Reologie - Curs 8

REOLOGIA EMULSIILOR

Interesul ştiinţific acordat emulsiilor, în special în ultimii ani, este pe deplin

justificat de marea varietate de domenii în care sunt întâlnite emulsiile şi de
multiplele lor aplicaţii.
În chimia biologică studiul emulsiilor este important pentru informaţiile pe care
le poate aduce asupra proceselor bilogice de transport şi resorbţia grăsimilor. În
farmacie şi cosmetică, emulsiile constituie preparate de tradiţie, a căror gamă este în
continuă diversificare.
Industria alimentară oferă, de asemenea, exemple de utilizare a emulsiilor:
laptele, smântâna, untul, margarina, maioneza, constituie emulsii de diverse
compoziţii.
În industria chimică, procedeul de polimerizare în emulsie este un procedeu
consacrat, care oferă o serie de avantaje: viteză de reacţie mai mare, randament mai
ridicat, temperatură ceva mai scăzută.
În industria petrolieră emulsiile apar în multe stadii ale procesului de extracţie
şi prelucrare a hidrocarburilor.
Dintre numeroasele aplicaţii ale emulsiilor se mai pot cita emulsii de lacuri şi
vopsele, emulsii fotografice, emulsii de hidrofugare, de lubrefiere etc.

8.1. Definirea emulsiilor. Proprietăţi

Emulsiile reprezintă sisteme eterogene formate din două faze practic

nemiscibile, una din faze fiind dispersată sub formă de bule în cealaltă. Fluidul
dispersat este numit fază dispersă sau fază internă, iar fluidul de dispersie constituie
faza continuă sau faza externă. Dimensiunea picăturilor fluidului dispersat este
cuprinsă, în general, între 0 - 50.
În majoritatea emulsiilor una din faze este apa, iar cealaltă fază este alcătuită
dintr-o fază numită convenţional "ulei", indiferent de constituţia sa chimică. În funcţie
de natura fazei dispersate emulsiile sunt simbolizate prin formulele U/A (ulei
dispersat în apă) şi A/U (apă dispersată în faza uleioasă) (în literatura engleză, de
exemplu, simbolurile sunt O/W şi W/O).
Pentru ca sistemul dispers lichid-lichid să constituie o emulsie în sensul
definiţiei acesteia, este necesară existenţa unui anumit grad de stabilitate asigurat
prin satisfacerea unor condiţii termodinamice. Din punct de vedere practic, noţiunea
de stabilitate implică menţinerea proprietăţilor emulsiei o anumită perioadă. Cu toate
acestea, deşi din punct de vedere termodinamic nu au atins starea de energie
minimă posibilă, emulsiile de o anumită compoziţie pot fi depozitate perioade mai
îndelungate fără modificări măsurabile. O astfel de comportare implică prezenţa
câtorva minime de energie în sistem şi îşi are sursa în variaţiile de energie care apar
când picăturile dispersate se apropie, floculează sau se unesc.
Gradul de stabilitate al unei emulsii reprezintă una dintre cele mai importante
proprietăţi ale emulsiilor. Prin lăsarea în repaos a unei emulsii, suprafaţa de
separaţie începe să se micşoreze prin contopirea particulelor (fenomenul de
coalescenţă) care duce în final la apariţia unei stratificări. Pentru realizarea
emulsionării este necesară micşorarea tensiunii interfaciale. Aceasta se realizează
prin introducerea unui agent tensioactiv, care se numeşte emulgator. Adăugarea
emulgatorului are ca efect modificarea condiţiilor existente la interfaţa fluid - fluid cu
1
reducerea corespunzătoare a tensiunii superficiale. Mărimea acestui efect depinde
de natura şi de concentraţia agentului tensioactiv.
Acţiunea emulgatorului se bazează pe particularităţile sale structurale şi în
special pe echilibrul între grupele hidrofile şi hidrofobe pe care acesta le conţine. În
structura egentului tensioactiv există o parte cu caracteristici polare, care conferă
produsului solubilitate în apă şi o parte cu caracteristici nepolare, hidrofobă, care
conferă solubilitate în uleiuri.
Eficacitatea agentului tensioactiv depinde de natura şi proprietăţile sale fizice.
Pentru caracterizarea agenţilor tensioactivi a fost introdus un criteriu de comparaţie
denumit balanţa hidrofil-lipofilă - HLB sau scara HLB care este cuprinsă între 1 şi 50.
Valoarea acestui criteriu dă indicaţii asupra acţiunii de emulsionare a agentului
tensioactiv. Astfel, agenţii tensioactivi cu HLB = 4-6 sunt potriviţi ca emulgatori
pentru emulsii A/U în timp ce valori HLB de 8-18 indică emulgatorii pentru emulsii
U/A. O valoare HLB mică (1-10) indică un agent lipofil, o valoare HLB mare indică un
agent hidrofil. Valoarea HLB este mai ridicată când predomină în moleculă
fracţiunea hidrofilă. Valorile HLB optime pentru formarea unei emulsii stabile depind
şi de natura uleiului sau amestecului de uleiuri folosit.
Dacă prepararea emulsiei nu pune probleme prea dificile, menţinera emulsiei
stabile este dificilă. Destabilizarea emulsiilor poate avea loc în trei moduri şi anume:
prin ecremare, inversarea fazelor şi dezemulsionare (rupere)
Ecremarea constă în separarea emulsiei în două faze, dintre care una este
mai bogată decât cealaltă în particule dispersate. Inversarea fazelor constă în
modificarea tipului de emulsie din tipul A/U în U/A sau invers, adică faza care a fost
continuă devine dispersă, iar cea dispersă devine continuă. Dezemulsionarea sau
ruperea emulsiei constă în separarea completă a emulsiei în cele două faze
componente.
Stabilitatea emulsiilor depinde de mai mulţi factori printre care un rol deosebit
revine concentraţiei fazelor, temperaturii, prezenţei electroliţilor şi lungimii lanţului
hidrofil al emulgatorului. Temperatura la care are loc inversia fazelor este, de
asemenea, o mărime specifică - în literatura de specialitate de limbă engleză apare
sub prescurtarea PIT - phase inversion temperature.

