CAPITOLUL 1

PROBLEME GENERALE PRIVIND OPERAŢIILE MILITARE DE

STABILITATE
Acţiunile de luptă au fost studiate din antichitate şi până în prezent, pentru
ele fiind elaborate legi şi principii care direcţionează doctrinele, tacticele şi
procedurile utilizate pentru ducerea operaţiilor şi a luptei, cât şi pentru instruirea
trupelor.
în contextul situaţiei politico-militare internaţionale actuale când datorită
mijloacelor de descurajare este greu de conceput un conflict armat de amploare,
creşte rolul acţiunilor ce se desfăşoară pentru menţinerea păcii şi asigurarea
stabilităţii zonale , regionale si chiar mondiale.
Având în vedere calitatea României de ţară invitată pentru aderare la Alianţa Euro-
Atlantică, în concordanţă cu obiectivele politice şi angajamentele
internaţionale asumate de ţara noastră, se impune ca forţele armate să fie în măsură
să participe la operaţii multinaţionale, desfăşurate fie pe teritoriul naţional fie în
afara acestuia1 executând operaţii de luptă armată - pentru îndeplinirea obligaţiilor
de apărare colectivă- sau operaţii de stabilitate : sub egida O.N.U. şi conduse
nemijlocit de aceasta; conduse de către NATO sub mandat ONU sau OSCE ori
sub mandat ONU în cadrul unor structuri şi iniţiative regionale sau sub-regionale.
In acest capitol vom analiza câteva aspecte referitoare la operaţiile de
stabilitate .
1.1. Delimitări conceptuale
Pentru a stabili specificul operaţiilor de stabilitate este necesar de evidenţiat câteva
particularităţi distinctive ale războiului "clasic".
în decursul istoriei specialiştii militari au formulat câteva sute de definii războiului.
Amintim una din ele, care descrie sarcinile şi scopurile întrebuinţai Forţelor Armate
în război.
"Războiul este un conflict armat (de durată) între două sau mai mul grupuri,
categorii sociale sau state, pentru realizarea unor interese economicei politice " .
Jntr-un război forţele militare, sunt destinate, în special pentru:
zdrobirea şi nimicirea forţei militare inamice, a sistemului de conducere;
distrugerea potenţialului militar-economic şi elementelor materiale d
putere ale statului inamic, care îi permit lupta armată;
> capturarea şi ocuparea teritoriului inamic în întregime sau o parte a lui,
i Realizarea acestor sarcini, în întregime sau în parte, împiedică inamicul de
mai duce lupta şi îl obligă să se aşeze la masa tratativelor pentru a accept
condiţiile politice propuse de învingător sau a capitula.
Astăzi pe lângă funcţia principală pe care armatele au avut-o încă di antichitate şi
până în urmă cu circa douăzeci de ani, aceea de a duce şi a câştig războiul, i s-a
adăugat o nouă destinaţie, şi anume aceea de a asigura menţinere păcii şi stabilităţii
regionale şi globale şi de a descuraja războiul.
Operaţiile de stabilitate "se execută in conformitate cu legislaţi internaţională
referitoare la folosirea forţelor armate si cu obligaţiile asumate d România pentru
realizarea păcii si securităţii internaţionale , precum si cu legislaţi internă privind
folosirea forţelor armate in operaţii de apărare şi menţinerea ordin constituţionale ,
de intervenţie în situaţii de urgenţă civilă şi de sprijin \ autorităţilor publice "3.
Operaţiile militare de stabilitate pot include elemente atât ale operaţiilor d luptă,
cât şi ale celor ce nu presupun lupta, desfăşurate în timp de pace, crizi precum şi
în situaţii de război.
Această categorie de acţiuni militare se desfăşoară atunci când celelalte măsuri
luate au fost incapabile să determine îmbunătăţirea unei situaţii sau încetarea
ostilităţilor şi reprezintă o modalitate eficientă de a utiliza forţa şi ameninţarea cu
forţa. Deşi similar ca mod de executare cu cel din timp de război, obiectivul final
al operaţiilor militare de stabilitate îl constituie împiedicarea confruntării armate şi
promovarea păcii. <
Spre deosebire de război, care este "o continuare a politicii unui stat cu mijloace
violente"4, operaţiile de stabilitate presupun "angajarea militară pe timp de
pace" în scopul de a modela mediul de securitate , de a îmbunătăţii înţelegerea
reciprocă cu alta ţări şi de a sporii gradul de interoperabilitate cu partenerii din
alianţă sau cu potenţiali parteneri de coaliţie.
Alt gen de operaţii de stabilitate pot fi generate de apariţia unor crize/ameninţări şi
au aspectul unor "acţiuni de răspuns". Ameninţarea se poate manifesta în interior
sau poate viza un partener, în ambele cazuri acţionându-se printr-o reacţie rapidă,
de preîntâmpinare, realizându-se, în acelaşi timp, descurajarea forţei care ameninţă
stabilitate internă sau externă. Are şi scopul de a preveni agravarea situaţiei şi
apariţia nevoii de a desfăşura forţe mult mai importante.
Uneori, prezenţa forţelor este necesară pentru respectarea înţelegerilor post
conflict sau pentru prevenirea degenerării crizei în război.
De asemenea, spre deosebire de operaţiile clasice, care se supun legităţilor
războiului, operaţiile de stabilitate, presupun un set de reguli specifice, denumite
reguli de angajare, care sunt mult mai restrictive.
Strategia Militară a României subliniază că "participarea la operaţiile
multinaţionale de sprijin al păcii, potrivit angajamentelor internaţionale, este una
dintre misiunile strategice de bază ale Forţelor Armate pentru starea de pace " .
Operaţiile de stabilitate - de regula sunt "de lungă durată şi presupunem serie de
schimbări ale planului de operaţie pe timpul desfăşurării acestora 6' Sunt acţiuni
speciale de mică intensitate, desfăşurate de forţe ale armatei în m de pace, criză şi
conflict, în vederea îndeplinirii unor scopuri şi obiecti\ strategice, ce au ca
finalitate: prevenirea, descurajarea, limitarea sau lichidări unor situaţii
conflictuale cu amploare şi intensitate mai mică, precum şi sprijiniri autorităţilor
civile în situaţii de criză internă.
Pentru a înţelege corect acest gen de acţiuni este necesar să analizat scopurile şi
obiectivele operaţiilor de stabilitate în contextul general al acţiunile militare de
stabilitate.
1.2. Scopurile şi obiectivele operaţiilor de stabilitate
Scopurile şi obiectivele operaţiilor militare de stabilitate în mod normal suni opuse
scopurilor si obiectivelor războiului, ele urmărind tocmai soluţionară situaţiilor
de criză fără a se mai ajunge la război, evitându-se astfel la minim pierderile de
vieţi omeneşti, distrugerea de bunuri şi suferinţa populaţiei ori reducându-Ie la un
nivel considerat rezonabil.
1.2.1.Scopurile operaţiilor de stabilitate pot să rezulte inclusiv din denumirea
tipologică a acestora, iar finalităţile si succesul lor depind in mod hotărâtor de
voinţa comandamentelor politice care le guvernează.
Scopurile specifice operaţiilor de stabilitate pot fii grupate astfel:
a). Scopuri pe termen lung (vizează obiective şi finalităţi de lunga perspectivă):
> promovarea păcii;
> prevenirea conflictelor;
> promovarea şi salvgardarea drepturilor omului;
> realizarea unui climat de securitate viabil şi stabil;
> prezervarea accesului liber la resursele esenţiale;
> securizarea unor regiuni (zone) cu ridicat potenţial de conflict
b. Scopuri pe termen mediu (vizează finalităţi de etapă):
> sprijinirea organizaţiilor mondiale sau regionale în vederea asigurării securităţii;
> promovarea şi sprijinirea intereselor naţionale vitale;
> sprijinirea statelor naţionale în promovarea valorilor democratice;
> izolarea şi securizarea unor surse de risc (trafic de droguri, terorism, intoleranţă,
fundamentalism religios);
y sprijin pentru autorităţile civile;
> sprijin pentru naţiuni prietene, asumat prin tratate;
c. Scopuri pe termen scurt sau parţiale (vizează finalităţi intermediare):
> prevenirea şi stoparea unui conflict;
> impunerea unui acord de pace;
> sprijin umanitar;
> protecţia conaţionalilor aflaţi în mediu ostil;
> sprijin pentru reconstrucţia structurilor statale şi a ordinii constituţionale;
> sprijin pentru prevenirea destructurării unui stat;
> sprijin pentru lichidarea urmărilor unor dezastre etc.

1.2.2.Obiectivele operaţiilor de stabilitate -în esenţa lor derivă din scopurile ce

fundamentează aceste operaţii şi reprezintă o cantitate de obiective politice
(strategice) cu prelungire vectorială militară pentru realizarea unor finalităţi
corespunzătoare acestor obiective.
"In procesul pregătirii operaţiilor, se stabilesc obiective bine delimitate în
timp şi spaţiu, unele dintre acestea fiind specifice, iar altele putând avea final
-l deschis5'.
Obiectivele diferă de la o operaţie la alta, fiind strâns legate de tipologi d
operaţiilor, de principiile generale specifice, precum şi de procedeele operaţional c
subsecvente acestora, ele putând fi structurate astfel: a
> descurajarea războiului;
> soluţionarea crizelor, separarea părţilor beligerante;
> cooperarea multinaţională în asigurarea păcii; <
> protecţia unor coridoare de ajutorare; i
> prevenirea conflictelor;
> încetarea ostilităţilor, dezangajarea forţelor;
> aducerea beligeranţilor la masa tratativelor;
> impunerea unui acord de pace;
> supravegherea respectării prevederilor unui acord de pace;
> protecţia refugiaţilor şi persoanelor deplasate;
> protecţia revenirii persoanelor strămutate;
> lichidarea urmărilor unor dezastre;
> controlul spaţiului aerian;
> sprijinul autorităţilor civile în refacerea structurilor statale;
> constituirea unor capacităţi comune de apărare;
> asistenţa tranziţiei;
> asistenţa în stoparea traficului de droguri;
> combaterea organizaţiilor şi acţiunilor teroriste;
> asigurarea libertăţii de deplasare şi navigaţie;
> protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare;
> sprijinirea combaterii insurgenţilor;
> sprijin pentru răsturnarea regiunilor totalitare antidemocratice;
> salvarea şi evacuarea necombatanţilor.
Stabilirea acestor obiective se realizează de către factorii politici, naţionali
(autoritatea de conducere naţională), când operaţiile se desfăşoară în baza
uneidecizii unilaterale a unui singur stat (din ce în ce mai rar), şi factorii politici ai
organizaţiilor internaţionale, când operaţiile au compunere multinaţională şi
abilitarea printr-un mandat emis de Consiliul de Securitate al ONU.
1.3. Principiile operaţiilor militare de stabilitate
Modificările esenţiale suferite în ultimii ani de doctrinele militare ale multor
statelor au constatat apariţia unor noi concepte şi principii care le oferă un
pronunţat caracter defensiv. In mare măsură la asigurarea caracterului defensiv au
influenţat şi principiile specifice acţiunilor militare de stabilitate, a căror elaborare
a fost impusă din considerentele politice si de natura diferită a multora dintre
acestea de cea a războiului şi luptei armate.
Aceste principii derivă în mare măsură din principiile războiului, ca o prelungire a
acestora în anumite condiţii mai speciale, delimitarea şi aplicabilitatea lor fiind
foarte strâns legată de tipologia şi clasificarea operaţiilor.
„Operaţiile de stabilitate se desfăşoară după principii specifice, cu respectarea, în
funcţie de situaţie, a principiilor caracteristice luptei armate" .
Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre ca şi doctrinele statelor NATO definesc ca
principii ale operaţiilor de stabilitate10 pe următoarele :
1.3.1 Definirea clară a obiectivului
Acest principiu "presupune integrarea tuturor operaţiilor pentru realizarea scopului
strategic"11 şi se materializează în: stabilirea pentru fiecare acţiune militară a unui
obiectiv definit cu claritate, a cărui atingere să fie decisivă pentru succesul acţiunii
respective şi care să poată fi atins sau îndeplinit (stabilit pe baza unei analize
realiste a situaţiei).
Este posibil ca în timpul unei operaţii de menţinere a păcii părţile aflate în conflict
să atace militarii din forţele ce încearcă să se interpună, astfel încât mandatul
misiunii să nu poată fi îndeplinit şi misiunea să necesite a fi abandonată.
Comandantul unei forţe multinaţionale trebuie "să înţeleagă obiectiva strategic
(politico - militar), sâ-si stabilească un set de obiective operaţional adecvate şi să
se asigure că îndeplinirea obiectivului strategic şi a ceh operaţionale contribuie
substanţial la realizarea unităţii de efort"12.
1.3.2 Unitatea de efort - Unitatea de efort în operaţiile de stabilitate eşti atât
similară, cât şi distinctă ca formă, faţă de unitatea de comandă asociată c operaţiile
militare de stabilitate.
Urmărirea realizării unităţii de efort în orice operaţie, este un principiu â derivă din
principiul unităţii de comandă şi al unităţii acţionale. Acest princiş răspunde nevoii
de a asigura direcţionarea tuturor mijloacelor spre îndeplinii unui ţel comun.
Realizarea principiului unităţii de efort în cadrul de stabilitate, e pe cât de
importantă, pe atât de greu de realizat. Dificultatea rezultă din varieta numărului
de factori participanţi, foarte diverşi, precum organizaţii internaţiom alte state, dar
şi diverse instituţii ale statului respectiv şi organiz neguvernamentale ce acţionează
pe teritoriul respectiv.
în cadrul forţelor multinaţionale, unitatea de efort este realizată pe b consensului
între parteneri14 prin „aplicarea principiului autorităţii unict comandantului,
intr-un climat de cooperare între parteneri" 1.3.3. Siguranţa operaţiilor
Se realizează pe baza dreptului la autoapărare împotriva acţiunilor ostile.
