveanu, Eugen Lovinescu, Ion Dragoslav, Artur Gorovei, Anton Hol‑
ban, pictorii Aurel Băeşu, Dan Nemţeanu, Teodor Tatos, sculptorii Va‑
siliu‑Falti, Ion Irimescu, actorii Vasiliu‑Birlic, Jules Cazaban, Mihai Şer‑
ban, dramaturgul Horia Lovinescu, criticul literar Constantin Ciopraga
ș.a. După reforma învăţământului din 1948, când religia a fost scoa‑
să din programa de învățământ, predă doar limba română la Școala
60. Informație furnizată de dr. Vasile V. Popa, căruia îi mulțumesc și pe această

cale.
61. Nicolae Bacalbașa, Precuvântare, în vol. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, I, p.
II‑III.
62. Ibidem p. III.
63. Ibidem.
462
Medie de Băieți și Școala Medie de Fete din Fălticeni65. În anul şcolar

1947–1948 a fost directorul viitorului Liceu, desfăşurând o activitate
meritorie. „Fiind și un bun cunoscător al limbilor clasice – la aceasta
l‑au ajutat studiile teologice – în componența catedrei sale a intrat și
limba latină“66, începând cu anul 1956, când această disciplină de stu‑
diu s‑a introdus în planul de învățământ67.
„Va face ani la rând, oficiul unui autentic animator, întemeietor și
conducător de cenacluri literare sau de formații de teatru“68.
După eliberarea din închisoare (1964) va lucra ca pontator și con‑
tabil la GAS Șoldănești (Fălticeni)69. Abia în 1973 se întoarce la catedra
sa de la Liceul Nicu Gane, însă numai ca suplinitor70.
*
Atente la orice încercare din partea cuiva de a lua atitudine împo‑
triva regimului comunist, organele de securitate l‑au luat în vizor și
pe profesorul Vasile Gh. Popa, căruia i s‑a deschis dosar de verificare
încă din 4 martie 1952 de către secția raională a securității din Fălti‑
ceni, sub motiv că „în cursul anilor 1950‑1951 ne‑a fost semnalat cu o
serie de manifestări dușmănoase“71. O „probă“ a acestor „manifestări
dușmănoase“ furnizează informatorul cu numele de cod „Munteanu“,
care într‑o notă a sa reproduce cuvintele profesorului Popa în convor‑
birea purtată la 12 septembrie 1952. Astfel, acesta a afirmat: „Ce dema‑
gogie este în noua Constituție, unde se vorbește de libertatea individuală,
a presei, a întrunirilor, pe când regimul comunist de astăzi a devenit odios
prin arestările nejustificate pe care le face din ordinul Rusiei; a răpit cele
mai elementare drepturi de libertate“72. Desprindem din aceste cuvinte
curajul preotului‑profesor V. Gh. Popa de a spune lucrurilor pe nume,
arătându‑l ca un disident față de regimul comunist mincinos.
65. Ibidem, f. 135v.

Sus», p. IX.
67. Vezi Autobiografie, în Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 135v.
68. Grigore Ilisei, Fălticeni, p. 182.
70. Grigore Ilisei, Fălticeni, p. 182.
72. Ibidem, f. 38r‑v.
463
În 1960 va fi acuzat că împreună cu alți câțiva fălticenieni ar fi urmă‑

rit răsturnarea guvernului totalitar comunist, înlocuindu‑l cu o structu‑
ră democratică, în care lui V. Gh. Popa îi revenea portofoliul culturii şi
cultelor. Profesorul este arestat, acuzat de uneltiri contra statului, tor‑
turat vreme de peste 6 luni, judecat şi condamnat la ani grei de temniţă
de către Tribunalul Militar din București. Şi‑a dus cu stoicism crucea
suferinţei pe Golgota de la Aiud, unde a dialogat cu Petre Ţuţea, Vasile
Voiculescu, Constantin Gane, Radu Gyr… “73. Împrejurările arestării în
gara Fălticeni vor fi dezvăluite de profesorul Popa după eliberarea din
detenție și făcute publice în vremea noastră de fiul să, medicul V. V. Po‑
pa74. După arestare, cu ocazia percheziției făcute de membrii Securității
i‑au fost luate manuscrise de folclor, cărți și hrisoave vechi. „Tot ce era
scris într‑o limbă … pe care vizitatorii nocturni n‑o înțelegeau, se con‑
fisca. Printre obiectele dispărute și o icoană a Sf. Nicolae, rusească, cu
riză de argint pe care a primit‑o de la Nicolae Iorga ca premiul I la un
concurs național al Tinerimii Române“75. Însuși profesorul Vasile Gh.
Popa, într‑o scrisoare adresată „în preajma anului nou 1973“ scriitoru‑
lui Gheorghe Tomozei, mărturisea: „Tot ce am avut de la Labiș, caiete de
teme la română, scrisori, fotografii, poezii prezentate la cenaclu, ciorne
etc. mi‑au dispărut în niște condiții deosebit de triste pentru mine“76.
Pe baza documentelor aflate în arhiva Consiliului Național al Stu‑
dierii Arhivelor Securității, București vom prezenta mai multe mărtu‑
rii, parte din ele inedite, referitoare la arestarea, judecarea și detenția
preotului profesor Vasile Popa.
A fost arestat în ziua de 13 aprilie 1960, „pentru faptul – citim în‑
tr‑o Notă din 2 noiembrie 1967 – că începând din 1956, la propunerea
coînvinuitului Gaspar Ermiliu, a acceptat să facă parte din organizația
subversivă denumită DSDC“. Cei doi ar fi comentat „în mod dușmănos
73. Mihai Iacobescu, O nouă dimensiune valorică esenţială a operei lui Labiş, în
„Crai nou“, nr. 5837, Suceava, 30 decembrie 2011, p. 1.
74. Vasile V. Popa, Jurnalul unui medic de țară, p. 31‑32; Idem, Crâmpeie de viață,
p. 13‑24.
75. Vasile V. Popa, Jurnalul unui medic de țară, p. 40; Idem, Crâmpeie de viață,
p. 14.
76. Gheorghe Tomozei, … Urmele poetului Labiș, Editura Sport-Turism, București,
1985, p. 78.
464
știrile auzite de la posturile de radio străine, preconizând în discuții,

schimbarea regimului actual, ocazii în care ei ar deveni oameni mari…
Astfel, Popa Vasile preconiza ca la schimbarea regimului, prin intervenția
unui război, el să devină ministrul Cultelor“77. Evident că toată această
acuzație, în ce‑l privește pe Vasile Popa, era pură fantezie, profesorul
fiind prea lucid în legătură cu situația politică și cursul evenimentelor
din țară, după cum vom arăta în continuare.
Era acuzat și de activitate în cadrul mișcării legionare. „Dușmanul
poporului“ a mărturisit că legăturile sale cu această mișcare, la înce‑
put una a intelectualității de înaltă clasă, au reprezentat‑o participarea
la primul Congres studențesc legionar de la Tg. Mureș (1936)78 și la
taberele de la Nicorești, Buciumeni, ambele în județul Galați și Carmen
Sylva din județul Constanța (1937), în calitate de membru al mișcării
din 1934 și până în 193779. Asasinarea de către legionari a marelui
istoric Nicolae Iorga (1871‑1940) și a economistului și omului politic
Virgil Madgearu (1887‑1940), născut în Galați, îl determină să se des‑
prindă de Garda de Fier, condamnând mai târziu crimele și greșelile
politice ale legionarilor80.
Ancheta de la Securitatea din Suceava a fost dublată de un trata‑
ment inuman, după modelul practicat în spațiile concentraționare co‑
muniste. Timp de 6 luni a fost torturat, umilit, bătut zilnic cu sălbăti‑
cie, silit să recunoască vinovății imaginare81.

78. Idem, f. 42.
79. Idem, f. 2 (Notă din 2 noiembrie 1967).
80. Idem, f. 43.
81. În perioada detenției Vasile Gh. Popa a scris o poezie intitulată „Frământări“
care în ochii gardienilor și torționarilor părea a fi o odă închinată epocii comuniste.
Versurile transpiră însă, prin leitmotivul „mă bate“ tratamentul dur la care autorul
era supus, mesaj cifrat de care probabil că și‑au dat seama, într‑un final, și responsa‑
bilii închisorii. Reproducem câteva versuri din poezia respectivă:
Mă bate un gând, măi oameni, mă bate
Să nu fiu răchita cu ramuri plecate,
Cu chipul de umbre pe ape prelins
Plângând pe trecutul de‑a pururi stins.
Și gândul mă bate, mă bate într‑una:
‑ Ia‑ți lira, poete, și mângâie‑i struna… Vezi Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 64.
465
La 29 septembrie 1960 este condamnat de Tribunalul Militar

București, prin sentința nr. 133/1960 la 15 ani de muncă silnică și
7 ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii, pentru uneltire
contra ordinii sociale82. Fiul său, Vasile (Guju), student în anul V la me‑
dicină, este eliminat din Facultate, iar familia constrânsă la un regim
de cruntă sărăcie83. La începutul anului 1964 fiul său, medicul Vasile
(Guju) nota în jurnalul personal: „3 ianuarie 1964. Tristețe grea. Tata
la pușcărie de ani de zile. Nu știm nimic de el. Autoritățile nu ne‑au co‑
municat niciodată unde este, dacă mai trăiește sau nu. Mama cu cele
două surori se luptă cu sărăcia. Lumea din jur quasi‑ostilă. Sunt fiu de
dușman al poporului. Suspiciune, neîncredere, prudență“84.
După condamnare și‑a ispășit pedeapsa în Penitenciarul din
Botoșani (până la 5 martie 1961), apoi în Penitenciarul din Jilava (7
martie – 15 iunie 1961) de unde a fost transferat în Penitenciarul din
Aiud, rămânând aici până la eliberare85. Este pus în libertate la 18 apri‑
lie 1964, fiind grațiat conform Decretului nr. 176/196486.
În locurile de detenție a suportat același tratament bestial din par‑
tea gardienilor și a anchetatorilor, între care s‑a „distins“ prin zel „secu‑
ristul torționar Gușiță“87. Citim într‑o Notă informativă dată de agentul
„Munteanu Ion“ la 8 februarie 1965: „Mi‑a spus (prof. Danilescu Gavril,
fost condamnat politic, n. ns.) că profesorul Vasile Popa a fost groaznic
bătut de câteva ori, deoarece spusese unui deținut că în ajunul arestării
a reușit să strecoare printr‑un cunoscut, material subversiv în Unga‑
ria și că acest deținut l‑a divulgat, iar dânsul refuza să recunoască“88.
82. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 36. Vezi și Sentința nr. 133/22 octombrie
1960, document pus la dispoziție de dr. Vasile V. Popa, din arhiva familiei. Nicolae
Bacalbașa (Precuvântare, în vol. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, I, p. III) afirmă eronat
că sentința a fost dată de Tribunalul Militar din Iași.
83. Vasile V. Popa, Crâmpeie de viață, p. 1‑68.
84. Idem, Jurnalul unui medic de țară, p. 12.
85. Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 53 (declarație autografă a lui Vasile Gh.
Popa din 15 aprilie 1963).
86. Idem, f. 2v. La eliberare se menționa că „în timpul detenției a avut o compor‑
tare bună“; a fost pedepsit doar „cu 12 zile izolare pentru abateri de la regulament.
Ibidem.“
87. Nicolae Bacalbașa, Precuvântare, în vol. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, I, p. III.
466
Delațiunea între deținuții din aceeași celulă era o practică la care erau
siliți, prin diverse presiuni fizice și psihice mulți din cei închiși. Și cu
Vasile Popa s‑a procedat de aceeași manieră, securiștii comuniști încer‑
când să facă din el un informator în slujba organelor de securitate89. Din
documentele pe care le‑am studiat am înțeles că profesorul Vasile Popa
nu a acuzat pe nimeni și s‑a străduit să înșele vigilența și să tempereze
pornirile violente ale anchetatorilor vizavi de cei despre care i se soli‑
citau insistent informații. Astfel, în timpul detenției la Aiud scria într‑o
declarație datată 15 aprilie 1963, spre dezamăgirea anchetatorilor:
„Nu‑mi aduc aminte să fi întâlnit oameni cu manifestări dușmănoase
față de regim“90. Două luni mai târziu, printr‑o altă declarație referitoa‑
re la alți deținuți, stârnește furia anchetatorului care pune următoarea
apostilă pe actul semnat de Vasile Popa: „Va fi scos la anchetă și voi sta
de vorbă cu el. Declarația cuprinde o serie de generalități… fără a spu‑
ne lucrurilor pe nume“91. Din notele informative aflate la dosar rezultă
că profesorul Popa adesea le livra agenților ceea ce ei doreau să audă,
bine știind că este filat în permanență. Totodată a fost dirijat de către
administrația închisorii din Aiud în camere cu șefii legionari Radu Mi‑
ronovici92 și Vasile Stoian93, pentru a‑i determina pe aceștia să‑și con‑
vertească convingerile politice și să îmbrățișeze viziunea regimului
89. Sub impulsul presiunilor și amenințărilor tot mai puternice, la 3 noiembrie

1958 Vasile Popa semnează – după dictare – un angajament de colaborare cu organele
securității, „în scopul de a le informa în legătură cu tot ce voi cunoaște privind munca
de subversiune dusă de elemente contrarevoluționare împotriva puterii populare din
R.P.R“. Vezi documentul în Arhiva CNSAS, dosar I 102653, f. 157. În nota din 2 noiem‑
brie 1967 citim: „La data de 29 august 1963 a fost recrutat ca agent operativ Aiud, iar
în prezent este agent activ, fiind în legătură cu căpit(anul) Bugeac Mihai“. Vezi Arhiva
CNSAS, dosar I 102653, f. 2v. Într‑o altă notă, de data aceasta a MAI, Secția Regională
de Securitate Fălticeni (din 22 ianuarie 1968) căpitanul Puha Grigore scria: „Suspec‑
tul Popa Vasile din orașul Fălticeni nu a fost selecționat în baza de lucru, deoarece
este informator activ, având numele conspirativ «Toma Viorel»“. Vezi Arhiva CNSAS,
dosar I 102653, f. 1. Toate aceste „angajamente“ n‑au fost onorate de semnatar.
91. Idem, f. 45 (Declarația poartă data 15 iunie 1963).
92. Avocatul Radu Mironovici (1899‑1979) a fost întemeietor al Mișcării Legio‑
nare din România, în 1927, alături de Corneliu Zelea Codreanu.
93. Profesor de geografie din Bacău, fost prefect legionar. Vezi Arhiva CNSAS,
dosar I 102653, f. 55.
467
comunist94; Vasile Popa n‑a întreprins însă nimic în această direcție,

în ciuda afirmației șefului Unității Militare 0622 Aiud (fără dată) că
despre Radu Mironovici deținutul Vasile Popa ar fi furnizat „materiale
valoroase“95.
Preotul‑profesor Vasile Popa a avut permanent convingerea că a
fost arestat și deținut pe nedrept. La nicio lună de la eliberare, între‑
bat de agentul „Munteanu Ion“ cum a fost la închisoare, i‑a răspuns:
„Am dus‑o ca acolo; nu doresc nimănui să stea și zic din nou că am
fost nevinovat“96. Condițiile grele ale detenției care i‑au afectat dra‑
matic sănătatea trupească l‑au fortificat sufletește către sublimul hris‑
tic al iertării torționarilor, mărturisind: „Deși am fost arestat și jude‑
cat și am executat patru ani de detenție, fără să fi greșit cu ceva față
de regim, nu am resentimente pentru oameni. Ba dimpotrivă le sunt
recunoscător!“97.
În ciuda privațiunii, a suferințelor crâncene și a amenințărilor
permanente nu și‑a „educat“ convingerile. Trecuseră doar 11 zile de
când ieșise din închisoare, când afirma într‑o discuție cu Maria Havriș:
„Trebuie să fim optimiști. Suntem liberi și vom fi și mai liberi. Indirect
chinejii ne ajută. Ei au de la ruși teritoriul sovietic din Asia și‑i pun la
punct. Vor să arate că nu‑s rușii cei mai tari și au de partea lor Core‑
ea, pe vietnamezi, albanezi și mai mulți comuniști. Aceasta‑i va slăbi
pe ruși, va face ca să mai cedeze, poate să ne dea înapoi Bucovina și
Basarabia ca să fim oameni liberi și atunci cum să nu fim optimiști și
încrezători în viitor?“98. Dincolo de naivitatea credinței că puterea și
influența rușilor în lume se va diminua și că România își va recăpăta
provinciile românești dezlipite din trupul țării prin raptul din 1940
– toate acestea erau zvonuri și speranțe colportate în acel timp de
preopinenții în secret ai comuniștilor – reținem atitudinea anti regim
a profesorului Popa, în ciuda celor patru ani de detenție comunistă.

95. Idem, f. 22.
96. Idem, f. 31.
97. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian. Ultima etapă, Fundația culturală Anta‑
res, Galați, 2011, p. 287.
98. Idem, f. 34 (Notă informativă din 29 aprilie 1964 semnată de agentul „Victor
Voinescu“).
468
A fost coleg de celulă cu Vasile Voiculescu, și el preocupat de fol‑

clor99. „Va asista neputincios la scene în care gardianul dădea cu ciz‑
mele în toracele plăpândului medic‑poet (om de peste 70 de ani), ce
nu se putea ridica de pe podea din cauza inaniției“100. Întemnițatul din
Pârscovul Buzăului i‑a dat speranță lui Vasile Popa că va fi eliberat,
tălmăcindu‑i un vis care s‑a adeverit101.
Referindu‑se la începuturile publicistice promițătoare, stopate
brutal de „recluziunea forțată“ a preotului‑profesor Vasile Gh. Popa,
reputatul publicist Grigore Ilisei scria: „Din nefericire zborul i‑a fost
frânt de schimbarea brutală de regim și smintirea rosturilor odată cu
instaurarea comuniștilor la putere. Intelectual fin, rafinat, s‑a strâns
în cochilia sa și ceea ce ar fi trebuit să rodească la lumina zilei a prins
a se petrece în taina tainelor. Din când în când, totuși, glasul i se au‑
zea. Răbufnea nemulțumit de șirul de nelegiuiri ale stăpânirii de sor‑
ginte sovietică. Pentru îndrăzneală a plătit cu libertatea și ani grei de
temniță politică ceea ce a adăugat un nou obstacol în drumul de îm‑
plinire a darurilor și vocațiilor. Însă închisoarea, dincolo de tragismul
ei, a avut și partea sa de iluminare. I‑a prilejuit întâlnirea cu figurile
scânteietoare ale unor pătimitori intelectuali români, precum Vasile
Voiculescu. Aceste intersecții fericite, providențiale de‑a dreptul, l‑au
stimulat ca în ciuda tuturor opreliștilor, să nu cedeze și, odată liber, să
se consacre scrisului și cărturăriei, pentru care avea o atât de puterni‑
că chemare“102.
Preotul, profesorul și scriitorul Vasile Gh. Popa, după eliberarea
din temniță, s‑a aflat în vizită la Galați de mai multe ori; câteva din
prezențele sale în orașul de la Dunăre, unde a ucenicit ca elev al se‑
minarului teologic local, au fost consemnate în diferite scrieri. Astfel
se găsea în Galați la 5‑6 august 1972103, la începutul lunii august
99. V. Gh. Popa, Nicolae Labiș, folclorist, p. 41‑42.