8.2. Viscozitatea emulsiei. Factorii care influenţează viscozitatea

Aplicaţiile practice ale emulsiilor depind în mare masură de proprietăţile de

curgere ale acestora. O problemă deosebit de importantă este aceea a realizării
emulsiilor, a formulării lor corecte, astfel încât să se obţină viscozitatea dorită în
condiţii de lucru specificate.
Cunoaşterea reologică a emulsiilor prezintă o serie de dificultăţi care sunt
legate de complexitatea mai mare a acestor sisteme. Astfel, o emulsie conţine cel
puţin trei componente: apa, uleiul şi agentul tensioactiv. În plus, pentru stabilizarea
emulsiilor se mai adaugă, uneori, şi alţi ingredienţi, cum ar fi co-emulgatorii sau
sărurile.
O complicaţie suplimentară este adusă de posibilitatea deformării globulelor
în timpul forfecării sau în cazul în care sunt prea apropiate unele de altele. În cazul
apariţiei acestor deformaţii nu se mai pot aplica teoriile deduse pentru particule
sferice, sau pentru oricare alt fel de particule de formă definită.
În reologia emulsiilor se poate face şi o diferenţiere între emulsiile propriu-
zise, mai mult sau mai puţin stabile din punct de vedere termodinamic, şi

2
"dispersiile" fluid-fluid, inerent instabile, a căror rupere se produce într-un timp
relativ mic.
Evidenţierea factorilor care influenţează viscozitatea emulsiilor şi cunoaşterea
modului de acţiune al acestora prezintă importanţă pentru formularea emulsiilor. Pe
de altă parte, elaborarea unei ecuaţii care să lege toate variabilele conduce la relaţii
complicate, a căror aplicare practică este puţin posibilă. Aceasta este explicaţia
faptului că, în general, ecuaţiile propuse pentru viscozitatea emulsiilor sunt valabile
numai pe domeniul pentru care au fost deduse.
În abordarea studiilor reologice ale emulsiilor s-au conturat în principal două
tendinţe şi anume:
 considerarea picăturilor de fluid drept sfere rigide;
 considerarea picăturilor de fluid drept sfere deformabile.
Conform primei abordări se consideră că picăturile de lichid cu o rază mai
mică decât o anumită valoare critică se comportă ca sfere rigide. Raza critică, r
poate fi determinată cu relaţia:

r  (8.1)
1   g
în care  este tensiunea interfacială, 1 - 2 diefrenţa dintre densităţile celor două
lichide, iar g acceleraţia gravitaţională.
În acest caz pentru determinarea viscozităţii emulsiilor se pot aplica relaţiile
stabilite pentru suspensii de particule sferice, iar viscozitatea fazei interne
dispersate nu prezintă importanţă.
În caz contrar, atunci când emulsiile sunt privite ca dispersii de particule
deformabile, este necesar să se ia în considerare atât viscozitatea fazei interne
dispersate cât şi natura şi proprietăţile fizice ale emulgatorului la interfaţă.
Emulgatorul constituie, de fapt, o atreia fază, sub forma unui strat adsorbit în
jurul particulelor, care modifică forţele de coeziune dintre particule şi cele dintre
particule şi faza continuă. Dacă în timpul forfecării particulele unei emulsii sunt
deformabile numai în mică masură, deformaţia poate fi calculată cu relaţia Taylor:
LA  BA  d p 0  19 16 i   0 
   (8.2)
LA  BA 2 T   i   0 
în care:
LA şi BA sunt dimensiunile axei mari, respectiv axei mici a particulelor;
 - tensiunea interfacială;
 - viteza de forfecare;
dp - diametrul particulei;
0, i - viscozitatea fazei continui (externe), respectiv a fazei dispersate.
În general factorii care influenţează comportarea reologică a unei emulsii se
datoresc:
 fazei disperse;
 fazei continui;
 emulgatorului;
 diferiţilor aditivi.
Faza dispersă influenţează viscozitatea emulsiei prin concentraţia sa
volumică, viscozitate, mărimea, forma şi distribuţia particulelor şi constituţia chimică.
Factorii corelaţi cu faza continuă sunt viscozitatea acesteia, constituţia chimică,
polaritatea, pH-ul, concentraţia electrolitului. Agenţii tensioactivi influenţează
viscozitatea emulsiei în mod diferenţiat, în funcţie de constituţia chimică,
3
concentraţie, grosimea filmului adsorbit la interfaţă şi efectele electroviscoase.
Acţiunea aditivilor introduşi ca agenţi de stabilizare se manifestă prin modificarea
energiei de interacţiune dintre particule datorită efectelor asupra suprafeţelor
acestora şi prin modificarea interacţiunilor hidrodinamice.

Influenţa concentraţiei fazei disperse

Concentraţia fazei disperse este un factor important deoarece influenţează în
mare masură interacţiunea dintre particule, iar la depăşirea unei anumite valori se
poate obţine chiar inversarea fazelor. Ca şi în cazul suspensiilor, se poate vorbi de
emulsii diluate şi concentrate.
În cazul emulsiilor diluate, ale căror particule dispersate pot fi aproximate ca
mici sfere rigide, se poate aplica ecuaţia Einstein:
   0 1  a  (8.3)
în care  este viscozitatea emulsiei, 0 viscozitatea fazei continui,  fracţia volumică
a fazei disperse, iar a o constantă egală cu 2,5.
Ecuaţia (8.3) se aplică numai sistemelor extrem de diluate, la care nu apare
interacţiune între particule, iar distanţa dintre particule este foarte mare comparativ
cu diametrul lor.
Majoritatea emulsiilor întâlnite, însă, în practică, au valori ale lui  mai mari
decât cele pentru care este valabilă ecuaţia (8.3). Pentru acestea s-au propus
ecuaţii de forma unei serii de puteri:
 
   0 1  a  b 2  c 3 (8.4)
unde valoare constantei a este, în general, mai mare de 2,5. O serie de valori ale
constantelor a, b, c, găsite de diversi cercetători sunt prezentate în tabelul 1.

Tabelul 1
Emulsia Diametrul a b c
particulei, 
Apă/ulei 1,0 - 3,0 2,3 - 2,8 0 - 9,7 -
Ulei/apă 2,5 - 4,5 1,5 - 2,3 1,6 - 8,5 -
Ulei/apă 0,0138 - 0,1025 2,6 - 5,0 - -
Emulsie de latex 0,0990 - 0,8710 2,5 6,29 - 7,64 26,9 - 36,3

Pentru calcularea viscozităţii emulsiilor mai concentrate au fost propuse o

serie de ecuaţii, dintre care unele se bazeză pe analogia cu suspensiile solid-fluid.
Caracteristicile de curgere ale emulsiilor concentrate, cu valori ale lui  ce
depăşesc 50% diferă mult de cele ale emulsiilor diluate, care, în ngeneral, se
comportă newtonian. Emulsiile concentrate prezintă o scădere a viscozităţii cu viteza
de forfecare; la viteze de forfecare ridicate viscozitatea atinge valori limită
staţionare. Deseori, emulsiile concentrate prezintă un prag de tensiune, adică
înainte de a începe curgerea este nevoie de un efort de forfecare de valoare finită.
Pentru emulsii concentrate ( > 50%) s-a propus o ecuaţie de forma:
1
  (8.5)
1   1/ 3