Principiul siguranţei este impus de necesitatea de a nu permite acţiun ostile
avantaje politice, militare, informative sau de altă natură.
în baza acestui principiu, se realizează libertatea de acţiune prin reduci riscurilor şi
vulnerabilităţilor faţă de acţiunile ostile, provocarea sau realiz surprinderii. în orice
operaţie multinaţionala de acest tip, principala grij comenzii, subliniată în toate
documentele de planificare şi conducere es dreptul esenţial la autoapărare
împotriva oricărui act sau intenţie ostilă la adresaforţei sau membrilor ei.
Acţiunile desfăşurate în baza acestui drept se extind asupra oricărei persoane,
element sau grup ostil operaţiei. Trebuie evitate orice compromisuri sau ezitări, iar
forţele destinate realizării siguranţei trebuie: "să fie în orice moment gata să
contracareze orice acţiune ce ar putea afecta unităţile sau ar primejdui
operaţia"16.
Adiţional dreptului la autoapărare, principiul siguranţei operaţiilor trebuie să
însoţească şi să fie în atenţia tuturor membrilor si componentelor Forţei
Multinaţionale, de la comandanţi şi planificatori până la executanţi precum şi la
toţi ceilalţi actori ce însoţesc şi contribuie la succesul operaţiei.
1.3.4. Restricţionarea
Principiul restricţiei presupune aplicarea tuturor capacităţilor militare şi măsurilor
aferente lor, cu reţinere si prudenţă corespunzătoare fiecărei situaţii în parte.
Restricţia reclamă realizarea unui echilibru strict între obiectivele politice,
conducerea operaţiilor si necesitatea asigurării unei protecţii eficiente a forţei.
Reţinerea, presupune în acelaşi timp reţinere în folosirea forţei, iar în cazul în care
condiţiile evidente o cer, utilizarea forţei trebuie realizată cu maro atentie şi numai
ca ultimă instanţă.
O chestiune de mare importanţă în aplicarea principiului restricţiei, o reprezintă
modul cum se întocmesc, se detaliază, se cunosc şi se aplică "Regulile de
angajare".17 în cadrul acestor operaţii, regulile de angajare sunt mult mai
amănunţite, mai restrictive şi în acelaşi timp mai sensibile la considerentele de
natură politică.
1.3.5. Perseverenta
"Presupune pregătirea pentru aplicarea şi folosirea constantă, pentru un timp
îndelungat a forţelor, în funcţie de misiunea primită si evoluţiile politico-militaii
din zonă."18
Acest principiu se transpune în practică prin disponibilitatea de a desfaşurs în mod
constant şi echilibrat toate capacităţile militare disponibile pe termen lung în
sprijinul realizării scopurilor strategice propuse. Aşa după cum practica k
demonstrat-o, unele operaţii necesită ani de zile pentru realizarea fînalităţiloi
dorite.
"Adesea răbdarea, meticulozitatea şi insistenţa în urmărirea scopurilor i
obiectivelor strategice atât cât este necesar pentru îndeplinirea lor este una din
principalele condiţii de realizare a succesului".
1.3.6. Legitimitatea
Principiul legitimităţii se referă la starea bazată pe percepţia unui sentiment de
legalitate, moralitate şi dreptate din partea unei audienţe specifice (de regula clasa
politică, mass - media şi opinia publică) din ţara participantă cu efective militare la
operaţie, a populaţiei din zona de operaţii şi în general a populaţiei' statului unde
se desfăşoară operaţia, şi nu în ultimul rând a forţelor militare
Este edificator îndemnul unui oficial militar american adresat soldaţilor din Forţa
multinaţională staţionată în Bosnia - Herţegovina care spunea: "/« loc de a gândi
asupra acţiunilor de luptă, trebuie să vă gândiţi să creaţi un comitet politic, un
centru de operaţii civil - militare pentru a realiza interfaţa cu organizaţiile
internaţionale şi de voluntari în locul centrului de operaţii de luptă sau sprijin de
joc, acesta devenind punctul central al operaţiunilor ce le desfăşuraţi".
Aplicarea acestor principii asigură condiţii de succes şi minimalizează pierderile,
iar ignorarea lor creşte riscurile de a nu realiza obiectivele politice stabilite. 1.4.
Caracteristicile şi tipologia operaţiilor de stabilitate
Publicaţiile militare de specialitate şi respectiv doctrinele militare acţionale ale
diferitor state şi coaliţii oferă o largă viziune asupra modului în care interesele şi
obiectivele politice delimitează tipurile operaţiilor de stabilitate.
Pentru a putea clasifica operaţiile de stabilitate să analizăm câteva caracteristici
specifice ale acestora.
1.4.1. Caracteristicile operaţiilor de stabilitate
Forţele armate execută operaţii de stabilitate într-un mediu dinamic. Operaţiile de
stabilitate sunt, de regulă, neliniare şi se execută adeseori în raioane de operaţii
exterioare. Adeseori necesită concentrare de forţe. Comandanţii analizează flecare
misiune şi adaptează cadrul operaţional, elementele schemei/proiectului
operaţional şi factorii METT-TC (Mission,Enemy5 Termin and weather, Troopes
and support available, Time available and Civil considerations/Misiune, Inamic,
Teren şi condiţii meteo, Trupe şi sprijin disponibil, Timpul la dispoziţia şi
consideraţii referitoare la populaţia Civilă) pentru a corespunde situaţiei
conflictuale.
Totuşi, stabilirea acţiunilor militare necesare pentru îndeplinirea scopurilor politice
dorite poate fî mai dificilă decât în situaţiile în care sunt necesare operaţii clasice
(ofensive şi defensive).
De asemenea, finalitatea acţiunilor militare poate fî la fel de dificilă.
Pe timpul operaţiilor de stabilitate, comandanţii evaluează permanent situaţia în
raport cu aplicarea şi interrelaţionarea factorilor METT-TC. Uneori "inamicul"
poate fi reprezentat de o serie de ameninţări ambigue sau de adversari potenţiali.
Misiunea forţei se poate schimba dacă situaţia devine mai mult sau mai puţin
stabilă. Astfel, o misiune poate consta într-un briefing cu forţele naţiunii gazdă,
într-un schimb de experienţă între militari, dar poate fi şi dificilă, de executare a
operaţiilor de luptă pentru îndeplinirea unor misiuni de impunere a păcii.
Stabilitatea poate fi ameninţată din mai multe motive, iar un inamic poate figreu de
definit şi de izolat. In funcţie de desfăşurarea operaţiei, complexitate misiunii se
poate schimba rapid.
Factorul timp diferă substanţial în operaţiile de stabilitate. Obiectivele uns operaţii
de stabilitate este posibil să nu se poată realiza într-un timp scurt. Succesi cere,
adeseori, perseverenţă şi angajare pe termen lung. îndeplinirea misiunii poal dura
ani, în schimb, operaţiile zilnice pot necesita reacţii rapide la condiţii^
schimbătoare.
Considerentele civile sunt deosebit de importante. Populaţia civilă, guvernu
naţiunii gazdă, organizaţiile neguvernamentale şi organizaţiile internaţionale po
influenţa mult realizarea stabilităţii.
Operaţiile de stabilitate sunt complexe şi solicită mai mult unităţile 5 subunităţile.
Adeseori, operaţiile de stabilitate necesită lideri cu abilitate fizică şi mentali pentru
a trece de la operaţii necombatante la operaţii de luptă şi invers.
Operaţiile de stabilitate ajută la restabilirea legii şi ordinii în zonele df conflict.
Totuşi, simpla prezenţă a forţelor armate nu garantează întotdeauna stabilitatea.
Uneori operaţiile ofensive sau de apărare pot fi necesare pentn înfrângerea unui
inamic care se opune unei operaţii de stabilitate. Abilitata forţelor armate de a
stabiliza o criză este direct legată de modul cum este percepuţi capacitatea lor de a
ataca şi de a se apăra, după necesităţi.
1.4.2. Tipuri de operaţii de stabilitate
Forţele armate pot executa operaţii de stabilitate înaintea ostilităţilor, îi situaţii de
criză, pe timpul ostilităţilor şi după ostilităţi. înaintea ostilităfib operaţiile de
stabilitate sunt concentrate asupra descurajării sau prevenirii* conflictului. In
situaţii de criză, ele pot soluţiona un conflict potenţial sau pol preveni escaladarea.
Pe timpul ostilităţilor, ele pot ajuta la împiedecarea generalizării conflictului şi pot
acorda asistenţă şi încuraja partenerii. Dupî ostilităţi, operaţiile de stabilitate pot
asigura un mediu de securitate care permiteautorităţilor civile să preia controlul.
Forţele armate pot executa 10 tipuri de operaţii de stabilitate:
> In sprijinul păcii;
> Apărare internă cu sprijin extern;
> Asistenţă în probleme de securitate;
> Asistenţă umanitară şi civică;
> Sprijinul insurgenţilor;
> Sprijinul operaţiilor antidrog;
> Combaterea terorismului;
> Operaţii de evacuare a necombatanţilor;
> Controlul armamentelor;
> Demonstraţia de forţă. a) Operaţii in sprijinul păcii
Operaţiile pentru pace cuprind Operaţii de menţinere a păcii şi Operaţii de
impunere a păcii executate pentru sprijinul eforturilor diplomatice depuse pentru
prevenirea conflictelor, stabilirea şi menţinerea păcii. Se poate trece, de exemplu,
de la o operaţie unilaterală a unui stat sau de la o coaliţie multinaţională la o
coaliţie condusă de Naţiunile Unite, de la operaţii de luptă la operaţii
necombatante şi de la controlul militar la cel civil. In mod normal, forţele armate
nu ar trebui să treacă de la un rol al operaţilor pentru pace la altul decât dacă există
o schimbare de mandat sau o decizie politică, cu executarea modificărilor
corespunzătoare ale structurii forţei regulilor de angajare şi ale altor aspecte ale
misiunii.
Operaţiile de menţinere a păcii
Se execută cu consimţământul tuturor părţilor importante implicate intr-o dispută.
Ele sunt menite să autorizeze şi să faciliteze implementarea încetării focului, a
armistiţiului sau a altor asemenea înţelegeri şi să sprijine eforturile diplomatice
destinate ajungerii la unele înţelegeri politice pe termen lung. Deregulă, implică
observare, monitorizare sau supraveghere şi asistenţă a părţilor aflate în dispută.
Pentru realizarea obiectivelor, forţele armate care execută aceste operaţii se
bazează pe legitimitate recunoscută de toţi beligeranţii şi de organizaţiile
internaţionale sau regionale. Ele folosesc forţa sau ameninţarea cu folosirea forţei
numai pentru a se apăra sau ca ultimă soluţie.
Operaţiile de impunere a păcii
în cadrul acestor operaţii se aplică forţa militară sau ameninţarea cu folosirea
forţei, de regulă, ca urmare a autorizării internaţionale de a impune respectarea
soluţiilor sau sancţiunilor menite să menţină sau să instaureze pacea şi ordinea
Spre deosebire de menţinerea păcii, impunerea păcii nu necesită acordul tuturor
părţilor. Operaţiile de acest gen includ, în mod normal, una sau mai multe din cele
şase operaţii subordonate:
> separarea forţată a beligeranţilor;
> stabilirea şi supravegherea zonelor protejate;
> sancţionarea şi impunerea zonei interzise/periculoase;
> interzicerea mişcării/deplasării sau asigurarea acestora;
> instaurarea şi menţinerea ordinii;
> protecţia asistenţei umanitare.
b) Apărarea internă cu forţe străine din afară (FID)
FID înseamnă participarea structurilor civile şi militare ale unui guvern la
programele aplicate de alt guvern pentru eliberarea şi protecţia naţiunii sale
împotriva subversiunii, nerespectării legilor şi insurgenţei. Aceasta implică toate
elementele puterii naţionale şi poate apărea în toată gama operaţiilor militare. Ea
promovează stabilitatea, ajutând o naţiune gazdă să stabilească şi să păstreze
facilităţile care răspund nevoilor poporului său.
Categoriile operaţiilor FID sunt:
sprijin indirect;
> sprijin direct (fără să implice operaţiile de luptă);
> operaţii de luptă pentru sprijinul eforturilor naţiunii gazdă. Sprijinul indirect
Acesta poate consta în programe de asistenţă a securităţii, exerciţii multinaţionale
şi schimb de experienţă. Sprijinul indirect întăreşte legitimitatea şi prioritatea
guvernului în abordarea problemelor interne.
Sprijinul direct (care nu include operaţii de luptă)
Sprijinul direct (neincluzând operaţii de luptă) foloseşte forţele militare pentru a
asigura asistenţă directă populaţiei civile sau armatei naţiunii gazdă. Sprijinul
direct include operaţii civili-militari (COM), transmiterea de informaţii şi logistica.
Sprijinul direct nu implică (de regulă) transferul de arme şi tehnică/echipament sau
instruirea forţelor militare locale.
Operaţii de luptă
Operaţiile de luptă includ acţiunile ofensive şi de apărare executate de forţele
armate pentru a sprijini lupta naţiunii gazdă împotriva insurgenţilor sau teroriştilor.
In mod normal, întrebuinţarea forţelor armate în operaţiile de luptă este o măsură
temporară.
Scopul lor este de a asigura un mediu de securitate în care programele de
dezvoltare să poată fi aplicate, respectându-se în acelaşi timp drepturile şi
demnitatea poporului.
Sprijinul acordat contrainsurgenţelor ajută guvernele gazdă să se ocupe de două
grupuri principale: insurgenţii şi poporul. Forţele armate ajută guvernele gazdă să
protejeze poporul împotriva violenţei insurgenţilor şi să-i separe de controlul
insurgent. Aceste acţiuni necesită persuasiune, urmărire şi distrugere pentru a
neutraliza conducerea şi organizarea insurgenţilor. Scopul este de a interzice
organizaţiilor insurgente sursele de personal, bunuri materiale, fonduri şi
informaţii. Cauza fundamentală a activităţilor insurgente este insatisfacţia larg
răspândită faţă de condiţiile etnice, religioase, politice, sociale sau economice
existente în rândul unei mari părţi a populaţiei. Pentru ca forţa multinaţională să
fieeficientă în sprijinul acordat contra insurgenţilor, guvernul gazdă trebuie să-şi
organizeze sau să-şi revizuiască politica către partea nemulţumită a populaţiei.