100. Nicolae Bacalbașa, Precuvântare, în vol. Vasile Gh. Popa, Din copilărie, I,
p. III.
101. Vasile V. Popa, Jurnalul unui medic de țară, p. 26.
102. Grigore Ilisei, Recviem pentru o prezviteră… , p. 10; Idem, Pisanii de azi și de
demult, Editura Doxologia, Iași, 2002, p. 258‑259.
103. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian. Ultima etapă, Fundația culturală An‑
tares, Galați, 2011, p. 29‑33.
469
1973104, în zilele de 6‑8 noiembrie 1974105, la 27 și 28 octombrie

1975106, în 22‑23 decembrie 1975107. Ultimul popas la Galați s‑a pe‑
trecut în 15 mai 1976, când a fost internat în Spitalul de Urgență, de
unde s‑a transferat Spitalul Clinic Fundeni, unde și‑a sfârșit călătoria
acestei vieți108.
Preotul și profesorul Vasile Popa a trecut la cele veșnice în ziua de
18 iulie 1976, în București, fiind înmormântat în cimitirul Oprişeni din
Fălticeni.
*
Dat fiind statutul său de deținut politic, în timpul vieții n‑a reușit
să publice decât foarte puțin din vasta operă literară, memorialistică
și folclorică pe care a scris‑o. Grație fiului său devotat, medicul Vasile
V. Popa din Galați au văzut lumina tiparului, după 1990 importante
tomuri care ni‑l prezintă pe preotul și profesorul Vasile Popa drept un
literat complet și foarte talentat.
„Vasile Popa avea și darul povestirii. Fiind un literat complet, a
desfășurat o activitate literară bogată. A colaborat la ziarul sucevean
Zori noi, cu versuri, schițe, note critice, traduceri, precum și la alte
publicații ca: Iașul literar, Cronica, Contemporanul… “109. După anul
1950 a colaborat la revistele pentru copii: Arici pogonici, Luminița,
Cravata roșie, dar și la Gazeta învățământului110.
Opera literară antumă este alcătuită din următoarele publicații:
– Testament (poeme), Tipografia Munca, Fălticeni, 1946.
– Ghici ciupercă ce‑i (plachetă de ghicitori pentru copii), Editura
Tineretului, București, 1957.
– Folclor fălticenian (cântece și strigături), orânduire și prefață de
V. Adăscăliței, ilustrații de Dumitru Rusu, Suceava, 1974, 192 p. Lu‑
crarea a apărut sub egida Centrului de Îndrumare a Creației Populare
104. Idem, Bunica, Editura Junimea, Iași, 2006, p. 101.

105. Idem, Letopiseț fălticenian, p. 154‑156.
106. Ibidem, p. 368.
107. Ibidem, p. 389‑392.
108. Ibidem, p. 466.
Sus», p. IX.
470
și a Mișcării Artistice de Masă din Suceava. În prefața acestei lucrări,

amintind câteva culegeri de folclor sucevean tipărite anterior, Vasile
Adăscăliței scria: „Prezenta culegere de folclor fălticenian are calitatea
de a duce lucrurile și mai departe, extrăgând dintr‑o astfel de arie (că‑
reia prin tradiție i‑am spune și „zonă“), numai materiale care să contri‑
buie la cunoașterea a două specii dintre cele mai curent întrebuințate în
manifestările spirituale de toate zilele: cântecul și strigătura, urmând
ca mai târziu, culegătorul, profesorul fălticenian V. Gh. Popa, un pasi‑
onat îndrăgostit de comorile sufletești ale poporului, să dea la iveală și
alte volume pentru a înțelege la fel de bine și alte specii folclorice locale,
cum sunt: plugușorul, teatru folcloric, obiceiurile de nuntă etc.“111.
– Fata noastră (versuri), Editura Litera, București, 1976, 84 p
(ilustrații de Anamaria Smighelschi). Cuprinde un număr de 39 de po‑
ezii scrise cu mare talent pentru copiii din clasele primare. Cele mai
multe din versuri sunt didactice, întrucât în stih de poezie se oferă răs‑
punsuri unor întrebări pe care și le pun îndeobște copiii de școală pri‑
mară. Poeziile incluse în paginile cărții „îl arată pe distinsul pedagog și
ca un sensibil stihuitor. Din păcate însă acest volum a fost cântecul de
lebădă al lui V. G. Popa“112.
Cele mai importante volume din creația literară, folclorică și me‑
morialistică ale lui Vasile Gh. Popa au fost publicate după moartea
autorului, prin grija deosebită a fiului său, medicul Vasile Popa din
Galați. Ne vom referi succint la acestea, cu precizarea că, probabil, vor
mai apărea și alte lucrări ale aceluiași autor, după publicarea acestui
studiu.
– Sunt elevă‑n clasa întâi, Editura Ion Creangă, București, 1976.
– Folclor din „Țara de Sus“ (ediție îngrijită și prefață de Maria Lu‑
iza Ungureanu), Editura Minerva, București, 1983, XLII + 878 p. Este
considerată de Iordan Datcu113 „cea mai reprezentativă colecție a lui V.
Popa, apărută postum“.
111. Vasile Adăscăliței, Prefață, în „Folclor fălticenian“, material cules de prof. V.

Gh. Popa, Suceava, 1974, p. 3‑4.
Sus», p. IX.
113. Dicționarul etnologilor români, Editura Saeculum I. O., București, ediția a
III‑a, Editura Saeculum I. O., București, 2006, p. 729.
471
– Din copilărie, vol. I, Fundația Culturală „Antares“, Galați, 2003,

548 p.
– Din copilărie, vol. II, Fundația Culturală „Antares“, Galați, 2005,
480 p. Despre cele două volume Din copilărie, Nicole Cârlan aprecia că
opera respectivă este „un soi de bildungsroman sui‑generis… prin care
V. Gh. Popa ne‑a lăsat… nu numai mărturia unei vieți puțin obișnuite,
dar și a unui talent literar de autentică valoare și originalitate“114.
– Nicolae Labiș, folclorist (ediție îngrijită de Nicolae Cârlan și Adri‑
an Cocârță), Editura Lidana, Suceava, 2006, 132 p115.
– Mărturii. Convorbiri cu Vasile Lovinescu, Editura Arionda, Galați,
2009, 148 p116. Potrivit aprecierii etnologului Iordan Datcu, „o serie de
povești populare ale lui (V.) Popa au servit ca suport al unor studii ale lui
Vasile Lovinescu, care a avut pentru Popa o deosebită considerație“117.
– Convorbiri cu Virgil Tempeanu sau elogiul spiritualității Germani‑
ei, Editura „Grai și suflet – Cultura Națională“, București 1998, 212 p.
– Letopiseț fălticenian, ultima etapă, Fundația Culturală Antares
(prefață de Grigore Ilisei), Galați, 2011, 468 p118, apreciat de către scri‑
itorul Grigore Ilisei drept „radiografia grăitoare a unei vremi și a unui
loc…un palimpsest de citit seara la culcare precum o carte de rugăciu‑
ne și de păstrat ca un tezaur în sipetul sufletului“119.
Teatru popular românesc, Editura „Grai și suflet – Cultura Națională“
(prefață de Horia Barbu Oprișan), București, 2006, 408 + XXIV p. Edi‑
114. Nicolae Cârlan, Argument, în vol. V. Gh. Popa, Nicolae Labiș, folclorist (ediție
îngrijită de Nicolae Cârlan și Adrian Cocârță), Editura Lidana, Suceava, 2006, p. 6.
115. Vezi semnalarea apariției și lansării volumului la Mihai Iacobescu, O nouă
dimensiune valorică esenţială a operei lui Labiş, în „Crai nou“, nr. 5837, Suceava, 30
decembrie 2011, p. 1 [ziarul este din 2006, de verificat].
116. Despre aceasta vezi o prezentare la Grigore Ilisei, Divanurile înțelepților, în
„Dacia literară“, an. XX, nr. 87 (6/2009), p. 1, unde Vasile Popa este, în opinia autoru‑
lui, „ştiutor şi el neîntrecut al tradiţiei, poate cel din urmă mare folclorist român“.
117. Iordan Datcu, op. cit., p. 729.
118. O succintă prezentare a volumului la Silviu Buculei, Evocări și lansări de
carte, în rev. „Crai nou“, nr. 5703, Suceava, 22 iulie 2011, p. 1. Se afirmă că volumul
respectiv „se circumscrie genului memorialistic şi întregește imaginea lumii româ‑
neşti de ieri cu preţioase developări ale moralei şi duhului ruralităţii noastre“, fiind
„un semn al iubirii profesorului pentru semeni şi al iubirii fiului pentru tată“.
119. Grigore Ilisei, Un palimpsest tezaur, p. 7.
472
tura informează pe cititori că această ediție „cuprinde textul integral

al colecției Teatru popular românesc realizată de către profesorul și
folcloristul Vasile G. Popa“, cu mențiunea că volumul „Folclor din Țara
de Sus“, publicat în 1983, a inclus doar o parte din acest material folclo‑
ric120. Teatru popular românesc este o culegere de folclor remarcabilă
despre Iancu Jianu, Groza, Gruia; include variante ale pieselor folclo‑
rice Ursul, Capra, Mădămile, Cerbul, culese din sate din Moldova, pre‑
cum Boroaia, Târzia, Preutești, Lămășeni, Bogdănești, Horodniceni,
Dolhești ș. a., precum și din Fălticeni.
Bunica, Editura Junimea, Iași, 2006, 212 p. Despre acest roman Ce‑
zar Ivănescu scrie că „este un roman epistolar, consemnând dispariția
unei lumi și a unei umanități“121. Scrisorile acestui roman sunt, potrivit
lui Grigore Ilisei, „notele unui recviem pentru o prezviteră și, totodată,
au fost dedicate încheierii triste a uni mod de a fi, de a ființa, al Româ‑
niei. Autorul știe prea bine că nu este cale de întoarcere, e conștient
că a sunat ceasul ultim al universului nostru rural ce‑a fost vreme de
milenii matricea poporului român… Vasile Gh. Popa a sculptat chipu‑
rile eroilor cărții sale într‑o lumină simbolică și a făcut‑o cu adânci
imbolduri pedagogice“122.
*
Îndemnul lui Vasile Popa de a culege folclor a venit de la Artur Go‑
rovei, „cu care – zice V. Popa – pe vremuri am gustat ceasuri plăcute de
înțelepciune și de seninătate moldovenească“123.
120. Vasile G. Popa, Teatru popular românesc, Editura „Grai și suflet – Cultura
Națională“ (prefață de Horia Barbu Oprișan), București, 2006, p. IV.
121. Cezar Ivănescu, Un destin exemplar, în vol. Vasile Gh. Popa, „Bunica“, Editu‑
ra Junimea, Iași, 2006, p. 6.
122. Grigore Ilisei, Recviem pentru o prezviteră…, p. 10; Idem, Pisanii de azi și de
demult, Editura Doxologia, Iași, 2002, p. 260. O scurtă dar densă referire la această
carte memorialistică face și Ionel Necula, în volumul său Uricar la poarta Moldovei de
Jos, vol. II, p. 182‑186, din care reproducem aici finalul considerațiilor sale: „Este car‑
tea unei civilizații rurale în care bunul simț, rușinea față de semeni și credința în Dum‑
nezeu reprezentau reperele ei esențiale. Cinstea era cinste, rânduielile erau respectate
cu strășnicie, iar lumea cu toate componentele ei se aflau într‑o armonie deplină. Ploile
erau curate, vegetația nechimizată, iar Carul Mare plutea pe cer tot cu oiștea frântă și
cu roțile în trapez“. Ibidem, p. 186.
Sus», p. VIII.
473
Despre volumul Folclor din „Țara de Sus“ îngrijitoarea ediției apre‑

ciază că „este rezultatul dragostei pentru tezaurul național popular a
unui erudit reprezentant al învățământului și culturii fălticeniene, a
profesorului Vasile G. Popa, fost slujitor la catedra de limba și literatura
română a Liceului «Nicu Gane» din Fălticeni“124.
Parte din „nestematele“ folclorice le‑a cules de la preoteasa Elvira
Varganici din Târzia, care „știa o puzderie de datini, leacuri, descânte‑
ce… Era o mărturie vie a vremurilor trecute“125.
La Liceul „N. Gane“ din Fălticeni, unde Nicolae Labiș a intrat în
anul 1946, a avut ca profesori, între alții, pe Aurel George Stino, fiul lui
Stino care‑i fusese dascăl lui Mihail Sadoveanu și pe Vasile Gh. Popa,
fostul seminarist gălățean126. Nicolae Cârlan scria că profesorul Vasile
Gh. Popa, vreme de 5‑6 ani i‑a călăuzit „cu tact și pricepere pașii lui
Nicolae Labiș pe căile sinuoase ale creației literare“127.
Cel mai pasionat culegător de folclor între elevii lui V. G. Popa128
a fost Nicolae Labiș. Profesorul mărturisea: „Labiș mi‑a fost elev și
prieten“129. „Labiș, ca și alți elevi ai mei, a cules folclor. Spre deosebire
de alții, cred că Labiș n‑a cules la întâmplare, ci a selectat conform in‑
stinctului său artistic, fără greș“130.
„Din materialele bogate și interesante păstrate în arhiva perso‑
nală, din îndelungile discuții dintre profesor și elev, Vasile Popa și‑a
format o imagine precisă, cuprinzătoare, despre înzestratul său elev,
viitorul poet Nicolae Labiș. Colosala lui erudiție folclorică despre care
s‑a vorbit mult de către cei ce i‑au fost prieteni și foarte apropiați lui
124. Ibidem, p. VII‑VIII.

125. Ibidem, p. XII. Vezi evidențierea pieselor folclorice culese de la Elvira Var‑
ganici în vol. „Vasile G. Popa, Folclor din «Țara de Sus», p. 874‑875.
126. Ion Bilău, Nicolae Labiș, Editura Albatros, București, 1982, p. 14, 78‑79.
127. Nicolae Cârlan, Argument, în vol. cit., p. 6.
128. Vezi nominalizarea acestora la Maria Luiza Ungureanu, Prefață, în vol. „Va‑
sile G. Popa, Folclor din «Țara de Sus», p. XI.
129. Ibidem.
130. Vasile Gh. Popa, Letopiseț fălticenian…, p. 12. Scrisoare din 4 iunie 1972 că‑
tre profesoara și folclorista M. L. Ungureanu. Vezi și Maria Luiza Ungureanu, Prefață,
în vol. „Vasile G. Popa, Folclor din «Țara de Sus», p. XII („Spre deosebire de ceilalți
elevi care culegeau la întâmplare, Labiș a selectat conform instinctului său artistic
de mare acuitate“).
474
Labiș, a fost o realitate pe care a cunoscut‑o și i‑a cultivat‑o profesorul