4
 VISCOZIMETRIA SOLUŢIILOR

Amestecurile de lichide, sau solidele dizolvate în lichide, dau în mod obişnuit

sisteme capabile de evidentă manifestare a fenomenului de curgere.
Sistemele binare apte de curgere pot fi caracterizate simplu de o viscozitate
, estimabilă în funcţie de viscozităţile 1 şi 2 ale componentelor sale şi de fracţiile
N1 şi N2 corespunzătoare:
  1 N 1   2 N 2 (8.6)
Experienţele efectuate în scopul verificării relaţiei precedente demonstrează
că aceasta devine improprie pentru sistemele cvasi ideale. Dependenţa de
compoziţie a viscozităţii unei soluţii cu componente lichide micromoleculare este mai
degrabă o curbă decât o linie dreaptă. Pentru anumite proporţii ale componentelor
într-un sistem, viscozitatea acestuia poate fi mai mare decât aceea a componentului
mai viscos, sau mai mică decât aceea a componentului mai puţin viscos. De
exemplu, în cazul soluţiilor de alcool etilic în apă, viscozitatea variază în funcţie de
compoziţie după o curbă care prezintă un maxim cu atât mai înalt cu cât temperatura
este mai joasă.
Un caz particular este reprezentat de soluţiile de polimeri. De exemplu,
viscozitatea compusului macromolecular dintr-un sistem poate fi de ordinul 1011-
1014P, pe când viscozitatea componentei micromoleculare este de aproximativ 10-3P.
Viscozitatea soluţiilor de polimeri este foarte mare comparativ cu cea a substanţelor
micromoleculare în soluţie; ea depinde puternic de temperatură, de masa moleculară
a polimerului şi variază neliniar cu concentraţia soluţiei.
Atributul diluat se foloseşte, de regulă, în cazul soluţiilor macromoleculare
care conţin mai puţin de 1 g de polimer la 100 ml soluţie. La astfel de concentraţii, în
soluţiile substanţelor de masă moleculară mică moleculele solutului nu
interacţionează practic una cu alta. Macromoleculele din soluţii care conţin 0,5 g
polimer la 100 ml soluţie interacţionează formând asociaţii.

Procedee şi metode viscozimetrice

Mărimi caracteristice în determinarea viscozităţii unor sisteme
În studiul viscozimetric al soluţiilor de polimeri sunt definite şi se utilizează
mărimi care îşi capătă o incontestabilă confirmare în inevitabila confruntare dintre
teorie şi practică. Una din mărimile de primă importanţă în investigarea soluţiilor de
polimeri este aşa numita viscozitate relativă (r), care exprimă măsura variaţiei
viscozităţii soluţiei în raport cu aceea a solventului. Aşadar viscozitatea relativă se
defineşte ca fiind raportul dintre viscozitatea soluţiei s şi viscozitatea solventului pur
0:

r  s (8.7)
0
Dată fiind dependenţa evidentă a viscozităţii de temperatură, atât s, cât şi 0 sunt
considerate la aceeaşi temperatură.
În scopul stabilirii relaţiilor dintre mărimea sau forma macromoleculelor în
soluţie şi viscozitatea soluţiei respective, se foloseşte viscozitatea specifică (sp),
menită să ilustreze creşterea relativă a viscozităţii soluţiei, afectată de coexistenţa
solventului cu polimerul dizolvat. Viscozitatea specifică se defineşte ca fiind raportul
5
dintre creşterea viscozităţii, datorită prezenţei polimerului în soluţie (s - 0) şi
viscozitatea solventului pur (0):
 
 sp  s 0   r  1 (8.8)
0
Soluţiile de polimeri sunt caracterizate, în general, de o viscozitate specifică a
cărei variaţie cu concentraţia este neliniară. Viscozitatea redusă, definită ca raportul
dintre viscozitatea specifică şi concentraţie:

 r  sp (8.9)
c
creşte însă aproape liniar în aceleaşi condiţii.
O ală mărime de aceeaşi natură, folosită adesea, este viscozitatea intrinsecă
[], denumită uneori şi viscozitate internă. Ea se poate exprima în diferite moduri:
ln  r 1  sp
   lim
c 0 c
 lim ln
c 0 c 0
(8.10)