Forţele multinaţionale ajută poliţia, forţele paramilitare şi militare ale | guvernului
gazdă să execute contrainsurgenţa, securitatea zonei sau operaţiile de securitate
locală. Ele asigură consiliere şi asistenţă în găsirea, dispersarea capturarea şi
distrugerea forţelor insurgente. Forţele armate pun accentul pe1 pregătirea forţelor
naţionale, statale şi locale pentru a executa funcţiile de apărare esenţiale. Scopul
lor este de a asigura un mediu de securitate în care programele de dezvoltare să
poată fî aplicate, respectându-se în acelaşi timp drepturile şi demnitatea poporului.
c) Asistenţa de securitate
Asistenţa de securitate se referă la un grup de programe care sprijină obiectivele şi
politicile prin asigurarea prin subvenţie, împrumut, credit sau vânzări de articole
de apărare, pregătire militară şi alte servicii legate de apărare, pentru naţiunile
străine.
Forţele armate sprijină eforturile de asistenţă de securitate prin echipe de
instrucţie/pregătire militară, personal şi pregătire pentru sprijinul întreţinerii şi
activităţi înrudite, cum ar fi operaţii umanitare de deminare.
d) Asistenţă umanitară şi civică (HCA)
HCA sunt activităţi planificate cu limite de buget specifice şi se acordă în
următoarele situaţii:
> îngrijire medicală, stomatologică şi veterinară pentru zonele rurale ale unei ţări;
> construirea sistemelor elementare de transport de suprafaţă;
> construirea instalaţiilor sanitare de bază;
> construirea elementară şi repararea facilităţilor publice;
> activităţi specifice legate de detectarea şi înlăturarea minelor, incluzând
educarea, pregătirea şi asistenţa tehnică.
e)Sprijinul insurgenţilor
Pe baza deciziilor organismelor de securitate internaţionale sau regionale, forţele
multinaţionale sprijină insurgenţele ce se opun regimurilor care ameninţă
interesele sau stabilitatea regională. De regulă, aceste misiuni le primesc ARSOF
(forţele pentru operaţii speciale). Forţele armate care sprijină insurgenţe pot
asigura sprijin logistic şi de instrucţie, dar în mod normal nu desfăşoară operaţii de
luptă.
f) Sprijinul operaţiilor antidrog
în situaţia în care traficul de droguri se declară ameninţare la adresa securităţii
internaţionale, prin extindere, aceasta este o ameninţare şi la adresa stabilităţii
naţiunilor prietene. Forţele armate pot fi întrebuinţate în diferite operaţii pentru
sprijinul altor agenţii responsabile pentru detectarea, dezorganizarea, interzicerea
şi distrugerea drogurilor ilicite şi a infrastructurii (personal, bază materială şi
sisteme de distribuţie) entităţilor traficante de droguri ilicite. Forţele armate nu se
angajează în acţiuni directe pe timpul operaţiilor antidrog.
Sprijinul operaţiilor antidrog constă în:
> Detectare şi monitorizare;
> Sprijinul naţiunii gazdă;
> Comandă, control, comunicaţii şi computere;
> Informaţii, planificare, sprijinul serviciilor în luptă, sprijinul instruirii
efectivelor şi pregătirii forţei umane;
> Cercetare, dezvoltare şi achiziţionare;
> Recunoaştere.
g) Combaterea/ lupta împotriva terorismului
Terorismul este folosirea calculată a violenţei fără lege sau a ameninţării
cufolosirea violenţei fără lege pentru a provoca teama/frica. El intenţionează si
constrângă sau să intimideze guvernele sau societăţile. Teroriştii urmăresc, de
obicei, obiective politice, religioase sau ideologice. Inamicii care nu pot concura ci
forţele armate în mod convenţional recurg adeseori la tactici teroriste. Atacurile
teroriste creează adeseori un efect disproporţionat, chiar şi asupra celor mai
capabile forţe convenţionale. Tactica teroristă merge de la incendieri până k
întrebuinţarea armelor de distrugere în masă (WMD). Tactica teroristă consta în:
> Incendieri;
> Sabotaj;
> Deturnări;
> Capturări;
> Asasinate;
> Răpiri;
> Luări de ostatici;
> Farse;
> Rănire/mutilări;
> Bombardamente..
Forţele armate execută, în mod obişnuit, operaţii pentru descurajarea sau
înfrângerea acestor atacuri.
Operaţiile ofensive sunt categorisite drept contraterorism\ operaţiile defensive sunt
antiterorism.
Contraterorismul
Contraterorismul înseamnă măsurile ofensive luate pentru a preveni, a< descuraja
şi a răspunde terorismului. Forţele multinaţionale participă la toate acţiunile
contraterorismului, incluzând lovituri şi raiduri împotriva organizaţiilor şi
facilităţilor teroriste. Contraterorismul este o misiune specifică pentru
forţeleselectate pentru operaţii speciale care operează sub controlul/conducerea
directă a unui comandament operaţional multinaţional.
Antiterorismul
Antiterorismul presupune măsurile defensive folosite pentru a reduce
vulnerabilitatea indivizilor şi proprietăţii faţă de atacurile teroriste. Actele de
terorism împotriva statelor sau unor comunităţi internaţionale pot avea un impact
strategic. Comandanţii comandamentelor multinaţionale iau măsurile de securitate
necesare pentru îndeplinirea misiunii şi protecţia forţei împotriva terorismului.
Soldaţii sunt adeseori mai vulnerabili când sunt în afara misiunii şi în locurile de
recreere. Comandanţii iau toate măsurile pentru a reduce la minimum
vulnerabilitatea forţelor lor faţă de crime şi luări de ostatici.
Acţiunile tipice antiterorism sunt:
> coordonarea cu aplicarea legii pe plan local;
> amplasarea şi întărirea facilităţilor;
> acţiuni de securitate fizică menite să prevină accesul sau apropierea neautorizată
de facilităţi;
> acţiuni de prevenire a crimei şi de securitate fizică care să prevină furtul de
arme, muniţii, cărţi de identitate şi alte materiale;
> asigurarea protecţiei împotriva WMD.
h) Operaţii de evacuare a necombatanţilor (NEO)
Prin NEO se asigură mutarea necombatanţilor civili din zone şi aşezări ameninţate
în zone sigure. Ele pot include atât cetăţenii naţiunii gazdă cât şi cetăţenii unei
terţe ţări.
NEO se execută în medii permisive, nesigure sau ostile. De regulă, nu este
necesară o implicare militară directă în aceste evacuări. NEO sprijinite de o forţă
militară sunt iniţiate, în mod normal, când situaţia locală s-a deteriorat,
iarsecuritatea celor evacuaţi este nesigură sau mediul este ostil. Aceste tipuri de
NEO sunt executate, de regulă, cu o avertizare/înştiinţare minimă.
i) Controlul armamentelor
Forţele multinaţionale execută, în mod normal, operaţii pentru controlul armelor în
sprijinul tratatelor pentru controlul armamentelor şi agenţiilor' însărcinate cu
impunerea respectării unor plafoane de înarmare. Forţele armate pot participa la
localizarea, capturarea şi distrugerea armelor de nimicire în masă (WDM) după
ostilităţi. Alte acţiuni includ escortarea livrărilor de armamente şi materiale
periculoase (cum ar fi uraniul îmbogăţit), inspectarea şi monitorizarea instalaţiilor
de producţie şi de depozitare şi pregătirea forţelor.
Forţele armate pot executa controlul armamentelor pentru a preveni escaladarea
unui conflict şi reducerea instabilităţii. Acesta poate include dezarmarea mandatată
a beligeranţilor ca parte a unei PO. Adunarea, depozitarea şi distrugerea muniţiilor
şi sistemelor de armamente convenţionale pot descuraja beligeranţii să reia
ostilităţile. Unele capabilităţi ale forţelor multinaţionale, cum ai fi cele de geniu' şi
pentru dezamorsarea muniţiilor (neexplodate) sunt foarte potrivite pentru aceste
operaţii.
i) Demonstraţia de forţă
Forţele multinaţionale execută demonstraţii de forţă din trei motive: pentn a-i
sprijini şi a-i reasigura pe aliaţi, pentru a-i descuraja pe agresorii potenţiali ji
pentru a-şi spori propria influenţă în zona de interes. Prezenţa unor forţe puternic!
semnalează potenţialilor agresori voinţa politică de folosire a acestora.
Demonstraţia de forţă implică concentrarea, desfăşurarea, creşterea stării df
pregătire pentru luptă a forţelor, sau o demonstraţie a capacităţii lor operaţionale i
regiune.
O demonstraţie de forţă eficientă trebuie să demonstreze capacitatea df executare a
misiunii şi de susţinere. Deşi lupta reală nu este de dorit, demonstraţiile de forţă
pot escalada rapid şi neaşteptat. Unităţile care au primit misiuni de demonstraţie de
forţă presupun că lupta este probabilă şi se pregătesc corespunzător.
x x
X
Tipurile de acţiuni militare de stabilitate acceptate de gândirea militară românească
nu se deosebesc semnificativ de cele prezentate în doctrinele statelor membre
N.A.T.O. Cu toate acestea, apreciez, ca neavenită prezenţa în doctrina militară a
"sprijinului insurgenţilor" drept tip de acţiune militară, la care să participe forţele
armatei române. Apreciez că o acţiune de insurgenţă sau o rebeliune este o mişcare
organizată, având drept scop răsturnarea guvernului dintr-o anumită ţară, prin
utilizarea mijloacelor subversive şi prin lupta armată.
România nu priveşte nici un stat drept inamic, or sprijinul insurgenţilor este de
departe un act inamical faţă de orice stat, indiferent sub ce mandat s-ar putea
desfăşura acţiunea. Sprijinul insurgenţilor, deşi folosit pe scară largă de către multe
din puterile regionale şi chiar globale, nu se înscrie în mod clar în categoria
acţiunilor de stabilitate, deoarece prin scopurile urmărite nu vizează nici
descurajarea războiului şi menţinerea păcii, nici rezolvarea conflictului şi nici
sprijinul autorităţilor civile, ci, dimpotrivă, concură la destabilizarea situaţiei
interne a unui anumit stat.
Operaţiile militare de stabilitate sunt importante din cel puţin două motive: în
primul rând, în Europa posibilitatea statelor de a-şi îndeplini obiectivele naţionale
strategice utilizând coerciţia este din ce mai redusă, singurele conflicte care au
avut loc după cel de-al doilea război mondial, atât cele din spaţiul ex-sovietic (din
Transnistria şi din Caukaz), cât şi cele din spaţiul ex-iugoslav, având un caracter
local şi limitat. Cresc însă concomitent ponderea şi importanţa soluţiei de
descurajare a agresiunii îndeplinite de instrumentul militar de putere al statelor şi
de utilizare al acestuia în scopul gestionării crizei, al evitării războiului şi
menţinerii păcii. Absolut toate doctrinele militare strategice (materializate în
strateg militare) ale marilor puteri (atât puteri regionale, cât şi mondiale) sunt
doctrine d apărare, ceea ce face ca cel puţin teoretic războiul de mare amploare, la
nive continental ori al unui teatru de acţiuni militare, să fie improbabil.
In managementul ori gestionarea crizei politico-militare se acordă consecinţă
o importantă şi un rol crescând acţiunilor militare de stabilitate.
In acest context vom analiza posibilităţile de participare a marilor unităţi unităţilor
de rachete şi artilerie antiaeriană la acţiunile întreprinse pentru asigurare
stabilităţii.

CAPITOLUL 2
CONSIDERAŢII PRIVIND PARTICIPAREA UNITĂŢILOR
DE ARTILERIE ŞI RACHETE ANTIAERIENE
LA OPERAŢIILE DE STABILITATE
Riscurile regionale sau mondiale şi ameninţarea la adresa securităţii
itatelor precum şi securităţii mondiale se răspândesc tot mai mult pe calea aerului,
dzând crearea dezordinii aeriene.
"Specialiştii militari sunt unanimi în aprecierea rolului, locului şi mportanţei
dimensiunii verticale - aeriene şi antiaeriene - a acţiunilor militare, tpreciere
confirmată de desfăşurarea conflictelor armate din ultimul sfert de
tac"22
2.1. Locul şi rolul structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţiile
de stabilitate
Indiferent de natura conflictului - teritorial, etnic sau religios - statele
nplicate au folosit de obicei toate categoriile de forţe ale armatei, în cadrul cărora,
îijloacele de ameninţare aeriană şi de ripostă antiaeriană le-au revenit un rol
eosebit de important. Sunt greu de găsit în prezent state care să nu dispună de
îijloacelor de atac aeriene şi, întrucât, operaţiile de stabilitate pot fi desfăşurate în
rice zonă a globului pământesc forţe de apărare antiaeriană vor fi folosite în
nele operaţii de stabilitate în special pentru protecţia antiaeriană a ropriilor
trupe.
Considerăm că rolul artileriei şi rachetelor antiaeriene în unele operaţii de abilitate
ar putea fi determinat de compensarea unor servituti în întrebuinţarea /iaţiei de
vânătoare-interceptare:
> posibilităţile mult mai mari de combatere la înălţimi mici şi foarte mic,
dispunându-se în imediata apropiere sau la distanţă variabilă faţă de obiectivele
apărate antiaerian;
> posibilitatea de a duce acţiuni de luptă de lungă durată;
> ducerea acţiunilor de luptă în orice condiţii de timp, stare a vremii şi anotimp;
s
> nu necesită existenţa infrastructurii dispozitivelor de luptă pregătită dii timp.