și îndrumătorul său“131.
Cu ocazia organizării unui concurs de limba și literatura română
(în anul școlar 1950/1951) la care Labiș dorea să ajungă până la faza
republicană, unde de altfel a și ajuns și a obținut premiul I132, „s‑a ci‑
mentat legătura dintre elev și profesor. Sub îndrumarea acestuia, tâ‑
nărul a cercetat materiale, a parcurs sute de pagini, a studiat culegeri…
Au avut loc discuții lungi în care elevul era îndrumat deschis să‑și spună
părerile“133. Multe din creațiile populare incluse în volumul postum al lui
Vasile Popa (Folclor din „Țara de Sus“) sunt culese de Nicolae Labiș134.
Despre relația profesorului Vasile Popa cu poetul și folcloristul
Nicole Labiș, dascălul tânărului stihuitor vorbește în volumul apărut
postum, Nicolae Labiș, folclorist (ediție îngrijită de Nicolae Cârlan și
Adrian Cocârță), Editura Lidana, Suceava, 2006, 132 p.
În cadrul Consiliului pedagogic al liceului, în ședința din 9 noiem‑
brie 1950, profesorul Vasile Popa arătând „cum a decurs concursul AR‑
LUS, propune ca elevii Marcovici, Labiș, Bârleanu, Lavric și Bogdăneț
să fie premiați pe școală, având cele mai bune lucrări“135.
*
Ajunși la capătul acestei prezentări a unui dascăl de vocație și scri‑
itor remarcabil, zămislit din pământul Nicoreștilor, nu putem încheia
fără a da glas unor confrați de condei ai preotului profesor Vasile Gh.
Popa, care s‑au simțit datori să‑i dedice frumoase portrete literare.
„Cei care l‑au cunoscut direct îl descriu ca pe un om erudit, un pro‑
fesor cu mare har pedagogic, strălucit orator, blând şi înţelegător, dar
Sus», p. XII‑XIII.
132. V. Gh. Popa, Nicolae Labiș, folclorist, p. 15.
Sus», p. XIII‑XIV; V. Gh. Popa, Nicolae Labiș, folclorist, p. 15‑19.
134. Vezi specificarea acestui aspect la Vasile G. Popa, Folclor din «Țara de
Sus», p. 875‑876. A se vedea și V. Gh. Popa, Nicolae Labiș, folclorist, p. 21. Despre
considerațiile profesorului Vasile Gh. Popa privind relația sa cu poetul Nicolae Labiș
a se vedea și Mihai Vicol, Vânătorul păsării cu colț de rubin, Editura Opera Magna,
Iași, 2004, 150 p. [Partea a 3‑a a cărții: jurnalul lui Vasile G. Popa despre Labiș].
135. Gheorghe Tomozei, op. cit., p. 79.
475
totodată şi exigent, generos şi înclinat să‑i ajute pe cei sărmani şi dotaţi,

respectat de colegi, divinizat de majoritatea covârşitoare a elevilor. Con‑
ducea cenaclul literar «Mihail Sadoveanu» din Fălticeni (unde şi‑au făcut
ucenicia Eugen şi Emil Mandric, Mihaela Monoranu şi mai ales Nicolae
Labiş), scria şi publica el însuşi în presa locală şi centrală, lua parte la
dezbaterile prilejuite, bunăoară, de elaborarea şi definitivarea Dicţiona‑
rului Limbii Române, apărut sub egida Academiei. A publicat în timpul
vieţii numeroase poezii şi două volume de versuri pentru copii“136.
Binecunoscutul și apreciatul scriitor Grigore Ilisei adaugă la ima‑
ginea preotului – profesor V. Popa alte trăsături de penel: „Hermeneut
al culturii populare, clasicist, fin interpret al literaturii românești și uni‑
versale, teolog, filosof al culturii, om legat prin toate fibrele făpturii de
țara sa. El a știut ca puțini alții, să facă deosebire între căminul patriei
și vremelnicii săi diriguitori, nu odată odioși“137.
„Amintirile lui Vasile Popa reprezintă un material etnografic de
excepție. O memorie prodigioasă, o sensibilitate de excepție, un simț al
cuvântului remarcabil“ glosa și Nicolae Bacalbașa138.
Poetul Cezar Ivănescu face, poate, cea mai îndrăzneață dar
îndreptățită asociere axiologică: „Vasile Gh. Popa, ca și Petre Țuțea, face
parte din acea nobilă falangă de intelectuali români de rasă proveniți din
rândurile țărănimii interbelice, țărănime care a participat la construi‑
rea României moderne cu arma în mână, în Războiul de Independență
din 1877 și în Marele Război care a dus la întemeierea României Mari“139.
Iar despre opera fostului seminarist gălățean opinează: „Cu adevărat
tot ceea ce a așternut pe hârtie Vasile Gh. Popa merită să vadă lumina ti‑
parului, căci fiecare rând scris e străbătut de o profundă vibrație morală
înveșmântată într‑o admirabilă rostire românească“140.
Filosoful, scriitorul și criticul literar Ionel Necula consideră pe
drept că „Vasile Gh. Popa face parte din galeria acelor spirite solare
136. Mihai Iacobescu, op. cit., p. 1.

137. Grigore Ilisei, Un palimpsest tezaur, p. 6-7.
138. Nicolae Bacalbașa, Precuvântare, în vol. Vasile Gh. Popa, „Din copilărie“, I,
p. V.
139. Cezar Ivănescu, Un destin exemplar, în vol. Vasile Gh. Popa, „Bunica“, Editu‑
ra Junimea, Iași, 2006, p. 5.
140. Ibidem, p. 6.
476
care compensează cu asupra de măsură imaginea cioraniană a firii

românești, bântuită de tot felul de metehne și beteșuguri“141.
În fine, scriitorul Marian Palade aprecia că Vasile Gh. Popa a fost
„om de o mare ținută intelectuală și morală, continuator al tradiției
interbelice fălticeniene, respectat și stimat de concitadini pentru
capacitățile sale“142.
*
În noiembrie 2012 s‑a împlinit un secol de când Vasile Gh. Popa
a văzut lumina zilei, moment comemorativ marcat în cadrul Centru‑
lui Cultural „Dunărea de Jos“ din Galați143. Tot la centenarul nașterii
sale, a fost declarat cetățean de onoare post‑mortem al municipiului
Fălticeni.
Aceste rânduri sunt o ofrandă celui care nu și‑a uitat rădăcinile,
și‑a înmulțit talanții printr‑o muncă stăruitoare și a vărsat lacrimile
suferinței pe amintirea duioasă, caldă și recunoscătoare a locurilor și
oamenilor care i‑au dăltuit ființa.
141. Ionel Necula, Uricar la poarta Moldovei de Jos, vol. II, p. 134.
142. Marian Palade, Ctitori de cultură și spiritualitate ortodoxă. Arhierei, preoți
și monahi cărturari din ținuturile Sucevei, Editura Heruvim, Pătrăuți, 2012, p. 228.
143. A se vedea Centenar Vasile Gh. Popa, în „Dunărea de Jos“, anul XI, nr. 130,
decembrie 2012, p. 1.
477
478
IV.
Interdisciplinaria
479
480
Acad. Sabina Cornelia Ispas,

Institutul de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu“,
Academia Română
MOARTEA MORŢII ŞI ÎNVIEREA VIEŢII.

Colind de văduvă
Abstract: Life and death are the two great mysteries that mark human destiny.
Life is the miracle whereby man comes from non‑existence to being, to existence, out
of God’s gift, on the foundation of his parents’ love. Death is the passing from this life to
the eternal life ‑ which is the supreme ideal of human existence on this earth. For this
reason, life here is a preparation for the other Life.
In our Romanian traditional culture,this training starts from the babyhood and
the climax is in the very moment of crossing to the Beyond. Folk tradition,combined
with the Orthodox Christian spirituality generated, throughout the time, a whole
treasure of traditions and rites, with regional particularities, but all having as a core
the same message ‑ the human desire to gain the eternal life, with God.
Keywords: life, death, mystery, Resurrection, Kingdom of Heaven, tradition.
„Visul nemuririi“ este trăit de omenire de mii de ani. Speranţa omu‑

lui că va dobândi veşnicia s‑a dovedit că depăşeşte limitele temporale
şi chiar particularităţile dogmatice, indiferent căror zei s‑a închinat
şi preceptele cărei religii le respectă. Poate fi această dorinţă atât de
adânc înrădăcinată în spiritualitatea umană, dacă o judecăm din per‑
spectivă teologică, o moştenire care provine din „revelaţia iniţială“, sau
o caracteristică de adâncime a naturii umane?
Conform concepţiei ortodoxe, sufletul coordonează existenţa
omului care a fost creat pentru nemurire. „Trupul a devenit muritor
ca urmare a păcatului primordial“1. Omul cunoaşte moartea pentru că
nu a dat ascultare recomandării Creatorului, aşa cum citim în versete‑
1. Anca Manolache, Paşi spre mântuire. Eseuri şi studii teologice, Editura Saecu‑
lum I.O., Bucureşti, 2002, p. 106.
481
le 15 şi 16 din Cartea Facerii: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci,
dar din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în
care vei mânca din el, vei muri“.
Urmându‑L pe Iisus şi noua lege, omul redobândeşte „viaţa veşni‑
că“. Revenirea la stadiul dinaintea „căderii“ şi recâştigarea Paradisului
pierdut au devenit, de mii de ani, scopul principal al existenţei pentru
mulţi dintre practicanţii diferitelor religii sau confesiuni creştine.
În cadrul procesului de secularizare a mentalităţilor un mare
număr de ritualuri s‑au transformat în ceremoniale festive sau festi‑
valuri, petreceri populare pentru desfăşurarea cărora sacrul nu mai
reprezintă o condiţie sine qua non; funeralul, însă, le‑a conservat, ne‑
alterate, cel puţin în arealul nostru cultural, deşi unele dintre ele uti‑
lizează materiale şi facilităţi ale lumii moderne. Sensurile profunde,
semnificaţiile, semantica acestora sunt determinate de sacru. S‑a păs‑
trat un interes constant, mai ales pentru că moartea nu este înţeleasă
numai ca o trecere mecanică sau ca o dispariţie definitivă, ci ca un prag
dincolo de care omul „dă socoteală“ pentru tot ce a făcut din proprie
voinţă, utilizându‑şi, nesilit, liberul arbitru cu care a fost înzestrat. Re‑
laţia dintre funerar şi religie este, în continuare, una dintre cele mai
strânse. Considerăm utilă, pentru clarificarea perspectivei din care
vom întreprinde, în continuare, analiza, citarea unei definiţii prin care
se realizează o conciliere între opţiunea exclusiv teologică şi cea exclu‑
siv sociologică, religia fiind concepută ca „o activitate socială regulată
ce pune în joc o relaţie cu o putere harismatică /…/ care constă într‑o
comunicare simbolică regulată prin rituri şi credinţe“2 .
În volumul intitulat The Land Beyond the Forest. Facts, Figures, and
Fancies from Transylvania, al călătoarei şi scriitoarei Emily Gerard,
publicat la New York în 1888, citim următoarele: „In order at all to
understand the Romanian peasant, we must first of all begin by un‑
derstanding his religion, which alone gives us the clew to the curiously
contrasting shades of his complicated character“3.
2. Jean‑Paul Willaime, Sociologia religiilor, traducere de Felicia Dumas, Institu‑

tul European, Iaşi, 2001 p. 157‑158.
3. Emily Gerard, The Land Beyond the Forest. Facts, Figures, and Fancies from
Transylvania, New York, 1888, p. 125
482
Problematicile relaţiilor dintre existenţă şi postexistenţă sunt

universale, iar studiile întreprinse asupra celor mai diferite faţete ale
acestora acoperă întregul spectru al cunoaşterii umane. Literatura
românească, folcloristică şi etnografică, cu perspectivă etnologică, nu
numai că este foarte bogată, dar dispune şi de un remarcabil fond de
documente din acest domeniu.
Reflexe ale gândirii româneşti despre viaţă, moarte, viaţă după
moarte, veşnicie, suflet, destin etc. se regăsesc, copleşitoare prin va‑
rietate şi bogăţie, în toate tipurile de ritual, în textele literaturii ora‑
le, aparţinând mai tuturor speciilor şi categoriilor folclorului. Dintre
acestea ies în evidenţă cele ale colindelor, alături de textele rituale fu‑
nerare, precum şi cele ale legendelor şi basmelor legendare. Câteva
comentarii consemnate în timpul anchetelor realizate în cadrul cer‑
cetărilor organizate de Şcoala Sociologică de la Bucureşti, în perioada
interbelică, sunt edificatoare. „Sufletu̕ odată născut, el nu mai moare;
sufletu‑i nemuritor, nu ca trupu̕; aşa a lăsat Dumnezeu. Unii spun că să
mai face om, da̕ nu‑i adevărat; ce e aia, azi unu̕, mâne altu̕? Îmi pare o
sminteală. Sufletu̕, după ce omu̕ moare, trăeşte ca suflet“ spune Maria
Arbagic, din Runcu (originară din Câmpofeni), în vârstă de 31 de ani
la data (1930) când au avut loc culegerile4. Cu acelaşi prilej informa‑
toarele fac următoarele aprecieri: „După ce moare, omu̕ bun merge şi
merge până ce dă de o poartă; pă omu̕ bun îl călăuzeşte îngerii. Îl ştie
cum i‑a fost cugetu̕ şi fapta şi când ajung la poartă, îl lasă să intre. Dacă
a fost om rău, cere el să intre, da̕ nu‑i deschide nimeni; geaba încearcă
el, dacă cât o trăit nu s‑o pregătit /…/ Numai Dumnezeu le ştie şi ăl
de pleacă. /…/ Da̕ cine ştie cum o fi? Cine‑o fost pe‑acolo să ne spue
cum e? De aici s‑a dus multă lume acolo, da de‑acolo încă n‑o venit
nime /…/ ce‑o fi pe ailantă lume, numai Dumnezeu ştie“5. Asemenea
opinii sunt frecvent întâlnite şi astăzi ca nişte observaţii circumspec‑
te şi ponderate ale celor care nu cred că trebuie să „forţeze porţile“
pentru realizarea contactelor dincolo de limita considerată accesibilă,
dar nici nu resping posibilitatea cunoaşterii lumilor nevăzute, create
4. Ernest Bernea, Moartea şi înmormântarea în Gorjul de Nord, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1998, p. 179.
5. Ibidem, p. 171, 173
483
ca şi ei, atunci când se deschid canale de comunicare între cele două

dimensiuni ale existenţei.
Despre colindat şi funcţiile lui sacre am elaborat mai multe studii,
tema fiind una dintre priorităţile noastre de cercetare. În calitatea sa
de specie dominant rituală, pe care a deţinut‑o timp de sute de ani,
colindul şi, mai explicit, textul poetic al acestuia, actualizează, odată cu
fiecare performare, variate aspecte ale problematicii relaţiilor dintre
viaţă şi moarte, prezenţa lui Iisus şi a lucrării Sale în procesul mântui‑
rii şi redobândirii vieţii veşnice.
Ritualul colindatului a funcţionat multe sute de ani, readucând în
atenţia oamenilor, în fiecare an, de Crăciun şi în timpul celor 12 zile fes‑
tive, informaţia creştină cu întreaga ei încărcătură doctrinară, la care
aveau acces toate categoriile reprezentative ale societăţii tradiţionale
româneşti. Cu prilejul desfăşurării acestuia se folosea acea „practică a
citării“ tuturor celor aflaţi în gospodăria colindată, stăpânii casei, fiii
şi fiicele lor, tinerii căsătoriţi, pruncii din leagăn şi, conform atestărilor
zonale, cei decedaţi în anul respectiv, cei înstrăinaţi, plecaţi la oaste,
întemniţaţi. Era o refacere a Bisericii, în cadrul ritualului, prin pome‑
nirea tuturor celor dintr‑un neam şi dintr‑o seminţie6.
Pentru analiza pe care o vom întreprinde în continuare am ales
un text poetic de colind deosebit, care are puţine variante cunoscu‑
te şi care se adresează unei categorii cu statut special în comunita‑
tea tradiţională românească: colindul pentru femeia văduvă. Varianta
pe care o considerăm reprezentativă este publicată în volumul lui G.
Dem. Teodorescu, Poesii populare române, apărut la Bucureşti în 1885
şi a fost notată în data de 23 decembrie 1884 de la Şerban Muşat, „fost
pompier“7. În tipologia textelor poetice ale colindelor româneşti, te‑
mei nu i‑a fost repartizată o indexare specială.
Pentru a pătrunde corect în adâncimea mesajului unui asemenea
tip de colind, trebuie să amintim câteva dintre premisele de la care
pornim. Altfel, textul literar ar fi analizat în structura sa poetică, a es‑
6. Sabina Ispas, Comentarii etnologice asupra colindei şi colindatului, în „Sub

aripa cerului“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 189; Mihai Pop, Obiceiuri
tradiţionale româneşti, C.C.E.S.‑ I.C.E.D., Bucureşti, 1976.
7. G. Dem. Teodorescu, Poesii populare române…, Bucureşti, 1885, p. 101‑103.
484
teticii discursului ritual sau relaţionat numai cu mesajul şi funcţia so‑

ciale. Aceste tipuri de abordare a ritualului nu oferă informaţie pentru
decodarea sensurilor profunde.
Privim colindatul ca pe un ritual specializat, a cărui desfăşurare
era determinată de sărbătoarea Crăciunului, Naşterea lui Iisus fiind
momentul central în jurul căruia se desfăşura. Colindatul este o specie
care a trecut printr‑un proces alert de schimbare, în ultima jumătate
de secol; această dinamică continuă şi astăzi, când are loc o trecere
dinspre ritualul a cărui desfăşurare impunea prezenţa spaţiului şi tim‑
pului sacre, spre o dominantă ceremonial – festivă. La data la care
practica colindatului a fost activă şi îndeplinea toate funcţiile rituale
ce‑i reveneau, majoritatea românilor erau de confesiune creştină. În
conformitate cu preceptele ortodoxe, căsătoria este o Taină, în urma
oficierii căreia relaţiile dintre soţi sunt plasate sub semnul sacrului
(marcate de sfinţenie) şi nu pot fi lesne reziliate. Afecţiunea soţilor nu
se opreşte la „starea pământească“, la „materia vizibilă“. Văduvia la o
vârstă tânără obligă partenerul rămas în viaţă, mai ales pe femeie, să
efectueze o serie de ritualuri şi activităţi prin care să îşi ajute partene‑
rul plecat în cealaltă lume şi aflat într‑o „stare tranzitorie, între moar‑
tea trupească şi Judecata Obştească“. „Starea sufletelor după moarte
este considerată în aria ortodoxă ca un laborator în care ele se pot
înălţa sau coborâ“. Prin rugăciunile împlinite de cei vii, decedaţii „pot
fi uşuraţi în apăsarea lor tocmai din cauza comuniunii în care se află
membrii neamului omenesc. Este posibil ca plusul de iubire cuprins
în rugăciunea celor vii, şi eventual apropiaţi lor, să mişte sufletele ce‑
lor pentru care se cere mila lui Dumnezeu şi să‑i îndemne la căinţă,
ceea ce le‑ar putea micşora osânda la care înşişi s‑au supus“8. Ei se
pot afla tranzitoriu în iad sau, prin rugăciunile celor dragi, li se poate
îmbunătăţi starea până la Judecata de Apoi, când poziţionarea lor în
rai sau în iad va fi definitivă.
Rolul femeii în desfăşurarea diferitelor acte rituale legate de fu‑
nerar este special. Cu baza în practicile iudeo‑creştine, acestea au se‑
mantica de adâncime, teologică, îmbogăţită cu noua viziune asupra
rolului femeii în mântuire, în redobândirea vieţii veşnice, aşa cum a
8. Anca Manolache, op. cit., p. 96.
485
fost reprezentat exemplar prin Maria, mama lui Iisus. Ea devine, „după
mutarea ei la cer, centrul de iradiere prin care vin către oameni toa‑
te darurile“9. În cultura tradiţională românească s‑a dezvoltat proe‑
minent un cult al Maicii Domnului, ajutătoarea şi protectoarea celor
aflaţi în suferinţă. În literatura apocrifă, parabiblică, condiţiile în care
vieţuiesc oamenii după moarte sunt descrise în două lucrări, cu circu‑
laţie manuscrisă şi cu variante orale, despre: călătoria lui Iisus la iad şi
rai şi Cuvăntu de înblare pre la munci: Sfănta Maria vria să vazâ cum se
muncescu rodulŭ creştinescu10.
În tradiţia populară românească, în consens cu cea ortodoxă, sunt
reglementate praguri temporale când se fac pomeniri însoţite de po‑
meni, a căror semnificaţie şi funcţie sunt legate de rugăciune. Come‑
morarea morţilor, specifică Ortodoxiei, atestă credinţa în viaţa viitoare
a celor decedaţi şi o „solidaritate a creştinului cu cei care au plecat
din lumea aceasta, căutând să aducă un ajutor pentru mântuirea lor“11.
Prezenţa energiilor divine, necreate, în natura umană, încă din mo‑
mentul creaţiei omului, conferă sufletului un dinamism al său, aşa că,
după moarte, sufletele nu numai că nu pierd caracterul personal, dar
au chiar „o mişcare progresivă, care duce la schimbarea lor“, după
opinia Sfântului Grigorie de Nyssa12. În perioada tranzitorie, sufletele
vor beneficia de efectele rugăciunilor celor apropiaţi. Rugăciunile se
alătură intervenţiilor pe care îngerii buni le fac pentru ca cei decedaţi
să‑şi recunoască greşelile şi să se apropie de iubirea Creatorului. În
cursul primului an de la deces se face o comemorare la 40 de zile,
cea mai importantă dintre cele efectuate în acest interval, pentru că
atunci se prezintă sufletul la judecata particulară. Urmează pomeni‑
rile de la 6 luni, un an şi 7 ani. Acestora li se adaugă cele trei pomeniri
obligatorii din fiecare an care premerg cele trei mari sărbători creşti‑
ne: Crăciunul, Paştele şi Rusaliile, cunoscute sub numele de sâmbete
ale morţilor.
9. Ibidem, p. 73.
10. B. P. Hasdeu, Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu lite‑
ratura poporană cea nescrisă, Noua Tipografie Naţională C. N. Rădulescu, Bucureşti,
1880 (1879), p. 312.
��
12. Ibidem, p. 107.
486
Colindul care circula în Bucureşti la sfârşitul sec. al XIX‑lea se des‑

