1

1. CIVILIZAŢIA ŞI ISTORIA GETO-DACILOR

1. Geto-dacii - reprezintă ramura nordică a tracilor;

- făuritori ai civilizaţiei fierului la nord de Dunăre.
• Etnonimul de geţi este folosit pentru prima dată de autori greci:
- Sofocles
- Herodot - în Istorii:vorbeşte despre:
- cadrul natural al geţilor;
- campania lui Darius împotriva sciţilor şi opoziţia geţilor (514 î,Hr.);
- este primul autor care menţionează originea etnică tracică a geţilor.

• Etnonimul de daci apare în opera lui Caesar Comentarii de bello Gallico.

• Unitatea etno-lingvistică a geto-dacilor este confirmată de Strabon care afirmă că „dacii au aceeaşi
limbă cu geţii".
2. Pe plan politic - geto-dacii sunt puternic influenţaţi de lumea elenistică şi celtică —> se organizează în
uniuni de triburi conduse de „basilei":
- „rex Histrianorum" (secolul IV î.Hr.),
- Dromichaites (secolul III î.Hr.) - un „basileus al tracilor" - din Câmpia Munteană:
- avea sediul în cetatea Helis;
- a intrat în conflict cu Lysimah şi l-a învins pe regele macedonean
- Zalmodegikos - menţionat într-un decret histrian.
- Rhemaxos (secolul II î.Hr.) şi fiul său care despresurează Histria atacată de tracii sudici.
Episodul denotă o posibilă continuitate dinastică.
3. Religia - geto-dacilor se află la baza unităţii spirituale a acestora.
- politeistă;
- dominată de un zeu suprem ce ilustrează sincretismul uraniano-chtonian – Zalmoxis
(menţionat de Herodot şi de Strabon).
- alte divinităţi:
- Bendis - asociată cu Artemis - Diana;
- zeitate agrară şi războinică - Ares - Marte (Ovidiu).
4. Limba
• Convenţional geto-dacă - considerată o limbă indo-europeană înrudită cu limba:
- tracilor;
- illirilor;
- vechilor locuitori baltici.
• De „origine geto-dacă sunt considerate circa 160-170 de cuvinte ale limbii române.
5. Sinteza politică - a uniunilor de triburi geto-dace este realizată de Burebista (82 - 44 î.Hr.) numit
„bărbat get" de Iordanes. Burebista este sprijinit de Deceneu (marele preot).
• împrejurările externe - favorabile:
- expansiunea romană în Peninsula Balcanică;
- războaiele duse de Mithridates VI Eupator - regele Pontului împotriva romanilor.
• Căile unirii într-un singur regat:
- diplomatică - pentru conducătorii care înţeleg necesitatea unei singure autorităţi politice;
- războiului - pentru cei ce încearcă să-şi păstreze privilegiile regionale.
• Statul lui Burebista este monarhie militară şi se întindea : la nord până la Carpaţii Păduroşi, la sud până la
Munţii Haemus (Balcani), la est până la gurile Bugului şi la vest până la Dunărea Mijlocie.
Statul se dovedeşte efemer deoarece după moartea conducătorului se destramă în patru apoi cinci
formaţiuni politice.
- Cea mai importantă este cea din zona Munţilor Sureanu -> unde există o continuitate a
conducerii confirmată de izvoare narative şi epigrafice.

Urmasii lui Burebista

Deceneu (44 i. Hr.) – rege si mare poet (concentra in mainile sale puterea laica si religioasa), a preluat
conducerea statului lui Burebista, dar statul condos de acesta se limita in zona Muntilor Orastie.
Comosicus – a fost rege si mare poet al statului dac din Transilvania.
Coryllos-Scorilo (? - 68/69 i. Hr.) – a fost rege timp de 40 de ani in statul dac cu centrul in Muntii Orastie.
Diurpaneus-Duras (68/69 – 87 d. Hr.) – a condus statul dac cu centrul in Muntii Orastiei. In iarna 85/86 d. Hr.,
dacii au facut o incursiune in provincia Moesia impotriva romanilor pe care ii infrang. Domitian a
 2
impartit Moesia in Moesia Superior si Moesia Inferior si a pregatit o campanie in Dacia.
Coson – rege al statului dac in nordul Munteniei, s-a amestecat in razboaiele civile de la Roma in timpul lui
Octavian Augustus.
Cotiso (sf. sec. I d. Hr. – inc. sec. II d. Hr.) – rege al statului dac din Banat, a facut incursiuni la sud de Dunare.
Dicomes – rege al unui stat din centrul si sudul Moldovei, a participat la lupta de la Actium (31 d. Hr.) dintre
Octavianus si Marc Antonius, de partea celui din urma.
Roles (sf. sec. I i. Hr.) – rege al unui stat dac din Dobrogea, s-a aliat cu romanii in iarna 29/28 i. Hr. si a luptat
impotriva celorlalti regi daci din Dobrogea, Dapix si Zyraxes care se impotriveau romanilor.