Apărarea aeriană, în concepţia specialiştilor militari străini, presupunt
supravegherea continuă şi circulară a spaţiului aerian, identificarea şi determinarea
în spaţiu a poziţiei oricărui mijloc de cercetare şi atac aerian, înştiinţarea oportune
a trupelor şi vectorilor activi şi nimicirea mijloacelor de atac aerian înainte a
acestea să-şi îndeplinească misiunea.
Potrivit acestei concepţii, apărarea aeriană include, în acelaşi timp, ati măsuri de
apărare activă, cât şi măsuri de apărare pasivă. Apărarea aeriană actw se execută în
scopul nimicirii mijloacelor de atac aerian sau al reducerii eficacităţi acţiunilor
acestora şi presupune o ripostă/acţiune integrată a aviaţiei de vânătoare rachetelor
şi artileriei antiaeriene, precum şi a mijloacelor de radiolocaţie şi dt război
electronic. Apărarea aeriană pasivă se execută în scopul reducerii efecteloi
loviturilor aeriene inamice şi include măsuri de derutare şi inducere în eroare
precum acoperirea, ascunderea, mascarea, camuflarea şi utilizarea amenajărilor tic
protecţie a personalului şi tehnicii de luptă.
Esenţa apărării aeriene o reprezintă în accepţiunea aceloraşi specialist militari,
acţiunea şi lupta forţelor şi mijloacelor specializate destinate apărăr. trupelor,
obiectivelor politico-militare şi economice, a valorilor naţionale precumţ a
populaţiei şi bunurilor ei împotriva cercetării şi lovirii din aer de către un agresoi
extern.
în cadrul N.A.T.O., apărarea aeriană este definită ca "ansamblul măsurilor
concepute pentru anularea sau reducerea eficacităţii unei acţiuni aeriene
inamice".
La nivelul Alianţei Nord - Atlantice şi al ţărilor membre se disting: o concepţie de
apărare aeriană - integrată la nivel N.A.T.O., unde fiecare ţară participă cu forţe şi
mijloace stabilite, şi o concepţie de apărare aeriană la nivel naţional, care se
realizează cu forţele integrate sau neintegrate. Totodată, se remarcă
compatibilitatea celor două concepţii, care enunţă baza apărării zonei Alianţei
Nord - Atlantice, astfel: "părţile, acţionând fie individual, fie împreună, vor
menţine şi mări capacitatea lor individuală şi colectivă de rezistenţă în faţa unui
atac armat"23
In concordanţă cu caracterul indispensabil şi ferm al apărării colective, încă de la
constituirea Alianţei, ţările membre au parcurs, în etape succesive, programe
serioase de implementare a apărării antiaeriene într-un sistem integrat, care
asigură, în prezent, atât interconectarea, coordonarea şi conducerea mijloacelor de
apărare aeriană naţionale după o concepţie şi plan unice, cât şi posibilitatea
sistemelor proprii de a acţiona independent, în caz de necesitate sau la hotărârea
organelor de conducere naţionale.
Structurile organizatorice ale trupelor de apărare antiaeriană, din cadrul statelor
membre ale N.A.T.O. diferă, ca denumire, de la ţară la ţară, existând: brigăzi şi
divizioane de rachete antiaeriene şi noduri radiotehnice - în Italia; regimente de
rachete antiaeriene şi radiotehnice - în Germania; divizioane şi baterii de rachete şi
artilerie antiaeriană, centre şi posturi de radiolocaţie - în Grecia; baze de rachete
antiaeriene şi baterii de artilerie antiaeriană, centre radiotehnice - în Turcia.
Misiunile acestor structuri sunt asemănătoare, dar compunerea şi posibilităţile de
luptă sunt diferite, ele depinzând de cantitatea şi calitatea tehnicii din dotare, de
gradul de asigurare tehnică, precum şi de facilităţile logistice.
Trupele de apărare aeriană ale statelor membre ale N.A.T.O. sunt incluse într-un
sistem integrat (unificat) automatizat, care are în responsabilitate teritoriul, spaţiul
aerian şi apeie teritoriale ale ţărilor participante şi ale unor ţări neutre.
Baza apărării aeriene, în unele ţări membre aparţinând N.A.T.O. din Europa şi în
toate ţările care au aparţinut fostului Tratat de la Varşovia, o constituie rachetele şi
tunurile antiaeriene, avioanele de vânătoare - interceptare, iar în cadrul celorlalte
zone, ca şi în sistemul francez (naţional) de apărare aeriană o constituie avioanele
de vânătoare-interceptare, rachetele antiaeriene fiind folosite numai pentru
apărarea capitalelor şi a unor obiective izolate dintre cele mai importante.
A.
In noile condiţii geostrategice şi geopolitice, se manifestă o creştere a
preocupărilor statelor central şi est-europene, inclusiv ale celor din N.A.T.O.
pentru dezvoltarea şi, în special, modernizarea apărării lor aeriene, înzestrând-o
permanent cu avioane de vânătoare-interceptare, complexe de artilerie şi rachete
antiaeriene, staţii de radiolocaţie şi sisteme automatizate a conducerii acţiunilor
-toate cu tehnologie performantă, atât de producţie proprie, cât şi din import.
2.2. Fundamentări acţionate ale participării apărării antiaeriene la operaţiile
de stabilitate
2.2.1. Conceptul de întrebuinţare a apărării antiaeriene
In cadrul NATO Forţele de Apărare Antiaeriană sunt parte a Sistemului Integrat de
Apărare Aeriană (IADS) şi cuprind diferite unităţi de foc, de la rachete sol-aer
(SAM24) cu rază foarte scurtă, până la cele cu rază foarte lungă, Sisteme de
Apărare Aeriană Portabile (MANPADS) şi sisteme de tunuri. Toate forţele apărării
antiaeriene trebuie să aibă capacitatea să descopere, identifice, urmărească şi
angajeze lupta cu o gamă largă de mijloace aeriene ostile.
In continuare vom analiza câteva probleme specifice trupelor de apărare
antiaeriană în contextul concepţiei NATO:
a). Stabilirea Priorităţilor Apărării Aeriene.
Comandantul Forţei Aliate întrunite (COMAJF) determină priorităţile de apărare
aeriană. El identifică priorităţile sale de apărare aeriană pe baza recomandărilor
Comandantului Componentei Aeriene a Forţei întrunite (JFACC) şi în strânsă
coordonare cu Comandanţii Componentelor terestre şi maritime, folosind patru
criterii:
1). Probabilitatea de atac.
2). Obiectiv sau Zonă Importantă.
3). Vulnerabilitatea la atac.
4). Gradul de refacere a obiectivului sau zonei.
b). Apărarea obiectivului / zonei vitale.
Zonele vitale se compun din grupări de obiective vitale. Forţele apărării
antiaeriene repartizate să îndeplinească această misiune vor coopera îndeaproape
cu comandanţii obiectivelor vitale din cadrul zonei, pentru a optimiza apărarea
activă a acelor obiective. Comandantul structurii de apărare antiaeriană va înştiinţa
statul major al eşalonului superior despre orice factori limitatori care pot împiedica
executarea cu succes a misiunii sale de apărare antiaeriană. Când comandantul şi-a
încheiat dispunerea forţelor de apărare antiaeriană, va trimite un Raport de
acoperire (COVREP) către agenţia de control.
c). Apărarea punctuală.
Unităţile de apărare antiaeriană se vor poziţiona la o asemenea depărtare faţă Ie
obiectivul apărat, astfel încât să permită deschiderea focului şi distrugerea
itacatorului înainte ca acesta să-şi lanseze încărcătura de luptă. Dacă forţele de
ipărare antiaeriană cu rază scurtă de acţiune sunt singurele forţe de apărare
tntiaeriană, ele vor fi poziţionate de-a lungul căilor probabile de apropiere pentru
amări gradul de acoperire şi asigura apărarea în adâncime. O acoperire echilibrata
va trebui realizată dacă căile de apropiere probabile ale inamicului nu sunt
previzibile.
d). Zona de apărare contra rachetelor.
Posibilităţile zonei de apărare contra rachetelor trebuie să asigure contracararea
ameninţării cu rachete balistice cu rază scurtă, medie şi intermediară de acţiune ca
şi a rachetelor de croazieră şi altor mijloace aeriene sofisticate ca avioanele fără
pilot. O zonă de apărare contra rachetelor eficientă permite Comandantului Forţei
Aliate întrunite să realizeze manevrabilitatea.
Unităţile de artilerie şi rachete antiaeriene trebuie să aibă o capacitate de manevră
rapidă şi mobilitate ridicată în interiorul teatrului pentru a proteja forţele proprii,
mijloacele şi zonele importante pentru Comandantul Forţei Aliate întrunite, de un
atac executat cu avioanele inamice, rachetele de croazieră sau balistice.
e). Principiile de angajare în luptă a structurilor de artilerie şi rachete
antiaeriene.
Principiile care direcţionează planificarea şi poziţionarea forţelor apărării
antiaeriene sunt:
> sprijinul reciproc;
> suprapunerea focurilor;
> echilibrarea focurilor;
> întărirea acoperirii;
> angajarea timpurie în luptă;
> apărarea în adâncime .
Aplicarea unora sau altora dintre aceste principii într-o situaţie dată depinde de
acea situaţie.
f). Controlul emisiilor electromagnetice.
în operaţiile de stabilitate emisiile electromagnetice vor fi ţinte pentru
supraveghere, intercepţie şi analiză având ca rezultat un avantaj tactic distinct
pentru inamic, rezultat din analiza acestor emisii. Forţele de apărare antiaeriană
trebuie să folosească întregul spectru electromagnetic în sprijinul operaţiilor Forţei
Aliate întrunite şi să interzică potenţialului inamic să aibă capacitatea de a exploata
acest lucru, prin folosirea unui program echilibrat de măsuri de control a emisiilor
electromagnetice.
2.2.2. Executarea operaţiilor de către forţele apărării antiaeriene
Sistemele de apărare antiaerienă sunt esenţiale pentru executarea operaţiilor de
apărare aeriană eficiente. Forţele de apărare antiaeriană cu desfăşurarea lor
operaţională flexibilă, pot asigura apărarea antiaeriană zi şi noapte în orice condiţii
meteo a obiectivelor importante sau zonelor specificate şi se pot manevra rapid,
pentru a asigura apărarea antiaeriană a unor obiective şi zone noi pe măsura
schimbării situaţiei.
2.2.3. Regulile de angajare (ROE26)
Directiva pentru implementarea forţei a Conceptului Strategic al Alianţei
(MC400), împreună cu alte precizări elaborate de Consiliul Nord Atlantic (NAC 27)/
Comitetul de Planificare a Apărării (DPC28), Legea Internaţională a Conflictelor
Armate (LOAC29) şi Regulile de Angajare (ROE), vor constitui fundamentele
pentru conducerea forţelor N.A.T.O., desfăşurate într-o zonă nominalizată sau
angajate într-o operaţiune specifică.
Cele două principii fundamentale ale Legii Internaţionale a Conflictelor Armate
sunt necesitatea militară şi proporţionalitatea.
Necesitatea impune ca forţele antiaeriene să nu fie folosite decât pentru atingerea
unui aparat de zbor militar.
Principiul proporţionalităţii cere ca acţiunea militară sau răspunsul forţelor
antiaeriene să fie proporţional cu obiectivul militar dorit, prin urmare distrugerile
colaterale trebuie să fie minimizate sau eliminate acolo unde este posibil.
2.3. Consideraţii asupra tipurilor de operaţii de stabilitate la care pot
participa structurile de artilerie şi rachete antiaeriene
Suntem de părerea că, structurile de artilerie şi rachete antiaeriene pot participa la
următoarele acţiuni din cadrul operaţiilor de stabilitate:
a). Combaterea terorismului
Atacurile teroriste de la New York şi Washington, din 1 î septembrie 2001,
marchează apariţia unei noi categorii de acte teroriste, necunoscută până acum în
istorie. Ceea ce caracterizează şi conferă atributul de inedit al acestor acte este
folosirea aeronavelor de curse civile ca armă a atacului.
Aceste evenimentele ne îndreptăţesc să afirmăm că fenomenul terorist cunoaşte o
dezvoltare fără precedent, aplicându-se, în noul mod de atentate, tehnici de
manipulare psihologică (impactul mediatic, necunoaşterea teroriştilor etc.) şi
tehnici de destabilizare cibernetică nefolosite anterior "capacitatea N.A.S.A. de
supraveghere a spaţiului aerian al S.U.A. a fost blocată printr-un atac al hache-
rilor".30
Pe aceste coordonate, se poate aprecia că terorismul a devenit o problemă
internaţională. Ca răspuns la toate acestea sunt necesare schimbări specifice în
plan politic, social şi militar atât la nivelul fiecărui stat, cât şi internaţional, care
vor avea efecte deosebite pe termen scurt, mediu şi lung. O asemenea ameninţare
va avea implicaţii majore asupra tuturor domeniilor vieţii sociale şi, mai ales,
asupramodului în care vor fi întrebuinţate capacităţile militare în viitoarele
operaţiuni de combatere a terorismului.
Structurile antiaeriene pot participă atât în operaţiile antiteroriste, cât şi în
operaţiile contrateroriste, având ca misiuni:
> asigurarea apărării aeriene contra atacurilor din aer executate cu ajutorul
aparatelor de zbor (incluzând chiar şi avioane de pasageri deturnate) asupra
obiectivelor "periculoase" de natură civilă sau militare, care pot provoca pierderi
mari de vieţi omeneşti sau, prin distrugerea lor, a unui dezastru ecologic pe
teritoriul propriu sau pe teritoriul altui stat;
> acordarea la cererea organizaţiilor civile ce se ocupă de traficul aerian a datelor
despre situaţia aeriană.
b). Implementarea de sancţiuni şi /sau operaţii maritime de interceptare
Impunerea sancţiunilor se poate realiza utilizând diferite tipuri de forţe, inclusiv şi
structuri antiaeriene. Ele participă la stabilirea unei "bariere" selective, permiţând
doar bunurilor autorizate să fie introduse ori scoase de pe teritoriul supus
impunerii sancţiunilor.