sau
 sp 1  
   lim
c0 c
 lim  s  1
c 0 c 
(8.11)
 0 
În aceste expresii, c este concentraţia exprimată în grame la 100 ml soluţie.
Deoarece viscozitatea relativă şi viscozitatea specifică sunt mărimi
adimensionale, viscozitatea intrinsecă [] are dimensiunile inversului concentraţiei
adică ml/g sau dl/g.
Denumirea de viscozitate intrinsecă a fost folosită pentru prima dată de E.
Kramer. La conferinţa internaţională de polimeri (I.U.P.A.C.) din 1952 a fost adoptată
denumirea de număr limită de viscozitate pentru [], care, de altfel, nu are

dimensiunile unei viscozităţi; la aceeaşi conferinţă s-a mai stabilit pentru  r  s
0
denumirea de raport de viscozitate, iar pentru  sp c , aceea de număr de viscozitate.
Practic viscozitatea intrinsecă poate fi detrminată prin extrapolarea uneia din
curbele:
 sp
 f (c) (8.12)
c
sau:
1 s 1
ln  ln  r  f ( c ), pentru c  0. (8.13)
c 0 c
În domeniul soluţiilor diluate de polimeri, graficele se identifică cu nişte drepte.
Acestea au pante diferite, dar prin extrapolare la concentraţie c = 0, se întâlnesc în
acelaşi punct de pe ordonată (fig.8.1).

Fig.8.1. Determinarea mărimii [] în

cazul unor soluţii de polistiren în
toluen

6
Definiţiile şi nomenclatura acceptate pentru viscozitatea soluţiilor polimere sunt
redate sistematic în tabelul 2.

Tabelul 2
Denumirea obişnuită Denumirea propusă de Simbolul şi ecuaţia de
I.U.P.A.C definiţie
Viscozitate relativă Raport de viscozitate  t
r  s  s
0 t0
Viscozitate specifică   0 t t
 sp  s r 1  s 0
0 t0
Viscozitate redusă Număr de viscozitate  sp
 red 
c
Viscozitate inerentă Număr logaritmic de viscozitate 1
 inh  ln  r
c
Viscozitate intrinsecă Număr limită de viscozitate   sp 
       ln  r cc 0
 c  c 0

Tehnici experimentale. Viscozimetre

În viscozimetria soluţiilor polimere sunt folosite aparate care reprezintă
variantele standardizate a două tipuri principale: viscozimetrul cu capilar şi
viscozimetrul Couette.

Viscozimetrul cu capilar
Viscozimetrele de acest tip sunt de construcţie simplă, de gabarit redus şi
uşor de manipulat. Viscozitatea relativă, definită anterior, este, pentru curgerea prin
capilar:
  t
r  s  s  s (8.14)
0  0 t0
Deoarece densitatea soluţiei diluate de polimer nu diferă prea mult de aceea a
solventului utilizat, în general, nu este necesar să se determine densitatea ei; cele
două densităţi pot fi considerate practic egale, relaţia reducându-se la:
t
r  s (8.15)
t0
Cu această aproximaţie, viscozitatea relativă poate fi obţinută măsurându-se timpul
de curgere al soluţiei (ts) şi al solventului (t0).
Viscozimetrul cel mai frecvent utilizat în fizico-chimia polimerilor este cel de
tip Ubbelhode redat în fig. 8.2. Acest tip constituie asa-numitul viscozimetru cu nivel
suspendat. Cu ajutorul unui asemenea dispozitiv se măsoară viscozitatea
cinematică*a lichidelor, măsurându-se timpul de curgere. Prin construcţia sa acest

*
Se numeşte viscozitate cinematică raportul dintre viscozitatea dinamică () şi densitatea lichidului ():  =  /
. Unitatea de măsură pentru viscozitatea cinematică este stokes (St); ea este egală cu viscozitatea cinematică a
unui lichid cu densitatea 1 g/cm3 şi cu viscozitatea absolută 1 P (Poise).
7
viscozimetru permite formarea unei coloane de lichid asupra căreia se exercită
presiuni egale, dar în sensuri opuse, corespunzătoare celor două extremităţi ale
coloanei respective. Se numeşte nivel suspendat - nivelul inferior al lichidului, format
prin ruperea coloanei datorită presiunii atmosferice transmise prin tubul de legătură
cu atmosfera al ramurei cu capilar. Rezervorul cu soluţie inclus în prima ramură
serveşte la efectuarea diluţiilor direct în viscozimetru.
Viscozimetrul Ubbelhode cu mai multe bule (fig. 8.2 b) constituie un dispozitiv
în care denivelările hidrostatice diferite fac ca viteza de curgere să fie variabilă.
Viscozimetrele cu capilar se obturează uşor
cu particule mici şi, de aceea, pentru a se mări
totodată şi acurateţea determinărilor, este necesar
să se filtreze soluţiile cu deosebită atenţie înainte de
a fi introduse în viscozimetru.
Pentru precizia măsurătorilor, este necesar
ca viscozimetrul să fie plasat rigid, în poziţie
verticală, într-o baie termostat cu temperatura
reglabilă cu precizie de  0,01C. În ceea ce
priveşte cronometrarea şi înregistrarea timpului,
este necesară o precizie de cel puţin  0,1s.
Diametrele capilarelor utilizate în
viscozimetre depind de domeniul de măsurare a
Fig. 8.2. Viscozimetre viscozităţii aşa cum se indică în tabelul 3.
Ubbelhode cu nivel
suspendat
a - cu diluţie în vas; b - cu
viteză de curgere variabilă