chide prin cunoscutul refren Ler‑oi Leo a cărui origine o descifrăm în
cântarea de slavă „Aleluia, Domine!“, conform demonstraţiei convin‑
gătoare pe care a făcut‑o Dimitrie Dan. Urmează o prezentare a cadru‑
lui temporar şi a celui spaţial: în apusul soarelui, atunci când începe
ziua liturgică, pe „drumul mare“, drumul tuturor călătorilor, „trec şi se
petrec“, trec încrucişându‑se, numeroşi călăreţi – „stoluri de voinici pe
cai povârnici (cai de povară)“. Le taie drumul o văduvă tânără, după
cum reiese din felul în care i se adreseată vătaful grupului, care o nu‑
meşte „ Dragă văduviţă, /Albă la peliţă, / Neagră la cosiţă“. Momentul
ales de femeie pentru a li se adresa nu este oarecare, ci anume miezul
nopţii, atunci când toată făptura vie trebuie să doarmă, când miste‑
rul se poate dezvălui în toată puterea, când numai în spaţiile consa‑
crate, unde vieţuieşte „comunitatea rugătoare“, se derulează slujba
miezonopticii. Prezenţa femeii în preajma acestei adevărate armate
nocturne este deliberată; ea vrea să afle care este identitatea călă‑
torilor acelora neobişnuiţi: „Cete de voinici/ Pe cai povârnici,/ Unde
vă căraţi,/ Şi de ce‑mi umblaţi / Pe la miez de noapte, /Cu sudori de
moarte / Când dorm chiar şi ape / Şi firile toate / Tina de‑mi călcaţi, /
Roua‑mi scuturaţi, / Spuneţi ce cătaţi?“. Nemişcarea, sudorile morţii,
ţărâna răscolită şi roua scuturată – apă curată, apărută ca şi mana din
pustiu într‑un proces ce pare generat mai mult de puterea divină, de‑
cât de calităţile naturale ale pământului şi vegetalelor pe care el le hră‑
neşte, şi care are calităţi purificatoare – evocă, incontestabil, legăturile
pe care cavalerii nocturni le au cu însemnele morţii şi pe care femeia
vrea să le descopere. Aşa se şi explică prezenţa ei într‑un spaţiu şi un
timp nepotrivite, chiar înfricoşătoare.
Asocierea aceasta a imaginii cavalerului cu funerarul nu este sin‑
gulară în cultura tradiţională românească. Alături de unii eroi de bala‑
dă, cum ar fi Iovan Iorgovan, care este prezentat în textul poetic şi ca
purtător de suflete, călăreţ călăuzitor al sufletului este şi Arhanghe‑
lul Mihail13. Apreciem că cel mai reprezentativ text poetic în care este
evocată imaginea îngerului mesager, care îi cercetează pe muritori şi
13. Sabina Ispas, Povestea cântată. Studii de etnografie şi folclor, Editura „Viito‑
rul Românesc“, Bucureşti, 2001.
487
transmite informaţii către transcendent despre „starea“ de curăţie sau

de păcătoşenie a acestora, este cel al colindului pe care îl discutăm.
Pentru tematica referitoare la angelologie, chipul şi funcţia înge‑
rului în textul şi în tradiţia populară, în general, dispunem de surse
documentare edificatoare care sunt, totuşi, puţin cercetate şi interpre‑
tate în literatura românească de specialitate. Legendele despre înger
şi sihastru, basmele legendare despre finul Arhanghelului Mihail sau
finul Morţii, colindele despre îngerii sau sfinţii călare sunt numai câ‑
teva dintre cele care pot fi folosite ca materiale ilustrative pentru cei
interesaţi. Foarte importante pentru înţelegerea imaginii sub care se
prezintă îngerul în faţa omului căruia îi transmite mesajul divin, chiar
şi pe cel legat de trecerea în cealaltă lume, sau a rolului ce îi revine
ca mediator între Creator şi creaţie, sunt textele apocrife între care le
amintim pe cele numite „măhăcene“ (după numele localităţii Măhaciu,
din jud. Alba), publicate de B. P. Hasdeu în volumul Cărţile poporane
ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea ne‑
scrisă. Vom folosi câteva citate reprezentative din Apocalipsul Aposto‑
lului Pavel şi din Cugetări în ora morţii. Din Cuvăntul svăntului Pavel
apostolŭ de eşire sufletelor aflăm că „în toate zile, dacă apune soarele,
toţi îngerii omeniloru, a bărbaţilor şi a muerilor, mergu la Dumnezeu
să se închine, şi duc lucrurele toate înainte lu Hs. dela toţi oamenii /…/
Dumnezeu le spune îngerilor: «Staţi în toate ceasurile de slujiţi lor».
/…/ Iară se ducu îngerii şi slujesc loru. /…/ toate faptele oamenilor de
pe pământ îngerii le duc în cer denaintea lui Dumnezeu, fie cele bune,
fie cele rele“14. Reţinem calitatea pe care o au aceste făpturi de a se
afla zilnic în faţa tronului ceresc. Această poziţie privilegiată îi ajută să
cunoască şi starea pe care o are fiecare suflet care a trecut în cealaltă
lume, unde, după 40 de zile va fi adus la „judecata particulară“.
Cel de al doilea citat pe care îl considerăm important pentru în‑
ţelegrea felului în care este percepută prezenţa îngerului, îngerul
morţii, în faţa celui ce urmează să părăsească lumea aceasta este din
Cuvînt despre vieaţa şi moartea lui Avram, cum a venit arcangelul să
iea sufletul lui, din care aflăm următoarele: „Căndo tremese Domnul
arhangghelŭ Mihailŭ cătrâ Avram şi cu bocorie să ia sofletol iubito‑
14. B.P. Hasdeu, op. cit., p. 415, 417, 419.

��
��
488
riului la oaspeţi Avram şi deştinse arhaggelŭ suptu codru, şi fu ca un

călătoriu“ (s.n.)15.
În textul poetic al colindului analizat, grupul de voinici călăreţi, a
căror prezenţă la miezul nopţii pe drumul mare nu este numai stranie,
ci şi tulburătoare, îşi dezvăluie identitatea, informând‑o pe femeie cu
privire la sarcinile pe care ei le au de îndeplinit în lume: sunt mesageri
divini, îngeri trimişi să constate cât de înrobiţi păcatului sunt oamenii.
„Voinici asculta, / Unul că vorbea, / Vătaful mai mare / Da răspunsul
tare: « /…/ De ce tot umblăm, / Tina de călcăm, / Roua scuturăm? /
Umblăm, trepădăm, / Lumea colindăm, / Oamenii cercăm, / Care‑s cu
păcate, / Care‑s cu dreptate»“16. Se întrevede, cu destulă transparenţă,
faptul că textul poetic a fost alcătuit în deplină cunoaştere a unui ver‑
set din Cartea Zaharia a Vechiului Testament despre vizitarea pămân‑
tului de către îngeri: „Am avut o vedenie în timpul noţii, şi iată un om
călare pe un cal roşu; şi stătea între mirţi, într‑un loc umbros, şi în urma
lui cai roibi, murgi şi albi. Şi am zis: «Cine sunt aceştia, domnul meu?»
Şi mi‑a răspuns atunci îngerul care grăia cu mine: «Îţi voi arăta acum
cine sânt aceştia». Şi omul care stătea între mirţi a răspuns: «Aceştia
sunt solii pe care i‑a trimis Domnul ca să cutreiere pământul!» Şi ei au
răspuns către îngerul Domnului care stătea între mirţi şi au grăit: «Am
cutreierat pământul şi iată tot pământul este locuit şi liniştit!» (Zaha‑
ria 1, 8‑11)“.
S‑ar putea ca imaginea îngerilor care vizitează pământul şi apreci‑
ază măsura în care sunt ascultate sau nu poruncile divine să fie tribu‑
tară şi textului Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul.
Cercetarea pe care o întreprinde femeia se înscrie în seria demer‑
surilor pe care le pot face cei vii pentru răposaţi. „Relaţia de afecţiune
a oamenilor nu se opreşte la starea pământească, cea în care materia
vizibilă a trupului conturează şi determină persoanele comunitare.
/…/ Conştiinţa nemuririi persoanei umane comunitare este garan‑
ţia comunicării, a dialogului între sufletele celor rămaşi în trup, cu
sufletele ce au părăsit temporar trupul, acestea păstrând capacitatea
de a primi fluxul de iubire (s.n.) al celor ce‑şi amintesc de ei, care‑i
15. Ibidem, p. 189.

16. G. Dem. Teodorescu, op. cit., 102.
��
489
«pomenesc»“17. Din iubire văduva tânără caută să afle care este starea
sufletului soţului ei în preajma judecăţii particulare, la sfârştul peri‑
oadei de 40 de zile. Odată stabilită identitatea călătorilor, văduva îi
cinsteşte, ca şi patriarhul Avraam pe cei trei Călători care l‑au vizitat
sau pe arhanghelul Mihail venit să‑i ia sufletul pe care „porânci Dom‑
nul să ia Avram cu trupul /…/ şi fu dus la prestolul heruvimiloru“18;
ea caută să afle care este starea soţului său decedat, pe care îngerii
l‑ar fi putut întâlni acolo unde trebuia să dea socoteală pentru faptele
personale pe care le‑a făcut în viaţa pământească, „pedeapsa dum‑
nezeiască“ nefiind un act arbitrar. Omul se plasează „într‑o atmo‑
sferă luminoasă sau întunecoasă /…/ consecinţa firească a vieţii lui
pământene“19. „Văduva…./ Aşea d‑auzea,/ Din pahar le da,/ Pe nume‑i
numea / Ş‑astfel le zicea / De mi‑i ispitea: / «Tinerei voinici, / Pe cai
povârnici, / Pe unde‑aţi trecut / Au nu mi‑aţi văzut / Soţiorul meu /
Luat de Dumnezeu?»“20. La cererea solilor veniţi din cealaltă lume,
femeia face o descriere a chipului soţului ei mort. Textul poetic este o
variantă a motivului cunoscut în literatură ca „portret al ciobanului“
din balada Mioriţa. Tipul motivic este polifuncţional; în cântecul li‑
ric propriu‑zis este chipul iubitului pentru care fata îndrăgostită este
dispusă să îndure pedeapsa aspră a părinţilor care se împotrivesc în‑
tâlnirilor celor doi; în baladele Mioriţa şi, uneori, în Maica bătrână,
portretul este creionat de mama pornită în căutarea fiului care nu s‑a
mai întors acasă şi care este mort sau rănit în bătălie; într‑un text po‑
etic deosebit, cunoscut cel mai adesea sub numele de Basmul lui Dum‑
nezeu, descrierea este cea pe care o face Maria, mama lui Iisus, Fiului
pe care a pornit să‑l caute prin lume şi pe care îl găseşte „răstignit
pe cruce de brad, în poartă la Pilat“ : „Feţişoara lui, / Spuma laptelui;
/ Mustăcioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Peana corbului;
/ Ochişorii lui, / Mura câmpului, / Coaptă la răcoare, / Neajunsă de
soare, / De fulg de ninsoare / Şi de spic de ploaie“21. Portretul pe care
îl face văduva soţului mort este completat cu descrierea calului psiho‑
17. Anca Manolache, op. cit., p. 109, 110.

18. B. Hasdeu, op. cit., p. 189‑192.
��
P. ��
20. G. Dem. Teodorescu, op. cit., 102.
��
21. Ibidem.
490
pomp care îl poartă în lumea de dincolo. El este asemănător acelor ar‑

măsari pe care îi stăpânesc vitejii luptători din baladele eroice, Iovan
Iorgovan sau Bogdan (Dălea) Damian, ale căror caracteristici chtoni‑
ene sunt evidenţiate de harnaşamentul alcătuit din cozi de balauri
şi năpârci, calul însuşi fiind un „pui de leu“. Motivul calului chtonian
nu este folosit întâmplător în textul colindei acesteia. Iovan Iorgovan
este prezentat, în unele dintre textele rituale funerare, ca întruchi‑
pare a călăreţului purtător de suflete şi chiar eposul închinat eroului
are asemenea conotaţii funerare. În ceea ce priveşte personalitatea
lui Bogdan (Dălea) Damian, el se confruntă chiar cu moartea, în per‑
soana Silei Samodiva, pe care o decapitează, biruind‑o prin agerimea
minţii. Soţul decedat al femeii care este eroina colindei analizate pare
a fi un luptător din categoria acestor eroi tragici, care a trăit şi şi‑a în‑
cheiat viaţa respectând prescripţiile creştine. Solii din cealaltă lume îi
dau femeii vestea cea bună: „Vătaful mai mare, / Deac‑o asculta, / Din
gură‑i grăia: / «Dragă văduviţă, / Albă la peliţă, / Neagră la cosiţă, /
Pe soţu‑ţi iubit / Cum l‑ai zugrăvit / Noi l‑am cunoscut / Şi noi l‑am
văzut / ‘N sânul Domnului, / ‘N poarta raiului, / Stând la judecată / Ca
să‑şi ia răsplată / Pentru bună faptă!»“22.
În încheierea analizei noastre nu ne rămâne decât să observăm
că textele de colind din categoria aceasta, alături de multe altele cu
conţinut felurit, care sunt adresate unor foarte diverse personalităţi
cu prilejul colindării din noaptea de Crăciun, sunt purtătoarele unor
mesaje teologice în consens cu doctrina ortodoxă. Ele nu pot fi cate‑
gorisite ca simple creaţii artistice cu scop de urare sau de felicitare, ci
chiar ca texte concepute anume pentru oamenii care erau informaţi şi
care puteau să perceapă chiar subtilităţi dogmatice. Multe dintre tex‑
tele colindului tradiţional românesc dovedesc o cunoaştere religioasă
de adâncime pe care o deţinea creatorul şi colportorul de folclor. Se
poate afirma că, în societatea tradiţională românească, practica reli‑
gioasă nu a constat din gesturi superficiale împlinite mecanic, ci din
trăiri şi participări la o viaţă socială coordonată de o viziune teologică
clar înţeleasă şi liber acceptată.
22. Ibidem, p. 103.
491
Din nou se cade să amintim ce au spus femeile din Gorj în urmă

cu peste 70 de ani: „Sufletu̕ e în trup, în inimă şi‑n minte; cu sufletu̕
suntem oameni şi cu el vorbim. /…/.
Pă lumea ailantă, alta‑i rânduiala: ce fapte bune ai, cum ai păzit
legea şi cum ţi‑a fost inima. Acolo nu merge pă noroc, că e ochiu̕ lui
Dumnezeu.
Dacă pe om l‑a prins urâtu̕ (moartea) şi l‑a dus din lumea noastră,
tot mai bine să‑l ajutăm cum putem: cu o floare, cu o lumină, cum pu‑
tem…“23.
Bibliografie
Bernea, Ernest, Moartea şi înmormântarea în Gorjul de Nord, Editura Cartea Ro‑
mânească, Bucureşti, 1998.
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.O., Bucureşti, 1975.
Gerard, E., Land beyond the Forest. Facts, Figures, and Fancies from Transylva‑
nia. By…, Harper & Brother, New York, 1888.
Hasdeu, B. P., Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu lite‑
ratura poporană cea nescrisă, Noua Tipografie Naţională C.N. Rădulescu, Bucureşti,
1880 (1879).
Ispas, Sabina, Comentarii etnologice asupra colindei şi colindatului, în „Sub aripa
cerului“, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Idem, Povestea cântată. Studii de etnografie şi folclor, Editura „Viitorul Româ‑
nesc“, Bucureşti, 2001.
Manolache, Anca, Paşi spre mântuire. Eseuri şi studii teologice, Editura Saeculum
I.O., Bucureşti, 2002.
Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, C.C.E.S.‑ I.C.E.D., Bucureşti, 1976.
Teodorescu, G. Dem, Poesii populare române…, Bucureşti, 1885.
Willaime, Jean‑Paul, Sociologia religiilor, traducere de Felicia Dumas, Institutul
European, Iaşi, 2001.
23. Ernest Bernea, op. cit., p. 174, 173, 163.