Misiunile acestor forţe pot fi:
> supravegherea spaţiului aerian;
> utilizarea forţei letale împotriva aeronavelor care încalcă embargoul instituit.
c). Implementarea zonelor aeriene interzise
Structurile antiaeriene, în cooperare cu aviaţia militară şi alte categorii de forţe,
participă la implementarea zonelor aeriene interzise. Misiunile sunt:
> supravegherea spaţiului aerian interzis pentru zboruri;
> combaterea aeronavelor care zboară ilegal în zonele interzise, conform ordinului
comandantului autorizat şi regulilor de angajare stabilite.
d). Protecţia navigaţiei
In cadrul operaţiilor de protecţie a navigaţiei, forţele antiaeriene pot participa
având următoarele misiuni:
> apărarea antiaeriană a zonelor de acostare a navelor (golfurile şi estuarele);
> apărarea antiaeriană a porturilor.
Un exemplu de încercare a îngrădirii libertăţii de circulaţie în apele internaţionale
în scopul tentativei de control de către Irak a accesului la resursele energetice
(reprezentate de petrol) a statelor lumii, îl reprezintă atacul petrolierului sovietic la
întrarea în strâmtoarea Ormuz de către aviaţia irakiană.
Acest incident demonstrează evident necesitatea structurilor antiaeriene în
acţiunile de asigurare a libertăţii de navigaţie şi de survolare din cadrul
operaţiilor de stabilitate.
e). Operaţii pentru sprijinul activităţii interne
In acest tip de operaţie structurile antiaeriene participă numai cu misiunea de a
furniza date despre situaţia aeriană în cazul grevelor controlorilor de trafic aerian
de la aeroporturi sau ieşirii din funcţiune a aparaturii de lucru a acestora.
f). Asistenţa acordată altor naţiuni şi /sau sprijinul contra insurecţiei
Asistenţa acordată altor naţiuni (asistenţa naţională) a fost un instrument foarte des
utilizat în timpul "războiului rece", în competiţia ce a opus cele două blocuri
militare rivale, N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia, dar mai ales cele două
superputeri, S.LF.A. şi Uniunea Sovietică. Este aproape imposibil de arătat toate
cazurile de acest gen de asistenţă care au avut loc în această perioadă, însă un lucru
este cert, că în foarte multe operaţiuni au participat structurile antiaeriene.
Asistenţa militară acordată de către Uniunea Sovietică: Coreei de Nord,
Vietnamului, Etiopiei, Angolei şi altor state s-a făcut nu numai prin livrări de
armament şi muniţii, consultaţii şi instrucţiuni, ci şi prin punerea la dispoziţia
acestor state de echipamente şi structuri de forţe întregi.
Un exemplu de acţiune, la care au participat structurile antiaeriene, este operaţia
"AHatftipb" (Anadâri) din 1962. In timpul acestei operaţii U.R.S.S. a dislocat pe
teritoriul Cubei o forţă militară impresionantă,după opinia lor în scopul"întăririi
potenţialului de apărare a Cubei pentru a face faţă pericolului agresiunii din
afară, contribuind la menţinerea păcii în toată lumed\
Rezultatul operaţiei este doborârea de către complexul S-75 a avionului american
de cercetare la mare altitudine U-2, pilotat în spaţiul aerian al Cubei de maiorul
Forţelor Aeriene ale S.U.A. Rudolf Andersen pe 27 octombrie 1962.
N-au rămas în urmă de U.R.S.S. nici S.U.A. care, au acordat, la rândul lor,
asistenţă unor state pentru a-şi întări dominanţa sau cel puţin prezenţa în anumite
regiuni considerate strategice.
Operaţia "Faradei" a fost iniţiată de Marea Britanie în cooperare cu Pentagonul în
scopul ducerii luptei cu trupele sovietice în Afganistan. In cartea sa "Djihad",
editată la Londra, Tomom Kărâo descrie măsurile efectuate de forţele speciale şi
de informare, din care făcea parte şi el, pe teritoriul Afganistanului "participam la
lupte directe, doboram avioane, elicoptere, căutam modele de tehnică şi muniţii
noi...".
g). Operaţii de pace
Marile puteri (puterile globale şi cele regionale) şi statele care aspiră să devină
mari puteri au forţe militare desfăşurate şi în alte zone de interes strategic pentru
ele, în afara propriului teritoriu naţional. In general aceste forţe sunt utilizate
pentru executarea demonstraţiilor de forţă. Uneori, demonstraţiile de forţă sunt
puse în aplicare ca măsuri complementare, pentru a facilita succesul altor măsuri
(de regulă politică, diplomatică, chiar economică) sau operaţii militare (de regulă,
de tipul celor altele decât războiul).
Structurile antiaeriene pot participa la demonstraţii de forţă, în cadrul unei grupări
de forţe sau individual, prin executarea aplicaţiilor cu trageri de luptă. Tragerile se
pot executa atât în zone apropiate forţelor ostile cât şi pe poligoane în zone
îndepărtate. Misiunile demonstraţiilor de forţă pot fi:
> descurajarea unui potenţial conflict sau a beligeranţilor; > demonstrarea
capacităţilor de luptă a tehnicii noi apărute în dotare;
> demonstrarea fermităţii de a folosi forţa.
x x
X
Se poate aprecia că experienţa dobândită şi învăţămintele desprinse din I
întrebuinţarea structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene în ultimele conflicte
militare vor influenţa, în viitor, preocupările în domeniul apărării aeriene, vor viza
realizarea de noi sisteme şi elaborarea de noi principii de întrebuinţare în luptă,
care să asigure:
> reducerea decalajului dintre nivelul tehnologic al mijloacelor aeriene şi al celor
de apărare antiaeriană;
> soluţionarea problemelor apărării antiaeriene apărute ca urmare a lărgirii gamei
de obiective ce sunt vizate a fi lovite din aer;
> realizarea aspectelor legate de acţiunea mijloacelor de ripostă antiaeriana în
actualele condiţii, când influenţa factorilor de teren, timp şi stare a vremii nu mai
prezintă dificultăţi deosebite pentru mijloacele de atac aerian.
Ultimele conflicte armate au demonstrat că securitatea obiectivelor poate fi
asigurată numai în condiţiile existenţei unei puternice şi moderne apărării
antiaeriene. Dimensiunile teritoriului şi depărtarea la care se află agresorul nu mai
reprezintă astăzi, în condiţiile existenţei mijloacelor de atac aeriene moderne,
factori determinanţi.
Apreciem că, factorii principali care au influenţat în mare măsură neutralizarea
acţiunilor de ripostă antiaeriană au fost:
> realizarea surprinderii prin folosirea a noi mijloace de atac aerian şi a noi
procedee de întrebuinţare a aviaţiei în scopul străpungerii apărării antiaeriene;
> dezorganizarea sistemului de conducere;
> lipsa de pregătire a personalului în folosirea tehnicii de apărare
antiaeriene;
> timpul mare de reacţie.
Daca in acest capitol ne-am ocupat de posibilităţile de folosire a structurilor de
apărare antiaeriană, în continuare vom pune accent pe modalităţile concrete de
participare a acestora la operaţiile militare de stabilitate.
CAPITOLUL 3
MODALITĂŢI DE PARTICIPARE ALE STRUCTURILOR
DE ARTILERIE ŞI RACHETE ANTIAERIENE LA
OPERAŢIILE MILITARE DE STABILITATE
România s-a dovedit un partener de încredere în cadrul comunităţii internaţionale
în eforturile sale îndreptate în direcţia menţinerii păcii şi securităţii în Europa
Centrală şi de Sud-Est şi pentru soluţionarea paşnică a altor conflicte regionale în
care forurile internaţionale de securitate au decis să intervină.
In ultimul deceniu a devenit din ce în ce mai evident faptul că cele mai multe
dintre ţările din această parte a lumii nu-şi pot imagina propriul viitor decât în
cadrul comunităţii Europene şi Euro-Atlantice. Mai mult decât atât, o zonă a
Balcanilor stabilă necesită, mai presus de toate, o şansă ca fiecare ţară de aici să-şi
vadă demnitatea şi opţiunile sale strategice înţelese. România, ca şi celelalte ţări
din regiune, îşi propune o Europă Centrală şi de Sud-Est al cărei viitor să fie în
pace, democraţie, prosperitate economică şi integrată deplin în structurile
Europene şi Euro-Atlantice.
S-a recunoscut public faptul că prioritatea strategică a României a fost integrarea
în NATO şi în Uniunea Europeană. România demonstrează din nou voinţa sa
politică de a deveni membră în structurile Europene şi Euro-Atlantice, în
concordanţă cu vocaţia sa şi interesele sale naţionale. Datorită acestei poziţii,
România a fost invitată în cadrul summitului de la Praga, din noiembrie 2002 să
adere la NATO, iar în urma Conferinţei de la Copenhaga din decembrie a.c. s-a
stabilit ca dată limită de aderare la U.E. anul 2007.
în acest context România îşi asumă toate obligaţiile cei revin ca viitoare ţară
membră NATO, inclusiv de participare cu forte la operaţiile de
stabilitatedesfăşurate de această alianţă, în cadrul acestor forţe putând fi stabilite
inclusiv structuri de rachete şi artilerie A.A. Pentru a putea înţelege contextul în
care vor putea acţiona forţele de apărare antiaeriană vom analiza în continuare
câteva acţiuni ale unităţilor de rachete şi artilerie a.a. desfăşurate în operaţii de
asigurare şi menţinere a păcii desfăşurate în ultimele două decenii.
3.1. Modalităţi de participare ale structurilor de artilerie şi rachete
antiaeriene la operaţiile militare de stabilitate
3.1.1. Operaţia din Valea Bekaa (Conflictul izraeliano-sirian).
Operaţia din Valea Bekaa, din iunie 1982, s-a desfăşurat în condiţiile în care
trupele de uscat siriene aveau în dotare complexe de rachete antiaeriene "KUB" şi
o numeroasă artilerie antiaeriană, organizate în sisteme de apărare antiaeriană
"etajate".
împotriva acestor sisteme, israelienii au angajat în luptă 90 de avioane, incluzând
avioane de vânătoare de tipul "F-15" şi "F-16" şi avioane de vânătoare-
bombardament de tipul "F-4", "A-4" şi "KFIR". Totodată, israelienii au folosit şi
avioane de cercetare şi alarmare timpurie de tipul "AWACS", care au patrulat de-a
lungul coastei libaneze pentru descoperirea avioanelor siriene şi pentru conducerea
piloţilor israelieni la interceptarea lor. Acestea au evoluat, de regulă, din afara
zonelor de acţiune ale sistemelor de apărare antiaeriană, fiind folosite şi pentru
bruierea comunicaţiilor şi staţiilor de radiolocaţie ale sirienilor.
Metodele noi folosite de israelieni, combinate cu surprinderea şi cele mai moderne
sisteme militare de supraveghere şi alarmare înaintată, au făcut neputincioasă
apărarea antiaeriană. In conflictul din Valea Bekaa, Israelul a doborât 79 de
avioane siriene şi a distrus 19-20 poziţii de lansare a rachetelor antiaeriene "KUB",
cu preţul pierderii unui singur aparat "A-4".
3.1.2. Operaţiile din Golf (1991 - "Furtună în deşert")
In componenţa apărării antiaeriene a Irakului se aflau la începerea conflictului: 20
divizioane S-75, 25 divizioane S-125, 45 de baterii "Kvadraf
(Kub), 50 de complexe "Osa", mai mult de 100 de complexe de tip "Strela-1", 60
de complexe SA-13 ("Strela-1" modernizată), 13 complexe "Roland-2" pe şasiuri
(autopropulsate), 100 de complexe "Roland-2" pe autovehicule, complexe
portabile "Strela-2" şi rachete de construcţie chinezească HN-5A, mitraliere
antiaeriene de cal. 14,5 mm., tunuri de calibru 23mm., mai mult de 200 de
complexe ZSU-23-4 (Şilca), 250 de tunuri cal. 37 mm., 500 de tunuri antiaeriene
cal. 57 mm., mai mult de 100 de complexe ZSU-57-2, 200 de tunuri antiaeriene
calibru 130 mm.
Aviaţia militară era compusă din 30 de Av.V. de tipul "Miraj", 80 de Av.V. J7, 70 de
avioane MiG-21, 18 avioane MiG-29, 25 de avioane MiG-25 35.
Centrele de control şi comunicaţii, precum şi alte obiective importante din Bagdad
dispuneau de o apărare antiaeriană puternică, constituită într-un sistem centralizat,
în care conducerea se efectua de la punctul de comandă principal al apărării
antiaeriene a teritoriului Irakului. Cu toate acestea, la puţin timp după începerea
loviturilor aeriene, sistemele de rachete antiaeriene irakiene, în mod deosebit, au
fost puse în situaţia de a acţiona independent, fără integrare şi fără un control
eficient. Această situaţie dramatică a redus total eficacitatea sistemului de apărare
antiaerian irakian, întrucât acesta nu a avut capacitatea de a trece la conducerea
descentralizată.
Apărarea antiaeriană irakiană a suferit pierderi foarte mari, ca urmare a
numeroaselor lovituri executate de aviaţia asupra staţiilor de radiolocaţie ale
sistemelor de rachete antiaeriene, aerodromurilor şi adăposturilor pentru avioane.
Forţa multinaţională avea în compunerea sa următoarele mijloace antiaeriene:
Complexe de R.A.A. cu bătaie mare "Patriot" (S.U.A.); bătaie medie "Hok M"
(S.U.A.); mobil cu bătaie mică "Crotale" (Franţa).