• Pe fondul agravării pericolului roman -» Decebal (87- 106 d.Hr,) reface unitatea statului dac cu capitala la
Sarmizegetusa,
- noul stat - mai puternic, mai bine organizat şi avea ca frontiere Dunărea, Tisa şi Nistru.
- Domnia lui Decebal - reprezintă perioada de „apogeu" a civilizaţiei geto-dacilor.
- în anul 87 romanii conduşi de generalul Fuscus invadează Dacia dar sunt înfrânţi la Tapae
- în anul 88 romanii conduşi de generalul Tettius Iulianus înving la Tapae.
- în anul 89 se încheie pacea dintre Decebal şi Domitianus prin care Decebal obţine bani şi tehnicieni cu care
sporeşte forţa economică şi militară a statului. Prin această pace Dacia devine regat clientelar al Romei.
- împăratul Traian (98-117) îşi propune să anuleze pacea ruşinoasă pentru Roma şi să cucerească Dacia.
- în anul 101 romanii pătrund în Dacia şi înving la Tapae.
- în iarna anului 101-102 Decebal atacă cetăţile romane de la Dunăre (diversiunea moesiacă) dar este învins
- în anul 102 Decebal cere pace. Pacea se încheie în condiţii foarte grele pentru daci şi prevedea: cedarea
teritoriilor ocupate până atunci de romani ( Banatul, Oltenia, Muntenia, S Moldovei), să înapoieze armele şi
maşinile de război capturate de la gen. Fuscus, să înapoieze meşterii romani, să demoleze zidurile cetăţilor.
- în anul 105 începe al doilea război daco-roman. Atacat din mai multe direcţii Decebal este învins. Pentru a nu
ajunge prizonierul romanilor Decebal se sinucide.
- în anul 106 Dacia devine provincie romană.

2. TRĂSĂTURILE CIVILIZAŢIEI ROMANE ÎN DACIA

 3
Romanizarea este un proces istoric complex prin care civilizaţia romană pătrunde în toate compartimentele
vieţii unei provincii încât duce Ia înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină.
Componenta esenţială a romanizării este cea lingvistică.
Dacia este organizată ca provincie imperială (supusă direct împăratului) condusă de un guvernator numit legatus
augustus pro praetore. Provincia romană Dacia cuprindea: Transilvania, Banatul, Oltenia, Muntenia şi V
Moldovei. Restul teritoriului dac era locuit de dacii liberi.
Procesul de romanizare:
a) cunoaşte mai multe etape;
b) presupune anumite condiţii;
c) se realizează prin intermediul unor factori

a) Etapele - romanizării în Dacia

- înainte de anul 106 - această etapă presupune:
1. relaţii paşnice , de colaborare economică;
2. relaţii politice şi militare - paşnice
- violente.
- 106 – 271 - romanizarea organizată, rapidă, ireversibilă a spaţiului daco-moesian.
- după anul 271 (retragerea aureliană) – sunt romanizaţi dacii liberi
b) Condiţii esenţiale
- ocuparea teritoriului unui popor antic;
- integrarea acestui teritoriu în statul roman pentru câteva generaţii;
- existenţa unei populaţii neromane numeroase;
- asigurarea de către statul roman a evoluţiei paşnice în toate domeniile vieţii materiale şi
spirituale
c) Factori:
.
 4

Administraţia

- Dobrogea este cucerită din 28 î.Hr. şi inclusă în provincia romană Moesia - în 46 d.Hr.
- Dacia - devine provincie romană în anul 106 d.Hr.
Capitala - Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa;
Armata
Armata romană organizată în: legiuni şi trupe auxiliare. În Dacia au fost aduse trupe numeroase staţionate în castre,
Legăturile dintre soldaţii romani şi autohtoni au fost esenţiale pentru procesul de romanizare. Pentru
apărarea Daciei, erau necesare trupe numeroase. Conform surselor, armata Daciei era estimata la 30-40 000 de
soldați, o zecime din trupele Imperiului. Armata romana era alcătuita din legiunile următoare:
 XII Gemina-la Apulum
 V Macedonica-la Potaissa