��
492
Pr. asist. dr. Cosmin Santi,

Facultatea de Teologie Ortodoxă şi Ştiinţele Educaţiei,
Universitatea „Valahia“ din Târgovişte
Judecata Universală
în opera imnografică a Bisericii
Abstract: The Last Judgment is the confrontation of the history and the man with
the justice of God, at the end of the ages, when the whole world will be brought under
the supreme authority of God. The expectation of Christ’s return as Judge of the living
and the dead is part of the Christian Creed: all the people will stand before Him to
give account of their deeds. The Savior Christ will do the Last Judgment, thing that is
not independent of the fact that He is the prototype of man, since the man is the image
of Christ, but through Christ was accomplished and the human rebirth. The existence
of dogmatic ideas, including those eschatological in embodiment hymnographic of
religious books of the Church from the earliest centuries, shows that orientation to the
future world and the resurrection hope was a living phenomenon which animated the
life of the first Christian communities. Christian’s express desire to unite heaven and
earth to live the angelic life even now, shows that Eschaton was, is and will be always
conceived as a reality that is not foreign to the present life.
Keywords: Last Judgment, Christ‑Judge, end of the world, religious books,
hymnography.
1. Introducere
Când vorbim de judecată, în general, creştinii din cele mai vechi
timpuri se gândesc la judecata universală. Aşteptarea întoarcerii lui
Hristos ca Judecător al celor vii şi al celor morţi face parte din Crezul
creştin: toţii oamenii se vor înfăţişa înaintea Lui pentru a da socoteală
de faptele lor. Tema nu este o excepţie în istoria religiilor: şi Egiptul şi
Grecia cunoşteau o judecată a morţilor. Însă modul în care Noul Testa‑
ment concepe această judecată făcută de Mântuitorul Hristos în Ziua
de Apoi, nu se poate înţelege decât în funcţie de dezvoltarea anteri‑
493
oară. În Vechiul Testament, Judecata lui Dumnezeu era deja articol de

credinţă: istoria înfăţişa o mulţime de exemple concrete, iar eshato‑
logia îi implica realizarea răsunătoare. Credinţa în judecata lui Dum‑
nezeu este un dat fundamental, care nu este pus la îndoială niciodată.
Iahve domneşte asupra lumii şi îndeosebi asupra oamenilor. Cuvân‑
tul său determină dreptul şi fixează regulile dreptăţii. El „cercetează
inimile şi rărunchii“ (Ieremia 2, 20), cunoscându‑i astfel desăvârşit pe
cei drepţi şi pe cei vinovaţi. Experienţa istorică aduce credincioşilor
exemple concrete privind această Judecată divină la care sunt supuşi
toţi oamenii şi toate popoarele. La exod, Dumnezeu a judecat Egiptul,
l‑a pedepsit pe cel care oprima pe Israel căruia El voia să‑i dea liberta‑
tea (Facere 15, 14). Pedepsele date lui Israel în pustiu, semne palpabile
ale mâniei divine, sunt sentinţe judiciare împotriva unui popor infidel.
Exterminarea cananeilor la cucerire este un alt exemplu care arată de‑
opotrivă rigoarea şi moderaţia judecăţilor divine. Tot în Vechiul Testa‑
ment regăsim la originea tuturor catastrofelor care s‑au abătut asupra
omenirii vinovate, hotărârea Dumnezeului‑Judecător: nimicirea Sodo‑
mei, potopul şi pedepsirea păcatului originar1. Astfel se puteau gândi
cei care vedeau greşeala în care persista poporul lui Dumnezeu: „Ce
răspuns vei afla sufletul meu în ziua judecăţii? Sau cine te va scoate din
osânda focului celui veşnic şi din toate casnele? Nimeni, de nu tu sin‑
gur vei face milostiv pe cel îndurat, lăsând faptele tale cele fărădelege,
şi viaţă lui Dumnezeu plăcută câştigându‑ţi, plângând în toate zilele
păcatele tale cele fără măsură, care în tot ceasul greşeşti, cu lucrul, cu
cuvântul şi cu gândul; pe Hristos rugând, ca să‑ţi dea pentru aceasta
iertare desăvârşit“2.
În iudaismul din vremea Domnului Iisus Hristos, aşteptarea Ju‑
decăţii lui Dumnezeu, în sensul eshatologic al termenului, era un fapt
general, deşi reprezentarea sa concretă nu a fost una coerentă şi uni‑
formă. La începutul Evangheliei, la aceasta face apel Ioan Botezătorul
1. Vocabular de teologie biblică, publicat sub conducerea lui Xavier Leon‑Dufour,

Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jacques Guillet, Marc‑François Lacan,
Editura Arhiepiscopiei Romano‑Catolice, Bucureşti, 2001, p. 343‑344.
2. Octoihul Mare, care cuprinde slujba Învierii pe opt glasuri, glasul al V‑lea, du‑
minică seară, la „Doamne strigat‑am...“, stihiri de umilinţă, stihira a 2‑a, Tipografia
cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1952, p. 388.
494
când îi ameninţă pe ascultătorii săi cu mânia ce va să vină şi îi îndeam‑

nă insistent să primească botezul său în semn de pocăinţă (Matei 3,
7‑12). În strânsă legătură cu acestea, predicarea lui Iisus, apoi cea a
Apostolilor, va modifica totuşi serios datele, din momentul apariţiei
lui Mesia în lume, sunt inaugurate timpurile de pe urmă: Judecata es‑
hatologică este deja actuală, chiar dacă ea se va împlini defintiv la în‑
toarcerea în slavă a lui Hristos3. Aşa răsună o cântare până astăzi, în
Biserica Ortodoxă a Răsăritului, din frumoasa şi înălţătoarea perioadă
a Triodului: „O, înfricoşătoarea Ta a doua venire, Doamne! Că venind în
chipul fulgerului pe pământ, vei învia toată zidirea spre a fi judecată.
Atunci pe cei ce au vieţuit Ţie cu credinţă învredniceşte‑i să fie împre‑
ună cu Tine, întâmpinându‑Te“4.
Aruncând o privire în Noul Testament, observăm că Mântuitorul
Hristos a dat nenumărate exemple cu privire la viaţa veşnică, la jude‑
cată şi la întreg cadrul eshatologic. Astfel, în parabola bogatului nemi‑
lostiv şi a săracului Lazăr, ni se arată faptul că „a murit săracul şi a fost
dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit bogatul şi a fost înmormân‑
tat“ (Luca 16, 22). Sufletul săracului Lazăr a fost dus de îngeri în loca‑
şul celor drepţi, iar bogatul fiind înmormântat a fost dat pământului
şi celor mai de jos ale pământului, iar „auzind eu cuvântul cel cu plân‑
gere al bogatului în văpaia chinurilor, plâng ticălosul şi mă tânguiesc,
în aceeaşi osândă fiind, şi mă rog: Miluieşte‑mă, Mântuitorul lumii, în
vremea judecăţii“5, acolo unde este scrâşnirea dinţilor şi întunericul
cel mai dinafară. „De focul cel pururea arzător şi de întunericul cel ne‑
luminat, şi de scrâşnirea dinţilor, şi de viermele cel ce chinuieşte neîn‑
cetat, şi de toată pedepasa, izbăveşte‑ne, Mântuitorul nostru“6. Sfântul
Apostol Pavel spune: „Rânduit este oamenilor odată să moară, iar după
aceea să fie judecata“ (Evrei 9, 27), aici arătând‑se limpede şi clar te‑
meiul învăţăturii creştine cu privire la judecata particulară. Astfel se
3. Vocabular de teologie biblică, p. 345.

4. Triodul, Sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, cântarea a 2‑a, Canonul,
glasul al VIII‑lea, stihira a V‑a, p. 29.
5. Ibidem, Duminica Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul‑alcătuire a lui
Teodor Studitul, cântarea a 4‑a, stihira a 7‑a, glas al VI‑lea, p. 43.
6. Ibidem, sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, canonul, glasul al VIII‑lea,
cântarea a 5‑a, stihira a 4‑a, p. 31.
495
cântă la slujba înmormântării: „Pe cei ce s‑au mutat îi aşteaptă jude‑

cata cea nemitarnică a zilei aceleia de înfricoşătoare ameninţare“7. Tot
aici se artată faptul că, la judecata particulară, vor fi de faţă îngerii:
„Astăzi sufletul se desparte de trup, mutându‑se la lumea cea veşnică,
mergând pe o cale în care niciodată n‑a umblat, şi la Judecătorul cel
nefăţarnic, unde stau înainte cetele îngereşti; şi înfricoşătoare este, ju‑
decata aceea...“8.
Nimeni nu va scăpa de moarte, înmormântare şi judecată, care
sunt ocazii imediate de a se prezenta înaintea Creatorului, Stăpânul
vieţii şi al morţii. Judecata particulară nu este un eveniment de con‑
damnare şi de excludere absolută. Este momentul de a discerne, în
toată libertatea conştiinţei, ceea ce este constructiv, pozitiv, de ceea
ce este destructiv, negativ, în viaţa credinciosului. De aceea şi efectul
ei nu este la fel pentru toţi. Fiecare poartă sarcina sa (Galateni 6,
4‑5), deci are o responsabilitate personală, singulară. Fiecare aleargă
de unul singur spre ţinta mântuirii, fiecare se luptă pentru a fi recu‑
noscut drept înaintea lui Dumnezeu (Galateni 5, 4). Faţă în faţă cu
Dumnezeu, creştinul nu se justifică, ci se roagă: „Să nu intri la judeca‑
tă cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu‑i drept înaintea Ta“ (Psalmul
142, 2).
2. Mântuitorul Hristos – Dreptul Judecător

în viziunea imnografilor creștini
Judecata universală sau obştească va avea loc la sfârşitul veacuri‑
lor, la a doua Venire a Domnului. Mântuitorul Hristos, judecat de oa‑
meni, va veni întru slavă să judece „vii şi morţii, a Cărui împărăţie nu
va avea sfârşit“ (cf. art. 7 din Simbolul credinței).
Simultan cu venirea Domnului, lumea se va sfârşi, prefăcându‑se
în „cer nou şi pământ nou“ (Apocalipsa 21, 1), fără să dispară materia,
ci va fi o lume superioară, o lume nouă. Trupurile celor adormiţi vor
7. Molitfelnic, care cuprinde slujbe, rânduieli şi rugăciuni săvârşite de preot a dife‑

rite trebuinţe din viaţa creştinilor, „Rânduiala înmormântării preoţilor şi a diaconilor
de mir“, Canonul, cântarea a 4‑a, stihira 1, glasul al VI‑lea, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
2002, p. 278.
8. Ibidem, după Laude, alte stihiri idiomele, „Slavă…“, glasul al VI‑lea, p. 297.
496
ieşi din morminte şi se vor uni cu sufletele cu care au vieţuit, iar tru‑
purile celor vii se vor preface în trupuri înviate9.
După descrierea Sfintei Evanghelii, Mântuitorul Hristos va veni pe
norii cerului cu slavă, însoţit de sfinţii îngeri, care participă la judecată
ca executori ai voii lui Dumnezeu şi ca martori ai judecăţii nepărti‑
nitoare. Scaunul de judecată, se va aşeza pe pământ, iar sfinţii îngeri
vor aduna la judecată toate seminţiile pământului, pe cei buni şi aleşi
(Matei 24, 31), pe cei nelegiuiţi (Matei 13, 41), toate neamurile (Matei
25, 32), precum şi duhurile cele rele (II Petru 2, 4). „Când vei şedea, Ju‑
decătorule, ca un milostiv, şi vei arăta, Hristoase, înfricoşătoare slava
Ta, o, ce frică va fi atunci! Cuptorul arzând, şi toţi temându‑se de jude‑
cata cea nesuferită“10; Biserica roagă pe Dreptul Judecător să judece cu
milă și iertare făptura creată de Dumnezeu: „Când vei şedea pe scaun
şi vei porunci să stea la judecată cei adunaţi cu trâmbiţa, de la margini‑
le pământului, să‑i ierţi atunci pe toţi, Hristoase, ca un milostiv“11.
Dreptul Judecător va da tuturor celor prezenţi să‑şi vadă, ca într‑o
oglindă, ca într‑o carte deschisă, întreaga lor viaţă pământească, cât şi
efectele ideilor şi a faptelor lor în urmaşi. Omul va fi judecat nu numai
pentru faptele sale, ci şi pentru urmările acestor fapte după moartea
sa, aşa cum s‑au răsfrânt ele asupra urmaşilor. Cu ajutorul conştiin‑
ţei luminate de Dumnezeu, fiecare va putea constata dacă faptele sale
sunt bune sau rele, urmând să suporte consecinţele acestei constatări.
Criteriul judecăţii va fi practicarea sau nepracticarea iubirii aproape‑
lui, considerat ca şi chip al lui Dumnezeu12. „Când vei veni Hristoase,
întru slavă să judeci lumea, cu starea aleşilor Tăi, împreună să mă nu‑
meri şi pe mine, cela ce strig şi grăiesc: Binecuvântaţi toate lucrurile,
pe Domnul lăudaţi‑L şi‑L prea înălţaţi întru toţi vecii“13. Sfinții Părinți
9. Pr. asist. dr. Liviu Streza, Dreapta Judecată, în „Mitropolia Banatului“, XXXVI
(1986), nr. 2, p. 55.
10.�Triodul, Duminica Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul alcătuire a lui
11.� Ibidem, sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul alcătuire a lui
Teodor Studitul, cântarea a 8‑a, stihira a 3‑a, glas al VIII‑lea, p. 35.
12. Pr. asist. dr. Liviu Streza, art.cit., p. 55.
13. Octoihul Mare, glasul I, luni dimineaţă, Canonul de umilinţă, peasna 8, stihira
a 3‑a, p. 38.
497
imnografi au realizat în textele liturgice o frumoasă corelație între ju‑

decata omenească nedreaptă, aplicată Mântuitorului Hristos și jude‑
cata dreptății divine care va fi săvârșită la sfârșitul lumii: „Judecat ai
stat, Judecătorule, înaintea divanelor, osândit duşmănia cu Crucea Ta,
îndelung‑Răbdătorule, drepte Judecătorule. Pentru aceasta izbăveşte
de osândirea cea veşnică pe cei ce strigă cu frică şi preaînalţă iubirea
Ta de oameni, Doamne“14; „Văzându‑Te toată făptura răstignit pe cruce
gol, pe Tine, Făcătorul şi Ziditorul tuturor, s‑a schimbat de frică şi s‑a
tânguit; soarele şi‑a strâns lumina şi pământul s‑a clătinat; pietrele
s‑au despicat şi catapeteasma templului s‑a rupt; morţii din morminte
s‑au sculat şi Puterile îngereşti s‑au spăimântat, zicând: O, minune!
Judecătorul de judecă şi pătimeşte voind, pentru mântuirea şi înnoirea
lumii“15.
La Judecata de Apoi, Fiul Omului va veni în deplină strălucire dum‑
nezeiască, înconjurat de sfinţii săi îngeri, spre a judeca lumea întreagă,
deoarece „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat‑o Fiului, ca
toţi să cinstească pe Fiul, precum cinstesc pe Tatăl“ (Ioan 5, 22). Măr‑
turiile sfinţilor din veac în veac sunt semnele fără echivoc ale misiu‑
nii lor divine, totdeauna concordantă şi unitară; sfinţii sunt însufleţiţi
întotdeauna de cel mai înalt ideal de curăţie şi de unire. Aşa judecă
ei lumea, iar la Suprema Judecată ei vor fi chemaţi ca martori în in‑
stanţă.16 „Cât eşti de înfricoşat Tu, Unule, Atotţiitorule şi Puternice! Şi
cine va putea suferi înfricoşata Ta îngrozire când vei vrea să şezi Însuţi
la judecată?“17. „Nemitarnică este judecata Ta, neînşelat divanul Tău
de graiul cel meşteşugit, că nu ascunde vorba cea iscusită a ritorilor
dreptatea, nici nu o amăgeşte aducerea de martori; că la Tine, Dumne‑
zeule, cele ascunse ale tuturor stau de faţă“18.
14.�Triodul, miercuri dimineaţa în a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post,