Unităţile şi subunităţile erau dotate şi cu Complexe de R.A.A. portabile: "Stinger"
(S.U.A.); "Mistral" (Franţa); "Javelin" (Marea Britanie). in plus la toate aceste
unităţi militare erau dotate cu instalaţii de artilerie şi rachete antiaeriene mobile.36
Scopul principal urmărit de forţele multinaţionale a fost de a cuceri supremaţia
aeriană, pentru care, în primul rând au fost neutralizate complexele de rachete £-
75, S-125, "Osa" şi punctele de comandă ale apărării antiaeriene, acţionând de la
înălţimi mici şi foarte mici, folosindu-se armamentul de înalta precizie de la bordul
avioanelor cât şi rachetele de croazieră de tip "Tomahawk"
Forţele multinaţionale având o superioritate tehnologică şi cantitativă în mijloace
de război electronic şi cunoscând sistemele de rachete antiaeriene din dotarea
apărării antiaeriene a Irakului, au folosit pe larg neutralizarea prin bruiaj a
complexelor de rachete antiaeriene a inamicului, în deosebi cu avioanele EF-111,
EA-6B şi EC-130. Pentru a preîntâmpina influenţa mijloacelor de război electronic
asupra mijloacelor proprii şi a exclude neutralizarea sistemelor de navigaţie
proprii, până la declanşarea acţiunilor militare în adâncimea teritoriului irakian şi
kuweitian, au fost instalate de către forţele speciale sisteme de bruiaj cu o singura
folosinţă.
Pe timpul desfăşurării operaţiei, pentru prima dată în arta militară au fosi folosite
elicopterele ca mijloace de neutralizare a apărării antiaeriene cu rachete şi artilerie.
Pe timpul operaţiei au fost lansate mai mult de 1000 de R.A.R. "HARM", de la
distanţe şi înălţimi maxime, care în mod automat executau identificarea şi |
neutralizarea celor mai importante ţinte de la sol (folosindu-se pe larg sistemul de
vizare după coordonatele "memorate").
Au fost folosite, de asemenea, şi R.A.R. "ALARM" (au fost lansate mai mult de
100 de rachete cu toate că verificările tehnice încă nu erau terminate-S.U.A.
folosind teatrul de acţiuni ca poligon de verificare a acestor rachete), care
impuneau sistemelor de descoperire şi dirijare ale rachetelor antiaeriene "sănii
emită" câteva minute, care erau suficiente pentru străpungerea apărării antiaeriene
cu avioanele. Astfel, aviaţia forţelor multinaţionale putea să execute zboruri,!
afara oricăror pericole, la înălţimi mai mari de limita superioară a artileriei
antiaeriene (mai mult de 6000 m).
Având în vedere că irakienii dispuneau de rachete de tip "Scud", S.U.A. au
constituit un sistem de apărare antirachetă, prin desfăşurarea:
> eşalonului de cercetare (cercetare cosmică şi de aviaţie);
V eşalonului activ (avioanele de lovire a rampelor de lansare, cât şi avioanele de
cercetare şi lovire în cazurile când nu se cunoşteau coordonatele poziţiilor de
lansare);
> eşalonului de nimicire a rachetelor pe segmentul final al traiectoriei
(complexele de rachete antiaeriene de tip "Patriot").
Astfel, pe teatrul de acţiuni începând cu luna octombrie 1990 au fost desfăşurate
aproximativ 30 de baterii "Patriot", care aveau misiunea de a apăra cele mai
importante centre politico-administrative (de exemplu, pentru apărarea capitalei
Arabiei Saudite au fost desfăşurate trei baterii, iar oraşele Dammam şi Rafha erau
apărate cu câte două baterii fiecare; în Israel capitala era apărată cu patru baterii,
oraşele Bahrein, Ierusalim şi Haifa erau apărate de câte două baterii fiecare, baza
aeriană de pe teritoriul Turciei de la Indjirlic a fost apărată cu trei baterii, iar baza
aeriană Diyarbakir cu două baterii).
Conducerea focului bateriilor se executa de la punctul de comandă al divizionului,
care primea informaţia de la avioanele E-3A "AWACS". Probabilitatea de nimicire
a rachetei de tip "Scud" cu o rachetă "Patriot" este de 0,5 - 0,6 iar cu două, teoretic,
poate atinge valoarea 0,75 - 0,85 . De asemenea pentru a atinge o probabilitate
garantată asupra fiecărei ţinte se trăgeau câte două rachete. Pe durata conflictului,
bateriile "Patriot" desfăşurate în teatrul de acţiuni au combătut 82 de rachete
"Scud". Prima rachetă "Scud" a fost doborâtă pe data de 18 ianuarie 1991 în
spaţiul aerian al Arabiei Saudite. "în total sau lansat 158 de rachete "Patriot" 38.
Analizând organizarea apărării antiaeriene a obiectivelor importante de către
trupele de rachete şi artilerie antiaeriană ale Irakului, analiştii militari subliniază
următoarele neajunsuri:
> dotarea trupelor cu complexe de rachete şi artilerie (SA-2, SA-3, SA-6, ZSU-
23-4, S-60, KS-30) de generaţie veche, care fuseseră folosite şi în războaiele din
Vietnam şi Egipt şi care nu mai constituiau un pericol pentru aviaţia forţelor
multinaţionale;
> lipsa complexelor cu bătaie mare, care ar fi putut nimici mijloacele de bruiere şi
conducere din aer a forţelor aeriene multinaţionale;
> lipsa mijloacelor de război electronic, care puteau neutraliza sistemele de
cercetare şi conducere ale forţelor multinaţionale;
> organizarea defectuoasă a sistemelor de cercetare şi de foc ale grupărilor
antiaeriene de la obiective;
> imposibilitatea echipelor de luptă de a desfăşura acţiuni în condiţii de bruiaj;
> nivelul slab de pregătire al forţelor irakiene în vederea însuşirii tehnicii noi de
luptă capturată de la inamic (pe timpul acţiunilor în Kuweit au fost capturate şase
complexe de rachete antiaeriene "HAWK" care nu au putut fi utilizate);
> antrenamentele cu echipele de luptă ale subunităţilor şi P.C. nu se mai executau
(mai mult decât atât, în decursul anului 1989 nu se executaseră antrenamente în
condiţii de bruiaj);
> o slabă pregătire psiho-morală a efectivelor.
3.1.3. Operaţiile din Iugoslavia
Potrivit experţilor militari ruşi, la începutul operaţiunii "ALLIED FORCE", trupele
iugoslave de apărare antiaeriană dispuneau de următoarele sisteme de rachete
antiaeriene cu raza mare şi medie de acţiune:
- 60 de lansatoare S-75;
- 60 de lansatoare S-125;
- 68 de lansatoare "Kub".
De asemenea, acestora li se adaugă un număr semnificativ de mijloace care pot
acţiona împotriva ţintelor aeriene care evoluează la joasa înălţime, prmtre care se
număra:
- 17 lansatoare tractate STRELA-10 (SA-13 GOPHIER);
- 113 lansatoare mobile STRELA-1M (SA-9 GASKIN);
- 850 sisteme portabile STRELA-2M (SA-7b GRA1L);
- 54 de sisteme de tunuri a.a. ZSU-57-2;
- 266 de sisteme de tunuri a.a. ZSU-30-2.
Extrem de bine distribuită în teritoriu, mobilă, curajoasă şi eficace apărarea
antiaeriană iugoslavă a determinat prin prestaţia sa transformarea unei campanii
aeriene considerată iniţial facilă pentru echipajele aliate intr-un război aerian de
uzură, cu un plafon minim de risc pentru aviaţia N.A.T.O. de 5.000 m, un consum
suplimentar de avioane şi muniţie în misiuni de anihilare a poziţiilor apărării
antiaeriene şi o scădere considerabilă a preciziei.
Un succes remarcabil al apărării antiaeriene 1-a constituit doborârea, la
27.03.1999, a unui bombardier american F-117. Potrivit experţilor americani, acest
lucru ar fi un indiciu că în înzestrarea forţelor iugoslave ar fî intrat staţia pasivă de
descoperire a avioanelor "Tamara", de producţie cehă, a cârei tehnologie a fost
vândută Federaţiei Ruse.
In pofida unor anumite succese, apărarea antiaeriană iugoslavă nu a putut acţiona
concentrat şi datorită faptului că, potrivit experţilor ruşi, nici una din instalaţiile
SA-2, SA-3A şi SA-6 nu sunt dotate cu sisteme de termoviziune pe timp de noapte
ceea ce le-ar fi conferit o anumită capacitate de angajare pasivă a ţintelor.
Pe de altă parte, potrivit şefului Statului Major General al F.A. ale Rusiei,
generalul Anatoli Kvasnin, pierderile minime suferite de apărarea antiaeriană
iugoslavă în raport cu amploarea loviturilor aeriene, se datorează şi normelor
tactice privind evitarea şi contracararea avioanelor şi rachetelor N.A.T.O.,
elaborate în urma studierii operaţiilor aeriene desfăşurate de Alianţa Nord-
Atlantică în Bosnia-Herţegovina şi Irak. Se detaşează următoarele aspecte:
> ofiţerii iugoslavi ai structurilor de apărare antiaeriană au făcut stagii de
pregătire în S.U.A. şi alte state occidentale, atât în perioada Tito (1949-1959), cat
şi ulterior;
> orientarea apărării aeriene era deja făcuta spre Vest, Nord şi Sud, ceea ce nu a
implicat restructurări majore ale sistemului de apărare. Tocmai din această cauza
N.A.T.O. conta să obţină facilităţi de la ţările vecine situate în Est şi Nord-Est;
> manevrarea permanentă a forţelor şi mijloacelor, în special, a celor din cadrul
sistemului de comandă şi apărării antiaeriene;
> nefolosirea de la început la întreaga capacitate a tehnicii de apărare antiaeriană
disponibile, cu intenţia de a se pregăti pentru un conflict de durată, păstrându-şi
capacitatea de ripostă intactă pentru acţiuni ulterioare, care să surprindă N.A.T.O.
şi eventual să creeze ascendente morale prin producerea de pierderi majore;
> limitarea consumului de muniţie şi rachete antiaeriene;
> gradul înalt de iscusinţa în alegerea ţintelor;
In pofida numărului şi intensităţii atacurilor aeriene cu bombe şi rachete de mare
precizie şi performantă (timp de 78 de zile aviaţia Aliaţilor a executat 38.000 de
zboruri a aviaţiei de luptă şi de asigurare, lansând 23.000 de rachete şi bombe 39),
Belgradul şi-a conservat în mare parte mijloacele sale de apărare antiaeriană. In
acelaşi timp, aviaţia şi artileria antiaeriană şi-au făcut mult mai simţită prezenta,
dând riposte puternice, mai ales în timpul atacurilor aliate desfăşurate pe timpul
nopţii.
Dispozitivele dispersate şi mascate aflate în continuă mişcare, adaptate reliefului
frământat al zonei, au permis cu pierderi minime, evitarea lovituriloraviaţiei şi
rachetelor N.A.T.O. (au fost marcate câteva cazuri de combatere a avioanelor A-
10A "Thunderbolt-2" de rachete autodirijate în LR.40).
In ultima parte a conflictului, reacţia apărării antiaeriene iugoslave la atacurile
aliaţilor a devenit mult mai rapidă, mai puternică şi mai eficientă, (producând,
după unele surse, atacatorilor pierderi însemnate în aparate de zbor şi rachete de
croaziera). Vremea schimbătoare specifică acestui anotimp, precipitaţiile şi ceata
au făcut uneori inoperante sistemele de ochire şi lovire conduse prin televiziune,
laser şi infraroşii, ineficace în mare măsura în astfel de condiţii meteo.
Compararea şi interpretarea diverselor informaţii ne permit să tragem concluzia că,
bombardamentele aliaţilor nu au produs nici pe departe pierderile aşteptate, iar
moralul trupelor sârbe nu a fost afectat într-o prea mare măsură.
Conflictul din KOSOVO a demonstrat, că pentru prevenirea surprinderii se impune
cunoaşterea permanentă şi temeinică a inamicului probabil, precum şi a psihologiei
acestuia precum şi exploatarea părţilor vulnerabile ale sale.
La fel ca şi în cazul altor conflicte, cum a fost şi cel din Golf apariţia unor date şi
informaţii suplimentare, va impune reformularea unor concluzii, abandonarea unor
puncte de vedere şi, desigur, emiterea unor noi judecăţi.
3.2. Cerinţele apărării antiaeriene eficiente.
Opinia noastră faţă de cerinţele de bază către apărarea antiaeriană ale
operaţiilor militare de stabilitate, care determină liniile de forţă ale unei
apărări aeriene eficiente sunt:
£■ organizarea şi conducerea într-o concepţie unitară şi după un plan unic pentru
toate structurile antiaeriene participante la operaţie;
> să asi gure (în cazul operaţiilor multinaţionale) compatibilitatea şi
interoperabilitatea tuturor mijloacelor şi acţiunilor structurilor apărării antiaeriene
ale diferitor state; > asigurarea cercetării, descoperirii oportună şi urmărirea
continuă a mijloacelor aeriene ale forţelor ostile, astfel încât să evite surprinderea
şi să permită trupelor proprii să acţioneze la posibilităţile maxime, iar populaţia să
aplice din timp măsuri de adăpostire;
> să aibă posibilitatea de a duce lupta cu mijloacele aeriene ostile pe toate
direcţiile probabile de acţiune ale acestora;
> să fie permanent gata de luptă cu totalitatea forţelor şi mijloacelor, în orice
moment şi în orice condiţii de timp, anotimp şi stare a vremii;
> să permită executarea oportună şi eficientă a manevrei trupelor de apărare
antiaeriană;
> să realizeze un timp de reacţie cât mai mic şi să dispună de o capacitate de
acţiune eficientă şi de supravieţuire la atacurile speciale executate asupra sa;
> să asigure folosirea la posibilităţile maxime a sistemelor de arme antiaeriene şi
combaterea/nimicirea mijloacelor aeriene ostile înainte ca acestea să-şi
îndeplinească misiunea;
> să asigure cooperarea eficientă între elementele componente şi cu celelalte
categorii de forţe implicate;
> să realizeze (unde este cazul) surprinderea şi inducerea în eroare a agresorului;
> să permită ducerea acţiunilor de apărare în condiţiile întrebuinţării de către
adversar a bruiajului electronic, a armelor de nimicire în masă şi mijloacelor
incendiare;
> să fie activă, flexibilă, viabilă şi stabilă.