Tabelul 3
Diametrul interior al 0,61-0,65 1,08-1,14 1,94-2,02 3,50-3,60
capilarului (mm)
Domeniul de valori 1-12 4-120 40-12000 peste 400
ale viscozităţii (cSt)

Viscozimetrul Couette
Viscozimetrul Couette constă din doi cilindri concentrici, între care se
introduce soluţia de cercetat (fig. 8.3). Unul din cilindri se roteşte coaxial cu al
doilea, care este imobil. Aparatul poate să fie adaptat astfel încât să acopere un
domeniu larg de viteze de forfecare, fiind folosit mai ales pentru măsurarea
viscozităţii la viteze de deformare mici. Alegerea domeniului de lucru al
instrumentului depinde atât de precizia impusă detrminării, cât şi de viteza necesară
la înregistrarea datelor.
Dacă se consideră raza cilindrului interior R1 şi a celui exterior R2 şi se admite
că în spaţiul dintre cei doi cilindri se află un lichid de viscozitate , ce poate fi
antrenat de mişcarea cilindrului căruia i se aplică un moment M, se poate urmări
evoluţia unui strat cilindric situat la distanţa r de axul sistemului. Grosimea acestui
strat este dr, iar lungimea sa egală cu unitatea. Forţa de antrenare care acţionează
tangent la suprafaţa cilindrică de parametri r şi L este M L  r ; forţa pe unitatea de

8
arie devine M L  2r 2 şi, în cazul acesta, la distanţa r faţă de centru, lichidul este
supus unei tensiuni de forfecare dată de relaţia:
M
  (8.16)
L  2r 2
Se constată că există o relaţie liniară între momentul de rotaţie M şi viteza
unghiulară  a cilindrului exterior:
1
  KM (8.17)

unde K este o constantă de calibrare a aparatului, care depinde de geometria
acestuia, potrivit formulei:
1  1 1 
K   2
 2 (8.18)
4  L  R1 R2 
Viscozimetrul de tip Rheotest-2 constituie o variantă deosebit de practică a
viscozimetrului cu cilindri coaxiali; el este destinat
deetrminărilor de viscozitate dinamică a lichidelor
newtoniene şi nenewtoniene, dovedindu-se rapid
şi precis în intervale relativ mari de temperatură.
Folosirea unui asemnea instalaţii permite să se
determine tensiunea de forfecare     z , viteza
de forfecare  şi viscozitatea dinamică     .
Constanta z depinde de geometria cilindrilor
coaxiali de raze R1 şi R2, între care se află sistemul
supus examinării.
Variabila  este indicată în concordanţă cu
valoarea intensităţii curentului din diagonala punţii
unui potenţiometru, întegrat traductorului mecano-
electric, cuplat cu dispozitivul de măsură al
instalaţiei.
În exprimarea vitezei de deformare, ca şi a
tensiunii de forfecare, se ţine seama de parametrii
Fig.8.3. Curgerea în funcţionali ai instalaţiei, definitorii pentru momentul
viscozimetrul Couette M aferent rotirii cilindrului interior de lungime L, cu
viteza unghiulară :
M
  (8.19)
2  L R12
şi
R2
    2 2 2 (8.20)
R2  R1
Funcţionarea normală a instalaţiei trebuie să asigure proporţionalitatea
mărimilor M şi .
Tensiunile mecanice în probele investigate variază corespunzător vitezelor de
antrenare a cilindrului interior, eşalonate în 24 de trepte de valori convenabile.
Termostatarea se realizează cu ajutorul unui ultratermostat.