Tricântarea, alcătuire a lui Iosif, cântarea a 8‑a, stihira a 2‑a, glasul al III‑lea, p. 286.
15.� Ibidem, Duminica a treia a Sfântului şi Marelui Post, la Litie, „Slavă...“, „Şi
acum...“, glasul al V‑lea, p. 312‑313.
16. Pr. prof. Sebastian Chilea, Sfinţii la judecarea păcătoşilor, în „Studii teologi‑
ce“, XXXI (1979), nr. 5‑10, p. 586.
17. Octoihul Mare, glasul al V‑lea, marţi dimineaţă, alt Canon al Cinstitului Mer‑
gător Înainte, peasna a 9‑a, stihira a III‑a, p. 408.
18.��Triodul, Duminica Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, alcătuire a lui
Teodor Studitul, cântarea a 4‑a, stihira a III‑a, glas al VI‑lea, p. 43.
498
Mântuitorul Hristos va face judecata din urmă, lucru care nu este

independent de faptul că El este prototipul omului, căci omul este chi‑
pul lui Hristos, dar prin Hristos s‑a înfăptuit şi renaşterea omului. El
S‑a născut ca om, a suferit, a fost răstignit, pe cruce, a înviat şi S‑a înăl‑
ţat la ceruri. Aşadar, El va fi Cel Care îi va judeca pe oameni19. „Ca un
singur de sine‑mi osândit mă gândesc la mulţimea păcatelor mele şi în‑
fricoşatul Tribunal al Judecătorului la Carele am a mă judeca“20. „Stând
Tu, Judecătorule‑Hristoase, înaintea judecăţii oarecând ai osândit pe
vrăjmaşul cel nedrept şi Te‑ai răstignit în mijlocul celor osândiţi, pe
noi îndreptându‑ne“21. „Judecătorule drepte, ştiutorule de inimi, Cela
ce însuţi ştii păcatele mele cele ascunse, în ceasul judecăţii să nu mă
osândeşti, nici să mă trimiţi în foc“22.
Sfinţii Apostoli, sfinţii îngeri şi sfinţii în general, vor fi în apropi‑
erea Marelui Judecător, în linişte şi cu conştiinţa împăcată, ştiind că
ei vor fi răsplătiţi pentru viaţa lor pământească virtuoasă. Îngerii cei
răi vor fi în sfârşit judecaţi, dându‑li‑se sentinţa definitivă. Cât despre
oameni, aceştia vor fi adunaţi toţi în faţa Dreptului Judecător de către
îngeri.
Conduşi, ca de un instinct de conştiinţa lor luminată în acel mo‑
ment de puterea lui Dumnezeu, credincioşii vor vedea tot trecutul lor
bun sau rău, şi automat se vor aşeza în cele două cete arătate de îngeri:
cei buni de‑a dreapta Mântuitorului, iar cei răi de‑a stânga (Matei 25,
33). Apoi Domnul, le va rosti cu glas solemn sentinţa de răsplată veş‑
nică sau pedeapsă eternă23. „Când vei şedea pe scaun şi vei porunci să
stea la judecată cei adunaţi cu trâmbiţa, de la marginile pământului,
19. Drd. Bogdan Brutaru, Eshatologia biblică. Sfârşitul lumii şi judecata de apoi
în viziunea unor secte, în „Almanah bisericesc“, Ed. Sfintei Episcopii a Buzăului şi
Vrancei, 2002, p. 102.
20. Octoihul Mare, glasul al V‑lea, miercuri dimineaţă, alt Canon al Preasfintei de
Dumnezeu Născătoarei, peasna 1, stihira a IV‑a, p. 420.
21. Ibidem, glasul al II‑lea, vineri dimineaţă, al Canon al Preasfintei de Dumne‑
zeu Născătoarei, peasna a 4‑a, stihira a 3‑a, p. 438.
22. Ibidem, joi dimineaţă, alt canon al Sfântului Ierarh Nicolae, peasna a 7‑a,
stihira a 4‑a, p. 160.
23. Pr. prof. Ion Constantinescu, A doua venire a Domnului Hristos (Parusia) şi
unele înţelegeri greşite în legătură cu ea, în „Glasul Bisericii“, XXXV (1976), nr 3‑4, p.
341‑342.
499
să‑i ierţi atunci pe toţi, Hristoase, ca un milostiv“24. „Judecătorul şe‑

zând şi îngerii stând înainte, trâmbiţa răsunând şi văpaia arzând, ce
vei face, suflete al meu, ducându‑te la judecată? Că atunci relele tale
vor sta de faţă, păcatele tale cele ascunse se vor vădi. Pentru aceasta
mai înainte de sfârşit strig către Hristos‑Dumnezeu: cunoscătorule de
inimi, greşit‑am, miluieşte‑mă“25.
Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Hristos intră prin a Doua Ve‑
nire şi prin judecata Sa, într‑o nouă relaţie cu zidirea, descoperindu‑Şi
măreţia pe care nu Şi‑o descoperise deplin înainte. Aceasta va fi o nouă
revelaţie a slavei la care a ridicat omenitatea şi totodată o mai deplină
arătare a lui Dumnezeu prin omenitate. Faptul că Hristos judecă lumea
ca om este o nouă cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumne‑
zeire a omului. În înfăţişarea lui, de supremă cinste, se va arăta, ce ar
fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să‑i judece pe oameni,
contradicţia în care s‑au aşezat, sau distanţa la care au rămas faţă de
ţinta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos‑Judecătorul,
oamenii vor vedea într‑o nouă lumină umanitatea Lui, dar şi pe Dum‑
nezeu într‑o nouă descoperire. Iar, precum Întruparea a constituit şi
pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu prin apropierea Lui de
făpturi, prin ieşirea din transcendenţa Lui, inaccesibilă într‑un anumit
sens, aşa va constitui şi venirea Domnului întru slavă şi arătarea Lui
ca Judecător şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu şi, toto‑
dată, o nouă reliefare a măreţiei omului“26. „Ştiu că va să vii, Doamne,
Judecător înfricoşător întru slava Dumnezeirii şi va să vădeşti atunci
cele ascunse ale tuturor. Pentru aceasta strig Ţie, Bunule: Greşit‑am,
iartă‑mă! Să nu vădeşti păcatele mele cele multe şi rele“27.
Criteriul fundamental al Judecăţii universale este deci, iubirea faţă
de semenii noştri împovăraţi şi îndureraţi, pe care Hristos i‑a identifi‑
24.� Triodul, sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, alcătuire a lui
Teodor Studitul, cântarea a 8‑a, stihira a III‑a, glas al VIII‑lea, p. 35.
25.� Ibidem, stihiri de umilinţă, glasul al V‑lea, luni, la Utrenie, sedelnele de
umilinţă, stihira 1, p. 719.
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ediţia a II‑a, vol.
26.��
��
III, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 294.
27. Triodul, luni dimineaţa în a patra săptămână a Sfântului şi Marelui Post, tri‑
cântarea, cântarea a 9‑a, stihira a 3‑a, glasul al VIII‑lea, p. 327.
500
cat cu Sine însuşi, aşa cum se va descoperi pe deplin înaintea tuturor.

Raportul omului cu Dumnezeu, raportul oamenilor între ei şi rapor‑
tul omului cu creaţia sunt criterii ale judecăţii universale a lui Hristos,
care pune în evidenţă, potrivit planului divin, măreţia lui Dumnezeu
şi măreaţia omului28, pentru că „Întru a Sa rânduială, sihastrul şi arhi‑
ereul, bătrânul şi tânărul, sluga şi stăpânul, vor fi cercetaţi; văduva şi
fecioara se vor îndrepta; ci vai atunci de toţi cei ce nu vor avea viaţă
nevinovată“29.
Judecata universală va pune în evidenţă autoritatea supremă a
Dreptului Judecător, a Celui ce judecă stând pe tron împărătesc, foarte
înalt. Scaunul Lui nu este numai mare, ci este şi alb, căci este scaunul
din care se hotărăsc judecăţile nepătate de niciun interes, de nicio lin‑
guşire şi de nicio mituire, restabilind dreptatea după care freamătă
întreaga creaţie: „Şi toată făptura care este în cer şi pe pământ şi sub
pământ şi în mare şi toate câte sunt în acestea le‑am auzit, zicând: Celui
ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea şi cinstea şi slava şi pute‑
rea, în vecii vecilor!“ (Apocalipsa 5, 13). „Când vei şedea, Judecătorule,
despărţind ca un păstor, precum ai zis, caprele de oi, să nu ne lipseşti,
Mântuitorule, de starea aceea de‑a dreapta Ta, cea dumnezeiască“30. De
aceea, Biserica prin întreg cultul său roagă neîncetat pe „Hristos‑Jude‑
cătorul prea drept, ca în ziua Înfricoşătoarei Judecăţi, să ne scape de
groaznica osândire“31.
3. Realitatea Judecății Universale

înfățișată în textele din cărțile noastre de cult
Judecata universală este confruntarea istoriei şi omului cu drepta‑
tea lui Dumnezeu, la sfârşitul veacurilor, când întreaga lume va fi adu‑
Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos – Pantocrator, Editura Institutului
28.��
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 427‑428.
29.�Triodul, Duminica Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, alcătuire a lui
30. Ibidem, în Sfânta şi Marea Zi Marţi în Săptămâna Patimilor, la Pavecerniţa
Mare, tricântarea, alcătuire a lui Andrei Criteanul, cântarea a 8‑a, stihira a 3‑a, glasul
al II‑lea, p. 566.
31. Octoihul Mare, glasul al V‑lea, joi dimineaţă, alt Canon al Sfântului Ierarh
Nicolae, peasna a 6‑a, stihira a 4‑a, p. 428.
501
să sub autoritatea supremă a lui Dumnezeu. Judecata este actul final

al lui Iisus Hristos, adică sfârşitul, când: „Domnul va preda împărăţia
lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpâ‑
nire şi orice putere. Căci, El trebuie să împărăţească până ce va pune
pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care
va fi nimicit, este moartea. «Căci toate le‑a supus sub picioarele Lui».
Dar când zice: «Că toate I‑au fost supuse Lui» – învederat este că afară
de Cel care I‑a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci
şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I‑a supus Lui toate, ca Dumnezeu să
fie toate în toţi“ (I Corinteni 15, 24‑28). Dumnezeu intervine în istorie
pentru a face dreptate: „Mulţimi şi iar mulţimi în Valea Judecăţii. Căci
aproape este ziua Domnului în Valea judecăţii! Soarele şi luna se întune‑
că şi stelele îşi pierd lumina lor. Din Sion Domnul va striga puternic şi din
Ierusalim va slobozi tunetul Său: pământul şi cerurile se vor cutremura
atunci. Atunci veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, Care
sălăşluieşte în Sion, în muntele cel sfânt al Meu; Ierusalimul va fi altarul
Meu, iar străinii nu vor mai trece pe acolo. Şi în vremea aceea, din munţi
va curge must, văile vor fi pline de lapte, toate pâraiele din Iuda vor
şerpui umplute de apă, iar din templul Domnului va ieşi un izvor care
va uda valea Şitim. Egiptul va fi pustiit şi Edomul se va preface în ţinut
nelocuit, din pricina silniciilor împotriva fiilor lui Iuda, fiindcă au văr‑
sat sânge nevinovat în pământul lor. Dar Iuda va fi locuit în veci şi de‑a
pururi şi Ierusalimul din neam în neam. Voi răzbuna sângele pe care nu
l‑am răzbunat; şi Domnul va locui Sionul în veac“ (Ioil 4, 14‑21).
Judecata nu este ziua răzbunării, ci a răsplătirii: „Sufletele drepţilor
sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. În ochii celor
fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se
pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în
pace. Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor
este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor pri‑
mi, căci Dumnezeu i‑a pus la încercare şi i‑a găsit vrednici de El. Ca pe aur
în topitoare, aşa i‑a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i‑a primit.
Străluci‑vor în ziua răsplătirii şi ca nişte scântei care se lasă pe mirişte,
aşa vor fi. Judeca‑vor neamurile şi stăpâni vor fi peste popoare şi Domnul
va împărăţi întru ei, în veci. Ei vor înţelege adevărul, ca unii care şi‑au
pus încrederea în Domnul; cei credincioşi vor petrece cu El în iubire, căci
502
harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui. Cei nelegiuiţi vor fi pedepsiţi
după cugetul lor cel viclean, pentru că nu le‑a păsat de cel drept, iar de
Dumnezeu s‑au depărtat“ (Înţelepciunea lui Solomon 3, 1‑10).
Creştinii îşi trăiesc scurta viaţă pe pământ, ca şi cum, ar fi mereu
la sfârşitul istoriei, în faţa înfricoşătoarei judecăţi a lui Hristos. Aceas‑
tă trăire a întregii istorii a lumii, de la început până la sfârşit, de la
alfa la omega, este dar al credinţei în Hristos; şi în această credinţă se
găseşte cunoaşterea adevărată despre scopul, sensul şi durata acestei
lumi. Nu‑i nicio îndoială, că începutul şi sfârşitul şi toate cele dintru
început şi sfârşit, toate evenimentele, tot râul devenirii este sub pu‑
terea lui Dumnezeu. Creştinul trăieşte în această lume, dar, ca şi cum
s‑ar afla înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi, îşi măsoară sinele şi fiecare
simţire, fiecare cuvânt şi fiecare faptă a sa cu măsura Înfricoşătoarei
Judecăţi. Toate le preţuieşte şi le judecă cu măsura şi preţul Înfrico‑
şătoarei Judecăţi. Dumnezeu‑Omul ne‑a dat tot ceea ce este necesar
pentru orientarea noastră eshatologică dreaptă şi negreşită, ne‑a dat
în această lume ceea ce este necesar pentru calea noastră ce duce că‑
tre sfârşitul lumii, ce duce la Înfricoşătoarea Judecată, ce duce la Ziua
Domnului32. „Stătut‑ai judecat dreptule judecătorule Hristoase şi ai
osândit prin trup vrajba bătut fiind cu trestie, şi iertare desăvârşit
mie iscălindu‑mi“33. „Judecat ai stat, Judecătorule, înaintea divanelor,
osân‑dit‑ai duşmănia cu Crucea Ta, Îndelung‑Răbdătorule, drepte Ju‑
decătorule. Pentru aceasta izbăveşte de osândirea cea veşnică pe cei
ce strigă cu frică şi preaînalţă iubirea Ta de oameni, Doamne“34. „Ju‑
decătorule cel nevăzut, cum Te‑ai văzut cu trup şi mergi să fii ucis de
oameni fără de lege, judecând judecata noastră cu Patima Ta! Pentru
aceasta laudă, mărire şi slavă înălţând puterii Tale, Cuvinte, cu un glas
le aducem Ţie“35.
32. Arhim. Justin Popovici, Epistola Întâia către Tesalonoceni, traducere de drd.
Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti, 2005, p. 111‑113.
33. Octoihul Mare, glasul al V‑lea, miercuri dimineaţă, alt Canon al PreasSfintei
de Dumnezeu Născătoare, peasna a 4‑a, stihira a 2‑a, p. 416.
34. Triodul, miercuri dimineaţa în a treia săptămână a Sfântului şi Marelui Post,
tricântarea, alcătuire a lui Iosif, cântarea a 8‑a, stihira a 2‑a, glasul al III‑lea, p. 286.
35. Ibidem, în Sfânta şi Marea Zi Luni în Săptămâna Patimilor, la Utrenie, Denia
de duminica seara, sedealna după a doua catismă, glasul I, p. 545‑546.
503
Judecata obştească va fi universală întrucât i se vor supune toţi

oamenii, din toate timpurile. Va fi solemnă şi publică, definitivă şi su‑
premă, iar pentru păcătoşi înfricoşătoare.
După cuvintele Sfintei Scripturi, referitor la Judecata Universală, se
desprinde mai întâi adevărul că acestei judecăţi, ca eveniment ce se va
petrece la Parusie, nu i se cunoaşte data. De aceea, Mântuitorul, vorbind
despre această judecată, îndeamnă pe toţi la pregătire şi priveghere
spre a nu fi surprinşi de ziua cea mare a judecăţii (Matei 24, 42). Este o
zi solemnă, judecata împlinindu‑se cu toată măreţia, după cum şi Iisus
Hristos va veni în mod solemn, întru toată puterea şi slava Sa cereas‑
că, înconjurat de sfinţii îngeri. Judecata are caracter universal şi public,
deoarece la ea participă toate neamurile, toţi cei vii şi cei morţi. Toţi
vor fi judecaţi, atât cei buni, cât şi cei răi, chiar şi duhurile cele rele vor
fi judecate; în acelaşi timp, judecata va fi dreaptă, deplină şi definitivă,
fiind judecata cea din urmă. Fiecare va fi judecat după cele săvârşite în
viaţa de aici, pentru a se vedea, cum şi în ce fel, a folosit harul dăruit de
Hristos şi darurile primite de la Dumnezeu, după cum este arătat în Pil‑
da talanţilor (Matei 25, 14‑30). Cum a îndeplinit fiecare şi în ce măsură
porunca sublimă a iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele său (Matei
22, 37‑40), stabilindu‑se un raport direct, drept şi proporţional între
faptele bune săvârşite şi fericirea cea veşnică, precum şi între păcatele
săvârşite şi pedeapsa cea veşnică36. „Cunoscătorule al celor nearătate
şi ascunse, când vei avea să descoperi lucrurile întunericului şi nevoile
inimilor noastre, atunci să nu pui în socoteală faptele tuturor celor ce
au adormit în credinţă“37. „Dă‑mi Hristoase, ploi de lacrimi, în ziua cea
plăcută a postului, ca să plâng şi să‑mi spăl întinăciunea cea din pofte
şi să mă arăt Ţie curăţit, când vei veni din cer Judecător, Doamne, să
judeci pe oameni, ca un judecător şi singur drept“38.
Într‑o apocalipsă apocrifă, se arată, referitor la Judecata de Apoi,
următoarele: „În zilele acelea Domnul va auzi. El va porunci, cu multă
36. Pr. prof. Mircea Chialda, A doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos (Parusia),
în „Glasul Bisericii“, XLII (1983), nr. 6‑8, p. 373‑374.
37. Triodul, sâmbăta Lăsatului sec de carne, la Utrenie, Canonul, alcătuire a lui
Teodor Studitul, cântarea a 8‑a, stihira a 2‑a, glas al VIII‑lea, p. 35.
38. Ibidem, marţi în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, luni seara, la
Vecernie, la „Doamne strigat‑am...“, stihira a 2‑a, glasul al II‑lea, p. 126.
504
mânie, ca pământul şi cerul să scoată foc. Şi focul va pătrunde pămân‑