3.3. Baza juridică a participării României la operaţiile militare
de stabilitate
Baza juridică a participării României la operaţiile militare de stabilitate o
reprezintă art.5 dm Legea nr.45/1994 unde se subliniază: "//? interesul securităţii
colective şi potrivit obligaţiilor asumate de România prin tratate internaţionale, la
solicitarea Preşedintelui României, se supune Parlamentului spre aprobare"1
1
participarea la operaţii multinaţionale" . Deşi cadrul juridic nu este creat în toate
compartimentele de detaliu (tehnic, administrativ, logistic, financiar, resurse
umane), România dispune de proceduri constituţionale şi legislative care vor face
ca definitivarea acestui proces să se realizeze în timp scurt.
Constituţia României subliniază că "statul român se obligă să îndeplinească
întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte,
iar ratificarea acestora de către Parlament duce la încadrarea lor automată în
dreptul intern"42
Forţele româneşti, capabile să participe la operaţiile militare de stabilitate, nu sunt
destinate exclusiv pentru participarea la operaţiuni internaţionale, ci au locul şi
rolul lor bine definite în structura de forţă naţională. Angajarea acestora se
realizează numai în operaţiuni autorizate de O.N.U., O.S.C.E. sau alte organizaţii
internaţionale cu o asemenea vocaţie, în care există consensul părţilor, cel puţin la
nivel strategic. In anumite condiţii, cu aprobarea Parlamentului, se poate participa
şi la operaţiuni de impunere a păcii. Participarea armatei României la operaţiuni de
gestionare a crizelor sub mandatul organizaţiilor internaţionale este o obligaţie
asumată prin participarea noastră până acum ca partener, iar acum ca invitaţi să ne
integrăm in NATO.
3.4. Modalităţi de participare ale structurilor de artilerie şi rachete
antiaeriene ale României la operaţiile militare de stabilitate
Modalităţile concrete de participare ale structurilor de artilerie şi rachete
antiaeriene ale României la operaţii militare de stabilitate în cadrul unei forţe
i multinaţionale sub auspiciile O.N.U. sau O.S.C.E. impune o tratare diferenţiată
pe
tipuri de misiuni, determinată foarte clar de gradul de modernizare şi
interoperabilitate cu structurile de forte cărora le vor fi subordonate acestea pe
parcursul îndeplinirii misiunii conform acordului M.O.F.A. (Memorandum of
Force Agreement - Memorandum privind Statutul Forţelor). a.l - pot participa cu
structuri de valoare R.Ra.A.A. (R.Ra şi Art.A.A.), în următoarele operaţii:
*
- combaterea terorismului;
= implementarea de sancţiuni şi /sau operaţii maritime de interceptare; =
implementarea zonelor interzise; = protecţia navigaţiei;
= operaţii pentru sprijinul activităţii interne;
= asistenţa acordată altor naţiuni şi /sau sprijinul contra insurecţiei; = operaţii de
pace; = demonstraţii de forţă.
In prezent fără a avea un cod de recunoaştere "Amic - inamic" mteroperabil, şi în
scopul asigurării condiţiilor favorabile conducerii acţiunilor de apărare activă şi a
securităţii forţelor multinaţionale, aviaţia de vânătoare nu va acţiona în zona de
nimicire a structurilor de rachete antiaeriene.
a.2 - acţionând numai de pe teritoriul naţional - în limita razei de acţiune şi fiară a
avea un cod de recunoaştere "Amic - inamic" mteroperabil, pot participa cu
structuri de valoare R.Ra.A.A., Bg.Ra.A.A. la operaţii în sprijinul păcii pentru:
> asigurarea apărării antiaeriene a aeronavelor Forţei multinaţionale care
staţionează pe un aerodrom pus la dispoziţie de statul român;
> implementarea zonelor interzise, la graniţele statului român în limita razei de
acţiune.
b) artileria antiaeriană, limitată de posibilităţile mici de manevră, lipsa unui cod
de recunoaştere interoperabil, poate participa la operaţii de stabilitate în special cu
structuri mici, de valoare baterie, divizion, ce au în dotare armament calibru mic
(Mtr.AA şi Tunuri cal. 30 mm, 35 mm), astfel:
b.l. operaţii în sprijinul păcii:
> asigurarea apărării antiaeriene nemij locite a elementelor importante ale
dispozitivului Forţei multinaţionale cum ar fi - puncte de comandă,
aerodromuri, baze logistice. Datorită posibilităţilor mari de manevră, consider mai
potrivite pentru a îndeplini misiuni de apărare antiaeriană nemijlocită a
elementelor unei forţei multinaţionale în operaţii în sprijinul păcii (cu limitele
impuse de inexistenţa sistemului de recunoaştere), - structurile de apărare
antiaeriană, cu baza la sol din organica trupelor terestre cum ar fî:
- complexele "OSA-AK";
- sistemele "CA-95";
- sistemele "GHEPARD".
- sistemele „OERLIKON"
x x
X
Plecând de la învăţămintele reieşite din ultimele conflicte, o atenţie deosebită
trebuie acordată măsurilor de apărare antiaeriană a forţelor participante la
operaţiile de stabilitate, pentru a asigura îndeplinirea cu succes a misiunilor ce le
revin.
Deşi în operaţiile de stabilitate, acţiunile structurilor de artilerie şi rachete
antiaeriene, sunt de intensitate mică comparativ cu un conflict armat, este necesar
să punem accent pe unele probleme generale.
a) Perfecţionarea apărării antiaeriene zonale a obiectivelor trebuie să
constituie o preocupare a specialiştilor, soluţiile posibile a fi luate sunt foarte
diverse.
b) In cazul obiectivelor de dimensiuni mari sau grupărilor de obiective, cea mai
eficientă ar fî folosirea unor structuri dotate cu complexe moderne cu bătaie mare
şi medie cu grad mare de manevrabilitate, capabile să ocupe dispozitive de luptă în
locuri puţin accesibile şi să nimicească ţinte aeriene cu probabilitate mare, cu un
consum mic de muniţie.
c) Realizarea dispozitivelor de luptă compacte (zonă continuă şi pe cât posibil
eşalonată, astfel încât concentrarea focului în înălţime şi adâncime să permită
deschiderea focului simultan cu mai multe subunităţi, în toată gama deînălţimi
probabile de acţiune ale mijloacelor de atac aerian şi pe orice direcţie de zbor a
acestuia) asigură cel mai ridicat coeficient de respingere a atacurilor cu densitate
mare.
d) Mixarea structurilor antiaeriene, mai precis dotarea acestora cu complexe şi
staţii de radiolocaţie de tipuri diferite, sau prin dotarea cu tehnică de luptă de
ultimă generaţie, cu baleiaj electronic şi racordarea prin salt de frecvenţă ce
asigură protecţia la bruiaj.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI
De la războiul din Golf din 1990-1991 până în prezent N.A.T.O. a fost
angrenat în mai multe acţiuni militare, angajând forţe relativ numeroase şi resurse
financiare şi materiale considerabile, fără să fie însă implicat în nici un război.
Toate acţiunile desfăşurate în Europa, în special în spaţiul fostei Iugoslavii, dar şi
în Albania, au fost exclusiv de tipul acţiunilor de stabilitate. Şi în perspectiva
începutul mileniului trei operaţiile de stabilitate vor constitui principalele
modalităţi de intervenţie în conflictualitatea posibilă şi previzibilă. In acest sens, în
noul concept strategic al Alianţei se subliniază că "Alianţa este pregătita sa ducă
astfel de operaţii" şi că acest fapt "vine în sprijinul obiectivului mai general, care
constă în întărirea şi extinderea stabilităţii".
Promovând o politică activă de colaborare în domeniul militar, România ca ţară
invitată sa adere la Alianţa Euro-Atlantică participă activ la multiple programe
bilaterale, la numeroase exerciţii (aplicaţii) multinaţionale, operaţii umanitare şi de
menţinere a păcii. Este evidentă, în acest context, elaborarea unui "Glosar de
termeni şi definiţii folosite în operaţiile de stabilitate" unic pentru toate
categoriile de arme, punând capăt controverselor de tipul corectitudinii
sintagmelor "operaţii de sprijin alpaca"44 sau "operaţii de pace"45.
Doctrinele militare Româneşti explică scopurile diferitor tipuri de operaţii de
stabilitate în mod general, pentru operaţii care vor fi desfăşurate undeva departe de
teritoriul României, dar şi în apropierea teritoriului sau chiar pe teritoriul
naţional.46 Suntem de părerea că, în documentele militare autohtone trebuie să fie
clar formulate tipurile de operaţii de stabilitate care pot fi desfăşurate pe
teritoriulRomâniei, scopurile, restricţiile şi modalităţile de desfăşurare ale acestora,
deoarece participarea armatei, la gestionarea unei crize interne este o problemă
delicată, existând numeroase limite acţionate, impuse nu numai de dreptul
internaţional, ci şi de morală, de opinia publică internă şi internaţională. în aceste
condiţii, sunt foarte periculoase excesele, la fel şi ezitările. Numai o bună pregătire
din timp de pace, pentru a acţiona în astfel de situaţii, permit o ripostă hotărâtă,
fermă şi corectă.
Pornindu-se de la evoluţia probabilă a gradului de ameninţare aeriană, majoritatea
statelor lumii sunt tot mai mult preocupate să găsească cele mai potrivite mijloace
şi modalităţi de ripostă împotriva acestor ameninţări. In acest scop, conducerile
militare au luat măsuri de a realiza structuri organizatorice şi o înzestrare cât mai
adecvată în domeniul apărării antiaeriene, care să asigure întrebuinţarea eficientă a
forţelor şi mijloacelor în operaţie şi luptă. Operaţiilor militare de stabilitate nu le
sunt străine aceste concepte şi preocupări.
întrebuinţarea structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţiile de
stabilitate, de regulă, va fi conjugată cu aviaţia de vânătoare, procedându-se astfel:
aviaţia de vânătoare va acţiona pe căile îndepărtate de acces, iar structurile de
artilerie şi rachetele antiaeriene - pe căile apropiate şi nemijlocite de acces faţă de
obiectivele apărate.
La formarea structurii Forţei multinaţionale se va ţine cont de compatibilitatea
structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene, în caz când aceste structuri sunt din
armatele diferitor state. Participarea la operaţiile de stabilitate cu subunităţi de
rachete antiaeriene din generaţia anilor '60-'70 va fî posibilă numai în cazul dacă
statul/statele care sunt considerate ostile, au în dotare mijloace de ameninţare
aeriană de aceeaşi generaţie ca şi structurile antiaeriene participante în operaţie din
cadrul Forţei multinaţionale sau ca zona de luptă a aviaţiei să nu să se suprapună
cu zona de nimicire a structurilor de artilerie şi rachete antiaeriene.
In sensul celor de mai sus, consider că este necesar să se acţioneze pentru creşterea
supleţei organizaţionale, flexibilităţii operaţionale,
profesionalizăriipersonalului şi modernizării tehnicii din dotare pentru structurile
de artilerie şi rachete antiaeriene destinate să participe la acest gen de operaţiuni.
Modernizarea tehnicii trebuie făcută pe calea procurării mijloacelor antiaeriene
compatibile cu cele ale ţărilor membre N.A.T.O. De aceea, într-o primă etapă
trebuie să se treacă la achiziţionarea în mod eşalonat a unor complexe de rachete
antiaeriene moderne atât cu bătaie medie (mare) de genul "PATRIOT" (S-300), cât
şi cu bătaie mică "CROTALE", "ROLAND", RAPIER", precum şi a unor tunuri
antiaeriene performante de calibrul mic (35, 40 mm.) de tipul "BOFORS",
"OERL1KON" sau a unor sisteme antiaeriene mixte (tunuri şi rachete), gen
"SKYGUARD".
De asemenea se impune ca în plan teoretic şi practic să se proiecteze şi să se
operaţionalizeze unele forme de cooperare/colaborare la niveî regional şi să se
realizeze în continuare parteneriate concrete cu alte state.
Participarea României la acţiuni în sprijinul păcii - tip de operaţie de stabilitate, în
cadrul organismelor internaţionale, cu structuri de artilerie şi rachete antiaeriene,
câtuşi de mici, sau cu ofiţeri ale acestor structuri va reprezenta o ocazie de
recunoaştere de către comunitatea mondială a rolului său stabilizator, un prilej de
creare a unei imagini favorabile a României în lume.
Este cert că rolul trupelor de artilerie şi rachete antiaeriene în operaţii de
stabilitate, va creşte permanent, în concordanţă cu esenţa defensivă a strategiei şi
doctrinei militare româneşti si implementarea ideilor şi principiilor apărării aeriene
lărgite.
Anexa nr. 1. SCOPURILE OPERAŢIILOR MILITARE DE STABILITATE
a. Scopuri pe termen lung (vizează obiective şi finalităţi de lungă
perspectivă):
> promovarea păcii;
f prevenirea conflictelor;
> promovarea şi salvgardarea drepturilor omului;
> realizarea unui climat de securitate viabil şi stabil;
> prezervarea accesului liber la resursele esenţiale;
> securizarea unor regiuni (zone) cu ridicat potenţial de conflict
b. Scopuri pe termen mediu (vizează finalităţi de etapă):
> sprijinirea organizaţiilor mondiale sau regionale în vederea asigurării securităţii;
ţ promovarea şi sprijinirea intereselor naţionale vitale;
f sprijinirea statelor naţionale în promovarea valorilor democratice;
y izolarea şi securizarea unor surse de risc (trafic de droguri, terorism, intoleranţă,
fiindamentalism religios); i sprijin pentru autorităţile civile;
> sprijin pentru naţiuni prietene, asumat prin tratate;
c. Scopuri pe termen scurt sau parţiale (vizează finalităţi intermediare):
> prevenirea şi stoparea unui conflict;
> impunerea unui acord de pace; P sprijin umanitar;
> protecţia conaţionalilor aflaţi în mediu ostil;
> sprijin pentru reconstrucţia structurilor statale şi a ordinii constituţionale;
> sprijin pentru prevenirea destructurării unui stat;
sprijin pentru lichidarea urmărilor unor dezastre.