Veteranii
Se bucurau de respect prin spiritul de disciplină, ştiinţa de carte şi ordine. Erau latinofoni. Ieşiţi din armată
primesc bani şi ocupă diferite funcţii. Cei din trupele auxiliare primeau: cetăţenie romană, pământ în proprietate,
dreptul de a se căsători în provincia respectivă.
Coloniştii
În Dacia colonizarea a fost masivă, organizată de stat. Erau latinofoni. Acţionează în toate domeniile economiei.
Eutropius menționeaza ca acestia au fost adusi ”din toata lumea romana”.
Urbanizarea
Urbanismul reprezintă o trăsătură a noului mod superior de organizare a societăţilor din spaţiile incluse în
sistemul administrativ al Romei. Această trăsătură este evidentă şi în spaţiul daco-moesic.
Există o diferenţă între provinciile Moesia şi Dacia.
în Moesia - tradiţia urbană este anterioară cuceririi romane;
- oraşele greceşti vest pontice îşi menţin autonomia internă, instituţiile,
magistraturile etc.
în Dacia - civilizaţia oraşului începe numai datorită cuceritorilor;
Oraşele sunt:
municipia: Napoca, Drobeta, Romula;
colonia: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Apulum.
Religia - ilustrează convingător sinteza spirituală daco-romană.
Caracteristici:
- varietatea - divinităţi: greceşti, orientale, romane;
- predomină adorarea divinităţilor romane;
- fenomenul Interpretatio Romana (adorarea sub nume romane a unor divinităţi
neromane).
- sincretismul religios (contopirea unor divinităţi asemănătoare, dar de origine diferită
într-una singură).
- se practică ambele rituri: incineraţia şi inhumaţia.
Dreptul - roman clasic, mai ales Constitutio Antoniniana (212) favorizează întrepătrunderea etnolingvistică.

Organizarea administrativa a Daciei Romane

Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul
Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite Moesiei Inferioare. Noua provincie era una imperială, subordonată
împăratului, fiind administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de "legatus Augusti pro praetore",
După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmați a fost suprimată, împăratul Hadrian a abandonat
sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a se ocupat de reorganizarea provinciei. Din celelalte teritorii ce
aparțineau provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia Inferioară, pe când
provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară. În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul
desprinzând din Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea Arieșului, formând
Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca. Împăratul Antonius Pius a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele
nordice și estice în 143 și 157-158. Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată. Determinat de
războaiele cu marcomanii, împăratul a reorganizat Dacia în două rânduri:

 168: desființează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia Apulensis
 169: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia Malvensis cu capitala la
Malva.
 5

Toate cel trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de "legatus augusti pro praetore
Daciarum trium"

CONTINUITATEA POPULAŢIEI AUTOHTONE DUPĂ RETRAGEREA AURELIANĂ

În anul 271 - împăratul Aurelianus - retrage administraţia şi armata din Dacia.

Cea mai mare parte a populaţiei romanizate rămâne la N de Dunăre.
Dovezi ale continuităţii populaţiei daco-romane la N de Dunăre:
1. Aşezările daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă:
a) vechi centre urbane: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum.
b) o parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrage spre ţinuturile rurale din cauza migratorilor şi întemeiază
noi aşezări.
2. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos.
Desfiinţarea frontierei romane de pe l i n i a Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante:
a) dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic;
b) daco-romanii trec la E şi S de Carpaţi.
Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de romanizare.
3. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice unei vieţi sedentare, incompatibile cu nomadismul:
agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor, comerţul (care este însă mai restrâns).
Continuitatea ocupaţiilor oferă imaginea completă a unei civilizaţii locale unitare, superioară vieţii
materiale a migratorilor. Aceştia convieţuiesc cu autohtonii de la care preiau elementele specifice
modului lor de trai din aria romanităţii răsăritene.
4. Menţinerea legăturilor cu Imperiul Roman după 271 interesat să controleze fosta provincie.
- în anumite perioade se realizează o adevărată „stăpânire" romană la N Dunării:
a) Diocletianus (284 - 305) adoptă numeroase reforme:
- Dobrogea este organizată ca o provincie separată - Scythia Minor
(capitala la Tomis) şi va rămâne sub dominaţia Imperiului până în 602.
- reconstruieşte cetăţile de pe vechiul limes danubian.
b) Constantin cel Mare (306 - 337)
- rezideşte cetăţile Histria, Ulmetum, Trophaeum Traiani;
- ridică basilici, terme, edificii publice
- reinstaurează stăpânirea romană la N Dunării: Tibiscum, Dierna, Drobeta.
c) Anastasios şi Justinian (527 - 565) duc o politică asemănătoare.
5. Răspândirea creştinismului în limba latină la N Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a dacilor şi
continuitatea daco-romanilor.
- Creştinismul la români - a avut un caracter popular
Primii creştini au pătruns în Dacia odată cu armatele şi coloniştii aduşi de Traian. Răspândirea
creştinismului până în secolul al IV-lea este influenţată de politica împăraţilor romani (unii i-au persecutat: Traian,
Diocletianus, Galerius) . Insușirea creștinismului în limba latina este dovedita de descoperirea donariului de la
Biertan, datat sec IV d. Hr.
Dovezi ale persecuţiilor: inscripţiile cu martiri de la: Halmyris, Axiopolis, Noviodunum, Dinogeţia.
Creştinismul a fost susţinut de:
- Constantin cel Mare care în anul 313, prin Edictul de la Milano , acordă
libertate de cult creştinismului.
- Theodosius care în anul 391 interzice cultele păgâne.
Un rol important în răspândirea creştinismului l- au avut misionarii creştini:
- Teotim 1 - episcop de Tomis;
- Sfântul Ioan Cassian - organizarea vieţii monahale;
- Dionisie cel Mic (originar din Dobrogea) - iniţiatorul cronologiei creştine;
- Ulfilas - predică în limbile greacă, latină şi gotă.
Creştinismul - în limba latină reprezintă o dovadă importantă a originii poporului român şi a limbii române
dovadă a continuităţii daco-romanilor.
Din limba latină provin şi termenii de bază ai religiei creştine:
biserică - basilica (clădire, lăcaş religios);
Dumnezeu - Domine Deus;
duminică — dies dominica;
înger - Angelus etc.
Concluzie
• Romanitatea din sudul şi nordul Dunării se consolidează în secolul al IV-lea - al Vl-lea.
• Autohtonii se integrează definitiv şi deplin latinităţii orientale.
 6