tul şaptezeci şi doi de coţi. El va mânca păcătoşii şi diavolii ca pe nişte
paie. O judecată dreaptă va avea loc în vremea aceea. Munţii îşi vor
face auzit glasul în zilele acelea. Drumurile se vor întreba unele pe al‑
tele: «Aţi auzit astăzi glasul vreunui călător care n‑a venit la judecata
Fiului lui Dumnezeu?». Păcatele fiecăruia se vor ridica împotriva lui,
din locul unde au fost săvârşite, fie ziua, fie noaptea. Drepţii şi sfinţii
vor vedea pe păcătoşi în chinurile lor şi pe cei care i‑au persecutat,
precum şi pe cei care i‑au trimis la moarte. Atunci Domnul va judeca
cerul şi pământul. El va judeca pe cei care au călcat poruncile în cer şi
pe cei care le‑au încălcat pe pământ. El va judeca pe păstorii poporu‑
lui, îi va întreba despre turma de oi; îi vor fi daţi lui, fără ca ei să‑l poată
ucide prin viclenie“39.
Pentru unii, Judecata va fi act de binecuvântare şi de mulţumire,
iar pentru alţii, va fi un act de osândă. Unele aspecte ale Judecăţii de
Apoi, ale raiului şi iadului, sunt expuse de o manieră iconografică şi
simbolică în scenele dintr‑o veche tradiţie apocaliptică, reluată de
Sfântul Ioan Damaschin: „De aceea, la înviere, sufletele noastre vor fi
reunite cu trupurile devenite nestricăcioase, şi astfel ne vom prezen‑
ta în faţa înfricoşatului tron de judecată al lui Hristos. Aici vor fi citaţi
şi diavolul, demonii şi slujitorii săi, antihristul, împreună cu nelegiui‑
ţii şi păcătoşii, pentru a fi aruncaţi în focul veşnic. Nu un foc material
cunoscut de noi, ci unul pe care Dumnezeu îl ştie. Cei care vor fi fă‑
cut binele, vor străluci ca soarele, în comuniunea îngerilor, împreună
cu Domnul nostru Iisus Hristos, ochii noştri fiind aţintiţi spre El, iar
ochii Săi spre noi, purtând darul bucuriei nesfârşite, pe care El o dă‑
ruieşte, şi lăudându‑L împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii
vecilor“40.
Hristos‑Judecătorul ne va învia pe noi şi ne va judeca după legile
spiritului limitat de păcatele noastre sau preamărit şi strălucit prin
virtuţile noastre. Judecata va fi pentru toţi, fiindcă Hristos a luat trup
39.� Două apocrife intertestamentare: Apocalipsa lui Ilie, Apocalipsa lui Avraam,
studiu introductiv, traducere şi note de pr. Remus Onişor, Editura Reîntregirea, Al‑
ba‑Iulia, 2005, p. 51‑53.
40. Sfântul Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă apud pr. prof. dr. Ion Bria,
Eshatologia sau lumea viitoare, în „Ortodoxia“, XLVII (1995), nr. 1‑2, p. 87.
505
după toate legile firii, fiind lipsit de păcat, fiindcă El era viaţa, şi n‑avea
nevoie de părinţi trupeşti. Referitor la judecată, Hristos ne‑a arătat ur‑
mătoarele:
– Ca timp, nu se cunoaşte, fiindcă Dumnezeu este atemporal, iar
omul este făcut pentru eternitate; în Persoana Mântuitorului Hristos
s‑a unit timpul cu veşnicia, timpul înveşnicindu‑se pentru totdeauna:
„Cine altul, afară de Tine, ştie pe Tatăl Tău? Sau cine afară de Tine ştie
ceasul sau ziua? Că în Tine sunt toate vistieriile înţelepciunii, Hristoa‑
se Dumnezeule“41.
– Locul precis este pe pământ, excluzându‑se alte localizări; „În
valea plângerii, în locul în care ai rânduit, când vei şedea, Îndurate, să
faci judecată dreaptă, să nu vădeşti cele ascunse ale mele, nici să mă
ruşinezi înaintea îngerilor; ci Te milostiveşte spre mine Dumnezeule
şi mă miluieşte“42;
– Ca durată, o clipită, aşa cum va fi rânduit de Dumnezeu, după ce
va înceta trâmbiţa Arhanghelului şi, învierea şi răpirea în văzduh s‑au
săvârşit;
– Completul de judecată: Mântuitorul Judecător, Maica Domnului,
Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii, care vor judeca lumea şi chiar pe îngeri:
„Iar Iisus le‑a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi‑aţi urmat Mie, la
înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şe‑
dea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece semin‑
ţii ale lui Israel“ (Matei 19, 28); „Sfântă Maică Fecioară, binevestirea
cea mare a apotolilor şi a mucenicilor, a proorocilor, şi a cuvioşilor, fă
milostiv nouă robilor tăi pe Fiul tău şi Domnul, de Dumnezeu Născă‑
toare, când va şedea să judece pe fiecare după vrednicie“43. „Gândeşte
suflete, cum vom să stăm înaintea Judecătorului în ceasul cel înfri‑
coşat, când se vor pune scaune groaznice şi faptele oamenilor se vor
vădi; atunci Judecătorul va fi neîmblânzit, că pe dinaintea divanului
focul va merge, ca o mare sălbăticită, cu urlet, vrând să acopere pe
41. Triodul, în Sfânta şi Marea Zi Luni în Săptămâna Patimilor, la Pavecerniţa

Mare, tricântarea, alcătuire a lui Andrei Criteanul, cântarea a 9‑a, stihira a 3‑a, glasul
al VIII‑lea, p. 557.
42. Octoihul Mare, glasul al VI‑lea, luni dimineaţă, după primul rând de sedelne,
sedelnele de umilinţă, peasna I, stihira a 2‑a, p. 480‑481.
43.�Triodul, Duminica Fiului Risipitor, la Utrenie, Luminânda, „Şi acum...“, p. 24.
506
cei ce au greşit; acestea socoteşte‑le suflete al meu şi‑ţi îndreptează

lucrurile Tale“44.
– Martorii şi apărătorii: conştiinţa noastră şi urmările faptelor
bune şi lucrurilor rele;
– Întrebările: Dreptul Judecător nu întreabă de credinţă, de cu‑
noaştere, de negare sau apostaziere, de fugă sau revenire, de slujire
sau de magie, de apostolat sau şarlatanie, acestea sunt deja probleme
rezolvate la judecata particulară. Judecata obştească este totală şi de‑
finitivă şi asupra urmării faptelor, aşa cum s‑a arătat prin atâtea pilde:
bogatul şi săracul Lazăr, fecioarele înţelepte, talanţii etc.;
– Sentinţa Judecăţii obşteşti: delimitarea făptaşilor, drepţii de‑a
dreapta şi păcătoşii de‑a stânga; transformarea naturii; binecuvânta‑
rea şi moştenirea veşnică pentru cei desăvârşiţi şi blestem, gheenă şi
chin veşnic pentru cei ce şi‑au luat sufletul în deşert, şi şi‑au astupat
urechile la cuvintele vieţii veşnice45.
Omul va fi judecat pentru întreaga sa viaţă pământească, de la naş‑
tere şi până la cea din urmă suflare, pentru tot ce a făcut în timpul vieţii,
dar şi pentru toate urmările faptelor sale, care au influenţat pe oameni
după moartea sa. Hristos va răsplăti fiecăruia după faptele sale46, după
cum arată o rugăciune din Ceaslov: „să ne aducem aminte pururea de
preaslăvita a doua Venire, când vor fi cercetate faptele oamenilor“47.
Afară de faptele omului, vor fi cântărite toate gândurile şi cuvin‑
tele omului, toate vor fi cercetate, după cuvintele Mântuitorului, care
spune: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care‑l vor rosti, oame‑
nii vor da socoteală în ziua judecăţii“ (Matei 12, 36). „Deschizându‑se
cărţile, în ziua înfricoşatei venirii Tale, Hristoase, şi toţi stând înaintea
judecăţii tale, şi văzând hotărârea şi focul trăgându‑se pe dinaintea
scaunului, şi trâmbiţa foarte răsunând, ce voi face eu ticălosul, mus‑
44.� Octoihul Mare, glasul al IV‑lea, luni dimineaţă, după a doua Stihologhie,
sedelnele de umilinţă, stihira a 2‑a, p. 298‑299.
Diac. conf. Petre I. David, A doua venire a Domnului (Parusia), în „Ortodoxia“,
45.��
��
XXXVI (1984), nr. 1, p. 111‑112.
Jean‑Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, tradu‑
46.��
��
cere din limba franceză de Marinela Bojin, Ed. Sofia, Bucureşti, 2006, p. 303.
47.� Ceaslov, Mijloceasul al treilea, Rugăciune a Marelui Vasile, ediţia a II‑a, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 91.
507
trat fiind de ştiinţă şi osândit în văpaia cea nestinsă. Pentru aceea mă

rog, să aflu mai‑nainte de sfârşit dezlegarea greşelilor mele, Hristoase
Dumnezeul meu, Cela ce dăruieşti lumii mare milă“48.
Că toată această nemăsurată mulţime de fapte, cugete şi cuvinte
este adunată şi păstrată ca să se cerceteze atunci, ni se arată prin cărţile
ce se vor deschide înaintea Domnului: „Şi am văzut, iar, un tron mare
alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au
fugit şi loc nu s‑a mai găsit pentru ele. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi
pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă car‑
te a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele
scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor“ (Apocalipsa 20, 11‑12). „Daniel
proorocul, bărbatul doririlor fiind, dacă a văzut puterea lui Dumnezeu,
aşa a strigat: Judecătorul a şezut şi cărţile s‑au deschis. Vezi, suflete al
meu, de posteşti, nu defăima pe vecinul tău. Fereşte‑te de bucate, dar
nu osândi pe fratele tău; ca nu cumva fiind trimis în foc, să te topeşti ca
ceara; ci fără împiedicare să te ducă Hristos întru împărăţia Sa“49.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune cu privire la faptul cum se va
face judecata, că „atunci nici slava, nici demnităţile, nici bogăţiile lumii,
nici cunoaşterea profană, nici discursurile cele frumoase, nimic altce‑
va din lucrurile sau averile de pe pământ nu vă vor fi de vreun folos
când Dumnezeul meu va judeca toate şi pe toţi. Ci Cuvântul Stăpânului
care a fost trecut cu vederea de noi va sta atunci în faţa fiecăruia dintre
noi şi va judeca pe oricine nu L‑a păzit venind în întâmpinarea noastră,
porunca va arăta pe cel ce este necredincios sau credincios, ascultător
sau neascultător faţă de cuvintele Stăpânului, pe cel grijuliu sau fără
grijă. Şi aşa vor fi despărţiţi cei drepţi de cei nedrepţi, cei neascultători
de cei ce au ascultat în toate de Hristos, cei ce iubesc lumea de cei ce
iubesc pe Dumnezeu“50.
Apoi, vom fi judecaţi de Hristos, pentru că El este şi lumină. Iar în
ziua Judecăţii, El se va arăta în slavă, adică în lumina necreată. Şi stră‑
48.�Octoihul Mare, Glasul al V‑lea, marţi seară, la „Doamne, strigat‑am...“, stihirile

stăpâneşti, stihira a 2‑a, p. 410.
49.� Triodul, Duminica Lăsatului sec de carne, la Utrenie, la Laude, stihira a 3‑a,
glas al VIII‑lea, p. 50.
50. Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne apud Jean‑Claude Larchet, op. cit., p.
305‑306.
508
lucind lumina aceea peste toţi, se vor descoperi până în străfunduri,

înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, făptura şi făptuirea fiecăruia.
Atunci, oamenii se vor arăta cu totul goi. „Gândesc la judecată şi mă
tem, de întrebarea cea înfricoşătoare mă cutremur. Mă spăimântez de
răspunsul judecătorului, şi mă îngrozesc de chin, de durerea focului,
de întunericul tartarului, de scrâşnirea dinţilor, de viermele cel nea‑
dormit. Vai mie! Ce voi face în ceasul acela, când se vor pune scaunele
şi cărţile se vor deschide, şi faptele se vor vădi?“51.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Toate faptele noastre vor fi dezvă‑
luite şi se vor da pe faţă în văzul tuturor. Căci se vor judeca atunci şi
cele ascunse ale sufletului“52. „Altă lume te aşteaptă, suflete, şi un Ju‑
decător, care va să vădească cele ascunse şi cele rele ale tale. Deci, nu
stărui în cele de aici, ci apucă înainte, grăind către Judecătorul: Dum‑
nezeule, milostiv fii mie şi mă mântuieşte!“53.
Şi tot acelaşi sfânt zice: „Fericit cel care, în ziua dreptei judecăţi a
lui Dumnezeu, când Domnul va veni ca să se lumineze cele ascunse şi să
se dea pe faţă voile inimii, nu se va ruşina să stea în lumina aceea care
vădeşte de păcat, fără să aibă a roşi din pricina unei conştiinţe întinate
de patimi“54. „Înfricoşător lucru este de a cădea în mâinile Dumnezeu‑
lui celui viu; că Acesta este Judecătorul amintirilor şi gândurilor inimii.
Nimeni să nu intre ispitind credinţa cea fără prihană. Ci cu blândeţe şi
cu frică să ne apropiem de Hristos, ca să luăm milă şi să aflăm har în
vreme de ajutor“55. Aşadar, oamenii se vor judeca de Hristos, căci vor fi
judecaţi în lumina slavei Sale, dar şi ei înşişi se vor judeca, căci fiecare
cu faptele sale, sau se va slăvi, sau se va ruşina.
51.�Mineiul pe iunie, Ziua a douăzeci şi opta, la Utrenie, Canoanele, după catisma

întâi, sedealna, „Şi acum…“, glasul al VIII‑lea, Ed. Reîntregirea, Alba‑Iulia, 2001, p.
269.
52. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la I Tesaloniceni, apud Jean‑Claude Larchet,
op. cit., p. 306.
53.��Penticostarul, adică sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica
Tuturor Sfinţilor, luni în săptămâna a doua după Paşti, la Utrenie, la Laude, stihira de
umilinţă, glasul I, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 68.
54. Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni apud
Jean‑Claude Larchet, op.cit., p. 306.
55. Triodul, în Sfânta şi Marea Zi Luni în Săptămâna Patimilor, duminica seara,
la Vecernie, la stihoavnă, stihira 1, glasul al III‑lea, p. 542.
509
Hristos, Care va face judecata, va sta pe tron. „Suflete, cele de aici

sunt trecătoare, iar cele de acolo sunt veşnice; văd divanul şi pe Jude‑
cător pe scaun, şi mă cutremur de hotărâre. Întoarce‑te dar, suflete, că
judecata este fără iertare“56. După Apocalipsă, însăşi judecata aceasta
provoacă sfârşitul lumii. Daniel vorbeşte de scaune, iar pe unul din
aceste scaune şade Cel vechi de zile (Daniel 7, 9‑14). Cărţile care se
vor deschide sunt însăşi vieţile oamenilor, sau cartea vieţii este teza‑
urul de viaţă ce şi l‑au câştigat în Hristos cei drepţi. „La înfricoşata
judecată fără de pârâşi mă voi vădi, fără mărturii mă voi osândi, că
se vor deschide cărţile ştiinţei, şi lucrurile cele ascunse se vor des‑
coperi. Deci, mai înainte, până ce se vor cerca întru acea privelişte
a tot poporul, cele lucrate de mine, Dumnezeule curăţeşte‑mă şi mă
mântuieşte“57. Scaunul Lui este nu numai mare, ci şi alb, căci este sca‑
unul din care se hotărăsc judecăţile nepătate de niciun interes. Au‑
toritatea copleşitoare ce iradiază din faţa Judecătorului este aşa de
mare, că „de faţa Lui a fugit tot pământul şi tot cerul; şi loc nu s‑a aflat
lor“ (Apocalipsa 20, 11). Pământul şi cerul, pur şi simplu, nu se mai
văd de autoritatea ce iradiază din această Faţă şi care‑i ţine pe toţi
concentraţi în privirea ei. Totul va fi copleşit de slava feţei lui Hristos.
Dar aceasta va apărea celor ce nu L‑au cunoscut ca foc consumator,
iar celor drepţi, ca lumină iubitoare a toate acoperitoare. Criteriul ju‑
decăţii va fi practicarea sau nepracticarea iubirii de oameni, care‑şi
are temelia fermă în vederea lui Dumnezeu prin om, în înrădăcinarea
lui în Dumnezeu, în înţelegerea semenului ca chip al lui Dumnezeu, ca
om adevărat58.
Iubirea şi judecata dumnezeiască sunt, de obicei, concepute într‑o
relaţie antinomică. Dumnezeul milei, al îndurărilor şi al iubirii de oa‑
meni se găseşte faţă în faţă cu Dreptul şi nemitarnicul Judecător. Ziua
învierii universale, ziua în care creaţia se va împărtăşi de plenitudinea
vieţii şi a bucuriei prin venirea din nou a lui Hristos cel înviat, este tot‑
odată ziua Domnului, care vine ca un fur (II Petru 3, 10), ziua mâniei,
56.� Ibidem, stihiri de umilinţă, glasul al V‑lea, luni, la Utrenie, sedelnele de

umilinţă, stihira a 2‑a, p. 719.
57. Octoihul Mare, glasul al III‑lea, luni dimineaţă, după a doua Stihologhie, se‑
delnele, stihira I, p. 209.
58. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 286‑288.
510
ziua Înfricoşatei Judecăţi. Şi totuşi, judecata face parte din Evanghelie,

iar Evanghelia este Vestea cea Bună. Judecata este chiar încununarea
Evangheliei, culesul roadelor, secerişul, ziua întâmpinării Domnului,
ziua marii bucurii, când viaţa va fi biruit moartea definitiv. Este ziua
când Biserica se va întâlni cu Domnul Vieţii şi pentru care întâlnire ne
rugăm la fiecare Sfântă Liturghie: „Şi ne dă nouă să ne împărtăşim cu
Tine cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale“59.
Momentul judecăţii poate fi, atunci când, creştinul va fi înţeles tai‑
na Preasfintei Treimi, când acea viaţă a unităţii Treimice va fi pătruns
în el şi el o va respira în profunzimile fiinţei sale, când mintea a ajuns
să descopere în sine pecetea chipului dumnezeiesc şi se îmbracă în
frumuseţea spirituală şi negrăită a asemănării cu Domnul. La Judecată,
Hristos va aduce în casa Tatălui Său, ca fraţi adoptivi în familia divină,
pe toţi aceia care au ajuns să trăiască viaţa Preasfintei Treimi, a Unimii
în Treime60. Dar, judecata cuprinde în sfera ei şi ideea de lege, de res‑
ponsabilitate în faţa unei legi. Judecata a fost concepută, îndeobşte, ca
un triumf al dreptăţii, al legii dumnezeieşti. Dar judecata dumnezeias‑
că nu este judecată omenească.
Judecata, consfinţind valoarea absolută a iubirii, este totodată o
sentinţă împotriva păcatului. Păcatul este lipsa iubirii; despărţirea de
aproapele, de Dumnezeu şi sfâşiere în propria conştiinţă. Nu Dumne‑
zeu ne doreşte suferinţa; El este veşnică iubire. Sensul intim al jude‑
căţii este că, în cele din urmă, vom prăznui biruinţa asupra morţii şi
răului, şi prin viaţă veşnică, iubire, pace, curăţie şi ordine desăvârşită,
vom ajunge la asemănarea cu Dumnezeu61. „Înfricoşător este deznodă‑
mântul morţii şi grozavă este judecata Stăpânului! Că focul cel nestins
s‑a gătit acolo, viermele cel neadormit care chinuieşte, şi scrâşnirea
dinţilor, întunericul cel mai din afară şi osânda veşnică“62.
Dar va veni o zi, ultima zi a neamului omenesc, ziua sfârşitului lumii
şi a Universului, precum este ziua morţii omului; pentru că a hotărât
59. Pr. Constantin N. Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi judecata din urmă, în „Or‑
todoxia“, XI (1959), nr. 2, p. 179.
60.�Ibidem, p. 180.
61.�Ibidem, p. 195.
62.�Penticostarul, sâmbătă în săptămâna a şaptea după Paşti, la Utrenie, la Lau‑
de, stihira 1, glasul al VI‑lea, p. 310.
511
o zi în care va să se judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care

L‑a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi,
adică ziua când va rosti o hotărâre veşnică şi definitivă. În mod natural,
înaintea judecăţii, va avea loc venirea Judecătorului şi apoi înfăţişarea
oamenilor şi a demonilor ce vor fi judecaţi. Fiecare va trebui să dea
seama la judecată de toate dorinţele, sentimentele şi faptele vieţii sale
pământeşti. Se înţelege că dorinţele, cugetările şi toate faptele care în
timpul vieţii pământeşti au fost şterse printr‑o căinţă sinceră, nu vor
mai fi amintite63. Lucrarea sufletului se manifestă în activitatea vizibilă
a omului, în cuvintele şi faptele sale, astfel că acestea sunt întotdeauna
expresia stării morale a sufletului, bună sau rea.
Sfinţii Părinţi stăruie, cel mai mult, asupra descoperirii complete a
tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor
oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a ade‑
vărului, cu privire la toţi, în faţa fiecăruia. Niciun echivoc nu va mai pla‑
na atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor,
dar şi a tuturor oamenilor. Răul va fi deplin demascat, şi binele va ieşi
la iveală de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Astfel, Judecata
din urmă va fi şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a con‑
tribuţiei aduse de oameni pentru a‑l realiza sau împiedica64. „Drepte
Judecătorule, Mântuitorule, miluieşte‑mă şi mă izbăveşte de foc şi de
ameninţarea ce va să petrec la judecată, după dreptate; iartă‑mă mai
înainte de sfârşit, prin fapte bune şi prin pocăinţă“65. „Precum voi sta
înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hris‑
toase Dumnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am
făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la
sfântul Tău altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi
îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele
cele rele şi fărădelegile, dându‑le pe faţă şi vădindu‑le“66.
63. Pr. Constantin N. Galeriu, art.cit., p 196‑197.

Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 291.
64.��
��
65. Triodul, joi în întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post, luni seara, la
Pavecerniţă, din Canonul Cuv. Andrei Criteanul, cântarea a 8‑a, stihira a 2‑a, glasul al
VI‑lea, p. 164.
66.�Liturghierul, care cuprinde dumnezeieştile liturghii ale sfinţilor noştri părinţi:
Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, precum
512
4. Concluzii
Judecata Universală nu va însemna numai descoperirea tainei fi‑
ecăruia, ci şi a planului divin cu privire la întreaga lume, a acelui plan
din veci ascuns în sânul lui Dumnezeu. Va avea loc atunci marea reve‑
laţie asupra sensului creaţiei şi al istoriei. Nimic nu va mai rămâne as‑
cuns, ci totul va căpăta, în sfârşit, un sens, o explicaţie definitivă, chiar
şi pentru îngeri. „Suindu‑te pe norii cerurilor şi lăsând pace celor de
pe pământ, te‑ai înălţat şi ai şezut de‑a drapta Tatălui, ca Cel ce eşti de
o fiinţă cu Dânsul şi cu Duhul; că, deşi Te‑ai arătat în trup, dar ai ră‑
mas neschimbat. Pentru aceasta aştepţi plinirea vremii, ca, venind pe
pământ, să judeci toată lumea. Dreptule Judecător, Doamne, îndură‑Te
spre sufletele noastre, dăruind iertare de greşeli robilor Tăi, ca un
Dumnezeu milostiv“67. „Cu desăvârşită sfinţenie săvârşindu‑ţi viaţa ta
sfântă, ai făcut minuni mari şi uimitoare, Dumnezeu dându‑ţi această
arvună dumnezeiască, pentru dumnezeieştile tale osteneli şi ca o mai
înainte răsplătire; iar când va veni ca un Judecător, îţi va da şi cunună
nestricată şi slavă veşnică“68.
Binenţeles, că înfricoşat este omul „când se duce la Judecătorul,
unde nu este părtinire; căci sluga şi stăpânul împreună vor sta; împăra‑
tul şi ostaşul, bogatul şi săracul în aceeaşi cinste vor fi; şi fiecare, după
faptele sale, sau se va preamări, sau se va ruşina.“69 „Nimeni nu va scăpa
acolo de înfricoşătorul scaun al judecăţii Tale: toţi împăraţii şi puterni‑
cii, împreună cu robii vor sta înainte, şi glasul cel înfricoşător al Judecă‑
torului va chema popoarele cele păcătoase la judecata osândei.“70
şi rânduiala Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieştii Proscomidii, Liturghiei cu arhiereu etc.,

„Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Rugăciunile înainte de dumnezeiasca Împărtăşire“,
Rugăciunea a patra a Sfântului Simeon Metafrastul, Ed. I.B.M.B.O.R.,, Bucureşti, 1995,
p. 308.
67. Penticostarul, vineri în săptămâna a şasea după Paşti, la Utrenie, după a
doua catismă, sedealna, glasul al VIII‑lea, p. 262.
68. Mineiul pe februarie, yiua a doua, la Vecernie, la „Doamne strigat‑am...“, stihi‑
ra a 6‑a, glasul al VI‑lea, Editura Reîntregirea, Alba‑Iulia, 2002, p. 65.
69. Molitfelnic, „Rânduiala înmormântării mirenilor, stihirile“, „Slavă…“, glasul al
VI‑lea, p. 239.
70. Ibidem, „Rânduiala înmormântării preoţilor şi a diaconilor de mir“, Canonul,
cântarea a 5‑a, „Slavă…“, glasul al VI‑lea, p. 279‑280.
513
În fiecare Sfântă Liturghie trăim momente ale eshatologiei, iar

prin îndemnul de la ectenia cererilor: „Răspuns bun la înfricoşătoarea
judecată a lui Hristos să cerem“, credincioşii răspund „Dă, Doamne“,
ceea ce demonstrează că noi ar trebui să ne gândim zi de zi la înfrico‑
şătorul moment al judecăţii, când vom sta înaintea lui Hristos şi vom
da socoteală pentru felul în care am vieţuit, rugându‑ne, totodată, ca
Domnul să Se milostivească spre noi şi să ne ocrotească cu harul Său
şi cu îngeri de lumină.
Aşadar, fiind o problemă de comuniune „judecata lui Dumnezeu
capătă un înţeles cu totul nou. Judecata lui Dumnezeu, prin care unii
vor avea parte de fericirea veşnică, iar alţii de nefericirea veşnică, în‑
seamnă că numai Dumnezeu, deschis oricărei persoane create pentru
comuniune, constată cu regret că unele persoane nu acceptă sau au
devenit incapabile să accepte această comuniune, şi că, prin aceasta,
rămân în nefericire prin însăşi libertatea lor“71, fiindcă nu pot lua par‑
te la comunitatea Bisericii Triumfătoare, atâta timp cât au respins co‑
munitatea şi comuniunea de iubire din Biserica Luptătoare, singura
posibilitate de revenire în comuniune fiind doar mijlocirea Bisericii
pământeşti prin slujbele de rugăciune pentru cei adormiţi, înmormân‑
tare, parastase, litia pentru morţi, sărindare.
Pentru unii, Judecata va fi act de binecuvântare şi de mulţumire,
iar pentru alţii, va fi un act de osândă. Omul va fi judecat pentru întrea‑
ga sa viaţă pământească, de la naştere şi până la cea din urmă suflare,
pentru tot ce a făcut în timpul vieţii, dar şi pentru toate urmările fapte‑
lor sale, care au influenţat pe oameni după moartea sa. Hristos va răs‑
plăti fiecăruia după faptele sale. Şi de aceea, Judecata universală este
confruntarea istoriei şi omului cu dreptatea lui Dumnezeu, la sfârşitul
veacurilor, când întreaga lume va fi adusă sub autoritatea supremă a
lui Dumnezeu. Judecata este actul final al lui Iisus Hristos, adică sfârşi‑
tul, când Dumnezeu intervine în istorie pentru a face dreptate.
Se poate observa uşor multitudinea şi frumuseţea alcătuirilor im‑
nografice ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre cu privire la tema es‑
hatologică a Judecăţii Universale existente în cărţile de cult ortodoxe
(aprox. 230 texte liturgice). Acestea sunt ataşate învăţăturii creştine
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 175.

71.��
514
apostolice şi patristice şi dau suflu legăturii kerygmei apostolice cu

partea practică, cu partea tradiţiei dinamice a Bisericii Răsăritului;
altfel spus, învăţăturile dogmatice sunt susţinute şi prezentate sub o
formă poetică prin textele din cărţile noastre de cult, de aceeaşi vechi‑
me ca şi Biserica însăşi care le păstrează şi le propovăduieşte până la
sfârşitul veacurilor, constituind tezaurul inestimabil al Ortodoxiei.
515
516
CUPRINS
I. Misiune şi educaţie creştină,

în contextul societăţii postmoderne . ...................................................... 5
ÎPS prof. univ. dr. Casian Crăciun
Aspecte privind relaţia dintre parohie şi şcoală astăzi,
în Arhiepiscopia Dunării de Jos . ............................................................... 7
Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula
Conştiinţa de enoriaş şi importanţa ei în pastoraţie ..................... 15
Pr. conf. dr. David Pestroiu
Parteneriatul parohie‑școală azi .......................................................... 25
Pr. lect. dr. Vasile Creţu
Criza educaţiei religioase în învăţământul românesc
de astăzi. Cauze, provocări şi perspective . ........................................ 43
Costion Nicolescu
O misiunea Bisericii – propovăduirea
„Frumuseţii care va mântui lumea“ ..................................................... 80
Pr. conf. dr. Cristian Gagu
Sfinţi pelerini şi evenimente de seamă desfăşurate
în Arhiepiscopia Dunării de Jos sub arhipăstorirea
Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop dr. Casian Crăciun .................... 112
II. Cinstire Sfântului Ιoan Gură de Aur.
Lucrarea misionară în parohie şi mănăstire,
în trecut şi prezent ..................................................................................... 145
Pr. dr. Iulian Eni
Unitatea Bisericii, motivaţie fundamentală în pastoraţia
Sfântului Ioan Gură de Aur . ................................................................. 147
Pr. prof. dr. Ionel Ene
Sfântul Ioan Gură de Aur şi misiunea în parohie ......................... 158
517
Prof. dr. Mihaela Palade

Frumuseţea creaţiei oglindită în omiliile
Sfântului Ioan Gură de Aur . ................................................................. 166
Arhim. conf. dr. Teofan Mada
Dumnezeu: fundament adevărat al slavei,
la Sfântul Ioan Gură de Aur . ................................................................ 195
Conf. dr. Cristian Ştefan Liuşnea
Sfântul Ioan Gură de Aur,
despre educaţia copiilor şi tinerilor .................................................. 211
Lect. dr. Gina Luminiţa Scarlat
Formulări despre Epicleză la Sfântul Ioan Gură de Aur ........... 222
Prof. dr. cercetător Florin Marinescu
Metoace ale Sfântului Munte în România
şi Republica Moldova. Referire specială
la metoacele mănăstirilor Vatoped şi Ivir ...................................... 229
Lect. dr. Constantin Iulian Damian
Parohia în faţa provocărilor fenomenului neoreligios:
repere pastoral‑misionare .................................................................... 236
Pr. Eugen Drăgoi
Patru biserici brăilene în cele mai vechi istorice scrise
care s‑au păstrat. Documente inedite .............................................. 268
Pr. prof. dr. Leontin Popescu
Transmiterea credinţei într‑o lume mereu în schimbare ......... 280
III. Chipuri luminoase de păstori de suflete
şi dascăli de teologie ................................................................................. 293
Pr. conf. dr. Nicuşor Tucă
Ierarhi şi teologi de seamă la Tomis
în primul mileniu creştin ....................................................................... 295
Pr. conf. dr. Lucian Farcaşiu
Profilul unui păstor model – preotul Ilarion V. Felea,
după Jurnalul său autobiografic ........................................................ 308
Pr. conf. dr. Emil Cioară
Episcopul dr. Vasile Coman al Oradiei
– modelul păstorului şi ierarhului erudit . ...................................... 328
518
Pr. conf. dr. Cristian Gagu

Pagini de viaţă bisericească din Brăila interbelică
în consemnările preotului Anghel Constantinescu
din foaia parohială „Glasul Bisericii“ ............................................... 345
Conf. dr. Mihaela Denisia Liuşnea
Partenie, episcopul Dunării de Jos şi V. A. Urechia
– pioneri în activitatea de conservare
a patrimoniului istoric la Galaţi . ....................................................... 364
Pr. lect. dr. Sorin Marinescu
Importanța educației religioase a tinerilor,
oglindită în aspectul statornic al Sfintei Tradiții
– Sfântul Ioan Gură de Aur și aspectul ei dinamic și local
– episcopul Antim Angelescu ............................................................... 373
Pr. lect. dr. Dorin Gabriel Pandele
The Clunisian Monastic Ideals Reflected
in the Reform of Pope Gregory VII ..................................................... 393
Pr. lect. dr. Ovidiu Soare
Valoarea creatoare a religiei,
în gândirea filosofului creștin Vasile Băncilă ................................ 399
Pr. lect. dr. Lucian Petroaia
Preotul Emanuel Hogaş: slujitor fervent,
dascăl de vocaţie şi iconom harnic ..................................................... 417
Pr. asist. dr. Costel Toma
Dimensiunea apologetică
a operei lui Ioan Gheorghe Savin ........................................................ 430
Pr. Eugen Drăgoi
Preotul profesor Vasile Gh. Popa sau robia condeiului .............. 451
IV. Interdisciplinaria ....................................................................................... 479
Acad. Sabina Cornelia Ispas
Moartea morţii şi învierea vieţii. Colind de văduvă ................... 481
Pr. asist. dr. Cosmin Santi
Judecata Universală în opera imnografică a Bisericii .............. 493
519
Tehnoredactare şi design copertă:

Ing. Simona Mavromati
Traducerea rezumatelor în limba engleză:
Prof. Mihaela Oană
Corectură:
Pr. Lucian Petroaia
Pr. Leontin Popescu
Pr. Cristian Gagu
Pr. Sorin Marinescu
Ing. Simona Mavromati
Tiparul executat la Tipografia eparhială
„Candela cuvântului“, Galaţi, 2015
520

Teologie XIV

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teologie XIV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS – XIV

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS – XIV

ArhiEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“

FACULTATEA DE istorie, filozofie ŞI TEOLOGIE

Volum tipărit cu binecuvântarea

Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos

ÎPS prof. univ. dr. Casian Crăciun,

ASPECTE PRIVIND RELAŢIA

* Comunicare susţinută în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Relaţia

tru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii. Şi sunteţi deplini

1. Matei 19, 20 şi 21.

pentru revenirea la normalitatea vieţuirii paşnice şi liniştite, spiritual,

2. Parohia şi Şcoala – împreună

lor, în special părinţii, ne‑au arătat multă responsabilitate, echilibru

Mărturii ale unei cooperări şi slujiri

este majoritară, se desfăşoară cu succes programul „Alege Şcoala IV“

bătorile patronale ale oraşelor Galaţi, Brăila şi Tecuci, la care sunt

Este mai mult decât înţeleaptă şi utilă cunoaşterea ambelor expe‑

Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula,

omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al

prin executarea ordinelor şi dispoziţiilor emise de autoritatea superi‑

4. Idem, Ce este ascultarea canonică şi ce rol joacă în păstrare disciplinei în Biserică,

ticipa la sfintele slujbe; a se împărtăşi cu Sfintele Taine; a îndeplini

2. Ce este conştiinţa de enoriaş? 8

7. Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române..., p. 20.

viaţa lui. Faptul că un credincios se ştie că a fost botezat, cununat, spo‑

merge la acea biserică unde se simt bine, că biserica respectivă este

duhovniceşti sau mai sfinţiţi decât preoţii din parohii şi că spoveda‑

înseamnă ruperea de familia creştină, care este parohia, deprindere

3. Cultivarea conştiinţei de enoriaş

înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină12. În această

12.�Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române..., p. 20.

să se urască Biserica şi pe slujitorii ei, ca instituţii care în mentalitatea

Pr. conf. dr. David Pestroiu,

Parteneriatul parohie‑școală azi

Tranziția României de la postcomunism la postmodernitate a ge‑

1. Grace Davie, Religion in Britain Since 1945: Believing Without Belonging,

mentalitate se conturează din ce în ce mai pregnant: cea seculară. Oda‑

2. Potrivit sondajului realizat de către Institutul Român pentru Evaluare și Stra‑

Decizia recentă a Curții Constituționale a României, privind înscri‑

timpurile apropiate de întruparea lui Mesia. Reține atenția Școala lui

Activități propuse în cadrul parteneriatelor

tivitatea. Copiii care participă la serviciul divin liturgic vor simți ca o

activitate, precum și pregătirea copiilor (ajunarea și pregătirea unui

2. Concursurile: Bucuria Credinței – organizarea de competiții tema‑

B. Activități desfășurate în şcoală

mărie etc.). Încheierea unui Protocol de parteneriat între parohie și

tul să transmită urările și îndemnurile sale. Pentru un ritual liturgic

mâne etc. În cazul în care unitatea de învățământ poartă numele unei

Ortodocși, prin înființarea de filiale în toate sectoarele Capitalei și

Constrângeri privind conlucrarea

Legea Educației nr. 1/2011 – art. 18:

dere suplimentară privind păstrarea legăturii permanente cu Biserica.

masă, la spovedit și împărtășit, fără a aranja în prealabil acțiunea cu

autoritatea profesorului de religie în fața copiilor. În trecut, s‑a semna‑

3. Constantin Cucoș, Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Ed. Poli‑

opinia lor, pentru demersurile educative religioase), studiul Religiei

6. C. Cucoș, op. cit., p. 297.

Pr. lect. dr. Vasile Creţu,

Criza educaţiei religioase

Abstract: Economists, political scientists, historians, sociologists and theologians

Şi aşa cum îi stă bine oricărei secularizări de tip balcanic, tendinţa de

1. Raluca Alexandrescu, Religia în școli: statul se spală pe mâini cu statistici, în

cleul puterii reale ce se exercită în România“2. Atunci când Biserica îşi

În ultimul timp se observă cu uşurinţă că majoritatea este cea care