Anexa nr. 2. OBIECTIVELE OPERAŢIILOR MILITARE DE STABILITATE
Pot fi structurate în felul următor:
> asigurarea ajutorului umanitar;
> cooperarea multinaţională în asigurarea păcii;
> prevenirea conflictelor;
> încetarea ostilităţilor, dezangajarea forţelor;
> aducerea beligeranţilor la masa tratativelor;
> impunerea unui acord de pace;
> supravegherea respectării prevederilor unui acord de pace;
> protecţia refugiaţilor şi persoanelor strămutate;
> lichidarea urmărilor unor dezastre;
> sprijinul autorităţilor civile în refacerea structurilor statale;
> constituirea unor capacităţi comune de apărare;
> asistenţa tranziţiei;
> asistenta în stoparea traficului de droguri;
> combaterea organizaţiilor şi acţiunilor teroriste;
> asigurarea libertăţii de deplasare şi navigaţie;
> protecţia intervenţiei organizaţiilor umanitare;
> sprijinirea combaterii insurgenţilor;
> sprijin pentru răsturnarea regiunilor totalitare antidemocratice^
> salvarea şi evacuarea necombatanţilor
Anexa nr. 3. CARTA O.N.U.
Capitolul VI Rezolvarea paşnică a diferendelor.
Art. 34. Consiliul de Securitate poate ancheta orice diferend sau orice situaţie care
ar putea duce Ia fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend, în
scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situaţiei ar putea pune în
primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Art. 36. 1) Consiliul de Securitate O.N.U. poate, în orice stadie a unui diferend de
natura celor menţionate în art.33 ori al unei situaţii similare să recomande
procedurile sau metodele de aplanare hotărâte.
2) Consiliul de Securitate va lua în considerare orice proceduri de rezolvare a
diferendului deja adoptate de părţi.
3) Făcând recomandări în temeiul prezentului articol Consiliul de
Securitate va ţine sama şi de faptul că, în regulă generală, diferendele de ordin
juridic trebuie să fie supuse de părţi Curţii Internaţionale de justiţie, în
conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii.
Art. 37. 1) In cazurile în care părţile la un diferend de natura celor menţionate în
art. 33 nu reuşesc să-1 rezolve prin mijloacele indicate în acel articol, ele îl vor
supune Consiliului de Securitate.
2) Tn cazul în care Consiliul de Securitate consideră că prelungirea diferendului ar
putea, în fapt, să pună în primejdie menţinerea păcii şi securităţii Internaţionale el
va hotărî dacă trebuie să acţioneze în temeiul art.36 sau să recomande condiţiile de
rezolvare pe care le va considera potrivite.
Art. 38. Fără a se duce atingere dispoziţiilor art.33-37, Consiliul de Securitate
poate, dacă toate părţile la un diferend cer aceasta, să facă recomandări părţilor în
scopul rezolvării paşnice a diferendului. Capitolul VII
Acţiunea în caz de ameninţări împotriva păcii, de încălcări ale păcii
şi de acte de agresiune.
Art. 39. Consiliul de Securitate va costată existenţa unei ameninţări împotriva
păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori
va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu art. 41-42, pentru menţinerea,
restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.
Art. 40. Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei Consiliul de Securitate poate
ca, înainte de a face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în
conformitate cu art. 39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor
provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii
nu vor prejudicia într-un nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor interesate.
Consiliul de Securitate va ţine seama în mod cuvenit de neexecutarea acestor
măsuri provizorii.
Art. 41. Consiliul de Securitate poate hotărî în ce măsură care nu implică folosirea
forţei armate, trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere
membrilor ONU să aplice aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală
sau parţială a relaţiilor economice şi a comunicaţiilor, precum şi ruperea relaţiilor
diplomatice.
Art. 42. In cazul în care Consiliul de Securitate va considera că măsurile prevăzute
în art. 41 nu ar fî adecvate sau sa dovedit a nu fi adecvate, el poate întreprinde, cu
forţe navale ori terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde
demonstraţie, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate de F.A.M., maritime
sau terestre ale membrilor O.N.U.
Art. 46. Planurile pentru folosirea forţelor armate vor fi stabilite de Consiliul de
Securitate cu ajutorul comitetului de Stat Major.
Art. 48. 1) Măsurile necesare executării hotărârilor Consiliul de Securitate în
scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale vor fi luate de toţi membrii
ONU. sau de unii dintre ei, după cum va stabili Consiliul de Securitate.
2) Aceste hotărâri vor fi executate de membrii O.N.U. atât direct cât şi prin
acţiunea lor în cadrul organismelor internaţionale corespunzătoare din care fac
parte.
Art. 51. Nici o dispoziţie din prezenta carta nu va aduce atingere dreptului inerent
de autoapărare individuală sau colectivă în cazul, în care se produce un atac armat
împotriva unui membru al O.N.U., până când Consiliul de Securitate va lua
măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile
luate de membrii în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la
cunoştinţa Consiliului de Securitate şi nu vor afecta în nici un fel puterea şi
îndatorirea Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei carte de a întreprinde
oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea
păcii şi securităţii internaţionale.
Anexa nr. 10.
PARTICIPAREA ARMATEI ROMÂNIEI LA OPERAŢIUNI DE
GESTIONARE A CRIZELOR SUB MANDATUL
ORGANIZAŢIILOR INTERNATIONALE
1. Războiul din Golf. S-a participat cu Spitalul Chirurgical de Campanie nr. 100,
dislocat la Al Jubayl (Arabia Saudită), cu un efectiv total de 384 de militari si 200
de paturi, in perioada 20 februarie - 20 martie 1991, in compunerea unei brigăzi
logistice britanice, participante la acţiunile Foiţei Multinaţionale de Pace din zona
Golfului Persic (participarea a avut la baza Rezoluţia nr. 678 a Consiliului de
Securitate al ONU).
2. Misiunea de observatori din Republica Moldova: S-a participat cu un grup
de observatori militari, dislocat in zona localităţii Tighina, cu un efectiv de 24 de
ofiţeri, in perioada mai 1992 - februarie 1993. Misiunea a fost constituita in baza
mecanismului cvadripartit (cu participarea Republicii Moldova, României,
Federaţiei Ruse si Ucrainei) de reglementare pe cale paşnică a conflictului din
raioanele de răsărit ale Republicii Moldova.
3. Operaţiunea Naţiunilor Unite in Somalia (UNOSOM II). S-a participat cu un
Spital Militar de Campanie, dislocat la Mogadishu, cu un efectiv total de 236 de
militari si 50 de paturi, care a acţionat in perioada 6 iulie 1993 - 26 octombrie
1994. Pe lângă asistenta medicala de urgenta pentru trupele ONU, spitalul a
acordat un ajutor umanitar substanţial populaţiei locale.
4. Misiunea de Asistenta a Naţiunilor Unite pentru Rwanda (UNAMIR). S-a
participat cu o echipa de 5 ofiţeri cu statut de observatori militari, care au acţionat
in perioada 6 martie -16 aprilie 1994 in cadrul contingentului belgian din
compunerea misiunii.
5. Misiunea de Verificare a Naţiunilor Unite pentru Angola III
(UNAVEM III). S-a participat cu următoarele forte:
- un Spital Militar de Campanie, dislocat in localitatea Viana, cu un efectiv total de
108 militari si 40 de paturi, care a acţionat in perioada 1 iunie 1995 - 30 mai 1997.
Pe lângă asistenta medicala de urgenta acordata personalului UNAVEM III, a
prestat activităţi cu caracter umanitar in beneficiul populaţiei civile locale;
- o grupă de ofiţeri si subofiţeri de stat major, cu un efectiv total de 31 de militari,
care a acţionat in perioada 1 aprilie 1995 - 5 iunie 1997 in cadrul
comandamentelor UNAVEM III dispuse in localităţile Luanda, Menongue,
Lubango, Saurimo si Uige. Militarii romani au încadrat funcţii de conducere si de
stat major la nivelul Comandamentului Forţei si al Comandamentelor Regionale;
- un batalion de infanterie "Căşti Albastre", cu un efectiv total de 758 militari,
având comandamentul si o companie dislocate la Lubango si trei companii
dislocate la Lobito, Chicuma si N'Gove, care a acţionat in perioada octombrie
1995 - iunie 1997. Pe timpul participării la misiune, efectivele acestui batalion au
fost înlocuite la intervale de cate sase luni cu personal aparţinând batalioanelor
de"Căşti Albastre" din Bucureşti, Craiova, Iaşi si Bistriţa. După încheierea misiunii
UNAVEM III si transformarea acesteia in Misiunea de Observare a Naţiunilor
Unite pentru Angola (MONUA), in iulie 1997, batalionul a fost înlocuit cu o Forţa
de Reacţie Rapidă de nivel companie, cu un efectiv de 150 militari, care a acţionat
in Angola pana in iunie 1998.
6. Forţa Multinaţională de Protecţie pentru Albania. S-a participat cu
Detaşamentul Tactic "Sfanţul Gheorghe", cu un efectiv de 391 militari, care a fost
dislocat in localităţile Girokaster si Tepelene, precum si o grupa de stat major cu
j un efectiv de 10 ofiţeri care au activat in structurile de comanda ale Operaţiunii f
"ALBA"condusa de Italia, in perioada aprilie - iulie 1997. Misiunea s-a desfăşurat
in baza Rezoluţiei Consiliului de Securitate ONU nr. 1101 din martie 1997
(România a fost singura tara din afara N.A.T.O. participantă la această operaţiune).
In contextul stabilizării situaţiei din aceasta tara, in cadrul iniţiativei MAPE
(Multinaţional Advisery Police Element) un reprezentant din cadrul Ministerului
de Interne se afla in misiune in Albania.
7. Forţa de Implementare a Păcii (IFOR) si Forţa de Stabilizare a Păcii
(SFOR) in Bosnia-Hertegovina, conduse de N.A.T.O. In misiunea IFOR s-a
participat cu Batalionul 96 Geniu, cu un efectiv de 200 de militari, dislocat in
localitatea Zenica, in perioada 8 martie - 1 noiembrie 1996. Batalionul a fost
subordonat Corpului Aliat de Reacţie Rapida (ARRC), executând in principal
activităţi de deminare, reparaţii de drumuri si poduri, construcţii si reparaţii de
clădiri. După încheierea mandatului IFOR, batalionul a continuat să participe, in
perioada 1 noiembrie 1996 - 22 iunie 1998, la operaţiunea SFOR, cu un efectiv
diminuat la 180 de militari. In cadrul SFOR a mai acţionat o grupa de trei ofiţeri
romani de stat major, in subordinea Comandamentului Forţelor Terestre Aliate din
Europa Centrala (LANDCENT), precum si un detaşament de aprovizionare cu
carburanfi-lubrifianţi, alcătuit din 10 militari si 6 autospeciale. O data cu
prelungirea misiunii SFOR, s-a prelungit si mandatul contingentului român, care
este dislocat si in prezent in Zenica.
OPERAŢIUNI DE MENŢINERE A PĂCII IN CURS DE DESFĂŞURARE
1. Misiunea de Observare a Naţiunilor Unite pentru Irak si Kuweit
(UNIKOM). S-a participat cu 7 observatori militari, începând cu luna aprilie
1991. Ulterior, numărul acestora a fost redus la 6, iar, începând cu octombrie 1996,
la 5. Misiunea se executa sub egida ONU si consta in observarea respectării
încetării focului in fosta zona de conflict din Golful Persic.
2. Misiunea post-SFOR in Bosnia-Hertegovina condusă de N.A.T.O. In baza
aprobării Parlamentului României, se participa la misiunea post-SFOR, începând
din 22 iunie 1998, cu următoarele forte:
- batalionul 96 Geniu, cu un efectiv de 166 de militari;
- un detaşament de transport carburanţi-lubrifianţi, alcătuit din 10 militari;
- un pluton de poliţie militară, cu un efectiv de 21 de militari, in cadrul unei unităţi
multinaţionale de politie militară; - trei ofiţeri de stat major, din care unul
îndeplineşte funcţia de asistent al şefului de stat major al Secţiei Operaţii Civile,
iar ceilalţi doi de ofiţeri CIM1C, în cadrul comandamentului forţei;
- două aeronave militare de transport C-130H (numai la cerere).
România a pus, de asemenea, la dispoziţia Rezervei Strategice SFOR un batalion
de infanterie cu un efectiv de 400 de militari, dispunând si de mijloacele de
transport aerian necesare.
3. Misiunea I.S.A.F. din Afganistan. Se participă cu un pluton de poliţie militară,
o grupă de specialişti în domeniul protecţiei chimice şi bacteriologice şi o
companie din cadrul trupelor terestre.
Plutonul român de politie militară din cadrul Forţei Internaţionale de Asistenta de
Securitate în Afganistan (I.S.A.F.) a executat, în perioada 01-20 iunie a.c, 68
misiuni ordonate de conducerea Forţei. Acestea au cuprins 5 misiuni de
intervenţie, 16 misiuni de monitorizare, 2 misiuni de control antitero, 27 misiuni
de escortă si 12 misiuni de patrulare, 1 misiune transport special, 3 misiuni de pază
o obiectivelor speciale si 2 misiuni de investigaţii.
în perioada 07-11 iulie a.c, a avut loc rotirea personalului participant la misiune.
Detaşamentul C - 130 a executat 3 misiuni în favoarea I.S.A.F., transportând
combustibil si alimente pe ruta KARACHI - KABUL. In perioada 28 iunie - 13
iulie a.c, aeronava C-130 a executat misiuni de transport în sprijinul Operaţiei
"ENDURING FREEDOM".