3. FORMAREA POPORULUI ROMÂN (ETNOGENEZA) ROMÂNEASCĂ. SEMNIFICAŢIA

SINTEZEI

1. Apariţia popoarelor romanice reprezintă un proces istoric european

În a doua jumătate a mileniului I apar popoarele romanice europene, proces în care se încadrează şi formarea
poporului român (etnogeneza românească).
Popoarele romanice sunt rezultatul unei duble sinteze:
a) dintre autohtonii (dacii) din teritoriile cucerite de Roma şi coloniştii romani
b) asimilarea migratorilor de către populaţiile romanice.
Latina populară vorbită până în sec. al Vl-lea este înlocuită din sec. al Vll-lea - al VIH-lea de dialectele latine din
care evoluează limbile romanice: franceza, italiana, spaniola, portugheza, româna.
Românii constituie unicul popor care mai reprezintă, la ora actuală, ramura răsăriteană a latinităţii.

2. Sinteza daco-romană
Românii s-au format pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele
provincii romane Dacia şi Moesia.
Cuceritorii romani s-au suprapus peste o serie de populaţii tracice, înrudite între ele: dacii, geţii şi moesii.
Prima sinteză - a fost aceea dintre daci şi romani - stă la baza formării poporului român.
După retragerea aureliană în fosta provincie Dacia rămâne o populaţie romanizată, latinofonă.
În perioada marilor migraţii acestei populaţii din spaţiul daco-moesic i se adaugă populaţii germanice (sec.III) şi
slave (sec.VI).
3. A doua sinteză - se produce la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole între populaţia
daco-romană şi noii veniţi.
În 602 - slavii trec masiv în Imperiul Roman de Răsărit unde se stabilesc;
- dată importantă în evoluţia romanităţii răsăritene deoarece marchează separarea latinităţii din Peninsula
Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre majoritatea populaţiei romanice este asimilată de slavi, în timp
ce la nord de Dunăre populaţia romanică mai numeroasă asimilează elementele slave rămase. Rezultatul celor
două sinteze este formarea poporului român , proces încheiat în linii mari la sfârşitul sec. al VlII-lea.

4. Limba română - este o limbă neolatină.

La formarea acesteia au concurat trei elemente:
a) substratul - daco-moesic;
b) stratul - latin;
c) adstratul - slav.
La formarea limbii române a contribuit latina populară (vulgară) vorbită în Dacia dar şi la sudul Dunării.
Iniţial, ea a integrat elemente ale limbii dacilor (150- 160 de cuvinte referitoare la cadrul natural şi vechi
ocupaţii).
Ulterior, influenţa slavă determină modificări fonetice şi de vocabular.
Aceste influenţe nu au modificat caracterul fundamental romanic al limbii române - demonstrat de fondul principal
de cuvinte latin (60%) şi de structura gramaticală - latină.